Respectarea Drepturilor Omului Si Principiul Nediscriminarii In Condiitiile Detentiei
=== 338.DREPTURILE OMULUI SI DISCRIMINAREA ===
CAP I. Drepturile omului și discriminarea.
1.1. Drepturile omului.
1.1.1. Concept și istoric.
Primele documente de drept care garantează drepturile omului.
Evoluția și dezvoltarea drepturilor omului în România.
Semnificațiile drepturilor omului în lumea contemporană.
Dimensiunea teoretică și conceptuală a instituției drepturilor omului.
1.2. Discriminarea.
1.2.1. Noțiuni generale.
1.2.2. Istoria cuvântului „discriminare”.
1.2.3. Prejudecățile.
1.2.4. Explicațiile discriminării.
Tratamentul diferențiat nu este discriminare.
CAP II. Problematica drepturilor omului în condițiile închisorii.
Funcția paternalistă a închisorii.
Societatea – adevăratul client al închisorii.
2.3. Atitudinea societății față de deținuții liberați.
2.4. Semnificațiile unor concepte și norme referitoare la
drepturile omului.
2.5. Bolile transmisibile în penitenciare.
CAP III. Reguli europene și naționale privind detenția.
3.1. Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite
pentru tratamentul deținuților. Statutul și interpretarea SMR.
3.2. Asamblul de reguli minime pentru tratamentul
deținuților.
3.2.1. Reguli penitenciare europene.
3.2.1.1. Principalele idei.
3.2.1.2. Recomandarea 87 (3).
3.2.1.3. Principiile de bază.
3.2.2. Regimul penitenciar românesc. Elementele
regimului penitenciar;
3.2.2.1. Munca persoanelor condamnate.
3.2.2.2. Activitățile cultural-educative.
3.2.2.3. Acordarea unor drepturi și impunerea
respectării unor reguli și obligații specifice.
3.2.2.4. Regimul stimulentelor și recompenselor
și aplicarea sancțiunilor disciplinare.
CAP IV. Documente și rapoarte internaționale referitoare la drepturile omului.
4.1. Hiv/Sida în regimul penitenciar Canadian și în lume.
4.2 Raportul de țară al Ambasadei SUA privind respectarea drepturilor omului în România (2004).
4.3. Instrumente juridice naționale și internaționale referitoare la drepturile omului și discriminare.
Studiu de caz.
Concluzie.
Bibliografie
„Libertatea mea încetează acolo
unde începe libertatea altuia”.
Wilhelm Hegel
Cercetările efectuate asupra drepturilor omului, dezbaterile internaționale care s-au desfășurat în acest domeniu au avut de răspuns la mai multe întrebări: „Ce sunt drepturile și libertățile fundamentale?”, „Există și alte drepturi și libertăți?”, „De ce se recurge la o ierarhizare a drepturilor omului?”.
În studiile efectuate de Institul de Documentare Juridică din Roma s-au identificat 139 de drepturi ale omului, iar în sistemul Human Rights Information and Documentation, în „tezaurul” drepturilor omului au fost identificate 115 asemenea drepturi. În dezbaterile internaționale, organizațiile neguvernamentale au atras atenția asupra unor drepturi care ar trebui incluse în acest „tezaur”; ele au făcut propuneri pentru extinderea ariei drepturilor și libertăților care trebuie recunoscute și garantate, mai ales pornind de la experiențe umane terifiante cum este cazul practicării torturii de către organele polițienești în statele în care există sisteme dictatoriale.
Nu se poate face o ierarhizare a drepturilor și libertăților în sensul că unele ar fi mai importante și altele mai puțin importante. Fiecare drept, fiecare libertate are o însemnătate deosebită. Toate drepturile și libertățile trebuie respectate și garantate, indiferent de situația în care se află omul la un moment dat în societate. Abordarea drepturilor și libertăților fundamentale trebuie efectuată ca o componentă firească a „tezaurului” drepturilor omului. Toate drepturile și libertățile au un caracter fundamental, prin importanța lor și gradul intensității incidenței asupra personalității umane, toate privesc realizarea personalității umane, fiind determinante pentru afirmarea și dezvoltarea firească a ființei umane.
Pentru ca ființa umană să trăiască o viață decentă și demnă trebuie să se bucure atât de drepturi politice cât și de drepturi economice, sociale și culturale. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, poate să obțină realizarea tuturor acestor drepturi.
Însă, nu se poate vorbi de drepturi, fără a îndeplini și îndatoriri, ca cerință a justiției sociale. Datoria este în raport cu un drept, este ceea ce ești obligat prin lege, prin morală, este o sarcină scrisă impusă unei persoane, marcând relația cu o altă persoană, respectul pentru drepturile și libertățile celuilalt. „Nimeni nu are dreptul să lase lumea noastră cu defectele cu care o găsește; noi trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a crea o lume mai bună” – spunea Joseph Cronin.
De ceva timp, asistăm la o redeclanșare a sentimentelor de intoleranță și a acțiunilor discriminatorii îndreptate împotriva imigranților și minorităților etnice. Aceste atacuri rasiste atestă dorința unor indivizi de a-și actualiza prejudecățile prin comportamente discriminatorii extreme. Însă, cel puțin la nivel declarativ, rasismul nu mai este acceptat, în mod deschis în societate, majoritatea oamenilor încercând să-l combată într-un fel sau altul.
Principala metodă pentru atenuarea prejudecăților și a ostilității este contactul intergrupuri, ce trebuie susținut și orientat spre atingerea unui scop comun și, de asemenea, confirmat de sprijinul oficial al autorităților; acest contact trebuie să aibă loc între grupuri cu statut și puteri egale.
Pentru a pedepsi nu există numai închisoarea și acest lucru explică de ce majoritatea politicilor penale din țările europene urmăresc dezvoltarea pedepselor în mediu deschis. Totuși, o viziune lucidă asupra mediului carceral, impune analiza mediului penitenciar prin prisma modului cum sunt, sau nu sunt, respectate drepturile omului aflat în ipostaza de deținut. Încarcerarea nu are nici un efect în lupta contra crimei și, de aceea, sistemele corecționale bazate pe principii de răspundere și pedeapsă vor trebui să adopte o strategie axată mai curând pe principii de justiție, echitate și respect al persoanei. Din această cauză, protejarea drepturilor deținuților devine foarte importantă pentru realizarea unui mediu penitenciar cât mai normal posibil: dreptul la securitatea persoanei, dreptul la îngrijire, dreptul la respectarea demnității persoanei, dreptul la muncă, cel de a vota și dreptul de a avea un viitor.
Lucrarea de față analizează, pe scurt, drepturile omului și discriminarea din perspectiva sistemului carceral. Ea face referire la regulile europene în materie ce trebuiesc respectate și care, după revoluția din 1989, au fost adoptate și de țara noastră.
Cei aflați în executarea unor pedepse privative de libertate beneficiază, în mare parte, de aceleași drepturi și libertăți ca și cetățenii liberi; însă, mediul în care se află le iumpune și unele drepturi specifice: dreptul la convorbiri telefonice, dreptul la examen medical, dreptul de a beneficia de plicuri pentru exercitarea dreptului la corespondență, etc.. De asemenea, ele au și unele obligații specifice: cea de a nu exercita acte de violență asupra personalului ce-i asigură paza, după ora stingerii, de a nu se aduna în grupuri, de a nu practica jocuri de noroc, urmărind să obțină foloase materiale de la alți deținuți, etc..
Tema mi-am ales-o pentru că, lucrând în acest sistem, a fost mai ușor să vorbesc despre drepturile și libertățile persoanelor private de libertate.
CAP I. DREPTURILE OMULUI ȘI DISCRIMINAREA.
1.1. DREPTURILE OMULUI.
1.1.1. Concept și istoric.
Înțelegem prin “drepturile omului” un nume dat condițiilor elementare considerate indispensabile pentru dezvoltarea armonioasă a individului; omul nu poate trăi oricum și în actualul context social, el are nevoie să fie protejat. Ca problemă fundamentală, oamenii aprobă tot ce le definește și le garantează drepturile, chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu consecințele lor iar abordarea îndatoririlor este lăsată pe un plan secund.
Cel mai important document cu privire la drepturile omului este considerat a fi Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, din 26 aug. 1789, a Revoluției franceze. Ea a fost elaborată de prima comisie specială desemnată în cadrul Adunării Constituante a revoluției franceze; ea condensează și transpune într-un text legislativ curentele progresiste în gândirea și concepția despre societate, care a precedat-o. Răspunzând cerințelor momentului, ale luptei împotriva absolutismului și privilegiilor feudale, Declarația enunță drepturi și libertăți într-o perspectivă individualistă și liberală:
• Primul principiu consacrat în Declarație este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor, principiu așezat la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți, ca o condiție generală a existenței lor. Era o transformare față de trecut, se substituia unui regim bazat pe inegalitatea instituită, unul al egalității juridice a persoanelor, cea mai importantă valoare a noii revoluții;
• Drepturile omului sunt înfățișate ca drepturi subiective pe care fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului; acesta trebuia să se abțină de la orice acțiuni împotriva drepturilor persoanei și să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită dăunătoare a altor persoane;
• Între drepturile și libertățile proclamate: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare;
• Sunt proclamate, de asemenea, libertatea de arestare în contradicție cu prevederile legii, prezumția de nevinovăție și protecția contra retroactivității legii;
• Declarația are în mod evident, un caracter progresist; dar are și limite care decurg din concepția sa individualistă, dar și din conținutul ei. Astfel, de la început, se face o distincție între drepturile omului și cetățeanului; unele drepturi revin doar cetățeanului, ca membru al societății politice respective (dreptul de a concura la adoptarea legilor, accesul egal la demnități și funcții politice), iar persoanei care nu este cetățean nu i se recunoaște nici exercitarea deplină a dreptului la libera comunicare. Nu se asigură, pe de altă parte, un regim care să garanteze exercitarea veritabilă a libertăților proclamate, nu se stabilește nici o obligație pozitivă în sarcina societății, singura preocupare fiind ca statul, puterea legislativă sau executivă, să nu intervină în raporturile sociale.
• Este de remarcat faptul că Declarația nu a reținut art 27 dintr-un proiect de declarație prezentat potrivit căruia “ Orice cetățean care este în imposibilitatea de a-și acoperi nevoile sau care nu găsește de lucru are dreptul la ajutorul societății, supunându-se ordinelor acestuia”;
• Declarația marchează un moment de referință în domeniul drepturilor omului, prin conținutul ei, și, mai ales, prin influența pe care a avut-o în întreaga lume.
1.1.2. Primele documente de drept care garantează drepturile omului.
Primele documente constituționale au apărut în Anglia, “Magna Charta” – dată de Ioan fără de Țară, la 15 iun 1215, baronilor și episcopilor englezi – având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpului, în această materie. Punctul 39 al acestui document prevedea că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a semenilor săi, în comformitate cu legea țării”. Marea Britanie a cunoscut înaintea altor țări încă trei alte importante documente privind drepturile omului: ”Petiția drepturilor” din 1628, ”Habeas Corpus Act” din 1679 și ”Bill of Rights” din 1689.
În Franța, la 26 aug 1789, un document despre care am amintit, care și-a păstrat actualitatea peste veacuri, ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, înscrie chiar în primul articol ideea că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună”, stabilind ca scop al oricărei asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi.
”Declarația drepturilor din statul Virginia”, din 1776, enunțase de altfel, această idee, consacrând principiul că ”toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute”.
”Declarația de independență a SUA”, din 1776, subliniază și ea că ”oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă consacrată de acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi; ”Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”. Ideile libertății politice înscrise în Declarație duceau mai departe conceptele fundamentate în documentele engleze.
Declarațiile de drepturi au reprezentat – atât la timpul respectiv, cât mai ales după trecerea unor secole – documente fundamentale, care au definit conținutul politic și juridic al instituției drepturilor omului. Ele au fundamentat ideea egalității oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât și în domeniul politic, definind o viziune elaborată cu privire la raporturile dintre individ și stat, dintre om și autoritate. Încă din 1215, ”Magna Charta” definea, pentru prima dată, regula că ori de câte ori guvernul unei țări vrea să aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, această limitare nu poate fi justă și legală decât dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă și imparțial interpretată. Toate documentele menționate au reprezentat la timpul lor manifestări curajoase ale tendinței de a proteja drepturile legitime ale cetățeanului împotriva tentativelor „puterii” de a-și extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor și în detrimentul acestora. Doctrina liberală a demonstrat cu argumente temeinice obligația statului de a nu întreprinde nimic în măsură să împiedice libera dezvoltare a activităților pe care omul le desfășoară, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute individului de legi și de Constituție.
1.1.3. Evoluția și dezvoltarea drepturilor omului în România.
În România, concepțiile privind drepturile omului s-au cristalizat și afirmat în procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională. În Transilvania, sub influența Renașterii, s-au dezvoltat idei umaniste, însumate în operele lui Nicholaus Olahus, M Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul și alții. În Moldova și în Țara Românească, începând cu sec al XVI-lea, se afirmă astfel de idei în operele lui Neagoe Basarab și Petru Cercel. Mai târziu, se manifestă o adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamentează originea, continuitatea și unitatea poporului român; ea are exponenți de seamă: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul.
Un important document, care marchează preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților, îl constituie hrisovul emis în 1631 de Leon Vodă Tomșa, Domn al Țării Românești. Dintre ideile mai relevante înscrise în acest document: generalitatea, pentru toate stările sociale, a principiului că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că vinovăția trebuie dovedită, în mod public, iar execuția urmează să fie hotărâtă numai dacă legea îl “ajunge” pe om, adică numai dacă, pentru o atare vină, legea prevede pedeapsa capitală. Pentru restabilirea încrederii în justiție erau înfierate abuzurile și mita, orice judecată urmând a se face după pravilă. Documentul mai reglementa, printre altele, regimul stăinilor, modul de stabilire a dărilor, obligațiile și scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de drept civil și penal, reglementări în domeniul organizării bisericești.
În ceea ce privește cele mai vechi acte de organizare politică ale țărilor românești – interesând în mod direct și problemele ce privesc drepturile omului – trebuie amintit că acestea datează din sec XVIII-lea și începutul sec al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în așezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740 și 1743, și în “Pravilniceasca condică”, tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante se găsesc și în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, și Legiuirea Caragea, din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat o serie de Memorii, elaborate de reprezentanți ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Se avea în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominația puterilor străine.
Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în 1821. Memoriul Cărvunarilor, din 1822, a fost calificat de A.D.Xenopol ca fiind “cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Deși Memoriul a fost în cele din urmă înlăturat, datorită opoziției unei părți a marii boierimi, el conține o serie de idei valoroase ce au marcat dezvoltarea constituțională ulterioară. Este de remarcat recunoașterea statutului de independență al Moldovei, care trebuia să devină același ca pe vremea lui Bogdan, înființarea Sfatului Obsteșc din care urmau să facă parte și boieri de rang mai mic, pănă atunci înlăturați din funcții importante. Erau inserate norme care priveau libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice. În ceea ce privește administrația, erau stabilite măsuri pentru sancționarea abuzurilor funcționarilor care își încălcau îndatoririle.
“Regulamentul Organic”, adoptat în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, a consacrat principiul separației puterilor și a favorizat dezvoltarea noilor relații economice; de asemenea, el introducea regimul parlamentar.
“Dorințele Partidei Naționale”, document inițiat de Mihail Kogălniceanu, propunea reglementări democratice, printre care desființarea rangurilor și privilegiilor personale sau din naștere, egalitatea tuturor în privința impozitelor, desființarea robiei, a boierescului și împroprietărirea țăranilor, egalitatea drepturilor civile și politice, Adunarea obsteașcă compusă din toate stările societății, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor publici, libertatea tiparului, libertatea individului și a domiciliului, instrucțiune egală gratuită pentru toți românii, desființarea pedepsei cu moartea, neamestecul domnitorilor în activitatea instanțelor judecătorești.
Constituția din 1866 este inspirată din Constituția belgiană din 1831, considerată la acel timp cea mai liberală din Europa. Ea consfințește o serie de idei democratice, printre care: suveranitatea națională, guvernământul reprezentativ, separația puterilor, responsabilitatea ministerială, recunoașterea drepturilor omului și cetățeanului. Procesul preluării a tot ceea ce a fost înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit însă în mod permanent cu elaborarea unor instituții juridice proprii.
Dând expresie noilor realități, întregirii țării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în țara noastră Constituția din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituția din veacul trecut și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării societății într-un stat de drept. În Constituție sunt de remarcat prevederile privind caracterul de stat național unitar și indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfințirea detaliată a drepturilor românilor, departajarea puterilor statului, dispoziții precise cu privire la prerogativele regelui, miniștrilor și puterii judecătorești, prevederile privind organizarea locală, finanțele și puterea armată. De asemenea, este înscris votul universal, preocuparea tot mai accentuată față de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca fundament al statului realizată prin controlul constituționalității legilor, al actelor administrative și inamovibilitatea judecătorilor.
Dintre textele Constituției, art 21 dispune că “toți factorii producției se bucură de o egală ocrotire”, consacrând libertatea muncii și dreptul statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele sociale sau economice. Art 22 declară absolută libertatea conștiinței; art 25 consfințește libertatea tuturor de a comunica și publica ideile și opiniile prin grai, prin scris și prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de natură să ducă la restrângerea în sine a dreptului ca atare.
Datorită dispozițiilor sale democratice, Constituția din 1923 a oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democrației în țara noastră, ea răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest gen. Ea a fost înlocuită formal în 1938, când a fost proclamată o alta, din inițiativa regelui Carol al II-lea și a colaboratorilor săi apropriați. Ca orientare de asamblu, aceasta din urmă, încerca să limiteze individualismul și să dea întâietate socialului, voind să transforme statul într-unul comunitar corporativ; ea admitea proprietatea și capitalul ca “drepturi inviolabile”; concentra toate puterile politice în mâinile regelui, dobândind astfel prerogative deosebit de mari. Constituția a fost suspendată doi ani mai târziu, regele abdicând în final.
1.1.4. Semnificațiile drepturilor omului în lumea contemporană.
Dintotdeauna, drepturile omului, libertățile publice au reprezentat o temă deosebit de sensibilă, imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu este om pe această lume căruia să-i fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile sale firești. Libertatea personală a omului, adică facultatea de a tinde spre deplina dezvoltare a sa, este deopotrivă necesară dezvoltării societății ca și dezvoltării individului.
Drepturile și libertățile constituie și o temă politică, ea fiind nelipsită din discursul celor care au ajuns la Putere, sau a acelora care vor să acceadă la aceasta. Principiile care călăuzesc guvernarea într-o Republică sunt: virtutea politică, dragostea de patrie, dragostea de libertate, iar cetățenii trebuie să participe la guvernământ cu răspundere și perseverență.
În același timp, drepturile omului și libertățile publice sunt o temă socială, ale cărei conotații sunt subliniate tot mai accentuat în ultimii ani.
1.1.5. Dimensiunea teoretică și conceptuală a instituției drepturilor omului.
Înțelegerea deplinei semnificații a instituției drepturilor omului presupune o cunoaștere a ideilor umaniste care au postulat încă din timpurile cele mai vechi libertatea și egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact al înțelegerii acestei instituții juridice implică, așadar, o înțelegere a explicației filozofice a acestor drepturi.
Pornind de la faptele reale, dreptul elaborează în mod inevitabil construcții teoretice care trebuie să țină seama în cea mai mare măsură de realități.
O cercetare a evoluției și semnificațiilor curentelor gândirii politice evidențiază că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate manifestându-se o dată cu manifestarea sa ca ființă gânditoare.
În Grecia antică, înalte principii morale se manifestau în opera lui Platon. În dialogul “Criton” el emite ideea că “nu trebuie… să se răspundă prin injustiție și nici să se facă rău nici unui om, indiferent de ce acesta ne-a făcut”. Ideea de justiție se regăsește, după părerea lui Platon, atât în individ cât și în organizarea cetății, care trebuie să reunească patru virtuți cardinale: înțelepciunea, curajul, temperanța, justiția. Pronunțându-se în favoarea democrației, Aristotel, marele său elev, emite în “Politica”, părerea că “majoritatea, ai căror membri considerați izolați nu sunt oameni remarcabili, este totuși deasupra oamenilor superiori dacă nu individual, atunci în masă…În această mulțime, fiecare individ are partea sa de virtute, de înțelepciune; și toți, adunându-se, formează, se poate spune, un singur om cu mâini, picioare, simțuri nenumărate, un moral și o inteligență proporțională. Astfel, mulțimea enunță judecăți minunate asupra operelor de muzică, de poezie; unul judecă un aspect, altul altceva, și toți împreună judecă întreaga operă”.
Dincolo de aceste aspecte morale, deloc neglijabile, trebuie subliniat faptul că antichitatea a elaborat nu numai o viziune cuprinzătoare despre om, incluzând recunoașterea demnității sale și valoarea normelor juridice de conduită, dar și conceptul de “homo politicus”, înțelegând prin aceasta vocația nelimitată de care trebuiau să se bucure toți oamenii pentru a participa în condiții de deplină egalitate la conducerea treburilor cetății. Dar, așa cum se știe, în pofida acestor idei generoase, societatea antică cunoștea totuși sclavia și o considera ca fiind un fapt pe deplin firesc. Puțini înțelegeau pe atunci că ideea demnității și egalității umane ar trebui să se refere în mod nediscriminatoriu la absolut toți oamenii. Juriștii romani făceau o distincție netă între dreptul natural și cel civil, considerând că cel de-al doilea este aplicabil numai membrilor cu drepturi egale ai cetății, primul ar fi valabil, în egală măsură, pentru toate ființele umane, indiferent de faptul dacă s-au născut liberi sau sclavi.
1.2. DISCRIMINAREA.
1.2.1. Noțiuni generale.
Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de comportament agregat (Michael Banton, 1998). În științele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat.
Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă. Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acestea aparține unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire. Kirshna Mallick (1995) propune alte două tipologii, având la bază distincția între discriminarea intenționată și conștientă și cea neintenționată, precum și între discriminarea practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de instituții.
În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup. Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecății. Acestea reprezentând o structura cognitivă stabilă și relativ rigidă, ajută la menținerea atitudinii negative și la perpetuarea comportamentelor diferențiate bazate pe acestea. Un alt fenomen cu care este relaționată discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizați devenind mai ușor ținta tratamentelor diferențiate.
Științele sociale au oferit o serie de explicații alternative pentru practicarea discriminării:
– Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul stratificării sociale bazată pe distribuția inegală a puterii, statusului și bogăției între grupuri”. Grupurile dominante încercă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate.
– Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susține că discriminarea apare în condițiile competiției pentru resurse limitate care există între două grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.
– O altă serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane-grupuri de identitatea socială. Teoria identității sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identități sociale pozitive la nivel individual.
– Teoria Interacțiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie, arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a-și maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.
Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistență socială, serviciile de sănătate, serviciile educaționale, instituțiile destinate să mențină ordinea publică). Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreționare de care dispun funcționarii acestor instituții. În analiza pe care o face asupra relațiilor dintre funcționarii instituțiilor publice și clienții acestora, Michael Lipsky identifică o serie de situații în care pot să apară tratamente diferențiate la adresa clienților și anumite grupuri de clienți care sunt potențial favorizați. Astfel, funcționarii vor fi tentați să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienții care par să aibă cele mai multe șanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De asemenea, birocrații vor avea tendința să îi favorizeze pe cei din interacțiunea cu care pot obține o anumită gratificație. În acest caz se află cei similari pe o dimensiune sau alta cu funcționarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial). Tratamentul diferențiat apare mai ales atunci când există mulți solicitanți pentru resursele respective și nu există un control pentru felul în care au fost atribuite acestea, precum și în situația în care funcționarii trebuie să hotărască dacă unii clienți răspund mai bine la tratament decât alții. În condițiile în care munca funcționarilor publici implică un stres destul de mare, aceștia vor face apel la stereotipuri pentru a-și simplifica munca și vor acționa în conformitate cu acestea.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranți. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităților sexuale, a persoanelor cu abilități speciale, precum și a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educațional, piața muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din punct de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți la nivel inferior celor care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice. Toate acestea îi fac vulnerabili din punct de vedere economic și îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradițional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acțiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin. Aceste două strategii presupun pe de o parte recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum și dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților. Domeniile principale în care s-au focalizat acțiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piața muncii, educația și locuirea.
Nu se poate spune că o acțiune este discriminatorie fără a se indica temeiul tratamentului diferențiat. Discriminarea pe baza sexului sau a genului social are loc atunci când cineva este tratat altfel. Carta Națiunilor Unite declară în art 55 că Națiunile Unite vor promova drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți oamenii, “Fără deosebire de sex, rasă, limbă sau religie”. Mai târziu, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, acestor patru temeiuri de posibilă discriminare le-au fost adăugate încă opt. Acestea erau culoarea, opinia politică sau de alta natură, originea națională sau socială, proprietatea, nașterea sau alt statut, și, de vreme ce acestea erau date ca exemple, se subînțelege că lista poate fi extinsă.
Pentru ca o acțiune să fie discriminatorie din punct de vedere juridic, trebuie ca mai întâi să existe o lege, care trebuie să definească temeiurile de acțiune interzise, persoanele protejate prin lege și condițiile în care acestea sunt protejate. Conceptul de temei sau de cauză al avocatului nu este același cu conceptul de intenție sau de scop al filozofului: oamenii sunt conștienți de intențiile și de scopurile lor, în vreme ce acțiunile lor pot izvorî din temeiurile de care ei nu sunt conștienți sau pe care nu vor să le recunoască. Un temei este mai degrabă asemănător unui motiv. O întreagă serie de acțiuni întreprinse de aceeași persoană pot fi motive de ambiție, gelozie sau lăcomie, dar intenția va varia într-o oarecare măsură de la o acțiune la alta. Dacă acțiunea are succes, ea poate constitui un pas în procesul de îndeplinire a unei ambiții sau de satisfacere a sentimentului de gelozie. Motivele sunt adesea amestecate, iar oamenii pot să nu fie conștienți de unele dintre forțele care le stimulează compartementul. Prin urmare, temeiurile unei acțiuni sunt ceva mai mult decât motivele pe care le poate oferi persoana însăși drept explicație. Aceste temeiuri sunt factori pe care un observator independent sau o curte le identifică drept cauze sau motive ale unei acțiuni.
Prejudecățile se situează la nivelul reacțiilor afective. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare. Frecvent, discriminarea reprezintă un comportament negativ față de indivizii membri ai unui out-grup despre care avem prejudecăți. Deși discriminarea derivă, deseori, din prejudecăți, relația lor rămâne complexă și nu este automată. Comportamentul nostru depinde atât de convingerile pe care le avem, cât și de circumstanțe exterioare care ne pot scăpa de sub control. De pildă, o persoană poate avea prejudecăți puternice în privința unei minorități entice, însă realizează că nu poate acționa sub impulsul sentimentelor sale negative deoarece astfel de comportamente discriminatorii sunt indezirabile pe plan social sau interzise prin lege. În schimb, un individ care nu are prejudecăți despre femei poate fi obligat să facă discriminări la adresa lor din caza legilor sau regulamentelor existente la locul lui de muncă sau în țara unde trăiește.
1.2.2. Istoria cuvântului “discriminare”.
Prima mențiune înregistrată a cuvântului “discriminare”, se află într-un discurs al președintelui Andrew Johnson în 1866, când și-a exprimat veto-ul în privința unei legi a drepturilor civile. El a observat: “Congresul poate abroga toate legile statelor care fac discriminări între albi și negri în ceea ce privește chestiunile reglementate de acestă lege”. Legea a fost adoptată în ciuda veto-ului său. Congresul Statelor Unite a declarat că americanii africani sunt cetățeni ca oricare alți americani și că trebuie să se bucure de aceleași drepturi ce decurg din această cetățenie. Acestă concepție asupra cetățeniei a fost sursa acțiunilor împotriva discriminării în Statele Unite, dar conceptul de discriminare nu a intrat în limba engleză obișnuită decât mai târziu. Cariera sa intelectuală a început la sfârșitul anilor “40, în Statele Unite, când sociologi precum R. M. MacIver (1948) au învățat generația postbelică să distingă între discriminare ca formă de compartament și prejudecată ca atitudine. Fiecare dintre acestea poate conduce la cealaltă, dar o persoană cu prejudecăți nu discriminează întotdeauna sau în mod necesar, iar discriminarea nu este în mod necesar rezultatul prejudecăților.
Pe atunci, se discuta despre discriminare numai cu referire la rasă. Probabil că primul prilej cu care termenul a fost folosit în sens mai general într-un act juridic se situeză în 1958, când Convenția asupra discriminării (locuri de muncă și ocupație) a Oficiului Internațional al Muncii a definit discriminarea drept “orice deosebire, excludere sau preferențiere făcute pe baza rasei, culorii, sexului, religiei, opiniei politice, provenienței naționale sau originii sociale…”. Acesta se poate să fi fost, de asemenea, primul act juridic care a folosit expresia “egalitate a șanselor” în sensul promovării acesteia.
