Respectarea Drepturilor Omului In Regimul Penitenciar
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I :
Conduita responsabililor cu aplicarea legii
Standardele internaționale în domeniul aplicării legii.
Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii.
Capitolul II :
Regulile de protecție a persoanelor supuse detenției sau întemnițării
2.1. Reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare.
2.2. Reguli aplicabile unor categorii speciale.
2.3. Abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau detenție.
Capitolul III :
Protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
3.1. Problema torturii și a altor pedepse sau tratamente
35 pagini
=== l ===
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I :
Conduita responsabililor cu aplicarea legii
Standardele internaționale în domeniul aplicării legii.
Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii.
Capitolul II :
Regulile de protecție a persoanelor supuse detenției sau întemnițării
2.1. Reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare.
2.2. Reguli aplicabile unor categorii speciale.
2.3. Abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau detenție.
Capitolul III :
Protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
3.1. Problema torturii și a altor pedepse sau tratamente degradante în dezbaterile O.N.U.
3.2. Documente adoptate de O.N.U.
Concluzii :
Alinierea legislației României la standardele internaționale
CAP. I
Conduita responsabililor cu aplicarea legilor
1.1. Standardele internaționale în domeniul aplicării legilor
Într-un stat democratic, organele abilitate cu aplicarea legilor îndeplinesc trei funcții principale : protejează drepturile omului, așa cum sunt ele enunțate în Constituție și în alte acte normative; intervin în apărarea drepturilor altuia; apără ordinea publică și siguranța statului. Modul de exercitare a acestor funcții are o influență directă asupra calității vieții persoanelor particulare ca și a societății în ansamblul ei.
Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale au avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor, contribuind la afirmarea respectului față de drepturile omului în noile condiții istorice și stimulând perfecționarea legislațiilor naționale. Pe de altă parte, problema drepturilor omului căpătând o dimensiune internațională din ce în ce mai accentuată, acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificată la maxim ideile de libertate și demnitate, să fie stimulată opoziția față de regimurile totalitare. Acțiunea internațională a generat încredere și spirit de răspundere în promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizații și organisme internaționale. Relația dintre mijloacele naționale și cele internaționale de protecție a drepturilor omului a căpătat dimensiuni inedite în condițiile în care elaborarea a noi documente internaționale garantând protecția omului și a drepturilor sale a stimulat apariția unor noi acte legislative. Acestea – constituții naționale și legi reglementând diferite domenii majore ale protecției drepturilor omului – au contribuit la rândul lor la o tot mai puternică recunoaștere în viața internațională a principiului respectării drepturilor omului, conceput ca un principiu de bază, un principiu imperativ de drept internațional, având o relevanță dintre cele mai mari pentru desfășurarea pașnică a relațiilor dintre state.
Pentru respectarea acestui principiu se cere existența unei legături indispensabile între instrumentele dreptului internațional public care se referă la drepturile omului și dreptul intern, deoarece prin cel din urmă se realizează practic protecția persoanei, și în care găsim o multitudine de aspecte tratate in documentele internaționale adoptate în această materie.
Conform standardelor internaționale în domeniul respectării drepturilor omului, pentru ca aplicarea legilor să rămână umană trebuie avute în vedere anumite principii și condiții prealabile astfel:
Fiecare organ din sistemul justiției penale și serviciile însărcinate cu aplicarea legilor trebuie să fie reprezentative pentru întreaga colectivitate, să corespundă nevoilor acesteia și să răspundă în fața sa.
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să respecte în mod real și efectiv, în toate împrejurările, normele de conduită, aceasta fiind condiția SINE QUA NON a existenței unui sistem juridic bine conceput, acceptat de populație și având un caracter uman.
Întrucât toți responsabilii cu aplicarea legilor sunt elemente componente ale unui sistem de justiție penală, al cărui scop este de a preveni infracțiunile și de a lupta contra delicvenței, conduita fiecărui funcționar al acestui sistem se repercutează asupra sistemului în ansamblu.
În cadrul acestor servicii trebuie să fie o disciplină conform particularității instituției respective, iar actele responsabililor cu aplicarea legilor să fie controlate în mod oficial.
Conținutul și semnificația normelor enunțate mai sus trebuie însușite de toți responsabilii prin educație, formare și control.
Datorită importanței pe care o prezintă aceste organe investite de state cu aplicarea legilor s-a considerat necesară realizarea unui document internațional care să cuprindă principii și reguli ce trebuie respectate de către responsabilii cu aplicarea legilor.
1.2. Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor
La 17 decembrie 1979, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat rezoluția nr. 34/169 care se referă la Codul de Conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor. Preambulul acestui document face referire directă la ceea ce prevede Carta Națiunilor Unite în materia promovării, încurajării și respectării drepturilor omului, a libertății fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Așa cum era și firesc, se evocă Declarația Universală a Drepturilor Omului și toate înțelegerile internaționale în această materie. În detaliu, se face referire la Declarația privind apărarea tuturor persoanelor împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse inumane cu cruzime sau degradante, document foarte important, adoptat la 9 decembrie 1975 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.
Codul este alcătuit din 8 articole, însoțite de comentarii. În document se subliniază faptul că funcțiile ce se exercită pentru apărarea ordinii publice au un impact direct asupra calității vieții indivizilor și societăților, reliefându-se importanța sarcinii pe care polițiștii o au de îndeplinit pe plan social, în conformitate cu principiile drepturilor omului. Documentul analizează în același timp și potențialitatea unor eventuale alegeri pe care le XXXXXX executarea acestor îndatoriri, deoarece este bine cunoscut faptul că organele de poliție intră în contact cu diverse categorii de persoane, dar în mod special cu elemente turbulente, care comit infracțiuni sau încalcă alte norme de conviețuire intre oameni.
Pornind de la aceste considerente, Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția adoptată, a recunoscut că este necesară stabilirea unui cod de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor care să aibă un dublu scop : în primul rând de a asigura pe cetățeni, în slujba cărora se află, că drepturile lor sunt pe deplin apărate, iar în al doilea rând, să se stabilească un cadru legal și limitele atribuțiilor responsabililor cu aplicarea legilor.
Motivând rezoluția, cei care au elaborat-o, au stabilit câteva considerente privind îndeplinirea în mod uman a funcțiilor poliției. Acestea s-ar rezuma, în esență, la:
Poliția din sistemul justiției criminale trebuie să fie reprezentativă, plină de solicitudine și răspunzătoare în fața întregii societăți.
Pentru a se putea realiza acest lucru trebuie să existe un sistem de legi bine conceput, care să fixeze standardele etice ale polițiștilor și care să fie acceptate de mase, întocmai datorită caracterului său uman.
Fiecare polițist face parte din sistemul justiției criminale și scopul activității sale este acela de a preveni și combate infracțiunile, iar conduita sa, modul cum procedează are un impact sau se reflectă în mod serios asupra întregului sistem judiciar.
Rezoluția exprimă cerința ca responsabilii cu aplicarea legilor, pentru a-și realiza atribuțiile, să-și formeze o disciplină proprie, în deplină conformitate cu principiile și standardele expuse. Mai mult, acțiunile oamenilor însărcinați cu acestea trebuie să fie supuse examinării publice, examinare ce poate fi realizată prin intermediul unei comisii de control, un minister, un grup de juriști.
