…respectarea drepturilor omului trebuie să [609586]

MOTTO:
„…respectarea drepturilor omului trebuie să
facă parte din educația globală și din
demnitatea omului, iar toate aspectele
violenței fizice sau mintale împotriva
persoanei umane constituie o violare a
drepturilor sale "
Parlamentul European, Rezoluție,
11 iunie 1986

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND VIOLENTA
INTRAFAMILIALĂ

1.1 Considerații generale

Multiplele sensuri și accepțiuni date în limbajul curent noțiunii de „agresivitate" și
„comportament agresiv" fac dificilă definirea lor științifică și munca cercetătorului în acest
domeniu.
Dacă etimologia latină a termenului („ ad gressus – a încălca teritoriul cuiva cu
intenții ostile, marcând un comportament social inadecvat și „aggresio" — atac) este de
netăgăduit, iar sensul cât se poate de clar, în limbajul cotidian conotația lui poate fi atât
pozitivă, cât și negativă. Astfel, o persoană care „înșfacă" ocaziile, „atacă" problemele și
„stăpânește" situația (termeni care implică, evident, cel puțin intenția agresivă) este în
general o persoană respectată în grup, dinamică în lupta pentru autoafirmare, în depășirea
dificultăților.
Structură pulsională proprie individului, agresivitatea trebuie considerată ca o stare
psihologică de natură potențială, putându-se oricând manifesta în conduitele sau actele
individului, în funcție de circumstanțele vieții. Considerată unul din aspectele principale
ale vieții instinctuale a personalității modelată social, direcțiile de exteriorizare
comportamentală sunt două: conservarea și agresivitatea. Conduitele de tip conservator se
împart la rândul lor în conduite narcisiste (autoconservare) și conduit altruiste

(heteroconservare), individuale sau sociale.
Conduitele de tip agresiv cu caracter deviant sunt și ele de două feluri: de tip
masochist sau autoagresive, individuale sau sociale (homosexualitatea, stările ipohondrice
refuzul alimentar, automutilarea, suicidul) și conduitele de tip sadic sau heteroagresive
sociale (hipersexualitatea, mizantropia, cleptomania, violențele corporale, homicidul).

1.2 Definiții
Conform Legii NR. 417 din 22 mai 2003, pentru prevenirea si combaterea violenței
în familie, violența în familie reprezintă orice acțiune fizica sau verbală săvârșita cu
intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care
provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
In concepția altor specialiști, violența în familie poate fi definită ca fiind o rănire
de ordin fizic sau psihic, în cadrul conviețuirii cu partenerul. Atacul fizic poate fi
acompaniat de :
 intimidări sau abuzuri verbale;
 distrugerea unor bunuri personale ale victimei;
 izolarea forțată a victimei de prieteni și de restul familiei, care ar putea constitui un
potențial ajutor;
 amenințări la adresa unei persoane semnificativă pentru victimă, incluzând aici
chiar și copiii.
 răspândirea de amenințări și teroare în jurul victimei.
 controlul accesului victimei la bani sau la lucruri personale, hrană, mijloace de
transport, telefon sau alte surse de protecție și îngrijire de care ar putea beneficia.

Din punct de vedere clinic o definiție larg acceptată a violenței domestice este aceea
formulată de Stark și Flitcraft:

"Violența domestică este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau în
trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul
lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri
verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte

potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru
victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale
victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție".
Se numește "violența în familie" orice act vătămător, fizic sau emoțional care are
Ioc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme:
abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie,
amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deși
până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenței în familiei, în
urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaților agresați este destul de
mare. Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența este un fenomen
larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte
nu sunt raportate poliției sau spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenței domestice devine mai
puțin transparentă și deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii,
colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii
celorlalți și în același timp un sentiment de stigmă și culpă care le face să se izoleze.
Soțul violent nu dorește ca soția lui să întrețină relații sociale în cadrul cărora sași
poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbații violenți au ca și caracteristici de personalitate lipsa
abilităților și a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica, în mediul
intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-1 ataca verbal pe celălalt, în vreme ce,
la locul de muncă rămâne o rutină de relaționare superficială cu ceilalți, un rol jucat în
limitele orelor de serviciu.

1.3. Tipuri de violență în familie

Violența în familie cuprinde mai multe tipuri de violență:
– violența fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de familie o
serie de vătămări ( împingerea, lovirea cu pumnul sau piciorul, plesnirea,
sugrumarea, înhățarea, bătaia, trântirea, îmbrâncirea, răsucirea brațelor,
utilizarea unei arme).
– violența fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a-și

vizita copiii.
– violența psihologică activă, reprezentând agresiuni verbale periodice și
susținute la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia.
– violența psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau insuficiența
relațiilor sociale și sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte mijloace
economice.
Deși multe cupluri apar în exterior ca familii fericite, ideale, cu parteneri satisfăcuți
de mariajul lor și solidari, în realitate însă, în spatele ușilor închise se ascund multe
tragedii. Ceea ce uneori este în ochii lumii o dovadă de tandrețe poate fi, în fapt, controlul
asupra victimei și prohibirea independenței sale.
Violența în familie este o infracțiune, prevăzută și pedepsită ca atare de Codul
Penal Român.
Ea se manifestă fără deosebire, indiferent de vârstă, sex, nivel de educație sau clasă
socială.
Amploarea și gravitatea fenomenului este dată de numărul mare al telefoanelor
primite de poliție ( peste 50% sunt solicitări ca urmare a violențelor în familie ), de
numărul mare al femeilor – victime întâlnite pe holurile camerei de urgență ale spitalelor (
25 – 35% ) precum și de incidența crescută a malformațiilor congenitale ale nou-născuților
cu mame bătute în perioada de graviditate.
Violența în familie este un fenomen negativ, reprobabil, indiferent cine este
agresorul sau cine este victima : femeie, bărbat, copil, tânăr, vârstnic.
Cauzele violenței în familie sunt de ordin social, economic, politic, individual. Un
individ frustrat, fără loc de muncă sau nemotivat suficient, apăsat de grija traiului de
mâine, cu copii, aflat permanent sub impactul mediatic al economicului și politicului și,
uneori, sub influența băuturilor alcoolice, ajunge să nu se mai controleze și să-și reverse
agresivitatea în familie. Mai întotdeauna, în astfel de cazuri, cel puternic își descarcă
agresivitatea asupra celui slab: bărbatul asupra femeii, femeia asupra copiilor, copiii mari
asupra celor mici, tinerii asupra vârstnicilor, iar, când lanțul nu are o verigă mai slabă, se
recurge ia sinucidere ca ultimă rezolvare a situației.

CAPITOLUL II

PROFILAXIA ACTIVITĂȚILOR INTRAFAMILIALE

2.1 Reglementări juridice privind posibilitatea de intervenție a poliției în
cazurile de violență intrafamilială

Violența intrafamilială reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viață și
integritate fizică și psihică, consacrat în art. 3 și 5 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului și în Declarația pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeii ("fiecare are dreptul
la fericire, libertate și securitate personală" și "nimeni nu trebuie să fie victima torturii sau
a tratamentului și pedepsei inumane"). In aceeași direcție se situează și următoarele acte
normative: art.5 și 6 pct.l din Pactul Internațional cu Privire Ia Drepturile Civile și Politice,
art. 2 și 7 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale și art. 11 și 22 din Constituția României1.
Normele internaționale condamnă violența împotriva femeii și violența conjugală.
Națiunile Unite prevăd obligația fiecărui stat membru de a proteja femeia împotriva
violenței manifestate de alți indivizi și stipulează responsabilități specifice fiecărui guvern
pentru eradicarea acestui gen de violență . Articolul 22 din Constituția României prevede:
"1.Garantarea dreptului de a trăi și a dreptului la integritate fizică și psihică, și 2. Protecția
oricărei persoane împotriva torturii și/ sau a oricărei alte forme de tratament sau pedepsire
inumană și degradantă", iar art. 23 statuează "inviolabilitatea libertății și securității
personale". Aceste prevederi trebuie interpretate astfel încât să constituie dreptul
fundamental al cetățenilor români la protecție împotriva tuturor formelor de violență,
inclusiv împotriva agresiunii conjugale.
Relația familie – societate este reciprocă: dacă familia conferă societății valori de
solidaritate umană, de sens al existenței, de mentalități sau interese materiale, societatea la
rândul său, este datoare să acorde familiei protecție, condiții de perpetuare și dezvoltare în
care să-și realizeze plenar funcțiile.
Toate societățile au avut o politică familială. în timpurile moderne politica
familială devine organizată și eficientă,
Textul Pactului Internațional referitor la drepturile omului recunoaște că familia
este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul de a fi ocrotită de societate

și stat.
în deplin acord cu acesta, Constituția României consacră în cuprinsul său o serie de
drepturi și libertăți fundamentale, cum sunt: dreptul la viața intimă familială și privată,
dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de a întemeia o familie prin căsătoria liber consimțită
între soți și dreptul și îndatorirea părinților de asigura creșterea, educația și instruirea
copiilor.
Conform art. 33 din Constituție, dreptul la sănătate este un drept fundamental
garantat de stat, care trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura igiena și sănătatea
familiei.
O parte din aceste relații – și anume cele cu conținut patrimonial sau nepatrimonial
la care dă naștere familia – sunt reglementate de Codul Familiei.
Acțiunile sau inacțiunile care implică un pericol social deosebit pentru familie sunt
incriminate de Codul Penal sub forma bigamiei, adulterului, abandonului de familie,
relelor tratamente aplicate minorilor și nerespectarea măsurilor privind încredințarea
minorilor.
Cu privire la alte fapte comise în mediul familiei, Codul Penal nu are prevederi
speciale, cu excepția unor agravante la omor : soț sau rudă apropiată, pruncuciderea, viol
comis asupra unei persoane care se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea făptuitorului și
incestul.
In materia violențelor între membrii familiei, operează normle de drept comun,
spre deosebire de alte legislații, care au infracțiuni specifice, cuprinzând incriminări
distincte și proceduri speciale.
In acest context Poliția și justiția încearcă să găsească metode de stopare a
fenomenului infracțional atât prin mijloacele legislative (care însă sunt insuficiente), cât și
prin activități spercifîce de prevenire desfășurate de poliție.Trebuie însă semnalat că
aceasta din urmă, deși pusă în fața fenomenului infracționmal nu răspunde întotdeauna la
timp și într-o manieră corespunzătoare din punct de vedere profesional solicitărilor și
apelurilor făcute de victimile sau potențialele victime ale unor infracțiuni. In acest sens se
invocă drept argument faptul că nu se pot amesteca în relațiile intrafamiliale.
Cum astfel de fenomene tind să se înmulțească, este necesar pe de o parte

îmbunătățirea cadrului legislativ, iar pe de altă parte, o schimbare a mentalității polițistului,
persoană ce trebuie să fie în slujba comunității.
In legea pentru organizarea și funcționarea Poliției Române, în art.15 se prevede că
polițiștii au ca atribuții „apărarea vieții, integrității corporale și libertății persoanelor… "
având în acest sens „obligația să conducă, la sediul poliției, în vederea luării măsurilor
legale, pe cei care prin acțiunile lor periclitează ordinea publică, viața persoanelor…"
(art.16). în același timp, Legea 61/2000 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor
norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, prevede în art.2 pct.30 „alungarea
din locuința comună a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate
în întreținere constituie contravenție și se sancționează cu amendă contravențională sau
închisoare ".
Este o primă de intervenție, de constatare și aplicare a contravenției în fapte care, în
mod evident, prezintă un grad mai mic de pericol social.
Trebuie amintit că aceste manifestări, aparent nepericuloase, pot degenera în fapte grave,
reacția prin mijloace legale a autorităților, deopotrivă polițiști și magistrați, putând să
determine neproducerea lor.
in aceste situații poliția intervine în situații flagrante, de urgență, așa cum sunt de altfel
prevăzute și în Legea Poliției art.15-16.
Celor care opun ca argument al neintervenției art. 192 C.P., le amintim că
inviolabilitatea domiciliului nu este un drept absolut. Potrivit Constituției și unor legi speciale
sunt și excepții de la regulă, și anume:
 pătrunderea agenților publici în locuința persoanei, determinată de atitudinea
ilegală și obstrucționistă a acesteia;
 descinderea secretă a agenților serviciului de informații;
 pătrunderea oricărei persoane (particulare sau oficiale), determinate de stare de
necesitate (incendii, cutremure) pentru salvarea vieților omenești, bunurilor ori
pentru prevenirea unor activități ilegale îndreptate împotriva vieții și integrității
corporale a unei persoane (sinucideri, omoruri, violuri) orice fel de agresiune
sau a bunurilor (furturi, tâlhării).

Infracțiunile ce se pot produce în mediul familial sunt numai cele prevăzute de Codul
de Procedură Penală în articolele de la 304 la 307.
Un pas important s-a făcut prin apariția Legii nr. 197/15.12.2000, pentru modificarea

și completarea unor dispoziții din Codul penal. Astfel, a fost inclus în art.1491 care definește
noțiunea de membru de familie prin acesta înțelegându-se „soțul sau ruda apropiată, dacă
acesta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul". De asemenea au fost aduse
modificări articolelor din Codul penal prin care se pot incrimina violențele săvârșite în familie
în sensul individualizării victimei respectiv, membrilor familiei.
Un alt element de noutate a fost adus prin art. 1181, care completează măsurile de
siguranță prevăzute de Capitolul II din Titlul IV Cod penal, și care introduce o nouă măsură
„interdicția de a reveni în locuința familială pe o perioadă determinată" a autorului
infracțiunii. Această măsură de siguranță se poate lua de judecător numai față de o persoană
condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an și când consideră că prezența sa în
locuința familiei constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, iar perioada de
aplicare este de maxim 2 ani.
Din conținutul Codului Penal rezultă și alte infracțiuni, ca agravante ori incriminate ca
infracțiuni distincte privitoare la viața persoanei și respectiv la viața sexuală a acestora.
Prima din ele este infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 lit. „c" Cod
Penal — omorul comis asupra soțului sau unei rude apropiate. Aceasta este singura excepție
de Ia regula tratamentului juridic comun al violenței.
Uneori – dacă infracțiunea este în forma tentativei – se fac confuzii cu formele
consumate ale infracțiunilor contra sănătății și integrității corporale și sunt evident, tratate cu
mai puțină atenție.
Se omite că, pentru existența tentativei de omor, nu este necesară vreo vătămare
concretă și implicit acordarea unor îngrijiri medicale, ci este suficient să se dovedească, din
materialitatea faptelor, intenția, chiar indirectă, de a ucide.
Pe rolul instanțelor, ca acțiuni penale directe sunt o multitudine de astfel de fapte, cu
privire la care victima s-a adresat poliției, iar aceasta, în funcție de numărul de îngrijiri
medicale, a îndrumat-o la judecătoria competentă conform art.279 alin.2 C.p.p.
Realitatea cotidiană dovedește că autoritățile intervin după ce faptul (vătămarea,
omorul, maltratarea copilului minor) s-a comis, așteptând de multe ori o sesizare scrisă a celor
ce devin victime, de parcă sesizarea din oficiu nu ar fi aplicabilă, Legea 197/2000 obligând
autoritățile statului să se autosesizeze, fără plângere prealabilă, în cazul unor asemenea
violențe domestice ia care sunt victime cel mai des mamele și copiii.
O altă infracțiune este pruncuciderea, care constă în „uciderea copilului nou născut,
imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de puternică tulburare determinată de
aceasta"

Subiectul pasiv al acestei infracțiuni este copilul nou-născut. Literatura și practica au
stabilit că această stare subzistă până în momentul căderii cordonului ombilical, care
semnifică desprinderea de mamă, iar copilul își începe existența proprie, când deci el prezintă
semnele unei nașteri recente. Mai este necesar ca mama să fie într-o stare patologică ce
intervine imediat după naștere – așa numita psihoză post partum, provocată de febra
puerpelală. Au fost aduse modificări și la următoarele articole:
> la articolul 180, după alin. 1 a fost introdus alin. I1 cu următorul conținut: „Faptele
prevăzute la alin.l asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni
la un an sau cu amendă". Tot prin acest articol s-a prevăzut ca acțiunea penală să fie
pusă în mișcare și din oficiu.
> la art.181 a fost introdus alin.l1, prin care se incriminează fapta săvârșită asupra
membrilor familiei iar acțiunea penală poate fi de asemenea, pusă în mișcare din
oficiu;
> Ia art.202, corupția sexuală, a fost introdusă o agravantă atunci când actele cu
caracter obscen se săvârșesc în cadrul familiei.
Uneori infracțiunea de viol este asociată cu incestul – raportul sexual între rude în
linie directă sau frați și surori (bunici, părinți, nepoți) — evident fapte ce se comit în cadrul
familiei; acestea din păcate, deși cunoscute, sunt tolerate în anumite medii.
Prin actuala completare adusă articolului 197, respectiv litera b alin.2, practic se
reglementează acțiunea de viol în relația maritală deoarece prin conținutul art. 149 se
precizează ce se înțelege prin membru de familie „soțul sau rada apropiată dacă aceasta din
urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul".
Nu de puține ori, astfel de fapte nu apar în fața justiției, datorită oscilației în declarații
a autorilor, victimei și martorilor, dar și ca urmare a unor cercetări necorespunzătoare,
superficiale, a celor ce au atribuții în acest sens.
Cea mai importantă infracțiune ce are ca obiect juridic principal ocrotirea familiei
rămâne însă cea prevăzută în art. 306 C.P. rele tratamente aplicate minorului
Desigur, legea permite părinților sau persoanei căreia i-a fost încredințat minorul spre
creștere și educare, în unele situații, la luarea unor măsuri severe în folosul minorului, dar
numai cu respectarea anumitor limite, pentru a nu dăuna sănătății sau dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale ale minorului.
Dacă aceste metode depășesc limitele arătate constând în loviri, violențe,
neasigurarea hranei, îmbrăcămintea, a condițiilor corespunzătoare de locuit – și au un caracter
„rău" punând în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, ne

aflăm în prezențe acestei infracțiuni.
Aplicarea unei corecții ușoare, determinate de o greșeală a minorului nu poate
constitui infracțiune, chiar dacă numărul de zile pentru îngrijiri medicale este de 25 de zile,
atrage încadrarea juridică în infracțiunea de vătămare corporală.
Textul folosește termenul „rele", ceea ce presupune un caracter repetat, violent fizic
sau cu implicații deosebite asupra educării și a dezvoltării minorului.
Caracterul repetat nu necesită a fi realizat într-o anumită perioadă de timp, și cu
aceeași ocazie, dacă activitatea infracțională este de natură să-i pună în primejdie gravă
dezvoltarea sub toate aspectele.
Dacă fapta se manifestă prin violențe repetate, din modul de comitere a faptei
rezultând și intenția de a ucide, ne aflăm în prezența concursului de infracțiuni.
Prevenirea unor astfel de fapte nu este atribuită exclusiv organelor judiciare, ci un rol
important îl are comunitatea și organismele guvernamentale și neguvernamentale; acestea din
urmă au obligația — derivând fie din lege, fie din statut — să cunoască astfel de cazuri și să
acorde ocrotirea necesară celor în nevoie.
Un pas important s-a făcut prin adoptarea Legii nr.217 din 22 mai 2003, pentru
prevenirea și combaterea violenței în familie. Conform art.l din această lege, ocrotirea și
sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazata pe prietenie,
afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de
interes național. Statul acționează pentru prevenirea și combaterea violenței în familie,
potrivit dispozițiilor art. 175, 176, 179-183, 189-191, 193, 194, 197, 198, 202, 205, 206, 211,
305-307, 309, 314-316, 318 și altele asemenea din Codul penal, ale Legii nr. 705/2001
privind sistemul național de asistentă socială și alte prevederi legale în aceeași materie.
Tot această lege statuează înființarea Agenției Naționale pentru Protecția
Familiei, ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei.
Obiectivele agenției sunt:
a) promovarea valorilor familiale, a înțelegerii și întrajutorării în familie,
prevenirea și combaterea violenței în relațiile dintre membri;
b) sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de
violență în familie;
c) sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătății și de reinserție socială;
d) asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare,
psihologice și psihiatrice;
e) protejarea victimelor și, în special, a minorilor, prin măsuri de păstrare a

confidențialității identității lor, precum și prin măsuri de protecție psihologică a acestora
în timpul instrumentării cazului;
f) inițierea și coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și
combaterii violentei în familie.

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul îngrijirii și protecției victimelor violenței în familie,
agenția are următoarele atribuții:
a) elaborarea, fundamentarea și aplicarea strategiei și a programelor în
domeniul îngrijirii și protecției victimelor violenței în familie;
b) controlarea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, precum și a activității
unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea sa;
c) finanțarea sau, după caz, cofinanțarea programelor specifice în domeniul apărării și
consolidării familiei, precum și a îngrijirii și protecției victimelor violenței în familie;
d) înființarea de adăposturi și de linii telefonice de urgență pentru victimele
violenței în familie;
e) instruirea, autorizarea și coordonarea activității profesionale a asistenților familiali;
f) organizarea de cursuri de cunoaștere a formelor de violență în familie;
g) efectuarea de studii și cercetări, elaborarea de strategii, prognoze, realizarea și
publicarea de materiale științifice și promoționale specifice;
h) realizarea bazei de date pentru gestionarea situațiilor de violență în familie:
i) implicarea și sprijinirea inițiativelor partenerilor sociali în rezolvarea problemei
violenței în familie;
j) înființarea de centre de recuperare pentru victimele violenței în familie;
k) înființarea de centre de asistență destinate agresorilor.