Legislația împotriva discriminării a înaintat mult de la marea ofensivă de la începutul anilor “60. Ea prezintă un tablou paradoxal în măsura în care, în vreme ce aparatul conceptual al definițiilor este extrem de complex, o dată ce faptele au fost selectate, iar părțile au decis exact care este aspectul ce trebuie determinat, lucrurile stau deseori destul de simplu. O parte din dificultate constă în faptul că cei care trăiesc în societăți industriale moderne joacă multe roluri și apațin multor categorii de persoane. Dacă ei se plâng de un tratament inechitabil, problema este de a se decide dacă au fost tratați nefavorabil pe temeiuri ilegale. Uneori nu este posibil să se răspundă la această întrebare fără a se cunoaște mai multe despre ce s-a întâmplat altor oameni care aparțin aceleiași clase. Efectul discriminării poate consta și în crearea sau mărirea inegalităților între categoriile de persoane, dar existența unor astfel de inegalități poate face și ca discriminarea să fie mai frecventă.
Trăsăturile individuale și cele sociale ale discriminării sunt combinate în definiția acesteia drept o acțiune individuală ce afectează o persoană particulară, tratată diferit deoarece se consideră că el sau ea aparțin unei anumite categorii de persoane. Căutând criteriile după care o acțiune este sau nu discriminatorie, cel mai bine este ca la început să ne conducem după lege, amintindu-ne în același timp că actele discriminatorii nu se petrec izolat; ele sunt părți ale unor modele de compartament față de femei, negri, oameni cu handicap etc, variind în mare măsură de la o cultură la alta. Probele referitoare la discriminarea dintr-o societate anume sunt adeseori cantitative, indicând probabilitatea ca o persoană să sufere o discriminare. Pentru a analiza aceste aspecte, este nevoie să ne adresăm științelor sociale. Economiștii au formulat teorii pentru a explica diferențele între câștigurile femeilor și bărbaților, procentajele diferite de femei și de persoane de culoare în anumite ocupații. Psihologia poate arunca lumină asupra motivelor pentru care unii indivizi sunt mai înclinați spre a discrimina decât alții. Sociologii abordează întrebări de genul de ce are loc discriminarea în anumite relații, de ce numai anumite tipuri de oameni care sunt conștienți de tratamentul inegal doresc să depună plângere, de ce se răspândesc doctrinele care promovează discriminarea și cum se face că practicile discriminatorii ajung să caractezeze anumite tipuri de structură socială, precum sistemul de apartheid din Africa de Sud.
Ar trebui să fie limpede acum că discriminarea este un concept de o importanță crescândă atât în științele sociale, cât și în domeniul acțiunilor întreprinse pentru a proteja drepturile omului. Ea este, de asemenea, un concept încă în curs de dezvoltare. Implicațiile sale nu au fost pe deplin cercetate, și nici caracterul său fundamental nu este întotdeauna înțeles. Dezvoltarea sa este condusă de înseși preocupările practice ale celor ce vor o justiție mai bună, dar chiar aceste preocupări au ridicat uneori obstacole în calea unei gândiri limpezi.
În cea mai simplă formă a discriminării, procesul începe atuci când ofițeri de poliție opresc oamenii pe stradă pentru a le pune întrebări, când arestează pe cineva, îl duc la secție, unde acesta va fi pus sub acuzare sau eliberat, va fi reținut în arest sau va fi eliberat pe cauțiune, pentru ca apoi să fie adus în fața tribunalului, unde i se va aproba sau nu cauțiunea, condiționat sau nu, va fi judecat de o instanță superioară sau inferioară, va fi găsit vinovat sau nevinovat și se va pronunța o sentință al cărei grad de severitate variază în mare măsură, de la o perioadă scurtă petrecută în închisoare la una lungă.
1.2.3. Prejudecățile.
Fenomenul numit “prejudecată” implică respingerea “celuilalt”, considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative. Mai precis, Allport a definit prejudecata ca pe o atitudine negativă sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare eronată și rigidă.
Prejudecățile sunt atitudini problematice în măsura în care ele impun generalizări defavorabile asupra fiecăruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de diferențele individuale existente în interiorul grupului. Prejudecățile pot apărea față de membrii oricărei categorii sociale diferită de cea proprie, în legătură cu care există dentimente defavorabile. Prejudecățile sunt clasificate deseori în funcție de categoria socială care face obiectul generalizării. De pildă, “sexismul” este prejudecata în privința femeilor sau bărbaților; “antisemitismul” este prejudecata față de evrei, iar “rasismul” este prejudecata față de indivizii unei alte “rase”.
1.2.4. Explicațiile discriminării.
“Personalitatea autoritară” oferă un exemplu clasic de analiză intrapersonală a prejudecății și discriminării. Individul autoritar valorizează puterea și fermitatea; gândirea lui este organizată în funcție de categorii sociale rigide “noi, ei”. Relațiile indivizilor autoritari cu membrii out-grupului se caracterizează prin etnocentrism. Aceste persoane nu erau doar antisemite, ci aveau prejudecăți despre numeroase alte grupuri de care ei nu aparțineau. Un cadru familial foarte srict și competitiv putea genera personalitatea autoritară; ostilitatea reprimată în timpul copilăriei în astfel de familii era ulterior “proiectată” asupra minorităților etnice și asupra altor out-grupuri considerate indezirabile într-un context social dat. Așadar, agresiunea autoritară împotriva minorităților indezirabile poate servi pentru sentimentele de frustare reprimate pe o perioadă îndelungată în contextul familial; personalitatea autoritară este sursa etnocentrismului și a discriminării.
Teoria conflictelor reale afirmă că una din cauzele fundamentale ale prejudecăților, discriminării și ostilităților intergrupuri o constituie concurența dintre grupuri pentru resurse limitate. S-a pus la punct această teorie cu ajutorul experiențelor de teren. Ea a fost efectuată în colonii de vacanță tipice pentru Statele Unite. Rezulatele demonstrează clar impactul competiției și al cooperării inter-grupuri asupra apariției prejudecăților si comportamentelor discriminatorii. Cooperarea generează percepții și comportamente intergrupuri pozitive, în timp ce competiția antrenează atitudini și comportamente defavorabile out-grupului. Conform acestei teorii, cu cât există o mai mare competiție pentru resurse limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecățile, discriminarea și ostilitatea dintre grupurile în cauză.
1.2.5. Tratamentul diferențiat nu este discriminare.
Interdicția discriminării nu înseamnă că nu trebuie recunoscute diferențele importante de considerente religioase sau morale. În acest context trebuie făcută o distincție între discriminarea din interiorul grupului și diferențierile dintre indivizi. Prima expresie reprezintă impunerea unui prejudiciu sau a unui dezavantaj din motive injuste. A doua, recunoaște nevoia de a trata în mod diferit deținuții, astfel încât să se țină cont de credințele și nevoile speciale, de situațiile speciale sau statutul nefavorabil (faptul de a fi deținut străin, femeie deținut), sau membru dintr-o minoritate etnică sau religioasă. Contrar discriminării, recunoașterea diferențelor fundamentale între persoane nu ar trebui să ducă la impunerea unui prejudiciu sau a unui dezavantaj din rațiuni injuste.
Totuși, deținuții care aparțin grupului majoritar pot să perceapă tratamentul diferențiat ca o discriminare injustă, în special dacă grupul minoritar este considerat ca având un statut inferior. Personalul trebuie să fie atent la această posibilitate și la orice plângere care apare din această cauză. Personalul trebuie să fie informat și unit în a prezenta explicații corecte deținuților; de ce sunt făcute deosebiri în felul în care ei sunt tratați.
În mod inevitabil, ocaziile apar când aplicarea pedepsei cu închisoarea duce la condiții restrictive de întemnițare. Acest lucru se produce, de exemplu, atunci când deținuții străini, care trebuie să fie expulzați din țară la sfârșitul executării pedepsei, nu pot beneficia de permisii din cauza riscului de a nu comite alte infracțiuni. Impunerea condițiilor restrictive este admisibilă numai atunci când constituie o consecință necesară a unei pedepse cu închisoarea, care a fost pronunțată în mod legal și care este obiectivul unei întemnițări juste. Astfel, tratamentul diferențiat al deținuților nu trebuie să fie consecința unei prejudecăți sau a unui fanatism.
A trata în mod diferențiat deținuții poate fi considerat legitim atunci când este o consecință legală și rezonabilă a pedepsei, când se justifică printr-o cunoaștere bine fondată și prin experiența făcută pentru îmbunătățirea condiției personale sau sociale ale deținuților și când este animat de un mare grad de toleranță și înțelegere. Căile de plângere către o autoritate independentă fac posibilă examinarea nepărtinirii și justeței condițiilor restrictive de întemnițare. Dimpotrivă, există discriminare atunci când un comportament este caracterizat prin idei preconcepute și continuă să fie sursa acestor idei.
CAP II. PROBLEMATICA DREPTURILOR OMULUI ÎN CONDIȚIILE ÎNCHISORII.
2.1. Funcția paternalistă a închisorii.
În conjuctura actuală din țara noastră, o adevărată politică de apărare socială și respectare a drepturilor fundamentale implică eforturi deosebite. Desigur, o parte din acestea vor fi destinate ameliorării rapide a condițiilor de viață ale deținuților. În acest sens, rolul unificator al Consiliului Europei referitor la standardele vieții deținuților este evident. Recomandarea (87) 3 privind Regulile Penitenciare Europene constituie baza progresului administrațiilor penitenciare, fiind un adevărat cod deontologic pentru toate categoriile de personal care lucrează cu deținuții.
Ca urmare, se aud tot mai multe voci care cer transformarea regulilor europene într-un instrument de constrângere pentru țările membre ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului. Acest lucru este justificat de necesitatea unor forme de apărare mai adecvate a celor două categorii de drepturi mai puțin protejate de Convenție, și anume, drepturile generale și cele speciale ale deținuților care derivă din statutul lor, recunoscând situația lor aparte și lipsurile la care sunt supuși din cauza măsurilor penale care le condiționează zilnic existența. O serie de drepturi sunt lezate prin venirea în penitenciar: libertatea de mișcare, libera dezvoltare a personalității, participarea la viața economică și socială, dreptul la satisfacție sexuală și la viața familială, dreptul la muncă, dreptul de proprietate (de fapt, capacitatea de administrare a bunurilor proprii), dreptul la autodeterminare, dreptul la o stare mai bună de sănătate.
Desigur, în dreptul penal, orice pedeapsă aplicată unui om trebuie să fie necesară (să răspundă la un rău comis), echitabilă (să fie adecvată personalității făptuitorului), și proporțională cu gravitatea infracțiunii. Dacă introducem în discuție și noțiunile moderne de vinovăție și periculozitate, lucrurile se complică mult; decizia judecătorului devine foarte problematică deoarece la orizont se profilează și o ședere mai lungă sau mai scurtă în închisoare, dar și, consecutiv, o atingere a drepturilor persoanei funcție de durata pedepsei. Ca urmare, regimul penitenciar este conceput astfel încât să atenueze pe cât posibil efectele distructive, uneori patologice, ale șederii în mediul închis, să mențină deținutul într-o stare de sănătate fizică și morală care să-i permită reîntoarcerea la viața liberă fără mari dificultăți.
De aici, și tendința unor specialiști de a vorbi despre funcția paternalistă a penitenciarului, care protejează atât societatea de “cei răi”, dar asigură și o viață suportabilă în timpul executării pedepsei.
2.2. Societatea- adevăratul client al închisorii.
În ce privește penitenciarul românesc de după 1990, “s-a pornit de la o schimbare de structură instituțională, neținându-se cont și de schimbarea în modelul cultural. Nu s-a înțeles că clientul real al organizației penitenciare nu este deținutul, ci însăși societatea, a cărei nevoie de protecție trebuie să o asigure”. De aceea este nevoie de a mobiliza specialiști în drepturile omului și în drept penal, adevărați operatori de structuri care să se ocupe de responsabilitățile așezămintelor penitenciare față de marele public. Totul va începe cu clarificarea rolului dreptului penal, în acest sens, guvernul Canadei oferindu-ne un exemplu porivit în documentul intitulat “Dreptul penal în societatea canadiană”; se enunță faptul că “dreptul penal are ca obiectiv contribuția la a face să domine justiția, pacea și securitatea în societate cu ajutorul unui asamblu de interdicții, de sancțiuni și proceduri destinate reacționării într-un mod echitabil și corespunzător comportamentelor blamabile care cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu grav persoanelor sau colectivității”. Se desprinde clar ideea că “sistemul judiciar face față eșecurilor vieții și celor din societate dar el are puțină putere pentru a schimba sau modifica, unilateral, asamblul sistemului guvernamental astfel încât să reducă problemele la sursele lor”.
2.3. Atitudinea societății față de deținuții liberați.
Pentru mulți dintre noi, cei “păcătoși” sau cei “răi” sunt oamenii care săvârșesc fapte pe care legile statului le condamnă. Cu toate că aceștia își ispășesc pedeapsa pentru fapta pe care au comis-o, sunt totuși priviți cu multă răceală și tratați într-un mod cu totul diferit de ceilalți membri ai societății cu toate că și ei fac parte din aceasta. Plecând de la aceste precizări ia naștere și o întrebare: “Care ar trebui să fie atitudinea societății noastre față de deținuții liberați?”
Staticile dovedesc că mulți dintre deținuții liberați ajung din nou în închisoare. Ceea ce ne face să ne gândim puțin este că unii dintre ei ajung în spatele gratiilor pentru a doua, a treia sau a patra oară. Unii dintre noi suntem tentați să afirmăm că acest gen de oameni nu mai au nici o șansă de reabilitare în societate, pur și simplu ei reprezintă un pericol social. Înainte de a ajunge la o astfel de concluzie trebuie să vedem și un alt aspect; Ce face societatea noastră pentru această categorie de oameni, ce le oferă ea și care este atitudinea ei față de aceștia?
Mulți dintre cei aflați în spatele gratiilor, spun că au ajuns aici datorită vieții mizere. Spun că au 2, 3 copii și stau într-o casă gata să cadă pe ei. Au fost în numeroase locuri pentru a-și căuta un loc de muncă, pentru a câștiga un ban cinstit și toți i-au refuzat auzind că au stat în închisoare. Unii chiar au fost jigniți în mod grosolan. În această situație disperată, neavând bani pentru a-și întreține familia, ei consideră că singura modalitate de a putea supraviețui acestor vremuri foarte tulburi este aceea de a fura, a tâlhări, etc.
Iată deci, că de multe ori, societatea îi respinge și îi privește ca pe niște “rebuturi sau oameni ratați”. Văzând că societatea îi respinge și îi alungă dovedind că nu are nevoie de ei, acești oameni văd în infracțiune singura modalitate de a face față unei vieți atât de dure.
Cu siguranță că societatea trebuie să acorde o grijă mult mai mare deținuților liberați, iar atitudinea ei trebuie să fie cu totul alta. Acestor oameni societatea trebuie să le mai acorde încă o șansă pentru a dovedi că într-adevăr îi pasă de ei, trebuie să-i ajute să-și găsească locul printre ceilalți membri ai ei.
Având în vedere acest aspect, societatea nu trebuie să le întoarcă spatele, ci să le vină în ajutor pentru a putea trece mai ușor peste perioada grea pe care au avut-o de parcurs în detenție, departe de cei dragi, de familie și de prieteni.
Pentru a dovedi că societatea acordă o grijă deosebită acestora, ar trebui să se deruleze mai multe programe de reintegrare a deținuților în societate. Încă din timpul detenției, ar trebui să se deruleze cursuri de calificare în diverse meserii, astfel încât, după ispășirea pedepsei, deținuții liberați să-și poată găsi mai ușor un loc de muncă. Nu ar fi rău dacă deținuții cu aptitudini în unele meserii ar fi recomandați unor firme ce au nevoie de mână de lucru, să-i angajeze. Astfel, ar putea fi apreciați și selectați, încât după liberare să li se acorde un contract de muncă avantajos pentru ambele părți.
Prin toate aceste programe derulate încă din perioada de detenție, îi vom face pe acești oameni mai încrezători în viitorul lor și îi vom ajuta să conștientizeze că societatea le întinde mâna și că are nevoie de ajutorul lor.
Vorbind de atitudinea societății, trebuie să avem în vedere și atitudinea fiecăruia dintre noi față de această categorie de oameni, pentru fiecare dintre noi reprezintă o parte din societatea în care trăim. Atitudinea noastră respingătoare față de ei, este atitudinea societății noastre. Având în vedere acest lucru, fiecare dintre noi trebuie să-l privească pe deținutul liberat nu prin prisma greșelii pe care a comis-o, ci prin prisma nevoii de ajutor de care acest om are nevoie în acele momente. De aceea, nu trebuie să-l judecăm după trecutul său, ci trebuie să-i fim alături de el pentru a-l ajuta pe viitor.
2.4. Semnificațiile unor concepte și norme referitoare la drepturile omului.
Având de o parte documentele internaționale privitoare la drepturile omului, iar pe de altă parte realitățile constatate în penitenciare, se impune o analiză a modului de interpretare a acestora din urmă, astfel încât să nu prejudicieze înțelegerea corectă a practicii unui stat sau altul în materie penitenciară.
Toate tratatele, convențiile și recomandările internaționale trebuie interpretate cu bună-credință, în sensul cel mai larg și obișnuit al termenilor folosiți și în scopul documentului respectiv. Aceasta, deoarece tratatele urmăresc două principii generale: cel al eficienței, adică să servească scopuri practice nu teoretice, și cel al actualității, adică să fie un instrument viu care să poată fi interpretat conform standardelor prezente.
Urmărind modul de structurare a unui tratat internațional, se remarcă de la început utilizarea unor noțiuni vagi, dar care dau coerență documentului și impun factorilor naționali de decizie să depună eforturi pentru “a-și defini marginile”. În universul penitenciar astfel de noțiuni sunt: separațiune, minoritar, securitate, forța și utilizarea ei, bunăstare, tulburare psihică, moral, moralitate publică, periculozitate ș.a.
Acești termeni conferă flexibilitate oricărui document pentru că recunoaște existența diferențelor în morala publică de la un stat la altul și, ca urmare, o marjă de apreciere a cazurilor concrete examinate într-un sistem penitenciar.
Marja de apreciere este determinată de nevoia de a proteja juridicul și a face ca deciziile interne să fie acte de prietenie față de documentele internaționale. Desigur, este subînțeleasă ideea că există un teren juridic comun dar că în statul supus controlului există un anumit specific. Astfel, prezentarea la proces a deținuților preventivi în costumul penal poate să nu fie un indicator al corectitudinii procesului, ci doar un aspect particular instituției penitenciare, reglementat legal.
Iată în continuare semnificația câtorva noțiuni folosite în Declarația Universală a Drepturilor Omului dar și în Pactele Internaționale relative la drepturile omului.
“Arbitrar” semnifică în același timp ilegal și injust: dacă el ar însemna doar ilegal, toate măsurile opresive ale unei administrații ar fi inatacabile atâta timp cât ele ar fi conforme cu legile naționale. De aceea, toate limitele stabilite prin lege trebuie să se bazeze pe justiție, în acest caz fiind implicat și aspectul etic care fundează criteriul just/injust.
O consecință a acestui mod de a vedea lucrurile trimite inevitabil la distincția dintre legalitate și legimitate: legitimul se situează întotdeauna dincolo de legea care se află în curs de examinare. Astfel, o lege care este contrarie dreptului internațional, poate fi legală dar nu este legitimă. Pactele acceptă limitele sau restricțiile prevăzute de lege dar numai pe cele necesare într-o societate democratică.
“Tortura, tratamentele și pedepsele inumane sau degradante”. Interdicția de a fi supus acestora se referă la un drept de o importanță deosebită. În același timp însă, criteriile ce permit a determina dacă un Stat a încălcat acest drept prezintă un mare grad de subiectivitate. Aceste două elemente au condus Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului la interpretarea, cel mai adesea foarte riguroasă, a dispozițiilor referitoare la acestea.
Comisia și Curtea deosebesc cele trei noțiuni esențiale din articolul 3, după gradul de gravitate al tratamentelor sau al pedepselor. Pentru fiecare din noțiuni, ele au definit criteriile astfel:
– “tortura”; tratament inuman având drept scop obținerea unor informații ori a unor mărturisiri sau aplicarea unei pedepse;
– “tratamentul sau pedeapsa inumană”; tratament de natură să provoace în mod voluntar grave suferințe mentale ori fizice și care, în speță, nu se pot justifica;
– “tratamentul sau pedeapsa degradantă”; tratament care umilește în mod grav individul în fața altora sau care îl determină să acționeze împotriva voinței ori a conștiinței sale.
Termenul “moral” indică o normă ridicată de comportament, morala fiind consecința cea mai nobilă a culturii. Calificativul “moral” aplicat conduitei unui individ o leagă de conștiința sa, de simțul său pentru buna conduită adecvată situației și în respectul celorlalți.
Dialogul dintre morală și drept este angajat imediat ce luăm în considerare un drept fundamental al omului. Statul poate pretinde legiferarea în ceea ce privește moralitatea; statul există pentru a promova virtutea printre cetățeni. Dar chiar o lege care impune norme morale trebuie cu necesitate să fie adoptată de organul constituțional competent.
Dacă morala are o importanță în gestionarea problemelor umane, este mai ales datorită faptului că impune simțul responsabilității. Ca să întărească responsabilitatea, moralistul cere legii să acorde cel puțin un tratament echitabil persoanelor care nu au acest simț.
În decizia din 29 mai 1948, Curtea de Casație a Franței a declarat că “ordinea publică” trebuie să intervină pentru a face să prevaleze principiile justiției universale. Ordinea publică vizează limitele sau restricțiile anumitor drepturi ale omului care determină incertitudine și dă ocazia unor grave derogări de la drepturile garantate de stat, mai ales cel de reuniune pașnică. Totuși, experiența arată că în societățile democratice au loc adunări instigatoare. Iată de ce au fost promulgate texte speciale ale legii pentru a regla problemele pe care le pun revoltele și reuniunile instigatoare.
Orice individ se simte atașat de colectivitatea din care face parte. Cuvântul “bunăstare” indică prosperitatea generală, dar, în contextul acestei probleme, de multe ori apare și expresia interes general, care trebuie distinsă de interesul public; acesta din urmă se aplică strict la ceea ce interesează pe fiecare membru al statului, în timp ce cuvântul general se limitează doar la o fracțiune mai redusă a colectivității, chiar dacă este mai importantă.
Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca un stadiu de completă bunăstare fizică, mentală și socială, care nu constă numai în absența unei maladii sau infirmități; acest drept ține de siguranța persoanei, care este unul din drepturile inalienabile ale individului. Sănătatea publică desemnează starea de sănătate a asamblului colectivității, starea de sănătate și salubritate predominantă în cadrul corpului social și absența maladiilor care determină mortalitatea.
2.5. Bolile transmisibile în penitenciare.
Deținuții care sunt infectați HIV, bolnavii de SIDA, TBC, hepatită sau alte boli transmisibile sunt considerați adesea un pericol pentru ceilalți deținuți și pentru personal. În special infecția cu HIV este socotită ca o primejdie, deoarece ea este legată de folosirea drogurilor. De aceea, examinarea medicală obligatorie și testarea sângelui este considerată uneori o soluție. De asemenea, se practică separarea în unități isolate, deși aceasta poate fi discriminatorie. Măsurile luate sunt foarte diferite în diverse țări. Deciziile luate cu privire la aceste probleme nu pot fi bazate pe opiniile iraționale ale deținutului, personalului sau publicului larg. Problema de bază de la care se pleacă trebuie să fie respectarea integrității și demnității persoanei și încrederea în decizia medicală a doctorului și obligația confidențialității. Prin urmare, prima soluție care se recomandă este de a informa deținuții și personalul despre aceste boli, despre riscul real de infectare și cum pot fi evitate. În plus, pentru a reduce riscurile, trebuie să se procure prezervative și chiar seringi pentru cei ce folosesc droguri. Cu toate că este regretabil, contactele sexuale dintre deținuții bărbați și utilizarea drogurilor, mai mult sau mai puțin, sunt parte a vieții din închisoare. Ele sunt, într-o oarecare măsură, efectele închisorii. Astfel de practici sunt nedorite; fără îndoială, contactele sexuale forțate trebuie să fie prevenite și pedepsite, fie prin reglementări disciplinare, fie prin lege; împotriva folosirii drogurilor trebuie să se lupte fin și rațional și este inutil să închidem ochii în fața acestei realități.
Astfel de probleme complexe cer o atenție deosebită asupra pregătirii personalului medical. În special, trebuie să fie adoptate principii clare în probleme de confidențialitate în legătură cu infectarea HIV.
CAP III. REGULI EUROPENE ȘI NAȚIONALE PRIVIND DETENȚIA.
3.1. Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților. Statutul și interpretarea SMR.
Încă de la constituirea sa, Națiunile Unite au căutat să promoveze tratamentul uman al deținuților. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948, interzice tortura, tratamentele crude, inumane sau degradante și pedepsirea (art.5). Încă de atunci Declarația s-a constituit ca o lege cadru pentru multe convenții și rezoluții internaționale, prima din ele fiind Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite privind tratamentul deținuților (SMR), adoptat în 1955. Acesta se ocupă, în special, de condițiile din închisoare și de tratamentul deținuților. Când a fost adoptat SMR, nu s-a intenționat ca acesta să fie un tratat internațional sau o convenție. Totuși, SMR ca un tot, poate fi văzut ca niște prevederi detaliate, care sunt în completarea celor mai multe convenții internaționale. La rândul său, SMR a fost completat cu alte instrumente ale Națiunilor Unite, care au subliniat sau dezvoltat aspectele umane ale condițiilor din închisori și ale tratamentului deținuților sau au stabilit noi legi și drepturi ale deținuților. Aceste noi instrumente sunt: Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice, 1966, (mai ales partea a III – a); Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante, 1984; Ansamblul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor care se găsesc în orice formă de arest sau de închisoare, 1988; Principiile de bază pentru tratamentul deținuților, 1990.
De asemenea, au fost promovate de către organizații profesionale internaționale codurile etice sau standardele pentru îndeplinirea profesiilor respective în închisoare.
Primele 94 de Reguli ale SMR nu au fost niciodată modificate. În 1957 ele au fost aprobate de către Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite și în 1977 a fost adăugată Regula 95 pentru a extinde domeniul SMR, incluzând și persoanele deținute dar necondamnate. Această regulă arată că SMR este aplicabil nu numai persoanelor aflate în închisoare, ci și tuturor acelora care sunt deținute în alte locuri.
Încă de la prima sa adoptare din 1955, SMR a fost confirmat, direct sau indirect, de alte instrumente regionale și internaționale. SMR a fost recunoscut și acceptat în legislațiile naționale, a fost acceptat de administrațiile penitenciare, de tribunale, ca bază pentru politica penală.
În anul 1995, un grup de specialiști în domeniul penitenciarelor, reuniți de organizația neguvernamentală Penal Reform International și de Ministerul Justiției din Olanda au realizat un manual numit “Make Standards Work”, în traducere “A pune regulile în acțiune”. Acest manual prezintă regulile cuprinse în SMR într-un limbaj comun pentru a fi înțeles de administrațiile penitenciare din întreaga lume. Este un instrument valoros de lucru care explică și oferă soluții adecvate problemelor fundamentale din fiecare închisoare.
Standardul de Reguli Minime a fost suplimentat cu alte instrumente internaționale specializate. Astfel, Standardul de Reguli Minime pentru aplicarea drepturilor minorilor, recunoaște extinderea pe care SMR a câștigat-o prevăzând (în Regula 9.1) că nimic din Regulile de la Beijing nu trebuie să fie interpretat ca “excluzând aplicarea SMR… și a altor instrumente și standarde internaționale pentru drepturile omului recunoscute pe plan internațional…”. În Principiile de bază pentru tratamentul deținuților care au fost adoptate în 1995, Adunarea Generală a recunoscut că “SMR adoptat de primul Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților are o mare valoare și influență în dezvoltarea politicii și practicii penale”.
Mai mult, SMR a fost recunoscut de tribunalele regionale. În hotărârile judecătorești, cum este cazul Greciei, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit în mod direct la SMR când a interpretat art. 3 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, care interzice tortura, tratamentele și pedepsele inumane sau degradante.
Recunoașterea generală a SMR de către organisme, guverne și organizații neguvernamentale nu înseamnă că fiecare regulă luată individual are putere legală. Însăși SMR exclude o astfel de interpretare. Observațiile preliminare, Regulile 1, 2, 3 și 4 din SMR conțin unele declarații și hotărâri fundamentale ale standardului, explicând menirea acestuia:
Regula 1. Următoarele reguli nu intenționează să descrie în detaliu un model de sistem de instituție penală. Ele încearcă numai, pe bazele unui acord general al gândirii contemporane și ale elementelor esențiale ale celor mai adecvate sisteme de astăzi, să stabilească ce este acceptat ca fiind, în general, practici și principii bune în tratamentul deținuților și în administrarea instituțiilor.
Regula 2. Având în vedere marea varietate a condițiilor legale, sociale, economice și geografice din lume, este evident că nu toate aceste reguli pot fi aplicate peste tot și în același timp. Ele trebuie totuși să servească în stimularea eforturilor pentru a depăși dificultățile practice apărute în modul de aplicare, în recunoașterea că ele reprezintă ca un tot condițiile minime care sunt acceptate ca potrivite de către Națiunile Unite.
Regula 3. Pe de altă parte, regulile acoperă un domeniu în care gândirea este, în mod constant, încurajată. Ele nu intenționează să excludă experimentările și practicile, prevăzând că acestea sunt în armonie cu principiile și caută să promoveze rezultatele care derivă din textul regulilor. În acest spirit, este justificat ca administrația centrală a închisorilor să se abată de la reguli.