Potrivit art. 1 “Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se achite întotdeauna de îndatoririle pe care i le impune legea, servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor”. În comentariul la acest articol sunt definite expresiile “responsabili cu aplicarea legilor” și “servirea colectivității”. Prima expresie cuprinde pe toți reprezentanții legii, fie desemnați sau aleși, care exercită puteri de poliție și, îndeosebi, puteri de arestare sau de detenție ( din acest comentariu reiese clar că acest document este un veritabil cod de conduită al polițiștilor). În țările în care puterea polițienească este exercitată de autoritățile militare, în uniformă sau în haine civile, sau de către forțele de securitate ale statului, definiția menționată îi cuprinde și pe aceștia.
Expresia “servirea colectivității” se referă în special la asistența acordată membrilor colectivității care, într-o situație de urgență de ordin penal, economic, social sau de altă natură au nevoie de ajutor imediat. Această dispoziție nu vizează numai actele de violență, jaf sau alte acte prejudiciabile, ci și toate actele interzise de legislația penală, precum și actele comise de persoane care nu sunt susceptibile să-și atragă o răspundere penală.
Art. 2 al Codului de conduită menționează în mod expres că în îndeplinirea funcțiilor lor, responsabilii cu aplicarea legilor “trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere și să protejeze drepturile omului”. Așa cum cunoaștem, protecția juridică a drepturilor omului se realizează atât prin instrumente juridice internaționale, cât și prin normele dreptului intern, care trebuie să-l apere pe cetățean în toate împrejurările.
A respecta demnitatea umană și a încuraja drepturile omului în activitatea de poliție înseamnă, de fapt, următoarele:
În primul rând trebuie înțeles, în sensul larg, competențele pe care le are poliția începând de la acțiunea agentului de ordine sau de circulație, care constată săvârșirea unei contravenții și până la actul prin care se imobilizează, se reține un infractor periculos. Desigur, mai sunt o multitudine de activități care se desfășoară și în toate aceste situații conduita trebuie să fie plină de respect, solicitudine, iar atunci când este cazul, fermă, dar fără să fie încălcată demnitatea umană.
În sensul activității de aplicare a legii, încurajarea și susținerea, respectarea drepturilor omului față de toate persoanele, se referă la acea misiune nobilă de a apăra victimele oricăror infracțiuni, deoarece în acest mod se exercită un act deosebit de important, de profunzime, în sensul garantării libertății persoanei în toată complexitatea problematicii ei (dreptul la viață, integritatea corporală, protecția bunurilor, etc.).
Se desprinde de aici destul de clar ideea că, pentru a se putea realiza acest lucru este necesar să fie cunoscute în primul rând, noțiunile de bază privind drepturile omului.
În art. 3 sunt precizate condițiile în care responsabilii cu aplicarea legilor pot recurge la forță și anume “când aceasta este absolut necesară și în măsura reclamată de îndeplinirea funcțiilor lor”. Prin această regulă s-a urmărit să se sublinieze caracterul de excepție al folosirii forței numai pentru a împiedica o crimă sau pentru a aresta ori a ajuta să fie arestați legal delicvenți sau suspecți, și nu peste limitele impuse de aceste măsuri (principiul național al proporționalității).În acest sens, în comentariul la acest articol se precizează că “folosirea armelor de foc este considerată o măsură extremă”. Trebuie să se renunțe la folosirea armelor de foc împotriva copiilor și nu trebuie să se recurgă la asemenea arme atunci când un presupus delicvent opune rezistență cu arma sau atunci când se pune în pericol viața altuia și când mijloacele mai puțin extreme nu sunt suficiente pentru a stăpâni situația. De fiecare dată când se utilizează o armă de foc, faptul trebuie semnalat prompt autorităților competente. În România, cadrul legal ce reglementează strict uzul de armă îl reprezintă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor (art. 47).
Art. 4 din Codul de conduită prevede: “Problemele de natură confidențială deținute de responsabilii cu aplicarea legii vor fi păstrate confidențial, în afara cazului în care îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau nevoile justiției reclamă în mod strict altceva”. Acest articol se referă la o problemă foarte importantă în activitatea tuturor polițiștilor din lume și anume aceea care se referă la obținerea unor informații ce pot avea legătură cu viețile personale ale unor semeni sau pot fi dăunătoare reputației acestora.
Am putea spune că acest Cod de Conduită, asigură caracterul confidențial, oferă o complexitate de garanții atât pentru responsabilii cu aplicarea legilor, cât și pentru cetățeni, deoarece așa cum știm din activitatea practică, fără intenție, de multe ori sunt aflate probleme care, în nici un caz, nu pot fi date publicității. Apare aici însă un aspect deosebit de important și anume acela care se referă la probitatea profesională, la cinstea și corectitudinea polițistului, la faptul că el nu trebuie să difuzeze ceea ce cunoaște, să nu discute cu alte persoane aspecte despre care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Dacă apar necesități în baza cărora existența acestor informații trebuie neapărat dezvăluită în fața șefilor sau a organelor justiției, acest lucru se poate face, bineînțeles, cu mențiunea că numai în cazurile în care se impune. Din interpretarea corectă a Codului rezultă că orice dezvăluire în alt mod a unor date și informații privind munca poliției este total ilegală și nu trebuie să se manifeste în concepția și modul de acțiune al polițistului modern dintr-un stat democratic.
Art. 5 este inspirat din Declarația cu privire la protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975. Astfel, în acest articol se prevede că “responsabilii cu aplicarea legilor nu pot aplica, incita sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant și nici nu pot invoca ordinul superiorului sau existența unor împrejurări excepționale, cum sunt starea de război sau amenințarea unui război, amenințarea contra securității naționale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare excepțională pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. În comentariu se precizează că un asemenea act constituie “un ultragiu la demnitatea umană “ și trebuie condamnat ca o negare a scopurilor Cartei Națiunilor Unite și o violare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, proclamate în Declarația universală a drepturilor omului.
Este clar că această conduită trebuie să fie un cult în întreaga activitate a responsabililor cu aplicarea legilor, deoarece o multitudine de instrumente juridice internaționale elaborate de diferite organisme prevăd acest lucru. Unele acte definesc tortura ca fiind “orice acțiune prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori sub consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane” (art. 1 din Declarația împotriva torturii și alte pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante). Precizăm că termenul de tratament sau pedeapsă cu cruzime, inumană sau degradantă încă nu a fost definit de vreun instrument juridic internațional, dar studiind sensul expresiei acredităm ideea că el se referă la orice abuzuri de natură fizică sau psihică.
În art. 6 se prevede că responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să vegheze la protejarea sănătății persoanelor ce se află in baza lor și să le acorde îngrijiri medicale de fiecare dată când acestea sunt necesare, prin îngrijiri medicale înțelegându-se serviciile prestate de personalul medical, inclusiv de medicii autorizați și de personalul paramedical. Totodată, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să asigure îngrijiri medicale victimelor încălcării legilor, sau ale accidentelor ce rezultă din aceste încălcări.
Viața cotidiană a responsabililor cu aplicarea legilor oferă multiple exemple de acest gen, când se solicită asistența medicală care trebuie aplicată oamenilor, indiferent că aceștia sunt infractori sau victime. Atunci când vorbim de sănătatea oamenilor, de fapt că viața lor este pusă în pericol, niciodată nu putem face o diferență între o categorie sau alta, deoarece avem în vedere în primul rând ființa umană, omul ca atare, iar poziția lui juridică într-un anumit context nu mai are importanță pentru că în primul rând trebuie să apărăm cel mai de preț bun al său – viața. În ceea ce privește persoanele din detenție, și aici sunt reglementări precise, arată că una din obligațiile principale ale responsabililor cu aplicarea legilor este aceea să țină întotdeauna seama de recomandările personalului medical.