Tot această lege înființează și agenții familiali care au următoarele atribuții :
a) identifică și țin evidența familiilor în care apar conflicte ce pot cauza violențe;
b) urmăresc desfășurarea activității de prevenire a violenței în familie:
c) identifică soluții neviolente prin legătura cu persoanele în cauză;
d) solicită sprijinul unor persoane fizice sau juridice pentru rezolvarea situațiilor care
generează violența în familie;
e) monitorizează respectarea drepturilor persoanelor nevoite să recurgă la serviciile
adăposturilor.
Măsuri de prevenire și combatere a violenței în familie conform art 16 :

Persoanele desemnate de autoritățile publice pentru instrumentarea cazurilor de
violență în familie vor avea următoarele atribuții principale:
a) monitorizarea cazurilor de violență în familie din sectorul sau unitatea teritorială
deservită; culegerea informațiilor asupra acestora; întocmirea unei evidențe separate;
b) asigurarea accesului la informații la cererea organelor judiciare și a părților sau
reprezentanților acestora;
c) informarea și sprijinirea lucrătorilor poliției care în cadrul activității lor specifice
întâlnesc situații de violență în familie;
d) identificarea situațiilor de risc pentru părțile implicate în conflict și îndrumarea
acestora spre servicii de specialitate;
e) colaborarea cu instituții locale de protecție a copilului și raportarea cazurilor, în
conformitate cu legislația în vigoare;
f) îndrumarea părților aflate în conflict în vederea medierii;
g) solicitarea de informații cu privire la rezultatul medierii;
h) instrumentarea cazului împreună cu asistentul familial.

2.2 Legislația internațională ca mijloc de prevenție a agresivității
intrafamiliale
Primul act oficial de anvergură în acest domeniu este reprezentat de Preambulul
Cartei Națiunilor Unite, document așezat la temelia constituirii Organizației Națiunilor Unite.
In cursul primei Adunări Generale a O.N.U s-a înființat o Subcomisie pentru statutul femeii în
cadrul Comisiei Drepturilor Omului. în 1974 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor
Unite adoptă Declarația cu privire la protecția femeilor și copiilor în perioade excepționale
si de conflict armat. Din 1988 începe să funcționeze WISTAT, baza de date a ONU, care
cuprinde statistici și indicatori cu privire la problematica femeii. în 1993, Adunarea
Generală adoptă Declarația cu privire la eliminarea violenței împotriva femeilor. Aceasta
definește „violența împotriva femeilor" drept orice act de violență bazată pe sex care are drept
rezultat, sau poate avea drept rezultat, rănirea sau suferința fizică, sexuală sau psihologică a
femeii, inclusiv amenințări cu asemenea acte, coerciție sau privare arbitrară de libertate,
indiferent dacă are loc în public sau în cadru privat. în 1994 Comisia Drepturilor Omului
hotărăște să numească un raportor special asupra violenței împotriva femeilor.
Guvernele,organizațiile înființate pe baza tratatelor, instituțiile specializate, organizațiile
neguvernamentale și alte organe vor pune Ia dispoziția raportorului special informații privind

violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia. Raportorul special va
recomanda măsuri pentru eliminarea violenței împotriva femeilor.
Din punct de vedere istoric, violența împotriva femeilor este la fel de veche ca și
civilizația. Totuși, a devenit o problemă de anvergură internațională doar în anul 1975 când
O.N.U a organizat prima Conferință mondială a femeilor în Mexico City. De asemenea,
violenței bazată pe considerente de sex i s-a acordat o importanță deosebită în timpul Decadei
O.N.U. pentru Femei (1976-1985) și a devenit o prioritate internațională în a doua jumătate a
anilor '80. Grija sporită față de victimele violenței și nevoia de schimbare au fost exprimate
de către substructuri ale O.N.U. precum și de numeroase organizații neguvernamentaie. In
1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare împotriva femeilor. Mai mult de 130 de state au fost de acord, până în prezent să
se supună majorității prevederilor Convenției. Statele s-au angajat să își modifice legislația,
tradițiile și practicile în scopul de a promova egalitatea și drepturile femeii. Deși conținutul
Convenției este cuprinzător, niciodată nu se referă la violența ca atare. In 1992, Comitetul
pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor a formulat Recomandarea Generală nr.19
cuprinzând prevederi mai largi în domeniu. In 1993 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat
Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor (Rezoluția Adunării
Generale 48/104 din 20 decembrie 1993), la recomandarea Comisiei pentru statutul femeii.
Acest act face o definire precisă a formelor de violență împotriva femeii. Art. 2 alin. (a)
prevede referitor la abuzul intrafarnilial asupra femeii „violența fizică, sexuală sau
psihologică în familie, inclusiv bătaie, abuz sexual față de fiice, violență legată de
neîndeplinirea acordului privitor la zestre, viol marital, mutilare genitală a femeilor și alte
practici tradiționale care produc rănirea femeii". Violența împotriva femeilor și copiilor a
făcut, de asemenea, obiectul unei Rezoluții a Comisiei O.N.U. pentru Prevenirea Crimei și
Justiției Penale, adoptată la VIENA în cadrul sesiunii din 26 aprilie – 6 mai 1994. Platforma
de acțiune de la Beijing, din 1995, moment de mare însemnătate în evoluția acțiunilor de
stopare a violenței domestice, prin paragraful 113, definește cadrul de manifestare a violenței
domestice. Un pas înainte a fost reprezentat de stabilirea „Strategiilor de viitor de la Nairobi",
în 1995, unde se recunoaște că violența specifică, îndreptată împotriva femeilor,
incluzând și violența intrafamilială, este o formă serioasă de abuz.
Strategiile au furnizat un cadru de acțiune și au fost sublimate măsuri legale pentru prevenirea
violenței ca și necesitatea de a se înființa mecanisme naționale.
Pe plan internațional funcționează un Comitet pentru Eliminarea Discriminării
împotriva Femeii (CEDAW) care stipulează în recomandările sale că "violența împotriva

femeii reprezintă o formă de discriminare care prejudiciază grav respectarea drepturilor și
libertăților femeii în condițiile egalității între sexe". Statele membre informează acest for
asupra existenței serviciilor de ajutorare a victimelor violenței conjugale, asupra legislației în
domeniu, a datelor statistice și asupra măsurilor adoptate pentru eradicarea violenței
intrafamiliale împotriva femeii.
Majoritatea guvernelor care încearcă să ia în considerare problema violenței împotriva
femeilor o abordează ca pe o problemă pur legislativă. Mai mult, legislația multor țări nu
menționează expres violența domestică sau alte forme de violență împotriva femeilor, în afară
poate de abuzul sexual. Aceasta înseamnă că femeile trebuie să apeleze la prevederile
generale ale legilor care nu au fost create pentru a le proteja în această situație aparte.
Prezentăm mai jos un model orientativ ai principalilor pași în stabilirea legislației în
domeniul protecției drepturilor femeilor în S.U.A.
Astfel în 1970, Congresul S.U.A începe dezbaterile pentru Privacy Protection for
Râpe Victims (Act of 1978); 1980, Family Violenee Prevention and Services (Act of 1984);
Victims of Crime (Act of 1984); 27 Mai, 1993, Hotărârea privind violența împotriva femeilor
(Violenee Against Women Act) primește avizul favorabil al comisiilor de specialitate din
cadrul Congresului. Așa cum se observă, perfecționarea cadrului legislativ specific este un
proces continuu care aici are o istorie de peste 20 de ani, și care pentru o bună funcționare,
trebuie adaptat realităților sociale ale fiecărei etape.

2.3 Evoluția relațiilor interpersonale postagresiune

In general, femeile nu apelează la sistemul judiciar în timpul crizelor ci la membrii
familiei, prieteni, colegi, vecini, liderii comunității, la medicii și asistenții sociali. Toți aceștia
se constituie în elemente de sprijin ce formează suportul social. Posibilitatea de ajutor a
acestui grup este o consecință a relațiilor și abilităților formate în cursul procesului de
socializare.
Manifestarea agresivității în cadrul violenței domestice are consecințe deosebite
asupra modelelor individuale de comportament (mintal schemată). Reacțiile mai frecvente
care apar sunt: creșterea nivelului de activare (crește reactivitatea la stimulare, modificări
EEG, activitate alfa, modificarea ratei respirațiilor și a frecvenței cardiace), creșterea
nivelului de activitate simpatică cu tulburări de somn, modificarea nivelului dopaminei și al
opioidelor endogene de la baza creierului. Impactul este deosebit de impresionant deoarece
Ia baza funcționării psihicului nostru stau câteva paradigme. Aici intră credința în

invulnerabilitatea noastră, încrederea în oameni și predictibilitatea, posibilitatea de a
administra și înțelege realitatea înconjurătoare.
In cazul postagresiunii (cazul unui agent intens) se înregistrează o oscilare între
„amorțeala" emoțională protectoare și presiunea intereselor și a activităților pe de o parte și
retrăirea dureroasă a experiențelor care se poate face prin coincidențe rememoratoare,
reevocări, vise etc. în timp se constituie o restabilire a continuității personale (emoționale și
cognitive), o continuitate funcțională și în final continuitatea înterpersonală, cu redobândirea
suportului mutual a încrederii și a flexibilității. Aceasta are Ioc în cazul unei evoluții
favorabile.
Sunt cunoscuți factorii de vulnerabilitate, principalele grupe reprezentându-le durata
și severitatea agresiunii și factorii personali (abuzul în copilărie, o capacitate scăzută de
percepere a controlului, nivelul stimei de sine, robustețea, optimismul). Un Ioc aparte îl
ocupă sprijinul primit din partea comunității (și în special din partea persoanelor din imediata
proximitate fizică). Interesant este faptul că acest suport poate fi mai puternic din partea unor
colegi de serviciu, prieteni, vecini decât, uneori, din partea părinților sau altor membri ai
familiei, disponibilitățile fiind variabile.

CAPITOLUL III

COMPORTAMENTE ȘI ATITUDINI CE SE
CIRCUMSCRIU RISCULUI VICTIMAL

Dintre comportamentele și atitudinile ce se circumscriu cel mai frecvent risculu
victimal pot fi enumerate, ca fiind mai importante, următoarele:
3.1. Consumul exagerat de băuturi alcoolice
Constituie unul din factorii de risc victima! ce! mai frecvent întâlnit, el însuși
generator și al altor aspecte de comportament neindicat. Se știe că, în cantități mari, alcoolul
aduce persoana fizică în incapacitatea de a-și mai coordona în mod corespunzător atitudinile
comportamentale și ținuta, îi diminuează sensibil rezistența fizică. Toate acestea constituie o
înlesnire pentru elementele parazitare cu comportament agresiv de a trece la actul de violență
asupra victimelor respective. De multe ori această manifestare violentă scapă de sub control
și, pe un „fond praeterintențional", consecințele pentru victimă sunt dintre cele mai grave.
Astfel, unele elemente infractoare care comit tâlhării, acționează în zona
restaurantelor situate în zone periferice, asupra unor persoane aflate în stare de ebrietate, pe
care le „studiază" încă din local și constată că dispun de sume de bani sau valori ce prezintă
interes. De regulă, încurajează persoana în cauză la consumarea de băuturi „îi fac cinste" până
o aduc în stare avansată de ebrietate și apoi se oferă să o conducă (sau o conduc pur și simplu,
și tară acceptul acesteia) în locuri pe care le consideră favorabile pentru a o agresiona.
In multe situații, pentru „a încuraja" victima potențială la comportamente neindicate,
agresorii recurg la „serviciile" unei femei din anturajul lor care, conform unui scenariu
prestabilit, simplu dar odios, „se lasă acostată" de aceasta și „acceptă" să plece împreună spre
locul indicat de femeia respectivă pentru a avea niște ipotetice relații. La un moment dat, pe
traseu, în locul pe care îl consideră optim, agresorii acostează victima, o judecă" pentru ceea
ce intenționa să facă, o agresionează fizic și o tâlhăresc. Cum, în multe situații fapta se
petrece într-o locuință, agresorul contează pe faptul că victima nu va reclama fapta organelor
de poliție întrucât prezența sa în locul și în compania respectivă este un fapt compromițător.
în alte situații, consumul de alcool, aduce victima într-o imposibilitate aproape totală

de a se mai deplasa, fapt ce o determină să rămână pe o bancă sau pe un trotuar, în parc, în
stația de autobuz sau pur și simplu oriunde, fapt ce o face foarte vulnerabilă la deposedarea
de către oricine și de orice bun aflat asupra sa (bani, verighetă, îmbrăcăminte,
radiocasetofoane, etc,).
O retrospectivă asupra infracțiunilor de tâlhărie în plan național ar putea releva faptul
că în peste 40% din cazuri victima se afla în stare de ebrietate sau, oricum, sub influența
alcoolului.
într-o altă ordine de idei și într-un alt plan al infracționalității, se poate reliefa în mod
convingător rolul marcant al consumului de alcool ca risc victimal, dacă de analizează modul
în care se produc omucideri(lovituri și vătămări cauzatoare de moarte). Astfel, se știe că
multe din infracțiunile care au ca rezultat pierderea vieții de către o persoană se comit în zona
restaurantelor, barurilor sau altor locuri unde se consumă băuturi alcoolice. In astfel de locuri,
pe fondul consumului de alcool la care participă atât agresorul cât și victima, între acestea
se produc în mod spontan altercații care degenerează în acțiuni agresive, de multe ori dintre
cele mai grave, care se soldează cu decesul unuia dintre participanți. Este de semnalat faptul
că, în astfel de situații, de multe ori, rolul(calitatea) de agresor și de victimă alternează,
fiecare dintre protagoniști putând invoca, în etape, victimizarea. Astfel de situații se întâlnesc
destul de frecvent și cu ocazia unor petreceri organizate (nunți, botezuri, etc.) precum și între
tineri ce locuiesc în cămine de nefamiliști, când, la masă fiind, între două persoane (aflate în
stare de ebrietate) discuțiile inițial foarte amicale se transformă în contraziceri, degenerează
în ceartă, insulte, injurii, comițându-se la un moment dat pe acest fond agresiunea. în destul
de frecvente situații de acest gen, între victimă și agresor nu a existat nici o relație; s-au
cunoscut la o masă de cârciumă și viața unei s-a încheiat acolo sau la câțiva pași.
3.2. Infidelitatea conjugală
Este forma de risc victimal care determină, de regulă, omoruri, având ca mobil
gelozia. Comportamentul victimei, desigur necorespunzător, determină acțiunea agresivă a
făptuitorului care, în diverse circumstanțe o justifică prin imposibilitatea de a mai suporta
situația de soț înșelat care a decis rezolvarea problemei ivite în viața conjugală nu prin
mijloace legale ci într-o manieră mult mai categorică, respectiv, prin uciderea soțului
vinovat. Un alt aspect al victimizării determinată de infidelitatea conjugală îl reprezintă
„sluțirea" soției dovedită (sau bănuită) a fi infidelă. Fenomenul se întâlnește încă în cadrul
populațiilor de rromi (țigani) și în special între membrii comunității care au antecedente

penale. Marcând un dispreț pentru justiția oficială a statului la care apelează numai în cazuri
extreme, problemele de infidelitate sunt rezolvate în cadrul comunității, mai exact în cei
familial, în care soțul își „sancționează" soția pentru că a întreținut relații extraconjugale,
eventual pe timpul cât el a fost arestat, sluțind-o (tăindu-i din nas sau din ureche). In acest fel
creează premisa că va fi respingătoare și nu va mai prezenta, pe viitor, interes pentru
parteneri ocazionali, pe timpul cât el va fi, eventual, iarăși arestat.
3.3 Provocarea
Atitudinea provocatoare a victimei poate constitui, în mecanismul complex de
producere a faptului penal, momentul declanșator, care determină în ultimă instanță acțiunea
făptuitorului ca un fapt de răspuns la o inițiativă provocatoare a viitoarei victime. Numai că,
tăria acțiunii făptuitorului, depășește cu mult acțiunea victimei, și astfel, are drept consecință
suprimarea acesteia definitivă, pe moment și pentru totdeauna. Se poate produce uciderea
victimei provocatoare.
Provocarea prin acțiuni agresive este im factor de risc victimal care intervine în cazuri
diverse, destul de frecvente, consecințele în planul dreptului penal fiind lovirea, vătămarea
corporală, lovirea cauzatoare de moarte, tentativa de omor, omuciderea, violul, etc.
3.4. Violenta intrafamiliala
Este un factor de risc victimal care are drept rezultat comiterea unor infracțiuni cu
violență dintre cele mai diverse ca genuri și ca moduri de operare. Se pare că acest factor de
risc victimal este determinat în comiterea infracțiunilor de viol, având în vedere ușurința unor
tinere care acceptă companii întâmplătoare (sau foarte puțin cunoscute) ori acceptă să fie
conduse în locuințele unor persoane pe care, de asemenea, le cunosc insuficient.
Ușurința, o anumită „naivitate" în stabilirea unor relații de prietenie se constituie ca
factor de risc victimal care conduce la comiterea și altor genuri de infracțiuni, unele deosebit
de grave, cum ar fi omorul din interes material sau tâlhăria având ca rezultat moartea
victimei.
In practica judiciară s-au întâlnit în mod frecvent situații în care un infractor -bărbați
în special, dar și femei – caută persoane singure care posedă bunuri însemnate și le cultivă
prietenia pentru a afla cât mai multe date despre acestea. Apoi, când consideră că sunt

întrunite și alte condiții favorabile, suprimă viața acestora pentru a-și însuși importante sume
de bani și alte bunuri.
In practica judiciară, în ultima vreme, se constată ca aspect de noutate și destul de
interesant în contextul temei, o categorie aparte de victime potențiale, având ca factor de risc
victimal propria lor îndeletnicire profesională: este vorba de șoferii de taxi și în special de cei
care lucrează ca particulari și care sunt efectiv expuși infracțiunilor de tâlhărie. Riscul
victimal în cazul acestora este amplificat și de faptul că, spre deosebire de cei profesioniști nu
au posibilități de a comunica prin rețeaua radio (emisie-recepție) și nu au o numită experiență
în a evita angajarea în curse cu călători care pot agresiona de dragul câștigului cu orice preț,
acceptând curse efectiv riscante (distanțe lungi, în locuri din afara localității, în cartiere rău
famate, etc).
Se constată în societatea românească că un segment destul de important al
criminalității se produce în cadrul intrafamilial. Deși, spre deosebire de criminalitatea
„stradală", care este reclamată și deci cu posibilități de evaluare cantitativă violența
intrafamilială, care este mult „cenzurată", victimele însăși din motive personale (jenă,
demnitate) nereclamând propria victimizare, transpare totuși o „criminalitate conjugală" care
trebuie să preocupe pe sociologi, jurnaliști, criminoiogi și în special pe medicii legiști,
polițiști. Violența intrafamilială are cauze multiple, din care enumerăm :
 majoritatea populației urbanizate este relativ recent dislocată din zonele comunitare
sătești, unde există un control social riguros;
 un consum exagerat de alcool, un stres profesional și social acutizat;
 educație socializată și deci deficitară (lipsesc „cei șapte ani de acasă" – fiind petrecuți
la creșe și grădinițe) ceea ce conduce la reducerea sentimentului de afectivitate
familială
S-a constatat că există o anumită răspândire socială a fenomenului „violență
intrafamilială" care cuprinde medii de la cele ale indivizilor neinstruiți până la cele mai
elevate.
„Violența intrafamilială" ca factor de risc victima! are în vedere o anumită „violență
cauză" care, de fapt, generează criminalitatea conjugală sau în cadrul familial. Se poate
constata la o ultimă analiză, că aceste forme ale violenței intrafamiliale ca risc victima! sunt
aproape riscului victimal în general (consum de alcool, provocarea etc.) dar unele sunt totuși
specifice și acestea din urmă pot face obiectul unei reflecții mai aprofundate în contextul
propus.
Astfel, ca forme ale violenței intrafamiliale – factor de risc victimal, pot fi enumerate
următoarele:

a) desistarea de la obligații familiale;
b) atitudini gestuale (persiflarea, „mutismul familial", amenințarea prin expresii,
gesturi, șicane etc.);
c) violența de limbaj. Dacă Ia începutul vieții conjugale și, în special anterior
acesteia, exista un limbaj și o gestică plină de tandrețe', ulterior apar expresii care
denotă o anumită detașare, apoi, când armonia dispare, locul cuvintelor tandre din
vocabularul familiei este luat de un limbaj dur, „otrăvit", injurios, vulgar din
păcate, același în toate mediile sociale;
d) Violențe propriu-zise, care se caracterizează prin lovirea „scumpului" cu obiecte
din decorul imediat (papuci, telefon, umeraș, cratiță, lingură și, de ce nu, cuțitul cu
care tocmai curăța cartofi). Avem în vedere acea violență spontană generată de
orgoliul rănit prin limbajul sau gestica partenerului de dialog familial.
Toate aceste aspecte, menționate mai mult exemplificativ decât descriptiv și
explicativ, se constituie în comportamente și atitudini neindicate – deci risc victimal -care, în
cadrul familial poate determina producerea unor violențe grave, lovirea și vătămarea gravă
sau cauzatoare de moarte, omorul – uneori deosebit de grav – deci consecințe care interesează
de acum justiția și care implică automat răspunderea penală, o răspundere tardivă, grea și de
două ori dramatică.
Victima în Astfel de situații este unui din soți sau alt membru al familiei; calitatea de
victimă și cea de agresor este pe parcursul evoluției conflictuale alternativă, fiecare dintre
protagoniști fiind purtătorul (creatorul) propriului risc victimal.