Regula 4. Prima parte a regulilor se ocupă cu administrarea generală a instituțiilor și este aplicabilă tuturor categoriilor de deținuți penali sau civili, condamnați sau în curs de judecare, inclusiv deținuții sub rezerva “măsurilor de securitate” sau a măsurilor de corecție decise de către judecător.
Partea a II-a conține reguli aplicabile numai categoriilor speciale tratate în fiecare secțiune. Totuși regulile din secțiunea A, aplicabile deținuților condamnați, vor fi aplicabile și categoriilor din categoriile B, C, și D, prevăzând că ele nu intră în conflict cu regulile care se referă la aceste categorii, ci sunt în beneficiul lor.
3.2. ASAMBLUL DE REGULI MINIME PENTRU TRATAMENTUL DEȚINUȚILOR.
3.2.1. Reguli penitenciare europene.
Primul raport către Consiliul General al Consiliului Europei privind implementarea regulilor a devenit o îndatorire în 1978. Cu această ocazie a fost stabilit un comitet selecționat din experți care au fost însărcinați cu o evaluare a rapoartelor privind implementarea regulilor ca și cu studierea și raportarea privind problema revizuirii regulilor europene din 1973 și supravegherea lor în Europa. Aceste activități au apărut într-o perioadă de schimbare socială fundamentală, de evoluție economică uriașă și progres tehnic cu salturi semnificative în comportarea socială și politică. În mod natural această evoluție a influențat, de asemenea, legea penală și penologia ca și conducerea închisorilor și tratamentul deținuților. A devenit din nou necesar să se găsească o abordare relevantă și pozitivă și să se schimbe regulile considerabil, în așa fel încât să iasă în întâmpinarea ideilor contemporane.
În 1980, comitetul ales a pledat într-un raport în favoarea unei revizuiri a Standardului de Reguli Minime pentru Tratamentul Deținuților pentru a le aduce la zi cu sentințele contemporane. Acest raport a fost adoptat în același an și de către Comitetul Director pe Probleme de Crimă (C.D.P.C.) ca și de Comitetul de Miniștri; în Recomandarea 914 (1981) privind situația socială a deținuților, Adunarea Parlamentară a fost de acord cu propunerile în sensul că regulile trebuie revizuite.
3.2.1.1. Recomandarea (87) 3.
În această recomandare privind Regulile Penitenciare Europene, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a luat în considerare rolul important al regulilor penitenciare în practica și filozofia tratamentului penitenciar ca și în conducere și a remarcat că tendințele și schimbările sociale semnificative au făcut necesar să aibă loc o reformulare a regulilor anterioare în așa fel încât să sprijine și să încurajeze cele mai bune evoluții și să ofere un scop pentru progresul viitor și a recomandat ca guvernele din statele membre să-și orienteze legislația și practica internă în funcție de principiile stabilite în textul Regulilor Penitenciare Europene, în vederea implementării lor progresive, cu accent deosebit pe scopurile stabilite în preambulul principiilor de bază în Partea I și să asigure cea mai largă circulație cu putință a acestui text.
În conformitate cu preambulul, scopurile regulilor sunt de a stabili un nivel de standarde minimale pentru administrațiile penitenciare, pentru a servi ca stimul pentru administrațiile penitenciare în dezvoltarea unor politici contemporane moderne, unui stil de conducere modernă și practică, în încurajarea unor atitudini profesionale la personalul de penitenciare și în a pune la dispoziție referințe, încurajare și orientare acelora care lucrează la toate nivelurile administrației penitenciare.
3.2.1.2. Principiile de bază.
În procesul revizuirii versiunii europene a SRM s-a căzut de acord în unanimitate, că cele mai importante principii generale care trebuie privite ca reprezentând o bază pentru oricare sistem penitenciar contemporan trebuie formulate în mod clar și încadrate într-o nouă Parte I. Astfel, cele 6 reguli ale Părții I a Regulilor Penitenciare Europene reflectă filosofia fundamentală pe care se bazează sistemele penitenciare din Europa.
Regula 1 arată că privarea de libertate va fi efectuată în condiții materiale și morale care să asigure respect pentru demnitatea umană și sunt în conformitate cu regulile. Această regulă statuează că respectul datorat demnității umane este obligatoriu, reformularea ei fiind menită a întări și mai mult Regula1.
În conformitate cu Regula 2, Regulile Penitenciare Europene vor fi aplicate imparțial. Nu va exista nici o discriminare de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine națională sau socială, naștere, statut economic sau altele. Credințele religioase și preceptele morale ale grupului căruia îi aparține un deținut vor fi respectate: prevederile Regulii 2 sunt în conformitate cu art.9 și art.14 ale Convenției Europene privind Drepturile Omului. Regula 2, care prevede respectarea indivizilor și credințele lor guvernează spiritul în care multe și adesea foarte delicate aranjamente sunt făcute în viața de fiecare zi a instituțiilor penale.
Regula 3 statuează că tratamentul persoanelor aflate în custodie va fi în așa fel organizat încât să le susțină sănătatea și respectul de sine și, în măsura în care durata sentinței o permite, să le dezvolte simțul responsabilității și să încurajeze acele atitudini și abilități care îi vor ajuta să se întoarcă în societate cu cea mai bună șansă de a duce o viață în conformitate cu legea, de autosusținere după eliberare.
Regula 4 cere existența unei inspecții a instituțiilor și serviciilor penitenciare făcută de către inspectori calificați și cu experiență, angajați de o autoritate competentă. Sarcina lor va fi în particular de a monitoriza dacă, și în ce măsură aceste instituții sunt administrate în concordanță cu legile și reglementările, obiectivele serviciilor închisorii și cerințele acestor reguli. Valoarea inspecției făcute cu regularitate a fost accentuată de prioritatea dată acesteia ca fiind unul dintre principiile de bază. Aranjamentele pentru procesul de inspecție vor fi diferite de la o țară la alta. Eficacitatea și credibilitatea serviciilor de inspecție vor fi sporite de gradul de independență față de administrația penitenciară, de care se bucură și publicarea cu regularitate a rezultatelor muncii lor.
În conformitate cu Regula 5, protecția drepturilor individuale ale deținuților, cu referire specială la legalitatea executării măsurilor de detenție va fi asigurată prin intermediul unei examinări întreprinse în conformitate cu regulile naționale de către o autoritate judiciară sau alt organism autorizat constituit pentru vizitarea deținuților și fără să aparțină administrației penitenciare. Importanța acestei reguli este mai mult decât evidentă. Prioritatea ei a fost recunoscută prin includerea ei ca reprezentând unul dintre principiile de bază ale acestor reguli noi. Regula 5 statuează faptul că infractorul condamnat este încă membru al societății și că legea se aplică și la deținuți. O intruziune atât de gravă a statului în viața cetățeanului așa cum o reprezintă sentința cu închisoarea are nevoie de o bază legală solidă, pentru a fi justificată. Nu este suficient ca drepturile și îndatoririle cetățeanului să fie exprimate în mod clar, deținutul trebuie să aibă la îndemână și remediile pentru a-și revendica drepturile.
Regula 6 stipulează că Regulile Penitenciare Europene vor fi puse la dispoziția personalului și a deținuților în limbile naționale atâta timp cât este rezonabil și practicabil. Este o regulă nouă, importantă, pentru aplicarea efectivă a Regulilor în practică.
Partea a II- a a Regulilor Penitenciare Europene conține regulile de la 7 la 50, se ocupă de aranjamentele care trebuie făcute pentru primirea și cazarea deținuților, pentru nevoile lor fizice, spirituale și sociale și pentru menținerea disciplinei și controlului în instituțiile penitenciare. Această parte se referă la regulile privind:
– Primirea și înregistrarea;
– Repartizarea și clasificarea;
– Cazarea;
– Igiena persoanelor și hrana;
– Serviciile medicale;
-Disciplină și pedepse, instrumente de constrângere;
– Informarea și plângerile deținuților;
– Contactul cu lumea exterioară;
– Asistența religioasă și morală;
– Păstrarea proprietăților deținuților;
– Notificarea morții, îmbolnăvirii, transferului etc.
Aceste reguli se constituie într-un model de standarde minime pentru managementul unei închisori în concordanță cu principiile de bază prevăzute în Partea I.
Regulile 7 și 8 se ocupă de primirea și înregistrarea deținuților. Nici un deținut nu va fi primit într-o instituție fără un ordin valid de arestare. Detaliile esențiale vor fi înregistrate imediat și se va păstra o înregistrare completă și sigură pentru fiecare deținut. Aranjamentele de primire îi vor ajuta pe deținuți să-și rezolve problemele personale urgente și cât mai curând cu putință va fi prezentată o informare relevantă în legătură cu situația personală și medicală și programul de tratament pentru fiecare deținut care are de executat o sentință cu o lungime corespunzătoare.
Prevederile privind înregistrarea sunt flexibile în sensul că de la înregistrările scrise de mână și până la echipamentul modern de prelucrare a datelor, toate mijloacele corespunzătoarea de înregistrare sunt admise în conformitate cu stadiul de dezvoltare a fiecărei administrații penitenciare în parte.
Regulile 9 și 10 se referă la asistența individuală imediată și programul de pregătire pentru deținuți și sunt strâns legate de Regulile 68 și 70 care se ocupă de programele de tratament și de pregătire a deținuților pentru liberare.
Regulile 11 și 13 se ocupă de repartizarea și clasificarea deținuților. Repartizarea deținuților nejudecați este în general, făcută de lege având în vedere procedura penală în vigoare. Problema organizatorică a distribuirii infractorilor condamnați în instituțiile penale poate fi rezolvată în diferite feluri. Criteriile pentru distribuire pot fi formale și stabilite dinainte prin lege, decret, reglementare sau ordin. Pe de altă parte, în particular, atunci când se pune problema detenției pe termen lung, decizia în legătură cu unde și sub ce regim va fi plasat infractorul condamnat poate fi luată printr-o repartizare individuală (clasificare). Este necesar ca procedura individuală de repartizare să lucreze prompt, fără complicații nedorite și eficient. Împărțirea deținuților va fi ca urmare rezolvată în conformitate cu criteriile formale cum ar fi sexul, vîrsta, apropierea de casă, legăturile sociale, încadrarea penală și complicii. Clasificarea trebuie ca totuși să satisfacă și nevoile tratamentului special (ex.: necesitatea pentru măsuri de maximă securitate, îngrijire medicală specială sau tratament psihiatric, pregătire profesională, muncă, etc.).
Regulile 11, 12 și 13 se referă la diferențiere, regimuri și clasificare. Aceste măsuri sunt esențiale pentru eficacitatea executării sentințelor urmărind să îndeplinească și cerințele tratamentului dar și protecția societății, securitatea și o bună ordine.
În conformitate cu Regula 11 la repartizarea deținuților în diferite instituții și regimuri trebuie să se țină seama de:
– situația judiciară și legală a deținuților (deținut nejudecat sau condamnat, aflat la prima infracțiune sau obișnuit să comită infracțiuni, având o sentință scurtă sau lungă);
– de cerințele tratamentului special;
– de nevoile medicale;
– de sex și vârstă.
Deținuții, bărbați și femei și cei nejudecați și cei deja condamnați, în principiu, vor fi ținuți în detenție separat și deținuții tineri vor fi ținuți în detenție în condiții care, pe cât, posibil să-i protejeze de influențele dăunătoare și care să țină seama de vârsta lor.
Ideea de bază a diferențierii este foarte simplă:
– dintre toate persoanele aflate în custodie noi trebuie să le separăm pe cele cu adevărat periculoase care necesită măsuri speciale de securitate;
– trebuie să-i separăm, de asemenea, pe cei cu probleme mentale și deținuții psihopatici care necesită tratament medical, psihiatric sau psihologic special;
– pe de altă parte infractorii adolescenți și tineri, cei aflați la prima infracțiune și toți ceilalți deținuți corespunzători pentru formele de detenție deschisă, semideschisă sau alte forme mai ușoare de detenție trebuie să fie separați de deținuții care necesită un tratament standard.
Dacă separarea diferitelor grupuri de deținuți trebuie să aibă un scop practic sunt necesare și măsuri arhitecturale și organizaționale. O închisoare de securitate care nu urmărește să dea vreo formă de tratament poate fi organizată în așa fel încât un număr mic de membri de personal să asigure paza unui număr cât mai mare de deținuți, să aibă grijă de ei, să-i supravegheze, să-i țină ocupați și bine închiși pentru lumea din afară. Stilul tipic de instituție custodială tradițională, este penitenciarul mare de tip pentagon. Detenția care include tratament, pe de altă parte, cere adesea un grad limitat de securitate față de exterior; esența problemei constă din organizarea internă, grupuri care pot fi conduse, personal de specialitate pregătit adecvat și gradul de flexibilitate cel mai mare cu putință care să vină în întâmpinarea diferitelor cerințe ale tratamentului.
Crearea unor regimuri de închisoare merge mână în mână cu suficienta diferențiere a instituțiilor penale. Atunci când este ales un regim penitenciar adecvat, într-un sistem diferențiat, problema cheie este totdeauna legată de cât de departe pot merge facilitățile tratamentului pentru a deveni preponderente în comparație cu aspectele legate de securitate și invers. Alegerea regimului este ca urmare strâns legată de scopul determinant pe care îl are în vedere instituția.
Diferitele regimuri variază de la regimuri deschise, semideschise și alte regimuri mai ușoare la regimuri standard și la regimuri de securitate și maximă securitate. Există de asemenea, regimuri speciale pentru infractorii cu tulburări mentale și psihopați, pentru cei dependenți de alcool și droguri și pentru recidiviștii periculoși. Pentru infractorii adolescenți și tineri ca și pentru cei aflați la prima infracțiune și cei cu accidente de circulație regimurile speciale sunt comune. Într-o serie de sisteme penale s-a introdus detenția în etape și toate sistemele cunosc regimurile de dinainte de liberare. Există într-adevăr, o mare varietate de regimuri posibile.
Regulile 14 la 19 se ocupă de cazarea deținuților. Regula 14 statuează faptul că deținuții, în mod normal, în timpul nopții, vor fi găzduiți în celulele individuale cu excepția cazurilor în care se consideră că există avantaje ca această cazare să fie împărțită cu alți deținuți. Experiența practică arată că această soluție dezirabilă, de cazare “single” în timpul nopții, poate fi realizată numai în parte de către majoritatea administrațiilor penitenciare. Fără îndoială că fiecare administrație penitenciară trebuie să lupte să aibă cât mai multe camere cu putință pentru timpul nopții și să aibă cât mai puțini deținuți cu putință în fiecare cameră.
În conformitate cu Regulile 15 și 19, cazarea asigurată deținuților, în particular toate locurile pentru dormit trebuie să îndeplinească condițiile pentru sănătate, igienă, condiții de climă, conținutul cubic de aer și aer proaspăt, spațiu, lumină, căldură și ventilație, lumină naturală, instalațiile sanitare, instalații de baie și duș. Toate părțile unei instituții vor fi menținute adecvat și ținute curat tot timpul.
Regulile 20 și 21 statuează că deținuților li se va cere ca persoana lor să fie curată și să păstreze un aspect plăcut, ei vor avea la dispoziție facilitățile necesare și articolele de toaletă.
Regulile 22 și 24 se referă la haine și lenjeria de pat. În conformitate cu Regula 23, deținuților cărora nu li se permite să poarte propriile lor haine li se va pune la dispoziție haine potrivite cu clima și adecvate pentru a-i menține într-o stare bună de sănătate. Astfel de haine nu trebuie să fie pentru nici un motiv degradante sau umilitoare. Toate hainele și lenjeria de corp trebuie să fie curate și menținute într-o condiție adecvată. Ori de câte ori deținuții obțin permisia de a merge în afara instituției, li se va permite să poarte propriile lor haine sau haine discrete. În conformitate cu Regula 24 fiecare deținut va avea la dispoziție un pat separat și propria lui lenjerie de pat care vor fi menținute într-o stare bună și schimbate destul de des.
Regula 25 se referă la hrană și statuează că, în conformitate cu standardele stabilite de autoritățile pe linie de sănătate, administrația o va pune la dispoziția deținuților la orele normale, care va fi pregătită și prezentată corespunzător și va satisface din puct de vedere al calității și cantității standardele de dietă și igienă medernă și luînd în considerare vârsta, sănătatea, natura muncii deținuților și pe cât posibil cerințele religioase sau culturale. Va fi la dispoziție suficientă apă pentu băut. Experiența practică intrinsecă arată că o hrană de calitate, felul de a fi servită și prezentată este de cea mai mare importanță pentru climatul interior și funcționarea adecvată a oricărei instituții penale. O bucătărie și un echipament modern par indispensabile.
Regulile 26-32 se ocupă de serviciile medicale. Regula 26 este regula de bază, referitoare la asigurarea serviciilor medicale în instituțiile penale. În conformitate cu această regulă în fiecare instituție va fi disponibil cel puțin un practician de medicină generală. Serviciile medicale trebuie să fie organizate în strânsă legătură cu administrația generală pe linie de sănătate iar serviciul psihiatric va fi și el inclus. Deținuții bolnavi care necesită tratamentul unui specialist vor fi transferați în instituțiile penale specializate sau la spitale civile. Atunci când facilitățile de spital sunt asigurate într-o instituție penală, echipamentul, mobila, produsele farmaceutice și personalul vor fi potrivite pentru îngrijirea medicală și tratament; serviciul stomatologic calificat trebuie să fie la îndemâna fiecărui deținut. Regula 27 prevede faptul că deținuții nu pot fi supuși la nici unui experiment care ar putea conduce la vătămare fizică sau morală. Regula 28 statuează că ori de câte ori este necesar, pentru nașterea unui copil, se vor face aranjamente ca acest lucru să se facă într-un spital din afara instituției. Va fi totuși necesar ca în instituțiile penale să existe personalul și cazarea necesare pentru detenția femeilor gravide și îngrijirea post-natală. Dacă un copil este născut în închisoare acest lucru nu va fi menționat în certificatul de naștere. Atunci când copiilor li se permite să rămână cu mamele lor va exista o prevedere specială în conformitate cu care se va pune la dispoziție personal calificat de îngrijire infantilă și spațiul necesar în care copiii vor fi plasați atunci când nu se află în grija mamelor lor.
În conformitate cu Regulile 29-32 îndatoririle celor de la serviciul medical includ examinarea fiecărui deținut cât mai curând cu putință după primirea în închisoare și după aceea pentru că este necesară grija pentru sănătatea fizică și mentală a deținuților, inspectarea hranei și a apei, a igienei și curățeniei, a sistemului de încălzire, luminii și ventilației. Serviciile medicale vor căuta de asemenea să depisteze și să trateze orice îmbolnăvire fizică sau mentală sau defecte care ar putea să împiedice readaptarea după liberare.
Regulile 33-38 se ocupă de disciplină și pedepse. Orice executare modernă a sentințelor trebuie să încerce să îndeplinească cerințele tratamentului, ca și pe cele privind protecția societății, a securității, disciplinei și bunei ordini. Astfel Regula 33 statuează în mod ferm că disciplina și ordinea vor fi menținute în interesul unei custodii în deplină siguranță, o viață de comunitate organizată, în realizarea obiectivelor instituției. Este de asemenea important a se interzice pedeapsa prin plasarea într-o celulă întunecoasă și orice alte pedepse crude, inumane sau degradante. În conformitate cu Regula 35, orice comportare care constituie o infracțiune disciplinară, tipurile și durata pedepsei, autoritatea disciplinară competentă și autoritatea de sesizat în caz de recurs vor fi prevăzute de lege sau reglementări. Pedeapsa care ar trebui să aibă un efect nefavorabil asupra sănătății fizice sau mentale a deținutului va fi impusă numai dacă cei de la corpul medical își dau acordul în scris și dacă medicul îl vizitează pe cel pedepsit zilnic (Regula 38).
Folosirea instrumentelor de constrângere este reglementată de Regulile 39-40. Folosirea lanțurilor și fiarelor va fi interzisă. Cătușele, cămășile de forță și alte constrângeri corporale nu vor fi folosite niciodată drept pedepse; ele vor fi folosite numai dacă este necesar, ca un mijloc de precauție pentru a împiedica evadarea în timpul unui transfer, pe motive medicale sau din ordinul directorului în vederea protejării de autorănire, rănirea altora sau pentru a preveni stricăciuni serioase aduse proprietății. Modalitățile de folosire a instrumentelor de constrângere vor fi decise de lege sau reglementări și nu trebuie să fie aplicate mai mult decât este necesar.
Regulile 41 și 42 reglementează informarea deținuților, cererile și plângerile acestora. Legea privind executarea sancțiunilor penale, în particular, executarea sentințelor cu închisoarea și detenția deținuților nejudecați trebuie să fie privită ca ce-a de-a treia parte a legii penale, după legea penală de sine stătătoare și legea de procedură penală. Este indispensabil ca întreaga administrație penitenciară să se bazeze strict pe lege și ca deținuții să-și cunoască drepturile și îndatoririle și să aibă temeiurile legale pentru a-și exercita drepturile. O bună informare poate ajuta le reducerea cererilor și plângerilor deținuților. Personalul de închisoare trebuie să fie pregătit și încurajat să suplimenteze informațiile scrise puse la dispoziția deținuților. Astfel Regula 41 arată că fiecare deținut trebuie să aibă la dispoziție la intrarea în închisoare informații scrise în legătură cu regulile din închisoare, cerințele disciplinare, metodele autorizate de obținere a informațiilor și de a face plângeri, care sunt necesare pentru a înțelege drepturile și obligațiile pe care le au și pentru a se adapta la viața din instituția penală. Aceste informații scrise vor fi explicate ori de câte ori este necesar. În conformitate cu Regula 42 fiecare deținut va avea posibilitatea să facă cereri sau să se plângă în fiecare zi, să vorbească cu un inspector de închisori și să facă cereri sau să se plângă în deplină confidențialitate. Cererile și plângerile vor fi analizate și se va răspunde fără nici o întârziere.
Contactul cu lumea din afară, în particular corespondența și vizitele cu familia, prietenii, avocații, organizații din afară, reprezentanții diplomatici sau consulari, ca și informarea prin intermediul ziarelor, periodicelor, cărților și altor publicații, prin intermediul radioului sau televizorului, prin conferințe și plecările din închisoare, reprezintă o parte integrantă a tratamentului. Prevederile acestea sunt stabilite de Regulile 43, 44 și 45.
Asistența religioasă și morală trebuie realizată în conformitate cu Regulile 46 și 47. Regula 48 reglementează reținerea proprietății deținuților și Regula 49 se ocupă cu notificarea morții, bolii, transferului, etc. și Regula 50 arată că deținuții la mutarea lor dintr-o sau într-o instituție vor fi expuși vederii publicului cât mai puțin posibil și vor fi luate măsuri pentru a-i proteja de insultă, curiozitate și publicitate de orice fel. Suferința fizică sau jignirea în timpul transportului este interzisă.
3.2.2. Regimul penitenciar din România. Elementele regimului penitenciar.
Codul penal stipulează faptul că pedeapsa cu închisoarea se execută în regim comun. Aceasta este regula, însă pentru cei condamnați pentru infracțiuni grave, deținerea se efectuează mai mult în camere individuale, celule. Faza de deținere în comun durează aproximativ 1/2, 2/3 din durata pedepsei aplicate. Această fază este precedată de regimul de carantină care durează 21 de zile, iar faza a treia este aceea a muncii în afara penitenciarului, în sistem de supraveghere cu ajutorul altor condamnați sau muncă fără pază și supraveghere, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Nu beneficiază de această fază cei condamnați pentru infracțiuni grave, nici condamnații aflați în stare de recidivă.
Ultima fază de executare a pedepsei, conform Legii 294/2004 de executare a pedepsei închisorii, este aceea a liberării condiționate, în termenul hotărât de instanță.
Actul guvernamental privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției prevede că sistemul penitenciar din România este organizat astfel:
• Administrația Naținală a Penitenciarelor – aparat central;
• Regia Autonomă „Multiproduct”
• Școala de Formare și Perfecționare a Pregătirii Agenților din Administrația Penitenciară;
• Centrul de Formare și Specializare a Ofițerilor din Administrația Penitenciară;
• Baza de Aprovizioare, Gospodărire și Reparații;
• Subunitatea de Acces, Pază și Escortare Deținuți Transferați;
• unități teritoriale: 25 penitenciare de maximă siguranță; 7 penitenciare regim închis; 1 penitenciar regim semi-deschis; 2 penitenciare pentru minori și tineri; 6 spitale penitenciar; 3 centre de reeducare minori.
Din punct de vedere al regimului de deținere aplicat, vom avea următoarele tipuri de locuri de deținere:
– Penitenciare de maximă siguranță;
– Penitenciare de medie siguranță
– Penitenciare semideschise;
– Penitenciare deschise;
– spitale penitenciar;
– centre de reeducare.
a) Penitenciare de maximă siguranță. În acest tip de unități se aplică un regim de maximă siguranță condamnaților la detenție pe viață, celor cu pedepse de 20 de ani sau mai mari și celor care au evadat, care au instigat ori au participat la revolte, care s-au manifestat violent față de personal, care au încălcat grav și în mod repetat regulile de ordine interioară precum și celor care au organizat sau au participat la acțiuni teroriste.
De regulă, acești condamnați nu sunt folosiți la muncă decât în situații deosebite și numai în interiorul locului de deținere și nu sunt scoși din camere decât cu aprobarea directorului sau comandantului, luându-se măsuri deosebite de supraveghere.
Activitățile socio-educative se vor desfășura în camerele de deținere, iar în situația acordării unor drepturi specifice (plimbare, asistență medicală, vizite) se vor adopta dispozitive de supraveghere întărite.
b) Penitenciarele de medie siguranță. Deținuții sunt cazați în comun și sunt scoși la muncă atât în interiorul locului de deținere cât și în exterior, sub pază. Regimul închis se aplică și deținuților care nu sunt folosiți la muncă din motive neimputabile lor. Activitățile socio-educative se desfășoară în comun în interiorul locului de deținere. Prin acte normative sunt stabilite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească deținuții pentru a trece într-un alt regim de deținere.
c) Penitenciarele semideschise. În conformitate cu prevederile Ordinului M.J. nr. 1807/C din 06.08.2001 de acest tip de regim pot beneficia condamnații definitiv, nerecidiviști, cu pedepse până la 5 ani, care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
– au executat 1/7 din durata pedepsei aplicate;
– au avut o comportare constant pozitivă, au fost stăruitori în muncă, au participat și au dovedit interes pentru acțiunile socio-educative;
– au vârsta de peste 21 de ani, mențin legătura cu familia, sunt apți de muncă și au o stare mentală și de sănătate corespunzătoare;
– manifestă o atitudine de regret față de victimă, fapta săvârșită și consecințele acesteia și își recunosc vinovăția;
– nu sunt cunoscuți cu probleme deosebite care se pot constitui în premise sau factori determinanți în producerea unor evenimente negative;
– nu au antecedente sau nu execută condamnări pentru infracțiuni de omor, L.C.M., V.C.G., viol, tâlhărie, evadare, dezertare, incest, ultraj, agresare sexuală a minorilor, trafic de stupefiante, proxenetism, infracțiuni economice cu prejudicii mari, trecere frauduloasă a frontierei, infracțiuni contra păcii și omenirii, contra siguranței statului și alte fapte săvârșite cu violență deosebită;
– nu au fost urmăriți local sau general și nu au alte afaceri judiciare, respectiv în curs de cercetare penală sau în stare de judecată.
Sunt excluși de la selecționare condamnații în primă instanță, precum și cei condamnați pentru tentativă la infracțiunile prevăzute la litera “f”.
Condamnații sunt folosiți la muncă atât în interiorul cât și în exteriorul locului de deținere, supravegheați de cadre. Se pot deplasa neînsoțiți în sectorul de deținere și în spațiile de desfășurare a activităților socio-educative și productive.
d) Penitenciarele deschise. Beneficiază de regimul deschis numai condamnații care:
– au efectuat o parte din pedeapsă (1/5),
– dau dovezi temeinice de îndreptare,
– sunt nerecidiviști;
– sunt stăruitori în muncă și disciplinați.
Sunt folosiți la muncă fără pază în afara locului de deținere sau pentru paza altor condamnați la locul de muncă. Activitățile socio-educative, sportive și moral-religioase se desfășoară fără restricții și pot fi îndrumați să organizeze cu posibilități proprii astfel de activități.
e) Spitalele penitenciar. În aceste unități beneficiază de asistență medicală complexă deținuții cu afecțiuni medicale. Cazarea și separarea deținuților bolnavi se face în raport cu afecțiunile medicale, pe baza criteriilor stabilite de medici.
f) Centrele de reeducare. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare oferă minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală să dobândească învățătura necesară și o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale.
Atât reglementările Legii 294/2004 de executare a pedepsei cu închisoarea cât și Regulamentul de aplicare al acesteia consacră patru elemente care constituie conținutul de bază al regimului penitenciar: munca, activitățile cultural-educative, respectarea unor reguli și obligații specifice unui așezământ penitenciar, regimul stimulentelor și recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare. Vom aborda pe rând aceste patru elemente principale ale regimului penitenciar făcând referire doar la aspecte generale.
