Respectarea Principiului Libertatii Contractuale la Incheierea Contractelor Numite
PROIECT DE LICENȚĂ
RESPECTAREA PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII CONTRACTUALE LA ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR NUMITE
Cuprins
Introducere
I CONTRACTUL CIVIL CONSIDERAȚIUNI GENERALE
1. 1 Unitatea noțiunii de contract
1. 2 Funcțiile contractului
1. 3 Rolul și evoluția contractului
1. 4 Clasificarea contractelor
II PRINCIPIUL LIBERTĂȚII CONTRACTUALE
2. 1 Considerații introductive
2. 2 Voința, factor esențial al contractului
2. 3 Scurt istoric al conceptului autonomiei de voință
2. 4 Libertatea contractuală
2. 5 Limitări legale ale libertății contractuale : ordinea publică și bunele moravuri
2. 6 Critica autonomiei de voință : dirijismul contractual
III REFLECTAREA PROBLEMATICII TEMEI
3. 1 Aspecte introductive ale speței prin prizma reflectării fazelor procesului civil
3. 2 Reflectarea argumentelor reclamantului
3. 3 Reflectarea argumentelor părțiilor pârâte
3. 4 Soluția motivată
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei
Simpla examinare a vieții cotidiene este suficientă pentru a constata faptul că principalul instrument juridic prin care ne asigurăm realizarea intereselor și acoperirea necesităților noastre firești și a celor sociale este contractul. Pe fundalul procesului de tranziție la economia de piață si procesului de integrare europeanăa Republicii Moldova este vitală necesitatea dezvoltării relațiilor economice dintre persoanele fizice și / sau juridice atât cu persoanlitate națională cât și cu personalitate internațională.
Lucrarea de față constituie o expunere asupra instituțiilor și principiilor dreptului civil material și a dreptului procesual civil. În special în expunere ne vom axa pe analiza contractului numit, principiul libertații contractuale și tezele referitor la practica încheierii contractelor numite prin prisma respectării principiului libertății contractuale.
Dacă anterior statul ex-sovietic punea în umbră relațiile private în ipostaza lor actuală, acum, sistemul economiei de piață face ca impactul relațiilor reglementate de dreptul civil asupra evoluției generale a unui stat să fie în continuă creștere. Procesul de integrarea europeană prin prizma parafării acordului de asociere RM –UE constituie o premiza la dezvoltarea mai accentuată a relațiilor economice atât nationale cât si cu caracter și internațional.
Scopul și obiectivele proiectului
Finalitatea proiectului are scopuri și obiective bine conturate. Prin perfectarea proiectului de licență vom demonstra competențe accentuate sub aspect gnosiologic, praxiologic și de cercetare. Competențele gnosiologice presupun: identificarea terminologiei juridice, instituțiile și normele dreptului civil în special instituția contractului, interpretarea limbajului juridic utilizat în legislația civilă cu posibilitatea folosirii acestuia în scopul exprimării juridice, cunoașterea teoriei generale a contractelor și operarea cu aparatul epistemologic al disciplinei. Competențele praxiologice presupun cunoașterea: definiției și caracterele juridice ale contractului, clasificarea contractelor, executarea contractelor, efectele juridice ale contractului civil, prevederile cu privire la rezoluțiunea și nulitatea contractului civil.
Competențele de cercetare presupun realizarea esenței normelor juridice care reglementează relațiile sociale de drept civil și relațiile sociale conexe acestora, examinarea conținutului normelor legislației civile, pentru stabilirea corelației normelor imperative și normelor dispozitive, aptitudinea efectuarii cercetărilor în domeniu dreptului civil și al dreptului procesual civil.
Metodologia cercetării
Cercetarea științifică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea ș. a. Referindu-ne la principalele metode care au stat la baza cercetării putem menționa: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda experimentală, metoda sociologică și metoda cantitativă etc.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire științifică se exprimă ca o totalitate de procedee și operațiuni prin care se crează posibilitatea structurii și dinamicii raporturilor necesare în diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.
Metoda istorică presupune cercetarea instituției contractului, teoriei libertații contractuale în perspectiva și evoluția sa istorică dea lungul diferitor evoluții sociale, ele analizează esența, forma și funcțiile contracului raportat la etapa istorică pe care o străbate știința.
Metoda comparativă se caracterizează prin studiul comparat al diferitor instituții juridice de la o țară la alta prin compararea sistemului juridic național.
Metoda experimentală constă în folosirea cercetărilor sociologice pentru studierea opiniei publice, pentru studierea eficienței sociale a activității diferitelor organe de stat, precum și a reglementărilor date relațiilor sociale.
În prezenta lucrare obiectivele propuse au fost analizate după principiul de la general la special, relevându-se inițial noțiunile generale, de bază pentru ca ulterior să fie tratate și subiectele multiaspectual. În acest sens am utilizat metoda logică în coraport cu subiectul de referință aplicându-se analiza statică și dinamică, pentru ca ulterior să fie efectuată sinteza rezultatelor obținute, metoda comparativă aplicând regulile de comparație pe verticală și pe orizontală, metoda cantitativă și metoda sistemică.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a proiectului
Importanța studierea tematicii menționate poate fi privită atât sub aspect practic cât și sub aspect teoretic.
Importanța practică studierii aprofundate a teoriei libertații contractuale la incheierii contractelor numite constă în aplicarea corectă a legislației civile în procesul încheierii unui contract numit și la soluționarea litigiilor de drept apărute între subiecții contractului civil.
Importanța teoretică studierii aprofundate a teoriei libertații contractuale la incheierii contractelor numite constă în cunoașterea evoluției istorice a principiului libertății contractuale și a contractelor civile precum și determinarea tezelor, curentelor, doctrinelor științifice care au stat la baza instituției de drept în special instituția contractului civil.
Sumarul compartimentelor proiectului
Proiectul de licență presupune examinarea unui studiu de caz, în domeniul dreptului civil sarcina căruia constă în determinarea formelor și metodelor de aplicare a prevederilor normative în practică. Proiectul de licență va elucida direcțiile prioritare, principiile și specificul reglementării juridice la soluționarea litigiilor ce țin de încheierea și executarea contractelor civile, inclusiv problemele existente și căile de soluționare.
Proiectul de licență se va baza pe practica reglementării juridice acumulate și pe publicații din diverse surse. Analiza practicii respectivese va efectua atât din punct de vedere al corespunderii ei legislației naționale, cât și de pe poziția analizei conceptelor științifice, inclusiv acelor menționate în lucrare. Proiectul de licență va avea un caracter teoretico-metodologic format din partea indroductivă, dispoziții de fond și încheierea.
Partea indroductivă va conține referințe privind actualitatea temei sau problemei abordate, scopul și obiectivele proiectului, metodologia cercetăriiși importanța teoretică și valoarea aplicativă a proiectului. Dispozițiile de fond va fi constituit din trei capitole .
In I-ul și al II-lea compartiment va fi determinat conținutul termenilor utilizați, va fi făcută o analiza a definiției contractului, funcțiile contractului, rolul și evoluția istorică a instituției contractului, clasificarea contractelor, principiul libertățiicontractuale, evidențierea criteriilor sociale și politice care au favorizat evoluția instituției, argumentarea direcției de cercetare, efectuarea analizei instituției juridice.
Totodată ne vom baza pe o analiză a conținutului normelor juridice, legislația pertinentă asupra problemei supuse analizei, a mecanismelor de realizare a lor.
Al II-lea compartiment are ca scop reflectarea problematicii temei, contrapunerea rezultatelor obținute cu obiectivele propuse în introducere, indicarea principalelor căi de soluționare a problemelor și a lacunelor în reglementarea juridică la nivel național sau internațional. Astfel, în baza speței analizate pe parcursul efectuării practicii, vom și analiza conținutul speței.
În consecință după elucidarea tuturor circumstanțelor relevante din cadrul procesului civil care a fost examinat de către instanța de judecată vom descrie elementele componente și etapele de desfășurare a procesului, cu evidențierea și analiza actelor procesuale emise și a etapelor procedurale parcurse.
În fine urmează să reflectăm în textul proiectului de licență elementele constitutive ale speței și să o analizăm prin prisma legislației în vigoare și a literaturii juridice de specialitate, fundamentarea juridică și importanța acestora precum și argumentarea hotărârii emise de instanța de judecată prin prisma legislației pertinente în vigoare.
I CONTRACTUL CIVIL CONSIDERAȚIUNI GENERALE
2. 1 Unitatea noțiunii de contract
Contractul este principalul izvor ce dă naștere la drepturi și obligații civile. Funcția contractului constă din stabilirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice [2, art. 666].
În doctrina de specialitatea și în jurisprudență pentru definirea acordurilor de voință care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sânt folosiți mai multe noțiuni – contract, convenție și tranzacție. Totuși considerăm că cea mai optimă noțiune este cea legală conform căreia contractul este acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice [7, p. 209].
Rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare, este un act juridic. Conform doctrinei franceze contractul, convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau alte persoane, să dea, să facă sau să nu facă un lucru. Contractul este o convenție, adică un act juridic format prin acordul a două sau mai multe voințe individuale; b) convenția este o noțiune general, foarte largă, ce cuprinde în sfera sa toate acordurile de voință [24, p. 12]. Dimpotrivă, contractul este o noțiune specie, ceea ce înseamnă că nu toate convențiile încheiate pentru a produce efecte juridice sunt contracte. Redactorii Codului civil francez au înțeles să deosebească cele două categorii juridice.Contractul este acea convenție care dă naștere la raporturi juridice de obligații între părțile care o încheie [5, p. 10]. Urmează că potrivit reglementărilor Codului civil francez, contractul este întotdeauna o convenție, în schimb, nu orce convenție este în același timp și un contract . Și în doctrina de specialitatea moldavă și în jurisprudență pentru definirea acordurilor de voință care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosite mai multe noțiuni – contract, convenție, tranzacție. Deși într-o anumită măsură aceste noțiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuși trebuie de avut în vedere că noțiunea de tranzacție ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părțile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești [7, p. 210].
Redactorii Codului civil român au definit contractul inspirîndu-se din Cod civil italian din anul 1985, aflat și el în stare de proiect unde se constată lipsa deosebirii între contract și convenție ele fiind două cuvinte sinonime prin care se desemnează toate acordurile de voințe realizate între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efectept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosite mai multe noțiuni – contract, convenție, tranzacție. Deși într-o anumită măsură aceste noțiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuși trebuie de avut în vedere că noțiunea de tranzacție ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părțile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești [7, p. 210].
Redactorii Codului civil român au definit contractul inspirîndu-se din Cod civil italian din anul 1985, aflat și el în stare de proiect unde se constată lipsa deosebirii între contract și convenție ele fiind două cuvinte sinonime prin care se desemnează toate acordurile de voințe realizate între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, indiferent că acestea constau în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Legislația română legalizează contractul ca fiind acordul de voință dintre doua sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic [6, p. 8].
Ceea ce este esențial în contract este acordul de voință, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinței concordate a două sau mai multor părți. Putem defini contractul ca fiind acordul de voință bi- sau multilateral care dă naștere, modifică, transmite sau stinge drepturi și obligații între părțile contractante.
Contractul este modelul aproape perfect al unei categorii juridice mai largi care produce efecte juridice, categorie ce poartă denumirea de acte juridice, prin opoziție cu faptele juridice. Doctrina autohtonă precum și autorii statelor europene, clasifică izvoarele obligațților sau faptele juridice în general, în două mari categorii pe de o parte actele juridice și pe de altă parte faptele juridice, în sensul strict al cuvântului. Prevederile cu privire la actele juridice se aplică și contractului, actul juridic reprezentând genul iar contractul specia [7, p. 211]. Orce contract este act juridic, dar nu orce act juridic este un contract.
Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile. Deci prevederile cu privire la condițiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice și alte dispoziții cu privire la actele juridice se aplică direct și nu prin analogie tuturor contractelor. Astfel pentru ca contractul sa fie valabil legiutorul stabilește condițiile de valabilitate ale actului juridic care se aplică direct contractelor. Pentru a fi valabil, contractul trebuie să indeplinească o serie de condiții esențiale, prin condiții de valabilitate înțelegându-se cerințele stabilite de lege sau de părți pentru valabilitatea contractului. Conform normei imperative constatăm patru condiții de valabilitate a contractului civil: A. Consâmțământul, B. Obiectul, C. Cauza și D. Forma. Suplimentar la aceste patru condiții menționăm imperativul conform căruia contractul trebuie să corespundă ordinii publice și bunelor moravuri și este necesară capacitatea de a contracta.
Din cele menționate desprindem următoarele concluzii:
– contractul trebuie să corespundă prevederilor legii, ordinii publice și bunelor moravuri;
– contractul trebuie să fie incheiat de către persoane cu capacitate de a încheia contracte;
– consimțământul subiecților trebuie să fie valabil la încheierea contractului;
– obiectul contractului trebuie să fie determinat, determinabil și licit;
– cauza contractului trebuie sa corespundă legii, ordinii publice și bunelor moravuri;
– contractul trebuie să întrunească condițiile de formă;
Contractul este principalul izvor al obligațiilor civile raport care se naște din contract.
Astfel nimeni nu poate fi obligat juridicește decât prin voința sa declarată in acest scop cu excepția situațiilor prevăzute de lege [23, p. 18 ]. Prezența numeroaselor elemente eterogene este un fapt de necontestat. Este suficient se le expunem câteva dintre ele: diversitatea operațiilor economice care se realizează prin intermediul contractelor, importanța inegală a diferitelor contracte care se încheie, statutul juridic diferit al parților contractante (persoane fizice, persoane juridice de drept privat, persoane juridice de drept public, autorități publice, inclusiv statul), diversitatea de regim juridic ce li se aplică, începând cu contractele civile, contractele comerciale și continuând cu contractele de consumație ori contractele de muncă și până la contractele adminsitrative [26, p. 84]. Totuși, aceste diferențe, deși importante, nu sunt de natură a pune în cauză unitatea noțiunii de contract ele marchează un singur lucru infinita bogăție a acestui concept juridic. Evident ca sub această multidudine de tipuri de contracte se regăsesc elementele comune, cu alte cuvinte, constantele care conferă unitatea acestui concept, fără a nega faptul că în cursul evoluției societății contemporane, locul și rolul contractului au fost diferite.