CAPITOLUL IV

FACTORII DETERMINANȚI AI RISCULUI VICTIMAL

Riscul victimal este, așa după cum s-a mai arătat, o atitudine comportamentală, un
gest sau o faptă neindicată, imprudentă, care poate facilita ori determina o agresare, o
infracțiune cu violență, ale cărei consecințe Ie suportă victima potențială. In această
concepție, riscul victimai este „detonatorul" infracțiunii, elementul fără de care agresiunea nu
s-ar fi comis în condițiile de loc și de timp respective.
Problema care se pune este aceea de a stabili dacă orice persoană este purtătoare de
risc victimal, deci este o victimă potențială sau această potențialitate este specifică numai
anumitor categorii de persoane. Riscul victimai este un handicap cu care individul se naște
sau este o trăsătură dobândită, care ține, deci, de factorii sociali și educaționali în care se
construiește personalitatea individului. Răspunsul Ia această problemă nu este ușor de dat
pentru că el este nuanțat și este în funcție de categoriile de factori ai riscului victimal.
Acești factori sunt: biologici, sociali și educaționali.

4.1 Factorii biologici

Riscul victimal este, incontestabil, un element care ține de personalitatea individului.
Așa cum în natură, în general, unii indivizi ai oricărei specii sunt mai puternici, mai rezistenți
din punct de vedere biologic, tot astfel și în cadrul speciei umane sunt indivizi care au o
adaptabilitate optimă la mediul social față de alții care sunt mai greu adaptabili. De-a lungul
evoluției biologice se constată că omul are perioade de adaptabilitate – inadaptabilitate
diferite față de unii agenți de mediu (între care și criminalitatea).
Intre factorii biologici care influențează inadaptabilitatea omului Ia autoprotecție
împotriva crimei se pot menționa următorii:
 vârsta:
 feminitatea;
 boala psihică.
Cu alte cuvinte, persoanele aflate la vârste extreme (prea mici sau prea înaintate),
femeile (pentru anumite genuri de infracțiuni) și bolnavii psihic sunt mai

ușor predispuse la comportamente riscante, dăunătoare sau chiar periculoase pentru
propria lor existență.
4.1.1 Vârsta

a) Minorul ca victimă potențială. Copilul este o victimă potențială ideală. Puiul de
om, copilul nou-născut este cea mai neajutorată ființă de pe lume în comparație cu puii
celorlalte viețuitoare. Fără ocrotirea și ajutorul permanent și adecvat al adultului, el ar pieri în
decurs de câteva ore. încă de ia începutul vieții sale extrauterine, nou-născutul are o zestre
biologică foarte săracă, ce se reduce Ia câteva reflexe, precum și câteva reacții de răspuns la
unii excitanți de ordin termic și mecanic.
Ajutorul specific acordat de adult, de regulă, de către mama biologică începe încă din
primele ore ale vieții, dar trebuie să observăm că, încă din acest moment, apare riscul unei
teribile violențe, care în Codul penal este numită pruncucidere și constă în fapta mamei care,
datorită tulburărilor provocate de naștere își ucide nou-născutul.
Pe parcursul evoluției sale, copilul poate suferi și alte victimizări, consecință a
mediului familial în care se educă, dar și reacției sale de răspuns la această educație. Mulți
părinți, adepți ai principiului „bătăii rupte din rai" nu fac altceva decât să-și victimizeze
proprii copii, uneori această violență atingând forme extreme și întrunind elementele
constitutive ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului'.
Oricum ar fi administrată violența ca pedeapsă umilitoare, ea are sens de degradare
morală a copilului. Palmele sau bățul care lovesc fața sau fesele copilului îi îndurerează cel
mai mult sufletul. Bătaia declanșează în copil stihia fricii, de o forță brutală, opresantă,
creează cea mai grea de suportat stare psihică. Un părinte dezlănțuit care se năpustește asupra
unei victime dezarmate cum este minorul, merge impetuos către decădere și afectivă în fața
propriului copil.
Copilul este o victimă ideală. Prin forțele sale reduse, prin teama lui de adulți care-1
pot vătăma, el devine anxios în mare măsură și sentimentul său de inferioritate îl paralizează
de așa manieră încât nici nu încearcă să se apere de agresor.

O situație aparte a victimizării a minorilor este victimizarea sexuală care se exercită
asupra fetițelor dar în ultimul timp și asupra băieților. In practica judiciară s-au întâlnit cazuri
în care fetițe de vârste foarte mici ( 6 – 10 ani) au fost violate de diverși indivizi bolnav psihic

sau aflați în stare de ebrietate. In asemenea situații consecințele victimizării pot avea urmări
dintre cele mai grave atunci când victima rămâne în viață, nemaivorbind de faptul că, în
destule astfel de cazuri, victimele au fost omorâte.
în toate cazurile în care minorul cade victimă unei agresiuni, problema riscului
victimal trebuie tratată diferențiat și gradual, deoarece acest risc este de natură biologică în
general și în special în primii ani de viață iar mai apoi este rezultanta unei combinații între
factorul biologic și cel social când problema unei experiențe sociale cât de cât formate se
poate pune, mai ales când vârsta se apropie de cea a adolescenței, în special, a majoratului.
b) bătrânii ca victime potențiale. Dacă afirmația „minorul este victima ideală" este
adevărată, nici cea care indică „bătrânii sunt victime aproape ideale" nu este departe de
adevăr.
In agresarea bătrânilor, în special în interes material, infractorii scontează pe lipsa de
acuitate vizuală și auditivă a acestora, impresionabilitatea maximă pe care o manifestă în
momente critice, precum și pe angoasa care îi stăpânește după comiterea faptei și care poate
determina chiar nereclamarea cazului datorită amenințării cu o revenire a infractorilor.
In afară de aceste elemente generale care alcătuiesc coordonatele principale ale riscului
victimal gerontologie, mai pot fi circumstanțe particulare ce multiplică acest risc și anume:
femeile și mai vulnerabile; de asemenea bătrânii care locuiesc izolați, cei care sunt cunoscuți
că au practicat meserii rentabile sau cei care se îndeletnicesc cu unele activități de
comercializare a băuturilor alcoolice.

4.1.2 Femeia ca risc victimal

Pentru poeții și pentru îndrăgostiții de rând, femeia a fost comparată cu tot ceea ce
este mai frumos, mai diafan, mai pur, mai dumnezeiesc, a fost și rămâne întruchiparea
sublimului din universul cunoscut.

Dar pentru polițiști și criminologi, în special pentru cei care se ocupă de categoriile
victimizate, se cristalizează la un moment dat constatarea că între cele două componente ale
speciei umane — femeia și bărbatul — domnește, latentă și greu relevabilă, o anumită
ostilitate, ce pare a fi existat dintotdeauna și care poartă marca unor impulsuri inconștiente.
Aspectele de comportament neindicat care să ,justifice" victimizarea femeii sunt

diverse, dar o constatare a raportului risc – rezultat ne determină să apreciem că totuși
victimizarea în societatea românească actuală are cauze care depășesc cu mult riscul
victimal. Aspectele de risc victimal specifice femeilor pot fi grupate în două mari categorii:
> riscuri victimale specifice cadrului familial;
> riscuri victimale ale femeii în general.
In cadrul familial, femeia poate fi victimîzată ca soție (concubină) pentru adulter, infidelitate
conjugală față de imperfecțiunile partenerului etc, dar mai poate fi victimizată și ca mamă de
către fii (fiice) mai ales în cadrul familiilor cu nivel cultural scăzut.
In legătură cu violența intrafamilială care victimizează femeia se mai impune că
există o semnificativă cifră neagră a acesteia, multe femei, din orgoliu sau din alte motive
personale, refuză să dezvăluie tragicul situației în care se află.
Tragicul acestor situații de victimizare crește cu faptul că, în asemenea brutalități
domestice, atât autoritățile medicale cât și cele judiciare – unde în majoritate sunt bărbați –
evită pe cât se poate să ia măsuri energice. Abia când victimizările repetate ating forme grave
sau au un deznodământ fatal se pornește mașinăria medico-judiciară.
Riscurile victimale ale femeii în general sunt diverse și generează, de regulă,
infracțiunea de viol, tâlhărie sau concursul acestora. Erorile de comportament care sugerează
astfel de fapte sunt diverse: acceptarea cu ușurință a unor relații de „prietenie" întâmplătoare,
neglijență în stabilirea itinerariului de deplasare către un anumit Ioc alegând parcurgerea unor
locuri izolate, acceptarea de a efectua vizite la persoane insuficient cunoscute, atitudini
provocatoare, ținută vestimentară neadecvată, toate acestea fiind împrejurări favorabile
comiterii infracțiunilor de viol.
4.1.3 Boala psihică
Boala psihică este un risc victimal care, deși nu are o pondere în situația statistică
apropiată de cel ai copiilor, bătrânilor sau femeilor, are totuși gravitate specifică.
Bolnavul psihic are prin definiție un comportament ilogic. De multe ori acest
comportament este agresiv, provocator, bizar, stârnește o reacție — răspuns victimizatoare.
în multe situații bolnavii psihic, aflați în apropierea localurilor publice, au provocat trecătorii
sau consumatorii din aceste localuri prin gesturi provocatoare sau indecențe, suferind loviri
sau vătămări corporale.
O situație specială o reprezintă femeile tinere cu afecțiuni psihice care sunt victime ale
unei infracțiuni de viol. Acestea, datorită discernământului diminuat sunt acostate în diverse

locuri și conduse în locuința agresorului care întreține raporturi sexuale, eventual și
perversiuni singur ori împreună cu alți complici.
Riscul victimal în cazul persoanelor bolnave psihic îl constituie lipsa posibilităților
de apărare adecvată sau chiar raportare ulterioară a propriei victimizări.
4.2 Factori sociali
Din rândul factorilor de risc victima! de sorginte socială avem în vedere izolarea
(marginalizarea) și minoritatea etnică. Astfel s-a constatat că o persoană străină de mediul
geografic sau comunitar în care se stabilește la un moment dat. care nu reușește să se
integreze rapid în viața comunității respective, în special în mediul rural, este predispusă a fi
victima unor infracțiuni cu violență dar și unor agresări denatura psihică. Asemenea
manifestări sunt acutizate când o astfel de persoană este plasată la periferia comunității și prin
etnie sau prin pregătirea ori activitatea profesională. Riscul victimizării constă în faptul ca
eventualii infractori, cunoscând statutul social al unei astfel de persoane, se simt încurajați în
comiterea faptelor pe care intenționează a le comite din lipsa de solidaritate a locuitorilor cu
victima potențială.
4.3 Factorii educaționali
Riscul victimal luat ca viciu de comportament poate fi abordat și ca o componentă a
nuor factori educaționali, care accentuează personalitatea individului. între aceștia, trei
factori pot avea o contribuție mai semnificativă în formarea unor comportamente neadecvate.
Aceștia sunt: o pregătire școlară insuficientă, un mediu familial necorespunzător și
micromediul social neadecvat.

4.3.1 Pregătirea școlară
Se știe că în orice societate școala este principalul factor de educație. O instruire
școlară deficitară lasă amprenta asupra viitoarei victime potențiale. Un tânăr neinstruit este
predispus la fapte de vagabondaj, cerșetorie, furt din buzunare, din poșete sau din autoturisme
în general la o integrare necorespunzătoare în viața socială, ceea ce determină o marginalizare
a respectivului, cu unele tendințe de a fi victimizat.

4.3.2 Mediul familial
Riscul victimal, deși dispune de o pregnantă endogeneză nu este totuși independent de
marile mutații sociale, de noile împrejurări din societate în care ființează „celula" acesteia.

Familia, ca instituție socială, a înregistrat modificări esențiale ia toate palierele, de la
cadrul social și fizic în care este înglobată, trecând prin modalitatea de constituire și ajungând
până la structura și funcțiile ei intime. Toate acestea au făcut ca actuala familie să semene
prea puțin cu ceea ce a fost cândva. Astfel de schimbări sunt susceptibile de a influența
homeostaza familială, cu largi posibilități de risc victimal. Dacă, în familia tradițională, exista
un „ pater familia" care decidea toate activitățile mai importanta ale fiecărui component,
evitând pe cât posibil, orice fel de comportamente riscante, inclusiv sub aspectul
autovictimizării, într-o familie atipică, cum pot fi întâlnite destule în societatea modernă (gen
mamă-fiică, în care fiecare își rezervă o conduită secretă) pericolele unor comportamente
riscante sunt mai frecvente.

Atitudini riscante sunt frecvente în familiile în care instrucția este deficitară și unde
membrii au suferit condamnări pentru infracțiuni cu violență și manifestă un dezinteres
disprețuitor față de normele morale și de drept, comit, favorizează sau tăinuiesc infracțiuni,
practică jocuri de noroc interzise etc. Astfel de medii familiale se conturează în comunitățile
țigănești sau în unele imobile în care locatarii sunt excesiv de fluctuanți și eterogeni.
4.3.3 Micromediul social neadecvat (anturajul)
Omul este o ființă socială Această afirmație este pe deplin justificată prin faptul că el,
omul, este ceea ce devine la un moment dat, datorită înrâuririi pe care o are asupra sa
societatea prin diversele sale paliere, cum ar fi școala sau familia. Alături de acestea, un rol
foarte important îl exercită acel microgrup social la care individul aderă prin preocupări,
pasiuni, hobby-uri, denumit și anturaj și care poate avea, ca și în cazul delincventei, o numită
contribuție în cristalizarea unor atitudini comportamentale.
Ca anturaje defavorizatoare comportamentului preventiv sunt cele care se formează în
mediul consumatorilor obișnuiți de băuturi alcoolice, cele constituite de barbugii inveterați,
consumatorii și traficanții de droguri precum și, mai nou, cei care se „droghează" inhalând

aurolac.
Toți aceștia, aflați destul de frecvent într-o stare de surescitare provocată de alcool,
droguri sau, pur și simplu de atmosfera mediului, sunt expuși diverselor forme de
agresivitate, implicit de victimizare.
Un alt micromediu victimizant este cel al prostituatelor. Sociologii și medicii legiști,
precum și criminologii apreciază că acestea sunt, în mod frecvent, violate sau(și) tâlhărite de
către proxeneți, polițiști sau terți care mizează pe statutul lor social notoriu (determinând o
anumită lipsă de credibilitate), scontând ca nu vor reclama autorităților agresarea la care au
fost supuse datorită unui șantaj tacit pe care sunt nevoite să-1 accepte.

CAPITOLUL V

DIMINUAREA SAU ELIMINAREA RISCULUI VICTIMAL

5.1 Educarea moral – juridică a cetățenilor

Este o măsură care cuprinde o paletă largă de activități, desfășurate la diverse nivele
ale organismului social și care se bazează pe două laturi principale: popularizarea normelor
juridice penale și contravenționale de interes cetățenesc major și folosirea unei diversități de
metode și mijloace apte să formeze convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării
conștiente a dispozițiilor legale.
O asemenea acțiune complexă nu poate fi realizată decât printr-o activitate
sistematică, desfășurată pe termen lung, cu contribuția specifică a tuturor factorilor sociali și
cultural-educativi, între care putem enumera familia, școala, biserica și, evident, mijloacele
de informare în masă: presa, radioul, televiziunea.
în conținutul acestor activități se impune o corelare a informării cetățenilor cu privire
la unele tendințe ale criminalității (forme, gravitate, împrejurări concrete, etc.) cu
învățămintele care trebuie desprinse în vederea prevenirii victimizării'. Astfel, dacă într-o
anumită zonă se remarcă o prezență semnificativă a actelor comise cu violență, o intensificare
a activităților de explicare a conținutului și sensului unor legi sau prevederi ale Codului penal
ar fi benefică. Este necesar ca ascultătorul, telespectatorul sau cititorul să fie convins că legea
este, în primul rând, un instrument care îl protejează și deci, este în interesul fiecăruia ca
aceasta să fie respectată de către toți cetățenii.

5.2 Pregătirea antiinfracțională

Este o activitate care se poate realiza ca atare sau concomitent cu precedența și constă
în realizarea unei „instruiri" a populației de așa manieră încât aceasta să evite acele situații sau
stări de fapt care pot genera victimizarea. De regulă, se are în vedere populația tânără, cu
experiență de viață în formare.

Conținutul activității de prevenire antiinfracțională este determinat de unele
caracteristici ale stării infracționale și de specificul persoanelor care sunt vizate. Astfel, este
indicat ca în căminele de nefamiliști unde locuiesc în special tineri proveniți din localități
diferite, cu nivel de pregătire școlară și generală diferit, cu concepții despre viața, justiție,
ordine socială etc, neuniforme, pregătirea antiinfracționaiă trebuie să determine diminuarea
consumului de alcool, „abandonarea" armelor albe, a sprayurilor paralizante; de asemenea se
urmărește „instruirea" tinerilor să evite scandalurile cu ocazia balurilor, în discoteci, în
general, să evite comportamentele agresive .
Pregătirea antiinfracționaiă în liceu, în căminele de fete vizează atenționarea acestora
să manifeste circumstanțe și prudență în acceptarea unor legături ocazionale pentru a evita
astfel să fie tâlhărite sau violate.
De asemenea, pot apare situații la un moment dat când persoane fizice de bună
credință, manifestă totuși o maximă imprudență, anunță în ziar că posedă bunuri de valoare
pe care doresc să Ia vândă, indicând numărul de telefon. Persoanele interesat, în realitate
elemente infractoare, după ce se informează cu privire la topografia locului, numărul
persoanelor care locuiesc împreună etc, acționează „în forță" deposedând victima prin
violență de bunurile respective, precum și de altele care prezintă interes.
în practica organelor judiciare s-au constatat și alte genuri de infracțiuni cu violență,
care pot fi prevenite prin pregătirea antiinfracționaiă. Astfel, atunci când se constată o
anumită repetabilitate la comiterea tâlhăriilor în dauna persoanelor din mediul rural care
comercializează clandestin băuturi alcoolice, sau în cazul agresării unor perechi de tineri în
grădini publice sau parcuri etc. se fac recomandări celor predispuși de a evita starea de
pericol căreia i se expun.
Pregătirea antiinfracțională se poate face, prin metode specifice, de poliție,
procuratură și justiție, furnizând prin mass-media informații și recomandări de natură a
determina populația să înțeleagă pericolele care pot exista în raport cu unele situații pe care la
creează sau în care se află la un moment dat .

5.3 Identificarea și contracararea stărilor conflictuale
Dacă prin educația rnoral-juridică, pregătirea antiinfracțională și prezența agenților
forței publice în locuri favorabile ce contribuie la contracararea comportamentului neindicat
al unor persoane în general, identificarea și înlăturarea stărilor conflictuale pretinde o
individualizare aproape certă a persoanelor asupra cărora trebuie să se acționeze în scop

preventiv, aceasta poate fi numită o prevenire „pe caz".
Problema identificării stărilor conflictuale este delicată și trebuie avută în vedere ca
atare, întrucât nu întotdeauna astfel de stări sunt reclamate organelor de justiție. De cele mai
multe ori organele de justiție i-au cunoștință de existența acestui conflict abia când se
declanșează agresiunea. Ori, dacă s-ar realiza identificarea acestor stări conflictuale și
înlăturarea lor, s-ar preveni concret multe infracțiuni de omor sau alte infracțiuni cu violență.
Modalitățile de identificare a acestor stări conflictuale sunt multiple: registrul de
cazări de ofițerul de serviciu al unității de poliție, registrele de la laboratoarele de medicină
legală unde sunt înregistrate diverse agresionări (persoane care solicită certificate medico-
legale din proprie inițiativă pentru a face uz de ele în justiție), plângeri adresate altor organe
de stat1.
Pentru a putea identifica în mod concret persoanele predispuse la acte de răzbunare, la
acutizarea unor stări conflictuale sunt recomandabile următoarele activități:
> o deschidere mai largă a poliției și organelor de justiție către populație, prin
aceasta culegându-se informații direct de la cetățeni, cu ocazia executării
activităților curente;
> studierea unor cauze civile existente la judecătorii privind aplicarea legii
fondului funciar, partaje, divorțuri, pretenții etc. urmărindu-se comportamentul
părților în timpul și în afara dezbaterilor procedurale;
> identificarea persoanelor liberate din penitenciar care au suferit condamnări
pentru loviri, vătămări, viol etc, deci în uram unor plângeri prealabile și
determinarea acestora să nu se preteze la acțiuni de răzbunare;
> cunoașterea stărilor conflictuale mai ales în rândul țiganilor, întrucât aceștia
nu reclamă organelor de stat unele fapte (viol, vătămare etc.) urmărind să-și
facă singuri dreptate;
> studierea plângerilor, reclamațiilor și sesizărilor depunându-se la organul
de poliție care fac referire la comportamentul agresiv și tendința de
răzbunare.