În art. 7 se pune problema corupției în rândul responsabililor cu aplicarea legilor precizându-se că orice corupție sau orice abuz de autoritate este incompatibil cu o astfel de funcție. După aceea menționează că “oricărui responsabil cu aplicarea legilor care comite un act de corupție trebuie să I se aplice pe deplin legea”. Deși definiția corupției, se menționează în comentariu, este de resortul dreptului intern, care trebuie să fie înțeleasă ca incluzând orice act de comitere sau omitere săvârșit de un responsabil aflat în exercițiul funcțiunii sau cu ocazia acestui exercițiu, în schimbul unor daruri, promisiuni sau avantaje cerute sau acceptate, sau faptul de a le primi în mod inadvertent, odată ce actul este considerat îndeplinit.
Cel care aplică legea trebuie să fie ca un chirurg care, înainte de a intra în operație, se spală pe mâini, se dezinfectează. Tot așa și în domeniul aplicării legilor, întotdeauna trebuie să se lucreze “cu mâinile curate” deoarece experiența muncii privind aplicarea legilor a scos în evidență faptul că cine a acceptat un act de corupție cât de mic, nu se mai poate abține și devine, practic, un infractor. Se adaugă la aceasta faptul foarte bine cunoscut că în actualele condiții, în statul de drept, transparența activității responsabililor cu aplicarea legilor conduce la un control foarte riguros din partea cetățenilor cu privire la activitatea sa. Cât de dăunătoare poate să fie pentru poliție un asemenea om este clar pentru toată lumea, și în primul rând pentru oamenii care așteaptă întotdeauna ca, cei ce sunt responsabilii aplicării legilor, să le apere interesele, să fie oameni onești, cinstiți, să nu intre în legătură cu fel de fel de elemente infractoare sau în diferite combinații pecuniare sau de altă natură.
Codul de conduită al responsabililor cu aplicarea legilor, definind expresia de “act de corupție”, arată că însăși tentativa acestuia trebuie înțeleasă ca un act în sine, iar în ceea ce privește reflectarea acesteia în legislația penală română, menționăm infracțiunile prevăzute de Codul Penal, respectiv luarea și darea de mită.
În art. 8, ultimul al acestui important document internațional, se precizează că responsabilii cu aplicarea legilor “trebuie să respecte legea și prezentul Cod”, și trebuie să folosească întreaga lor capacitate și pricepere pentru a împiedica violările acestora. Dacă au motive să considere că s-a produs sau este pe cale să se producă o violare a Codului, ei vor semnala cazul superiorilor lor și, la nevoie, altor autorități sau instanțe de control sau recurs (“acele autorități sau instanțe create în conformitate cu legislația națională, fie că țin de serviciile responsabile cu aplicarea legilor sau sunt independente, și care sunt dotate cu puteri statutare, cutumiare sau de altă natură, pentru a lua la cunoștință plângerile și reclamațiile referitoare la violarea unor reguli conținute în Cod”) competente.
În comentariul la acest articol se stabilește o ierarhie între Cod și legislația națională. Astfel, în cazul în care Codul a fost încorporat în legislația sau practica națională, acesta trebuie să fie respectat. Dacă legislația sau practica națională conțin dispoziții mai stricte decât Codul, vor fi respectate dispozițiile mai stricte. Prin inserarea acestui articol în Cod, s-a urmărit să se stabilească un just echilibru între disciplina de serviciu, de care depinde într-o mare măsură siguranța publicului, și măsurile ce se impun în cazul violării drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să semnaleze, pe cale ierarhică, violarea legilor și să nu ia alte măsuri legale decât dacă nu există alte căi de recurs sau dacă acestea sunt ineficace; ei nu vor putea fi sancționați administrativ sau disciplinar pentru faptul de a fi semnalat asemenea violări.
Plângerile sau reclamațiile făcute în cazul violării regulilor prevăzute în legea națională sau în Cod vor fi examinate de autorități sau de instanțele de control competente, instituite în legea dreptului intern. În țările în care mijloacele de informare în masă îndeplinesc funcții similare cu cele ale autorităților sau instanțelor de control sau recurs, asemenea fapte pot fi semnalate chiar de responsabilii cu aplicarea legilor, prin aducerea lor la cunoștința opiniei publice prin mijloacele de informare în masă. În această situație regula confidențialității și a păstrării secretului trebuie să fie totuși respectată.
În încheierea acestui punct, merită subliniată aprecierea din Cod, potrivit căreia “Responsabilii cu aplicarea legilor, care se conformează dispozițiilor prezentului Cod merită respectul, sprijinul moral activ și concursul colectivității în mijlocul căreia își exercită funcțiile, ca și ale celor din serviciul din care face parte și ale colegilor lor”. Respectul din partea oamenilor, sprijinul primit de la aceștia se câștigă de către omul legii, în primul rând, printr-o conduită exemplară. Atunci când oamenii știu despre un responsabil cu aplicarea legilor că este cinstit și corect, că nu se pretează la acte de corupție, îi acordă toată încrederea, i se adresează întotdeauna când au vreo problemă de rezolvat, deoarece văd în el într-adevăr un reprezentant al legii.
CAP. II
Reguli de protecție a persoanelor supuse detenției și întemnițării
2.1. Reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare
Preocuparea comunității satelor pentru garantarea și protecția drepturilor omului în domeniul justiției și administrației s-a materializat, la primul Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea criminalității și tratamentul delicvenților, desfășurat la Geneva în 1955 într-un document ce poartă titlul de “Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților” pe care l-au recomandat statele membre ale O.N.U. Scopul acestui document nu este de a descrie în detaliu un sistem penitenciar model ci să stabilească, inspirându-se din concepțiile generalmente admise în prezent, elementele esențiale ale sistemelor contemporane cele mai adecvate și regulile unei bune organizări penitenciare și practica tratamentului deținuților. Datorită marii varietăți a condițiilor juridice, sociale, economice și geografice care se întâlnesc în lume, Regulile stabilite nu pot fi aplicate în orice loc și în orice timp, ca atare ele trebuie să servească la stimularea eforturilor pentru surmontarea dificultăților practice care se opun aplicării lor. Totodată, aceste reguli se referă la domenii în care ideea este în evoluție constantă, de aceea se admit și excepții la regulă.
În virtutea acestor idei salvatoare, pe plan european, statele membre ale Consiliului Europei au fost determinate să efectueze unele schimbări majore în sistemul de detenție, atât în organisme, dar mai cu seamă în metodele aplicate. Principalele schimbări se referă, în esență, la :
o primă idee este aceea că deținuții trebuie tratați în orice împrejurare ca oameni, care se impune a fi recuperați. Acest lucru, în unele țări europene, se materializează în special la condamnații pe termen lung printr-un program de supraveghere științifică, ținând seama de personalitate, grad de periculozitate și potențial de adaptare sau reabilitare. Un asemenea exemplu îl constituie centrul național de orientare-reabilitare de la Fressnes – Franța, după al cărui exemplu s-au inspirat multe state membre ale Consiliului Europei.
se adaugă la aceasta faptul că închisoarea, realizând privarea de libertate, trebuie să aibă un respect pentru integritatea fizică a omului, a demnității sale, a deținuților, indiferent în ce postură se află aceștia, arestați preventiv sau condamnați. Materializarea ideii se referă la încăperi mai bune, igienă mai bună, un serviciu medical competent, regim alimentar echilibrat, posibilități în vederea respectării diferitelor culte religioase.
un alt aspect este acela de a se avea o liberalizare a condițiilor de detenție, astfel încât să se asigure deținuților o viață în comun demnă, tolerabilă și profitabilă.