În concluzie vom expune câteva dintre aceste constante care susțin unitatea și realitatea noțiunii de contract, în toate timpurile și în toate formele de organizare socială ele fiind:
a) contractul este un instrument juridic de creare și realizare a circulației bogățiilor între persoane; Cu alte cuvinte, contractul are un efect socio-economic sau, în exprimarea juridică, un efect patrimonial un bun iese din patrimoniu unei persoane pentru a intra în patrimoniul altei persoane, gratuit sau în schimbul unui echivalent o persoană prestează muncă în folosul unei alte persoane, care îi plătește în contrapartidă o sumă de bani [27, p. 43];
b) contractul reprezintă o tehnică juridică proprie și bine definită care permite acest efect socio-economic, deoarece el dă naștere, modifică, trasnmite sau stinge raport juridic de obligații generând drepturi și îndatoriri în favoareea și respectiv în sarcina părților contractante.
Prin executarea prestațiilor pe care parțile și le datorează se realizează drepturile și se îndeplinesc obligațiile patrimoniale, într-un cuvânt, se realizează obligațiile, privite ca raporturi juridice sunt obligațiile prin care se înfăptuiește crearea și, mai ales, circulația bogățiilor între participanții la circuitul economic. Efectul obligatoriu se caracterizează prin contrîngerea care se poate aplica fiecăruia dintre contractanți ei nu se pot sustrage de o manieră arbitrară de la îndatoririle născute în sarcina lor;
c) contractul este întotdeauna un acord de voințe. Astfel,în conițiile definite mai mult sau mai puțin prin lege, după caz,legătura juridică dintre părțile contractante are ca fundament consimțământul lor reciproc. Fără acordul de voință al părților nu poate fi vorba despre existența unui contract. Menționăm că acordul de voință trebuie realizat cu intenția părților de a produce efecte juridice, adică de a da naștere între ele la o legătură juridică. Acordurile de voință realizate fără intenția de a produce efecte juridice, nu au nici o valoare juridică, deci nu sunt contracte. În final, acordurile de voință care au un caracter strict social constituite de exemplu din amiciție, curtoazie, complezență, politețe etc. sau antisocial de exemplu acordurile de voință provocate de violență fizică sau psihică, viclenie, șantaj, jocuri de cărți nu duc la formarea de contracte, respectarea unor asemenea angajamente nu este garantată prin reglementarea juridică, ele neavând un caracter obligațional în sens juridic ci doar social [30, p. 132].
Pentru a înțelege funcțiile contractului ne vom expune în următorul paragraf.
1. 2 Funcțiile contractului
Prin intermediul contractului se realizează multiple operațiuni economice. În principal și fundamental, el este un instrument economic care asigură libera concurență și care stimulează inițiativa privată. Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relațiilor dintre producători și consumatori. Datorită contractului oamenii beneficiază de posibilitatea să-și satisfacă necesitățile de produse și servicii [10, p. 48].
Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de valori în societate. După cum s-a remarcat în doctrină, reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulației mărfurilor prin intermediul banilor, pe de altă parte, fenomenul creditului menit să înlesnească circulația mărfurilor. În acest fel s-a realizat trecerea cu ușurință a bunurilor din sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și productiv.
Astfel s-au înlesnit operațiile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta. Într-p exprimare sintetică, se poate spune că în general contractul îndeplinește diverse funcții, care se pot grupa în jurul a două idei strâns legate între ele ideea de manifestare a persoanei în societate și ideea de organizare a vieții sociale.
A. Contractul – mijloc juridic de manifestare a persoanei în societate. Inevitabil, analizat în raport cu persoana umană, contractul îndeplinește în primul rând funcția de comunicare, el este mijlocul de stabilire a legăturilor oricărei persoane cu semenii săi. Comunicarea contractuală este în principiu patrimonială, cum ar fi schimbul de bunuri și servicii între persoanele care compun societatea, persoanele fizice și persoanele juridice, inclusiv cele de drept public, începând cu statul. Comunicarea economică sau patrimonială nu exclude considerentele sau motivele de ordin afectiv, în sensul că producerea unor bunuri și prestarea de servicii nu sunt în mod necesar și fără excepție oneroase, prietenia, solidaritatea, caritatea au de multe ori locul lor important în raportul contractual constituind cauza care explică încheierea contractelor cu titlu gratuit, cum sunt donațiile, garanțiile gratuite ca fidejusiune, gaj, ipotecă, mandatul gratuit, depozitul gratuit, comodatul gratuit etc. Funcția de comunicare este dublată și de ceea ce se poate numi funcția egalitară.Contractul este și un instrument de redistribuire care permite fiecăruia să-și procure ceea ce nu are, dând în schimb un bun sau prestând un anumit serviciu celeilate părți contractante. Din acest punct de vedere, se poate afirma că probabil contractul de schimb care este un contract prevăzut de Codul civil al RM, reprezintă forma cea mai spontană a mecanismului contractual. Apariția și folosirea banilor a făcut posibilă punerea în valoare cu mai multă evidență a acestei funcții. În aceiași măsură, funcția egalitară poate avea un rol important în ce privește asigurarea și respectarea unui echilibru în cadrul schimburilor de valori economice care se organizează și se produc pe calea mecanismelor contractuale [11, p. 89]. Problema echilibrelor contractuale este foarte discutată în prezent. Astăzi, justiția contractuală se implică tot mai mult pentru a asigura contractului o finalitate constructivă, recurgând la diferite elemente de echilibrare a prestațiilor pe care părțile contractante le datorează. În acest scop se poate recurge la eroarea asupra valorii prestațiilor, la noțiunea de cauză obiectivă în contracte, ordinea publică economică, ori la pricipiul solidarismului contractual.
În acest sens ne-am referit la categoria contractelor cu titlu oneros și comutative. Din cele relatate conchidem că în general contractul îndeplinește o funcție de gestiune patrimonială. Contractul permite subiectului de drept de a acționa asupra substanței materiale a patrimoniului său, adică asupra bunurilor sale, cărora le poate da destinația pe care o consideră necesară, pentru a acoperi nevoile materiale și spirituale ale sale sau ale altuia, printr-o decizie spontană sau sub presiunea unor contrângeri. În consecință contractul apare deci, în plan economic ca un instrument esențial la dispoziția persoanelor, care le conferă posibilitatea de a acționa în societate prin exercitarea drepturilor subiective ce le sunt recunoscute. Calea contractuală este uneori singura posibilitate de punere în valoare a prerogativelor din conținutul juridic al drepturilor patrimoniale, în primul rând al drepturilor reale, în beneficiul sau profitul titularilor acestora, indiferent că sunt persoane fizice sau juridice private sau persoane juridice de drept public. Astfel contractul este mijlocul de consacrare și manifestare a persoanei în spațiul vieții economice în absența acestui concept și mijloc juridic orice persoană ar fi privată de una din dimensiunile sale vitale [19, p.135].
B. Contractul-mijloc juridic necesar și eficace pentru realizarea organizării vieții sociale.
Contractul având o funcție normativă ceea ce semnifică faptul că orice contract, prin efectele sale, se concretizează în crearea de norme juridice private care au forță obligatorie pentru părțile contractante. Implicit, prin acordul de voință al părților se stabilesc reguli de conduită obligatorii. Contractanții sunt ținuți să aibă un comportament determinat, care este privit ca un fapt incontestabil pentru întregul corp social. Din cele invocate rezultă că funcția normativă a contractului se plasează în prelungirea funcției de gestiune patrimonială, de natură a conferi, în realitate, o amploare considerabilă faptului că, de regulă, contractul este un mod veritabil de realizare a drepturilor aparținând persoanelor fizice și juridice.
Din puct de vedere al ideii de organizare a vieții sociale, contractul are și o funcție distribuitivă, care nu este altceva decât o altă versiune a funcției egalitare care a fost prezentată în contextul analizei funcțiilor contractului privit ca mijloc juridic de manifestare a persoanei în societate. Rezultă că toate contractele încheiate între diferire subiecte de drept asigură funcționarea mecanismului economic, prin organizarea producerii și circulației bogățiilor în societate. Această dimensiune a contractului este importantă în explicarea faptului că legăturile contractuale nu pot fi abandonate sau desfăcute arbitrar de către subiectele de drept, în funcție de interesele lor individuale. Realizarea drepturilor subiective, necesară participării depline a persoanei în viața juridică, nu poate fi ignorată de corpul social, de întreaga societate, reprezentată prin autoritățile publice create in acest scop [16, p. 122].
Și în final, contractul are funcția de stabilizare socială. Ea este conținutul principal al constrângerii inerente ce rezultă din forța obligatorie a contractului și semnifică faptul că tot ceea ce s-a stipulat prin contract, trebuie să fie respectat întocmai [21, p. 180]. Aceasta presupune că situațiile stabilite prin mecanisme contractuale sunt considerate fiabile și priori.
În concluzie, contractul se relevă a fi un mod sau instrument de organizare previzională a relațiilor economice, el permite nașterea de legături juridice durabile, în scopul stabilirii cu anticipație de noi raporturi juridice viitoare. În alți termeni contractul este instrumentul de previziune și organizare în viața socială.
Ca și orce insituție juridică plasată în ramura dreptului, contractul are o evoluție care a parcurs până la etapa contemporană având un rol imperios în dezvoltarea relațiilor economice.
În paragraful următor vom relata rolul contractului sub aspectul evoluției sale la diferite perioade și la diverse forme de guvernământ persistente la perioade corespunzătoare.
1. 3 Rolul și evoluția contractului
În economia acestei părți a materiei, locul central va reveni contractelor întrucât ele reprezintă cele mai vechi și totodată cele mai importante izvoare de obligații. Pe parcursul istoriei umanității conținutul social-economic al contractului a evoluat în funcție de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate prin contract.
Categoria de "contract" era cunoscută încă de dreptul privat roman. Termenul contract are origine latină și provine de la verbul contrahere, ceea ce înseamnă a lega, a constrânge. În dreptul roman contractul era privit în trei ipostaze ca izvor de apariție a raportului juridic, ca raport juridic propriu-zis și ca formă pe care o îmbracă acest raport juridic [13, p. 12].
Perioada dreptului roman clasic se caracterizează prin formalismul contractelor a căror obligativitate rezultă din solemnitățile efectuate cu ocazia încheierii lor. Categoriile tradiționale de contracte consensuale, solemne și reale presupuneau respectarea unei proceduri bine determinate. Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor formalități prestabilite, de exemplu, respectarea unui ritual desfășurat în prezența unor martori. Contractele reale întruneau un element material remiterea bunului și unul intențional înțelegerea de restituire a acelui bun. Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimțământ, fără formalități. Contractele formale alcătuiau regula, iar cele consensuale – excepția.
Dreptul roman în perioada imperială se caracterizează prin constituirea teoriei generale a contractelor și apariția noilor categorii de contracte, alături de cele cunoscute.
O dată cu conturarea delimitării izvoarelor obligațiilor în contracte și delicte, contractul era privit ca o convenție asigurată cu acțiune, care se deosebea de altă convenție ce era lipsită de mijloace de apărare pactum [11, p. 120]. Dezvoltarea producției de mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au determinat înlăturarea formalismului excesiv și accentuarea importanței acordului de voință în procesul încheierii contractelor.
În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:
– consensualismului, contractul se încheie prin simplul acord de voințe care poate fi exprimat prin orice modalitate;
– obligativității contractului (pacta sunt servanda), contractul are putere de lege între părți și urmează a fi executat;
– echității contractuale, echivalența prestațiilor reciproce ale părților care se concretizează prin posibilitatea anulării contractului pentru leziune și a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile.În această perioadă începe să se cristalizeze diferențierea între contractele civile și contractele comerciale.
Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voință. Această teorie se bazează pe filozofia dreptului din secolul al XlX-lea și și-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislațiile civile a numeroase țari. Gândirea juriștilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofia individualistă. Conform acestei teorii, voința umană este unicul temei al puterii contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, este pentru că au vrut acest lucru. Unicul fapt că ei au dorit să fie legați prin contract justifică suficient faptul că ei sunt ținuți să-1 execute. Părțile contractului își creează singure, prin voința lor, legea care va guverna raporturile dintre ele. În plan economic se considera că inițiativa individuală este forța motrice, iar statul nu trebuie să intervină decât în situații excepționale, deoarece tot ce era contractul era considerat în sine ca fiind just [8, p. 145]. Contractul este mijlocul principal și cel mai adecvat de asigurare a prosperității generale.
În epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viața social-economică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voință. Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:
a. Creșterea importanței izvoarelor obligațiilor civile de natură extra contractuală: fapta ilicită, îmbogățirea fără justă cauză, angajamentul unilateral etc.;
b. Intervenția din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual, această intervenție are ca efect lărgirea noțiunii de ordine publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertății și proprietății individuale;
c. Dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune contracte cu clauze prestabilite, nenegociabile, impuse de cocontractant în detrimentul contractelor tradiționale.
d. Apariția contractelor obligatorii, reglementate prin lege, cum sunt contractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă etc.;
e. Limitarea substanțială a principiului consensualismului prin intermediul dispozițiilor legale ce instituie obligativitatea formei scrise sau autentice pentru unele categorii de contracte;
f. Tendința restrângerii forței obligatorii a contractului în virtutea teoriei impreviziunii, legea uneori permite neexecutarea contractului sau ajustarea lui la noile împrejurări.
Un loc aparte în istoria evoluției contractului ocupă funcționarea acestei instituții în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată în țările Europei de Est, inclusiv în Republica Moldova și România. Dreptul contractelor în acea perioadă se caracterizează printr-o limitare rigidă a principiului libertății contractuale, prin instituirea sistemului de contracte planificate, care dominau în toate sferele activității economice.
În baza celor expuse ajungem la concluzia ca principiul libertății contractuale a evoluat datorită factorilor politici și economici care au stat la baza dezvoltării relațiilor sociale. Respectarea principiului libertății contractuale presupune existența a numeroselor contracte încheiate între subiecți și în acest sens în următorul paragraf vom prezenta clasificarea doctrinară și legală a contractelor precum și explicarea importanței clasificărilor în funcție de mai multe criterii.
1. 4 Clasificarea contractelor
Legislația civilă permite participanților la circuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Părțile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum și contracte care conțin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe) [2, art. 667]. Interesul practic al clasificării contractelor rezidă din faptul că, atunci când suntem în prezența unui contract, decelarea caracteristicilor sale face posibilă încadrarea lui într-o anumită categorie de contracte. În funcție de această încadrare se vor putea determina caracterele sale juridice, modul de formare valabilă, efectele pe care le produce, modul de executare a prestațiilor, mijloacele juridice pe care le are creditorul pentru contrângerea debitorului să execute ceea ce datorează etc. Este o problemă de calificare a contractului, ceea ce înseamnă stabilirea trăsăturilor lui fundamentale, pentru a putea afla regimul juridic ce i se aplică. Există mai multe criterii de clasificare a contractelor. La cele vizate expres în Codul civil se adaugă criteriile elaborate de doctrină.