Persoanele identificate ca având manifestări comportamentale negative, caracterizate
prin atitudini răzbunătoare stăpânite de puternice sentimente de ură vor fi chemate la sediul
unității de poliție, se va discuta cu ele, încercându-se formarea convingerii acestora că ar

putea cădea victime propriei lor porniri, unor atitudini provocatoare, negândite, la care
persoana vizată ar putea riposta.

5.4 Prezența forței publice în locuri favorabile comiterii unor infracțiuni
cu violentă

Aceasta constituie forma cea mai simplă și, totodată una dintre cele mai eficace de
realizare a protecției victimei, de contraface a efectelor posibile ale unui comportament
neindicat. Prezența polițistului în teren la iocul și momentul oportun duce, pe de o parte, la
intimidarea(descurajarea) persoanelor cu comportament agresiv ori cu intenția de a comite
infracțiuni cu violență iar pe de altă parte asigură intervenția operativă pentru protejarea
persoanei care, datorită comportamentului său neindicat, este pe cale de a fi victimizată.
O prezență eficace în teren a poliției ar preîntâmpina agresarea multor perechi de
îndrăgostiți care se „adăpostesc" în autoturisme în locuri cât mai ascunse de public (dar cu
atât mai adecvate tâlhăriilor și violurilor).
De asemenea, prezența în teren a polițiștilor asigură intervenția operativă atunci când femei
neînsoțite aflate în stradă Ia ore târzii, având asupra lor valori importante — deci un
comportament efectiv neindicat – sunt atacate de agresori.

CAPITOLUL VI
CONSECINȚELE AGRESIVITĂȚII INTRAFAMILIALE ASUPRA
MEMBRILOR FAMILIEI
6.1. Modalități de manifestare a agresivității intrafamiliale
6.1.1 Cadrul teoretic general și definirea termenilor
In ultima vreme interesul pentru studiul agresivității, ca fenomen psihosocial
complex, a sporit considerabil. Noțiunea de agresivitate provine din latinescul „ad gressus" a
merge spre cineva, a-i încălca teritoriile, a trece în mod ilicit frontierele individuale sau
comunitare, a încălca drepturile celuilalt cu o intenție ostilă, marcând un comportament social
inadecvat, o deviație de la normele sociale și relațiile individuale.
Dincolo de barierele biologice, acesta este recunoscut ca un fenomen caracteristic
unui mare număr din formele de viață existente, in sens larg, agresivitatea este un
comportament fizic sau verbal, care are intenția de a leza sau a distruge.
Creșterea interesului a avut drept consecință și multiplicarea termenilor, concomitent
cu nuanțarea sensurilor. Schmitt citat de Kieran O' Hagan vorbește despre abuzul emoțional,
înțeles la aceea dată ca fiind prezent în situațiile în care, părinții psihotici, într-o fază activă,
asigură o îngrijire nesatislacătoare copiilor, sau în cazul depresiilor severe când aceștia devin
un cert pericol pentru copii. Actual, sfera abuzului emoțional s-a lărgit, acesta fiind interpretat
ca totalitatea urmărilor în plan psihic a actelor agresive fizice sau verbale. Abuzul psihologic
{sau ..injuria" mentală) se consideră că poate să apară ca o consecință a unui tratament
defectuos sau a unor tulburări în funcționarea mentală, cu abatere de ia starea de sănătate și
confort psihic. Se definește ca o condiționare psihologică cauzată de acte omisive, care
determină, în cazul copilului, o îmbolnăvire cronică însoțită de anxietate severă, agitație,
depresie, stări psihotice sau teamă.
Department of Health (Ministerul Sănătății) aduce noi precizări pentru definirea
noțiunii de „child abuse", considerat ca efectul advers al dezvoltării emoționale și
comportamentale a copiilor, produsă de rejecție, de un comportament emoțional sever sau

tratament emoțional deficitar condus pentru o perioadă de timp îndelungat.
Pentru majoritatea copiilor, această formă de agresivitate are consecințe în timp. In
literatura de specialitate se mai utilizează și termenii de „teroare psihologică" incluzând aici
crearea unui climat de teamă, precum și (tot ca o consecință a abuzurilor) cel de
„indisponibilitate psihologică".
Din datele existente, reiese că cele mai multe cazuri de violență au loc între persoane
care duc o viață comună. Se folosește termenul de violență domestică cu referire la folosirea
violenței în relațiile dintre membrii aceleiași familii sau persoane care locuiesc împreună.
Violenta domestică este modul de abuzare și control exercitate de o persoană asupra altei
persoane cu care se află în relație intimă (partener/ă). Conceptul de violență domestică merge
dincolo de violența tlzică. Poate să implice și „șantaj" emoțional, distrugerea proprietății,
izolare față de prieteni, familie, alte surse potențiale de sprijin moral, amenințarea unor
persoane apropiate (a copiilor), control asupra accesului la bani, obiecte personale, mâncare,
telefon/comunicație, etc.
Analizând cauzele și consecințele violențelor domestice, Ellis propune o clasificare a
abuzurilor bazată pe prezența sau absența conflictului (conflict -instigated abuse și
nonconflict – instigated abuse).
Clasificarea se dovedește utilă la începutul abordării terapeutice, mai ales în cadrul
unor terapii de cuplu. Evaluarea consecințelor manifestărilor agresive se face defalcat, în
termeni de „cost" (emoțional, economic, public, etc).
Inadecvârile în asigurarea asistenței psihologice a copilului se exprimă în: rejecție,
izolare, terorizare, ignorare, stimularea angajării în comportamente destructive antisociale,
etc.
6.2. Formele agresivității intrafamiliale
Formele agresivității intrafamiliale, după persoana victimizată. sunt: agresivitatea
soțului asupra soției, a soției asupra soțului, a unuia dintre părinți asupra copiilor, a ambilor
părinți asupra copiilor, a copiilor asupra unuia sau asupra ambilor părinți și violența asupra
unui frate sau soră. Sunt cuprinse în formele agresivității intrafamiliale atât abuzul fizic
(incluzând aici și agresiunile sexuale) cât și cel emoțional, deși abuzul fizic este cel care a
fost mai intens studiat. Aceste forme pot apare în mediul familial independent sau asociate.
Statisticile din S.U.A, privind rata incidenței anuale a agresiunilor intrafamiliale1, dau

un procent de 116% pentru violențele soților asupra soțiilor (1 din 8 soți este implicat în acte
de violență asupra soției). Dintre acestea, 63% sunt violențe severe.
Dureros este însă faptul că pentm violența părinților asupra copiilor, rata violenței
este de aproape 100%, cu 10% forme severe și 23% forme extrem de severe. La violențele
copiilor asupra unui părinte se înregistrează de asemenea cifre foarte ridicate, dintre care
90% foarte severe.
Majoritatea violențelor copiilor asupra părinților se grupează pentru categoria de
vârstă 15-17 ani. Pentru grupa de vârstă 3-17 ani, procentul violențelor între frați este extrem
de ridicat, 80%. Se impune precizarea că aceste date fac referire exclusiv la abuzul fizic.
Situația este statistic asemănătoare și în alte state, Canada, Anglia, Germania având
cifre apropiate. în generai se estimează că o femeie din 10 suferă violențe fizice din partea
unui membru al familiei. Dacă se iau în considerare și manifestările de violență psihologică
și verbală, rezultă că cel puțin o femeie din șapte este supusă cu regularitate relelor
tratamente.
Datele pentru țara noastră sunt extrem de reduse și aparțin mai mult unor încercări
izolate de a surprinde prevalenta acestui fenomen în populație. Nu există o abordare
sistematizată care să includă date statistice pentru formele agresiunilor, diferențiat pe
categorii lezionale sau pe particularități ale abuzului emoțional. O încercare utilă, o
reprezintă monitorizarea femeilor victime ale violențelor domestice realizată prin cabinetele
de consultații medico-legale, la care acestea se prezintă pentru solicitarea unui act medical
doveditor al agresiunilor la care au fost supuse, cu valoare în instanță. Trebuie făcută
precizarea că această modalitate de raportare surprinde doar violența fizică din cuplu și mai
ales, urmările acesteia. Conturarea unui tablou simptomatic complex, impune un efort
concertat din partea organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale care activează în
domeniul protecției drepturilor femeilor, a justiției și a structurilor Ministerului
Administrației și Internelor.

6.3 Definirea victimizării. Relația victimă-agresor
Spre sfârșitul celui de-al cincilea deceniu al veacului nostru, nu mult după încetarea
ostilităților celui de-al doilea război mondial, în preocupările criminologilor apare un nou
domeniu: victimologia. Pe drept, deoarece are în vedere în mod accentuat victima și
fenomenul agresionai, pe nedrept deoarece este un cuvânt hibrid de origine latino-elină, care
la o analiză prea detaliată poate naște confuzii de interpretare. Etimologic derivă din
latinescul „victima" și grecescul „logos". Victima (după dicționarul Oxford) înseamnă:

> o ființă vie sacrificată unei zeități ori o performanță (de sacrificare) în cadrul unui
rit religios;
> o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;
> o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanțe, boli, accident,
etc. Combinat cu „logos" care semnifică discurs (despre ceva) sau prin extindere,
„știința despre victimologie" are deci sensul primar de studiu al
victimei. întoarcerea spre victimă după ororile nazismului este lesne de înțeles
tot așa cum se înțelege ușor de ce tocmai o victimă a nazismului, omul de
știință Hans von Hentig, este acela care pune bazele unui nou teren de
cercetare.
Actual, termenul de victimologie se referă la o persoană care suferă, este lezată sau
distrusă de/prin acțiunea unei alte persoane. Se susține că termenii de „victimă" și
„victimizare" se referă la un fenomen social.
Victimele au în comun ceea ce se poate subsuma termenului de risc victima!, un teren
de cercetare mai puțin explorat până în prezent, dar care are adânci consecințe de ordin
social. Conceptul foarte larg care cuprinde toate felurile de victime, indiferent de agentul de
victimizare își are utilitatea lui socială incontestabilă, tot așa cum restrângerea cercetărilor
victimologiei la jertfele cauzate de elemente deviante își are importanța și aplicabilitatea sa
imediată.
Schuh Jorg, ocupându-se de categoria așa-ziselor victime înnăscute, analizează
valabilitatea (legalitatea) consimțământului unei victime pentru a fi lezată, precum și
problema victimei potențiale și a factorilor vîctimogeni. Cyril Sung Tai Cho elaborează o
scală de victimizare compusă din 31 de elemente, (ulterior modificată prin adăugarea de noi
elemente) și propune noțiunea de „înclinație victimală" care ulterior devine „receptivitate
victimală". E vorba de o categorie de indivizi care prin trăsăturile lor de personalitate, deci
trăsături achiziționate ontogenetic, sunt mai vulnerabili față de agresiunile (de diverse
intensități) ale indivizilor cu comportament deviant.
Unii autori, printre care Dadarian (care își începe cercetările în 1973), vorbesc despre
complezența victimală, când un grup dominant discriminează (pentru cazul studiului lui
Dadarian, de-a lungul deceniilor) un grup minoritar.
Tinde să se cristalizeze o categorie victimală – victima complezantă – produsul unui
climat represiv. Prin particularizare la cazul femeilor victimizate în cadrul violenței
domestice, se susține evoluția spre anihilarea sentimentelor elementare de autoapărare, cu
apariția unor false sentimente de culpabilitate, cu efect de blocare a reacțiilor de apărare

(efect paralizant).
In cele mai multe cazuri victima nu este aleasă la voia întâmplării, ci pe baza unor
trăsături de personalitate, a apartenenței la anumite categorii sociale, a inferiorității fizice sau
a unor modele de comportament care la agresor declanșează trecerea la act. Pentru situații
anormale, această alegere a viitoarei victime, cu respectarea criteriilor enumerate anterior se
aplica și în cazul constituirii unor familii. Intre agresor și victimă se stabilește o relație de tip
special, în care fiecare trezește în celălalt tendințe latente care cer doar un catalizator pentru a
se declanșa. Practic aceasta înseamnă o complicitate (conștientă sau inconștientă) a victimei
la actul agresiv, de unde apoi decurge responsabilitatea în grade diferite a agresorului.
Indiferent însă de părerile victimoiogilor de orientare psihanalitică, subtilitățile
fondate sau mai puțin fondate ale demersurilor nu afectează în mod hotărâtor
responsabilitatea legală a agresorului. Fără a intra în detaliu, amintim și posibilitatea unor
sîmptome patologice ale victimei – cum ar fi masochismul – care o predispun pe aceasta în
mod accentuat la victimizare.
In lucrările sale, von Hentig oferă o primă tipologie descriptiv-fenomenologică a
victimelor, tipologie care științific poate fi acceptată chiar și azi. Astfel el distinge: victimele
izolate (indivizi care sunt victimizați prin izolarea lor socială: străinii, marginalizații,
imigranții, cei ce sunt părăsiți, etc.) și victimele apropierii socio-topografice (indivizii care se
simt oarecum asfixiați de lipsa existenței unui minim de confort și de intimitate, rară
controlul vicinal). Analiza acestor categorii sub aspect victimologic este rezultatul
influențelor sociologice care acordă un interes deosebit relațiilor ce se stabilesc între indivizi
în funcție de spațiul pe care îl ocupă în comunitate . In această clasificare sunt cuprinse
ulterior și victimele caracterizate de tulburări emoționale, instabilitate, neliniște, adesea
pe fondul unor particularități temperamentale, cu mari repercusiuni asupra evoluției
relațiilor intrafamiliale; tendințe agresive (femeile abuzate care devin agresor mai ales pe
fondul consumului de alcool, substanțe halucinogene, etc); victimele care la rândul lor
manifestă tendințe agresive; victimele lipsite de rezistență care în etapele unor mari
transformări de ordin biologic (copilul-victimă), pubertate, senilitate, sunt ușor supuse
tendințelor violente ale agresorului.
Mai succint, clasificarea victimelor se poate face în: victime predestinate ereditar,
victime recidiviste (frecvent în cazul agresiunilor intrafamiliale), victime lipsite de apărare
(mai ales femeile și copii), victime false, victime imune, victime care în cele din urmă se
transformă în agresor.
O altă clasificare departajează victimele după implicare în: victime participative,

victime latente, victime predispuse, victime provocatoare și victime neparticipante. Aceste
clasificări se însumează și se completează reciproc.
în general se consideră că femeile ocupă un statut victimal aparte, determinat
biologic. Victimizarea femeii intră cel mai adesea în clasa victimizării primare (o victimă
individuală la crearea unei infracțiuni de violență, „assaultive orfence"). Mai puțin frecvent
femeile sunt implicate în cazuri de victimizare secundară (victimele nu sunt individuale) sau
victimizarea terțiară, când influențele se repercutează asupra unor comunități, împotriva
ordinii publice sau împotriva normalei conviețuiri sociale (de exemplu, scandalurile publice
sub influența alcoolului). Modul de relaționare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul,
ceea ce nu i-a împiedicat pe unii cercetători să încerce să realizeze unele clasificări ale
acestora, după diverse criterii, încercările lui Cuber fiind mult reluate și îmbunătățite.
Există astfel forme „pozitive" de căsnicii, bazate pe o relație empatică, autentică între
parteneri, aici intrând „tipul căsniciei vitale" și „tipul căsniciei bazate pe relație totală". Lor li
se alătură formele „negative", defavorabile de relații conjugale. Intră aici tipul căsniciei celor
obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar
puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și
atmosfera de tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la disoiuție, după trecerea crizei totul
reintrând în normal.
S-a ajuns atât de departe încât se sugerează existența unei trebuințe profunde a soților
de a se lupta unul cu altui, transformând-o într-un factor coeziv, care asigură continuitatea
căsătoriei. Mai puțin caracterizat de stări conflictuale este tipul căsniciei devitalizate și tipul
căsniciei pasiv-cordiale, caracterizate în special de lipsa implicării emoțional afective.
Deși nu permite dezvoltarea unor relații maritale armonioase, acest ultim tip, întâlnit la peste
20% din mariajele mai vechi de douăzeci de ani se constituie ca un cadru proiectiv cel puțin
pentru violența fizică. Au fost consemnate astfel de relații și în căsniciile cu episoade de
violență domestică în antecedente, care au acceptat menținerea căsătoriei din varii motive,
după includerea în programe de intervenție psihoterapeutică și consiliere.

6.4. Factori favorizanti ai victimizării femeilor
Există concepția aparținând unor autori preponderent de orientare psihanalitică
potrivit căreia între cele două sexe domnește o ostilitate latentă sau ușor vizibilă, ce pare a fi
existat dintotdeauna și care poartă masca unor impulsuri inconștiente. Acceptând această
remarcă se consideră în prezent că ostilitatea în cauză, caracteristică speciei umane, a apărut
în momentul în care rolurile sociale difuze au început a se contura și diferențierea dintre
roluri a devenit din ce în ce mai complexă, mult în afara planului biologic strucrurându-se pe
tiparul relațiilor intrafamiliale, cu nuanțări determinate de factori sociali, de mediu,
economici și culturali.
După Elisabeth Trube-Becker există o ambivalență a comportamentului masculin față
de femei, exprimată printr^o oscilație permanentă între extremele de atracție* repulsie,
ostilitatea fiind nu o dată agresivă. Resursele ilogice ale ostilității bărbatului față de femei au
o bogată tradiție rituală și mitologică (ambivalența religiei iudaice, fanatismul monahal
medieval și vânătoarea de vrăjitoare, medicina medievală și jurisprudența acelei epoci), pline
de cele mai incredibile fantasmagorii, toate având drept concluzie că femeia este o ființă
inferioară.
In anumite medii culturale, în antichitate bătaia soției era tolerată și privită ca ceva
normal, iar în evul mediu aceasta era uneori recomandată chiar de preoții și „înțelepții"
epocii. Chiar și după evoluția tehnică și socială din zilele noastre, brutalizarea femeilor, chiar
dacă se practică mai ales de unele pături marginalizate, este o tristă realitate despre care însă
nici autoritățile, nici comunitatea mai largă nu sunt informate în mod obișnuit, cifra neagră în
acest domeniu fiind extrem de ridicată.
Marea majoritate a femeilor și mai ales soțiile, sunt brutalizate îndeosebi sub influența
alcoolului, care șterge urmele de inhibiții existente la bărbați și permite manifestarea
agresivității (statisticile din S.U.A. arată că 69,8% din actele agresive asupra femeilor se fac
atunci când bărbații sunt sub influența alcoolului; la noi 49,8%, dar există rezerve asupra
sincerității și asupra corectitudinii comunicării datelor, datorită mentalităților; în studiul
nostru am găsit 54,8%). Asocierea consumului de alcool din partea partenerului cu violența
domestică nu devine însă o condiție sine qua non pentru manifestările de ostilitate,
adăugându-se și alți factori invocați ulterior (neîndeplinirea sarcinilor casnice, gelozia,
educarea copiilor, etc).
De remarcat că acest fenomen cotidian, extrem de răspândit nu suscită reacții din
partea comunității, deoarece totul se petrece „în familie" iar în unele pături sociale înapoiate,

bătaia dată de bărbat este privită de femei drept „semn de dragoste"1. în asemenea cazuri nu
se mai poate vorbi în sens adevărat de victimizare, ci de cooperare între agresor și victimă,
chiar dacă partenerii nu întotdeauna pot fi caracterizați ca fiind sadici (bărbații) sau
masochiști (femeile) deși multe indicii duc spre asemenea concluzii. Este vorba mai mult de
modele de comportament însușite prin observație și copiere, începând din copilărie.
Deși veacul nostru a adus cu sine în cele mai multe țări civilizate și egalitatea între
sexe, această egalitate funcționează însă mai mult în alegerea și exercitarea unor profesii, în
drepturi politice, cetățenești, etc. Totul însă până la domeniul sensibil al relațiilor de cuplu și
îndeosebi al relațiilor mtrafamiîiale pentru care se formează, în cele mai multe dintre
societăți, o strictă dependență a femeii de bărbat.
Psihologic, afirmă autoarea, bărbatul rămâne mai departe lipsit de teamă, este
ambițios, puternic și dominant, câtă vreme femeia se caracterizează mai departe prin
anxietate, lipsă de ambiție, dependență, înclinând mai mult spre o dispoziție depresivă. Toate
acestea, dezvoltă ia femeie acceptarea unei situații de inferioritate și suportarea brutalizărilor
la care este supusă.
Incă din copilăria timpurie, divergența de principii educative dintre băieți și fete, ca
și dependența economică și social-morală de bărbat, oricum s-ar comporta acesta, o fac pe
femeie tolerantă față de abuzuri.
Dependența materială de soț (concubin) dar și sentimentul rușinii de a-și etala
nenorocirea în public conduc la tăinuirea violențelor la care sunt supuse femeile sau a
abuzurilor care au loc asupra copiilor. Această toleranță ia agresivitate poate atinge cote
aberante, statistici provenite chiar din țări eu legislație în domeniu, indică prelungirea
perioadei de conviețuire după debutul manifestărilor agresive, în medie vreme de 7 ani până
la hotărârea adoptării măsurii divorțului.Tragicul acestor situații de victimizare crește eu
faptul că, în cazul unor asemenea violențe domestice (și datorită insuficienței cadrului
legislativ) angrenajul medico-judiciar se pornește, destul de frecvent, când victimizările
repetate ajung la un deznodământ fatal.