3.2.2.1. Munca persoanelor condamnate.
Reglementările în domeniu, Codul penal și Legea 294/2004 prevăd obligația condamnaților de a munci ca o componentă de bază a regimului penitenciar. Aceste prevederi își au temeiul, mai întâi, în necesitatea menținerii unei stări fizice și psihice corespunzătoare a condamnaților, mai ales când este vorba de o pedepsă cu închisoarea de lungă durată. În al doilea rând, necesitatea muncii se întemeiază pe ideea că mulți condamnați sunt certați cu munca, sunt obișnuiți să trăiască din munca altora, din infracțiuni (furturi, tâlhării, etc.). Pedeapsa trebuie folosită pentru formarea la condamnați a deprinderilor de a munci, pentru a-i obișnui cu munca, pentru ca, la liberare, condamnatul să aibă șanse mai mari de a se integra într-o muncă utilă. Este tocmai ceea ce Codul penal prevede la art. 52: “prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială”. Art. 5 al Legii 294/2004 prevede că: “reeducarea condamnaților se realizează prin muncă. Condamnații sunt obligați să presteze o muncă utilă pentru care sunt apți”. În al treilea rând, obligarea la muncă se fundamentează și pe necesitatea acoperirii cheltuielilor de întreținere a condamnatului în penitenciar, altfel el ar deveni un fel de întreținut al statului.
Reglementarea acestei obligații este făcută de legislația noastră într-un spirit umanist. Astfel, munca condamnatului nu trebuie să ducă la epuizarea acestuia, nu trebuie să fie arbitrară și nici degradantă; dimpotrivă, ea trebuie să se desfășoare în condiții suportabile și raționale. Art. 52 alin. 2 din Codul penal prevede: “executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să nu înjosească persoana condamnatului”. Trebuie accentuat faptul că la muncă sunt obligați numai condamnații apți de muncă iar supunerea la muncă este precedată de un examen medical și alte măsuri care sunt menite a stabili capacitatea de muncă a fiecărui condamnat. Totuși, fiind vorba de persoane aflate în executarea unor pedepse, unele aspecte ale muncii au un caracter mai aspru decât în normele dreptului muncii. Astfel, durata muncii condamnatului poate fi prelungită peste opt ore pe zi, retribuirea muncii poate fi mai mică, etc. Mai trebuie menționat faptul că munca este diferențiată: munca femeilor nu poate fi aceeași cu a bărbaților, a condamnaților la pedepse de lungă durată cu a acelora condamnați la pedepse de scurtă durată.
Munca este prin urmare o coordonată deosebit de importantă a executării pedepsei privative de libertate, ea poate deveni o pârghie de bază în combaterea criminalității, în reinserția socială a infractorilor. Legea 294/2004 reglementează obligația condamnaților de a munci și excepțiile de la această obligație, durata zilei de muncă, locurile de muncă, criteriile de repartizare la muncă a condamnaților, retribuirea muncii, răspunderea pentru pagubele materiale provocate de condamanți și altele.
3.2.2.2. Activitățile cultural – educative.
Problema reeducării sociale a condamnaților este amplu dezvoltată în dispozițiile dreptului penal și ale dreptului execuțional penal. În definiția pedepsei, se prevede că “pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului” (art. 52 Cod penal). Deci, pedeapsa nu este numai constrângere ci și corijare, îndreptare a condamnatului. Referindu-se la regimul general de executare a pedepsei închisorii, art. 56 Cod penal face vorbire despre “acțiunea educativă ce trebuie desfășurată față de condamnați…” Iată deci că acțiunea cultural-educativă reprezintă o componentă de bază a regimului penitenciar.
“Educația este o formă de activitate socială, un proces social, care constă în îndreptarea și formarea psiho-morală și socială a omului ca bun membru al societății în care trăiește și activează” spunea prof. Țîrcovnicu în lucrarea sa intitulată “Pedagogia, știința educației”.
În cazul condamnaților, procesul de educare prezintă unele particularități și dificultăți. Astfel, procesul se desfășoară într-un mediu special, mediul penitenciar. Penitenciarul este un mediu impus și nu unul ales, în care starea de spirit precumpănitoare a condamnaților este individualistă, lucru care face procesul de educație mai anevoios. Unul din subiectele procesului de educație este infractorul, o persoană care a comis o faptă reprobabilă, a fost judecat și condamnat. Din punct de vedere psihic și moral acesta este o persoană asupra căreia s-au format aprecieri negative, comportarea sa fiind unanim dezaprobată; infractorul se găsește într-o situație specifică, aceea de condamnat și deținut, susceptibilă de complexe de natură să complice procesul educativ.
Obiectivele activității cultural-educative sunt materializate în programe care sunt realizate de personalul de specialitate din penitenciare, dar vor fi implicați și personalul de probațiune, voluntarii comunitari și reprezentanții societății civile.
Regulile europene introduc noțiunea de tratament penitenciar individual, ceea ce înseamnă individualizarea programelor pe fiecare deținut în parte, în funcție de caracteristicile persoanei, fapta săvârșită, durata pedepsei aplicate, starea de recidivă, posibilitățile de reacție în procesul de reintegrare socială, sex, vârsta și starea sănătății persoanei. Tratamentul individual presupune programe privind: calificarea și recalificarea profesională, instruirea școlară, activități de educație fizică și sport, de însușire a regulilor de comportament în societate, activități terapeutice de specialitate, asistență socială specifică, formarea și stimularea capacității de comunicare, alte programe adecvate.
Un prim pas spre această abordare individuală a tratamentului și a programelor aplicate condamnaților este utilizarea unui nou și util instrument de lucru în cadrul compartimentului cultural-educativ. Este vorba de Dosarul de evaluare și intervenție socio-educativă, a cărui completare începe din momentul depunerii deținutului în camera de carantină și continuă pe tot parcursul executării pedepsei privative de libertate. Cuprinde informații foarte utile care trebuie obligatoriu utilizate în momente importante pe tot parcursul executării pedepsei.
3.2.2.3. Acordarea unor drepturi și impunerea respectării unor reguli și obligații specifice.
Vorbind de drepturile condamnaților, ca și în cazul obligațiilor condamnaților, trebuie precizat că acestea nu trebuie confundate cu drepturile cetățeanului. Aici este vorba de persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate într-un penitenciar, iar aceste persoane, în această calitate de condamnați și pe timpul cât sunt deținute în penitenciar, au anumite drepturi. Aceste drepturi privesc unele aspecte ale relațiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană, îngrijire medicală, etc), sau ale relațiilor cu familia (dreptul la vizite, corespondență), ori au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului. Aceste drepturi se nasc din momentul depunerii în penitenciar, se mențin pe durata executării pedepsei privative de libertate și se sting în momentul liberării definitive.
Deși executarea concretă a pedepsei închisorii implică pentru condamnați suprimarea unor drepturi cetățenești și restrângerea exercitării altora, totuși aceștia nu sunt lipsiți de drepturi și se pot folosi de drepturile pe care le au toți ceilalți cetățeni liberi cu excepția următoarelor:
• Drepturi care se suprimă sau se îngrădesc prin dispozițiile legii ori prin hotărâre judecătorească:
– Dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat și și în funcție de stat (cei arestați preventiv au dreptul de a alege);
– Dreptul de a ocupa o funcție publică implicând exercițiul autorității de stat;
– Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
– Decăderea din drepturile părintești;
– Dreptul de a fi tutore sau curator, etc. De fapt interzicerea acestor drepturi constituie pedepse accesorii ce decurg din însăși pedeapsa închisorii.
• Drepturi care, prin caracterul lor, nu se pot înfăptui în totalitate sau în parte în timpul executării pedepsei:
– Dreptul de a-și stabili singur programul zilnic;
– Dreptul de a-și stabili singur caracterul muncii;
– Dreptul de a-și stabili singur condițiile de muncă, de studiu, etc.
Unele îngrădiri ale drepturilor la care sunt supuși condamnații țin, deci, de conținutul pedepsei iar altele sunt exterioare acesteia. Aceastea din urmă sunt și mijloace pentru realizarea scopului pedepsei. Iată câteva îngrădiri mai semnificative care operează asupra condamnaților pe timpul detenției:
– Îngrădirea dreptului de remunerație completă a muncii, și la recompensele ce le presupune aceasta în condiții normale în afara detenției;
– Îngrădirea unor drepturi în materia asigurărilor sociale și a concediilor;
– Îngrădirea dreptului de a-și alege singuri munca.
Pe timpul detenției condamnații primesc drepturi specifice, prevăzute în legea de executare și regulamentul de aplicare al acesteia, precum și în ordine ale ministrului justiției: dreptul la hrană, echipament și cazarmament; dreptul la asistență medicală gratuită; dreptul la asistență religioasă; dreptul la plimbare și odihnă; dreptul la pachete, vizite și corespondență și cumpărături; dreptul la petiționare; dreptul la instruire; dreptul de a primi vizita avocatului, apărătorului, reprezentantului postului consular sau misiunii diplomatice (cetățenii străini).
Impunerea respectării unor reguli și obligații specifice vizează o totalitate de reguli instituite în penitenciare prin care se statornicesc îngrădirile, lipsurile și privațiunile ce decurg din executarea pedepsei închisorii. Obligativitatea condamnaților de a respecta programul zilnic stabilit prin regulamentul de ordine interioară, de a se supune necondiționat normelor de disciplină, de a se comporta într-un anumit fel cu personalul penitenciarului și față de ceilalți condamnați determină formarea unor deprinderi pozitive și o justă înțelegere a intereselor colectivului din care face parte, o atitudine de respect față de om, formarea de convingeri privitoare la necesitatea respectării normelor de conduită impuse. Pentru a asigura o maximă eficacitate, regulile de conduită în penitenciare, obligațiile condamnaților, interdicțiile, trebuie să fie stabilite în spiritul și pe baza legii precum și în conformitate cu scopul urmărit prin pedeapsă. Aplicarea lor trebuie să se facă în mod uniform pentru toți condamnații unui grup sau unei categorii, iar diferențierea individuală în cadrul grupului trebuie bine fondată și rațională.
3.2.2.4. Regimul stimulentelor, recompenselor și aplicarea sancțiunilor disciplinare.
Un instrument important pentru realizarea reeducării și îndreptării condamnaților îl constituie măsurile disciplinare și recompensele. În procesul de reeducare a condamnaților, sancțiunile și recompensele sunt pârghii necesare, care, mânuite cu grijă și într-o măsură justă, dau rezultate favorabile. Nerespectarea regimului penitenciar, a obligațiilor în timpul executării pedepsei, obligații prevăzute în legea și regulamentul privind executarea pedepselor și în regulamentul de ordine interioară contravine scopului executării pedepsei, adică de a încuraja și ajuta reabilitarea socială și a da deținuților posibilitatea pentru dobândirea competenței de a trăi o viață socială responsabilă care să-i îndepărteze de criminalitate.
Pentru ca sancțiunile disciplinare să îndeplinească această funcție și să devină eficiente, este necesar ca aplicarea lor să se facă numai când acestea prezintă o gravitate și un pericol care justifică recurgerea la asemenea sancțiuni. Aceasta înseamnă că sancțiunile disciplinare se aplică numai în cazurile în care s-au comis, în prelabil, încălcări ale disciplinei și că aceste sancțiuni trebuie să se aplice în raport cu gravitatea încălcărilor și cu vinovăția făptuitorilor.
În Regulamentul de executare a pedepselor sunt prevăzute obligațiile și interdicțiile pe care condamnații trebuie să le respecte și a căror încălcare atrage aplicarea de sancțiuni disciplinare. Obligațiile privesc: respectarea obligațiilor de muncă, de respect pentru dispozițiile conducerii penitenciarului, supunerea la percheziții, regulile de igienă, etc. Interdicțiile privesc adunarea în grupuri, îndemnul altor condamnați la evadare, la revolte, dar încălcările sau abaterile cele mai importante sunt:
– Exercitarea de violențe fizice asupra personalului penitenciar sau asupra altor persoane care execută misiuni în penitenciar;
– Organizarea, sprijinirea și participarea la revolte sau alte acțiuni violente în grup;
– Neexecutarea ordinelor personalului de pază sau a conducerii penitenciarului;
– Neexecutarea activităților lucrative la care a fost repartizat, sau sustragerea de la activitățile de calificare, recalificare;
– Distrugerea, sustragerea de bunuri aparținând avutului public sau altor deținuți;
– Adunarea în grupuri după ora stingerii, practicarea jocurilor de noroc, folosirea altor condamnați pentru servicii personale, nerespectarea duratei muncii, nerespectarea măsurilor de protecție a muncii, etc.
Ordinul M.J. nr. 2963/C/15.12.1999 introduce o procedură de constatare și sancționare a abaterilor disciplinare, în fiecare penitenciar funcționând o comisie de disciplină.
Standardul de reguli minime privind tratamentul deținuților făcând referire la disciplină și pedepse prevede la Regula 27: “Ordinea și disciplina trebuie să fie menținute cu fermitate dar fără a se aduce un plus de restricții față de cât este necesar pentru menținerea securității și a unei vieți în comun bine organizate.”
Deținuților care au comis abateri disciplinare li se pot aplica conform reglementării actuale (Legea 294 și Regulamentul de aplicare) următoarele sancțiuni:
– Avertismentul;
– Suspendarea dreptului de a participa la activitățile culturale, artistice și sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;
– Suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;
– Suspendarea dreptului de a primi bunuri, pe o perioadă de cel mult două luni;
– Suspendarea dreptului de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală, exercitarea dreptului de petiționare și a dreptului la corespondență, pe o perioadă de cel mult două luni;
– Suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult trei luni;
– Izolarea pentru maxim 10 zile.
Legea 294/2004, Regulamentul de aplicare a acesteia, alte ordine ale ministrului justiției prevăd recompense și unele stimulente, precum:
– Suplimentarea dreptului la pachete și vizite;
– Selecționarea în regimul de muncă semideschis;
– Selecționarea în regimul de muncă deschis (“fără pază”) sau la supravegherea altor condamnați;
– Ridicarea unei sancțiuni aplicate anterior;
– Propunere pentru liberare condiționată;
– Propunere pentru grațiere individuală;
– Învoiri; pentru o zi, cel mult 5 zile, cel mult 10 zile;
CAP IV. DOCUMENTE ȘI RAPOARTE INTERNAȚIONALE REFERITOARE LA DREPTURILE OMULUI.
4.1. HIV/SIDA ÎN REGIMUL PENITENCIAR CANADIAN ȘI ÎN LUME.
În sistemul penitenciar federal din Canada, în care execută pedeapsa privativă de libertate deținuți cu condamnări de minim doi ani, numărul cazurilor de HIV/SIDA raportate a crescut, de la 14 cazuri în Ianuarie 1989, la 159 cazuri în Martie 1996, respectiv la 217 cazuri în Decembrie 2000. Aceasta înseamnă că un procent de 1, 66% din totalul deținutilor din sistemul penitenciar federal canadian sunt cunoscuți ca fiind HIV pozitivi.
În unitățile penitenciare provinciale, unde execută pedeapsa privativă de libertate deținuți cu condamnări mai mici de doi ani, ratele infecției HIV sunt, de asemenea, ridicate. Studii desfășurate în penitenciarele din diferite provincii au arătat că seroprevalența HIV în penitenciare este de peste 10 ori mai mare decât prevalența în populația generală, mergând de la 1% până la 7,7%. La fel ca în cazul unităților de detenție federale, și în penitenciarele provinciale numărul deținuților infectați HIV/SIDA este în creștere. Spre exemplu: în British Columbia, un studiu desfășurat în 1993 care a inclus toate unitățile de detenție provinciale din această regiune, a găsit o seroprevalență HIV de 1, 1%. Studiul nu a fost repetat, dar în 1996 o trecere în revistă doar a cazurilor cunoscute a arătat în diferite penitenciare rate ale prevalenței mergând de la 2% la 20%.
În lume, la fel ca și în Canada, prevalența HIV/SIDA în populația penitenciară este mult mai mare decât în populația generală. În general, prevalența infecției HIV/SIDA în penitenciare este strâns legată de doi factori: proporția deținuților care își injectau droguri înainte de începerea executării pedepsei, și rata infecției HIV/SIDA în rândul consumatorilor de droguri din comunitate.
Mulți dintre cei care sunt HIV-pozitivi în penitenciare, erau deja infectați HIV la intrarea în penitenciar. Într-adevăr, cele mai mari rate ale infecției HIV în penitenciare se găsesc în zone în care există rate mari ale infecției HIV/SIDA în rândul consumatorilor de droguri injectabile din comunitate. Comentând situația în Statele Unite, Comisia Națională HIV/SIDA a declarat că, “prin alegerea condamnării la închisoare în masă….ca răspuns guvernamental la problema consumului de droguri, am creat o politică de facto a încarcerării a din ce în ce mai multe persoane infectate HIV”.
Ratele de infecție HIV sunt mari în multe penitenciare din Europa.
În Australia în schimb, au fost raportate prevalențe ale infecției HIV relativ mici în penitenciare. În Statele Unite distribuția geografică a cazurilor de infecție HIV/SIDA în penitenciare este foarte neregulată. Multe sisteme penitenciare continuă să aibă prevalențe HIV mai mici de 1%, în timp ce în altele prevalența ajunge sau depășește 20%.
Prevalența Hepatitei C (HCV) în penitenciare este chiar mai mare decât prevalența HIV: studii desfășurate la începutul și la mijlocul anilor ’90 în penitenciarele din Canada, au arătat pentru HCV rate cuprinse între 28% și 40%. Prevalenta HCV continuă și ea să crească. Cei mai mulți deținuți infectați HCV sunt deja infectați la intrarea în penitenciar, dar există un potențial mare pentru răspândirea în continuare a Hepatitei C: HCV se transmite mai ușor decât HIV, și a fost documentată transmiterea HCV în penitencarele din câteva țări, inclusiv Canada.
5.1.1. Comportamente cu risc crescut în spatele gratiilor.
În ciuda faptului că sistemele penitenciare fac eforturi susținute pentru a preveni consumul de droguri în rândul deținuților – făcând tot ceea ce le stă în putință pentru a preveni intrarea drogurilor în unitățile de detenție – realitatea este că drogurile pot pătrunde, și chiar pătrund, în închisori. Un număr de studii au oferit date asupra măsurii în care se consumă în penitenciare droguri injectabile și alte tipuri de droguri. „Mulți deținuți sunt dependenți de un anumit tip de drog. Dintre aceștia, mulți sunt în închisoare în primul rând datorită unor infracțiuni legate de droguri”.
Un studiu desfășurat în 1995 asupra deținuților de către Serviciul Corecțional din Canada (SCC) a arătat că 40% din cei 4285 subiecți incluși în studiu au declarat că au consumat droguri de când sunt în unitatea de detenție în care se aflau la momentul studiului. Multe persoane din personalul penitenciarelor recunosc ca o realitate consumul de droguri și admit că „drogurile sunt parte a realității și a culturii penitenciarelor”, și că „se pare că nu există nici soluție pentru a garanta că în penitenciare nu se consumă droguri”.
Asemenea dovezi asupra prevalenței consumului de droguri injectabile în penitenciare, sunt confirmate de studii științifice; un studiu asupra transmiterii HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile din Toronto a arătat că peste 80% din subiecți se aflau în penitenciar când au început să-și injecteze droguri, iar 25%, pe perioada detenției, foloseau în comun echipamentul de injectare cu alți deținuți.
Într-un penitenciar federal din British Columbia, 67 % din deținuții care au răspuns la un studiu, au raportat că au consumat droguri injectabile atât în penitenciar cât și în afara acestuia, iar 17% au declarat că au consumat droguri numai în penitenciar.
Multe alte țări au raportat rate mari ale consumului de droguri în spatele gratiilor: în Australia, într-un studiu asupra comportamentelor la risc în penitenciar ale consumatorilor de droguri injectabile, 75% din respondenți au declarat că și-au injectat droguri cel puțin o dată în penitenciar. În Marea Britanie studiile au arătat că atât consumul, cât și disponibilitatea drogurilor în penitenciare depășesc cu mult estimările oficiale și că în mod obisnuit, de nevoie, acele și seringile sunt sunt folosite în comun. Unul din studii a arătat o scădere în penitenciare a consumului de droguri injectabile în rândul deținuților care erau consumatori și în libertate. Oricum, atunci când își injectează droguri, deținuții au șanse mai mari să facă acest lucru într-o manieră riscantă pentru infecția HIV. Studiul a concluzionat că încarcerarea crește riscul de infectare cu virusul HIV.
Un studiu realizat de Uniunea Europeană a arătat că injectarea este foarte frecventă în penitenciarele din țările în care s-a desfășurat studiul (Belgia, Germania, Spania, Italia, Franta, Portugalia și Suedia). Din cei peste 3200 participanți la studiu 32% au raportat că au început să își injecteze droguri în penitenciar, iar 45% au declarat că și-au injectat droguri în timpul detenției.
Pentru transmiterea HIV și a hepatitei C în penitenciare, activitatea sexuală este considerată ca fiind mai puțin riscantă decât folosirea în comun a echipamentului de injectare. Totuși activitatea sexuală există și constituie pentru deținuți un risc pentru infecția HIV. La fel ca în comunitate, activitatea sexuală apare în penitenciare ca o consecință a orientării sexuale. În plus, viața în penitenciar produce condiții care favorizează activitatea homosexuală și stabilirea de relații de tip homosexual între deținuți care nu se identifică pe ei înșiși ca fiind homosexuali. Prevalența activității sexuale în penitenciare este influențată de factori precum cazarea în celule individuale sau în dormitoare, durata sentinței, nivelul de securitate al penitenciarului și măsura în care sunt permise vizitele conjugale. Studiile realizate asupra relațiilor sexuale în penitenciare au arătat că „implicarea deținuților în acest tip de activități variază foarte mult”. Într-un studiu desfășurat în New York atât în penitenciarele statale cât și în închisorile orașului, deținuții au raportat situații frecvente de sex neprotejat în spatele gratiilor.
Într-un studiu realizat pe un lot de 1100 deținuți bărbați din Rusia, doar 10-15% din deținuți au declarat că nu au avut relații sexuale în timpul detenției. Relațiile sexuale fără consimțământ au fost, de asemenea, frecvente.
În Canada, conform studiului realizat în 1995 de SCC, 6% din deținuții din penitenciarele federale au declarat că au avut relații sexuale cu alți deținuți. Aceste date sunt conforme cu studiile realizate în penitenciarele provinciale.
În penitenciar tatuarea este o activitate socială care implică folosirea în comun a echipamentului de tatuare, motiv pentru care este riscantă. În Canada, 45% din deținuții din penitenciarele federale au declarat că și-au făcut cel puțin un tatuaj în penitenciar.
5.1.2. Transmiterea HIV în Penitenciare.
Infecția HIV continuă și va continua să crească în penitenciare dacă nu este luată în serios problema prevenirii. Aceasta situație ridică întrebări importante privind obligațiile morale și legale ale sistemelor penitenciare de a preveni răspândirea mai departe a infecției HIV în penitenciare. Până cu puțin timp în urmă, nu erau disponibile decât câteva date privind modul în care mulți deținuți se infectau cu virusul HIV în timpul detenției. Datele care erau disponibile sugerau că „transmiterea HIV apărea în instituțiile corecționale, dar la o rată destul de mică”. Această concluzie a fost folosită pentru a argumenta că în penitenciare transmiterea HIV era un fenomen rar, care deci nu justifica nevoia unor eforturi de prevenire HIV/SIDA susținute. Oricum, majoritatea studiilor care au arătat nivele relativ scăzute ale transmiterii HIV în penitenciare au fost făcute în stadiile incipiente ale epidemiei HIV și au avut ca subiecți deținuți „pe termen lung”, care au un risc de infecție mai scăzut decât deținuții „pe termen scurt”. S-ar putea să fi fost subestimată măsura în care infecția HIV apare în peniteciare. În ultimii ani, alte studii au arătat cât de înfricoșător de rapid se poate răspândi infecția HIV în penitenciare.
Dovezi epidemiologice și genetice au fost folosite pentru a confirma o explozie a infecției HIV într-un penitenciar din Australia. Printre criteriile folosite pentru a stabili că infecția HIV a apărut cu adevărat în penitenciar, au fost incluse: rezultatele testului HIV, timpul petrecut în penitenciar, locația din unitatea de deținere, comporamentele la risc în penitenciar și înrudirea genetică a secvențelor HIV obținute de la respondenți.
În anul 2000, un studiu realizat de oamenii de știință asupra infecției HIV rezistente la tratament în rândul deținuților din Texas, a identificat un deținut care s-a infectat cu HIV rezistent la tratament în timpul detenției.
Într-un penitenciar federal din Canada, în 1996 doi deținuți HIV și HCV pozitivi au informat personalul medical că au folosit în comun cu un număr semnificativ de alți deținuți ace și echipament de injectare. A fost inițiată o intervenție pentru limitarea creșterii epidemiei și 17 contacți ai celor doi deținuți au fost testați. Oricum, nu s-a făcut nici o încercare de a dovedi că, în urma folosirii în comun a seringilor și a echipamentului de injectare cu deținuți cunoscuți HIV și HCV pozitivi, contacții s-au infectat HIV sau HCV în penitenciar.
Într-un alt penitenciar, în 1997, un deținut care a folosit în comun echipamentul de injectare cu alți deținuți a dezvăluit că este HIV pozitiv. Aceasta a provocat îngrijorare în rândul unui număr semnificativ de deținuți care au folosit în comun cu el echipamentul de injectare. Deținuții nu au vrut să fie testați HIV de personalul medical al penitenciarului de teamă că ar putea fi identificați că sunt consumatori de droguri injectabile. În consecință, comitetul deținuților din penitenciar a solicitat să se realizeze un studiu de seroprevalență HIV, ca un mijloc de protecție a deținuților prin acces la testare anonimă. Studiul a arătat că atât comportamentele la risc, cât și ratele infecției în penitenciar au crescut substanțial de la ultimul studiu care a fost realizat în același penitenciar în anul 1995. În plus, cercetătorii care au realizat studiul au „văzut indivizi cu rezultate incerte la testul HIV, deținuți care probabil erau într-un proces de seroconversie”.
5.1.3. Prevenire: prezervativul.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, 23 din cele 52 sisteme penitenciare care au fost examinate la sfârșitul anului 1991 permiteau distribuția de prezervative. Este important de menționat că nici un sistem care a adoptat o politică de distribuție de prezervative în penitenciare nu a renunțat la această politică și că în fiecare an tot mai multe sisteme penitenciare încep să pună prezervative la dispoziția deținuților. Spre exemplu, într-un număr de studii desfășurate în Europa, proporția penitenciarelor care au declarat că pun la dispoziția deținuților prezervative, a crescut. În cel mai recent studiu, prezervativele sunt disponibile pentru deținuți în toate sistemele penitenciare, exceptând patru dintre acestea. În 1995 cincizeci de penitenciare au lansat în Australia o acțiune legală împotriva statului New South Wales (NSW) pentru că nu le-au fost oferite prezervative, argumentând că „limitarea accesului la mijloace de prevenție și de protejare a sănătății nu face parte din sentința la care este condamnat deținutul ”. Din 1995, cel puțin în parte datorită acestei acțiuni legale, guvernul NSW a decis să pună prezervativele la dispoziția deținuților. De asemenea, și alte sisteme penitenciare din Australia au făcut prezervativele disponibile. Numai în Statele Unite există doar o mică minoritate a sistemelor penitenciare care oferă prezervative.
În penitenciarele federale canadiene, prezervativele au început să fie disponibile începând cu data de 1 ianuarie 1992. După o oarecare opoziție inițială, decizia de a face prezervativele disponibile în penitenciare a fost bine acceptată și nu a creat nici un fel de problemă. Oricum, în unele penitenciare accesul la prezervative rămâne limitat. Mai specific, în penitenciarele în care accesul a fost restricționat la distribuția prezervativelor prin intermediul serviciilor medicale, deținuții au declarat că le este frică să vină să ia prezervative de teamă că sunt identificați ca deținuți care se angajează în activități homosexuale, și prin urmare discriminați. În răspuns, și ca rezultat al recomandării Comitetului de Experți asupra SIDA în Penitenciare, sistemul federal de detenție a anunțat în 1994 că prezervativele, barierele orale (dental dams) și lubrifianții pe bază de apă vor fi oferite deținuților într-un mod mai ușor de accesat și mai discret.
Fără nici o întârziere, trebuie ca prezervativele, barierele orale și lubricanții pe bază de apă să fie oferite deținuților din toate penitenciarele, într-un mod ușor de accesat și discret, în locații variate în unitățile de detenție, și fără ca deținuții să fie obligați să le ceară.
5.1.4. Prevenire: dezinfectantul.
Experiența a arătat că drogurile, acele și seringile reușesc să pătrundă chiar și în închisorile cele mai bine păzite. În timp ce sistemele penitenciare au continuat și adesea și-au intensificat eforturile de interzicere a drogurilor, în întreaga lume penitenciarele au trebuit să ia măsuri pentru reducerea riscului de răspândire a HIV și a altor boli prin consumul de droguri injectabile. Aceste măsuri includ: oferirea de dezinfectant pentru sterilizarea acelor și a seringilor, oferirea de ace sterile și tratamentul de menținere pe metadonă.
Conform Rețelei Organizației Mondiale a Sănătății pentru HIV/SIDA în Penitenciare, încă din 1991, 16 din cele 52 sisteme penitenciare examinate ofereau deținuților dezinfectant pentru echipamentul de injectare. Este important de menționat că nici un sistem penitenciar care a adoptat o politică de oferire de dezinfectant nu a renunțat la această politică, și că numărul sistemelor penitenciare care oferă deținuților dezinfectant continuă să crească de la an la an.