Printre criteriile principale de clasificare sunt: conținutul, modul de formare, scopul urmărit de părți, reglementarea în legislația civilă, efectele produse, modul de executare, corelația între contracte etc.
Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligații doar pentru una dintre părți), comutativ sau aleatoriu și cu executare instantanee sau succesivă, precum și de consumator [3, art. 666].
În funcție de conținut, contractele se împart în: sinalagmatice (A), unilaterale (B), contracte sinalagmatice imperfecte (C) Acest criteriu de clasificare are la bază repartizarea obligațiilor între părțile contractului. Clasificarea enunțată se întemeiază pe existența sau absența de obligații în contrapartidă în momentul încheierii contractului. Aceasta deoarece sunt situații când se nasc obligații în contrapartidă în sarcina uneia dintre părțile contractante doar în cursul executării contractului, nefiind stabilite la momentul încheierii acelui contract în acest caz, se impune așa-numita problemă a contractelor sinalagmatice imperfecte [20, p. 142].
A. Contractele sinalagmatice (bilaterale). Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel încât obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte [3, art. 704]. În contractele sinalagmatice există o corelație și interdependență între obligațiile reciproce ale părților obligația ce revine unei părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți. Fiecare parte are concomitent atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor față de cealaltă parte. Sunt sinalagmatice contractele de schimb, de locațiune, de transport, de asigurare etc.
B. Contractele unilaterale sunt acelea care generează obligații doar pentru una dintre părți în aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sunt comodatul, depozitul, mandatul, fideiusiunea gratuită etc. Criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voințelor participante, iar în cazul deosebi rii contractului unilateral de cel bilateral (sinalagmatic), criteriul îl constituie numărul părților obligate.
C. Contracte sinalagmatice imperfecte se încheie ca și contracte unilaterale, dar pe parcursul executării lor devin sinalagmatice de exemplu, depozitul constituit cu titlu gratuit, dacă depozitarul face cheltuielipentru conservarea bunului depozitat.
În funcție de scopul urmărit de părți se clasifică în: a) contracte cu titlu oneros și b) contracte cu titlu gratuit.
a. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt contracte cu titlu oneros vânzarea-cumpărarea, locațiunea, antrepriza ș. a. Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din contractul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei părți, ci poate fi acordat și unui terț, fără ca prin aceasta contractul să-și piardă caracterul oneros [19, p. 213; 24, p. 85; 14, p.120]. În general, contractele sinalagmatice sunt și contracte cu titlu oneros, deoarece reciprocitatea obligațiilor care le confera caracter sinalagmatic atrage dupa sine si reciprocitatea foloaselor sau avantajelor. In pofida acestei realitați, între contractele sinalagmatice și contractele cu titlu oneros, nu se poate și nu trebuie să se pună semnul, egalității nu toate contractele sinalagmatice sunt cu titlu oneros și invers, nu toate contractele cu titlu oneros sunt sinalagmatice [24, p. 125]. Așa se face că sunt ipoteze în care intr-un contract poate exista o prestație în contrapartida, fară să existe însă și obligația în sarcina celeilalte părți contractante.
b. Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sunt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părți nu are drept scop obținerea avantajului corelativ.
Contracte cu titlu gratuit sunt: donația, comodatul , depozitul.
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte b. 1) dezinteresate și b. 2) liberalități.
b. 1. Prin contractele dezinteresate dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-și micșorează patrimoniul propriu. Drept exemple pot servi: comodatul, mandatul neremunerat, fidejusiunea gratuită. Liberalitățile sânt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului.
b. 2. La categoria de liberalități sunt atribuite, în special, contractele de donație. Există contracte care, prin esența lor, pot fi numai gratuite numai oneroase. De exemplu, comodatul este întotdeauna un act gratuit. Dacă pentru darea în folosință a bunului comodantul ar primi o remunerare, acest raport și-ar schimba natura juridică și ar deveni locațiune [14, p. 128]. Alte acte pot fi atât gratuite, cât și oneroase, în funcție de opțiunea părților participante. Astfel mandatul, fideiusiunea, depozitul, împrumutul pot fi atât acte oneroase cât și gratuite, în funcție de faptul dacă în contract s-a stipulat sau nu o remunerație. În ceea ce privește criteriul distincției dintre contractele cu titlu oneros si cele cu titlu gratuit, în literatura de specialitate s-a arătat că acesta poate fi de natură subiectivă (intenția părților) sau de natură obiectivă (echivalența între prestații). Este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acționat într-o intenție liberală (criteriul subiectiv) sau când o persoană cedează o valoare pa trimonială fără a urmări obținerea unui folos echivalent (criteriul obiectiv). În acest context unii autori pun accentul pe elementul intențional, psihologic – scopul determinant pe care partea îl urmărește în contract (criteriul cauzei). Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: a) contracte comutative și b) contracte aleatorii.
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor părților este certă și poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt comutative: vânzarea-cumpărarea, schimbul, locațiunea, antrepriza, transportul etc.
b. Contractele aleatorii sunt acele contracte în care existența sau întinde-rea prestațiilor părților, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaște și nu se poate aprecia cu certitudine câștigul sau pierderea fiecărei părți și uneori nici nu se poate ști dacă va exista un câștig sau o pierdere. Astfel, în contractul de asigurare nașterea obligației asigurătorului de plată a despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil, dar incert, care poate să aibă loc sau nu riscul asigurat . De asemenea, sunt contracte aleatorii: înstrăinarea bunului cu condiția întreținerii pe viață, renta viageră. Elementul aleatoriu constă în faptul că întinderea prestațiilor la care se obligă părțile depinde de perioada cât va trăi beneficiarul întreținerii, în cazul înstrăinării bunului cu condiția întreținerii pe viață, sau credirentierul, în cazul rentei viagere.
Importanța practică a distincției între contractele comutative șț aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:
– ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea reciprocității și echivalenței prestațiilor, în privința unui asemenea contract nu se poate intenta acțiunea în anulare pentru leziune;
– un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipsește elementul aleatoriu;
Clasificarea contractelor după modul de formare. În funcție de criteriul numit, contractele se clasifică în: a) consensuale, b) solemne, c) înregistrate și d) reale.
a. Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinței lor. Dacă manifestarea de voință este însoțită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul autohton majoritatea contractelor sunt consensuale [26, p. 420]. Participanții la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu forma autentică. Pe lângă recurgerea opțională a subiecților de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiții prin lege. De exemplu, legea dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice și persoanele fizice și dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1 000 de lei. Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic), de regulă, nu atrage nulitatea lui, ci lipsește părțile de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract [2, art. 211]. Părțile sunt în drept să dovedească contractul în cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevăzute de lege. Totodată, este cert că, în măsura în care existența contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice eficiență juridică și partea interesată să-1 invoce se află în aceeași situație ca în cazul în care contractul nu ar fi fost încheiat, în această măsură cerințele formei scrise pentru dovedirea contractului pot produce, sub aspect practic, efecte asemănătoare cerințelor de formă impuse ca o condiție de validitate a contractului.
b. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voință, mai este necesară îndeplinirea unor formalități, impuse de lege sau convenite de părți, pentru însăși validitatea contractului. Legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părțile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă. În aceste cazuri forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu poate fi valabil încheiat.
Legea dispune că nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic) atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părților [14, p. 45]. Codul civil prevede sancțiunea nulității drept consecință a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de contracte (acte juridice), printre care: clauza penală, contractul de fideiusiune, contractul de franchising etc. Printre contractele care trebuie să fie încheiate în formă autentică în virtutea legii sunt următoarele: contractul de ipotecă, contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii, contractul de rentă etc.
c. Contractele înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri sau opozabile terților în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Legea impune obligativitatea înregistrării contractelor care care au ca obiect bunurile imobile. Înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a informației despre toate actele juridice care au ca obiect bunurile imobile, ceea ce permite a avea o informație completă și veridică cu privire la proprietarul bunului imobil precum și privitor la grevările acestui bun. Scopul acestei cerințe de formă a actului juridic constă în protecția terților, deoarece aceștia au înteresul când actele se referă la bunurile imobile, să cunoască exact situația acestor bunuri, operațiile de constituire, transmitere sau stingere a drepturilor reale. Ca regulă generală, consecința nerespectării condiției de înregistrare a contractelor constă în inopozabilitatea lor față de terți [20, p. 65]. Această, formalitate nu afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă și intervine deja după nașterea valabilă a contractului. Între părți contractul respectiv își produce, de regulă, toate efectele, dar eficiența practică a actului este anihilată substanțial, dacă nu se îndeplinește cerința de înregistrare. Astfel locatarul în cadrul unui contract de locațiune a unui imobil pe un termen ce depășește 3 ani nu poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiași imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de locațiune în registrul bunurilor imobile. Inopozabilitatea este consecința nerespectării condiției de înregistrare a actelor juridice atât în cazurile expres stipulate de lege, cât și atunci când legea nu prevede expres consecințele nerespectării acestei condiții. În unele cazuri legea impune obligația de înregistrare ca o condiție de existență valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv. În general, nerespectarea obligației de înregistrare a actelor juridice atrage nulitatea lor numai în cazul în care acest efect rezultă în mod cert din prevederile legii sau când înregistrarea este cerută de lege ca o condiție de existență a contractului. În celelalte cazuri efectul este inopozabilitatea.
d. Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părți către cealaltă. Tradițional sunt calificate drept contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul și transportul. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți. Înțelegerea părților premergătoare transmiterii bunului are valoarea unei promisiuni de a contracta – unui antecontract – în baza căruia promitentul se obligă să încheie ulterior contractul prin remiterea efectivă a bunului. În acest context se poate pune problema efectelor nerespectării de către partea care a consimțit să remită bunul a angajamentului său. Are oare cealaltă parte dreptul de a cere predarea bunului dacă contractul nu se consideră valabil încheiat ? Soluția dată de legiuitor în cadrul contractelor de comodat și de împrumut este aceea că, în cazul în care comodantul nu execută obligația de a da bunul, iar împrumutătorul obligația de a da cu împrumut, comodatarul și, respectiv, împrumutatul pot cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel [13, p. 24].
Clasifirea contractelor după modul de executare. În funcție de criteriul numit, contractele se clasifică în: a) contracte cu executare instantanee și b) contracte cu executare succesivă.
a. Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestații care se execută dintr-o dată, instantaneu. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul își execută obligația de plată a prețului imediat, dintr-o dată [2, art. 753].
b. Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfășoară în timp, fie ca o prestație continuă (așa este contractul de locațiune), fie ca o succesiune de prestații așa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Printre aceste contracte sunt renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatea civilă etc. Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu executare continuă și contracte cu executare eșalonata. În primul caz raportul obligațional este permanent, continuu (locațiunea, societatea civilă). În al doilea caz contractul se execută sub formă de prestații repetate (vânzarea eșalonată a volumelor unei enciclopedii). Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în caracterul indivizibil al prestațiilor eșalonate, care împiedică împărțirea în tranșe, cum este cazul contractului de locațiune, care poate fi împărțit în perioade. Înteresul acestei distincții vizează mai ales cazul neexecutării parțiale chiar dacă neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poate servi ca temei pentru rezoluțiunea totală a contractului, întrucât celelalte prestații izolat nu mai prezintă interes enciclopedia incompletă nu prezintă nici o valoare. Ținem să remarcăm că distincția între contractele cu executare imediată și cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părțile pot, prin acordul lor, să schimbe caracterul contractului, adică, deși prin natura sa contractul se execută, în mod normal dintr-o dată, părțile pot conveni ca el să se execute prin prestații succesive [5, p. 485]. Importanța practică a acestei clasificări constă în următoarele:
– contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligației de către una din părți, sancțiunea va fi rezoluțiunea- care are efect retroactiv, pe când în contractele cu executare succesivă sancțiunea va fi rezilierea- care desființează contractul numai pentru viitor;
-în materia nulității actelor juridice, prin excepție de la regula generală, conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă efectele nulității se aplică numai pentru viitor. Într-adevăr, un contract de locațiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosința unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desființat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinței esțe ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogățirea fără justă cauză a locatarului.
– numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării obligației pe o perioadă de timp: de exemplu, pe perioada cât durează un eveniment de forță majoră ce împiedică executarea obligației, sau atât timp cât cealaltă parte nu își execută obligația corelativă (excepția de neexecutare).
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege. În funcție de acest, criteriu contractele se clasifică în: a) contracte numite, b) contracte nenumite și c) contracte complexe.
a. Contractele numite sunt acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate, poartă fiecare câte un nume specific și sunt reglementate expres de lege.
b. Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală specifică și nu sunt expres reglementate de lege, întru-cât nu se încadrează într-o categorie determinată.
c. Contractele complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite. Existența contractelor nenumite și complexe rezidă în principiul libertății contractuale, care presupune posibilitatea pentru părțile contractante de a găsi forme juridice netradiționale pentru a îmbrăca operațiunile pe care le săvârșesc. Diversificarea vieții economice duce la aceea ca contractele existente în legislația civilă se dovedesc a fi incapabile să satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează în permanență noi forme juridice menite să perfecteze marea varietate a operațiunilor realizate de participanții la circuitul civil. Astfel, pe lângă contractele tradiționale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, locațiunea, împrumutul, comodatul etc. În legislația civilă modernă au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul, factoringul. Importanța clasificării date se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile acestor categorii de contracte. Contractelor numite li se aplică, în primul rând, reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum și dispozițiile generale care guvernează contractele și obligațiile. Datorită faptului că legea conține reglementări complete, părțile nu au necesitatea să determine foarte detaliat clauzele contractuale. În măsura în care părțile nu au derogat expres de la prevederile legale în domeniul contractului respectiv, acestea îi sunt aplicabile. Situația este diferită în cazul contractelor nenumite și complexe, întrucât se poate pune problema calificării corecte acestora. Contractelor în cauză, fără îndoială, li se aplică prevederile generale în materie de contracte și obligații, iar alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin acordul de voință al părților. De asemenea, în virtutea regulilor privind analogia legii, acestor contracte li se pot aplica reglementările în domeniul contractelor celor mai apropiate. Uneori, rolul de interpretare a clauzelor acestor contracte în vederea stabilirii voinței reale a părților îi revine instanței de judecată [11, p. 245].