Secretul victimizării femeii în căsnicie este ținut de aceasta, pe lângă multe alte cauze
și din motivul că autoritățile (medicale, polițienești sau judiciare) în mod obișnuit sunt
bărbați, față de care femeia are o neîncredere aproape instinctivă (fenomenul extinderii
neîncrederii față de propriul bărbat la „toți" bărbații).
Studii în această direcție a întreprins cercetătoarea Silvia Schiapfer care detaliază
mecanismele psihologice implicate. Descriind modificările femeilor maltratate, autoarea

arată că brutalizarea fizică aduce cu sine anxietate, declanșarea inhibiției și debusolare. Fiind
într-o asemenea stare particulară, raportarea celor suferite (în fond denunțul) constituie
pentru ea un alt element de „stres". Pe lângă brutalizările intrafamiliaie, victimizarea tipică a
femeilor este violul.
După definiția criminologului Gustiav Nass, putem vorbi de viol atunci când o
persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de
apărare a demnității sexuale a altei ființe și prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a
victimei. Violul propriu-zis, ca și alte forme de brutalizare a femeii, departe de a fi numai
agresiune fizică, este în aceeași măsură și psihică.
Deși legislația internațională definește violul ca și „Actul sexual, de orice natură, prin
constrângere cu o altă persoană sau profitând de neputința ei de a se apăra sau de a-și
exprima voința", constrângerea la un raport sexual în cadrul căsătoriei nu este general
considerată viol, deși în unele țări (Germania, Franța) și constrângerea conjugală este
incriminată ca viol.
Chiar dacă agresiunea fizică este decelabilă ușor prin existența hematoamelor, a unor
fracturi, urme de mușcături, urme de agresare cu corpuri contondente sau tăietoare, semne ale
tentativelor de strangulare ori leziuni Ia nivelul organelor genitale, etc, este deosebit de
important de menționat că toate aceste suferințe fizice sunt întotdeauna însoțite de traume
psihice greu depistabile.
O altă categorie, cunoscută și sub numele de „violare psihică", se manifestă frecvent
prin agresiuni verbale, amenințări, crearea unei stări de frică de mare intensitate. De cele mai
multe ori, aceste forme de victimizare a femeii sunt exercitate de soț sau concubin, și mult
mai rar sunt accidentale. Este interesant de remarcat că, după unele statistici prima
brutalizare a femeii are loc în primele două luni ale conviețuirii conjugale sau/și concubinaj.
O altă explicație este oferită de Gray care consideră că alcoolul „încețoșează" centrii
anxietății. Odată anxietatea disipată, conștiința, care se bazează pe anxietatea „anticipatorie"
a propriilor acte nu mai exercită un control eficient asupra comportamentului. Ambele
ipoteze au primit un serios suport experimental.
Interesant este și faptul că același efect dezinhibitor îl are și o substanță inertă,
ingerată pe post de alcool. în acest caz, rolul major îl joacă atitudinea socială, atribuirea
socială de anumite efecte consumului de alcool, mai precis acceptarea faptului că alcoolul
descrește responsabilitatea personală, deci comportamentul dezinhibat, chiar agresiv este
admisibil sau cel puțin scuzabil.
Ceea ce este grav cu adevărat este procentul ridicat, de aproape 90%, pentru

comportamentele agresive, învățate prin imitație sau prin observație după model. Acest fapt
ridică problema prevenției primare în școli, la vârsta adolescenței și implicit rolul pe care ar
trebui să-I joace psihologul școlar în modelarea conduitei tânărului și a familiei acestuia, mai
ales dacă există factori de risc (alcoolism, boli psihice). La vârsta adolescenței, când
procesele de identificare și necesitatea recunoașterii independenței devin necesități
stringente, orientarea lor corectă prin mijloace specifice, profilactice și terapeutice devine
imperativă mai ales într-o societate în care valorile morale sunt în plin proces de reașezare.
Victimologia, tratând subiectul „agresiune" și mai apoi „viol", transpune în limbaj
științific o prejudecată ancestrală prin care se perpetuează un sistem de control social, care
până la urmă reține femeile de la raportarea victimizării suferite: femeile întotdeauna au cel
puțin o mică parte din vină. Interesant că această prejudecată este atât de puternică încât
victimele, la rândul lor au tendința de a-și atribui o parte din răspunderea pentru actul agresiv
(stil atribuțional particular pentru femeile victimizate).
Este greu, susțin autorii, să se stabilească dacă pentru această situație (violul) se face
vinovată victima sau prejudecățile (de tip „orice viol este consimțit și ulterior reclamat!") pe
care se bazează într-o oarecare măsură și legea.
în societatea noastră schimbările în acest domeniu au un ritm extrem de lent, astfel
încât rămâne încă valabilă aprecierea că în majoritatea statelor, prin legislație locală, orice
plângere de agresiune (incluzând și violul) trebuie coroborată cu mărturii convingătoare,
altfel fie că se închide acțiunea, fie se pronunță achitarea agresorului.
După unele statistici mai mult de 60% din subiecții acuzați de violențe împotriva
femeilor sunt achitați, dar există mari variații de la un mediu geografic la altul, peste care se
suprapune reținerea determinată de validitatea și exactitatea comunicărilor.
Actual se consideră că statutul de victimă și, în particular, statutul de victimă al
femeii, este determinat specific la nivel societal atât prin obligații și drepturi structurate
distinct între bărbați și femei, ele prescriind clar regulile prin care aceste roluri sunt
relaționale, cât și prin o constelație de factori auxiliari, incluzând aici starea psihică, nivelul
economic, mediul socio-geografic și determinismul istoric.
6.5 Victimizarea copilului
Dragostea asociată consangvinității și eforturilor de îngrijire a copilului justifică, în
accepțiunea unor părinți, orice formă de intervenție educativă, de la forme tandre ( grijă,

mângâieri, sărutări, joacă ) se ajunge repede la forme violente ( lovituri, bătăi, ciupituri,
arsuri), culminând cu forme grave de tortură și chiar omor. Copiii abuzați în familie sunt
normal^ în sensul că nu sunt retardati, nu au probleme emoționale și nu sunt handicapați fizic.
Deși mulți dintre copiii abuzați necesită îngrijire medicală și tratament în spital, studiile au
arătat că numai pentru circa 5% dintre aceștia se solicită spitalizare și atunci pentru forme
grave de fracturi și arsuri. Abuzurile împotriva copiilor sunt asociate cu părinți care au dese
manifestări de furie, sunt rigizi și dominatori, dependenți de alcool ( 24,22% ) sau droguri,
au o slabă stimă de sine și dificultăți în autocontrol și controlul stress – ului. Alte cauze ale
abuzului sunt mediul stresant, insatisfacția mariajului, sentimentul apăsător al singurătății, o
muncă epuizantă sau lipsa locului de muncă. Violența în familie afectează buna dezvoltare
psihomotorie a copiilor ( greutăți de limbaj, motricitate redusă, autoculpabilizare, rezultate
slabe la învățătură, timiditate excesivă sau agresivitate, probleme în propria căsnicie prin
reiterarea violențelor cunoscute în "prima copilărie") precum și viața normală a adulților (
scăderea stimei de sine, a încrederii în forțele proprii, scăderea autocontrolului, depresii
mergând până la crimă sau sinucidere)
Personalitatea copilului nu poate fi realizata decât în cadrul matricei familiale. Dacă
unul dintre părinți lipsește din cămin sau între părinți există conflicte, copilul va fi supus la
motivații, tendințe și norme contradictorii, care vor împiedica dezvoltarea sa corespunzătoare.
Copilul minte în permanență, săvârșește acte de furt, demonstrează exaltare sau agresivitate,
este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numește un "copil dificil". Pe de
altă parte, copiii abuzați în familie tind, la rândul lor, ca adulți, să-și abuzeze proprii copii.

6.5.1 Factorii favorizanți ai victimizării intrafamiliale a copilului

Ajutorul specific acordat de adult (în special de către mama biologică sau mama
socială) pe care în mod obișnuit îl numim educație, în fond începe încă din timpul evoluției
intrauterine a latului și continuă – sau cel puțin ar trebui să continue – până la atingerea
nivelului de adult. Ceea ce este caracteristic la om este faptul că, nou-născutul, și în
continuare copilul, nu reclamă numai ajutor fizic: hrană, îmbrâcăminte, adăpost, ci și o mare
doză de afectivitate cu un rol deosebit în procesul de integrare în mediu.
Cercetările recente au adus o nuanțare a noțiunii de victimizare a copilului. Se
consideră că atât extrema severitate cât și extrema permisivitate sunt, alături de climatul

familial conflictual, căi ce duc în timp la victimizarea copilului. încă este larg răspândită
concepția potrivit căreia victimizarea este eminamente fizică.
Aceasta se regăsește și în Codul Penal Român atunci când se fac referiri la relele
tratamente aplicate minorului de către părinți sau orice altă persoană căreia minorul i-a fost
încredințat spre creștere și educare (art.306). Există teorii după care manifestarea agresivității
față de copii ar fi o caracteristică a familiilor marginalizate, cu nivel sociocultural scăzut,
mediu în care se manifestă actele brutale datorită unei inhibiții extrem de reduse. Așa cum s-a
arătat mai sus, victimizarea copiilor nu este neapărat egală cu brutali zarea lor fizică.
Garbarino înțelege prin abuz psihologic „un comportament (din partea adultului) ce în mod
consistent izolează, respinge sau corupe un copil". Kari Killen consideră că, copiii expuși
maltratării formează un grup eterogen ce poate fi organizat în patru categorii: copiii expuși
abuzului fizic, copiii neglijați, copiii expuși abuzului emoțional și copiii expuși abuzului
sexual. Un copil expus abuzului fizic se întâmplă adesea să fi fost expus anterior abuzului
emoțional.
După Hobbs , pentru un copil neglijat o perioadă suficient de lungă, există
posibilitatea ca acesta să prezinte un comportament agresiv care, de asemenea, predispune la
abuz fizic. Copiii expuși abuzului sexual sunt, de asemenea, abuzați emoțional și de multe ori
sunt abuzați și fizic.
Killen definește neglijența emoțională ca „un deficit de angajare emoțională a
părinților în creșterea copilului". In afară de incompetentele sociale sau tulburările psihice ale
părinților, la etiologia abuzurilor intrafamiliale ale părinților a fost implicat un posibil model
de transmitere intergenerațională a practicilor abuzive. Studiile în această direcție deși
concluzionau că perpetuarea manifestărilor abuzive de-a lungul generațiilor nu este o
consecință inevitabilă a unui abuz anterior, s-au oprit pe studiul predictoriior familiali și de
mediu, ajungându-se la următoarele variabile: dimensiunea familiei (familiile numeroase),
izolarea socială și sărăcia, conceptualizați ca și indicatori ai instabilității ecologice și posibilul
abuz în familia de origine. Acestora li se adaugă nivelul individual incluzând tulburările
emoționale, impulsivitatea, personalitatea rigidă, personalitatea de tip dominat, alcoolismul,
depresia, anxietatea și hiperactivitatea autonomă.
Suferinței fizice a copilului, vizibilă la exterior, i se asociază pe termen lung,
afectarea serioasă a dezvoltării. Un tip special de abuz este cel legat de suferința copiilor
percepuți negativ de către anturaj încă de la naștere. Lipsa răspunsurilor sau stimulării poate
duce la întârzierea dezvoltării psihomotorii, tulburări de limbaj, precum și la o slabă
concentrare. Unii dintre copiii neglijați preiau rolul de adult, de Ia o vârstă tânără pentru a

compensa ceea ce părinții lor nu le-au oferit.
în încercarea de a evalua abuzul fizic și emoțional la copii, au fost elaborate mai multe
scale . Cea mai cunoscută este scala de conflict a lui Straus care măsoară trei variabile,
motivația, agresivitatea fizică sau violența și agresivitatea verbală.
După National Family Vioience Survey, în 1985 peste 90% din părinți și-au lovit
copii între 0-3 ani, și se pare că nu sunt modificări semnificative pentru 1995. Se menționează
și cele mai frecvente modalități de agresare a copilului, fiind incluse îmbrâncirea, înhățarea,
plesnituri (cu palma), agresiuni cu pumnul sau cu alte obiecte, arderea sau opărirea,
sugrumarea, amenințarea cu arma sau cuțitul, utilizarea armei sau a cuțitului și până la
agresarea sexuală incluzând incestul și pedofilia, cu formele hetero și homosexuale.
Wilson și mai înainte Finkelkor au studiat membrii unor organizații pedofile. S-a
ajuns la concluzia că un număr mare din cei care au abuzat copii, au fost și ei la rândul lor
abuzați sexual (58%). De asemenea, 19,2% dintre femei (studente) și 8,6% dintre băieți au
raportat cel puțin un contact sexual cu un adult în copilăria lor. Mai puțin urmărite au fost
consecințele în plan emoțional. Totuși, pentru copii molestați sexual s-au pus în evidență
pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, existența unor tulburări emoționale care s-
au tradus printr-o labilitate emoțională, contacte sociale reduse, dificultăți în îndeplinirea
sarcinilor, balbism, ticuri, etc.
Interesant este mecanismul de perpetuare a agresivității între generații, respectiv copiii
agresați ajunși adulți dezvoltă la rândul lor atitudini ostile. Pentru părinții agresori s-a
observat prezența impulsivității asociată cu orientarea spre prezent și cu „foamea de senzații".
Nivelul stimei de sine este scăzut și există o legătură între tendințele interne de
agresivitate și instigările la violență provenite din mediu, associate unui nivel scăzut al
autocontrolului.
Wolff face o trecere în revistă a principalelor mecanisme defensive adoptate de
copilul victimizat precum și a particularităților acestora pentru vârstele mici (represie,
regresie, negare defensivă, substituție, apariția și organizarea unor reacții, proiecția,
izolarea, refugiul în imaginar, intelectualizarea sau raționalizarea, comportamentul ritual
șisublimarea).
Niciunul dintre aceste mecanisme defensive nu aparțin patologicului. Toate sunt
utilzate de adulți și copii în intenția de a-și gestiona resurseleîn fața anxietății și fricii
associate conflictelor majore.
Generalizarea anxietății și apelul masiv la mecanismele de apărare pot primi un
caracter dezorganizator și pot evolua spre boala psihică. Abuzul copiilor poate determina

în timp, mai ales dacă este repetat și intens , defecte de socializare. Se crează premise
pentru: fuga de acasă, abandonul școlar, auto și heteroagresivitate, consum de alcool și
droguri , prostituție , furt, tâlhărie, alte manifestări ce aparțin delincventei juvenile. Frodi
mai enumera, în concluzia studiilor sale și probleme legate de dezvoltare, limbaj sărac,
deformații fizice, handicap fizic și psihic, insuficiență mentală, prermaturitate,
dezvoltarea unor personalități dificile.
Un loc aparte îl ocupă dezvoltarea comportamentului nevrotic și a inhibițiilor
generalizate la copil, asociate cu două situații: represia familiei constând din atitudini
hipercritice, inconștiența tatălui, dominația mamei, lipsa de socializare a ambilor părinți,
mediul familial delincvent sau boli comice de lungă durată ale copiluluipentru care acesta nu
a primit susținere fizică ți emoțională, sau a fost o susținere inadecvată din partea părniților.
Analizând variabilele unui număr mare de procese, încercând să explice
circumstanțele în care condițiile indicative ale instabilității ecologice conduc la tratamentul
violent al copilului, s-a ajuns la concluzia că determinanții fundamentali s-ar afla în
tranzacțiile cotidiene , părinții din această categorie sunt părinții care nu răspund contigent
comportamentului copiilor, ei nu observă sufficient comportamentul acestora și eșuează în
oferirea unui model clarși competent de comportament.
Relația inchisă cu părinții determină rejecția copilului. Această rejecție îl face pe copil în mai
mare măsură victimă a abuzului. Concomitent manifestărilor abuzive apare eșecul părinților
în intenția lor de impune ordinea și disciplina. S-au realizat și estimări ale acestui eșec,
apreciat după principalele tipuri atitudinale ale mamelor agresate de partener, ca fiind de 86%
pentru mama pasivă, rară o modalitate concretă de reacție, 65% pentru mama care
gestionează problemele și încearcă o rezolvare a problemelor și 46% pentru mama abuzivă.
6.5.2. Efectele violenței intrafamîliale asupra copiilor
Copiii sunt categoria cea mai receptivă la orice schimbare are loc în mediul familial
și. prin urmare ei se implică emoționai mai mult decât oricare dintre părinți, efectele violenței
în familie asupra acestora fiind după cum urmează:
> copiii devin mai agresivi sau mai retrași decât alți copii.
> abilitățile cognitive sunt depreciate.

> se constată mcetinire în dezvoltarea vorbirii.

> abilitățile motrice sunt reduse.
> anxietate.
> frecvente dureri de stomac, probleme digestive, ulcer.
> insomnii, somn agitat, coșmaruri.
> prezența unor ticuri: clipitul exagerat, rosul unghiilor, senzații olfactive
exagerate.
> lipsa încrederii în forțele proprii.
> lipsa controlului micțiunii la copiii sub 3 ani.
> note proaste la școală, absențe culminând cu abandonul școlar.
> stimă de sine scăzută.
> adaptabilitate socială redusă ( refuză să aducă prieteni acasă de teamă că aceștia vor
vedea situația familială în care se află).
> reacții violente la supărare.
> mereu dependenți de altcineva.
> sunt mai tot timpul plecați de acasă sau, dimpotrivă, se simt responsabili să aibă grijă de
casă.
> fug de acasă.
> mint adeseori.
> ajung să consume alcool și droguri.
> au reacții violente față de vârstnici, reacții distructive față de proprietate.
> judecata le este săracă, dau dovadă de iresponsabilitate în luarea deciziilor.
> incapacitatea de a-și comunica sentimentele.
> imaturitate.
> prieteni puțini sau deloc.
> băieții își lovesc prietenele.
> iau parte, alături de agresor la bătaia mamei.
> au un comportament sexual necorespunzător vârstei.

6.5.3. Reacții emoționale ale copiilor la violențele intrafamiliale
> se simt responsabili de ceea ce întâmplă.
> anxietate constantă.
> mâhnire.
> se simt vinovați că abuzul nu se sfârșește.
> ambivalenți.

> frica de abandon.
> simt nevoia unei atenții deosebite din partea adulților.
> manifestă frica de rănire.
> jenă, sfială.
> manifestă griji pentru viitor.
> comportament autodistructiv, tentative de suicid.