În Raportul său din 1994 Comitetul de Experți asupra SIDA în Penitenciare (CESP) din Canada, a recomandat să se pună dezinfectanți la dispoziția deținuților. Comitetul a subliniat că prin aceasta „în nici un caz nu se încurajează consumul de droguri, ci mai degrabă se subliniază că, în unitățile corecționale, la fel ca peste tot, principala grijă în efortul de a face față consumului de droguri trebuie să fie sănătatea persoanelor implicate și a comunității ca întreg”. Inițial Serviciul Corecțional din Canada (SCC) a respins recomandarea CESP, acceptând doar testarea-pilot a unui program de distribuție de dezinfectant într-un singur penitenciar. Oricum, în primăvara lui 1995, directorul SCC a cerut serviciului să inițieze implementarea distribuției de dezinfectant în toate instituțiile corecționale. Prin urmare, în toamna lui 1996 dezinfectantul a devenit disponibil pentru deținuți în toate penitenciarele.
Cei care nu oferă dezinfectant deținuților acționează împotriva tuturor recomandărilor internaționale și canadiene, care consideră că trebuie să li se ofere deținuților dezinfectanți lichizi nediluați împreună cu instrucțiunile referitoare la sterilizarea acelor și seringilor.
În toate penitenciarele trebuie să se ofere deținuților, în mod ușor, accesibil și discret, dezinfectant lichid nediluat, împreună cu instrucțiuni de sterilizare a acelor și seringilor.
Este important, dar nu este suficient, să se pună dezinfectant la dispoziția deținuților; conform studiilor, dezinfectantul trebuie luat în considerare ca o metodă de reducere a riscului de infecție HIV asociat refolosirii sau folosirii în comun a acelor și seringilor, doar atunci când nu există o altă opțiune mai sigură. Acele și seringile sterile, care nu au fost folosite niciodată sunt mai sigure decât acele și seringile care au fost folosite și apoi dezinfectate.
Probabilitatea unei decontaminări eficiente este și mai scăzută în penitenciar. Injectarea este o activitate ilicită. Deoarece deținuții pot fi surprinși în orice moment de personalul din penitenciar, injectarea și curățarea echipamentului de injectare se desfășoară foarte rapid. Studiile au arătat că dezinfecția echipamentului de injectare consumă mai mult timp decât pot deținuții să acorde acestei activități. Chiar și atunci când dezinfectantul este disponibil, deținuții pot considera că este dificil de accesat. Nu există dovezi concludente că dezinfectantul este eficient în prevenirea transmiterii HCV.
Acele pot fi disponibile în închisori fără riscuri și cu rezultate bune. Distribuția de ace sterile la deținuți a fost și este foarte recomandată, în special datorită eficacității discutabile a dezinfectantului în distrugerea virusului HIV și a altor virusuri. În raportul său din 1994, Comitetul de Experți asupra SIDA în Penitenciare (CESP) a observat că lipsa echipamentului de injectare în închisori conduce aproape fără excepție la folosirea acestuia în comun, în cazul deținuților care persistă în comportamentul de injectare a drogurilor. Unii consumatori de droguri injectabile au declarat că singura dată când au folosit în comun ace a fost în timpul detenției, și că nu ar fi făcut acest lucru în alte circumstanțe. Accesul la echipament de injectare steril ar fi o garanție că deținuții nu sunt nevoiți să îl folosescă în comun cu alți deținuți. Comitetul a concluzionat că distribuția de echipament de injectare steril va fi „inevitabilă” în penitenciare.
Recent, un număr din ce în ce mai mare de penitenciare a pus în practică programe de schimb de seringi și distribuție de echipament de injectare. În Elveția, distribuția de echipament de injectare steril este în unele penitenciare o realitate încă de la începutul anilor 1990. Pentru prima dată echipamentul de injectare steril a fost pus la dispoziția deținuților în 1992, la Penitenciarul Oberschongrun pentru bărbați. După atâția ani, distribuția de ace și seringi funcționează încă, și nu a condus niciodată la nici un fel de consecințe negative, fiind sprijinită atât de deținuți, cât și de personalul și administrația penitenciarului. Scepticismul inițial al personalului, a fost înlocuit între timp cu un sprijin total; personalul a realizat că distribuția de echipament de injectare steril este și în interesul lor. Ei se simt acum mai în siguranță decât înainte să înceapă programul de distribuție. Cu trei ani în urmă, le era tot timpul teamă că se pot înțepa în timpul controalelor de cameră cu un ac ascuns. În prezent deținuții au voie să păstreze acele, dar numai într-un recipient care să se găsească în dulăpiorul medical de deasupra chiuvetei. Nici un membru al personalului nu s-a rănit cu ace din anul 1993 și până în prezent.
În Iunie 1994 un alt penitenciar din Elveția – Penitenciarul Hindelbank pentru femei – a început un proiect pilot de prevenire HIV/SIDA cu durata de un an, proiect care includea și distribuția de seringi. Programul din Hindelbank a fost evaluat de experți externi, cu rezultate foarte bune: starea de sănătate a deținutelor s-a îmbunătățit, nu a mai apărut nici un caz nou de infecție cu HIV sau hepatită, a fost observată o scădere semnificativă a folosirii în comun a echipamentului de injectare, nu s-a observat nici o creștere a consumului de droguri, acele nu au fost folosite ca arme, și doar 20% din personal nu a fost de acord cu instalarea unor automate pentru distribuția de ace. În urma primei evaluări a programului, s-a decis continuarea acestuia. De atunci și până în prezent și alte penitenciare și-au început propriile programe, iar la sfârșitul anului 2000, se derulau programe de distribuție de ace sterile în 7 penitenciare din diferite părți ale țării.
În Germania, în 1995 s-a dat undă verde pentru dezvoltarea și implementarea primelor două scheme pilot, iar primul proiect pilot a început la 15 Aprilie 1996. La sfârșitul anului 2000, scheme de schimb de seringi au fost introduse cu succes în 7 penitenciare, iar altele au luat în considerare implementarea unor astfel de scheme. În Spania, primul proiect pilot a început în August 1997. De atunci încă patru penitenciare au început scheme de distribuție, și s-a recomandat implementarea unor astfel de scheme în toate penitenciarele. În sfârșit, în Australia, un studiu a arătat că schimbul de ace și seringi în penitenciare este fezabil.
Nici un sistem penitenciar canadian nu a început încă proiecte pilot de distribuție de prezervative. Oricum, câteva sisteme, inclusiv sistemul penitenciar federal, studiază problema. Cei care se opun distribuției de ace, argumentează că acest lucru ar putea fi văzut ca o acceptare a consumului de droguri. În realitate însă nu este o aprobare a consumului de droguri ilicite de către deținuți. Dimpotrivă, este o măsură pragmatică de sănătate publică, care recunoaște consumul de droguri injectabile ca o realitate în penitenciare, în ciuda tuturor eforturilor de a-l elimina. Faptul că nu se desfășoară studii pilot de distribuție de seringi, știind că în penitenciare se transmite HIV și alte infecții, poate fi considerat ca o încurajare a răspândirii infecției printre deținuți și apoi la populația generală.
Experiența din penitenciarele în care s-au distribuit deținuților ace, arată că ele pot fi puse la dispoziția acestora într-o manieră care nu este amenințătoare la adresa personalului, și că într-adevăr distribuția pare să crească siguranța personalului din penitenciare.
Există câteva modele de distribuție de echipament steril de injectare. Până acum, fiecare instituție și-a ales modelul său propriu.Ceea ce poate fi făcut și ceea ce trebuie făcut într-o anumită instituție depinde de mai mulți factori: mărimea instituției, măsura în care se consumă droguri injectabile, nivelul de securitate, dacă este un penitenciar pentru femei sau unul pentru bărbați, angajamentul personalului medical, și „stabilitatea” relațiilor dintre personalul penitenciarului și deținuți.
Un mod bun pentru un penitenciar de a începe un program de distribuție de ace și de a depăși obiecțiile, este să îl trateze în primul rând ca un experiment și să îl evalueze apoi, după primul an de implementare.
Este nevoie să se pună la dispoziția deținuților echipament steril de injectare. În sistemele penitenciare în care nu a început încă distribuția, trebuie să se înceapă imediat selectarea penitenciarelor eligibile pentru desfășurarea unor proiecte pilot.
5.1.5. Prevenire și tratament: Metadona.
Oferirea de metadonă este o strategie de prevenire HIV/SIDA, care oferă persoanelor dependente de droguri o opțiune alternativă pentru a se ține departe de folosirea acelor și de folosirea lor în comun; de asemenea, se subliniază că, atâta vreme cât este o formă de tratament indicată medical, ea ar trebui să fie disponibilă pentru persoanele dependente de opiacee, fie că acestea sunt în afara penitenciarului, fie că sunt în penitenciar.
S-a recomandat introducerea sau extinderea metadonei în penitenciare, ca o strategie de prevenire HIV/SIDA care oferă persoanelor dependente de droguri o opțiune alternativă pentru a se ține deoparte de folosirea acelor și de folosirea lor în comun. Principalul scop al metadonei este să ajute persoanele să renunțe la injectare, nu să renunțe la droguri. Reducerea dozei de metadonă – ca scop ultim de a ajuta clientul să renunțe la droguri – este un obiectiv pe termen mai lung. Programele comunitare de metadonă s-au extins rapid în ultimii ani. Există un număr foarte mare de informații care susțin eficacitatea acestor programe în reducerea comportamentelor de injectare cu risc crescut, precum și în reducerea riscului de infectare HIV. Există, de asemenea, dovezi că metadona este cel mai eficient tratament disponibil pentru consumatorii dependenți de heroină injectabilă, din punctul de vedere al reducerii mortalității, al consumului de heroină și al criminalității. Mai mult, metadona atrage și menține în tratament mai mulți consumatori de heroină injectabilă decât oricare altă formă de tratament. În sfârșit, există dovezi că persoanele care sunt în metadonă și care la încarcerare sunt forțate să renunțe la metodonă, cel mai adesea acestea „se întorc la consumul de narcotice, adesea în interiorul sistemului penitenciar, și adesea la consumul prin injectare”. De aceea este foarte recomandat să se permită continuarea metadonei la deținuții care erau în tratament cu această substanță înainte de încarcerare. În plus, o dată cu apariția epidemiei HIV/SIDA, s-au impus de la sine argumentele pentru oferirea metadonei celor care nu urmau un asemenea tratament în libertate: deținuții consumatori de droguri injectabile vor continua probabil să își injecteze droguri și în penitenciare, și sunt mai expuși la folosirea în comun a echipamentului de injectare, ceea ce crează un risc foarte mare de transmitere HIV. La fel ca în comunitate, metadona, dacă este disponibilă pentru deținuți, are potențial pentru reducerea în închisori a injectării și a folosirii în comun a seringilor.
În întreaga lume, un număr din ce în ce mai mare de sisteme penitenciare oferă metadonă deținuților.
În Canada, până recent, metadona a fost prescrisă rar deținuților. Oricum, acest lucru se schimbă acum, pe de o parte datorită recomandărilor care cer sistemelor penitenciare să ofere metadonă, iar pe de altă parte datorită acțiunilor legale.
În Septembrie 1996 serviciul corecțional provincial din British Columbia a adoptat o politică de continuare a tratementului cu metadonă la deținuții adulți care deja erau în tratament în comunitate, devenind astfel primul sistem corecțional din Canada care a pus la dispoziția deținuților metadonă într-o manieră constantă. În prezent în sistemul penitenciar federal și în multe – dar nu toate – din sistemele penitenciare provinciale din Canada, deținuții care sunt deja în tratament în libertate, îl pot continua în penitenciar. Oricum, deținuții care nu au beneficiat de metadonă în libertate, pot avea acces la acest tratament în timpul detenției numai în sistemul penitenciar provincial din British Columbia și, în „circumstanțe excepționale”, în sistemul federal. La începutul anului 2001, oricum, s-au început pregătiri pentru a crește și mai mult inițierea acestui tratament în sistemul penitenciar federal.
Unele sisteme penitenciare sunt încă reticiente la posibilitatea de a oferi deținuților metadonă, sau de a extinde disponibilitatea acestuia la deținuții care nu au primit un asemenea tratament înainte de încarcerare. Unii consideră metadona doar un alt drog pentru alterarea dispoziției, și că disponibilitatea lui întârzie creșterea personală necesară pentru depășirea existenței centrate pe drog. Alții obiectează, de asemenea, împotriva tratamentului pe baze morale, argumentând că nu face decât să înlocuiască dependența pentru un drog cu dependența pentru altul. Dacă ar exista metode alternative de încredere pentru a obține o abstinență de durată, aceasta ar fi o realizare insuficientă. Oricum, nu există asemenea alternative: majoritatea pacienților dependenți de heroină reiau consumul după detoxificare; și puțini sunt atrași și menținuți în tratamentul fără droguri, o perioadă destul de lungă de timp pentru a obține abstinența. Orice tratament care resușește să păstreze în tratament jumătate din persoanele care îl încep, care le reduce acestora în mod substanțial consumul ilicit de opioide și implicarea în activități criminale, și care le îmbunătățește sănătatea și bunăstarea, obține mai mult decât „simpla” înlocuire a dependenței pentru un drog cu dependența pentru altul.
Este important, de asemenea, să se ofere și alte opțiuni de tratament pentru a învinge dependența de droguri. Mai degrabă decât simpla negare a faptului că în penitenciare se consumă droguri injectabile, oferirea de metadonă și a altor opțiuni de tratament este crucială, și respectă drepturile deținuților pentru o îngrijire similară celei care este disponibilă în comunitate.
5.1.6. O strategie integrată.
Măsurile care vizează prevenirea HIV/SIDA și cele care vizează asigurarea adecvată de îngrijire, tratament și suport pentru deținuții infectați HIV/SIDA sunt, fără îndoială, cele mai importante elemente ale unei strategii integrate privind HIV/SIDA în penitenciare. Oricum sunt necesare și alte măsuri adiționale.
De la sfârșitul anilor 1980 și până în prezent un număr mare de organizații naționale și internaționale – incluzând organizații comunitare din multe țări, Comitetul Canadian de Experți asupra HIV/SIDA în Penitenciare, Organizația Mondială a Sănătății, Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA – au analizat problematica ridicată de infecția HIV/SIDA în penitenciare și cu toții au ajuns la aceleași concluzii și au făcut aceleași recomandări.
Toate organizațiile și comitetele au recomandat să se adopte o strategie comprehensivă pentru infecția HIV/SIDA în penitenciare. Sistemele penitenciare trebuie să abordeze într-o maniera proactivă, mai degrabă decât reactivă, problemele ridicate de HIV/SIDA, hepatita, tuberculoza și consumul de droguri în unitățile de detenție; să se angajeze într-un proces de planificare strategică, integrată, pe termen lung; să își coordoneze eforturile și să colaboreze strâns; să angajeze personal suficient și să își bugeteze adecvat programele pentru SIDA și boli infecțioase; să implice deținuți, personal și experți externi (inclusiv organizații care oferă servicii în domeniul HIV/SIDA) în dezvoltarea și implementarea tuturor inițiativelor care vizează reducerea răspândirii HIV și a altor boli infecțioase; să asigure o implementare uniformă a inițiativelor, prin oferirea de proceduri clare, de standarde aplicabile, prin monitorizarea implementării și prin responsabilizarea administrațiilor penitenciarelor pentru implementarea consistentă și conform programului acestor inițiative; evaluarea tuturor inițiativelor de către experți externi.
Deoarece deținuții vin din comunitate și se întorc în comunitate, și deoarece ceea ce se face – sau nu se face – în penitenciare cu privire la HIV/SIDA, hepatita și consumul de droguri, are un impact asupra sănătății tuturor, ministerele sănătății trebuie să își asume un rol activ și să lucreze în strânsă colaborare cu sistemele corecționale pentru a se asigura că sănătatea tuturor, inclusiv a deținuților, este protejată și promovată. O altă opinie, care a fost și este foarte recomandată, este să se transfere autorităților de sănătate publică controlul asupra sectorului medical din penitenciare. Unele țări deja au pus în practică această schimbare. Norvegia a fost una din primele țări care a făcut acest lucru. De asemenea, în Franța, unde sectorul medical din penitenciare a fost transferat Ministerului Sănătății în 1994, această schimbare a avut evident un impact pozitiv. Fiecare penitenciar din Franța este „infrățit” cu un spital public, și „condițiile s-au îmbunătățit simțitor de când s-a transferat responsabilitatea pentru serviciul medical”.
Nu există nici o justificare, fie ea politică, fie în numele sănătății publice, pentru testarea HIV obligatorie sau mandatorie a deținuților, și nici pentru refuzarea accesului deținuților la toate tipurile de activități care sunt disponibile pentru restul populației. În schimb, deținuții ar trebui încurajați să se testeze în mod voluntar pentru HIV, să consimtă la testarea HIV în mod specific și informat, să fie consiliați pre și post testare și să li se asigure confidențialitatea rezultatelor testării HIV. La fel ca pentru persoanele din comunitate, ei trebuie să aibă acces la o varietate de opțiuni de testare voluntară, de calitate înaltă, și fără prejudicii.
Educarea deținuților rămâne unul din cele mai importante eforturi pentru promovarea și protejarea sănătății deținuților. Ea nu trebuie limitată la oferirea de informații scrise sau la vizionarea unei casete video, ci trebuie să includă sesiuni educaționale continue care să fie oferite integral sau parțial de organizații comunitare pentru promovarea sănătății și HIV/SIDA, sau de organizații ale deținuților. Acolo unde este posibil, deținuții trebuie încurajați și asistați în oferirea de programe de educație, consiliere și suport.
Formarea de bază a personalului din penitenciare, inclusiv a personalului de pază, trebuie să includă sesiuni asupra HIV/SIDA, hepatita și alte boli infecțioase. În special, personalul trebuie să cunoască cum să se ocupe de deținuții infectați HIV/SIDA și cum să le respecte demnitatea și drepturile, să cunoască că în majoritatea contactelor cu deținuții nu există nici un risc de transmitere HIV, și să înțeleagă de ce este necesar să se respecte confidențialitatea medicală. Cel puțin o parte din programul de formare a personalului ar trebui să fie oferit de organizațiile comunitare și de persoanele infectate HIV.
Este crucial să se asigure că locul de muncă al personalului este sigur. În acest context, personalul este pe bună dreptate îngrijorat de supra-aglomerarea unităților de deținere și de numărul prea mic de personal raportat la numărul de deținuți care constituie adevărate amenințări la siguranța (sănătatea) lor, mai degrabă decât ar fi măsurile luate pentru a preveni răspândirea HIV în penitenciare. Sistemele penitenciare trebuie să găsească soluții pentru problemele ridicate de personal în această privință.
Reducerea numărului de consumatori de droguri care sunt încarcerați trebuie să devină o prioritate imediată. Multe din problemele create de infecția HIV și de consumul de droguri în penitenciare pot fi reduse dacă se dezvoltă și se oferă alternative la încarcerare, în special pentru infracțiunile legate de consumul de droguri.
5.1.7. O obligație morală și legală de a acționa.
Sistemele penitenciare au o responsabilitate legală și morală de a face tot ceea ce le stă în putință pentru a preveni răspândirea bolilor infecțioase în rândul deținuților, și de a le oferi acestora îngrijire, tratament și sprijin echivalente celor oferite în comunitate. O bună prevenire și îngrijire în penitenciare sunt în interesul tuturor – deținuți, personalul penitenciar și public.
Prin natura sa, încarcerarea implică pierderea dreptului la libertate. Oricum, deținuții își păstrează celelalte drepturi și privilegii „cu excepția celor eliminate sau restricționate în mod necesar datorită încarcerării”. În particular, deținuții, la fel ca orice altă persoană, au „dreptul la cel mai înalt nivel de sănătate fizică și mentală care este posibil”; datoria statului cu privire la sănătate nu se termină la porțile penitenciarelor.
Recomandările privind HIV/SIDA și consumul de droguri în penitenciare au subliniat deopotrivă importanța prevenției în penitenciare și au sugerat să se pună la dispoziția deținuților prezervative, dezinfectant, ace sterile și tratament cu metadonă; de asemenea, au subliniat că este important să se ofere deținuților îngrijire, tratament și sprijin echivalente celor disponibile în comunitate.
Legea poate fi folosită pentru a forța sistemele penitenciare să introducă măsuri preventive, sau pentru a le face să se recunoască responsabile pentru neoferirea acestor măsuri, precum și pentru principala consecință a lipsei măsurilor prevenitive, respectiv transmiterea infecțiilor în penitenciare. În unele cazuri, deținuții au inițiat deja acțiuni legale pentru pentru a obține acces la prezervative și la tratamentul cu metadonă. În aceste cazuri, prin aceasta s-a oferit catalizatorul necesar pentru instituirea unor schimbări care erau demult recomandate. De altfel, tribunalele nici nu au trebuit să instrumenteze cazurile, deoarece guvernele și autoritățile penitenciare, în parte cel puțin datorită acestor cazuri, au acționat înainte ca instanțele să îi forțeze să facă acest lucru, și au pus la dispoziția deținuților atât prezervative cât și tratament de menținere pe metadonă. Mai mult, în cel puțin două cazuri, deținuți din Australia au inițiat acțiuni legale pentru a obține despăgubiri pentru că s-au infectat HIV în timpul detenției. Aceste cazuri au fost importante, dar ar fi rușinos dacă deținuții ar fi obligați să recurgă la acțiuni legale pentru a li se recunoaște dreptul la măsuri preventive. Nu există nici o îndoială asupra faptului că este mai potrivit să se rezolve problema oferirii de măsuri preventive deținuților printr-o acțiune de schimbare rapidă a sistemelor corecționale decât prin acțiuni legale.
Deținuții, chiar dacă trăiesc în spatele gratiilor, sunt parte a comunităților noastre. După un anumit timp, majoritatea părăsesc penitenciarele și se întorc în comunitate, uneori după un foarte scurt timp petrecut în unitățile corecționale. Unii deținuți intră și ies din penitenciar de mai multe ori. Deținuții au dreptul la același nivel de îngrijire și protecție ca și persoanele din comunitate. Ei sunt condamnați la privare de libertate, și nu la infectare. Prin intrarea în penitenciar, deținuții sunt condamnați la încarcerare pentru infracțiunile pe care le-au comis; ei nu trebuie condamnați la HIV și SIDA. Nu există nici o îndoială că guvernele au o responsabilitate morală și legală de a preveni răspândirea HIV în rândul deținuților și a personalului, și de a oferi îngrijire și tratament celor infectați. Ele au, de asemenea, responsabilitatea de a preveni răspândirea HIV în rândul comunităților. Deținuții sunt comunitatea. Ei vin din comunitate și se întorc în ea. “Protejarea deținuților înseamnă protejarea comunităților noastre”.
Introducerea măsurilor preventive în penitenciare și oferirea de îngrijiri medicale echivalente celor disponibile în comunitate, sunt în interesul tuturor părților implicate. Atât deținuții, cât și personalul și publicul general vor beneficia în urma oricărei măsuri prin care se previne răspândirea HIV și a altor infecții. Prin aceste măsuri se va proteja sănătatea deținuților, care nu trebuie, datorită încarcerării, să fie expuși riscului unei maladii mortale. Prin aceste măsuri se vor proteja angajații din penitenciare, deoarece reducerea prevalenței infecțiilor în penitenciare înseamnă și reducerea riscului de expunere a personalului la aceste infecții. Prin aceste măsuri se va proteja și publicul. Cei mai mulți deținuti stau în penitenciare doar scurte perioade de timp și se întorc apoi în comunitățile lor. Pentru a proteja populația generală, trebuie să existe măsuri preventive în penitenciare, la fel cum ele există în afara lor.
4.2. RAPORTUL DE ȚARĂ AL AMBASADEI SUA ÎN ROMÂNIA PRIVIND RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN ȚARA NOASTRĂ (2004).
4.2.1. Privarea arbitrară sau ilegală de viață.
Nu au existat asasinate motivate politic din partea guvernului sau a agenților săi; totuși, a existat o singură posibilă omucidere extrajudiciară. În mai, poliția l-a împușcat și ucis pe N.Ș., în vârstă de 31 de ani, din Jegalia (județul Călărași), când acesta a refuzat să se oprească la avertismentul poliției. Poliția încerca să îl rețină pe baza unor acuzații de viol.
În decembrie, președintele demisionar Ion Iliescu l-a grațiat pe fostul lider al minerilor, Miron Cozma, care a fost condamnat în 1999 la 18 ani închisoare pentru că a condus mineriada din 1991, pentru subminarea puterii de stat, care a dus la moartea a cel puțin trei persoane și rănirea multor altora. Reacția publică de anvergură l-a determinat pe Iliescu să anuleze grațierea lui Cozma. Pe baza deciziei lui Iliescu, autoritățile l-au reținut din nou pe Cozma, aducându-i, în plus, alte acuzații separate.
În trecut, poliția a făcut excesiv uz de forță, fapt care a dus la decesul unor cetățeni. Autoritățile polițienești au decis, în cele din urmă, că ofițerii de poliție nu au fost responsabili pentru moartea prizonierului Mihai Iorga, deși autopsia a stabilit că ofițerii de poliție l-au omorât în bătaie în 2002.
Organizația non-guvernamentală Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii (Romani CRISS) a continuat să investigheze moartea, în 2002, a lui Nelu Bălășoiu, un rom care a fost găsit mort în penitenciarul Jilava, de lângă București. În martie, familia lui Bălășoiu, Romani CRISS și un alt ONG, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), au făcut apel, în decembrie 2003, la decizia procuraturii de a nu deschide o investigație asupra ofițerilor de poliție implicați în caz, pe motiv că moartea lui Bălășoiu s-ar fi produs din motive de sănătate. În iunie, o Curte de Apel din Craiova a trimis dosarul la procuratură pentru continuarea investigațiilor.
În octombrie 2003, Curtea Supremă a dat sentințe de 10 ani de închisoare pentru doi foști agenți ai fostului serviciu de securitate, pentru omorârea în bătaie, în 1985, a disidentului Gheorghe Ursu.
4.2.2. Tortura și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.
Constituția interzice astfel de practici; totuși, au existat informații credibile potrivit cărora poliția a bătut deținuți și a făcut uz de forță excesivă. Organizațiile pentru drepturile omului au citat numeroase sesizări privind tortura și tratamente abuzive din partea poliției.
Legea permite folosirea armelor de foc împotriva persoanelor care se opun arestului. În ianuarie, poliția din București l-a împuscat și rănit pe Marius S.M., în vârstă de 22 de ani, pentru că nu s-a supus ordinului ofițerilor de poliție de a opri vehiculul după ce a comis o contravenție. Organizațiile pentru drepturile omului au concluzionat că S.M. a fost rănit din cauza neglijenței în folosirea armelor, ceea ce reprezintă o încălcare a legii.
În martie, membri ai secției de poliție 14 din București și membri ai forței de intervenție rapidă ar fi agresat fizic un adolescent de 15 ani, C.B., care trecea din întâmplare prin apropierea unui incident între poliție și un grup de șoferi de taxi. Minorul a fost spitalizat pentru o zi și jumătate, iar familia bănuiește că externarea sa timpurie a fost cauzată de presiunile poliției.
În iunie, un polițist ar fi agresat fizic un băiat de 12 ani din Fetești pentru că i-ar fi vandalizat mașina. Deși poliția a fost reticentă în deschiderea unei investigații în cazul de agresiune, până la urmă Procuratura din Fetești a început o investigație.
În august, doi membri ai Serviciului de Pază și Protecție l-au agresat fizic pe secretarul de stat în Consiliul National Audio-Vizual (CNA) Șerban Pretor, după ce i-au forțat mașina să iasă de pe șosea, într-o aparentă altercație rutieră. Poliția a ezitat din nou să înceapă investigații. Șeful poliției locale din Medgidia a fost demis după ce a făcut publică identitatea agresorilor. În urma unei largi mediatizări în presă a cazului, autoritățile i-au transferat pe cei doi agresori în serviciul de rezervă și au trimis cazul la un tribunal civil, pe motiv că respectivii nu se aflau în timpul serviciului.
ONG-urile care apără drepturile minorității rrome au continuat să pretindă că poliția a făcut uz excesiv de forță împotriva romilor și i-a supus unor tratamente brutale și hărțuiri. În ianuarie, șeful unei secții locale de poliție și trei civili ar fi supus un cuplu de romi, Stela și Sofron Varga, la violențe verbale și fizice, în satul Bănișor, din județul Sălaj. Potrivit Romani CRISS, un ofițer de poliție i-a acostat pe cei doi, care vindeau diferite bunuri pe baza unui permis valid de vânzare, și le-a cerut produse pe gratis pentru a le permite să își continue activitatea. Cuplul a protestat, iar situația a devenit violentă. După ce femeia a depus plângere, Inspectoratul de Poliție din Județul Sălaj a concluzionat că șeful secției de poliție nu avea nici o vină și că poliția trebuie să îi investigheze pe cei doi civili pentru presupusele lor acțiuni de violență.
În iulie, doi polițiști și cinci membri ai trupelor de intervenție rapidă DIAS au intrat în comunitatea romă, din satul Valu lui Traian, județul Constanța, și i-au bătut pe membrii comunității cu bastoane, în timpul căutării unor suspecți în legătură cu o altercației între doi indivizi romi și un vecin; 13 romi au fost răniți în presupusa agresiune. Potrivit Romani CRISS, primarul a amenințat să le alunge pe victime din sat dacă depuneau plângere sau scriau declarații împotriva poliției.