Clasificarea contractelor după corelația dintre ele. În funcție de acest criteriu contractele se clasifică în: a) contracte principale și b) contracte accesorii. Contractele principale sunt acele contracte care au o existență de sine stătătoare și a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie. Contractele accesorii sunt acele contracte care însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractul de gaj și contractul de fideiusiune sunt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte principale: un contract de împrumut sau un contract de credit bancar. Contractul accesoriu poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poate fi inserat într-o clauză specială în cuprinsul contractului principal. Drept exemplu poate servi clauza penală – convenție care are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situându-se printre alte clauze ale acestuia [2, art. 624]. Importanța delimitării acestor categorii de contracte se manifestă prin faptul că, în timp ce validitatea contractului principal se analizează în mod independent de alte contracte, în funcție numai de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu este determinată de cea a contractului principal pe care îl însoțește, după principiul accesoriul urmează soarta principalului. Această dependență se manifestă atât sub aspectul condițiilor de validitate, cât și sub aspectele momentului încheierii și încetării contractului, anularea sau încetarea contractului principal atrage, de plin drept, anularea sau încetarea contractului accesoriu.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voința părților. În funcție de acest criteriu contractele pot fi clasificate in: a) contracte negociate, b) contracte de adeziune, c) contracte obligatorii și d) contracte autorizate.
a.Contractele negociate sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părți, fără intervenția vreunei voințe din exterior. Aceste contracte sunt tradiționale pentru dreptul civil. Încheierea lor presupune, de obicei, existența unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuții privind obiectul viitoarei prestații, natura și întinderea obligațiilor și alte condiții ale operațiunii juridice preconizate.
Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părțile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esențiale ale operațiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.
b. Contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părți (numită utilizator), cealaltă parte (numită mic rent) neavând putința să le negocieze și sa influențeze asupra conținutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilități ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunțe la încheierea contractului. În epoca modernă contractele de adeziune devin tot mai frecvente în toate sferele activității economice în domeniul producției, comerțului, prestării serviciilor. Ele sunt utilizate pe larg de companiile de transporturi, de asigurări, de către bănci și de către alți întreprinzători. De regulă, aceste contracte se prezintă sub forma unor condiții generale, contracte-tip inserate pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potențialilor contractanți. Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Aspectul pozitiv al acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toți consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operațiunii în cauză, scutesc părțile de cheltuielile de bani, timp și eforturi necesare în vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte.
Utilizarea îndelungată a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de raporturi contractuale și chiar la apariția unor noi instituții de drept. De exemplu, asemenea contracte moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul, constituie rezultatul folosirii îndelungate în practică a unor contracte-tip, condiții generale standardizate, elaborate de mari companii sau asociații profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte normative.
În ceea ce privește dezavantajele acestei modalități de contractare, ele se manifestă prin pericolul abuzurilor din partea participanților profesioniști la circuitul civil și comercial față de participanții neprofesioniști. Datorită poziției sale superioare economice, sociale, intelectuale etc., întreprinzătorul are posibilitatea de a dicta condițiile sale, astfel încât contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voință a părților, întrucât lipsește negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. Impunerea unilaterală a condițiilor favorabile părții mai puternice uzurpează libertatea voinței aderentului, contravine principiilor egalității participanților la raporturile civile, echității și bunei-credințe. În vederea contracarării acestor fenomene negative, legislatorul nostru a instituit o serie de reglementări, printre care art. 712-720 CC privind clauzele contractuale standard, legea privind protecția consumatorului etc. Finalitatea acestor dispoziții legale este controlul echității clauzelor contractelor de adeziune și respectarea echilibrului între interesele părților contractului.
c. Contractele obligatorii (forțate) sunt acele contracte a căror încheiere și conținut sunt impuse prin lege. Existența contractelor obligatorii în dreptul civil constituie o excepție de la principiul libertății contractuale. Caracterul excepțional al contractelor obligatorii rezultă din dispoziția Codului civil, obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepția cazurilor când obligația de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligație asumată benevol. Codul civil prevede cazuri când încheierea contractelor de către anumite categorii de subiecți este obligatorie. Astfel, dacă deține o poziție dominantă pe piață, una dintre părțile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Un alt caz în care încheierea contractului este obligatorie se referă la activitatea profesioniștilor și întreprinzătorilor. Acești subiecți nu pot refuza fără motive temeinice încheierea unui contract cu persoanele care obțin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca și față de cele care caută să-și satisfacă o necesitate existențială. De exemplu, o unitate de comerț cu amănuntul nu poate refuza să vândă unui consumator o marfă care este oferită publicului spre comercializare. Legea prevede și alte cazuri de încheiere obligatorie a unor contracte. Astfel, legea cu privire la asigurări prevede încheierea obligatorie a contractelor de asigurare de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terțe persoane și bunurilor acestora prin accidente produse de autovehicule. Un alt tip de asigurare obligatorie este reglementat de legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători. Obligația de a contracta rezultă și din unele prevederi legale ce consacră dreptul de preempțiune în cazul vânzării unor bunuri [2, art. 152; 2, 352].
d. Contractelor autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizație (acord, încuviințare, permisiune, consimțământ) din partea unui terț. Legea prevede obligativitatea acordului terțului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terțului în cauză. De exemplu, contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmășie pot fi încheiate numai cu acordul tuturor coproprietarilor devălmași. Pentru alte categorii de contracte acordul terțului este necesar în vederea exercitării controlului asupra conținutului acestora. Aici încuviințarea este impusă în vederea protecției unui participant la actul juridic. Este cazul unui categorii de contracte încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exercițiu de minorii în vârstă de la 14 la 18 ani, pentru care se cere acordul curatorului sau, după caz, autorizația autorității tutelare.
Clasificarea contractelor după efectele produse. În funcție de acest criteriu contractele se împart în două grupe. Prima grupă cuprinde: a) contractele constitutive sau translative de drepturi reale și b) contractele generatoare de drepturi de creanță (de raporturi de obligații).
a. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de superficie. În unele cazuri aceste contracte transferă drepturi de la data predării bunului. Însă uneori, pentru a produce efecte, legea impune înregistrarea acestor contracte.
b. Contractele generatoare de drepturi de creanță (de raporturi de obligații) sunt toate celelalte contracte civile, care nu fac parte din categoria precedentă, în mod normal, aceste contracte produc efecte numai între părți, una dintre care creditorul – este în drept să pretindă de la cealaltă parte – debitor – executarea unei prestații, iar debitorul este ținut să o execute.
A doua grupă cuprinde: a) contractele constitutive sau translative de drepturi și b) contractele declarative de drepturi .
a. Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte din momentul încheierii lor numai pentru viitor. Majoritatea contractelor civile fac parte din această categorie.
b. Contractele declarative de drepturi sunt acele prin care se recunosc, se constată, se consolidează drepturi care deja există. Drept exemplu poate servi contractul de tranzacție, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un proces, prin recunoașterea unor drepturi preexistente ale părților. Aceste contracte au nu numai efecte pentru viitor, dar și efecte retroactive.
În concluzie constatăm că importanța teoretică și practică a clasificărilor contractelor persistă atât la etapa încheierii contractelor cât și la etapa executării clauzelor contractuale și nu în ultimul rând la etapa soluționării litigiilor apărute la încheierea și executarea contractelor.
În cadrul următorului capitol vom relata aspectele principiului libertății contractuale pentru a da o explicare mai accentuată a teoriei autonomiei de voințe prin care părțile contractante sunt libere să încheie acte juridice cu interdicția de încălcarea normelor imperative , a ordinii publice și bunurilor moravuri.
II PRINCIPIUL LIBERTĂȚII CONTRACTUALE
2. 1 Considerații introductive
Contractul, “acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridico-civil”, reglementat de Codul civil. Presupune acordul de voință al părților și producerea de efecte juridice nașterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport obligațional. De asemenea, un contract se consideră încheiatîn momentul manifestării voințelor concordante, cu respectarea condițiilor de fond și formă cerutede lege, prin raportare la specificul fiecărui contract. Așadar, factorul primordial al încheierii contractului este acordul de voință al părților – voință juridică. Principiul libertății de voință în materie contractuală, presupune libertatea de a încheia contracte, dar nu în sensul unui desăvârșit liber arbitru, ci în sensul libertății condiționate de viața socială și de normele legale. Codul Civil consacră, cu titlu de principiu de drept, libertatea oricărei persoane fizice sau juridice de a încheia orice tip de contracte. Libertatea contractuală se exprimă din punctul de vedere al formei, în regula consensualității convențiilor, conform căreia, pentru validitatea unei convenții, este suficient acordul de voință al părților, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar executarea obligațiilor se face așa cum ele au fost asumate “pacta sunt servada ” [30, p. 283].
Fundamentul principiului libertății contractuale se află în așa numita teorie a autonomiei de voință, formulată de juristul francez Charles Dimoulin, care, la elaborarea acesteia, a avut în vedere necesitatea găsirii unor soluții conflictelor de legi (cutuma) interprovinciale ce apăruseră în Franța secolului al XVI-lea. Potrivit acestei teorii, întrucât voința umană este liberă (neîngrăjduită și autonomă), părțile contractante, exclusiv, prin voința lor, pot da naștere unui contract care își va produce efectele urmărite de părți.
În concluzie ca argument filosofic al acestei teorii, s-a spus că atunci când oamenii își asumă obligații prin contract, ei își limitează libertatea prin propria voință de aceea voința individuală își trage putere creatoare de obligații din ea însăși, nu de la lege și în acest sens ea este creatoare. Așadar, voința juridică a părților, acordul lor de voință, este un factor esențial al contractului [5, p. 84].
În cadrul paragrafului care urmează vom relata factorul esențial al contractului care este voința.
2. 2 Voința, factor esențial al contractului
Studiul voinței de către juriști este un imperativ. Juriștii trebuie să posede cunoștințe din
cele mai diverse domenii științe sociale, tehnica medicală, financiar contabile etc. dar și serioase
cunoștințe de psihologie, în general și în legatură cu voința, în special, pentru că în domeniu
dreptului, voința este un factor omniprezent cea colectivă în actele normative și constituție, cea
individuală în raporturi și acte juridice.
Literatura de specialitate consideră ca voința este o capacitate a omului de a își propune
scopuri și de a își realiza aceste scopuri pe calea unor activități care implică învingerea unor
anumite obstacole și prin punerea în funcțiune a resurselor sale psihice și morale. Voința este
capacitatea omului de a își planifica, de a își organiza, de a își efectua și de a își controla activitateaîn vederea realizării scopurilor.
Condițiile esențiale pentru validitatea uneiconvenții sunt: 1. Capacitatea de a contracta,
2. Consimțământul valabil al părții ce se obligă, 3.Un obiect determinant, 4. O cauză licită.
În mod excepțional, atunci când legea pretinde, subsancțiunea nulității absolute ca un contract să fie făcut cu respectarea unor condiții de formă (contractele solemne) se adaugă încă o condiție esențială : forma. În sens larg, prin consimțământ ( “cum sentire” ) se înțelege însuși acordul de voință al părților dintr-un contract, dar nu trebuie neglijate nici celelalte elemente structurale, pentru că doar manifestarea de voință a părților, nu acoperă în întregime toate sensurile și valențele producătoare de efecte juridice. În sens restrâns, consimțământul reprezintă voința unei părți așa cum se manifestă ea la încheierea contractului, dar în sens larg trebuie să considerăm că reprezintă exprimarea voințelor ambelor părți la momentul încheierii contractului. De asemenea, trebuie avute în vedere condițiile pe care trebuie să le îndeplinească voința pentru a garanta validitatea acordului de voința între părți [5, p. 49].
Voința exprimată de partea contractantă trebuie să fie conștientă. Fiind un act juridic, contractul presupune manifestarea de voință a părților, așadar o operație intelectivă, pentru ca voința de a contracta implică conștiința elementelor operației juridice pe care părțile o analizează în prealabil cu privire la toate avantajele și dezavantajele ce decurg din aceasta. Așadar, fiecare parte, trebuie să aibă facultățile intelectuale necesare pentru “a înțelege” și a vrea, respectiv să aibă capacitatea deplină de a își manifesta voința. Astfel un “infans”, potrivit terminologiei române sau un alienat nu pot avea conștiința consecințelor juridice ce decurg din manifestarea voinței. La fel este și în cazul unei persoane aflate în stare de ebrietate sau de hipnoză.Această condiție a voinței, în unele cazuri trebuie apreciată de către instanță în funcție de toate elementele care concură la stabilirea măsurii în care partea a acționat conștient. Așadar, consimțământul, trebuie să fie dat de o persoană care are conștiința consecințelor juridice, atât drepturi cât și obligații ce se nasc din contract cel ce dă un consimțământ valabil trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru a contracta (maturitate psihică).
Voința exprimată de partea contractantă trebuie să fie liberă. Voința manifestată de partea contractantă trebuie să nu fie eronată sau determinată de către un viciu de consimțământ: o eroare, un act de violență sau prin manopere dolosive exprimarea voinței trebuie să fie urmarea propriei hotarâri a autonomiei, fără a fi în vreun fel influențată, fără a fi rezultatul unei constrângeri sau captățiuni. Numai astfel voința încorporată în contract este cuadevarăt un proces psihic propriu, o capacitate a părții contractante de a își propune scopuri și a le realiza.
Voința trebuie manifestată cu intenția de a se obliga. În accepțiunea Codului civil, de consimțământ valabil al părții care se obligă ca o condiție esențială pentru validitatea contractului. Manifestarea efectivă a voinței înseamnă seriozitate și intenție de a realiza un act cu valoarejuridică, cu intenția de a se obliga. Un caz particular îl constituie situația în care părțile doresc să realizeze doar un act pur aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevarata voință și nu produce neapărat efecte juridice.Totuși, aceste manifestări de voință pot produce efecte față de terți (“penitus extranei”) căci aceștia nu cunoșteau dacă părțile și-au deghizat voința. Așadar, partea contractantă a unui contract sinalagmatic, prin manifestarea de voință își dă consimțământul pentru a își asuma un angajament juridic. Chiar în contractele unilaterale, partea care se obligă își manifestă voința cu intenția de a se obliga, de a își asuma un angajament juridic. Consimțământul trebuie exprimat cu seriozitate, nu înglumă (“icondi causa”). Manifestarea voinței la încheierea contractului trebuie să fie conștientă, liberă și exprimată cu intenția de a se obliga. Aceste condiții sunt necesare dar nu și suficiente pentru formarea acordului de voință.
Voința părților trebuie exteriorizată, exprimată într-o anumită formă, pentru a se constata atât fiecare voința încorporată în contract cât și unirea lor, realizarea acordului de voință și bineînțeles, momentul în care voințele se unesc (momentul formării contractului) întrucât din acest moment încep să producă efectele juridice avute în vedere de părți. Forma de exprimare a voinței la încheierea contractului se analizează în strânsă legătură cu condițiile de formă ale acestuia, ținându-se seama că în dreptul autohton funcționează regula consensualității potrivit căreia, pentru formarea valabilă a unui contract, este suficient acordul de voință al părților.