În 1977, Consiliul Economic și Social a hotărât să completeze Ansamblul de Reguli cu o nouă Secțiune E (Regula 95) “referitoare la persoana arestată sau încarcerată fără a fi fost inculpată”.
“Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților” este alcătuit din două părți. Prima parte tratează reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare și este aplicabilă tuturor categoriilor de deținuți. A doua parte conține reguli aplicabile unor categorii speciale de deținuți.
Regulile cuprinse în prima parte sunt aplicabile tuturor categoriilor de deținuți, militari sau civili, în prevenție sau condamnați, inclusiv deținuților care fac obiectul unor măsuri de siguranță sau de reeducare ordonate de judecător. Principiul fundamental care trebuie să guverneze aplicarea acestor reguli este acela al imparțialității, potrivit căruia se interzice orice fel de tratament discriminatoriu fondat pe prejudecăți sau deosebiri de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație.
O primă categorie de reguli se referă la înregistrarea deținuților în instituțiile penitenciare ori la cazarea acestora. Astfel, în toate locurile unde sunt deținute persoane, trebuie să se țină un Registru la zi legat și să aibă o cotă indicând pentru fiecare deținut : identitatea sa, motivele detenției și autoritatea care a hotărât-o, ziua și ora primirii și ieșirii. Deținuții vor fi plasați în instituțiile penitenciare sau secțiuni ale acestora pe categorii, ținând cont de sex, vârstă, antecedente, motivele detenției și de exigențele tratamentului lor, astfel : bărbații și femeile să fie deținuți, în măsura posibilului, în instituții penitenciare diferite; într-un institut penitenciar care primește deopotrivă bărbați și femei, localurile trebuie să fie în întregime separate, deținuții preventiv trebuie separați de cei condamnați; tinerii condamnați trebuie separați de cei adulți; persoanele întemnițate pentru datorii sau o altă formă de întemnițare civilă trebuie să fie separate de deținuții pentru infracțiunile penale.
Reguli referitoare la locurile de detenție postulează un tratament egal, uman, decent. Astfel, celulele sau camerele destinate izolării nocturne nu trebuie să fie ocupate decât de către un singur deținut; când se recurge la dormitoare, acestea trebuie să fie ocupate de deținuți selecționați cu grijă și considerați apți pentru a locui în aceste condiții; noaptea ei trebuie supravegheați permanent. Localurile de deținere și, în special, cele destinate cazării deținuților în timpul nopții, trebuie să răspundă exigențelor de igienă, ținând cont de climat, mai ales în ceea ce privește iluminatul, încălzirea, ventilația, suprafața minimă și cubajul de aer (legislația română a stabilit un minim de 6 metri pătrați pentru suprafață și un minim de 10 metri cubi pentru spațiu). Localurile în care deținuții trebuie să trăiască și să lucreze vor îndeplinii următoarele condiții : ferestrele să fie suficient de mari pentru a se putea citi și lucra la lumină naturală și să permită intrarea aerului natural; lumina artificială să fie suficientă, instalațiile sanitare să permită deținutului să-și satisfacă necesitățile naturale în momentul dorit într-o manieră decentă și curată, la fel și instalațiile de baie și duș să fie suficiente pentru a putea fi utilizate de fiecare deținut cel puțin o dată pe săptămână. Toate localurile frecventate cu regularitate de deținuți trebuie să fie menținute în perfectă stare de întreținere și curățenie.
Aceeași grijă pentru un tratament uman, decent și civilizat se degajă și din regulile referitoare la igiena personală, la veșminte și lenjerie de pat, la alimentație. Trebuie să se ceară deținuților curățenie personală, punând-le la dispoziție în acest scop apă și articole de toaletă, precum și facilități pentru o bună întreținere a părului și bărbii. Veșmintele atribuite deținuților nu trebuie să fie degradante sau umilitoare, să fie curate și menținute în stare bună, iar atunci când se depărtează de instituția penitenciară să-i fie permis să poarte veșmintele sale pentru a nu atrage atenția. Deținuții să poată fi autorizați să poarte în penitenciar îmbrăcămintea, încălțămintea și rufăria de corp personală, iar dacă nu primesc această autorizație să li se asigure un echipament al penitenciarului în raport de timp, apt să le protejeze sănătatea.
Administrația penitenciară este datoare să asigure fiecărui deținut, la orele uzuale, o alimentație de bună calitate, bine pregătită și servită, având o valoare nutritivă suficientă pentru menținerea sănătății și forței sale. Regimul trebuie să fie individualizat sub toate aspectele lui, în funcție de o seamă de criterii, anume : după muncă, adică cei ce muncesc au dreptul la o hrană, mai consistentă decât cei ce nu muncesc; apoi hrana se acordă în funcție de starea sănătății condamnatului, condamnații bolnavi având dreptul la hrană adecvată acestei boli. De asemenea pentru servitul hranei calde, deținuților li se distribuie veselă și tacâmuri, care se ridică după folosire; masa se servește în săli special amenajate, în mod excepțional în camerele de detenție. La punctele de lucru se vor crea condiții corespunzătoare pentru servitul mesei. Fiecare deținut trebuie să aibă posibilitatea să-și procure apă potabilă când are nevoie.
Deținuții care nu desfășoară o muncă în aer liber, trebuie să aibă, dacă timpul le permite, cel puțin o oră pe zi pentru exercițiul fizic, iar tinerii să primească în timpul perioadei rezervate exercițiului o educație fizică și recreativă.
Reguli privind serviciile medicale. Fiecare instituție penitenciară trebuie să dispună de : un serviciu pediatric pentru diagnostic și tratamentul cazurilor de anomalie mentală; de o clinică prevăzută cu material, utilaj și produse farmaceutice necesare pentru îngrijirea și tratamentul deținuților bolnavi; pentru bolnavii care au nevoie de îngrijire specială să se prevadă transferul spre instituții penitenciare specializate sau spre spitale civile; de un stomatolog; de instituții speciale pentru tratamentul femeilor însărcinate; de creșe, dotate cu personal calificat, pentru îngrijirea noilor născuți (pentru cei născuți în penitenciare, actul de naștere nu trebuie să facă mențiune despre aceasta).
Îngrijirile medicale se dau, în primul rând, în penitenciar, în infirmerie, de către medicul penitenciarului în cazul unor boli ușoare. În caz de boli mai grave, bolnavul se internează într-un spital din sistemul penitenciar, iar, la nevoie, într-un spital din rețeaua externă spitalelor penitenciare. De subliniat că și tratamentul medical se exprimă și sub forma asigurării bolnavilor de medicamente gratuite. Medicii care deservesc instituțiile penitenciare au datoria :
să examineze fiecare deținut la intrarea în penitenciar; fiecare condamnat este supus unui control medical amănunțit și complet (la nevoie analize de laborator) și pentru fiecare condamnat se întocmește în termen de cinci zile, fișa privind starea sănătății și capacitatea de muncă.
să supravegheze sănătatea fizică și mentală a deținuților; în mod obligatoriu, se efectuează un control medical periodic al deținuților.
să prezinte directorului un raport de fiecare dată când apreciază că sănătatea fizică sau mentală a unui deținut a fost sau va fi afectată prin prelungirea sau printr-o modalitate neadecvată de execuție a pedepsei.
să facă inspecții cu regularitate și să sfătuiască pe directorul penitenciarului în ceea ce privește : cantitatea, calitatea și distribuirea alimentelor; igiena și curățenia instituției penitenciare și a deținutului; instalațiile sanitare, încălzirea, iluminatul și ventilația instituției; calitatea și curățenia veșmintelor și a lenjeriei de pat ale deținuților; respectarea regulilor privind educația fizică și sportivă.