6.6 Implicarea violenței domestice în etiologia delincventei juvenile

Delincventa juvenilă reprezintă una dintre particularitățile fenomenului deviantei cu
mari implicații pentru individ și colectivitate. Abordarea științifică a delincventei juvenile –
ca formă antisocială a comportamentului deviant – trebuie făcută de pe pozițiile
determinismului probabilist, conform căruia orice fenomen psihic este determinat, în ultimă
instanță de acțiunea externă, dar orice acțiune externă determină actul psihic numai mijlocit,
reflectându-se prin însușirile, stările și activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei
acțiuni.1
EU și Stuckless elaborează un modei al conflictului parental în care punctul final îl
reprezintă impactul asupra copiilor și evoluția lor ulterioară manifestărilor de agresivitate la
care au fost martori.
Atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei influențează
dezvoltarea normală a copiilor proveniți din astfel de familii.
Copiii înregistrează și trăiesc intens chiar și cele mai mici neînțelegeri dintre părinți și
cu atât mai mult certurile și violențele ce se pot manifesta în unele familii.
Familia, prin comportamentul și modul de relaționare al membrilor săi, se constituie
ca un cadru de referință ce servește drept model pentru copii și tineri. Aceasta cu atât mai
mult cu cât dintre toate formele de influențe externe care stimulează imitația și învățarea prin
observație, cele ale mediului familial sunt cele mai puternice și mai frecvente.
După Basiliade, există trei categorii mari de factori implicați în etiologia delincventei
juvenile (organizarea pe trei nivele). Primul este nivelul societai incluzând disfuncții
organizatorice, social-economice, politice, morale. Al doilea este nivelul psihosocial
(microsocial) incluzând deficiențe ale instanțelor de socializare. Ultimul nivel, cel
psihoindividual cuprinde: insuficienta dezvoltare a judecăților morale, a atitudinilor-valori,
tulburări afective și caracteriale, etc. Acest ultim nivel reprezintă zona din determinismul

delincventei juvenile influențată de climatul familial.
Divergența metodelor educative, lipsa de autoritate a părinților, atmosfera tensionată
din familie, abuzul fizic se repercuta asupra stării de sănătate și a echilibrului emoțional al
copiilor.
în situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența
conflictelor intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în
microgrupul familial.
Cupluri de parteneri normali, evoluează uneori după un model interaețional
conflictual patogen, ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacțiilor și a
comportamentelor nevrotice și psihopatice la unul sau la ambii parteneri, constituind o sursă
de stres continuu pentru toți membrii familiei. Datorită marii lor sensibilități, copiii
receptează și trăiesc deosebit de intens orice „eveniment" intervenit între părinții lor.
„Coparticiparea" lor la certurile, neînțelegerile, conflictele, agresivitățile și violențele
manifestate în cadrul familiei, duce la devalorizarea modelului parental și totodată la
pierderea posibilității de identificare cu acest model. Modelul parental, în asemenea situații,
poate deveni „model negativ", care treptat, poate conduce la stimularea și dezvoltarea
agresivității și comportamentului antisocial. Sub influențele climatului conflictual copiii caută
să găsească (uneori prin fuga de acasă) diferite grupuri de apartenență, care la rândul lor pot fi
orientate antisocial.
Dragomirescu (printre primii la noi în țară și ulterior confirmat și prin alte studii)
găsește un procent de peste 60% pentru copiii delincvenți proveniți din familii în care existau
relații emoționale neadecvate, caracterizate prin stări tensionale, conflicte repetate și
comportament violent. Situația este mult mai dramatică în familiile în care există cazuri de
alcoolism, imoralitate și promiscuitate.
Lipsa de colaborare între părinți, pe fondul certurilor frecvente și a manifestărilor
agresive, în domeniul educației copilului, duce la distorsiuni în perceperea realității de către
tânăr. Se ajunge frecvent la lipsa de supraveghere. în același timp copilul este lipsit de
modelele parentale de rezolvare a conflictului și de rezistență la frustrare. Se face loc
posibilităților de manifestare a unor atitudini extreme din partea părinților: superprotecția și
severitatea excesivă.
La o trecere succintă în revistă a „soluțiilor" însușite de copiii delincvenți proveniți din
medii conflictuale se constată: alegerea predominantă a unui mediu de tipul grupului
periferic, al dizidenților, frecvent din grupe de vârstă relativ apropiate, cu preocupări
principale legate de vizionări de filme și hoinăreală, locul frecvent de întâlnire fiind strada și

ca o caracteristică, existența în grupul de prieteni, foarte frecvent, a delincvenților atât minori
cât și majori.
Mult timp s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a
comportamentului deviant, această convingere fiind susținută de diverse statistici care arată
că un număr mai mare de delincvenți provin din această categorie de familii (peste 80%,
1992).
In ultimul timp însă un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se că,
de fapt, în cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei ca atare se face vinovată de
apariția conduitelor deviante ci marile ei „lipsuri": carența familiei, incapacitatea ei
psihologică, pedagogică și morală. Astfel, analizând viața unor mari criminali, unii autori au
ajuns la concluzia ca principala sursă a agresivității delincvenților o constituie modelele
comportamentale întâlnite în familia dezorganizată
de apartenență.
Studiile asupra delincventei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din
familiile cu stări confîictuale repetate, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a
afecțiunii pentru aceștia, i-au determinat pe copii la adoptarea unor modele antisociale de
comportament.

6.7 Evoluția relațiilor intrafamiliale ulterior actului/actelor
agresionale. Continuarea relațiilor maritale și disoluția maritală.
După Ellis, abuzul fizic sau emoțional este consecința separării (care reunește atât
forma juridică pronunțată, divorțul, cât și separarea în fapt, convenită de parteneri în absența
unei hotărâri judecătorești), pentru 61% dintre femei (soții) și 31% dintre bărbați (soți).
Acesta explică evoluția și cauza violențelor domestice prin controlul social al bărbatului sau
propensiunea spre extensia acestui control și asupra femeii (partenerei). După Berkowitz,
evoluția relațiilor familiale spre disoluție, ulterior actelor agresive, este determinată de
dezvoltarea de către femei a unor stări de anxietate, asociate evenimentelor aversive.
Este interesant de menționat că intervalul de timp până la luarea unei decizii ferme din partea
soțiilor este foarte mare. Deși există diferențe mari între statisticile diferitelor state,
determinate de factori culturali și legislativi, în general acesta este de câțiva ani și extrem de
rar se produce după prima manifestare de violență, indiferent de contextul producerii
acesteia.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord asupra faptului că măsura divorțului (și mai
ales medierea cognitivă a luării acestei decizii) este o sursă majoră de stres. Se adaugă la
aceasta și setul de experiențe aversive asociate separării-divorțului (incluzând aici necesitățile
economice, modificările impuse de statutul ulterior de femeie divorțată, hăituiala sexuală sau
dificultățile legate de găsirea unui nou partener). Un factor determinant pentru continuarea
relației sau disoluția maritală ulterioară actelor agresive îl reprezintă vârsta partenerilor.
Vârstele tinere (sub 35 de ani) precum
și o perioadă relativ scurtă de la întemeierea căsătoriei (sub doi ani și mai ales sub șase luni
de la data căsătoriei) sunt un factor de risc pentru disoluția maritală. Mediul urban și
pregătirea superioară a soților intră în aceeași categorie a factorilor favorizând. Mediul rural,
tradițional, prin convingerile arhaice cultivate și prin structurarea sa clasică în unități de tip
familial, care stigmatizează violența intrafamilială, se înscrie ca un factor de coeziune
familială.
Contextul actual influențează indirect și evoluția relațiilor intrafamiliaie ulterioare
actului/actelor agresive. Astfel, se remarcă creșterea vârstei la prima căsătorie (de la 23 la 25
de ani) și tendința de înmulțire a recăsătoriiîor (care au trecut de la 22,5 la 25,6 dintr-o sută
de căsătorii.1
Totuși, cu toată criza economică care descurajează căsătoriile și le afectează
stabilitatea prin problemele financiare și tulburările de comportament (violență, alcoolism,
teamă, derută) , paradoxal în România, rata divorțurilor se menține aproape staționară.
Explicația pare să fie cea dată de unele studii ale Uniunii Internaționale a
Organizațiilor Familiale (citate de Moroianu-Zlătescu) care constată existența în aceste
familii a unor caracteristici considerate factori de stabilitate: coabitarea a trei generații, rolul
ambivalent al femeilor, stăpâne ale căminului și totodată aservite puterii bărbatului,
autoritatea părinților asupra copiilor, rolul riturilor și al ceremoniilor.
Numărul copiilor proprii din familie, implică cel mai adesea și o conviețuire mai de
durată, scăzând riscul divorțialității. Modelul soților (și mai ales cel al soției) privind relațiile
conjugale precum și evoluția lor ulterioară unor posibile acte agresionale, pare să joace un rol
important, chiar dacă acești factori ar acționa la un nivel inconștient. Intervine aici și
susținerea sau rejecția din partea familiei de origine și ulterior a anturajului.
Studiul efectuat de Axxin în 1996 demonstrează că există legături puternice între
divorțul părinților, recăsătorirea și evitarea recăsătoririi și atitudinea copiilor față de relațiile
sexuale premaritale, coabitare, căsătorie, creșterea copiilor și divorțialitate.
Există și variante la divorțialitatea propriu-zisă, printre care părăsirea domiciliului,

fuga, abandonul familial sau separarea formală. Această ultimă formă este caracteristică
familiilor cu dificultăți economice și presupune continuarea împărțirii aceluiași habitat
(motivul principal îl constituie lipsa spațiului de locuit). Se ajunge ia o situație particulară
care, în ciuda pronunțării divorțului, permite continuarea violențelor și a abuzurilor chiar
dacă le lipsește caracterul familial.
Se poate aprecia că manifestarea violențelor domestice nu conduce sine qua non la
divorțialitate. Se impune astfel o abordare nuanțată pentru un număr mare de factori printre
care menționăm: frecvența episoadelor, așteptările de viitor ale ceior implicați și consecințele
în plan fizic și emoțional.

6.8 Consecințele violențelor domestice asupra echilibrului emoțional al
femeilor
Efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor femei, enumerare :
> stimă de sine scăzută;
> autoblamare și autoacuzare;
> autoizolare (pentru ca ceilalți să nu vadă vânătăile de pe corp );
> dependența de agresor;
> imposibilitatea de a contracta, în viitor, alte relații;
> boli digestive, ulcer;
> dureri de cap;
> consum de alcool, droguri, tranchilizante;
> Tentative de suicid.
Ca și rezultat al expunerii la un stimul violent (agresiune fizică sau emoțională)
femeile dezvoltă un răspuns în două faze: o fază posttraumatică (imediată) în care nu este
restabilit complet controlul și o fază secundară în care se manifestă cel mai adesea: anxietate,
ostilitate, agresivitate sau manifestări depresive. Forma de răspuns este dependentă de
particularități personale, de tipul și durata agresiunii dar și de atitudinea mediului și în special
de disponibilitățile suportului social.
Prima fază, comună majorității partenerelor supuse agresiunilor fizice, se însoțește de
dezorientare și confuzie. Este consecința încălcării mitului general al inviolabilității fizice, al
depășirii granițelor care separă violența verbală (cel mai adesea acompaniatoare) de violența
fizică.

Răspunsul are un grad de generalitate mai mare în principal cu ocazia primei
agresiuni, unde durerea fizică se însoțește de efectul surpriză al unei astfel de manifestări.
Neajutorarea exprimată în această fază se explică prin blocajul emoțional survenit în urma
caracterului neașteptat al evenimentului și lipsei unor conduite de răspuns adecvate acestor
situații.
Peste 80% dintre victime descriu în dinamică (pentru al doilea timp al răspunsului)
intense trăiri emoționale cu manifestări de furie și ostilitate, cu o intensă susținere energetică.
Acum este posibil răspunsul agresiv din partea partenerei. Ulterior, descărcarea emoțională
este urmată cel mai adesea de o simptomatologie preponderent depresivă (căutarea unui
habitat protector, refuzul comunicării, plânsul, lamentarea, etc.)-
In timp, evoluția simptomatologiei se diversifică fiind dependentă de particularități
personale, caracteristici ale mediului, repetarea episoadelor agresive, reacția și susținerea din
partea anturajului. Repetarea traumatismului, lipsa de răspuns ferm din partea victimei
conduce în timp, cel mai adesea, la dezvoltarea unor intense trăiri emoționale reunite sub
numele de neajutorare învățată.

6.9 Apariția stărilor anxioase la femeile victime ale violenței domestice
Particularitățile echilibrului emoțional la femei cresc riscul apariției manifestărilor
anxioase într-o mai mare măsură decât la bărbați. Frecvența tulburărilor anxioase în populație
este de circa 10%, pentru formele clinice manifestate cu evoluție în timp spre ameliorare sau
remisiune pentru majoritatea cazurilor (spontan sau sub tratament).
Primul care integrează anxietatea într-o teorie comprehensivă a dezvoltării
psihologice a fost Freud. In elaborarea teoriilor sale, acesta ține seama de două ipoteze
fundamentale ale psihanalizei: toate procesele psihice au determinări psihice, niciodată
epifenomenal sau la întâmplare și majoritatea proceselor psihice sunt inconștiente. In prima
formulare, Freud a abordat problema anxietății în termeni exclusivi neurofizioîogici.
Nedescărearea libido-ului a fost considerată ca având efect neurotoxic și interpretată
ca și anxietate. Apoi Freud a postulat că anxietatea rezultă dintr-un influx generalizat de
stimuli, rezultând o stare neplăcută de tensiune, care o face pe persoana respectivă să fie
incapabilă de a dirija o descărcare efectivă. Acești stimuli pot avea o origine internă sau
externă. Freud consideră că pentru copii există situații particulare, "situații traumatice" care

pot avea drept rezultat o subdezvoltare a ego-ului.
Trauma nașterii ar fi o experiență prototip generatoare de anxietate. Situațiile
specifice din cursul dezvoltării sunt susceptibile de a crește anxietatea traumatică.
După teoria anxietății traumatice a lui Freud, cel mai adesea sunt implicați stimuli
agresogeni care acționează în cursul dezvoltării și prin care copilul învață să anticipeze
situațiile traumatice încă înainte de a fi complet desfășurate. Această anticipare amorsează
experiența subtraumatică a anxietății care semnalizează ego-ului să acționeze pentru evitarea
pericolului. Această semnificație a semnalului anxietății este o importantă achiziție a
dezvoltării. Anxietatea, concept central al psihanalizei, este interpretată de Freud în
dinamică, fiind văzută atât ca și cauză de evenimente psihice (declanșator al operațiilor de
defensă, cât și ca și rezultat al evenimentelor psihice (inhibarea expresiei afective generează
anxietate).
Teoria clinică a anxietății consideră că pacientul își reprimă emoțiile evocate de
evenimentele traumatice. Anxietatea ar fi o frică inconștientă a persoanei de emoțiile sale.
Funcționarea mecanismelor defensive protejează împotriva manifestării anxietății ca
simptom. Depășirea mecanismului represiei primare antrenează mecanismele secundare de
apărare (proiecții, conversii, negare, supracompensare, etc.) care reprezintă o soluție de
moment chiar dacă afectează starea de confort.
In faza a treia se ajunge, conform teoriei psihanalitice la "suprimarea" pericolului
anxietății chiar prin comportamentul anxios, care ia formele cunoscute în patologie (prin
simptomatologie fobică, de exemplu). Este vorba acum de intervenția mecanismelor terțiare
de apărare. Perspectiva clinică de abordare a tulburării anxioase în psihanaliză a permis
observarea dublei naturi a acesteia: afectivă (spaima de afect) și cognitivă (anticiparea
situației de pericol). Actual se consideră că intervenția acestor mecanisme ar explica
predispoziția spre răspunsuri de tip anxios la unele femei victime ale violenței domestice.
Concepția freudiană a fost continuată de orientarea neofreudiană. Eriekson atribuie
pentru etiologia anxietății momentele dificile ("de criză") care apar în diversele etape ale
existenței.
După Freud, teoriile psihologice au tins mai departe de imaginea bazată pe
fundamente biologice spre importanța factorilor sociali. Aceste schimbări au afectat teoriile
asupra anxietății, aceasta fiind văzută ca o dezvoltare a unor caracteristici de expresie într-o
matrice a relațiilor sociale. Neofreudienii sunt puternic atașați de importanța mediului, în
particular cel intrafamilîal și relațiile din interiorul acestuia, în dezvoltarea umană spre
normal sau patologic. In fapt, ei se distanțează de Freud asupra originii și naturii anxietății,

văzută ca o consecință a vieții sociale.
Teoriile condiționării și ale învățării, deși aparțin cronologic aproximativ aceleiași
perioade, se diferențiază considerabil de fundamentele psihanalitice. Anxietatea, din această
perspectivă este un răspuns comportamental achiziționat în cursul unor experiențe
traumatice. Stimuli neutri sau vag asociați evenimentului traumatic vor putea declanșa
singuri răspunsul traumatic. Mulți behavioriști consideră teama și anxietatea sinonime și
definesc anxietatea ca un răspuns învățat prin asocierea unei situații cu potențial traumatogen
cu stimuli condiționați premonitorii. Un astfel de stimul condiționat ar putea fi reprezentat de
violența verbală premergătoare abuzului fizic. Aceasta ar explica diferențele de răspuns ale
femeilor la aceeași formă de agresiune. O adaptare mai recentă a modelului de răspuns la
factori agresogeni o reprezintă teoria celor două faze, care implică ca și mecanisme într-o
fază primară procesul de condiționare clasică a fricii și într-o etapă secundară o condiționare
operantă (instrumentală). Ulterior, se adaugă reducerea anxietății prin comportamentul de
evitare, care are însă potențial de întărire. Astfel s-ar explica persistența simptomatologiei
anxioase la femeile agresate care continuă relația cu agresorul în ciuda repetării agresiunilor.
Acestea adoptă un comportament evitant, care poate funcționa el însuși ca factor de susținere
a manifestărilor violente din partea partenerului. Eysenck consideră că nevroza anxioasă are
fundamente ce se transmit urmașilor.
Referitor la etiologia stărilor anxioase la femeile victimizate, pentru apariția
simptomatologiei se discută și de asocierea altor factori. In acord cu Emmelkamp în achiziția
sentimentului de teamă și insecuritate precum și în învățarea unor comportamente evitante un
rol important revine condiționării operante. Factorii biologici intervin prin nivelul crescut de
activare, factorii genetici și sistemul de neurotransmițători. S-a sugerat o posibilă interacțiune
între nivelul crescut de activare și eficacitatea procesului de condiționare.
Cercetări începute la o dată mai recentă atrag atenția asupra unei posibile componente
genetice, fiind observată o frecvență mai mare a stărilor anxioase în cadrul mediului familial
de-a lungul mai multor generații (Torgerson).
Beck și Emery consideră tulburările anxioase ca fiind rezultatul unor scheme
cognitive "periculoase". Acestea conțin informații despre experiența personală în situații
comparabile în trecut, de asemenea, despre așteptările, îngrijorările, ideile și regulile
desfășurării evenimentelor viitoare. Are loc o asimilare și interpretare a evenimentelor pe
baza acestor scheme generale, cu reținerea caracterului periculos al acestora.
Mathews demonstrează că subiecții anxioși percep stimulii amenințători mai curând
decât pe cei neutri sau pozitivi, câtă vreme subiecții "normali" reacționează echilibrat.

Cercetările sale au fost continuate cu analiza modului de percepere a stimuîilor "subliminali"
reprezentați de cuvinte cu conținut amenințător asupra echilibrului emoțional de către lotul de
subiecți anxioși, comparativ cu cel normal. S-a constatat apariția unor interferențe care
afectează realizarea sarcinii de către subiecții anxioși, interferențe care nu apar la lotul
normal.
Se pare că cel puțin pentru unele tulburări anxioase există o componență familială
care se moștenește (fobia socială). Despre modul de acțiune și grupare a acestor factori la
nivel de genă cercetările sunt în curs de desfășurare. Interesantă remarca lui Torgerson că,
copii dezvoltă același tip de lamentări ("plângeri") ca și părinții lor. Studiile sale au fost
efectuate pe gemeni cu analiza comparativă a influențelor genetice și ale mediului asupra
anxietății.
Oamenii care devin anxioși se nasc cu un sistem nervos caracterizat de un răspuns
autonom la stimuli nocivi, cu un dezechilibru excitatie-inhibiție care predispune la o suferință
excesivă de stări precum: vinovăție, rușine, hiperconștiință și anxietate.
Gray, aprofundând cercetările lui Eysenck care preconiza existența unui segment
discret al sistemului nervos responsabil de anxietatea umană (sistemul reticulat activator),
ajunge la elaborarea unui model larg care pune la originea anxietății traumatisme, infecții,
exprimarea unor caractere genetice importante sau rezultatul cumulării unor caractere
genetice importante sau efectul unor experiențe de mediu.
Harlow, analizând comportamentul puilor de maimuță cu mamă surogat ("mecanică")
pune bazele cercetării studiului tendințelor sociale înnăscute (neînvățate) și patologiei
acestora.
Blocarea formării atașamentului mai ales în prima parte a copilăriei, crește riscul
manifestărilor anxioase, aceasta și pe fondul stării generate de insecuritatea consecutivă.
Astfel sexul feminin se constituie ca un factor de risc pentru tulburările anxioase,
raportul oferit de majoritatea statisticilor fiind de 5:1 (femei:bărbați), fiind implicată în
această creștere reacția mai puternică a femeilor la evenimentele stresante de viață (proporția
este semnificativ mai ridicată în rândul femeilor divorțate sau separate de partener). Palierul
de vârstă pentru frecvența cea mai ridicată a tulburărilor anxioase este cuprins între 25-44
ani. Datele comunicate pentru statisticile din S.U.A și Canada menționează că între 5-7,3%
din populația de 35 de ani solicită terapie pentru prezența tulburărilor anxioase. A fost
implicat și nivelul socio-economic al populației în creșterea riscului apariției acestei categorii
de tulburări, fiind incriminate zonele dens populate, urbanizate, mai elevate.
Legat de apariția anxietății au fost făcute apropieri de unele maladii somatice precum