De asemenea, nu poate fi neglijată problema dovezii operației juridice în sens de negotium juris, în care scop se cere constatarea prin înscris a voinței părților (înscrisul este cerut ad validatem) sau existența unui început de dovadă scrisă care, completat cu alte probe, face dovada acestei operații. Adaugăm că, în cazurile în care forma scrisă a contractului este cerută sub sancțiunea
nulității absolute (ad validitatem), voința părților contractante se exprimă și este constatată
obligatoriu în scris [5, p. 25; 24 p. 32; 19, p. 120]. Teoria autonomiei de voință s-a dezvoltat datorită unor premize istorice și politice unele care au stopat dezvoltarea autonomiei de voință la incheierea contractelor, altele creând un spectru favorabil pentru dezvoltare.
În următorul paragraf ne vom expune asupra evoluției istorice asupra conceptului autonomiei de voință.
2. 3 Scurt istoric al conceptului autonomiei de voință
Analizând din punct de vedere istoric conceptul , dreptul roman nu a cunoscut un principiu propriu-zis al autonomiei de voință. Explicația rezidă în faptul că dreptul roman era strict și formalist, de aceea nu se putea recunoaște posibilitatea voinței ca singură, fără să fie observate forme exterioare ei, să genereze efecte juridice. Libertatea voinței în sensul de libertate contractuală și de voința care prin sine valorează ceva din punct de vedere juridic era exclusă, deoarece convențiile care nu aveau un nomen sau o causa nu puteau genera efecte juridice. Formalismul se exprimă prin aceea că un acord de voință,pentru a valora juridic o convenție, trebuie să se concretizeze fie în “verba” fie în “litterae” sau să se exteriorizeze prin remiterea lucrului (“res”). Convențiile “ex consensu” erau tot de drept strict, însensul că ele trebuiau să îmbrace o formă numită de contract. Pentru contractele nenumite, cânderau recunoscute ca fiind obligatorii, forța lor se trăgea nu din realitatea că erau acorduri de voință, ci din faptul exterior lor că una dintre părți a executat deja o prestație, ele sprijinindu-se peprincipiul îmbogățirii fără justă cauză, iar nu pe voința însumată.
La aceste restricții, esențiale dreptului roman, se adaugă faptul că voința trebuia să se supună dreptului, deoarece nu se putea contracta nici în contra lege, dar nici în sfidarea bunelor moravuri. Formalismul specific dreptului roman se continuă în Evul Mediu timpuriu, în dreptul romano-germanic dominat de domnia culturii deși manifestările sale concrete capătă unele transformări. Ele au fost preluate și de către vechiul drept francez, dar în timp au fost înlocuite cu strângerea de mână și jurmământul- gesturi care există și azi, dar fără același conținut juridic. În timp formele rigide ale dreptului roman devin manifestări cu un pronunțat caracter simbolic [6, p. 420]. Regula “solo consensus obligat”, nu avea valențele juridice pe care i le acordăm în prezent. Ea nu desemna autonomia de voință sau ideea că prin simpla exprimare a consimțământului se nasc drepturile și obligațiile – aceasta aflându-și originea în practica dreptului canon, care consfințea practica jurământului promisoriu, prin care Dumnezeu era valorificat convențional într-o dublă ipostază. În primul rând, era considerat martor esențial al angajamentului asumat prin încheierea convenției și în același timp iar în al doilea râmd era considerat creditor principal al angajamentului convențional.
Privind astfel lucrurile, neexecutarea obligațiilorconvenționale era sancționată ca sperjur, ca ofensă adusă divinității, considerată martor și parte încontractul neexecutat. Formalismul roman devine inutil cu formele sale rigide – suficient era jurământul. Așadar, principiul “solo consens obligat” nu avea valența juridică de astăzi, aceea aautonomiei de voință, ci reprezentă mai degrabă evoluția de la formalismul dreptului roman la“creștinarea” dreptului și a convenției. De la jurământul promisoriu religios la cel secular a fost doarun pas care se pare că a fost făcut de Grotius. Laicizarea jurământului ca element intrunsecconvenției se transpune în fidelitatea contractanților față de schimbul de cuvânt – dat și exprimat. La această evoluție a contribuit și dezvoltarea relațiilor economice, ceea ce presupune eliminarea formalismelor de drept roman. Convenția va deveni cea care, în timp, va explica totul, inclusiv instituțiile politice [18, p. 220].
Același principiu începe să fie folosit și pentru a explica desființarea contractului în situația
în care cuvântul nu era ținut rezoluțiunea și echitatea în materia contractelor nenumite a impulsionat identificarea unui principiu comun pe care să se sprijine orice convenție. Astfel, regula“solo consensus obligat” va explica nu atât încheierea sau formarea contractului ci mai ales rezoluțiunea acestuia, indiferent dacă el era sau nu unul numit [28, p. 125]. Regula capătă substanță odată cuopera lui J. Domat, însă nu se întemeiază pe autonomia voinței exprimate de contractanți, ci peideea de solidaritate umană ce ar trebui să se găsească în orice convenție, pe faptul că omul este oființă socială și se supune regulilor societății.
Cea mai importantă implicație (indirectă) a regulii “solo consensus obligat” este principiul
“conienances vainquent loi”.Acesta nu implică autonomia de voință față de dreptul pozitiv, ci un
principiu legal al libertății convențiilor. Așadar libertatea convențiilor este o convenție directă alegii, care exprimă solidaritatea umană și nu autonomia (voinței) individului, față de lege.
Considerat părintele contractualismului de inspirație individualistă, J. J. Rouseau, contestând
că orice formă de guvernământ este un pact politic între guvernanți și guvernați, a încercat să
fundamenteze teoria că societatea a apărut ca un pact și reprezintă un produs finit al unei convențiiprimordiale, că unicul fundament al dreptului se regăsește în contractul public, care este operavoinței libere a individului. Istoria dreptului scoate la iveală că originea expresiei “autonomie de voință” nu este dreptulcivil, ci cel internațional privat. Doctrinarii Brocher și Weiss folosesc întâia oară acest termenpentru a desemna posibilitatea părților de a își alege legea aplicabilă contractului cu elemente de extraneitate. Tot în aceeași materie apare și prima limitare a efectelor autonomiei de voință –ordinea publică [19, p. 84].
În dreptul civil de inspirație jus-naturalistă și individualistă, voința – ca singura forță
generatoare de drepturi subiective și ca masură a acestora, se opune ideei că dreptul și obligațiile arputea izvorî de la autoritate socială sau statală – entități extrinseci voinței individuale.
Individul rațional își definește singur libertatea prin voința sa de a se angaja juridic, creânduși
propria să realitate juridică.În dreptul privat acesta se caracterizează prin faptul că voința este
fundamentul intelectual al contractului și sursa forței sale obligatorii. Rolul legii se limitează doarla garantarea executării contractului, sancțiunea fiind unicul rol al statului în contract. Explicația rezidă în faptul că omul este o ființă liberă, a cărui activitate nu îi poate fi țărmuită decât de voința sa (element intrisec) și nu de lege (element extrinsec). De asemenea, voința este considerată unica sursă a jusiției. Contractul – ca paradigmă a autolimitării voluntare a libertății individuale – este nunumai sursa de drepturi și obligații, ci realizează și ideea de justiție pentru că numai contractul –prin limitarea autoconsimțită – asigură libertatea voinței conștiente. Contractul este genetic superior legii, ca atare legea nu va putea mărginii libertatea individului, decât în măsura în care prin aceastase asigură preservarea libertății celuilalt.
Legea – ca expresie a voinței generale – este o formă inferioară de contract, ea este un rest al
voințelor individuale ajunse rațional la consens juridic [13, p.11].
Concluzionăm concepțiile prezentate anterior au drept numitor comun voința individului, ințeleasă ca oultimă sursă a dreptului și consecință a faptului că omul este o ființă rațională și aptă să își definească libertatea. Apreciind aceste concepții ca fiind subiective, ele au evoluat, astfel că, determinat de evoluția societății, pozitivismul juridic reflectă cel mai bine concepțiile obiective asupra dreptuluiși contractului.
Pentru a forma o descriere specială asupra instituției libertății contractuale vom prezenta aspectele principale ale libertății contractuale.
2. 4 Libertatea contractuală
Libertatea contractuală este corolarul juridic al libertății înțeles ca produs al voinței conștiente și libere, o reverberație socială a acestei voințe. Prin urmare, libertatea contractuală, consecința primară a autonomiei de voință se exprimă prin posibilitatea individului de a încheia sau nu un contract. Nimeni nu poate fi forțat să intre în raporturi contractuale, nimeni nu poate forța pe celălalt să încheie un contract, dar și invers-nimeni nu poate fi împiedicat să încheie un anumit contract. Singurele restricții de a contracta trebuie căutate doar în voința individului. Libertatea contractuală se exprimă și prin libertatea părților de a își alege forma contractului și de a stabili conținutul. Dacă orice contract este just prin sine și obligația se naște din voințele părților, este normal ca acestea să poată să își stabilească conținutul și forma de manifestare a voinței lor juridice. Libertatea de fond este țărmurită doar de bunele moravuri și de ordinea publică. În formă, libertatea contractuală se exprimă prin aceea că o convenție se va naște validă, indiferent de forma de manifestare a voinței părților. Consensualismul nu este decât expresia formală a libertății de fond a contractului. Singura piedică ce stă în calea libertății de alegere a fondului și formei contractului este respectul ordinii publice și bunelor moravuri [11, p. 120].
Libertatea contractuală se exprimă și prin libertatea voinței. Pentru a fi considerată izvor de drept, voința trebuie să fie conștientă și rațională. Consimțământul – element exteriorizat al voinței– trebuie să fie neviciat și exprimat în cunoștință de cauză. Teoria viciilor de consimțământ vine să asigure caracterul liber al voinței. Altfel, acordul de voință e lipsit de sens juridic, acolo unde voința nu este liberă, ea nu poate crea drept.Voința reală, exprimată cu intenția de a genera efecte juridice este singura care creează dreptul, voința alterată sau putativă este considerată că nu a existat la momentul aparenței consimțământului. Sancțiunea exprimării unei asemenea voințe este desființarea aparenței de drept astfel generate (teoria nulității).Voința internă creează dreptul. Exteriorizarea voinței este o condiție logică a nașterii contractului, cea interioară nu își poate dezvălui valențele. În caz de contradicție între voința reală și cea exprimată, cea dîntâi primează, pentru ca voința va fi apreciată cum trebuie (sollen) să fie, nu cum este (sein) înfățișată. Voința reală rămâne esența, iar cea exteriorizată fenomenul.
Contractul fiind o manifestare a libertății individului, produs al voinței autonome care își găsește valoare (și sens) în sine, nu poate fi cenzurat pe motivul aprecierii intențiilor care i-au animat pe contractanți, el va păstra întotdeauna 2 trăsături esențiale: forța obligatorie și relativitatea contractului. Privită sub aspect economic, libertatea contractuală, mai ales în economia de piață, este mijlocul juridic cel mai adecvat pentru satisfacerea intereselor legitime ale persoanei precum și pentru asigurarea bunăstării generale, respectiv a progresului social. Ea este una dintre premisele de bază ale liberei concurențe între agenții economici [11, p. 45].
În concluzie menționăm, că între principalele consecințe ale teoriei autonomiei de voință putem cuprinde faptul că un contract este izvorul principal al obligațiilor părților, majoritatea normelor ce reglementează materia contractelor sunt dispozitive și / sau supletive, iar părțile pot să convină în mod liber asupra unor clauze derogatorii de la norme, normele imperative în materia contractelor (prohibitive și / sau onerative) sunt foarte restrânse ca număr, ele având menirea să apere ordinea publică și protejarea intereselor fundamentale ale părților. De asemenea, formele prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor sunt destul de simple, consensualismul fiind un principiu juridic extrem de util în materie comercială, mai ales, știut fiind că acest domeniu presupune claritate și simplitatea formelor.
Este necesar de a asigura un spectru clar definit întru respectarea principiului libertății contractuale dar cu înțelegerea limitărilor legale ale libertății contractuale prin prisma filozofiei respectării ordinii publice și bunelor moravuri. Acestea vor fi prezentate în paragraful ce urmează.
2. 5 Limitări legale ale libertății contractuale : ordinea publică și bunele moravuri
Libertatea de voință este, așadar, statornicită de lege, dar nu putem afirma că ea este absolută, ea este totuși limitată. Societatea este aceea care, prin intermediul normelor juridice pe care le dictează, stabilește limitele în care voința indivizilor își poate produce efectele urmărite de autorii ei. Așadar, individul, “ca element al societății, trebuie să se încadreze în ordinea statornicită desocietatea din care face parte, libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică al cărei unic fundament se află în unitatea ei economică și socială. Principiul libertății contractuale este în același timp, un drept fundamental al subiectelor de drept care face parte din capacitatea de folosință a fiecărei persoane. Codul civil prin aduce o importantă restrângere a principiului libertății contractuale, în sensul că, prin exercitarea dreptului de a încheia orice contract nu trebuie să se aducă atingere ordinii publice și bunelor moravuri [5, p. 32].
Dacă un contract este încheiat cu respectarea principiului libertății contractuale și cu respectarea celorlalte principii și reguli speciale, el va avea o forță obligatorie pentru părțile contractante, convențiile legal făcuteau putere de lege între părțile contractante. Așadar, principiul forței obligatorii a contractelor completează, în mod logic și necesar, principiul libertății contractuale.
Există totuși și limitări legale ale libertății contractuale, cum ar fi ordinea publică și bunele moravuri. Ordinea publică este o noțiune dificil de definit, deoarece nici un act normativ nu conține o definiție a acesteia. Din punct de vedere al conținutului, ordinea publică diferă de la un stat la altul,de la un secol la altul, în funcție de dezideratele politice, economice și sociale afirmate și urmăritede puterea statală. Doctrina apreciează că sunt de ordine publică toate reglementările care alcătuiesc dreptul public, adică acele norme juridice care consființesc organizarea puterilor statului, precum și raporturile dintre acestea și subiectele dreptului privat, fiecărui tip de stat fiindu-i specifică o anumită ordine publică. Putem prelua definiția că ordinea publică cuprinde toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apără instituțiile și valorile de bază ale societății, se asigură dezvoltarea economiei de piață și ocrotirea socială a tuturor persoanelor. Bunele moravuri, ca și ordinea publică, nu au o definiție legală, astfel încât doctrina și jurisprudența au definit noțiunea că “ totalitatea regulilor de conduită care s-au conturat în conștiința societății și respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-o experiență și practica îndelungată. Conținutul noțiunii fiind, ca și al ordinii publice, variabil în timp și spațiu, instanțele de judecată sunt chemate să determine și să le aplice de la caz la caz [6, p. 612].
În fine concluzionăm că sancțiunea încălcării regulilor de conduită privind bunele moravuri este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea lor.