în cazul bolilor contagioase, medicul este obligat să organizeze, nu numai depistarea, dar și izolarea și tratamentul bolnavilor. În acest sens, pe plan european, a avut loc Conferința Directorilor Administrațiilor Penitenciare Europene la Roma în anul 1994, în cadrul căreia a fost adoptat Protocolul Unic pentru tratamentul bolilor infecțioase apărute în mediul penitenciar.
Reguli referitoare la discipline și pedepse. În instituțiile penitenciare, disciplina va fi menținută cu fermitate, însă fără a aduce restricții suplimentare când nu sunt necesare pentru menținerea securității și a unei vieți comunitare bine organizate. Se interzice încredințarea de puteri disciplinare deținuților, însă se admite ca unii dintre ei să primească anumite responsabilități de ordin social, educativ sau sportiv în cadrul activității comune, aceasta sub controlul autorităților penitenciare. Dintre încălcările sau abaterile mai importante amintim : încălcarea obligației de internare sau de rămânere în penitenciar; neexecutarea ordinelor conducerii penitenciarului sau a personalului de pază; neexecutarea activității de muncă și recalificare profesională la care a fost repartizat; nesupunerea sau refuzul efectuării perchezițiilor corporale sau în cameră; distrugerea ori sustragerea bunurilor care aparțin avutului public; nerespectarea măsurilor cu caracter igienic sau sanitar, luate sau impuse de medic; etc.
Problema referitoare la faptele care constituie o infracțiune disciplinară, la durata sancțiunilor disciplinare ce pot fi aplicate și la autoritatea competentă a aplica sancțiuni, trebuie stabilite prin lege sau printr-un regulament al autorităților administrative. Nici un deținut nu poate fi pedepsit decât în conformitate cu dispozițiile unei astfel de legi sau a unui astfel de regulament, și niciodată de două ori pentru aceeași infracțiune. În legislația României sunt prevăzute următoarele sancțiuni disciplinare : avertismentul, retragerea unei responsabilități încredințate; oprirea de la muncă pe o perioadă de până la 5 zile; suspendarea alternativ sau cumulativ a dreptului la vizită sau la pachete ori cumpărarea de alimente pe o perioadă până la 3 luni, izolarea de grup la izolatorul de pedeapsă până la 20 zile cu avizul medicului și fără diminuarea drepturilor de hrană; scăderea până la 10 zile din numărul celor considerate ca executate pe baza muncii prestate.
Deținutul are dreptul la apărare. Pedepsele corporale, punerea în carceră întunecoasă, precum și orice sancțiune crudă, inumană sau degradantă sunt interzise ca pedepse disciplinare. Pedepsele cu izolarea sau cu reducerea hranei nu pot fi aplicate înainte ca medicul să fi examinat deținutul și să fi certificat în scris că acesta este capabil să le suporte. Medicul va trebui să viziteze zilnic deținuții supuși la astfel de sancțiuni disciplinare.
Reguli referitoare la mijloacele de constrângere. Se înțelege folosirea, ca sancțiuni disciplinare, a instrumentelor de constrângere precum cătușele, lanțurile, ferecarea, cămășile de forță. O asemenea măsură este chinuitoare și degradantă. Totuși, cătușele și cămășile de forță pot fi utilizate în următoarele cazuri :
ca măsură de precauție împotriva unei evadări în timpul unei transferări, cu condiția de a fi scoase când deținutul compare în fața unei autorități judiciare sau administrative.
pentru motive medicale la indicația medicului
la ordinul directorului, dacă celelalte mijloace de a stăpâni un deținut au eșuat, pentru a-l împiedica să-ți aducă sie însuși prejudicii sau altuia, sau să cauzeze pagube și stricăciuni.
Mijloacele de constrângere aplicate deținuților trebuie stabilite de administrația penitenciară centrală și aplicarea lor nu trebuie prelungită peste timpul strict necesar.
Informarea și dreptul de plângere al deținutului. Fiecare deținut are dreptul să primească, în momentul internării, informații scrise cu privire la regimul deținuților de categoria sa și la regulile disciplinare ale penitenciarului. Dreptul de plângere (de petiționare) privește problemele condamnatului, mai bine zis drepturile și obligațiile condamnatului legate de pedeapsă și executarea acesteia. El poate să se plângă să ceară sau să sesizeze despre : dreptul la hrană, cazarmament, starea sănătății, remunerarea muncii, muncă, primirea de vizite, corespondență sau pachete, liberarea condiționată și orice alte probleme privind situația sa de condamnat. Dreptul de a petiționa nu numai că este în mod expres prevăzut de lege, dar el este și garantat. Mai întâi, administrația penitenciarului este obligată să asigure condamnaților cele necesare pentru scris (hârtie, cerneală, etc.). în al doilea rând, administrația penitenciară are obligația să primească și să înregistreze cererile, reclamațiile, sesizările condamnaților, să rezolve cererile și sesizările care sunt de competența sa iar celelalte cereri, care sunt de competența altor organe, administrația penitenciarului este obligată să le înainteze direct acestor organe. După primirea răspunsului, aceeași administrație are obligația să aducă la cunoștința condamnatului răspunsul primit.
Deci, orice deținut are dreptul de a prezenta în orice zi lucrătoare cereri sau plângeri directorului, instituției penitenciare ori funcționarului care îl reprezintă. De asemenea, el va putea prezenta cereri sau plângeri inspectoratului închisorilor în cursul unei inspecții precum și administrației penitenciare, fără nici o cenzură. Chiar și atunci când o cerere sau plângere sunt lipsite de fundament ele trebuie examinate fără întârziere și un răspuns trebuie dat deținutului în timp util.
Contactul deținutului cu lumea exterioară. Una dintre primele reguli de bază se referă la dreptul deținuților de a fi autorizați să comunice, sub supravegherea necesară, cu familiile lor și cu prietenii lor de încredere, la intervale regulate, atât prin corespondență cât și prin primire de vizite. Dreptul condamnatului de a primi vizite și de a coresponda cu familia se înscrie pe linia menținerii legăturilor cu familia, care, ca și condamnatul, este pusă la grea încercare. Acest drept devine și expresia unei note umane în relațiile sociale ale condamnatului în situația de deținut într-un penitenciar. Dreptul acesta are deci două forme de exprimare, una sub forma vizitelor la locul de deținere și alta sub forma corespondenței. În cazul vizitelor, fiind vorba de membrii familiei, personalul penitenciarului asistă la vizită, dar nu exercită controlul decât în situații speciale. Și alte persoane pot fi autorizate să facă vizite deținuților, cu consințământul condamnatului și sub rezerva menținerii securității și a ordinii în penitenciar, precum și dacă nu este contrar interesului reeducării lui. În ceea ce privește corespondența, aceasta se controlează numai în situații speciale, directorul penitenciarului putând să interzică corespondența ocazională sau periodică cu alte persoane decât familia condamnatului, dacă această corespondență este de natură să compromită grav readaptarea sau securitatea ori ordinea în penitenciar.
Condamnații pot fi autorizați, în anumite condiții, să dea și să primească telefoane, acestea fiind supuse aceluiași regim ca și în cazul corespondenței.