hipertensiunea arterială și boala ulceroasă. Pe termen lung, prelungirea factorului asociat
stărilor anxioase, în acest caz violența domestică, conduce adesea la asocierea episoadelor
depresive și în lipsa unei intervenții terapeutice cu soluționarea stărilor conflictuale, frecvent
apare retragerea socială.
într-o exprimare lapidară, termenul de anxietate definește o stare emoțională
neplăcută, trăită ca o teamă fără obiect. Starea de tensiune afectivă însoțește sentimentul de
primejdie iminentă și incontrolabilă. Este vorba despre o reacție exagerată raportată la
pericol, extinsă în timp în sensul prematurității și continuării sale și după ce acesta a fost
îndepărtat.
Legat de evoluția în timp a stărilor anxioase menționăm și utilizarea unei terminologii
particulare de tipul anxietate cronică și forme subliminale de anxietate, pentru situațiile în
care nu sunt întrunite criteriile necesare din punctul de vedere al frecvenței sau amplorii
manifestărilor.
Studii recente indică faptul că tulburările anxioase sunt printre cele mai frecvente
tulburări întâlnite în populația generală. Manifestarea anxietății la femeile care au fost
victime ale agresivității intrafamiliale poate îmbrăca mai multe forme. Pentru abuzul repetat
și care se întinde pe o perioadă de timp mai îndelungată, principala formă este anxietatea
generalizată. Pentru situația în care abuzul este un fenomen mai puțin generalizat se
întâlnesc: fobia simplă, fobia socială, tulburarea obsesivo – compulsivă, mai rar atacul de
panică și panica și (pentru situații deosebit de grave) stresul posttraumatic.
Pentru diagnosticul de anxietate generalizată este necesar să fie prezente cel puțin 6
din următoarele 18 simptome, grupate în trei clase: tensiune motorie, incluzând (1)
tremurături, contracții, secuse, (2) tensiune, durere sau sensibilitate musculară, (3) neliniște
motorie și (4) fatigabilitate rapidă. Clasa a doua, incluzând hiperactivitate vegetativă
cuprinde: (5) senzații de scurtare a respirației sau de sufocare, (6) palpitații sau ritm cardiac
accelerat (tahicardie), (7) transpirații sau mâini umede și reci, (8) gură uscată, (9) amețeală
sau instabilitate, (10) greață, diaree sau altă suferință abdominală, (11) congestie facială
(valuri de căldură) sau frisoane, (12) micțiuni frecvente, (13) dificultate în deglutiție sau "nod
în gât". Clasa a treia incluzând vigilitate și modalități de explorare, cuprinde (14) surescitare
sau stat ca pe ghimpi, (15) reacție de alarmă exagerată, (16) dificultate în concentrare sau
"vid mental" din cauza anxietății, (17) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit, (18)
iritabilitate.
Pentru fobia simplă, principalele caracteristici de diagnostic sunt: frica persistentă de
un stimul circumscris (obiect sau situație), răspuns anxios imediat la expunerea la stimulii

fobiei specifici, suportarea situației cu anxietate intensă sau (evitarea situației), recunoașterea
de către persoana respectivă a existenței fricii iraționale și excesive.
Pentru fobia socială, principala caracteristică este frica persistentă de una sau mai
multe situații (evenimente) în care persoana este expusă unei posibile scrutări critice de către
ceilalți. în general, aceasta este legată de actul agresiv suferit prin prisma imaginii pe care o
au ceilalți despre cele întâmplate.
Atacul de panică reunește o simptomatologie complexă regăsită (cel mai adesea
incomplet) în multe din trăirile femeilor agresate de partener, mai ales când acesta este un
eveniment repetat de o mare violență. Astfel sunt reunite: a) episoade limitate de teamă
intensă și disconfort; b) debut brusc; c) progresie spre maxim în câteva minute și durata de
câteva minute; d) cel puțin patru simptome din următoarele: 1) palpitații, tahicardie, aritmie;
2) transpirații; 3) tremur; 4) uscarea gurii (dar nu din cauza deshidratării sau
medicamentelor); 5) dispnee; 6) sufocare; 7) dureri toracice; 8) greață, disconfort abdominal;
simptome care afectează starea mentală; 9) amețeli, nesiguranță; 10) nereaiizare,
depersonalizare; 11) teama de a nu-și pierde controlul, de a nu înnebuni; 12) teama de
moarte; simptome generale; 13) valuri de căldură, frisoane; 14) amorțeli, parestezii.
In criteriile de diagnostic apare precizarea esențială a apariției recurente, neasociate
situațiilor specifice (atacurile de panică nu apar cu prilejul expunerii la situații
amenințătoare). Pentru o încadrare pertinentă a simptomatologiei femeilor agresate în această
categorie este deci necesar ca manifestările să apară spontan (și nu imediat după manifestarea
de ostilitate) chiar dacă ele sunt o consecință a afectării echilibrului emoțional.
Modelele teoretice ale depresiei, privite din perspectiva particularităților apariției la
femei pot fi structurate pornind de la mari categorii de factori: genetici, biochimici,
neurofiziologici, sociali, de personalitate. In sprijinul ipotezei unei influențe genetice pentru
boala depresivă, mai frecventă la femei, vin ratele înalte de concordanță la gemeni (69,2% cu
o abatere standard de 4,8% și 13,3% cu o abatere standard de 2,3% la gemenii dizîgoți).
Legat de încărcătura genetică și de transmiterea predispozițiilor se consideră că trei
sau mai multe rude afectate de tulburări depresive sunt predictive pentru o incidență crescută
de astfel de tulburări (după Eisemann, 1996).
Factorii sociali au fost intens studiați. Dincolo de rolul deja recunoscut al
evenimentelor stresante de viață (abuzuri, traume, pierderi) se menționează mai recent ca
factor de risc, lipsa unei relații confidențiale. Aceasta intră în categoria posibilului impact al
„suportului social" atât în declanșarea cât și în deznodământul unei tulburări afective.
Menționăm și evidențiat orii de personalitate ce se constituie ca factori de risc pentru

depresie, stima de sine scăzută, neuroticismul (Teasdale îl consideră o
predispoziție cognitivă pentru depresie), atitudinile disfuncționale (după teoria lui Beck) și
vulnerabilitatea la depresie .
Apariția depresiei este frecvent legată de evenimente negative, cu consecințe
amenințătoare pe termen lung, de evenimente legate de existența socială (pierderea unor
persoane dragi sau disfuncționalități în relațiile interpersonale, aici fiind inclusă și forma de
depresie ce apare la femeile abuzate).
Ultimul sfert de veac a adus evoluții rapide ale modelelor biologice ale patogenezei
depresive. Dacă inițial factorul cauzal era considerat un neurotransmițător, norepinefrina, mai
recent, o dată cu recunoașterea complexității sistemelor dinamice ce concură la funcționarea
creierului, se acceptă faptul că stările depresive ar reflecta în fapt disfuncționalități subtile ce
devin concurente într-un context particular. De altfel, sindromul depresiv se descrie ca o
constelație de simptome și stări omenești în esența lor. Studiul depresiei și mai ales a
fundamentelor biochimice ale acesteia, a fost profund influențat de progresele tehnice
remarcabile ce au urmat anilor '60. Pentru această perioadă a fost posibilă determinarea
concentrațiilor infime de compuși biochimici prin tehnica cromatografîei, ulterior mult
diversificată și completată. Observarea la depresivi a existenței unui nivel scăzut de
catecolamine și în special de noradrenalină, a condus la ipoteza implicării acestui mediator în
patogenia depresiilor.
In clinică însă, s-a constatat că administrarea de catecolamine nu conduce la efectul
antidepresiv scontat. De asemenea, reserpina, un blocant catecolaminic, conduce de fapt la o
pseudo-depresie, mai apropiată de letargie și sedare decât de depresia clinică veritabilă.
Ipoteza echilibrului colino-adrenergic are la bază observația inervației colinergice
extensive de la nivelul sistemului limbic, responsabil de normalizarea stărilor afective. Datele
clinice, abundente prin reluarea și dezvoltarea unor ipoteze mai vechi, sunt actual reevaluate
dintr-o perspectivă genetică, accentul fiind pus pe studiul legăturilor la nivel de receptor.
Particularitățile diferitelor maladii ce includ manifestarea stărilor depresive nu permit în acest
moment o interpretare integratoare a ipotezei colino-adrenergice.
Alte ipoteze, de dată mai recentă propun noi compuși ca fiind implicați în apariția
depresiei. Aceștia sunt cel mai adesea neurotransmițători și aparțin clasei peptidelor. Sunt
incluse aici: dopamina (depresia cu retard psihomotor ar evolua cu o scădere a activității
dopaminergice, iar mania ar fi asociată cu o creștere a activității neuronale dopaminergice),
feniletilamina și printre ultimele implicate, endorfinele.
Dovezi evidente sugerează că neurotransmițători clasici (norepinefrina, acetilcolina,

serotonina) joacă un rol important în patogenia bolii depresive. Celelalte substanțe pot fi
implicate în etiologia unor forme ale tulburărilor afective. Se acceptă că nici una dintre
teoriile actuale nu explică complet bazele biologice ale depresiei, deoarece depresia este mai
degrabă un sindrom decât o boală unitară specifică, dar că aceste fundamente biologice, prin
diferențele individuale asigură diferențele de răspuns la acțiunea agentului agresor.
încercând să explice autoacuzările și blamările din depresie, Freud consideră că
pacienții care actual se acuză, de fapt acuză persoana iubită, inconștient identificată cu ea
însăși. Actul identificării, cu pierderea obiectului este acompaniat de regresia către fazele
psihosexuale timpurii ale dezvoltării, către faza orală.
Ca și Abraham, Freud consideră că relapia cu obiectul în melancolie este colorată de
ambivalență, pe care cei doi o văd și ca o precondiție a melancoliei. Rado, Gero și Bibring
nuanțează interpretarea psihanalitică a depresiei. Jacobson, la fel ca și Bibring, consideră
stima de sine ca un concept central în etiologia depresiei. El elaborează un model complex
care include variabilele ce influențează stima de sine și relevanța acestora pentru depresie.
După Melanie Klein, predispoziția spre depresie ar fi determinată mai puțin de
evenimente negative de viață, cât mai ales de relația mamă-copil din primul an de existență,
care ar trebui să-i ofere acestuia protecție, sentimentul de securitate, de bunăstare și de
dragoste. Astfel, depresia nu ar fi rezultatul generalizării dezamăgirii sau al evenimentelor
traumatice specifice, ci o consecință a anxietății, a sentimentului de teamă, ca un eșec al
copilului de a stabili un nivel optimal al stimei de sine.
Pentru mulți cercetători și practicieni, apariția anxietății, provenită din dezamăgire
sau respingerea obiectului dragostei, cu orientarea spre sine, este singura paradigmă
psihanalitică folosită în modelul depresiei.
Anilor '60-70 le aparține încercarea de a explica depresia prin conceptul „energiei
psihice" . In final s-a considerat că aceasta ar reprezenta o exprimare metaforică pentru
nivelul scăzut al stimei de sine întâlnit la depresivi. S-a ajuns astfel la ideea centrală a stimei
de sine, corelată, în cazul depresiei, cu implicarea altor factori: deprimarea emoțională
precoce, particularități individuale, nivel aptitudinal, standarde, idealuri, așteptări proprii.
Pentru psihanaliști, un loc central în determinismul stimei de sine îl ocupă relațiile
timpurii ale pacientului, precum relația cu obiectul iubit. Din conceptul stimei de sine,
„miezul" afectiv al depresiei, s-a extras ceea ce a fost etichetat ca „o stare ideală de
bunăstare", în atingerea căreia rolul obiectului iubit a fost cel de vehicul. Pierderea obiectului
dorit ar duce și la pierderea trăirii afective de bunăstare, căreia obiectul dorit îi servește drept
vehicul. Aceasta produce suferință psihică consecutiv căreia sunt mobilizate mecanisme

individuale defensive. în caz de eșec, apare trăirea unui sentiment disconfortabil de
neajutorare cu instalarea depresiei.
Abordării psihanalitice a depresiei i~a fost reproșată uneori lipsa rigorii statistice,
locul acesteia fiind luat de cazuri clinice, anecdote clinice sau materiale clinice lipsite de
concret.
După cel de-al doilea război mondial, existențialismul modern a devenit un curent
important. în căutarea răspunsului la întrebări, precum semnificația vieții și responsabilitățile
față de noi înșine, față de ceilalți și față de mediul natural, reprezentanții acestei orientări s-au
oprit asupra psihopatologiei umane în general și asupra depresiei în special, văzută ca o
consecință a dificultăților de adaptare ale individului. Din această perspectivă, cadrul de
accepțiune al depresiei se extinde, aceasta fiind văzută ca „o emoție umana normală, un
simptom clinic și un grup de sindroame sau afecțiuni". Acestea diferă între ele atât biologic
cât și fenomenologic. Limitele care separă normalul de patologic sunt încă uneori neclare așa
cum erau și pentru William James."
Urmărind cu prioritate cele cinci simptome observate în depresie , scăderea
interesului sau a plăcerii în toate sau în aproape toate activitățile, oboseala sau lipsa de
energie, sentimentul de „lipsă de utilitate" sau vinovăția inadecvării, scăderea capacității de
concentrare sau indecizie, sentimentul „lipsei de speranță", s-a ajuns la aprecierea că între 15
și 30 de procente din adulții S.U.A au trăit cel puțin un episod semnificativ de depresie
clinicăv
De menționat că pentru formele grave s-a observat în unele cazuri asocierea cu
anomalii cromozomiale. Date empirice au implicat în etiologia depresiei; anomia sau
alienarea individului, lipsa susținerii, sentimentul de neajutorare, „slăbirea" moralei, în
societate, lipsa posibilității de control a mediului și a posibilităților de recompensă și
pedeapsă pe care acestea le oferă. In final, se va dezvolta un nivel scăzut al stimei de sine, un
deficit emoțional și motivațional și o secvență cognitivă particulară care vor constitui în final
sindromul depresiv. Evoluția ulterioară ar fi caracterizată de dezvoltarea unor inabilități de
acomodare la solicitările mediului, apoi de convingerea că nu există speranță pentru
depresivi, devenind pasivi în fața adversităților . După Bandura inabilitatea de a influența
evenimentele și condițiile sociale crește sentimentul de zădărnicie, de inutilitate precum și
anxietatea indivizilor. La baza sentimentului de zădărnicie s-ar afla îndoiala că ei ar putea
face ceea ce este necesar sau/și convingerea că eforturile lor nu pot produce modificări într-
un mediu insensibil, negativ sau agresiv.
Incercările de a integra etiologia depresiei într-un model unitar au condus la

formularea unor prezumții precum: melancolia este o modificare cu substrat biologic,
responsabilă pentru multe manifestări depresive, predispoziția spre depresie poate fi
determinată de: vulnerabilitatea genetică, evenimente ce țin de dezvoltare (pierderi timpurii),
trăsături de personalitate (pesimism), evenimente cu implicații psihice majore (pierderea
locului de muncă), modificări fiziologice (tulburări de somn).
Recursul la un astfel de model integrativ este o recunoaștere a existenței interrelatiiior
dintre evenimente, cogniție, emoții și fiziologie, prezente într-o formă integrată în
determinismul depresiilor. Proliferarea schemelor explicative ale depresiilor reflectă
eterogenitatea fenomenologică a acesteia.
Originea modelelor teoretice cognitiv-comportamentale, se află în experimentele
asupra formării reflexelor condiționate ale lui Pavîov,
Pornind de aici s-a ajuns la elaborarea modelului apariției depresiilor prin învățare.
Complexitatea etiologiei și simptomatologiei depresiei a condus la complicarea modelului
cognitiv-comportamental al depresiei. Aceasta, spre deosebire de anxietate, unde există o
condiționare specifică a stimulului (de exemplu, în fobii).
Depresia include comportamente generale (tristețe, lipsa sau încetinirea activității,
lipsa răspunsului la stimuli), manifestări cognitive (stimă de sine scăzută, lipsa speranței,
sentiment de neajutorare, imagine negativă asupra lumii) simptome somatice (scădere în
greutate, tulburări de somn, suferințe fizice) care se extind în aproape toate sferele
funcționale.
Din perspectivă cognitiv-comportamentaîă, aceasta poate fi văzută ca o problemă în
elaborarea răspunsurilor și generalizarea stimulilor. In fața unei asemenea diversități,
majoritatea teoriilor au încercat să se structureze pe un singur simptom care a fost selectat ca
fiind „miezul" manifestării depresive, celelalte simptome urmând să aibă un efect secundar.
După teoria retntăririi, în depresie are Ioc o reducere generalizată a ratei răspunsurilor
la stimuli externi. S-au făcut analogii, în termeni ai învățării, cu procesul de extincție.
Pierderea majoră este văzută ca fiind pierderea surselor de reîntărire. Generalizarea efectului
de pierdere are loc deoarece celelalte comportamente se înlănțuie sau se organizează de către
sursa centrală de reîntărire. Conceptul de înlănțuire se referă la situațiile în care realizarea
unui răspuns depinde de un răspuns anterior (funcționarea primului permite accesul la al
doilea). Astfel s-ar explica instalarea depresiei la sfârșitul unei relații afective. Nuanțările
ulterioare au denumit depresia ca fiind răspunsul la pierderea sau lipsa de reîntărire pozitivă
contingență a răspunsului.
Insuficienta reîntărire poate avea origine în: inadecvarea mediului, lipsa de abilități,

de disponibilități a persoanei de a obține întăriri într-un mediu potențial disponibil, intrând
aici sărăcia comunicării și a relațiilor interpersonale și lipsa capacității persoanei de a se
bucura sau de a simți satisfacție din realizarea întăririlor comportamentale. Prezența acestor
condiții determină interferența stărilor anxioase cu cele depresive.
Persoanele cu anxietate socială mare nu vor recepta întăriri pozitive chiar dacă acestea
vor proveni dintr-un mediu social amiabil. Pentru victimele violenței domestice, în cadrul
programelor de intervenție sunt integrate și elemente ale suportului social.
După teoria autocontrolului, ale cărei începuturi sunt legate de lucrările timpurii ale
lui A. Bandura (1971), pacienții depresivi sunt centrați selectiv pe evenimente negative,
excluzând interpretarea evenimentelor pozitive. Mai mult, la ei se manifestă tendința spre
anticiparea evenimentelor negative.
Persoanele depresive au dificultăți atunci când Iau decizii ce privesc modificări
comportamentale, în intenția de a evalua alte posibilități decât cele legate de cererile imediate
ale prezentului. Pe termen lung, la femeile victimizate la care apar simptome depresive, apar
dificultăți în luarea unor decizii privind viitorul relației cu agresorul, factorii adiacenți
precum existența copiilor, insecuritatea economică fiind frecvent invocați.
Depresivii au standarde de autoevaluare foarte înalte. Ei sunt perfecționiști și fac
atribuții negative despre propriul comportament. Pentru eșec se fac atribuții interne, iar pentru
succes atribuții externe. Neacordarea unei recompense contingente, necesară menținerii
comportamentului important, de către individ, este o altă caracteristică a depresivilor. în
schimb, își administrează în mod excesiv autopedepsirea care suprimă comportamentul
constructiv în multe domenii. Acest deficit în faza de autoîntarire din cadrul autocontrolului
comportamental, este parțial consecința deficiențelor din faza timpurie a formării
autocontrolului comportamental. Aici sunt incluse monitorizarea evenimentelor negative și
stabilirea standardelor înalte, care minimizează recompensa și maximizează pedeapsa.
Autoîntăririle sunt văzute ca fiind un factor suplimentar al întăririlor externe.
Persoanele non-depresive sunt capabile de a menține comportamentul orientat spre scop,
chiar și atunci când mediul extern este aversiv obținerii scopului.
Depresivii sunt dependenți de sursele de întărire. In mod normal atunci când
contigențele mediului se schimbă, individul își organizează efortul spre reajustarea și
reorientarea scopului. Modelul autocontrolului în depresii este un model al vulnerabilității, în
sensul că, abilitățile reduse de autocontrol (precum cele descrise mai sus) însumate cresc
riscul apariției depresiei. Au fost elaborate mai multe scale de autocontrol: Self-Controî
Schedule1, care urmărea aprecierea autocontrolului comportamental2, utilizata în depistarea

pacienților depresivi cu forme ce s-ar preta la o abordare terapeutică din punctul de vedere al
teoriei autocontrolului. Lewinsohn, Larson și Munoz (1982) elaborează o scală a
evenimentelor cognitive"3, cu scopul unei abordări terapeutice cognitiviste (realizarea
reîntăririlor cognitive).
Kanfer și Hagerman prezintă un model revizuit al autocontrolului și discută
aplicabilitatea lui în depresii. Noutatea lui constă în perfectarea unor secvențe ale procesului
decizional implicate în determinismul autocontrolului. Astfel, procesul de atribuire este
încorporat împreună cu automonitorizarea în etapa autoevaluării.
O evaluare comportamentală presupune atribuții interne pentru cauzele
comportamentului problematic. Atunci când comportamentul urmărit este comparat cu
standardele, o atribuire internă este un prerechizit necesar pentru aprecieri pozitive sau
negative care vor conduce la autoîntăriri. Acest model se completează acum cu analiza
clinică a prezenței distorsiunilor în diferite secvențe, responsabile de apariția
simptomatologiei depresive. Modelul cognitiv al Iui Beck pornește de la „triada cognitivă":
a) imagine de sine negativă,
b) imagine negativă a lumii,
c) imagine negativă a viitorului.