Teza are o antiteză și în final aceste doua elemente crează o sinteză. În această ordine de idei vom relata antiteza teoriei autonomiei de voință.
2. 6 Critica autonomiei de voință : dirijismul contractual
Teoria autonomiei de voință are, cum precizam și anterior, numeroși critici ce aduc argumente împotriva acesteia, considerând-o desuetă din perspectiva evoluției instituției contractului în ultimele secole, urmare a intervenției statului în viața economică. Astfel, legiferarea și modificarea reglementării contractului era exclusiv atributul statului. În perioada modernă de înflorire a schimbărilor economice (sec. 18 și sec. 19), activitatea economică este aproape în totalitate guvernată de inițiativă particulară. Statul stabilea doar reguli generale: principii, reguli de constituire și formare a societăților comerciale, a diferitelor instituții financiare, burse, camere de comerț. Tot statul instituie monopolul și controlul emisiunii monetare, creează reguli pentru relațiile de comerț exterior, dar nu se implică în raporturile economice. Jocul liber -cerere și ofertă, circulația capitalurilor, concurența liberă- sunt cele care asigură funcționarea economică.
În acest context general specific liberalismului economic s-a dezvoltat industria comerțului și odată cu ea și principiul autonomiei de voință – așa cum au fost surprinse și în Codurile civile ale timpului. Totuși acest principiu a trebuit să cedeze în fața presiunii exercitate de evoluția ulterioară în raporturile economice. Astfel, coexistă în viața economică societăți mari sau chiar grupuri de societăți, alături de cele mici și mijlocii; se impune, de asemenea, celeritate în raporturile economice, dar și garanții de îndeplinire a obligațiilor contractuale. Din aceste motive și nenumărate altele specifice, statul este acela care, prin crearea cadrului legislativ, reglementează aceste raporturi, mediul de afaceri, prin emiterea unor acte normative, modificarea și completarea celor existente, sancționarea mai severă a încălcării cadrului legal dar și a obligațiilor contractuale. Toate acestea au dus la o diminuare a importanței autonomiei de voință a părților contractante și așa cum apreciază unii doctrinari, la o criză a contractului, cel puțin așa cum fusese el conceput. Astfel se conturează ideile că “voința trebuie să fie în serviciul dreptului și nu dreptul în serviciul voinței” iar postulatul “cel ce spune contractul spune just” este contrazis de realitatea că nu în toate situațiile ceea ce s-a stabilit printr-un contract este și moral.Concret, se dezvoltă domeniul contractelor de adeziune, în detrimentul celor tradiționale, în care o parte propune celeilalte, în bloc, un ansamblu de clauze care nu se pot modifica prin negociere și o constrânge să contracteze doar în acele condiții. Sub aspect normativ, diminuarea importanței autonomiei de voință se manifestă prin dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune, utilizate de agenții economici care dețin o poziție de monopol sau dominantă pe o anumită piață sau segment de piață dar si prin predeterminarea prin lege a clauzelor contractuale, ceea ce limitează voința părților ori apariția așa-numitelor contracte forțate a căror încheiere este obligatorie, conform legii. De exemplu: contractele de asigurări de răspundere civilă obligatorie pe care trebuie să le încheie toti deținătorii de autovehicule, dar și cele ce revin unor întreprinderi ce dețin monopolul unor prestații, al prelungirii obligației – în anume împrejurări- a contractului de închiriere a locuințelor, a contractelor de asigurări de viață în cazul contractării unui credit etc. Se observa o crestere a instituirii unor forme solemne la încheierea contractelor, atât din considerente ad probationem cât și pentru validitatea actelor, așadar principiul consensualismului comportă numeroase excepții, dar si o creșterea importanței celorlalte izvoare ale obligațiilor (fapte ilicite, îmbogățirea fără justă cauză etc.) precum si o lărgire a noțiunii de ordine publică – despre care am amintit, definind-o, cu precizarea că ea este nu doar de ordin economic ci și politic, moral și social (organizarea statului, a familiei, libertății individuale).
Ordinea publică economică este înlocuită, astfel, în politica monetară și a prețurilor,
naționalizarea unor sectoare economice – energie, transporturi, politica de credite etc. Pe lângă toate acestea, din perpectiva integrării europene, se vorbește despre o ordine publică europeană, suprastatală, care trebuie avută în vedere la încheierea contractelor. De asemenea, noțiunea de ordine publică, atât cea specific națională cât și cea europeană se extinde și asupra unor aspecte sociale, privind în doctrina europeană definiția de “ordine publică socială”. În această noțiune sunt incluse o serie de măsuri întreprinse de un stat în reglementarea contractelor de muncă, contractelor de închiriere imobile etc. Diminuarea importanței conceptului de autonomie de voință se manifestă si restrângerea forței obligatorii a contractului – în sensul că se permite neexecutarea sa, sau executarea în alți termeni decât cei stabiliți inițial de către părți [11, p. 82].
Concluzionăm că evoluția contractului în perioade istorice nefaste din punct de vedere economic a dus la această posibilitate ca, în caz că intervin imprejur obligației contractuale asumate, atunci contractul fie se renegociază, fie se reziliază, fie se suspendă.
La finele capitolului constatăm că cercetarea domeniului teoretic este insuficient pentru a înțelege litera legii și spiritul legii și din acest motiv concluzionăm că este obligatoriu de a prezenta o reflectare a problematicii prin expunerea unei spețe care va relata litigiul apărut din cauza încălcării clauzelor contractuale la executarea contractului numit și încălcarea normelor imperative la încheierea unor contracte numite.
III REFLECTAREA PROBLEMATICII TEMEI
3. 1 Aspecte indroductive ale speței prin prizma reflectării fazelor procesului civil
În scopul aplicării practice a cunoștințelor teoretice obținute, vom prezenta un studiu de caz care va avea ca obiect un litigiu intentat la cererea de chemare în judecată inițială înaintată de S. A către G. B., L. B., L. G. și T. V, cu privire la rezoluțiunea contractului de vînzare cumpărare, constatarea nulității contractului cu privire la determinarea cotelor-părți în proprietatea comună în devălmășie cu donație, aducerea părților la poziția inițială înaintea încheierii contractului, constatarea nulității contractului de donație încheiat între L. G. și V. T., aducerea părților la poziția inițială înaintea încheierii contractului, încasarea cheltuielilor de judecare a cauzei și cererea reconvențională înaintată de G. B. și L. B. către S. A cu privire la recunoașterea nulității declarației de rezoluțiune, recunoașterea executării integrale și corespunzătoare a contractului de vînzare-cumpărare, recunoașterea faptului că nu sînt temeiuri de declarare a rezoluțiunii, recunoașterea faptului că rezoluțiunea contractului de vînzare-cumpărare nu a avut loc, încasarea cheltuielilor de judecare a cauzei, intervenienți accesorii G. O, N. V. Speța în cauză va reflecta fazele procesului civil în cadrul examinării cauzei civile în ordinea procedurii contencioase în instanța de judecată.
Cel mai frecvent aplicat fel al procedurii civile este procedura contencioasă, în cadrul căreia se examinează și se soluționează litigii de drept între cel puțin 2 părți cu interese opuse. Procedura contencioasă se mai numește procedură generală pe acțiuni civile. Finalitatea acesteia este de a garanta un mod eficient de apărare a drepturilor încălcate sau contestate ale justițiabililor, a libertăților și intereselor lor legitime [22, p. 111].
În procedură contencioasă se judecă pricini în acțiuni civile ce rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice și din alte raporturi juridice [3, art. 2]. Examinarea și soluționarea oricărei cauze civile trece în mod firesc prin cîteva faze procesuale care se succed în consecutivitatea prevăzută expres de lege. Este vorba de:
1. Intentarea procesului civil, 2. Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare 3. Dezbaterile judiciare.
Întentarea procesului civil presupune faza incipientă a procesului civil care constă în o serie de actiuni procesuale ale instanței precum și ale justițiabilului. Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept trebuie să depună în instanța competentă o cerere de chemare în judecată [3, art. 166 ].
Cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă exigențelor prevăzute de prevederile articolelor : 166 , 167 CPC RM și să nu cadă sub incidența articolului 169 CPC RM (în cazurile în care se refuză primirea cererii de chemare în judecată), articolului 170 CPC RM (în cazurile în care cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată a judecătorului), articolului 171 CPC RM ( în cazurile care nu se dă curs cererii de chemare în judecată). Referitor la cererea de chemare în judecată în cauză, menționăm că a fost primită prin emiterea unei încheieri.
La faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare se înfăptuiesc obligatoriu acțiuni procesuale de către judecător din oficiu sau ca reacție la solicitările participanților.
Judecătorul din oficiu trebuie: 1) să emită încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare; 2) să înștiințeze pîrîtul, alți participanți la proces, precum și persoanele drepturile cărora pot fi lezate prin emiterea hotărîrii judecătorești, dacă din materiale administrate de participanți rezultă existența acestor subiecți, inclusiv prin numirea delegațiilor judecătorești peste hotarele țării; 3) să ofere termen pentru prezentarea probelor de către pîrît și a probelor suplimentare de către reclamant;4) să clarifice necesitatea antrenării specialistului sau a interpretului în proces; 5) să stabilească termenul (ora, data și locul) ședinței de judecată;
Judecătorul este în drept să dispună din oficiu separarea pretențiilor;
Ca efect al solicitării participanților la proces judecătorul va efectua următoarele acte de procedură: 1) va soluționa cererea de asigurare a acțiunii; 2) vă soluționa cererea de asigurare a probelor; 3) vă soluționa cererea de reclamare a probelor la cererea participanților la proces;
4) vă soluționa cererea de desemnare a expertizei; 5) va soluționa cererea de numire a delegațiilor în interiorul țării sau peste hotarele ei pentru a colecta probe; 6) va soluționa problema primirii acțiunii reconvenționale; 7) va amîna data începerii ședinței de judecată;
Cu referire la speța în cauză la faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare de către B.G și B. L. a fost înaintată cererea reconvențională contra reclamantului SA cu privire la recunoașterea nulității declarației de rezoluțiune nr. 09-19 din 04.01.2013 înaintată de către SA , recunoașterea executării integrale a contractului de vînzare-cumpărare nr. 17 din 14.03.2012, recunoașterea faptului că nu sînt temeiuri de declarare a rezoluțiunii contractului de vînzare-cumpărare, recunoașterea faptului că rezoluțiunea contractului de vînzare-cumărare
nr. 17 autentificat de notarul O. G. nu a avut loc și încasarea cheltuielilor de judecare a cauzei.
Până la începerea dezbaterilor judiciare, pîrîtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acțiune reconvenționhală pentru a fi judecată odată cu acțiunea inițială [3, art. 172]. Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanță dacă hotărîrea pronunțată ar putea să influențeze drepturile sau obligațiile lui față de una din părți. Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces la cererea uneia dintre părți sau din oficiul instanței [3, art. 67 ].
La etapa pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare în urma studierii materialelor dosarului audierii opiniilor participanților la proces a fost emisă încheierea prin care s-a constatat că cererea reconvențională întrunește condițiile prevăzute de art. 166, 167 CPC, la fel, întrunite prevederile art. 173 alin. (1) lit. b) CPC și din acest motiv, acțiunea reconvențională a fost primită pentru examinare odată cu acțiunea inițială și pentru a nu se leza interesele notarilor V. N. și O.G au fost atrași din oficiu în procesul dat în calitate de intervenienți accesorii.
Dezbaterile judiciare în cauzele civile presupun parcurgerea unei consecutivități de acțiuni procesuale care au menirea să garanteze examinarea și soluționarea în fond în mod nemijlocit, public, efectiv și just a litigiilor de drept, în termeni optimi și previzibili.
Judecarea pricinilor civile are loc în ședință de judecată cu înștiințarea obligatorie a participanților la proces despre locul, data și ora ședinței.
Ca regulă generală la faza dezbaterilor judiciare se parcurge o serie de etape procesuale prevezute expres de CPC RM.
În concluzie ținem să menționăm că respectarea procedurii de soluționare a unei pricini civile în instanța de judecată nu este strict un formalism dar este un aspect definitoriu al respectării principiului respectării dreptului la un proces echitabil și al accesului liber la justiție consacrat de Convenția europeană a Drepturilor Omului.
După prezentarea aspectelor importante care sunt definitorii procesului civil, următorea etapă va constitui prezentarea nemijlocită a speței în partea ce ține de argumentele reclamantului și a pârâtului invocate în cadrul dezbaterilor judiciare.
3. 2 Argumentarea reclamantului
Astfel în susținerea poziției, reclamantul S. A s-a adresat cu cerere de chemare în judecată către B. G., B. L și G. L. și T. V cu privire la rezoluțiunea contractului de vînzare-cumpărare și constatarea nulității contractelor de donație. În motivarea cererii se invocă, că la 14 martie 2012, între G. B.și SA a fost încheiat și autentificat notarial de către notarul O. G. contractul nr. 17, prin care au fost vîndute următoarele bunuri: 56/60 cotă parte din clădirea administrativă cu nr. cadastral 700101 cu suprafața de 250, 8 m. 2/3 cotă parte din garajul cu nr. cadastral 00102 cu suprafața de 316,4 m, depozitul cu nr. cadastral 00104, cu suprafața de 113, 5 m. , bunurile mobile: gazoduct de presiune joasă oțel, suprateran, obiect nr. 002-2/1 -RGE-Q5, gazoduct, presiune medie, polietilenă, subteran, obiect nr. 002-2/1 -RGE – 05, gazoduct, presiune medie, oțel, subteran, obiect nr. 002 – 2/1 – RGE – 05, fântână pentru apă potabilă, cazan pentru încălzire, pompă pentru alimentare cu apă, peretele de susținere și împrejmuire, post de transformare, situat în localitate extravilan. Conform clauzelor contractului de vînzare-cumpărare nr. 17 din 14 martie 2012, prețul pentru vînzarea bunurilor enumerate mai sus, a fost stabilit în mărime de 517 416,00 lei. Termenul limită pentru achitarea acestei sume a fost de 10 zile, din momentul semnării contractului, adică data limită de achitare a fost 25 martie 2012. Până la această dată pîrîtul G. B, nu a achitat această sumă, ceea ce semnifică neexecutare a obligațiilor contractuale. Suma de 517 416 ,00 lei a fost transferată de către L.G în beneficiul SRL. La reclamația înaintată de L.G către SA și SRL, suma în mărime de 517 416.00 lei, i-a fost restituită acesteia acesteia. Partea reclamantă invocă faptul că pârâtul nu a executat obligația de achitare a sumei de 5 17 416.00, pentru cumpărarea bunurilor indicate în contractul 17 din 14 martie 2012 și reclamantul este îndreptățit să rezoluționeze contractul de vânzare –cumpărare din 14.03.2012, din motivul neexecutării obligației de către pârât.