Deținuților cetățeni ai unui stat străin trebuie să li se acorde facilități rezonabile pentru a lua legătura cu reprezentanții lor diplomatici sau consulari în țară precum și refugiaților sau apatrizilor, să comunice cu reprezentantul diplomatic al statului însărcinat cu interesele lor sau cu orice autoritate națională sau internațională care are ca sarcină protecția lor.
Deținuții trebuie informați cu regularitate asupra evenimentelor cele mai importante din presa scrisă, emisiuni radiofonice, conferințe sau orice alt mijloc analog autorizat sau controlat de administrație.
Câteva capitole din document se referă la bibliotecă, religie, depozitul de obiecte aparținând deținuților, notificarea decesului, îmbolnăvirii și la transferul deținuților. Conform uneia din reguli, în fiecare penitenciar trebuie să existe o bibliotecă pentru uzul tuturor categoriilor de condamnați și suficient de dotată cu cărți instructive și recreative. Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază, pe lângă munca utilă, pe o acțiune în care se cuprind elemente de ridicare a nivelului de cunoștințe și, în general, a nivelului cultural. În fiecare penitenciar ar trebui să se organizeze activități socio-culturale diversificate, care să ajute la diversificarea și dezvoltarea cunoștințelor generale, a capacității intelectuale și artistice ale condamnaților, care se realizează prin desfășurarea unor activități cultural-educative, acțiuni educative pe teme de educație civică și morală, juridică și religioasă, pe teme de istorie și geografie, pe vizionarea de filme și programe de televiziune precum și pe prelucrarea unor texte din legislație.
Dreptul condamnatului de a i se respecta credința religioasă constă în aceea că, condamnatului nu i se poate interzice și nu poate fi oprit în manifestarea credinței lui religioase; acesta se exprimă și în aceea că el poate lua legătura cu un reprezentant al cultului său, precum și posibilitatea să asiste la serviciile religioase organizate în locurile de deținere. În instituția penitenciară unde există un număr suficient de deținuți de aceeași religie, trebuie să fie numit sau agreat un reprezentant calificat al acestei religii, autorizat să organizeze servicii religioase.
În momentul internării, deținutul trebuie să depună spre păstrare la loc sigur banii, obiectele de valoare, veșmintele și alte efecte care-i aparțin și care trebuie să-i fie predate la eliberare.
În caz de deces sau de îmbolnăvire gravă, de accident grav sau de plasare a deținutului într-o instituție de boli mintale directorul penitenciarului trebuie să informeze imediat despre aceasta soția, dacă este căsătorit, sau ruda cea mai apropiată; orice deținut are dreptul să-și informeze familia asupra detenției sale sau a transferului într-un alt penitenciar.
O exigență specială este formulată în ceea ce privește transferul deținuților : când sunt aduși în penitenciar sau sunt duși de aici, ei trebuie expuși cât mai puțin posibil vederii publicului și trebuie să fie luate măsuri pentru a-i proteja de insulte, de aeriozitățile publicului și de orice fel de publicitate.
În sfârșit, ultima problemă tratată în această parte a documentului se referă la personalul penitenciar. Pornind de la faptul că personalul penitenciar prestează o muncă socială de mare importanță, Documentul prescrie ca acesta să fie selecționat cu grijă, pentru a răspunde cerințelor de integrare, omenie, aptitudine personală și capacitate profesională. Sunt stabilite o serie de reguli privind autoritatea competentă și metodele administrative generale, condițiile generale de recrutare, personalul de supraveghere, administrația superioară, personalul de conducere, specializat și administrativ. Membrii personalului trebuie să fie folosiți tot timpul în calitate de funcționari penitenciari de profesie, să posede statutul de agenți de stat cărora să li se asigure o securitate de profesie, care să nu depindă decât de buna lor conduită, de eficacitatea muncii lor și de aptitudinea lor fizică.
Personalul trebuie să aibă un nivel intelectual suficient (să urmeze, înainte de a intra în serviciu, un curs de formare generală și specială și să fie supus unor probe teoretice și practice). Alături de acest personal să se adauge un număr suficient de specialiști ca psihiatri, psihologi, sociologi, instructori tehnici.
Ei trebuie să locuiască în penitenciare sau în imediata sa apropiere.
2.2. Reguli aplicabile unor categorii speciale
În cadrul acestui subcapitol vor fi tratate regulile prevăzute în document aplicabile următoarelor categorii : deținuții condamnați; deținuții alienați și anormali mintal; persoanelor arestate sau aflate în detenție preventivă; deținuților pentru datorii și persoanelor arestate sau încarcerate fără a fi fost inculpate.
Deținuții condamnați constituie cea mai numeroasă categorie de deținuți. Lor li se aplică următoarele principii directoare :
Întrucât întemnițarea răpește individului dreptul său de a dispune de el însuși, datorită privării de libertate, sistemul penitenciar nu trebuie să agraveze suferințele inerente unei XXX situații. Acest principiu este prevăzut de Regula 57 a Ansamblului de Reguli Minime privind tratamentul deținuților : “Închiderea și alte măsuri care au ca efect izolarea unui delicvent de lumea exterioară sunt pedepse prin însăși faptul că îl privează de dreptul de a dispune de persoana sa, privându-l de libertate. Sub rezerva măsurilor justificate de segregație sau de menținere a disciplinei, sistemul penitenciar nu trebuie, deci, să agraveze suferințele inerente unei asemenea situații”. Regula stabilește în mod clar în ce constă pedeapsa cu închisoarea și remarcă faptul că închiderea este, prin însăși natura sa, o pedeapsă.
Un alt principiu director este prevăzut de Regula 58 : “Scopul și justificarea pedepselor și măsurilor privative de libertate sunt, în definitiv, protejarea societății împotriva crimei. Un asemenea scop nu va fi atins decât dacă perioada privativă de libertate este folosită în scopul de a obține, în măsura în care este posibil, ca delicventul, odată eliberat, să nu fie numai dornic, ci și capabil să trăiască respectând legea și îngrijindu-se de propriile nevoi”. Regula subliniază faptul că deținuții se întorc aproape toți în societate după un timp mai mult sau mai puțin lung. În multe cazuri întoarcerea în societate se produce înaintea executării totale a pedepsei, ca urmare a unei reduceri a pedepsei sale sau a unei liberări condiționate. Este dezavantajos în mod clar pentru societate ca deținuții să se întoarcă cu un angajament mai mare în stilul de viață criminal. Un volum enorm de cercetare criminologică din toată lumea a demonstrat că acesta este unul din efectele curente ale privării de libertate. În fața acestor efecte negative cunoscute ale închiderii, multe guverne caută să mențină limitarea daunei personale și sociale cauzată de închidere, ca primă etapă către obiectivul unei reintegrări în societate a deținutului. Aceasta implică dezvoltarea unor programe de acțiune în închisoare, dezvoltare centrată pe obiectivul întoarcerii deținutului în societate. Regula arată că nu numai formarea de atitudini deschise trebuie să fie încurajată, ci și aptitudinile sociale. Informarea privind ocaziile referitoare la viața de după ieșirea din închisoare trebuie să faciliteze o viață cinstită după liberare.
Regula 59 prevede că “regimul penitenciar trebuie să facă apel la toate mijloacele educative, morale, spirituale și la alte forțe și la formele de asistențe adecvate și accesibile, căutând să le aplice conform nevoilor tratamentului individual al delicvenților”. Această regulă recunoaște că nu există doar o singură modalitate simplă de realizare a programelor de ameliorare a deținuților. Este necesar ca să fie pusă în practică o largă paletă de programe de restructurare dacă se dorește o adaptare convenabilă la condițiile și problemele variabile ale deținuților. Ceea ce au în comun toate aceste programe, este faptul că încearcă să extindă ocaziile deținuților de a exercita alegeri, responsabile în conduita de viață în închisoarea și după liberare. Totuși există deținuți care declară că nu au nici o intenție să respecte legile după ce vor fi liberați. Personalul închisorii are responsabilitatea de a provoca astfel de declarații care pot uneori să fie expresia dorinței de aprobare. În unele cazuri se poate obține o schimbare a atitudinii.