Incă din 1963 Beck a sesizat existența unor distorsiuni cognitive. De exemplu,
inferențele arbitrare (care implică de exemplu asumpția că evenimentele negative sunt
produse de propria persoană), omisiunea selectivă (centrarea pe elemente negative),
exagerarea și minimalizarea, etichetarea eronată a unor evenimente.
Evaluările cognitive negative, perturbate, pe care le poate face o persoană într-o
situație particulară sunt denumite „gânduri automate". Se susține că individul nu este
conștient de procesele interpretative ci doar de consecințele emoționale ale acestor gânduri.
In depresie, tema gândirii automate este percepția pierderii. Prin generalizare, percepția
succesului produce euforia, percepția pericolului produce anxietate, iar percepția ofensei
produce furie. Schemele depresive se activează atunci când o pierdere majoră este percepută.
Un set de scheme negative organizate, formate la începutul vieții, atunci când se
experimentează pierderi majore, înlocuiesc schemele nedistorsionate atunci când persoana
devine depresivă și reprezintă organizarea și elaborarea propriei vieți, a relațiilor cu lumea, a
viitorului. Acestea pot fi înlocuite cu scheme mai realiste, dar schemele depresive rămân
„latente" și se activează sub circumstanțele unor pierderi.
Medierea cognitivă intervine (după Beck), între eveniment (evenimentul traumatic

care poate fi reprezentat de violența fizică sau verbală) și răspunsul afectiv Ia acel eveniment.
Pentru înregistrarea manifestărilor cognitive din depresie s-au utilizat mai multe scale, cu o
mai mare validitate fiind Scala gândurilor automate" și Scala atitudinilor disfuncționale .
Pentru demonstrarea vulnerabilității cognitive ar fi necesar un tip de „test de schimbare" care
ar surprinde, în condițiile perceperii pierderii, manifestarea schemelor latente ale depresiei și
a susceptibilității la depresie.
Referitor la etiologia depresiilor, teoriile psihosociale înclină spre o dublă natură:
predispoziția genetică și factorii psihosociali. Se mai inciude aici și posibila mediere imună
în etiopatogeneza depresiei.
Cu titlu anecdotic menționăm ceea ce este cunoscut sub numele de „teama de
moarte", sursă arhaică de neajutorare învățată și lipsă a speranței, cultivată și de marile
curente religioase (creștinism, iudaism și mai înainte de mitologia antică) și posibila
implicare în geneza depresiilor.
Principalele mijloace de investigare pentru predispoziția genetică sunt studiile pe
gemeni, pe copii adoptabili și studiile familiale. Studiile repetate, referitoare la prevalenta
depresiei, au arătat o mare concordanță pentru perechile de gemeni mono și homozigoți
pentru susceptibilitatea la depresie.

Urmărirea copiilor proveniți din aceeași părinți, dați în adopție, a permis
interpretarea separată a influențelor genetice și a celor de mediu.
Rezultatele studiilor sugerează că indivizii cu o predispoziție genetică (afectarea
genotipului), iară un mediu favorizant (eveniment traumatic, mediu familial conflictuaî etc.)
(afectarea fenotipului) pot să nu dezvolte un sindrom depresiv. Factorii socio-economici prin
fluctuațiile din viața de zi cu zi, prin inflație și recesiune pot crea un sentiment de insecuritate
cu dezvoltarea unor depresii endogene.
Relația părinte-copil este una deosebit de sensibilă. Formele de manifestare ale unei
astfel de relații, dezvoltată necorespunzător, sunt diverse, de Ia „foamea de afecțiune" a celor
lipsiți de dragostea maternă, la copilul plângăcios, care își terorizează părinții, cu șanse
crescute de a deveni un adult depresiv .
Continuând premisele psihanalitice, se acordă o mare importanță figurii parentale,
considerată aici una de tip particular, rejectivă. Superego-ul depresivilor ar fi unul de o mare
inconsistență, plin de ură, „gata să îmbrățișeze ego-ui", atunci când se află în dificultate. De
aceea depresivul este caracterizat de o mare labilitate, putând fi un idealist și un necinstit, un
sentimental și un sadic, un credincios și un ateu în același timp. Simptomele ce însoțesc

depresia ar fi simptome ale ego-protecției, incluzând aici: negarea, disocierea, oboseala,
durerea de cap, suferințe gastrointestinale, etc. Interesantă este teoria protoconștiinței , după
care depresivul ar trăi o stare particulară, la granița dintre somn și veghe.
Neajutorarea învățată ar reflecta dorința ego-ului de dragoste. Nefiind capabil să o
obțină prin forță, încearcă să o obțină prin slăbiciune.
Obezitatea observată la unii depresivi ar servi pentru demonstrarea propriei slăbiciuni
șl a lipsei de control. Consumul abundent de alimente servește la adâncirea propriei retrageri,
încercările suicidale din depresia psihotică sunt rezultatul încercărilor de autopedepsire. Orice
semn de rejecție (se include aici și abuzul emoțional și cel fizic) poate fi cauza unei tentative
de suicid. Numărul tentativelor reușite, printre depresivi este destul de mare.
Studiile efectuate pe femei victime ale abuzului intrafamilial care au dezvoltat ulterior
depresii, au pus în evidență apariția unui stil de interpretare și comportament centrat pe
propria persoană.
In general un model de alocare centrată pe propria persoană, ar fi de așteptat să
maximizeze costurile psihologice asociate rezultatelor negative și să minimalizeze beneficiile
psihologice asociate rezultatelor pozitive. în particular Pyszczynski și Greenberg presupun că
stilul depresiv centrat pe propria persoană are un efect defavorabil asupra stării afective,
atribuțiilor, stimei de sine, așteptărilor, motivației și performanței persoanei depresive. Stilul
depresiv centrat pe propria persoană facilitează disforia care însoțește experiențele
depresivilor.
Prin extensie, persoanele depresive vor fi preocupate de propria persoană după
rezultate experimentale negative și vor evita centrarea pe propria persoană după experiențe
pozitive, deci eșecurile vor fi amplificate, iar succesele vor fi minimalizate.
Comparativ cu atribuțiile făcute de persoane nondepresive, depresivii tind să fie atrași
mult mai mult de stilul intern pentru eșec și mai puțin de atribuții interne pentru succes.
Diferențele de stil atribuțional dintre depresivi și non depresivi mediază încercările de
obținere a unei performanțe ca rezultat al unei activități.
Relativ nou este conceptul de vulnerabilitate. Dimensiunile modelului vulnerabilității
sunt: gradul de vulnerabilitate, evenimentele stresante de viață (responsabile de actualizarea
sau declanșarea vulnerabilității), variabile moderatoare, precum rețeaua socială,
personalitatea premorbidă, abilitățile de adaptare, factorii fizici, sociali și culturali1.
Se face distincție între vulnerabilitate, privită ca o trăsătură relativ permanentă și
bazală și episoadele de tulburare psihică care au un caracter tranzitoriu. în ceea ce privește
depresia, o trăsătură comună este, nu prezența continuă a bolii ci, prezența continuă a

vulnerabilității
Elementul esențial pentru diagnosticul de depresie majoră îl constituie unul sau mai
multe episoade de depresie majoră, fără un istoric, fie de episod maniacal, fie de episod
hipomaniacal indubitabil.
Dacă în prezent sunt satisiăcute criteriile pentru un episod depresiv major, severitatea
episodului va fi indicată ca ușoară, moderată ori severă, fără elemente psihotice sau cu
elemente psihotice. Unii oameni au numai un singur episod cu revenire completă la
activitatea premorbidă. Se estimează însă, că peste 50% din oamenii care au avut inițial o
depresie majoră, episod unic, vor avea în cele de urmă un alt episod depresiv major, maladia
satisfăcând atunci criteriile pentru depresia majoră recurentă.
Evoluția depresiei majore recurente este variabilă. Activitatea revine de regulă la
nivelul premorbid între episoade. In 20-35% din cazuri, însă, există o evoluție cronică, cu o
simptomatologie reziduală și deterioare socială considerabilă. Unele din aceste cazuri
continuă să satisfacă criteriile pentru episodul depresiv major întreaga evoluție a perturbării
(specificată ca tip cronic); celelalte sunt modificate ca fiind în remisiune parțială.
Studii asupra depresiei majore din Statele Unite și Europa, raportează o largă serie de
valori pentru proporția populației adulte care suferă de această tulburare. Domeniul pentru
femei merge de la 6% până la 26%, iar cel pentru bărbați de la 5% la 12%.
Studiile care au examinat proporția populației adulte care are actualmente tulburarea,
raportează procente mergând de la 4,5% până la 9,3% pentru femei și de la 2,3% până la
3,2% pentru bărbați. Există probe că prevalenta tulburării a crescut în cohortele de etate care
au ajuns la maturitate după cel de al doilea război mondial. In aproape toate studiile asupra
depresiei majore la adulți, în țările industrializate, tulburarea este estimată a fi de două ori
mai comună la temei decât la bărbați (exceptând tulburarea bipolară, care este prezentă într-
un procent apropiat la ambele sexe). Cele mai multe studii familiale au arătat că depresia
majoră este de 1,5 până la 3 ori mai comună printre rudele biologice de gradul întâi ale
oamenilor cu această tulburare decât în populația generală.
Tulburarea depresivă FAS include perturbarea depresivă recurentă ușoară, care nu
satisface criteriile pentru distimie, episoade depresive fără legătură cu un stres, episod
depresiv major supraadăugat peste schizofrenie reziduală.

6.10 Factori de risc victimal pentru agresivitatea intrafamilială
Agresiunile intrafamiliale se produc, într-un număr impresionant de mare, sub
influența băuturilor alcoolice (între 50-70%, după majoritatea statisticilor, 63,95% după
Berkowitz). Sub influența alcoolului au loc: modificări în sfera proceselor perceptive, a
memoriei, îngustări ale câmpului conștiinței, modificarea excitabilității și a timpilor de
reacție dar și o interpretare selectivă a evenimentelor, cu exagerarea manifestărilor agresive
pe fondul unui deficit în asumarea responsabilității și al unei dezangajări față de valorile și
normele sociale.
Kantor (1997) vorbește (urmărind femeile potatoare) despre efectul de intoxicare –
victimizare al alcoolului, considerând că riscul de victimizare crește dacă și soțul consumă
băuturi alcoolice și dacă există o istorie de victimizare în familiile de origine pentru ambii
parteneri. Consumul de alcool determină în prima fază euforie, logoree, expansivitate,
emotivitate, falsă impresie de creștere a activității cerebrale și dezinhibiție psiho – motorie.
în faza a doua, cea a actelor agresive, apare dezorientare și confuzie. Se creează acum
cadrul propice pentru manifestările violente.
In ultima fază apare anestezie, comă și abolirea reflexelor. Stările conflictuale,
anterioare actelor agresive, sunt, de asemenea, un factor implicat în determinismul acestor
manifestări. Există situații în care conflictele s-au ivit în mod spontan – uneori imprevizibil –
din motive minore, dar în acest caz frecventă a fost asocierea cu consumul de alcool și
regretul ulterior al faptei.
După autorii scandinavi, ulterior preluat și de alți cercetători, anglofoni, într-un
procent semnificativ de cazuri, victimele ar avea o „contribuție" la săvârșirea faptelor prin
atitudinea lor provocatoare ori printr-un comportament recalcitrant sau cel puțin imprudent
(recunoscut ulterior). Nu puține au fost cazurile când înseși victimele au mceput agresiunea
verbală sau fizică, fapt acceptat de către acestea în cursul discuțiilor posteveniment agresiv.
Un factor favorizant îl reprezintă și lipsa forței fizice a victimei. Capacitatea de
apărare a victimei este diminuată și în unele afecțiuni (boli somatice sau psihice, stări
particulare ale victimei) și joacă un rol important în aprecierea consecințelor din partea
agresorului.

6.11 Suicidul ca formă extremă a autovictimizării Riscul suicidar pentru
femeile victime ale violențelor domestice
Cercetările statistice arată că tentativele de sinucidere sunt de circa 12 ori mai
răspândite în cazul femeilor supuse violenței în familie decât în cazul femeilor ce nu sunt
supuse unui astfel de tratament.1
După Gunther Kaiser suicidul este „o acțiune voluntară îndreptată conștient spre
scopul suprimării propriei vieți". Determinismul acestui fenomen este deosebit de complex.
Din punct de vedere istoric, se consideră că prima lucrare de mari proporții
consacrată în întregime acestui subiect a fost elaborată de Emile Durkheim. El consideră că
suicidul este un fapt social și neglijează importanța factorilor psihologici. După acesta,
sinuciderea este un produs al mediului social cu o rată mult mai constantă decât rata
deceselor în comunitățile investigate. Fiecare societate ar avea o anumită „aptitudine
suicidară" specifică.
Sintetizând cercetările sale într-o lege sociologică, Durkheim formulează clasic:
„suicidul este în raport invers cu integrarea socială în comunitatea religioasă, maritală și
politică." Alături de cele două forme opuse de suicid, „egoistă" și „altruistă", atunci când
sistemele reglatorii sociale încetează să funcționeze, se instaurează starea de anomie. Lipsa
de norme, alienarea și lipsa speranțelor pentru indivizi creează ambianța socială prielnică
suicidului.
Jorg Schun consideră că suicidul trebuie să fie privit în primul rând ca o tehnică de
rezolvare a unor conflicte. Studiind cazurile de suicid (precum și tentativele de suicid) se
constată că, în faza presuicidară a existat la suicidant un conflict grav (sau subiectiv resimțit
ca fiind foarte grav). Frecvent apare caracterizarea (în interviurile cu supraviețuitorii și cu
aparținătorii celor cu tentative de suicid, chestionați despre aceste acte) situației anterioare ca
fiind „fără ieșire".
Oricum s-ar defini suicidul, excluzându-1 sau incluzându-1 în limitele normalului, se
poate afirma cu certitudine că actul suicidar este un punct final care a fost precedat în timp de
comportamente presuicidare. Actul suicidar implică existența (reală sau imaginară) a unei
probleme aparent fără soluție»
După unele statistici, conflictele intrafamiliale și dezagregarea familială s-ar situa pe
locul patru, (după bolile cronice, invalidități și bolile psihice) în seria cauzelor suicidului.
Au fost formulate mai multe modele ale comportamentului autolitic, cele mai multe
evidențiază verigile principale ale trecerii la act, funcție de timpul până la executare. Dincolo

de prima etapă, a apariției gândurilor suicidare, reprezentând „punctul de greutate al
suicidului" (aici este posibilă prevenția primară), apare în varianta clasică anunțarea
suicidului (într-o formă directă sau alegorică) și eventual prima tentativă (cu prevenția
secundară) și repetarea (prevenția terțiară ca și modalitate de intervenție) care în cazul
eșecului mijloacelor de prevenție se poate finaliza. Se consideră că acelui moment, notat ca și
„punctul de greutate al suicidului" îi corespund și mai apoi îi urmează factori psihodinamici,
izolare socială și perioade de inhibiție agresională. Luarea deciziei se poate însoți de anunțul
suicidal direct, cererea de ajutor și căutarea de contacte umane. Premergător execuției, are loc
anunțarea indirectă a actului, acte pregătitoare și apoi un moment de liniște („liniștea
dinaintea furtunii").
Cele mai pertinente abordări se consideră astăzi, ca fiind cele trandisciplinare.
Important este ca în analiza fenomenului suicidar în generai și a unor cazuri de suicid în
particular, să se aibă în vedere toți (sau cât mai mulți) din factorii suicidogeni accesibili.
Astfel vârsta, sexul, nivelul cultural, starea socială, starea sănătății sunt factori care au fost
studiați – mai ales de pe versantul sociologic – și au dat o serie de legități demne de luat în
seama
Unii cercetători susțin că rata sinuciderilor crește o dată cu creșterea nivelului de
civilizație. De aici și constatarea că, de regulă orașele, mai ales cele mari, dau o rată mai
mare de sinucigași decât așezările rurale.
Moralitatea mediului rural, mult mai incisivă decât cea a orașului, sancționează ferm
violența domestică și în plus oferă un veritabil suport celor aflați în dificultate. Scade astfel și
rata suicidului printre femeile victime ale agresivității intrafamiliale. Se impune precizarea
rolului protector pe care îl are comunitatea rurală în prevenirea alienării indivizilor.
Interesantă este abordarea potrivit căreia conduitele suicidare se împart în două
categorii net distincte: în prima categorie intră acele cazuri unde dorința de moarte este
intensă și determinarea este certă ducând în cele mai multe cazuri la autodistrugere și cea de-
a doua categorie, unde dorința de moarte este pe al doilea plan, pe primul fiind „strigătul
după ajutor".
Pentru suicidul în rândul femeilor, și mai ales pentru tentativele suicidare apărute ca o
consecință a actelor agresive, este caracteristică cea de a doua categorie. Se susține că, la
femeile tinere, comportamentele autodistructive urmăresc atragerea atenției din partea
anturajului asupra suferinței personale și a dificultăților de relaționare și că, în mod cert, la
nevârstnice nu există o reprezentare realistă a morții și a ideii de dispariție.

Dorința de autodistrugere poate apare sub forma mascată a așa-numitelor echivalențe
suicidare. Se includ aici comportamente de tipul refuzului alimentar, refuzul asistenței
medicale, negativism în comunicare și uneori orientare preponderenta spre terne morbide.
Pentru cei salvați, destul de frecvent se ridică problema „inconștienței" pre – și post –
suicidare, care a fost legată cel mai adesea de mecanismele de apărare ale individului în fața
reproșurilor societății pentru actele sale.
Cercetarea fenomenului suicidal decurge cu dificultate datorită faptului că, prin natura
lucrurilor – îndeosebi în cazurile de sinucidere cu deznodământ fatal – nu se poate aplica
decât o metodologie ex-post.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României
2. Codul Penal Român (art. 75, 81, 82, 180, 181, 305, 306,314)
3. Codul de Procedură Penală
4. Legea nr.217 din 22 mai 2003, pentru prevenirea și combaterea violenței în familie
5. Legea nr.429 din 23 octombrie 2003, de revizuire a Constituției României

6. Legea nr.218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române
7. Legea nr. 97/2000 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul Penal
8. Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire
socială, a ordinii și liniștii publice republicată în Monitorul Oficial nr. 3 87 din 18 august
2000
9. Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal
10. Legea nr. 2 din 17 ianuarie 2000 privind modificarea și completarea Legii nr.
61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire
socială, a ordinii și liniștii publice
11. Legea nr. 48 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului ni'.
137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare
12. Legea nr.326 din 8 iulie 2003, privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți
de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre
maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali
profesioniști
13. Legea nr.183 din 16 aprilie 2002, pentru acceptarea amendamentului adoptat de Adunarea
Generala a Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția 50/155 din 21 decembrie 1995, la
Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York Ia 20
noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990
14. Hotărârea 852 din 23 septembrie 1996 privind înființarea Centrului Pilot de Asistență și
Protecție a Victimelor Violenței în Familie
15. Hotărârea nr. 1273 din 7 decembrie 2000 privind aprobarea Planului național de acțiune
pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați
16. Ordonanța de Urgență 89 din 2 octombrie 2003, pentru modificarea și completarea Legii nr.
360/2002 privind Statutul polițistului
17. Ordonanța de Urgență 109 din 24 octombrie 2003, privind modificarea Codului de procedură
penală

18. Ordonanța de Urgență 63 din 28 iunie 2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului
Administrației și Internelor
19. Ordonanța de urgență nr. 192 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția
Drepturilor Copilului și reorganizarea activităților de protecție a copilului
20. Ordinul Ministrului de Interne nr. 1111/2000 pentru aprobarea concepției Poliției Române
privind prevenirea și combaterea criminalității comisă prin violență
21. Ordinul Ministrului de Interne nr. 0116/13.08.2001 pentru aprobarea metodologiei privind
organizarea și desfășurarea activităților informative de către Poliția Română și Poliția de
Frontieră

22. Programul Ministrului de Interne nr. 7982/1994 pentru prevenirea criminalității
23. Declarația Universală a Drepturilor Omului
24. Poliția Marii Britanii, „Intervenție în violențele domestice", Londra, 1998

25. Concluzii ale Comitetului ONU asupra eliminării discriminării împotriva femeii referitoare la
cel de-ai treilea și al patrulea raport periodic al României privind aplicarea Convenției ONU
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor
26. Convenția cu privire Ia reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției
semenilor, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, 1951
27. Declarația cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei. Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite, 1967
28. Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, Adunarea
Generală a Organizației Națiunilor Unite, martie 1980
29. Declarația de la Beijing, 1995
30. Declarația cu privire la protecția femeilor și copiilor în perioade excepționale și de conflict
armat, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. 1974
31. Proiectul de intervenție în cazurile de violență domestică, SUA, Duluh, Minnesota. 1998
32. Curs de Poliție Judiciară voi. I, Academia de Poliție „Al. I. Cuza", Editura Ministerului de
Interne. 1996
33. Curs de Poliție Judiciară voi. III, Academia de Poliție „AI. I. Cuza", Editura Ministerului de
Interne, 2002
34. Moduri de acțiune ale polițiștilor finalizate cu reclamarea acestora, Institutul Român pentru
Drepturile Omului. 1997
35. Percepții și atitudini ale polițiștilor față de violența familială. Institutul pentru Cercetarea și
Prevenirea Criminalității din Inspectoratul General al Poliției.