Prin contractul nr.7333 din 24.04.2012, autentificat de notarul V. N., au fost determinate cotele-părți în proprietatea comună în devălmășie între B. G. și B. L. vis-a-vis de bunurile indicate mai sus și B. G. a donat partea sa L. G. Reclamantul menționează că contractul de donație încheiat de B. G ,B. L. și L. G din 24.04.2012 este un act juridic fictiv constituit fără intenția de a produce efecte juridice încheiate dintre subiecți de rea credință.
La data de 26.12.2012, prin contractul nr. 21063 autentificat notarial de V. N bunurile au fost donate cu rea credință de către L. G lui T. V care la fel consideră că a fost constituit fictiv fără scopul de a produce efecte juridice. Reclamantul solicită declararea rezoluțiunii contractului de vinzare cumparare nr 17 din 14 martie 2012, declararea nulitații contractului de donație din 24 aprilie 2012 incheiate între B. G, B. L și G. L. prin care au fost transmise bunurile imobile cu numerele cadastrale indicate in acțiune si aducerea părților la poziția inițială incheierii contractului de donație din 24 aprilie 2012, declararea nulității contractului de donație incheiat intre G. L. și T. V., înregistrat în registrul actelor notariale din 26.12 2012 și solicită respingerea cererii reconvenționale ca fiind neintemeiată.
Paragraful următor va conține poziția părții pârâte prin care solicită respingerea cererii inițiale și admiterea cererii reconvenționale.
3. 3 Argumentarea părțiilor pârâte
Pârâții T. V și intervenienții accesorii V. N și G. O fiind citați legal în ședință de judecată nu s-au prezentat.
Pârâtul G.L fiind citat legal în ședință de judecată nu s-a prezentat dar a împuternicit un reprezentant avocat să o reprezinte în instanța de judecată.
Reprezentantul pârâtului G. L a explicat că recunoaște acțiunea inițială înaintată de S. A și nu recunoaște acțiunea reconvențională.
În motivarea cererii se menționează următoarele. La data de 14. 03. 2012 B. G și S.A. a fost încheiat și autentificat notarial contractul de vânzare-cumpărare nr. 17 prin care B. G. a cumpărat 56/60 cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 01 2/3 cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 02 cota parte întreagă din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 04 și alte bunuri mobile, enumerate în speță. Suma contractului fiind de 517 416 lei, care urmau depuși în termen de 10 zile bancare pe contul nr. 07 deschis la ”Banca de Economii” S. A. Filiala nr. 22. Ulterior B. G. a adunat acesată sumă de bani și i-a transmis-o lui G. L., care este sora soției sale L. B., cu transmiterea contractului în cauză și a buletinului său de identitate, cu înțelegerea de a achita din numele lui plata pentru cumpărarea bunurilor imobile specificate. Apoi urma conform înțelegerii ca G. L. să-i achite jumătate din sumă lui B.G , iar ultimul să-i doneze o parte de imobil, până la momentul actual G. L. nu i-a dat nici o sumă de bani, iar donația a fost efectuată. Ca urmare la data de 05.04.2012 prin ordinul de plată nr. 80 G. L. achită suma de 5 174 16.00 lei, fiind indicat direct destinația plății în acest ordin pentru imobilul conform contractului notarial nr. 17 din 14. 03. 2012, această plată fiind depusă strict conform clauzelor contractuale contul nr. 07 deschis la ”Banca de Economii” S. A. Filiala nr. 22 Cimișlia. Astfel clauzele contractuale de către B. G. ca cumpărător au fost executate în mod exhaustiv. La data de 24.04.2012 prin contractul cu privire la determinarea cotelor-părți în proprietate comună în devălmășie cu donație nr. 7333 înregistrat în R. B. I la data de 03.05.2012 de către B.G. și soția sa- B. L. au fost determinate cotele părți în proprietatea comună în devălmășie cu ulterioara donație către G. L. a 28/60 cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 01; 1/3 cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 02; ½ cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 04. Deasemenea la aceeași dată prin contractul cu privire la determinarea cotelor-părți în proprietate comună în devălmășie cu donație nr. 7333 înregistrat în RBI la data de 03.05.2012 de către B.G. și soția sa- B. L.a au fost determinate cotele părți în proprietatea comună în devălmășie cu ulterioara donație către G. L. a ½ cota parte din bunul imobil înregistrat sub nr. cadastral 06.
Între timp relațiile personale dintre B. G., B. L. și G. L.s-au înrăutățit și au început neînțelegeri dat fiind faptul că B. G. i-a donat o parte din bunuri, iar ea nu a achitat prețul pentru acestea, la care i-a reproșat că în final va face tot posibilul ca să acapareze întregul imobil (cu referire la speța în cauză) în numele ei propriu, lipsindu-l pe B.G de dreptul său la proprietate. Nelimitîndu-se la aceste acțiuni G. L. conform RBI la data de 26.12.2012 prin contractele de donație nr. 21057, 21060, 21063 donează lui T. V bunurile primite din contractul de donație încheiat cu B.G. Perfectînd toate contractele de donație la data de 26.12.2012 prin înțelegere prealabilă cu cineva din rîndurile S.A. la 28.12.2012 depune în adresa S.A. și S.R.L (ce este străină raporturilor juridice create nefiind parte contractuală ca și înseși G. L.) o pretenție prin care invocă că a fost deposedată de suma de bani de 517 416 lei de către B:G și SRL invocînd că a dus tratative cu ultimii în vederea procurării bunurilor imobile cu referire la speța în cauză, pretinzînd în final că toți au dus-o în eroare, ea nu a cunoscut nimic, iar actele realizate nu-i pot fi imputate. În cazul nerestituirii invocând apelarea la organele de drept competente în vederea aplicării forței coercitive a statului și cu operativitatea la 04.01.2013, adică peste o săptămînă de la depunerea pretinsei pretenții, pârâtul în lipsa existențelor temeiurilor și motivelor de rezoluțiune emite declarația de rezoluțiune, fiind invocat spontan și neântemeiat temeiul neexecutării esențiale, cu toate că a primit plata în temeiul contractului de vînzare-cumpărare și în decurs la 9 luni careva pretenții nu invocase, adică în careva termen ce poate fi considerat rezonabil. Acțiunile S. A. și pretinsului pîrît-G. L. și T. V. fiind dinainte coordonate între ei și cu intenția de a deposeda forțat de proprietatea reclamanților-reconvenționalei dobândită legal.
Se argumentează faptul că a avut loc o executare corespunzătoare a obligațiilor lui B.G. față de S. A. ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 17 din 14. 03. 2012, iar orice altă afirmație contrară este neîntemeiată și ilegală. S. A. a acceptat o astfel de executare or executarea corespunzătoare a obligațiilor lui B. G. în calitate de cumpărător executate de către o terță persoană sunt în corespundere cu normele legale cu referire la asemenea tip de obligații.
Astfel fiind achitată suma de bani prevăzută, pe contul bancar specificat, în temeiul contractului. Dacă executarea obligației de plată de către terț- G. L., a fost acceptată de către vînzător și ulterior scadenței a 10 zile bancare, ultimul și-a arătat interesul în primirea executării obligației, acesta neinvocînd careva tardivitate la acel moment și neinteresul său în primirea plății. Iar invocarea ilegală a cărorva pretenții nefondate pe careva norme legale peste 9 luni de zile este în general una abuzivă și lipsită de termeni rezonabili într-u aplicare. Dat fiind faptul că terța persoană-G. L. nu interacționează în plan juridic cu vînzătorul, neavînd nici o calitate în acest sens, terțul- G. L. nu capătă careva drepturi față de vînzător în cazul în care a dispărut necesitatea achitării. Așadar ca exemplu în cazul rezoluțiunii contractului de vînzare-cumpărare terța persoană- G. L. nu este în drept de a cere de la vînzător- S.A. restituirea plății de 517 416 lei efectuate sub temeiul îmbogățirii fără justă cauză, dat fiind faptul că vînzătorul a primit această plată în temeiul convenției dintre S. A. și B. G. ca cumpărător, care este terț față de G. L. și nu dă naștere efectelor juridice pentru aceasta. Așadar umează de recunoscut nulitatea declarației de rezoluțiune pe temeiul neîntrunirii temeiurilor invocate în ea, or actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel, actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule [2, art. 220]. În atare situație când pozițiile părților aflate într-un litigiu sunt contradictorii, este necesar de a adopta o soluție legală bazată pe principiul echității respectându-se per ansamblu a normelor care guvernează speța. În cele ce urmează vom prezenta soluția care urmează a fi luată în speța relatată.
3. 4 Soluția motivată
Examinând explicațiile părților și probele administrate pentru dovedirea celor invocate și raportându-le, per ansamblu, la prevederile legale ce guvernează speța, instanța de judecată a considerat necesar de a admite acțiunea din următoarele considerente.
În cadrul dezbaterilor judiciare s-a constat că la 14 martie 2012, între G. B. și SA, a fost încheiat și autentificat notarial de către notarul O.G. contractul nr.17, prin care au fost vîndute următoarele bunuri: 56/60 cotă parte din clădirea administrativă cu nr. cadastral 01 cu suprafața de 250,8 m, 2/3 cotă parte din garajul cu nr. cadastral 02 cu suprafața de 316,4 m, depozitul cu nr. cadastral 530110700104, cu suprafața de 113,5 m/2, bunurile mobile: gazoduct de presiune joasă oțel, suprateran, obiect nr. 002-2/1 -RGE-Q5, gazoduct, presiune medie, polietilenă, subteran, obiect nr. 002-2/1 -RGE – 05, gazoduct, presiune medie, oțel, subteran, obiect nr. 002 – 2/1 – RGE – 05, fântână pentru apă potabilă, cazan pentru încălzire, pompă pentru alimentare cu apă, peretele de susținere și împrejmuire, post de transformare, situat în localitate extravilan. Conform contractului de vînzare-cumpărare nr. 17 din 14 martie 2012, prețul pentru vînzarea bunurilor enumerate mai sus, a fost stabilit în mărime de 517 416,00 lei.
Termenul limită pentru achitarea acestei sume a fost de 10 zile bancare, din momentul semnării contractului termenul limită fiind data 29 martie 2012. Pînă la această dată pîrîtul G. B., nu a achitat această sumă, ceea ce semnifică neexecutare a obligațiilor contractuale. La data 5 aprilie 2012 suma de 517 416.00 lei a fost transferată de către L.G în la contul nr. 07 deschis la ”Banca de Economii” S.A. Filiala nr. 22. Ulterior la data de 26.12.2012 la reclamația înaintată de L.G către S. A și S. R. L prin care menționează că a fost deposedată de suma de bani de 517 416 lei de către B. G și S. R. L, invocând că a dus tratative cu ultimii în vederea procurării bunurilor imobile cu referire la speța în cauză, pretinzând în final, că a fost dus în eroare, necunoscând nimic, iar actele realizate nu-i pot fi imputate. În cazul nerestituirii invocînd apelarea la organele de drept competente în vederea aplicării forței coercitive a statului.
Am constatat că pârâtul B. G nu a executat obligația corelativă în contractul sinalagmatic de a achita suma stipulată în contractul de vânzare-cumpărare. Relevante sunt prevederile potrivit cărora un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel încît obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte.
Dispozițiile prezentului capitol se aplică și asupra altor raporturi juridice în scopul executării reciproce a obligațiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice [2, art. 704]. În realitate suma achitată de G.L i-a fost restituită acesteia la solicitarea prin care a menționat că a fost dusă în eroare, necunoscând nimic, iar actele realizate nu-i pot fi imputate. În această ordine de idei obligația corelativă nu a fost executată de către cumpărător și nici de către terță persoană.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic sinalagmatic în care obligațiile sînt reciproce și există o interdependență a obligațiilor reciproce [7, p. 260]. Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic [2, art. 666].
Reclamantul în speță vânzătorul este îndreptățit de a rezoluționa contractul de vânzare- cumpărare, din motivul neexecutării obligației de către cumpărător. Neexecutarea include orce încălcare a obligațiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă [2, art. 602].
O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esențială din partea celeilalte părți [2, art. 735].
Pentru determinarea neexecutării esențiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanțe:
a) neexecutarea privează substanțial creditorul de ceea ce acesta se aștepta de la executarea contractului, cu excepția cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut și nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
b) executarea întocmai a obligațiilor ține de esența contractului;
c) neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
Rezoluțiunea contractului operează prin declarație scrisă față de cealaltă parte[2, art. 737]. Astfel în speță exită temeiuri rezonabile de a prezuma că condiția de formă pentru rezoluțiunea contractului a fost executată prin înaintarea declarației de rezoluțiune a contractului de vânzare- cumpărare nr. 17 din 14 martie 2012. În cazul exercitări dreptului de rezoluțiune, contractul încetează și părțile sânt eliberate de obligația de a presta, trebuind să restituie prestațiile executate și veniturile realizate [2, art. 738]. Din cele expuse considerăm că trebuie să fie admisă cererea în partea ce ține de constatarea rezoluțiunii contractului nr. 17 din 14 martie 2012. Solicitarea reclamantului cu privire la constatarea nulității contractului cu privire la determinarea cotelor-părți în proprietatea comună în devălmășie cu donație, aducerea părților la poziția inițială înaintea încheierii contractului, constatarea nulității contractului de donație încheiat între L. G. și V. T., aducerea părților la poziția inițială înaintea încheierii contractului, urmează a fi admisă pe motiv că actul juridic încheiat fictiv a fost încheiat fără intenția de a produce efecte juridice.
Actele juridice subsecvente actului juridic inițial la fel este lovit de nulitate. Actul juridic fără intenția de a produce efecte juridice (fictiv ) este nul [2, art. 221]. Din materia acestui articol constatăm că legiutorul impune sancțiunea nulității absolute în cazul încălcării normelor imperative. Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel [2, art. 220].
Referindu-ne la libertatea contractuală relevante sunt prevederile potrivit cărora părțile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte și pot stabili conținutul lor. Dacă, în scopul protecției intereselor prioritare ale societății sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviințarea autorităților statului, limitările și condiționările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepția cazurilor cînd obligația de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligație asumată benevol. Părțile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum și contracte care conțin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe) [2, art. 667].
Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părților de a determina liber dacă doresc să încheie in contract și dacă da cu cine și în ce condiții să încheie acest contract constituie unul din elementele fundamentale ale unei economii de piață. Nici o normă constituțională nu garantează principiul libertății contractului. Însă dispozițiile constituționale, în special cele ale articolului 126 C RM care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerțului și activității de întreprinzător nu permit limitarea libertății contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societății. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credință și diligență. Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile și va refuza încheierea contractului va fi ținută să repare cheltuielile suportate de cealaltă parte [2, art. 515].