Orientarea spre comunitate a vieții din închisoare este, de asemenea, un principiu fundamental, fiind consacrat în Regula 60 : alin. 1 “Regimul instituțional trebuie să încerce să reducă diferențele ce pot exista între viața din închisoare și viața liberă în măsura în care aceste diferențe tind să slăbească simțul responsabilității deținuților sau respectul demnității lor ca ființe umane”; alin. 2 “Înaintea terminării executării unei pedepse este de dorit să fie luate măsurile necesare pentru a asigura deținutului o întoarcere progresivă la viața de societate. Acest scop va putea fi atins, după caz, de un regim pregătitor pentru eliberare, organizat în închisoare ori în orice alt așezământ corespunzător sau printr-o liberare condiționată sub un control care trebuie încredințat poliției, dar care va necesita un ajutor social eficace”. Regula, prin alin. 1, subliniază că diferențele dintre viața din închisoare și cea din exterior pot să reducă deținuților simțul responsabilității personale și să diminueze respectul pentru demnitatea umană. Aceasta se datorează faptului că regimul carceral este în mod tradițional concentrat asupra unei reglări minuțioase a vieții deținutului și, în consecință, reduce ocaziile de exercitare a inițiativei și responsabilității personale. Trebuie menționat că alin. 2 vorbește despre dorința de a asigura o întoarcere gradată la viața de societate; descriind etapele de asigurat pentru a realiza această întoarcere gradată la viața de societate, se sugerează o metodă flexibilă.
Tratamentul trebuie astfel aplicat încât să lase deținutului impresia că face parte din societate. Astfel, asistenții sociali care colaborează cu instituțiile penitenciare trebuie să mențină și să îmbunătățească relațiile deținutului cu familia și cu unele organisme sociale. Primul pas, în această direcție îl constituie asistența pentru încadrarea în muncă, căci asigurarea muncii celor liberați definitiv este o primă și importantă condiție pentru reîncadrarea în societate a acestora și pentru evitarea recăderii lor în infracționalitate.
Serviciile medicale din penitenciar se vor strădui să descopere și să trateze toate deficiențele sau maladiile fizice și mentale, prin individualizarea tratamentului și prin clasificarea deținuților în grupe, cu un sistem de securitate diferit (în închisorile deschise, măsurile se bazează pe autodisciplina deținuților, iar în cele închise, protejate contra evadării, numărul de deținuți trebuie să nu depășească 500).
Societatea trebuie să dispună de organisme guvernamentale sau particulare apte să dea deținutului eliberat un ajutor postpenitenciar eficace care să-i permită să se reintegreze în comunitate (un exemplu elocvent fiind în acest sens : dreptul la pensie al condamnaților deveniți incapabili de muncă; dreptul la repararea pagubelor în cazul unor condamnări pe nedrept)
Tratamentul indivizilor condamnați la o pedeapsă privativă de libertate trebuie să aibă ca scop să creeze în ei voința și aptitudinile care le va permite, după eliberare, să trăiască în respectul legii, să se dezvolte sentimentul responsabilității. Astfel, să se recurgă la asistența religioasă, la instruirea, orientarea și formarea profesională, la metode de asistență socială individuală, la sfaturi referitoare la utilizarea forței de muncă, la dezvoltarea fizică și la educația cu caracter moral. În procesul de reeducare trebuie să se țină seama de trecutul social și criminal al condamnatului, de capacitățile și aptitudinile sale fizice și mentale, de disponibilitățile sale personale, de durata condamnării și de perspectivele sale de reabilitare.
Un rol important îl are clasificarea și individualizarea deținuților. Prin clasificare trebuie să se urmărească :
despărțirea deținuților care, din cauza trecutului lor criminal sau dispoziției primejdioase, ar exercita o influență negativă, nocivă asupra altor codeținuți.
repartizarea lor în grupe pentru a facilita tratamentul în vederea readaptării sociale
pentru fiecare grupă de deținuți să existe, pe cât posibil, stabilimente separate.
Fiecare instituție penitenciară trebuie să creeze un sistem de privilegiu adaptat fiecărei grupe de deținuți, pentru a încuraja buna conduită, a le dezvolta simțul responsabilității.
Tradițional munca reprezintă una dintre principalele activități în închisoare. Regula 71 prevede că : “1) Munca în penitenciar nu trebuie să aibă un caracter degradant. 2) Tuturor deținuților condamnați trebuie să li se ceară să muncească ținându-se seama de aptitudinile lor fizice și mentale care au fost determinate de către medic. 3) Trebuie să li se dea deținuților o muncă productivă, îndestulătoare pentru a-i ocupa pe durata normală a unei zile de lucru. 4) Această muncă trebuie să fie, pe cât posibil, de natură să le mențină sau să le mărească posibilitatea de a-și câștiga în mod cinstit existența după punerea în libertate. 5) Trebuie să li se dea deținuților o pregătire profesională folositoare, de pe urma căreia se poate câștiga și aceasta, mai ales tinerilor deținuți. 6) În limitele compatibile cu o selecție profesională rațională și cu exigențele administrației și ale disciplinei din penitenciar, deținuții trebuie să-și poată alege genul de muncă pe care doresc să-l îndeplinească”. În realitate mulți deținuți au puțină sau nu au deloc experiență în munca anterioară salarizată și sunt incapabili să muncească. Când munca disponibilă în exterior este limitată în timp și șomajul ridicat, munca în închisoare poate furniza ocazii de dezvoltare a aptitudinilor. Chiar fără garanția unui loc de muncă după liberare, aceasta este importantă totuși dezvoltarea personală.
Condițiile de muncă sunt prevăzute de art. 72 : ”1)Organizarea și metodele muncii din penitenciare trebuie să se apropie, pe cât posibil de acelea care se aplică unei munci asemănătoare în exteriorul așezământului, în vederea pregătirii deținuților pentru condițiile normale ale muncii în societate. 2)Totuși, participarea deținuților și pregătirea lor profesională nu trebuie să fie subordonate dorinței de a realiza un beneficiu din munca penală".
Următoarele reguli se referă la : munca în închisoare sau munca în particular (regula 73); securitatea la locul de muncă (regula 74); numărul maxim al orelor zilnic și săptămânal de muncă (regula 75).
O problemă importantă în ceea ce privește munca deținuților condamnați o reprezintă salariul acestora care deseori este fixat la un nivel derizoriu. Regula 76 prevede următoarele : “1) Munca deținuților trebuie să fie remunerată într-o formă echitabilă. 2) Regulamentul trebuie să permită deținuților s-o folosească cel puțin o parte din remunerația lor pentru cumpărarea obiectelor îngăduite pentru uzul personal și de a trimite o altă parte familiilor. 3) Regulamentul trebuie să prevadă, de asemenea, ca o parte a remunerației să fie rezervată de către administrație pentru a constitui peculiu care va fi remis deținutului în momentul punerii lui în libertate”.
În document sunt prevăzute și reguli referitoare la instruirea și timpul liber al deținuților, la relațiile dintre deținut și familia sa și cu organizațiile și organismele care îi ajută după eliberare.