În timpul anului, un Consiliu de Disciplină la nivel de județ al Inspectoratului de Poliție l-a găsit nevinovat pe un ofițer în haine civile, în bătaia aplicată în iunie 2003, lui Mihai Dumitru, în timpul unui raid în Tulcea. MAI a admis inițial vinovăția ofițerului și a propus Consiliului de Disciplină pedepsirea lui potrivit Legii Statutului Polițistului. Parchetul a trimis cazul în instanță pentru investigație penală. Cazul se afla încă în curs de desfășurare la sfârșitul anului. Nu s-au înregistrat evoluții în alte cazuri raportate în 2003, care includ: agresarea fizică de către poliție a unui cuplu de romi căsătoriți, din Șimleul Silvaniei, județul Sălaj; agresarea fizică de către un ofițer de poliție beat asupra lui Lucian Lăcătușu, de 19 ani, din Parancea, județul Buzău și presupusul atac al poliției asupra a patru romi dintr-o familie.
La sfârșitul anului, cazul lui Mugurel Soare, împotriva căruia un ofițer de poliție ar fi făcut uz excesiv de forță, și cel al lui Adrian Georgescu, un homosexual care a fost hărțuit, părăsind ca urmare țara, se aflau încă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
ONG-uri pentru drepturile lesbienelor și homosexualilor s-au plâns că poliția a folosit violența și a hărțuit membri ai acestei comunități. ONG-urile au notat că puține victime au făcut plângere, de teama hărțuielilor din partea comunității locale și poliției sau din cauza convingerii că autoritățile nu ar desfășura investigații obiective.
Condițiile din penitenciare au continuat să fie dure. Există 43 de unități penale, incluzând 34 de închisori, 6 închisori-spital și trei instituții de detenție juvenilă. Suprapopularea a rămas o problemă serioasă, deși a existat o ușoară îmbunătățire față de 2003.
Organizațiile pentru drepturile omului au raportat că abuzul asupra prizonierilor, din partea autorităților și a altor deținuți, au continuat să fie o problemă. Organizațiile pentru drepturile omului au pretins că practica de a da anumite privilegii unui “reprezentant ales” în fiecare celulă a constituit o discriminare împotriva restului populației din închisoare. Astfel de organizații au criticat, de asemenea, pedeapsa prin sistemul penitenciar, despre care au spus că are un slab impact pozitiv în vederea reabilitării în societate a deținuților. Guvernul a făcut unele eforturi de a îmbunătăți condițiile aspre, inclusiv parteneriate cu ONG-uri pentru programe de reabilitare pentru deținuți și cursuri de pregătire pentru a împiedica folosirea drogurilor și răspândirea HIV/SIDA și a tuberculozei.
În iunie, Ionuț-Cristinel Maftei, în vârstă de 24 de ani, care ispășea o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru furt, în Iași, a intrat în comă și a murit în urma unei grave lovituri la cap primite în celula sa, în circumstanțe neclare. Suspectând implicarea supraveghetorului de celulă (un angajat al închisorii), familia lui Maftei a înaintat în iulie, o plângere împotriva supraveghetorului la Procuratura Militară din Iași.
Din cauza spațiului disponibil limitat din sistemul de penitenciare, deținuții care așteaptau să fie judecați erau uneori ținuți în aceleași clădiri cu prizonierii condamnați. Condițiile au fost aproximativ la fel pentru ambele categorii (aceeași hrană, același tip de celule), dar deținuții au fost, în general, ținuți separat de populația închisorii și s-au bucurat de acces mai frecvent la vizitatori și, în general, de acces liber la reprezentanți legali.
Femei și bărbați, adulți și minori, deținuți în așteptarea procesului și infractori condamnați sunt ținuți, în general, separat.
În iunie, parlamentul a aprobat două legi noi privind închisorile: una care modernizează sistemul de termene cu închisoarea, iar al doilea, privind statutul cadrelor din penitenciare, care cere demilitarizarea personalului închisorilor.
Guvernul a permis vizitarea penitenciarelor de către observatorii pentru drepturile omului și reprezentanții mass-media. Directoratul General al Penitenciarelor a raportat că au existat 7127 vizite individuale sau de grup din partea mass-media și a ONG-urilor locale și din străinătate în penitenciare pe parcursul anului.
4.2.3. Arest și detenție arbitrare.
Constituția interzice arestul și detenția arbitrare, iar guvernul, în general, a respectat aceste interdicții.
MAI comandă poliția și jandarmeria, ca și poliția de frontieră, Autoritatea pentru Străini, Oficiul Național pentru Refugiați, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (managementul informațiilor secrete), Grupul Special de Protecție și Intervenție și Unitatea Specială de Aviație.
În timp ce poliția a respectat în general legea și procedurile interne, corupția a fost o problemă continuă. Corupția la nivele inferioare, omniprezenta mică mită au fost principalul motiv al lipsei de respect a cetățenilor față de poliție și au contribuit la o lipsă corespunzătoare de autoritate a poliției. Salariile extrem de mici (uneori neplătite la timp) au contribuit la înclinația unora dintre oficialii responsabili cu aplicarea legii de a lua mită.
Guvernul a abordat aceste probleme prin intensificarea pregătirilor în vederea creării unei forțe polițienești mai profesionale și pedepsirea corupției.
În aprilie, guvernul a pus în aplicare un cod de etică pentru ofițerii de poliție, care prevede reguli stricte pentru comportamentul profesional în domeniul aplicării legii. Abordează în mod specific corupția, folosirea forței, tortura și comportamentul ilegal și cere tuturor ofițerilor însărcinați cu aplicarea legii să respecte prevederile privind drepturile omului din Constituție și convențiile internaționale. Actele ilegale sau abuzive pot atrage sancțiuni penale sau disciplinare. În conjuncție cu codul de etică, guvernul a creat o comisie permanentă în cadrul MAI pentru monitorizarea respectării acestui cod.
Reforma poliției și procesul de demilitarizare a continuat pe parcursul anului. În septembrie, guvernul a emis o decizie care continuă reforma în structurile de afaceri interne și control ale MAI, prin crearea unei noi Diviziuni Anticorupție și Standarde Profesionale, în cadrul Directoratului de Informații și Protecție Internă. În septembrie, parlamentul a adoptat o nouă lege privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, care se ocupă de toate investigațiile penale. Legea a stabilit o noua structură de poliție cu dublă subordonare, administrativă, față de MAI și operațională, față de procurorii care se ocupă de cazuri individuale. În octombrie 2003, Statutul Polițistului a fost amendat printr-o ordonanță de guvern, care detaliază acțiunile disciplinare împotriva ofițerilor de poliție, inclusiv suspendarea din serviciul activ în timpul anchetelor penale.
Constituția prevede că doar judecătorii pot emite mandate de arest și percheziție. Un judecător poate ordona detenția temporară, pe perioade de 30 sau 60 de zile, în funcție de caz. Curtea poate extinde aceste termene; totuși, detenția înainte de proces nu poate depăși 180 de zile. Detenția de dinainte de proces este inclusă în perioada de detenție propriu-zisă, dacă deținutul este condamnat. Tribunalele și procurorii pot fi trași la răspundere pentru măsuri nejustificate, ilegale sau abuzive. Legea cere autorităților să îi informeze pe cei arestați de acuzațiile care li se aduc și de drepturile lor legale. Poliția trebuie să le explice deținuților drepturile pe care le au, într-o limbă pe care aceștia o înțeleg, înainte de a obține o declarație. În general, autoritățile care sunt îndreptățite emit mandate de arest. Legea prevede un sistem de cauțiune; totuși, este rareori folosit în practică, aparent pentru că aceia care cer să fie eliberați pe cauțiune nu întrunesc cerințele legale. Deținuții au avut în general acces la asistența juridică și la familiile lor.
Legea permite poliției să ia la secția de poliție orice persoană care pune în pericol alte persoane, ordinea socială sau pe cei a căror identitate nu poate fi stabilită. Poliția folosește deseori această prevedere pentru a deține persoane timp de 24 de ore. Minorii care au cel puțin 16 ani pot fi subiect de arest pentru toate infracțiunile; minorii cu vârste între 14 și 16 ani pot fi subiect de arest preventiv dacă demonstrează depline capacități mentale, dar doar în cazuri implicând delicte grave și circumstanțe agravante; minorii cu vârste sub 14 ani nu pot fi judecați penal. Potrivit legii, guvernul este obligat să furnizeze asistența juridică minorilor care sunt reținuți sau arestați în timpul unei investigații penale sau proces. Confidențialitatea discuțiilor între deținuți și avocații lor a fost în general respectată.
4.2.4. Refuzul unui proces public corect.
Constituția prevede un sistem judiciar independent; totuși, membri ai judiciarului au pretins că unii judecători au fost supuși presiunilor politice.
În octombrie 2003, Constituția a fost amendată pentru sporirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) în selectarea, promovarea, transferarea și disciplinarea “magistraților”, un termen care îi include pe judecători și procurori. Numărul de membri ai CSM a fost extins de la 17 la 19, iar ministrul justiției a fost înlaturat de la presedinția consiliului. La sfârșitul lui septembrie, trei legi au intrat în vigoare, care au pus în practică pe mai departe amendamentele legate de sistemul judiciar prin reglementarea compoziției și rolului CSM, reglementând carierele magistraților și organizarea judiciară. Aceste legi confirmă controlul CSM asupra membrilor săi, în timp ce stabilește responsabilitatea Ministerului Justiției în probleme administrative și bugetare.
La începutul lui decembrie, alegerile pentru poziții în CSM au fost umbrite de acuzații potrivit cărora unii candidați au făcut presiuni și și-au intimidat subordonații pentru a vota în favoarea lor. Alti magistrați și grupuri ale societății civile au cerut Senatului să nu valideze rezultatele și să ceară noi alegeri. Asociația Magistraților din România a depus o plângere oficială la Senat privind numirea a doi reprezentanți ai societății civile, pretinzând că aceștia nu aveau pregătirea, experiența și nici statura morală pentru a fi membri acreditați ai CSM, primind numirea datorită loialității lor față de guvernarea PSD de atunci.
Guvernul a luat unele măsuri pentru combaterea corupției în rândul oficialilor, inclusiv în ce privește membrii sistemului juridic.
Legea stabilește un sistem judiciar pe patru nivele instituționale, incluzând Curțile de Apel. Acuzații au recurs final la Înalta Curte de Casație si Justiție, sau, pentru probleme constituționale, la Curtea Constituțională. Câte un Parchet este asociat fiecărui Tribunal. CSM nominalizează un candidat pentru funcția de Procuror General, pe care îl numește președintele. Procurorul General este independent operațional de alți membri ai ramurii executive, incluzând Ministerul Justiției. Legea permite folosirea limbii materne pentru minorități în tribunale sau în relația cu autoritățile.
Legea prevede că delictele Poliției Naționale să fie investigate de procurori simpli. Procurorii militari continuă să se ocupe de cazuri care implică “securitatea statului”, iar Jandarmeria și Poliția de Frontieră continuă să fie sub jurisdicție militară. ONG-urile pentru drepturile omului au notat că acele cazuri implicând personal militar și de poliție au continuat să fie judecate de tribunale militare. Investigațiile tribunalelor militare asupra abuzurilor poliției au fost greoaie și nu au fost urmate pe mai departe de acțiuni în instanță. Grupurile locale și internaționale pentru drepturile omului au criticat instrumentarea cazurilor de tribunalele militare, pretinzând că investigațiile procurorilor militari au fost nejustificat de lungi și deseori neconcludente.
Legea prevede dreptul la un proces corect; totuși rămâne percepția răspândită că sistemul judiciar este corupt. Procesele sunt deschise publicului. Legea nu prevede procesul cu juri. Constituția prevede dreptul la asistența juridică și prezumția de nevinovăție până la sentința finală a unui tribunal. Legea cere ca un avocat să fie numit pentru acuzații care nu își permit reprezentant legal sau care sunt, din alte motive, incapabili să selecteze asistența juridică; în practică, asociațiile de barou locale au furnizat avocați celor fără posibilități materiale, fiind compensate de Ministerul de Justiție. Atât reclamanții, cât și acuzații au dreptul la apel. Legea prevede că mărturiile obținute ca rezultat al brutalității poliției să poate fi retrase de acuzați când sunt aduși în fața instanței; practica obținerii de mărturii prin bătăi au avut loc ocazional în trecut. Nu au fost raportate incidente sau mărturisiri rezultate din bătăi ale poliției pe parcursul anului. Sistemul judiciar a avut tendința să fie ineficient și lent.
4.2.5. Interferența arbitrară în viața privată, familie, locuință sau corespondență.
Constituția interzice perchezițiile ilegale. În timpul anului, au intrat în vigoare amendamente constituționale care au transferat responsabilitatea pentru emiterea de mandate de percheziție de la procurori la judecători. Organizațiile pentru drepturile omului și juriștii au continuat să studieze impactul potențial al acestor amendamente asupra investigațiilor desfășurate pentru motive de securitate națională. Anterior, legea permitea oficialilor de securitate să intre în locuințe fără autorizație de la un procuror, dacă se consideră că o amenințare la securitatea națională este iminenta. Astfel de acțiuni au fost rare.
Constituția protejează confidențialitatea mijloacelor electronice de comunicare; totuți, legea permite folosirea interceptării electronice atât în cazuri penale, cât și în cazuri de securitate națională. În ianuarie, Codul de Procedură Penală a fost amendat pentru transferarea responsabilității privind autorizarea interceptărilor electronice de la procurori la judecători și este necesar ca interceptările electronice în cazuri penale să se desfășoare sub supervizarea unui procuror. Cu toate acestea, echipamentul pentru astfel de interceptări a rămas sub controlul Serviciului Român de Informații (SRI), la care procurorii nu au avut acces direct.
Pentru motive practice, SRI s-a ocupat fizic de toate interceptările electronice. Anterior, legea permitea SRI să monitorizeze comunicațiile după obținerea unei autorizații de la “procurorul numit special de Procurorul General” pentru activități implicând amenințări la adresa securității naționale. În noiembrie, o nouă lege privind terorismul a fost aprobată și creează proceduri speciale pentru autorizarea interceptărilor electronice în cazuri de securitate națională și cazuri implicând acte teroriste.
În circumstanțe excepționale (când există o amenințare clară și prezentă la securitatea națională), instituțiile guvernamentale pot începe interceptarea fără un mandat emis de judiciar. Totuși, o cerere de autorizație trebuie apoi transmisă în termen de 48 de ore. În practică, SRI a continuat să opereze potrivit autorității sale legislative anterioare. SRI poate în mod legal să se implice în supravegheri, să ceară documente oficiale sau informații și să se consulte cu experți tehnici, pentru a determina dacă o situație constituie o amenințare la securitatea națională, sau pentru a preveni o infracțiune.
Legea permite persoanelor cu statut de cetățean accesul la dosarele poliției secrete ținute de guvernul comunist. Un consiliu aprobat de parlament a cercetat dosarele și a dat publicității informațiile care nu implicau secrete de stat sau care nu puteau periclita securitatea națională. Dosarele au rămas în custodia serviciului de informații. Observatorii au criticat legea pentru că a exclus studierea dosarelor celor angajați în prezent în serviciul de informații și pentru restricționarea definiției de “informator” la cea de persoană care primea plata pentru servicii, făcând imposibilă identificarea indivizilor care au colaborat cu Securitatea din alte motive, cum ar fi avansarea personală sau convingerea ideologică. Publicarea dosarelor în 2003 a fost împiedicată de incapacitatea consiliului de lustrație să întrunească cvorumul de membri. Absența consistentă a membrilor PSD și PRM a dat naștere la speculații potrivit cărora nici unul dintre aceste partide nu dorește să vadă progrese în eliberarea dosarelor. Pe parcursul anului, activitatea consiliului a fost lentă și ineficientă, în mare parte din cauza că a continuat lipsa de consistență în participare a membrilor PSD și PRM.
Potrivit legii, cetățenii străini din anumite state, în special cele din lumea a treia, trebuie să își anunțe prezența la poliție dacă stau în locuințe private pentru 10 zile sau mai mult.
ONG-urile protejând minoritatea romă au monitorizat mai multe cazuri de evacuare a romilor care locuiau ilegal pe domeniul public, în județele Buzău, Galați și Tulcea. În aceste județe, autoritățile locale i-au forțat pe romii trâind ilegal să se mute în județele de domiciliu. Activiștii romi au disputat baza legală a acestor acțiuni, dar nu au căutat o soluționare legală. Nu a fost inițiată nici un fel de acțiune privind evacuarea în 2003 a mai multe zeci de romi trăind ilegal la periferia cartierului Militari din București.
4.3. INSTRUMENTE JURIDICE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE REFERITOARE LA DREPTURILE OMULUI ȘI DISCRIMINARE.
4.3.1. Instrumente juridice internaționale.
a). Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Art 1: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.”
Art 2: “Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație.
Pe lângă acestea, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care aparține o persoană, fie această țară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranității.”
Art 5: “Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”
Art 7: “Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la protecție împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.”
b). Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 înscrie o largă gamă de drepturi, printre care dreptul la viață, interzicerea torturii, sclaviei, comerțului cu sclavi și muncii forțate, dreptul pe care îl are fiecare om la libertate și la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deținute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în fața tribunalelor, respectul vieții personale și de familie, libertatea conștiinței, gândirii și a religiei. O dispoziție importantă a acestui document este și aceea care prevede că în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi limba maternă.
c). Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante înscrie o serie de obligații concrete pentru statele părți ca, de pildă, aceea de a interzice și pedepsi comiterea actelor de tortură de către reprezentanții autorităților publice sau de alte persoane, de a incrimina orice acte de tortură precum și complicitatea la săvârșirea lor, de a pedepsi pe cei ce săvârșesc asemenea acte, potrivit gravității faptelor lor, ori de a-i extrăda, după caz. Se prevede totodată în sarcina statelor obligația de a educa în mod corespunzător persoanele civile și militare însărcinate cu aplicarea legilor, cu paza, interogarea ori tratamentul persoanelor care se află în stare de arest.
O importantă prevedere în ceea ce privește dreptul procesual este aceea că declarațiile obținute prin tortură nu vor putea fi invocate ca element de probă în nici o procedură, cu excepția cazului când sunt folosite împotriva persoanei acuzată de a fi săvârșit acte de tortură. Victimile actelor de tortură li se garantează dreptul de a obține reparații și de a fi desbăgubite în mod echitabil și adecvat. Potrivit prevederilor Convenției, statele au obligațiade a interzice nu numai actele de tortură, dar și orice fel de acte ce reprezintă pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
d). Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale din 1950 prevede la art 3 că “Nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
e). Carta Națiunilor Unite, cel mai important tratat internațional din întreaga istorie a omenirii, este încheiată în numele popoarelor Națiunilor Unite. În paragraful 2 al Preambulului său este reafirmată “credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici” iar în paragraful 4, popoarele Națiunilor Unite își exprimă hotărârea de a favoriza “progresul social și instaurarea unor condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate.”
În virtutea Cap I din Cartă, unul din scopurile Națiunilor Unite este “să dezvolte relații prietenești între națiuni întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și pe dreptul lor de a dispune de ele însele” (art 1, pct 2) și “să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu character economic, social, cultural sau umanitar, promovând sau încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților lor fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art 1, pct 3).
Art 55 dispune: “În scopul de a crea condițiile de stabilitate și de bunăstare necesare unor relații pașnice și prietenești între Națiuni, întemeiate pe respectul dreptului lor de a dispune de ele însele, Națiunile Unite vor favoriza: ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forțelor de muncă și condiții de progress și dezvoltare economică și socială; rezolvarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, sanitar și a altor probleme conexe și cooperarea internațională în domeniile culturii și educației; respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”
f). Reguli minime pentru tratamentul deținuților.
Art 31: “Pedepsele corporale, izolarea în carcere lipsite de lumină, precum și orice sancțiune crudă, inumană sau degradantă trebuie să fie completamente interzise ca sancțiuni disciplinare.”
Art 32: “Pedepsele cu izolarea sau cu reducerea hranei nu pot fi niciodată aplicate înainte ca medicul să fi examinat deținutul și să fi certificat în scris că acesta este capabil să le suporte.
La fel se va proceda pentru toate celelalte pedepse care ar risca să altereze sănătatea fizică sau mentală a deținuților. În orice caz, astfel de măsuri nu vor trebui să fie niciodată contrare principiilor enunțate în regula 31 și nici să se îndepărteze de ele.
Medicul va trebui să viziteze în fiecare zi deținuții supuși la astfel de sancțiuni disciplinare și trebuie să raporteze directorului dacă apreciază că trebuie să se termine sau să se modifice sancțiunea pentru motive de sănătate fizică sau mentală.”
Art 33: “Instrumentele de constrângere, cum sunt cătușele, lanțurile, ferecarea, cămășile de forță nu trebuie să fie niciodată aplicate ca sancțiuni. Lanțurile și ferecarea nu mai trebuie să fie utilizate deloc ca mijloace de constrângere. Celelalte instrumente de constrângere nu pot fi folosite decât în cazurile următoare: ca măsură de precauție împotriva unei evadări în timpul unei transferări, cu condiția de a fi scoase când deținutul compare în fața unei autorități judiciare sau administrative; pentru motive medicale, la indicația medicului; la ordinul directorului, dacă celelalte mijloace de a stăpâni un deținut au eșuat, pentru a-l împiedica să-și aducă sie însuși sau altuia prejudicii ori să cauzeze stricăciuni; în acest caz, directorul trebuie să consulte de urgență medicul și să raporteze eșalonului ierarhic superior.
Art 34: “Modelul și modul de folosire a instrumentelor de constrângere trebuie să fie determinate de administrația penitenciară centrală.”
g). Convenția ONU împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Art 1: “În scopul prezentei Convenții, termenul «tortură» desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține, de la această persoană sau de la o persoană terță, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de câte un agent al autorității publice sau oricare altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Acest articol nu afectează instrumentele internaționale sau legile naționale care conțin sau ar putea conține prevederi cu caracter mai larg.”
Art 2: “Fiecare stat va lua măsuri legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicția sa.
Nici o împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că e vorba de starea de război sau amenințarea cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.”
Art 4: “Fiecare stat-parte va veghea ca toate actele de tortură să constituie infracțiuni din punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel în privința tentației de a practica tortura sau orice act săvârșit de oricare persoană și care ar constitui complicitatea sau participarea la tortură.
Fiecare stat va sancționa aceste infracțiuni cu pedepse corespunzătoare, ținând seama de gravitatea lor.”
Art 10: “Fiecare stat va lua măsuri pentru a introduce cunoștințe și informații despre interdicția torturii în programele de formare a personalului civil sau militar însărcinat cu aplicarea legilor, a personalului medical, a agenților autorității publice și a altor persoane care pot fi implicate în paza, interogarea sau tratamentul oricărui individ supus oricărei forme de arest, deținere sau închisoare.
Fiecare stat-parte va include această interdicție pentru regulile emise în ceea ce privește obligațiile și atribuțiile acestor persoane.”
Art 11: “Fiecare stat-parte va exercita o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucțiunilor, metodelor și practicilor privind interogatoriul și asupra prevederilor privind paza și tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arest, deținere sau înschisoare pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa, în vederea prevenirii oricărui caz de tortură.
Art 12: “Fiecare stat-parte va lua măsuri pentru ca autoritățile sale competente să procedeze imediat la o anchetă imparțială, ori de câte ori există motive temeinice de a crede că pe teritoriul aflat sub juristicția sa a fost comis un act de tortură.”
Art 13: “Fiecare stat-parte va lua măsuri pentru ca orice persoană care pretinde că a fost supusă torturii pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa să aibă dreptul de a prezenta o plângere în fața autorităților competente ale statului respectiv, care vor proceda imediat, în mod imparțial, la examinarea cazului. Se vor lua măsuri pentru a se asigura protecția reclamantului și a martorilor împotriva oricărei maltratări sau intimidări, datorită plângerii depuse sau dovezii furnizate".
h). Principii de etică medicală referitoare la rolul personalului sanitar, îndeosebi medici, în protecția arestaților și a deținuților împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Art 2: “Constituie o violare flagrantă a eticii medicale și un delict în baza instrumentelor internaționale în vigoare faptul prin care membrii personalului de îngrijire medicală, îndeosebi medicii, se dedau activ sau pasiv la acte prin care se fac coautori, complici sau instigatori la tortură sau alte tratamente crude, inumane sau degradante sau care constituie o tentativă de a le săvârși“.
i). Constituția Uniunii Europene.
Preambulul Părții a II-a a Constituției, intitulat Carta Drepturilor Fundamentale, arată că „Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; Uniunea se sprijină pe principiul statului de drept; Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale… În acest scop, este necesar ca evidențiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecția drepturilor fundamentale în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.”
Art 63, alin 1: ”Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică…”
Art 64: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
Art 81: „Este interzisă orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice alte opinie, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
În domeniul de aplicare a Constituției și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice, se interzice orice discriminare pe motive de naționalitate.”
j). Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială califică “discriminarea rasială” orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, având ca scop sau efect de a distruge sau compromite reconoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor oumului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social sau cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.
Statele-părți se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială, să interzică discriminarea rasială prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o cer, prin măsuri legislative, să ia măsuri speciale și concrete, dacă este cazul, pentru a asigura dezvoltarea sau protecția anumitor grupuri rasiale.
k). Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede exercitarea acestor drepturi fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă împrejurare.
El consacră dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice care să asigure, îndeosebi, o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, dreptul pe care îl are orice persoană în vederea favorizării și ocrotirii intereselor sale economice. Alte prevederi ale acestui document privesc acordarea unei asistențe cât mai largi familiei, dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, precum și dreptul la îmbunătățirea continuă a condițiilor de existență ale omului.
l). Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice înscrie o largă gamă de drepturi, printre care dreptul la viață, interzicerea torturii, sclaviei, comerțului cu sclavi și muncii forțate, dreptului fiecărui om la libertate și la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deținute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în fața tribunalelor, respectul vieții personale și de familie, libertatea conștiinței, gândirii și religiei, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de a avea acces la condiții generale de egalitate.
De asemenea, acest document statuează că în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi limba maternă.
m). Carta Socială Europeană înlocuiește practic, printr-un act unic, din motive de claritate și simplificare, asamblul tuturor tratatelor existente care privesc constituirea Uniunii Europene: Tratatul de la Roma din 1957, Actul Unic European din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nice 2001 și modifică Tratatul Euratom.
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, consideră că obiectivul acestuia este de a realiza o uniune mai stânsă între membrii săi, în scopul de a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun și de a favoriza progresul lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Art 9: “În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la orientare profesională, părțile se angajează să asigure sau să promoveze, în funcție de necesități, un serviciu care va sprijini toate persoanele, inclusiv cele handicapate, să rezolve probleme referitoare la alegerea unei profesii sau la avansarea profesională, ținând seama de caracteristicile individului și de legătura dintre acestea și posibilitățile pieței muncii; acest sprijin trebuie să fie asigurat gratuit atât tinerilor, inclusiv copiilor de vârstă școlară, cât și adulților.”
Art 20: “În vederea exercitării efective a dreptului la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare și de profesie, fără discriminare în funcție de sex, părțile se angajează să recunoască acest drept și să ia toate măsurile adecvate pentru a asigura și a promova aplicarea sa în următoarele domenii: accesul la angajare și reintegrarea profesională, condițiile de angajare și de muncă, evoluția carierei.
n). Asamblu de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau de încarcerare emis de Organizația Națiunilor Unite în 1988.
Principiul 1: “Orice persoană supusă unei forme oarecare de detenție sau încarcerare este tratată cu umanitate și respect față de demnitatea inerentă persoanei umane.”
Principiul 2: “Măsurile de arestare, detanție sau încarcerare nu sunt aplicate decât în strictă conformitate cu dispozițiile legii și de către autoritățile competente sau persoanele care au dreptul de a face acest lucru.”
Principiul 3: “Dacă o persoană este supusă uneio forme oarecare de detenție sau încarcerare, nu poate fi admisă, în ceea ce-o privește, nici un fel de restricție sau derogare de la drepturile omului recunoscute sau în vigoare într-o țară, în aplicarea legilor, a convențiilor, reglementărilor sau obiceiurilor, sub pretextul că prezentul Asamblul de principii nu le recunoaște într-o măsură mai mică.”
Principiul 6: “Nici o persoană supusă unei forme oarecare de detenție sau încarcerare nu va fi supusă torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Nici o circumstanță, oricare ar fi, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant.”
Principiul 10: “Orice persoană arestată va fi informată de motivele acestei măsuri în momentul arestării sale și va fi încunoștiințată fără întârziere de orice acuzație adusă împotriva ei.”
Principiul 17: “Oricare persoană deținută va putea beneficia de asistența unui avocat. Autoritatea competentă va informa asupra acestui drept deîndată, după arestarea persoanei, și îi va furniza acesteia înlesniri pentru a o putea exercita.
Dacă o persoană deținută nu a ales un avocat, ea are dreptul de a i se desemna unul de către o autoritate judiciară sau alta în toate situațiile în care interesul justiției o cere, și aceasta se face fără plată dacă persoana deținută nu are mijloace de a remunera avocatul.”
Principiul 36: “Orice persoană deținută, suspectată sau inculpată ca urmare a unei infracțiuni penale este presupusă nevinovată și trebuie să fie tratată în consecință până când culpabilitatea este legal stabilită în cursul unui proces public pentru care persoana în cauză va primi toate garanțiile necesare pentru apărarea sa.