Dispozițiile menționate se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepția cazurilor în care legiuitorul stabilește reguli care limitează libertatea contractului reieșind din interese publice. O limită a principiului libertății contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecției intereselor generale stabilesc niște reguli de la care părțile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop protecția intereselor particulare părțile pot deroga de la această normă. Este limitată libertatea contractuală și de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce privește interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît privește interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri deși nu există o normă expresă în acest sens, aceasta rezultă că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit și nu poate avea nici un efect juridic [2, art. 207].
În acest sens contractele de donație indicate în speță sunt contrare normelor imperative și contrar ordinii publice și astfel sunt lovite de nulitate absolută. Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut și actual. Instanța de judecată o invocă din oficiu.Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părți a actului lovit de nulitate. Acțiunea în constatare a nulității absolute este imprescriptibilă [2, art. 217].
În speță am constatat că părțile au încheiat mai multe contracte numite în special doanția care considerăm că au fost încheiate fără intenția de a produce efecte juridice care se califică ca acte juridice fictiv.Actul juridic încheiat fără intenția de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul. În cazul trecerii bunului dobândit în baza unui act juridic fictiv la un terț de bună-credință, se consideră că trecerea a avut loc în baza unui temei juridic valabil [2, art. 221]. În dreptul civil buna-credință este ridicată la rang de principiu [2, art.9].
Astfel, persoanele fizice și juridice trebuie să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile cu bună-credință, care se prezumă pînă la proba contrată [22, p. 1197 ].
Pe parcursul examinării cauzei s-a constatat că bunurile au fost transmise în baza contractelor cu titlu gratuit. În atare situație urmează a fi revendicat bunul de la V. T pentru că acesta cu toate că este dobânditor de bună-credință, a dobândit bunurile îm baza unui act juridic cu titlu gratuit. De la dobînditorul de bună-credință, atunci cînd bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit, proprietarul poate să le revendice oricînd [2, art. 375].
Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii și fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilității de restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestației [2, art. 219].
Solicitarea reclamantului cu privire la încasarea cheltuielilor de judecare a cauzei urmează a fi admisă din considerentele că instanța judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească părții care a avut câștig de cauză toate cheltuielile de judecată [3, art. 94 ].
În baza celor expuse mai sus a fost admisă cererea de chemare în judecată și respinsă cererea reconvențională. În concluzie cu referire la speță menționăm că prin rezoluțiuneacontractului se înțelege desființarea retroactivă a contractului sinalagmatic cu executare imediată și repunerea părților în situația existentă anterior încheierii lui. Pentru a opera rezoluțiunea contractului este necesar ca una dintre părți să nu-și execute culpabil obligațiile asumate. Nu orice neexecutare a obligațiilor constituie temei pentru invocarea rezoluțiunii, ci numai dacă există o neexecutare esențială din parte celeilalte părți.
La determinarea neexecutării esențiale urmează să se țină cont de prevederile legale potrivit cărora pot fi rezoluționate asemenea contracte precum vânzarea-cumpărarea, donația, înstrăinarea bunului cu condiția întreținerii pe viață, împrumutul și altele [2, art. 735].
În concluzie menționăm că în opinia noastră aceasta este soluția legală, întemeiată și motivată pentru a fi constatat rezoluționat contractul numit, sinalagmatic în speță contractul de vânzare – cumpărare nr.17, să fie declarate nule contractele de donație care au fost încheiate contrar normelor imperative părțile contractate neavând intenția ca acesta să producă efecte juridice fiind ficitiv și solicitarea cu privire la obligarea părții care a pierdut procesul să achite cheltuielele de judecare a pricinii.
ÎNCHEIERE
Speța cuprinsă în proiect, capitolele care au descris aspectele teoretice ale instituției contractului civil are menirea de a prezenta rezultatele obținute de absolvent în rezultatul cercetării domeniului ales în cauza noastră tematica respectării principiului libertății contractuale la încheierea contractelor numite. În rezultatul cercetării am obținut rezultate considerabile într-u cunoașterea aplicarării corecte a legislației în vigoare în cadrul unui litigiu apărut în urma încheierii unor contracte inclusive și la faza executării obligațiilor contractuale.
Astfel în încheiere vom expune concluziile în forma unor teze după cum urmează:
– Contractul este un instrument juridic de creare și realizare a circulației bogățiilor între persoane.
– Contractul reprezintă o tehnică juridică proprie și bine definită care permite acest efect socio-economic, deoarece el dă naștere, modifică, trasnmite sau stinge raport juridic de obligații, generând drepturi și îndatoriri în favoareea și respectiv în sarcina părților contractante.
– Contractul este întotdeauna un acord de voințe. Astfel, în condițiile definite mai mult sau mai puțin prin lege, după caz, legătura juridică dintre părțile contractante are ca fundament consimțământul lor reciproc.
– Contractul se relevă a fi un mod sau instrument de organizare previzională a relațiilor economice, el permite nașterea de legături juridice durabile, în scopul stabilirii cu anticipație de noi raporturi juridice viitoare.
– Principiul libertății contractuale a evoluat datorită factorilor politici și economici care au stat la baza dezvoltării relațiilor sociale. Respectarea principiului libertății contractuale presupune existența a numeroselor contracte încheiate între subiecți.
– Importanța teoretică și practică a clasificărilor contractelor persistă atât la etapa încheierii contractelor cât și la etapa executării clauzelor contractuale și nu în ultimul rând la etapa soluționării litigiilor apărute la încheierea și executarea contractelor.
– Teoria autonomiei de voință s-a dezvoltat datorită unor premize istorice și politice unele care au stopat dezvoltarea autonomiei de voință la incheierea contractelor, altele creând un spectru favorabil pentru dezvoltare. Între principalele consecințe ale teoriei autonomiei de voință putem cuprinde faptul că un contract este izvorul principal al obligațiilor părților, majoritatea normelor ce reglementează materia contractelor sunt dispozitive și/sau supletive, iar părțile pot să convină în mod liber asupra unor clauze derogatorii de la norme, normele imperative în materia contractelor (prohibitive și/sau onerative) sunt foarte restrânse ca număr, ele având menirea să apere ordinea publică și protejarea intereselor fundamentale ale părților.
B I B L I O G R A F I E
Acte normative
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: MonitorulOficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496 „(citat la 25.03.2014)“
2. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice. md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085 „(citat la 25.03.2014)“ (1,10)
3. Codul de procedură civilă nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
„(citat la 10.05.2014)“
4. Legea Republicii Moldova nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor În: Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova, nr. 126-131 din 27.06.2003.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
„(citat la 04.05.2014)“
Monografii
5. Adam I. Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Ediția 2. București: C. H. Beck, 2014. 856 p.
6. Adam I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2004. 756 p.
7. Antohi L., Baieș S., Băieșu A. ș. a. Comentariul Codului civil al RM. Vol. 2. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 1355 p.
8. Albu I. Contractul și răspunderea contractuală. Cluj – Napoca: Dacia, 1994. 276 p.
9. Albu I. Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor. Cluj – Napoca: Dacia, 1984. 277 p.
10. Baieș S., Volcinschi V. Baieș Aurel ș. a. Drept Civil Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor. Vol. 2. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 516 p.
11. Bîrsan C., Stanescu C. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor civile. București: Hamangiu, 2012. 234 p.
12. Chibac G. Drept civil. Contracte speciale. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 688 p.
13. Ciutacu F. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Temis Cart, 2009. 72 p.
14. Ciutacu F. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Culegere de spețe. București: Oscar Print, 1999. 388 p.
15. Ciutacu F. Drept civil român. Contracte. Modele de contracte. Modele de acțiuni. Legislația civilă. București: Oscar Print, 2001. 187 p.
16. Deak. F. Tratat de drept civil. Contracte speciale. București: Universul juridic, 2001. 574 p.
17. Diaconu C. A. Principiul inopozabilității contractelor față de terți. București: Lumina Lex, 1999. 111 p.
18. Djuvara M. Teoria generală a dreptului, Dreptul rational, izvoare și drept pozitiv. Ediția 2. București: C. H. Beck, 1995. 608 p.
19. Filipescu A., Filipescu I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Actami, 2000. 342 p.
20. Florescu D. Drept civil. Contracte speciale. București: Titu Maiorescu, 2001. 528 p.
Macovei D. Drept civil. Contracte. Iași: Cantes 1999. 341 p.
21. Leik A. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Apollonia, 1998. 334 p.
22. Poalelungi M. Filincova S., Sîrcu I. ș. a. Manualului judecătorului pentru cauze civile. Ediția 2. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1200 p.
23. Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 512 p.
24. Pop L.,Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general. vol. 1. București: C. H. Beck, 2006. 608 p.
25. Popa I. F., Rezoluțiunea si rezilierea contractelor. București: Universul Juridic, 2012. 340 p.
26. Stanciulescu L., Nemeș V. Dreptul contractelor civile și comerciale. București: Hamangiu. 2013. 680 p.
27. Stănciulescu L. Drept civil. Contracte speciale. București: All Beck, 2002. 612 p.
28. Stoica V. Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile. București: All Educational, 1997. 219 p.
29. Toader C. Evicțiunea în contractele civile. București: All Educational, 1997 222 p.
30.Toma M. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Seria juridică Argument, 2000. 428 p.
Site-uri internet
31. Biblioteca CSJ [online]. http://despre.csj.md/index.php/despre-curtea-suprema-de-justitie/publicatii/biblioteca-csj (citat la 04.04.2014).
32. DREPT CIVIL.TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR [online]. http://www.id-hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/DREPT%20CIVIL,%20an%202%20sem%202.pdf (citat la 14.04.2014).
33.Drept Civil – Teoria Generală a Obligațiilor [online]. http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/drept-civil/drept-civil-teoria-generala-a-obligatiilor-164985.html (citat la 14.04.2014).
34. Libertatea contractuală [online].
cis01.central.ucv.ro/lucrari_dr/…/131_rez-ro.do. (citat la 29.03.2014).
35. Despre contracte în general [online]. http://www.contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc=348&id=2801(citat la 29.03.2014).
LISTA ABREVIERILOR
art. – articol
alin. – alineat
etc. – etcetera
lit. – litera
nr. – număr
CC – Codul Civil
CPC – Codul de procedură civilă
RM – Republica Moldova/Republicii Moldova
B I B L I O G R A F I E
Acte normative
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: MonitorulOficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496 „(citat la 25.03.2014)“
2. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.06.2002. http://lex.justice. md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085 „(citat la 25.03.2014)“ (1,10)
3. Codul de procedură civilă nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.111-115 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
„(citat la 10.05.2014)“
4. Legea Republicii Moldova nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor În: Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova, nr. 126-131 din 27.06.2003.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
„(citat la 04.05.2014)“
Monografii
5. Adam I. Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Ediția 2. București: C. H. Beck, 2014. 856 p.
6. Adam I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2004. 756 p.
7. Antohi L., Baieș S., Băieșu A. ș. a. Comentariul Codului civil al RM. Vol. 2. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 1355 p.
8. Albu I. Contractul și răspunderea contractuală. Cluj – Napoca: Dacia, 1994. 276 p.
9. Albu I. Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor. Cluj – Napoca: Dacia, 1984. 277 p.
10. Baieș S., Volcinschi V. Baieș Aurel ș. a. Drept Civil Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor. Vol. 2. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 516 p.
11. Bîrsan C., Stanescu C. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor civile. București: Hamangiu, 2012. 234 p.
12. Chibac G. Drept civil. Contracte speciale. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 688 p.
13. Ciutacu F. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Temis Cart, 2009. 72 p.
14. Ciutacu F. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Culegere de spețe. București: Oscar Print, 1999. 388 p.
15. Ciutacu F. Drept civil român. Contracte. Modele de contracte. Modele de acțiuni. Legislația civilă. București: Oscar Print, 2001. 187 p.
16. Deak. F. Tratat de drept civil. Contracte speciale. București: Universul juridic, 2001. 574 p.
17. Diaconu C. A. Principiul inopozabilității contractelor față de terți. București: Lumina Lex, 1999. 111 p.
18. Djuvara M. Teoria generală a dreptului, Dreptul rational, izvoare și drept pozitiv. Ediția 2. București: C. H. Beck, 1995. 608 p.
19. Filipescu A., Filipescu I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Actami, 2000. 342 p.
20. Florescu D. Drept civil. Contracte speciale. București: Titu Maiorescu, 2001. 528 p.
Macovei D. Drept civil. Contracte. Iași: Cantes 1999. 341 p.
21. Leik A. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Apollonia, 1998. 334 p.
22. Poalelungi M. Filincova S., Sîrcu I. ș. a. Manualului judecătorului pentru cauze civile. Ediția 2. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013. 1200 p.
23. Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 512 p.
24. Pop L.,Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general. vol. 1. București: C. H. Beck, 2006. 608 p.
25. Popa I. F., Rezoluțiunea si rezilierea contractelor. București: Universul Juridic, 2012. 340 p.
26. Stanciulescu L., Nemeș V. Dreptul contractelor civile și comerciale. București: Hamangiu. 2013. 680 p.
27. Stănciulescu L. Drept civil. Contracte speciale. București: All Beck, 2002. 612 p.
28. Stoica V. Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile. București: All Educational, 1997. 219 p.
29. Toader C. Evicțiunea în contractele civile. București: All Educational, 1997 222 p.
30.Toma M. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Seria juridică Argument, 2000. 428 p.
Site-uri internet
31. Biblioteca CSJ [online]. http://despre.csj.md/index.php/despre-curtea-suprema-de-justitie/publicatii/biblioteca-csj (citat la 04.04.2014).
32. DREPT CIVIL.TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR [online]. http://www.id-hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/DREPT%20CIVIL,%20an%202%20sem%202.pdf (citat la 14.04.2014).
33.Drept Civil – Teoria Generală a Obligațiilor [online]. http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/drept-civil/drept-civil-teoria-generala-a-obligatiilor-164985.html (citat la 14.04.2014).
34. Libertatea contractuală [online].
cis01.central.ucv.ro/lucrari_dr/…/131_rez-ro.do. (citat la 29.03.2014).
35. Despre contracte în general [online]. http://www.contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc=348&id=2801(citat la 29.03.2014).
LISTA ABREVIERILOR
art. – articol
alin. – alineat
etc. – etcetera
lit. – litera
nr. – număr
CC – Codul Civil
CPC – Codul de procedură civilă
RM – Republica Moldova/Republicii Moldova
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Respectarea Principiului Libertatii Contractuale la Incheierea Contractelor Numite (ID: 129657)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.