Orice persoană suspectată sau inculpată nu poate fi arestată și deținută în așteptarea deschiderii instrucției sau a procesului decât pentru nevoile administrației justiției, pentru motive aflate sub incidența legii. Sunt interzise constrângerile impuse unei astfel de persoane care nu sunt în mos strict necesare.”
o). Codul de Conduită pentru Responsabilii cu Aplicarea Legilor elaborat de O.N.U. în 1979.
Art. 1: „ Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se achite întotdeauna de îndatoririle pe care i le impune legea, servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor.”
În îndeplinirea funcțiilor lor, precizează Art. 2, responsabilii cu aplicarea legilor „ trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere și să protejeze drepturile omului.”
Art 5: „Responsabilii cu aplicarea legilor nu pot aplica, incita sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant și nici nu pot invoca ordinul superiorilor sau existența unor împrejurări excepționale, cum sunt starea de război sau amenințarea unui război, amenințarea contra securității naționale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare excepțională pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”
4.3.2. Instrumente juridice naționale.
a). Constituția României.
Art 16: “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Nimeni nu este mai presus de lege.
Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.
În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.”
Art 20: “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Art 22: “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant.
Pedeapsa cu moartea este interzisă.”
Art 23: “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.
Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege…..”.
b). Codul Penal.
Art 52, alin 2: “Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului.”
Art 266: “Reținerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale, se pedepsește…
Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește…”
Art 267: “Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță ori educative se pedepsește…”
Art 268: “Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face promisiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepsește…”
c). Ordonanța privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare
Art 1: “În România, ca stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional, la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție, cele politice… și civile…, economice, sociale și culturale…” .
Art 2: “Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice…”
Art 4: “Categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită originii sociale ori unui handicap, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare datorită unor cauze specifice cum ar fi o boală cronică necontagioasă ori infectarea HIV, statutul de refugiat sau azilant.”
d). Legea privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale.
Art 2: “Obiectul prezentei legi îl constituie garantarea accesului efectiv, în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare și fundamentale cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuință, la asistență medicală, la educație, precum și instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a marginalizării sociale și mobilizarea instituțiilor cu atribuții în domeniu.”
Art 3: “Marginalizarea socială, în sensul prezentei legi, se definește prin poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității; ea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață.”
e). Statutul funcționarului public din Administrația Națională a Penitenciarelor.
Art 4: “Exercitarea funcției publice din sistemul administrației penitenciare se conduce după următoarele principii: supunerea deplină față de lege; respectarea drepturilor persoanelor private de libertate; eficacitatea în serviciul intereselor generale ale societății.2
Art 46: “Funcționarul public din sistemul administrației penitenciare are următoarele obligații: să cunoască și să respecte principiile generale prevăzute de Constituție și de celelalte legi, precum și să apere valorile democrației; să respecte și să protejeze viața, sănătatea și demnitatea persoanelor private de libertate, a drepturilor și libertăților acestora; să împiedice orice acțiune care presupune discriminare pe criterii de etnie, rasă, limbă, naționalitate, sex, religie și opinie…”
Art 47: “Funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciare le este interzis: să dispună, să exercite, să instige ori să tolereze acte de tortură sau orice forme de tratament inuman ori degradant asupra persoanelor aflate în așezămintele de deținere; să recurgă la forță sau la folosirea mijloacelor de imobilizare, împotriva persoanelor private de libertate, în alte condiții decât cele prevăzute de lege…”
f). Codul deontologic al personalului din sistemul administrației penitanciare.
Art 7: “În relațiile cu persoanele private de libertate, funcționarii publici din sistemul administrației penitenciare au următoarele obligații: să respecte și să protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale acestora, precum și viața, sănătatea și demnitatea; să prevină și să se abțină de la orice acțiune care presupune discriminarea acestora sau a oricărei alte persoane; să manifeste înțelegere față de problemele pe care le au aceste persoane și respect pentru dreptul acesteia la exprimarea opiniilor, în limitele regulilor de ordine și disciplină stabilite în penitenciar; să acționeze pentru influențarea pozitivă a comportamentelor acestora, atât prin exemplul personal, cât și prin încurajarea acestora de a-și asuma răspunderea pentru faptele comise și de a participa la activitățile specifice, astfel încât, la punerea în libertate, să se poată reintegra în societate; să primească și să soluționeze, cu imparțialitate și în termen legal, cererile, sesizările și plângerile persoanelor private de libertate și ale altor persoane; să sprijine aceste persoane, în limita competențelor profesionale, în rezolvarea legală a problemelor juridice, sociale și familiale pe care le au pe timpul executării pedepsei, dovedind solicitudine și înțelegere.”
g). Statutul polițistului.
Art 3: “Polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanei, comunității și instituțiilor statului, exclusive pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității.”
Art 4, alin 1: “Polițistul este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Constituția și legile țării, jurământul de credință față de România, prevederile regulamentelor de serviciu și să îndeplinească dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea sa profesională.”
Art 43: “Polițistului îi este interzis, în orice împrejurare:
c) să folosească forța, altfel decât în condițiile legii;
d) să provoace unei persoane suferințe fizice ori psihice cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terțe persoane…”
h). Legea de organizare și funcționare a Jandarmeriei.
Art 37: „În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, personalul din Jandermeria Română are obligația să respecte drepturile și obligațiile fundamentale ale omului și să acorde primul ajutor medical persoanelor care au nevoie de acesta ca urmare a intervenției în forță.”
STUDIU DE CAZ.
Raport privind vizita în Penitenciarul Giurgiu.
La data de 12 octombrie 2005, două reprezentante APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Giurgiu. Vizita anterioară a avut loc la data de 18 martie 2004.
1. Aspecte generale.
Penitenciarul Giurgiu primește deținuți din județele Giurgiu și Teleorman. De la vizita precedentă a reprezentanților APADOR-CH, la Penitenciarul Giurgiu a fost dat în folosință al patrulea corp de deținere și s-au finalizat lucrările de construcție la atelierul de producție. Urmează dotarea cu utilajele necesare, cel mai probabil cu finanțare PHARE. Insă, din lipsă de fonduri, s-au sistat lucrările la clădirea destinată clubului deținuților și la cea în care ar urma să funcționeze administrația penitenciarului.
La data vizitei, în Penitenciarul Giurgiu se aflau 1467 de deținuți, din care 10 minori, 51 femei și 5 cetățeni străini (un bulgar, un libanez, un turc și doi arabi).
Penitenciarul Giurgiu are regim de maximă siguranță, dar marea majoritate a deținuților execută pedepse în regim închis. 42 de deținuți sunt clasificați ca "periculoși" din care doi sunt condamnați pe viață. Suprafața totală a spațiilor de deținere a crescut cu 245,48 m˛ prin darea în folosință a noului corp de deținere, ajungând în prezent la 3373 m. Directorul interimar susține că nu există supraaglomerare, ceea ce este corect dacă se calculează pe baza criteriului celor 6 m3 de aer/deținut. Insă dacă se raportează suprafața totală la recomandările Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei de a asigura 4m/deținut, gradul de ocupare este de 174%.
37 de deținuți lucrau în exterior la construcții iar în interior, 63 de deținuți la deservire și cam 30-40 la grădinărit. Așadar, un număr nesemnificativ (nici 10 %) din totalul deținuților din Penitenciarul Giurgiu au posibilitatea să își reducă din pedeapsă prin prestarea unor zile de muncă și doar o treime din aceștia mai și câștigă ceva bani (10% din salariul minim pe economie, dar numai cei care lucrează în exterior sunt retribuiți). Situația economică precară a județului Giurgiu este în continuare principala cauză pentru care deținuții nu pot fi folosiți la muncă. Dar tocmai pentru că ofertele sunt extrem de puține, ar fi de dorit ca administrația penitenciarului să nu stea să le aștepte ci să le caute. Cel mai probabil debușeu pentru forța de muncă a penitenciarului ar fi portul Giurgiu. Asociația înțelege că portul este zonă de frontieră cu grad de siguranță sporit dar se pot găsi locații în care deținuții scoși la muncă să poată fi supravegheați fără prea multe probleme (de pildă depozitele).
Penitenciarul nu dispune de o fermă zootehnică proprie (aprovizionarea cu carne se face de la Penitenciarul Pelendava). S-a intenționat achiziționarea a 2 spații destinate zootehniei însă nu s-a concretizat nimic. In schimb, administrația penitenciarului a ajuns la o înțelegere cu autoritățile locale pentru a folosi, într-un viitor apropiat, 11 ha teren arabil pentru grădinărit. Cele 5 ha teren aflate în posesie în prezent, precum și spațiul din incinta penitenciarului au fost utilizate pentru a asigura necesarul de legume pe perioada de vară plus o mică rezervă pentru iarnă.
Dreptul la corespondență este asigurat prin cele 3 cutii poștale fixe și o cutie poștală mobilă, folosită pentru deținuții secției cu grad sporit de periculozitate și pentru cei care nu se pot deplasa. Deținuții care au acces la cutia poștală mobilă și-au exprimat îndoiala în privința respectării secretului corespondenței, pentru că, spun ei, scrisorile pot fi ușor scoase din cutie înainte de venirea poștașului. Aceste suspiciuni sunt întărite și de imposibilitatea trimiterii unor scrisori recomandate. Asociația recomandă înlocuirea cutiei poștale mobile cu una fixă precum și găsirea unei modalități de expediere cu siguranță, a scrisorilor recomandate, la cererea și pe banii deținuților care doresc să recurgă la acest gen de serviciu poștal.
Toți deținuții sunt obligați să poarte ținuta penală în afara camerei de deținere, inclusiv la vizite cu familia ceea ce are un impact negativ mai ales asupra copiilor veniți în vizită.
In privința cadrelor, în Penitenciarul Giurgiu se păstrează un deficit de personal (238 de cadre, care lucrează în ture; un calcul aproximativ arată că ar reveni cam 20 de deținuți la un angajat al penitenciarului, în vreme ce proporția în Europa este de maximum cinci la unu). Numărul personalului medical a rămas neschimbat de la ultima vizită. Din cei doi medici generaliști, unul se află în concediu postnatal, astfel încât un singur doctor asigură asistența medicală atât pentru cei 1467 de deținuți cât și pentru cadre. Situația este aceeași și în cazul medicului stomatolog care rezervă o oră și jumătate zilnic (din programul de 7 ore) numai pentru cadre. Al treilea post de medic generalist a rămas neocupat. APADOR-CH insistă asupra necesității ca medicii din sistemul penitenciar să se ocupe exclusiv de starea de sănătate a deținuților pe întreaga perioadă a programului zilnic. Personalul de penitenciar, care are posibilități multiple de asistență medicală în afara sistemului, ar putea recurge la medicul de penitenciar doar în situații de urgență.
Reprezentantele asociației au dorit să vadă situația cheltuielilor pe medicamente pentru deținuți și, respectiv cadre. Insă farmacistul lipsea (nu a fost clar de ce), iar asistenta nu a putut prezenta cifrele cerute (au fost solicitate cheltuielile pe iulie, august și septembrie a.c. întrucât APADOR-CH primise, cu promptitudine, de la ANP, informațiile respective pe anul 2004 și primul semestru 2005). In schimb, asistenta a arătat rafturile cu medicamente pentru deținuți precum și cele pentru personalul de penitenciar – doar câteva și numai pentru afecțiuni minore -, depozitate separat.
2. Incidente violente
a) Reprezentantele APADOR-CH au constatat că tensiunea mai veche dintre două grupuri de deținuți – “bucureștenii” și “giurgiuvenii” – a crescut îngrijorător și se manifestă chiar prin violență, în special în secția de "periculoși". Cel mai grav este însă faptul că, potrivit deținuților, în acest conflict s-ar implica și cadre din penitenciar. Acestea ar instiga anumiți deținuți localnici să atace “bucureștenii” incomozi.
Un astfel de incident s-a petrecut pe 4 octombrie a.c., în următorul context: una din puținele activități de mare interes pentru deținuți sunt exercițiile de forță, care se organizează în sălile de club. Aparatele puse la dispoziție de administrația penitenciarului sunt degradate și disparate. Singurul aparat modern și performant este cel adus de "bucureșteanul" V.C. pe bani proprii, cu condiția ca el să decidă care dintre deținuți îl pot folosi. După negocieri dificile și îndelungate – inclusiv un proces câștigat de V.C. în instanță – administrația penitenciarului a permis folosirea aparatului timp de două ore pe zi. Unul dintre beneficiari este deținutul I.F., binecunoscut în penitenciar și nu numai, pentru impresionantele sale cunoștințe în domeniul juridic și pentru sprijinul și sfaturile date celorlalți deținuți, nefamiliarizați cu hățișurile legilor. Suficient pentru ca personalul de penitenciar să îl considere "instigator", etichetă aplicată, de altfel, și lui V.C. Pe 4 octombrie a.c., mai mulți deținuți periculoși, inclusiv cei doi menționați mai sus, se aflau în club. Spre surpriza lor, a apărut și un deținut, D.M., proaspăt transferat în secția de periculoși care, “din senin”, spun deținuții, s-a repezit la I.F. și i-a tras un pumn în față. Apoi a luat o bară de metal și l-a lovit puternic pe deținutul V.A. care se interpusese între cei doi. Câteva secunde mai târziu, au apărut grupele de intervenție și deținuții au fost duși la camere. Lovitura primită de V.A. i-a cauzat acestuia o fractură deschisă la brațul drept. In ciuda apelurilor repetate, precum și a protestelor celorlalți deținuți din secție, V.A. a fost dus la spital abia a doua zi, mai întâi la Rahova și apoi la Spitalul Floreasca, unde a fost operat pe data de 7 octombrie, după care i s-a pus ghips. Nu este clar pentru APADOR-CH de ce nu s-a efectuat operația la Spitalul Penitenciar Rahova, specializat în chirurgie. De ce a fost aleasă soluția transferării la Spitalul Floreasca?
In afara loviturilor primite de V.A. și I.F., incidentul din 4 octombrie a avut consecința – previzibilă – a reducerii drastice a programului cu aparate de forță de la două ore zilnic la o oră pe săptămână, ceea ce a stârnit nemulțumirea deținuților. O altă consecință este spaima agresorului D.M. de represalii din partea deținuților. Chiar dacă agenții și “mascații” îl păzesc de câte ori este scos din cameră și se evită întâlnirea cu alți deținuți din secție, reprezentantele asociației au putut constata “pe viu” antipatia sau chiar ura celorlalți față de D.M.
Deținuții sunt convinși că D.M. a fost transferat la secția a III-a “periculoși” special pentru a provoca incidentul din 4 octombrie, pretext bun pentru reducerea la minimum a timpului acordat pentru exerciții de forță (o interzicere totală nu ar fi fost posibilă din cauza hotărârii judecătorești în favoarea lui V.C.). In plus, D.M. este “giurgiuvean”, fapta pentru care a fost condamnat este minoră (un furt pentru care a primit 6 ani), nu are “reputația” de incomod sau recalcitrant și prin urmare transferarea lui la "periculoși" nu se justifică decât dacă i s-a "trasat" sarcina de a acționa cu violență.
Indiferent dacă așa este sau nu, reprezentantele APADOR-CH au recomandat conducerii penitenciarului transferarea de urgență a lui D.M. în orice altă secție din penitenciar.
Un alt argument adus de deținuți este rapiditatea intervenției “mascaților”, în număr mare, la foarte scurt timp după incident ca și cum ar fi știut ce urma să se întâmple.
In sfârșit, amânarea cu o zi a prezentării lui V.A. la medic este interpretată de deținuți ca o dorință a cadrelor de a-l proteja pe agresor de eventuale consecințe legale pentru infracțiunea de lovire și probabil că așa s-ar fi întâmplat dacă fractura nu ar fi fost deschisă, ceea ce a necesitat intervenție chirurgicală. Totodată, este vorba și de nepăsarea și disprețul cu care sunt tratați deținuții, mai ales “periculoșii”.
APADOR-CH consideră că întârzierea în acordarea asistenței medicale unui deținut grav rănit este tratament inuman și cere ANP să declanșeze o anchetă pentru clarificarea acestui aspect.
b) Pe 15 iulie a.c., un alt incident violent s-a soldat cu moartea deținutului V.B.G., tot în secția “periculoși”. Colegul său de cameră, G.M., i-ar fi dat o palmă lui G., acesta a căzut pe spate și s-a lovit cu capul de ciment. A fost internat în stare de comă la Spitalul Bagdasar unde a fost operat de urgență. Medicul chirurg a informat Penitenciarul Giurgiu că operația reușise iar pacientul se simțea destul de bine. Cinci zile mai târziu, V.B.G. a murit. Certificatul medico-legal precizează cauza morții: contuzie cerebrală, fractură craniană prin agresiune. Intr-o declarație publicată într-un ziar local, mama lui G. afirma că a văzut urme de lovituri pe brațe și pe picioare atunci când s-a dus să ridice cadavrul. Dacă așa a fost, atunci urmele, care nu puteau fi provocate de M., s-ar datora, potrivit acestuia, tratamentului extrem de “contondent” la care Garcea fusese supus la începutul lunii iulie de “mascații” din Penitenciarul Giurgiu. G.M., trimis în judecată pentru omor și sancționat cu regim restrictiv pentru 12 luni, pare extrem de șocat de moartea lui G. El recunoaște că și-a lovit colegul dar susține cu tărie că V.B.G. nu avea cum să moară din acea “palmă”. Deși cercetările penale sunt în curs, deținutul nu poate preciza faza în care se află ancheta și a spus că nu a fost audiat de procuror și nici nu a fost supus unei expertize psihiatrice, obligatorie la săvârșirea infracțiunii de omor.
Deținutul s-a plâns că, de patru luni, nu i s-a permis să își vadă familia (mama lui a venit la penitenciar dar nu a fost lăsată să îl vadă). Administrația penitenciarului a declarat că nu a făcut decât să aplice regulamentul (deținutul în regim restrictiv nu are voie la vizite în primele trei luni) și a negat că mama lui M. ar fi venit să-l viziteze. Cum nu există o evidență a vizitatorilor refuzați, versiunea deținutului nu poate fi verificată.
c) Pe 27 septembrie a.c. un deținut a fost lovit de un agent de escortă pentru că ar fi refuzat să ocupe un anume loc în mașina care transporta mai mulți deținuți la instanță. Directorul interimar al penitenciarului a susținut că are caseta video care probează că agentul a acționat în limitele regulamentului. Imaginile arată ce s-a petrecut până la urcarea deținutului în dubă nu și după aceea. Directorul a mai precizat că deținutul respectiv nu prezenta nici o urmă de violență la întoarcerea de la instanță. Dar un alt deținut, care a fost la judecătorie în aceeași zi, a declarat că însăși instanța a remarcat ochiul învinețit al celui lovit și i-a recomandat să facă plângere. Insă se pare că administrația penitenciarului i-ar fi promis că dacă nu face reclamație împotriva agentului, nici el nu va fi sancționat pentru refuzul de a se urca în mașină.
d) Un alt gen de eveniment a avut loc pe 3 septembrie a.c. Este vorba despre sinuciderea tânărului deținut T. (18 ani) în perioada de carantină (primele trei săptămâni de la aducerea oricărei persoane într-un penitenciar). Nu există dubii cu privire la circumstanțele decesului. In plus, tânărul a scris mai multe bilete cu mesaje de adio din care rezulta că sinuciderea se datora refuzului familiei de a mai avea vreo legătură cu el. T. era la prima faptă și venea din arestul poliției unde stătuse peste o lună.
APADOR-CH solicită ANP să dispună efectuarea unui control aprofundat în privința violențelor menționate, inclusiv sub aspectul posibilei implicări a personalului de penitenciar în conflictele dintre deținuții de la secția “periculoși”. Asociația atrage atenția ANP asupra stării de nemulțumire a deținuților, generată atât de tensiunile mai vechi dintre “bucureșteni” și “giurgiuveni” și de suspiciunea implicării unor cadre de partea celor din urmă, cât și de măsurile administrației penitenciare de reducere drastică a unor facilități deja acordate.
3. Vizita în penitenciar
a). Activități cultural educative
Departamentul socio-educativ desfășoară programele stabilite de ANP (ALFAZ – alfabetizare, EDUCOSAN – educație sanitară, EDUCOLEX – educație juridică, EDUCOSPORT – activități sportive inclusiv concursuri, INSTAD – carantina obligatorie de trei săptămâni etc.) și într-o proporție mai redusă, programe proprii.
Dintre acestea din urmă, o inițiativă notabilă este postul de televiziune cu circuit închis, care difuzează în principal muzică. Aparatura și casetele au fost puse la dispoziție gratuit de șeful secției socio-culturale. Unii deținuți ar fi însă mai interesați de programe TV educative (de pildă lecții de limbi străine) decât muzică. Apreciind inițiativa și eforturile de creare a postului TV, APADOR-CH solicită administrației Penitenciarului Giurgiu să țină cont și de sugestiile deținuților în alcătuirea programelor. De altfel, asociația crede că aplicarea, în general, a metodei consultării deținuților în privința interesului și preferințelor lor în domeniul socio-educativ ar avea consecințe benefice asupra calității activităților, atât sub aspectul unei mai bune pregătiri pentru integrarea în comunitate după liberare cât și al detensionării atmosferei din locurile de detenție.
Penitenciarul organizează și cursuri pentru clasele I-IV și V-VIII, precum și cursuri de calificare în unele meserii. Astfel, de curând, au fost finalizate un curs de calificare în meseria de bucătar pentru un număr de 15 deținuți și un curs pentru 13 deținuți în meseria de constructor (zidar). Cursurile au fost ținute de personalul Centrului de Formare Profesională a Adulților-Teleorman iar penitenciarul a asigurat selecția participanților și spațiul. Cursurile pentru bucătari s-au desfășurat pe parcursul a 20 de săptămâni iar cele pentru constructori pe o perioadă de 10 săptămâni, în module săptămânale care cuprindeau 2 zile de teorie și 3 zile de practică. Cinci deținuți care au absolvit aceste cursuri au fost angajați, după liberare, cu sprijinul Centrului Teleorman. În viitor, se intenționează inițierea unui curs de horticultori și legumicultori cu durata de 20 de săptămâni.
Din păcate, numărul deținuților angrenați în aceste programe este redus (cam 20 de deținuți pe program, iar de la “periculoși” cam 4-5). Cel mai popular program rămâne EDUCOSPORT, adică activitățile sportive și concursurile (fotbal, exerciții de forță, șah pentru deținuți și tenis de masă pentru deținute). Nemulțumirile deținuților cu privire la programarea exercițiilor de forță în săli de club au fost prezentate mai sus. În ziua vizitei, reprezentantele asociației au găsit la club un deținut care “exersa” cu două gantere de mărimi diferite și părea complet rătăcit. Nu a putut spune nici când “exersase” ultima oară în club și nici cât timp avea la dispoziție. Reprezentantele asociației au rămas cu impresia că el fusese adus acolo doar “de décor”, pentru a le arăta că această activitate continuă, în ciuda restricțiilor reclamate de deținuți.
Programele destinate femeilor erau mai diversificate, de la tricotat, cusut goblen și croșetat până la lecții de machiaj. Produsele muncii lor (căciulițe și botoșei) sunt donate unui orfelinat. Ziua de naștere a fiecărei deținute este serbată în colectiv. Conform programului, deținutele puteau juca tenis de masă trei ori pe săptămână, câte o oră de fiecare dată. Dar masa de ping-pong era ruptă, iar femeile păreau destul de ezitante cu privire la frecvența practicării acestui sport. In fiecare marți deținutele erau aduse la “bibliotecă” pentru a lua cărți. In fapt, biblioteca este un dulap cu câteva rafturi, cu puține titluri, unele greu accesibile la nivelul lor de pregătire (istoriografi, critici literari etc.), altele lipsite de orice valoare. Iar majoritatea volumelor erau vechi și deteriorate. Singura activitate în aer liber, în afară de plimbare (o oră și jumătate zilnic), constă în îngrijirea florilor din curte.
Minorii, de care șeful compartimentului socio-educativ a declarat că se ocupă în mod special, nu par a avea multe de făcut. Două ore de școală, o oră la aer (de la 11.00 la 12.00) din nou 45 de minute de plimbare și 50 de minute de fotbal (14.00 – 14.45 și respectiv 15.00 – 15.50), apoi televizorul și cam atât. Cum una din camere (1209) nu are televizor, minorii sunt scoși în fiecare seară la club unde se uită la programele TV între 20.00 și 22.30 (în general, penitenciarele nu au în dotare decât foarte puține receptoare TV, toate vechi; deținuții își aduc televizoare de acasă – câte unu pe cameră – dar, la transfer sau liberare, fiecare pleacă cu aparatul propriu). Evident că, într-un penitenciar cu peste 1400 de deținuți și doar trei-patru angajați la socio-educativ, este, cu toată bunăvoința, aproape imposibil să se acorde o atenție specială unui grup de doar 10 deținuți minori cum este cazul la Giurgiu.
APADOR-CH reafirmă ideea că delincvenții minori nu își au locul în închisori. Alternativele la încarcerare, în principal probațiunea, trebuie să fie regula iar faptele foarte grave (omor, viol) săvârșite de minori trebuie sancționate numai cu internarea în Centrele de reeducare și nu cu executarea pedepsei în penitenciare (penitenciarele pentru minori, ca și secțiile pentru minori din penitenciarele obișnuite trebuie desființate).
Este clar că: 1) delincvenții minori nu pot fi reeducați prin programele cu totul inadecvate și insuficiente din penitenciare (inclusiv din cele două destinate acestor categorii de infractori, Craiova și Tichilești), chiar dacă responsabilii s-arocupa cu toată energia și devoțiunea de acest scop, ceea ce nu prea este cazul;
2) indiferent de eforturile educatorilor, experiența privării de libertate în sine la care se adaugă "școala" colegilor de detenție au un efect devastator asupra psihicului minorilor, cu consecințe directe asupra viitorului lor.
APADOR-CH apreciază eforturile angajaților de la socio-educativ în direcția diversificării programelor. Din păcate, unele “dau bine pe hârtie” dar aplicarea lasă de dorit (vezi biblioteca, tenisul de masă sau sala de forță). Altele au nume pompoase, de neînțeles pentru deținuți, dar sunt, de fapt, activități de rutină, obligatorii de mulți ani în sistemul penitenciar (de pildă INSTAD, care înseamnă carantina obligatorie de trei săptămâni). Prea puțini deținuți, sub 10%, participă la aceste programe – cu excepția sportului. Asociația cere administrației penitenciarului să acorde mai multă atenție propunerilor deținuților (cursuri de limbi străine la televiziunea cu circuit intern, concursuri pe teme de cultură generală, istorie etc.) și să găsească o soluție pentru degrevarea angajaților de la socio-cultural de birocratismul întocmirii a sute de fișe care au prea puțină legătură cu munca lor.
b). Blocul alimentar.
Depozitul de alimente al penitenciarului este bine pus la punct. Blocul alimentar este dotat cu o cameră frigorifică modernă și curată, care asigură temperatura optimă pentru păstrarea alimentelor. Sala în care se prepară mâncarea deținuților se prezenta bine sub aspect igienico-sanitar. 18 deținuți (9 pe tură) lucrează la bucătărie.
c). Camerele de deținere.
În camera 1210 erau cazați 4 minori în 6 paturi. Camera avea un aspect neîngrijit iar grupul sanitar nu avea oglindă și nici bec. Situația era similară și în camera 1209 (3 minori în 6 paturi). Din discuția cu minorii a rezultat că activitățile sportive sunt principala lor activitate, completată de cursuri de alfabetizare, dar că nu există programe cultural –educative speciale pentru ei.
În camera nr. 2 a infirmeriei destinată bolnavilor cronici se aflau 10 deținuți în 14 paturi. Camera nu avea un televizor, singura activitate a bolnavilor fiind plimbarea zilnică ce durează 45 de minute. Apa caldă se furnizează doar o dată pe săptămână, aproximativ o oră, prea puțin pentru asigurarea unei igiene corporale decente.
La secția de femei, în camera 3432 erau 6 deținute în 6 paturi. Deținutele primesc lunar un săpun, un pachet de vată, un sul de hârtie igienică, iar la trei luni, un tub de pastă de dinți. Principala nemulțumire a deținutelor era cauzată de obligativitatea purtării hainelor de penitenciar atât la activitățile desfășurate în afara camerei de deținere cât, mai ales, la vizitele cu familia și copiii. Camera și sala de baie separată, cu duș, chiuvetă și toaletă, respectau condițiile de igienă.
În Sectia a III-a C sunt cazați cei 42 de deținuți cu grad sporit de periculozitate. Camerele sunt mici, spațiul de cazare propriu-zis fiind de circa 6 m2. Fiecare cameră este prevăzută cu două grilaje de siguranță plasate la circa un metru de ușă și respectiv de fereastră. Deținuții nu au cum să deschidă sau să închidă ferestrele. În plus, WC-ul nu este separat în nici un fel de restul camerei, situație criticată de asociație în 2004. Dar așa a fost proiectat corpul de clădire pentru “periculoși”. Dacă ar fi fost câte un deținut într-o cameră, cum pare să fi fost ideea proiectantului, ar fi fost acceptabil. Dar sunt câte doi și deci este nevoie de o soluție pentru a se asigura un grad minim de intimitate (panouri sau perdele de plastic).
Trebuie menționat că, spre deosebire de 2004, în 2005 nu se mai foloseau lanțurile (botezate de ANP "mijloace sigure de imobilizare"; disputa dintre ANP și APADOR-CH cu privire la denumirea obiectelor, decurge din interdicția clară din standardele minime europene și ale ONU de folosire a lanțurilor; problema ar fi putut de mult rezolvată dacă s-ar fi citit prospectul ce însoțește obiectele, în care scrie clar că reprezintă „leg irons” – adică lanțuri de picioare!). Deținuții periculoși sunt încătușați numai la scoaterea din secție, nu și în interior.
În camera 3390 unde se afla deținutul C.C.R. era foarte frig. Camera nu avea geam de aproximativ 3 luni. Deținutul a anunțat acest lucru, dar administrația penitenciarului nu a reacționat. Nepăsarea angajaților penitenciarului poate fi pusă și pe seama disprețului lor manifest față de orientarea sexuală a deținutului. Numai că el a susținut constant că, de fapt, a fost violat de alți deținuți în aprilie a.c. și că ar fi raportat incidentul ofițerului DGPA (fostul SIPA). Nu s-au făcut cercetări și nu s-a luat nici o măsură. Dar de atunci și, mai ales, după ce a cerut să fie cazat în cameră cu un anume deținut, C. a fost ținta unor ironii condamnabile din partea agenților (de genul “dacă a fost viol, i-a cam plăcut”).
În camera 3392 erau cazați C.V. și V.N.M. Pe lângă incidentul din 4 octombrie și “odiseea” aparatului de forță, C.V. a fost unul din puținii deținuți care au avut “curajul” de a se plânge în instanță (așa cum au dreptul, potrivit Ordonanței de Urgență nr.56/2003) împotriva unor măsuri disciplinare luate de administrația penitenciarului. Iar faptul că, în unele cazuri, C. a și câștigat, i-a creat o reputație de “expert” printre ceilalți deținuți care îi cer și îi urmează sfaturile. Din această cauză, personalul de penitenciar l-a catalogat drept instigator. Cea mai recentă “dovadă” constă în 18 cereri de intrare în refuz de hrană, ca protest față de reducerea drastică a timpului alocat exercițiilor de forță de la club, înaintate conducerii penitenciarului pe 10 sau 11 octombrie a.c. Cererile semănau între ele și mai ales cu cea întocmită de C. Dar, pe de o parte, obiectul și forma de protest erau aceleași și deci era normal ca și conținutul cererilor să fie similar. Pe de altă parte, deținuții au dreptul să declare greva foamei. Prin urmare, dacă V.C. i-a îndrumat pe ceilalți 17 ce să scrie, el nu a comis nici o abatere de la regulament. APADOR-CH precizează că nu încurajează această formă de protest pe care o consideră profund nocivă pentru starea de sănătate a deținuților și, în proporție covârșitoare, ineficientă. Această opinie a fost comunicat direct deținutului C.V.
Deținutul a informat asociația că, a doua zi după vizita precedentă din 2004 a APADOR-CH, a fost introdus „oficial” în categoria deținuților periculoși. C. era în secția de “periculoși” și i se aplica regimul lor de detenție, dar nu fusese clasificat ca atare. Întrebarea este dacă “oficializarea” statutului de periculos a însemnat pedeapsa pentru că deținutul a vorbit cu reprezentanții asociației.
O altă problemă a lui C.V. este legată de solicitarea aprobării de a fi vizitat de prietena sa, P.N.E., care i-a fost refuzată de conducere. Prin adresa nr.45457 din 29.04.2005 Administrația Națională a Penitenciarelor i-a răspuns deținutului că “din analiza dosarului nu a rezultat că respectiva este concubină, drept urmare accesul acesteia la vizită nu a fost aprobat”. În temeiul OUG nr.56/2003 deținutul s-a adresat instanței, care a dispus “aprobarea cererii de vizitare a numitei P.N.E. pentru o dată indicată de condamnat”.
O altă nemulțumire a deținutului privește dotarea precară a bibliotecii penitenciarului: titluri de duzină, volume vechi, cu multe pagini lipsă. “Nota bună” de la serviciul socio-cultural se obține doar prin simpla schimbare săptămânală a acestor cărți, nici cum pentru citirea lor. Deținutul a prezentat reprezentantelor APADOR-CH și modul în care i-a fost aplicată măsura disciplinară de executare a 6 luni de pedeapsă în regim restrictiv. Prin nota nr.31660 din 16.03.2004, semnată de directorul Penitenciarului Giurgiu, ANP era solicitată să se pronunțe cu privire la sancționarea deținutului cu pedeapsa respectivă. Dar comisia de disciplină s-a reunit și a adoptat propunerea de sancționare cu regim restrictiv pe 17.03, adică o zi după transmiterea propunerii de către directorul Penitenciarului Giurgiu. Cu alte cuvinte, nu s-a respectat procedura prevăzută de Regulamentul de ordine interioară, directorul penitenciarului (P.C.F.) anticipând decizia comisiei de disciplină. În prezent, cazul se află pe rolul instanței judecătorești, după o primă hotărâre de anulare a sancțiunii cu regim restrictiv, urmată de recursul parchetului, soldat cu retrimiterea cauzei la prima instanță.
Colegul de cameră, de dată relativ recentă, al lui V.C. este V.N.M. Problemele lui privesc rele tratamente aplicate de "mascați" la Jilava pe 20 mai a.c., internarea la Spitalul Floreasca (în comă, spune deținutul) și apoi transferul la Giurgiu, direct la secția "periculoși". Nu a făcut plângere pentru că nu a știut cum să procedeze și nici pe cine să consulte. Nu înțelege de ce este la "periculoși" pentru că el a fost victima la Jilava, iar de la venirea la Giurgiu nu a comis nici cea mai mică abatere.
În camera 3400 se afla deținutul I.F., care stă de mult timp singur în cameră. Conducerea penitenciarului îl consideră instigator fiindcă le spune deținuților ce drepturi au și cum să și le apere, cu argumente juridice serioase (deținutul are o adevărată bibliotecă juridică, de-a dreptul impresionantă). Trebuie menționat că, la transferarea de la Jilava la Giurgiu, în dosarul lui figura acuza că ar fi fost unul din "capii" revoltei de la Jilava din 1997. F. s-a adresat instanței de judecată și a obținut câștig de cauză, "tinicheaua" fiind înlăturată. Deținutul este foarte critic la adresa administrației penitenciare. El este convins că puținele măsuri în favoarea deținuților sunt luate numai în urma unor numeroase reclamații. Dar foarte repede, se caută pretexte pentru anularea sau restrângerea la maximum a facilităților acordate. Așa s-a întâmplat și pe 4 octombrie, cu rezultatul cunoscut. I.F. nu îl cunoștea pe agresorul său, D.M. dar nu are dubii că acesta fusese adus în secție special pentru a provoca incidentul. Deținutul a mai spus că majoritatea cadrelor din Penitenciarul Giurgiu sunt înrudite și deci nici o plângere împotriva vreunuia dintre ei nu are șanse de reușită. Mâncarea este constant proastă iar activitățile cultural-educative lipsesc. Cu trei săptămâni în urmă, I.F. făcuse o serie de propuneri concrete (concursuri de șah, istorie, cultură generală etc.) dar, deși directorul le-a aprobat, serviciul socio-cultural nu făcuse nimic pentru punerea lor în practică.
Concluzii.
APADOR-CH cere ca ANP să aloce fondurile necesare pentru finalizarea lucrărilor începute. De asemenea, ar fi binevenită achiziționarea unei ferme zootehnice.
Asociația cere conducerii Penitenciarului Giurgiu să se implice mai activ în identificarea unor posibile locuri de muncă pentru deținuți, inclusiv în zona portului Giurgiu.
APADOR-CH constată că starea de tensiune dintre anumite categorii de deținuți s-a agravat. Două decese în câteva luni, plus un incident violent soldat cu rănirea gravă a unui deținut trebuie să declanșeze investigații temeinice cu privire la întreaga activitate a personalului angajat. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât există suspiciuni în legătură cu instigări la violență din partea cadrelor. Iar catalogarea ca "instigatori" a unor deținuți (V.C., I.F.) doar pentru că fac ceea ce angajații ar trebui să facă, adică să informeze deținuții asupra drepturilor lor și a modului în care pot reacționa, este inacceptabilă.
APADOR-CH a susținut, în repetate rânduri, interzicerea consultațiilor medicale acordate cadrelor și familiilor acestora, exceptând urgențele. Asociația a semnalat constant faptul că există o practică a rezervării unui număr de ore din programul zilnic al medicilor și stomatologilor, în detrimentul deținuților. Totodată, este absolut necesară rezolvarea cât mai rapidă a deficitului de medici generaliști cu care se confruntă penitenciarul.
APADOR-CH consideră că programele socio-culturale, destul de numeroase pe hârtie, sunt puse în practică în mod formal și superficial și angrenează un număr prea mic de deținuți (sub 10%). Singurele activități de interes pentru deținuți sunt cele sportive și programele postului TV cu circuit închis care, odată declanșate, presupun eforturi minime din partea angajaților de la socio-cultural. Inițiativele deținuților sunt fie ignorate, fie puse în practică și apoi "torpilate", ceea ce, evident, nu poate stârni decât nemulțumirea deținuților. Restrângerea masivă a unui drept dobândit este chiar mai gravă decât neacordarea acelui drept de la bun început.
Obligativitatea purtării ținutei de penitenciar în afara camerei de detenție creează o stare de disconfort în rândul deținuților, mai ales la vizitele cu familia. APADOR-CH cere din nou eliminarea acestei măsuri, în primul rând pentru femei și minori.
CONCLUZII.
Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelungat proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile totalitare, care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului. Procesul menționat și-a găsit încununarea prin adoptarea unor documente internaționale angajante și unanim recunoscute de comunitatea internațională, după cel de-al doilea război mondial, când drepturile omului au devenit un fenomen juridic internațional de o importanță deosebită și necontestată.
Fostul Secretar General al O.N.U., Boutros Boutros Ghali, în raportul său prezentat sesiunii a 47-a a Adunării Generale din 1992, arăta, în această ordine de idei, că „ Respectarea drepturilor omului este, în mod evident, un factor important de menținere a păcii și securității internaționale și de dezvoltare socio-economică. Respectul pentru drepturile omului nu este numai o componentă esențială, ci și condiția sine qua non a dezvoltării durabile.”
În condițiile actuale, respectarea drepturilor omului apare tot mai mult ca fiind unul din factorii de supraviețuire a omenirii.
Aceste drepturi sunt inerente naturii umane, iar lipsirea omului de ele face ca el să înceteze de a mai trăi ca o ființă umană. Negarea drepturilor omului deschide calea spre dezordine politică și socială, spre conflicte armate între state, ca și spre ostilități între diferite grupuri sociale din cadrul popoarelor.
În toate epocile, societățile au definit, implicit sau explicit, în termeni juridici sau nu, drepturile și obligațiile membrilor lor, în special natura nevoilor și aspirațiilor socio-umane acceptabile, ca și restricțiile impuse pentru menținerea ordinii sociale. În acest sens apare cât se poate de corectă aprecierea că „istoria drepturilor omului se confundă cu istoria oamenilor.”
Conceptul propriu zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire intelectuală a revoluțiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Totuși, numai în timpul revoluțiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socială.
Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, degajând principiile umanist naționaliste ca fundament al concepției drepturilor oamenilor, iar revoluțiile americană și franceză, au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiile egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane. Istoria propriu zisă a drepturilor omului începe în Europa cu Magna Charta Libertatum (1215), primul document în care se schițează elemente ale unei dimensionări juridice a drepturilor persoanei umane.
În secolele care au urmat revoluțiilor engleză, americană și franceză, s-a desfășurat cu precădere pe continentul european un proces de generalizare treptată a recunoașterii de către stat a drepturilor și libertăților persoanei umane.
Consacrarea propriu zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ/societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunității mondiale, s-a produs după cel de-al doilea război mondial, o dată cu adoptarea Declarației Universale ale Drepturilor Omului. În lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest important document, conținutul concret al drepturilor omului a fost redefinit, completat și precizat prin reglementările interne ale statelor.
Eleonor Roosevelt, Președinta Comisiei care a elaborat Declarația Universală, arăta că „Drepturile omului trebuie înțelese prin lumea individului, prin cadrul imediat al vieții lui (locul unde trăiește, locul unde muncește sau învață). Dacă asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste locuri, ele nu au nici o valoare nicăieri. Fără o acțiune concertată a cetățenilor pentru a asigura aceste drepturi în cadrul imediat al vieții lor în zadar vom căuta semne de progres în universul în care trăiesc.”
Reglementările internaționale în materie vizează doar anumite valori fundamentale (egalitatea, libertatea, munca, demnitatea, …) cărora li se caută promovarea într-o formă juridică, la nivel internațional. În stadiul actual de dezvoltare a umanității, aceste valori sunt operaționale normativ în ordinea internă a statelor, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat. Universalismul drepturilor omului este nuanțat de un relativism socio-istoric. Există, așadar, două determinări de relativitate ale drepturilor omului: pe de o parte, cele care țin de evoluția istorică și, pe de altă parte, cele care țin de contextul socio-economic, politic și cultural.
Drepturile omului prezintă un înalt grad de generalitate, dar ele nu au un conținut fix, ci evoluează în concordanță cu dinamica valorilor pe care le consacră. Astfel, pe parcursul evoluției istorice, sistemele drepturilor omului se modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând drepturi noi, în funcție de apariția unor valori care se cer apărate și consacrate pe plan juridic (recunoașterea dreptului la viața intimă, recunoașterea dreptului de acces la informație, la cuceririle științei și tehnicii, etc).
În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale se precizează că „prin ele se asigură omului condiții de viață, de natură să-i permită să-și dezvolte pe deplin capacitățile sale intelectuale, ale conștiinței sale și să-și satisfacă cerințele spirituale.”
„Drepturile omului” reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului, recunoscute pe plan internațional, „indicând un asamblu de prerogativebazate pe demnitatea persoanei umane și a căror respectare se înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor.”
Alți autori precizează că drepturile omului și libertățile fundamentale sunt „acele drepturi esențiale pentru viața, libertatea, demnitatea și dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală și efectivă trebuie încurajată și promovată prin cooperarea internațională.”
Din reglementările internaționale referitoare la drepturile omului rezultă câteva idei de bază care guvernează această materie, și anume: universalitatea drepturilor omului, caracterul lor de norme imperative, nediscriminarea în reglementarea și mai ales în aplicarea acestor drepturi, obligația statelor de a coopera între ele în vederea promovării și respectării drepturilor omului, interdependența între diferitele categorii de drepturi ale omului.
Pe plan conceptual trebuie observat faptul că în documentele internaționale, ca și în actele normativ-juridice interne sunt utilizate de regulă două noțiuni – „drepturi” și „libertăți” – sau se vorbește de „dreptul la libertate”, fără a se oferi indicii pentru diferențierea lor. Și în lucrările de specialitate întâlnim o terminologie diferită, unii autori vorbind de „drepturi ale omului”, alții de „libertăți publice”, iar alții de „drepturi ale omului și cetățeanului”.
Aceste concepte sunt în general diferențiate, susținându-se că drepturile omului sunt inerente naturii umane, întrucât ele se situează în afara și deasupra dreptului pozitiv, având o natură transcedentală. Potrivit concepției dreptului natural ele sunt considerate universale, imuabile, imprescriptibile și inalienabile.
Spre deosebire de acestea, libertățile publice sunt considerate prerogative recunoscute și garantate juridic, situându-se pe planul dreptului pozitiv. Ele asigură securitatea individului, constituind adevărate „creanțe” ale acestuia față de stat.
În practica constituțională a statelor se poate constata că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Astfel, Constituția României utilizează termenul „drept” atunci când consacră dreptul la viață, la apărare, la informație, la învățătură, de a fi ales, la moștenire…
În schimb, aceeași Constituție folosește termenul „libertate” atunci când reglementează libertatea conștiinței, cea de exprimare, libertatea întrunilor. Se poate deduce că terminologia constituțională, deși nuanțată, desemnează o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental. Vom constata, așadar, că, din punct de vedere juridic, dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. Între aceste două concepte nu există deosebiri de natură juridică, găsindu-ne de fapt în prezența unei singure noțiuni juridice.
În dreptul contemporan omului i se recunosc anumite drepturi și libertăți ca individ, în nume propriu, până ce această atribuire de drepturi să fie subordonată unor valori abstracte ale societății. În același timp, omul este considerat nu în mod izolat, ci ca membru al unei comunități umane, al unui popor. El nu poate să-și exercite drepturile și libertățile împotriva altor persoane, împotriva intereselor de ordin general ale comunității din care face parte.
Documentele internaționale privind drepturile omului recunosc ceea ce se consideră astăzi ca reprezentând conceptul de „socieate civilă”, în care cetățenii, statul, asociațiile de tot felul intră în relații de interdependență, își pot limita și controla reciproc acțiunile, în care cetățenii pot să-și revendice drepturile lezate de stat sau alți factori politici, economici, sociali, culturali, ca un proces normal al vieții sociale, fapt ce constituie însăși esența democrației.
Această trăsătură se exprimă prin cerința ca la baza acțiunii statului și persoanelor în acest domeniu să se afle, fără nici o excepție, legea.
Asamblul reglementărilor din acest domeniu pun astfel la baza respectării tuturor drepturilor omului legea națională din fiecare țară.
În consecință, orice încălcare a drepturilor și libertăților omului față de una sau mai multe persoane trebuie să fie prevenită și eliminată. Potrivit normelor dreptului internațional și în cadrul sistemului său legislativ, administrativ, judiciar, în mod normal statul ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor omului, creează instituțiile și formele în care orice persoană urmează să-și pună în valoare drepturile față de alte persoane și chiar față de organele de stat ca atare, stabilește măsurile necesare pentru a garanta respectarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale.
Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului presupune ca unul din principiile fundamentale regula după care orice restângere a drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi făcută decât în baza unei legi preexistente, care, în mod obligatoriu, trebuie să emane de la puterea legislativă. Alte două principii se conjugă aici: primul, conform căruia puterea de a legifera trebuie să aparțină unei adunări alese de popor, prin vot universal, direct și egal, care să personifice și să reprezinte voința acestuia; cel de-al doilea, în baza căruia orice restricție adusă drepturilor omului trebuie să fie enunțată sub formă de lege, pentru ca fiecare individ să fie prevenit de limitele impuse libertății sale de acțiune.
Pentru a proteja în mod eficace drepturile omului, mai sunt necesare și alte garanții, cum ar fi: principiul neretroactivității legii, în baza căruia nimeni nu poate fi condamnat în materie penală pentru acțiuni sau omisiuni care în momentul comiterii lor nu constituiau acte delictuoase, ca și acela al independenței puterii judiciare față de puterile legislativă și executivă.
Protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea, dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.
Organizația Penal Reform Internațional a finalizat un raport privind drepturile omului în penitenciare. Desigur, în interpretarea la chestionarul aplicat au fost întâmpinate dificultăți datorită marii varietăți a structurilor politice și a situațiilor naționale, a contextelor economice și istorice. La acest chestionar au răspuns diferite categorii de persoane care cunosc lumea penitenciară: parsonal din penitenciare, judecători de aplicarea pedepselor, universitari, membrii ai unor organizații neguvernamentale.
Majoritaea celor care au răspuns au apreciat că problemele penitenciare sunt sensibile din punct de vedere politic, că fac obiectul discuțiilor publice, că, uneori, mijloacele mass-media nu le prezintă corect.
Referitor la controlul exercitat de Parlament, în majoritatea țărilor se recunoaște că acestea discută deseori problemele penitenciare, mai ales proiectele de reformă și introducerea serviciului de probațiune. Se recunoaște că interesul Parlamentului este dependent de actualitate. De obicei, atunci când o anchetă este cerută de Guvern sau de o Organizație neguvernamentală, rapoartele au tendința să arate că în închisori condițiile de viață sau ameliorat.
De asemenea, se consideră că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului au puțină sau deloc influență asupra respectării drepturilor fundamentale în închisori; în majoritatea țărilor, procedurile naționale sunt atât de lente încât recursul în fața Curții este rar.
Într-o manieră generală s-a semnalat că cei mai defavorizați deținuți din punctul de vedere al drepturilor sunt deținuții aflați în localurile poliției, cei străini și cei care sunt pedepsiți cu izolarea.
În finalul acestui raport se propun câteva linii de reflecție: aceleași instituții au roluri și puteri diferite, probabil datorită contextelor culturale și sociale specifice; recursul judiciar la curți și tribunale naționale și internaționale, sunt puțin utilizate deoarece procedurile sunt lungi iar jurisprudența restrânge competențele lor la o gamă limitată de situații conflictuale, ceea ce pune în dificultate principiile explicit formulate; controalele organismelor de control trebuie să fie mai rapid mobilizate și să fie mai accesibile deținuților, experiența arătând că un control este cu atât mai eficace cu cât este mai responsabil, adică independent față de administrație, deciziile sale sunt autonome, are posibilitatea să aplice sau cel puțin să negocieze aplicarea lor. Punerea în practică a Regulilor Penitenciare Europene trebuie să respecte câteva principii: primul consideră deținutul un cetățean major, responsabil de alegerile sale și capabil să le discute iar privarea de libertate nu trebuie să-l lipsească de această responsabilitate; al doilea principiu se referă la faptul că închisoarea trebuie să asigure paza deținuților, să-i redea vieții libere în cea mai bună stare posibilă (viața liberă implică prestarea acelorași servicii ca pentru populația liberă și pentru deținuți, dar, în același timp, și posibilitatea deținuților de a le refuza); liberarea condiționată nu trebuie să depindă de participarea la programe mai mult sau mai puțin acceptate.
BIBLIOGRAFIE.
DOCUMENTE.
Carta Organizației Națiunilor Unite.
Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile și Politice.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Civile și Poltice.
Convenția Internațională privind Eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.
Declarația Națiunilor Unite asupra Eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.
Declarația cu privire la Eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare, bazate pe religie sau credință.
Declarația asupra Drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice.
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (amendată prin Protocoale).
Tratatele Uniunii Europene.
Carta Drepturilor Fundamentale.
Constituția Uniunii Europene.
Carta Socială Europeană – Revizuită.
Convenția americană asupra Drepturilor Omului.
Convenția africană a Drepturilor Oumului și Popoarelor.
Convenția asupra Eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei.
STUDII ȘI LUCRĂRI DE SPECIALITATE.
Dumitru Mazilu – „Drepturile Omului. Concept, exigențe și realități contemporane”, Edit. Lumina Lex, Buc. 2003.
Ion Diaconu – „Drepturile omului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Buc. 1993.
Năstase Adrian – „Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Buc. 1992
Banton Michael – „Discriminarea”, Edit. Du Style, Buc. 1994.
Richard Bourhis și Jacques Phillipe Leyens (coord.) – „Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri”, Edit. Polirom, Iași 1997.
Voinea Maria – „Sociologia drepturilor omului”, Edit. Du Style, Buc. 2003.
Stăiculescu Ana Rodica și Jitcov Daniela – „Sociologie”, Curs universitar, Univ. „Ovidius”, 2003.
Coteanu Ion (coord.) – „Dicționar explicativ al limbii române”, Edit. Univers Enciclopedic, Buc. 1999.
Freeden Michael – „Drepturile”, Edit. Du Style, Buc. 1998.
Mihăilescu Ioan – „Sociologie generală”, Edit. Univ. Buc., 2000.
John Rex – „Rasă și etnie”, Edit. Du Style, Buc. 1997.
Gheorghe Florian – „Dinamică penitanciară”, Edit. Oscar Print, Buc. 1999.
Duculescu Victor – „Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale.”, Edit. Lumina Lex, Buc. 2005.
Purdă Nicolae – „Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale.”, Edit. Lumina Lex, Buc. 2001.
Corneliu Bîrsan – „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole, Vol I – Drepturi și libertăți”, Edit. All Beck 2005
Gheorghe Moca – „Drept internațional”, Edit. Didactică și Pedagogică, Buc. 1983.
Geamănu Grigore – „Drept internațional public”, Edit. Didactică și Pedagogică, Buc. 1981.
Deleanu Ion – „Drept constituțional și instituții politice”, vol I, Edit. Politică, Buc. 1991.
Vrabie Genoveva – „Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții poltice”, Edit. Cugetarea, Iași 1997.
Muraru Ioan – „Drept constituțional și instituții politice”, Edit. Actami, Buc. 1998.
Giurescu Constantin C. și Giurescu Dinu – „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi”, Edit. Albatros, Buc. 1975.
Jura Cristian (coord.) – „Legislație în domeniul nediscriminării”, Edit. All Beck, Buc. 2003.
Jura Cristian (coord.) – „Combaterea discriminării în România”, Edit. All Beck, Buc. 2004.
Jura Cristian (coord.) – „Dicționar de termeni privind nediscriminarea”, Edit. All Beck, Buc. 2004.
Doina Micu – „Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României”, Edit. All Beck, Buc. 1998.
Zlătescu Moroianu Irina și Demetrescu Radu – „Promovarea și protecția drepturilor omului în sistemul Națiunilor Unite”, I.R.D.O., Buc. 2000.
Marcu Viorel – „Mecanisme de garantare a drepturilor omului”, Edit. Sigma Plus, Buc. 1998.
Zlătescu Moroianu Irina (coord.) – „Documente internaționale privind combaterea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante”, I.R.D.O., Buc. 1998.
Constantin Valentin (coord.) – „Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene”, Edit. Polirom, Iași 2002.
Popa Vasile – „Care sunt și cum se pot apăra drepturile omului? Concept și practică europeană”, Edit. Helicom, Timișoara 1995.
Pecican Ovidiu – „România și Uniunea Europeană”, Edit. Eikon, Cluj Napoca 2003.
Popa Vasile – „Drepturile omului în Comunitatea Europeană”, Edit. Globus, Buc. 1995.
Vida Ioan – „Drepturile omului în reglementările internaționale”, Edit. Lumina Lex, Buc. 1999.
Zlătescu Victor Dan – „Drepturile omului în acțiune”, I.R.D.O., Buc. 1994.
Nicolae Neagu – „Garanții materiale și procesuale ale drepturilor omului în dreptul intern și internațional”, Note de curs, Univ. „Ovidius”, Constanța 2005.
Maurice Duverger – „Constitutions et documents politiques”, Presses Univesitaires de France, Paris 1964.
Ioan Demeter – „Declarația Drepturilor Omului. Schiță istorică”, Edit. Politică, Buc. 1968.
Dionisie Ionescu, Gheorghe Țuțui, Gheorghe Matei – „Dezvoltarea constituțională a statului român”, Edit. Științifică, Buc. 1957.
Ioan Platon – „Istoria Dreptului Românesc”, Univ. Româno-Americană, Buc. 1994.
Mihai T Oroveanu – „Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale”, Edit. „Cerna”, Buc. 1992.
A. L. Moldovanu, Sergiu D. Ionescu – „Constituția româniei din 1923. Adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudențe”, Edit. Tipografiei „Curierul judiciar”, Buc. 1925.
Charles Montesquieu – „Despre spiritul Legilor”, Edit. Științifică, Buc. 1964.
Platon – „Oeuvres completes”, Librairie Garnier Freres, Paris 1936.
Paul Frederic Girard – „Manuel elementaire de Droit Romain”, ed. VII-a, Paris 1924.
Aristote – „Politique”, premiere partie, livres III-IV, 1971.
Allport Gordon – „The Nature of Prejudice”, Doubleday & Company, Garden City – New York, 1958.
Dora Capozzo, Chiara Volpato – „Relatii intergrupuri: perspective clasice si contemporane” în Richard Bouhis, Jaques – Phillipe Leyens (coord), „Stereptipuri, discriminare si relatii intergrupuri”, Edit. Polirom, Iasi 1996
Bouhris Richard, John Turner, Andre Gaugnon – „Interdependence, Social Identity and Discrimination”, în Oakes Penelope, Naomi Ellemers, Alexander Haslam (coord.) – “The Social Psycholgy of Stereotiping and Group Life”, “Blackwell Publishers”, Oxford, Cambridge, Massachusetts 1997.
Lipsky Michael – „Level-Street Bureaucracy Dilemmas of the Individual în the Public Services”, Russell Sage Foundation, New York. 1980.
Alice Yotopoulos – „Pedeapsa privativă de libertate în optica drepturilor omului”, în Revista de Știință Penitenciară, nr. 1-2/1993, Editată de D.G.P.
Kim Campbell – “Determination de la peine, affaires correctionelles et mise en liberte sans condition; points communs” in “Revue internationale de criminologie et de police technique”, nr. 3/1992
Dana Gomien – „Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor omului”, Edit. All Beck, Buc. 1996.
Dumitru Mazilu – “Integrarea Europeană – Drept Comunitar și Instituții Europene”, Curs, Ediția III, Edit. Lumina Lex, Buc. 2005
PUBLICAȚII, PERIODICE, LEGI.
Revista Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Revista „Drepturile Omului”.
Revista „Dreptul”.
„Magazin istoric”.
Revista de Știință Penitenciară.
Revista „Lumină și Speranță”.
O.G. nr. 136/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Legea 192/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale.
Legea 360/2002 privind Statutul polițistului.
Legea 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
Ordinul Ministrului Justiției 2794C din 8 Oct 2004 privind Codul Deontologic al personalului din Administrația Penitenciară.
Legea 294/2004 privind executarea pedepselor privative de libertate.
Legea 293/2004 privind Statutul funcționarilor din sistemul administrației penitenciare.
Constituția României.
Codul penal.
Coordonator:
Masterand:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Respectarea Drepturilor Omului Si Principiul Nediscriminarii In Condiitiile Detentiei (ID: 125610)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.