Deținuții alienați și anormali mintal. Asigurarea unui grad suficient de bunăstare a deținuților este foarte dificilă și este în același timp importantă pentru deținuții alienați, pentru anormalii mintal și pentru deținuții care încearcă o tensiune psihologică serioasă. Regulile 82 și 83 din Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților tratează această problemă astfel :
Regula 82 : “1) Alienații nu trebuie să fie deținuți în închisori și trebuie să se dea dispoziții pentru a fi transferați imediat ce este posibil, în așezăminte pentru bolnavi mintal. 2) Deținuții atinși de alte afecțiuni sau anormalități mintale trebuie să fie ținuți sub observație și tratați în instituții specializate subordonate unei conduceri medicale. 3) În timpul șederii lor în închisoare aceste persoane trebuie să fie puse sub supravegherea specială a unui medic. 4) Serviciul medical sau psihiatric al așezămintelor penale trebuie să asigure tratamentul psihiatric tuturor celorlalți deținuți care au nevoie de un astfel de tratament”.
Regula 83 : “Este de dorit să se ia măsuri, de acord cu organele competente, pentru ca tratamentul psihiatric să fie continuat, dacă este necesar, după punerea în libertate și să fie asigurată o asistență socială postpenală cu caracter psihiatric”.
Astăzi, în unele țări, numărul deținuților care au nevoie de îngrijiri psihiatrice este în creștere. Motivația imediată a acestui fenomen este aglomerarea din instituțiile și serviciile psihiatrice publice. În consecință, acestea nu mai primesc pacienți care au comis infracțiuni. Condamnații la pedepse lungi pot avea tulburări mintale și psihice datorită închiderii însăși și separării de familia lor. Probleme psihice survin de asemenea și devin cronice în marile închisori : unde există supraaglomerație; unde activitatea este redusă; unde deținuții trebuie să rămână mult timp în celulă pe timpul zilei; unde populația penitenciară este diferențiată; unde se dezvoltă subculturi criminale și unde alți deținuți exercită o dominație brutală și unde personalul este puțin numeros pentru a controla închisoarea sau pentru a avea contacte personale cu deținuții, pentru a-i cunoaște pe cei care au nevoie de ajutorul unui specialist, dar și pentru a exercita o influență calmantă asupra climatului din închisoare.
Pentru a se conforma Regulilor 82 și 83, cerința de bază este o situație caracterizată printr-o atitudine primitoare din partea personalului de supraveghere, printr-o organizare care să permită acestui personal să îi cunoască pe deținuți și nevoile acestora, și prin proceduri care să garanteze că cererile deținuților și rapoartele în scris sunt tratate rapid. Numai într-o asemenea situație este posibil să fie detectați deținuții care au nevoie, în primul rând, de îngrijiri psihiatrice. Numai astfel este posibil să se încerce ca aceștia să fie încredințați după gradul de urgență, unor instituții psihiatrice sau să li se acorde asistență adecvată care este disponibilă în închisoare și dacă este posibil și după liberare.
Pentru a garanta o atenție adecvată și un tratament corespunzător este foarte important să se păstreze dosarele deținuților care prezintă tulburări psihice sau ale acelora care au o conduită anormală. Medicul închisorii sau psihologii trebuie să fie desemnați pentru a instrui membrii personalului în vederea raportării în mod regulat despre comportamentul acestor deținuți. În închisorile sau secțiile închisorii pentru aceste categorii de deținuți trebuie sa se desfășoare o evaluare regulată a rapoartelor. Trebuie subliniat că în spitalele psihiatrice pentru deținuți, practicile nu sunt întotdeauna în conformitate cu aceste reguli. Se întâmplă, nu rareori, ca deținuții să fie neglijați o perioadă lungă de timp.
Persoanele arestate sau în detenție preventivă. Deținuții care nu au primit pedepse sunt adesea ținuți în condiții mai rele decât cei care au fost condamnați. În situația lor, din cauza “prezumției de nevinovăție”, ar trebui, totuși, să fie în mai multe privințe mai favorizați.
În ceea ce privește această problemă, Regula 84 din Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților prevede : “1) Orice individ arestat sau închis în virtutea unei infracțiuni la legea penala și care este deținut fie de poliție, fie într-un arest preventiv, dar care nu a fost încă judecat, este calificat în dispozițiile care urmează drept “preventiv”. 2) Preventivul se bucură de prezumția de nevinovăție și trebuie să fie tratat în consecință. 3) Fără a prejudicia dispozițiile legale referitoare la protecția liberării individuale sau la fixarea procedurii de urmat cu privire la preventivi, aceștia din urmă vor beneficia de un regim special ale cărui reguli de mai jos au menirea de a fixa punctele esențiale”.
Regula 84 (1) arătă că termenul “preventiv” include nu numai pe cei care sunt deținuți în închisoare, ci și pe cei care sunt deținuți la poliție, în definiție includerea detenției în celulele poliției este semnificativă în mod special, deoarece supraaglomerarea și insuficiența aresturilor preventive impun deseori menținerea preventivilor în aceste celule și nu în aresturi speciale de detenție. Sunt frecvente acuzațiile de violare a drepturilor omului, referitoare la deținerea în sediile poliției. Guvernele au, în consecință, responsabilitatea de a asigura ca serviciile de poliție să fie conștiente și la curent cu existența Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deținuților și a altor documente internaționale aplicabile preventivilor.
Regula 84 (2) stabilește principiul prezumției de nevinovăție. Același principiu figurează și în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 11(1)), Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Politice (art. 14(2)) și în Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse oricărei forme de detenție sau de privare de libertate (principiul 36). Nu există nici o îndoială că prezumția de nevinovăție joacă un rol fundamental în exercitarea justiției. Regula presupune în prealabil, că prezumția de nevinovăție justifică și conduce la un tratament al preventivilor care, în anumite privințe, ar trebui să fie mai favorabil decât al condamnaților. Natura extinsă a acestei diferențieri este obiectul Regulei 84(3).
Această regulă începe cu două directive importante referitoare la conduita generală a cercetării penale. Aceste directive stabilesc în mod clar că Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților nu caută să facă derogări de la regulile legale care se rezumă că există în conduita unei investigații penale având ca obiect protecția libertății individuale. În aceste limite, documentul cere ca preventivii să beneficieze de un regim special justificat de prezumția de nevinovăție. Regula 84 (3) subliniază că cerințele esențiale ale acestei categorii de deținuți reprezintă un minimum. Aceasta înseamnă că guvernele trebuie să încerce să asigure pentru preventivi cele mai bune condiții, ca cele indicate de reguli. De fapt, cum s-a menționat mai sus, se întâmplă uneori contrariul. În alte țări, situația preventivilor este mult mai rea decât ceea ce se așteaptă de la prezumția de nevinovăție și regulile referitoare la un regim special. Regimurile speciale ar putea să includă familia, vizitatorii oficiali, munca voluntară și activitățile educative și fizice.
Concluzionând, putem spune că această categorie de deținuți vor beneficia, pe timpul arestului de un tratament special guvernat de următoarele reguli :
arestații preventiv vor fi separați de deținuții condamnați;
tinerii arestați preventiv trebuie, pe cât posibil, să fie cazați în camere separate;
dacă doresc, se pot hrăni pe cheltuiala lor procurându-și hrana din exterior;
trebuie să fie autorizați să-și poarte veșmintele personale dacă sunt curate și decente;
dacă poartă uniforma penitenciarului, aceasta poate fi diferită față de aceea a condamnaților;
poate să li se dea posibilitatea să lucreze, însă nu pot fi obligați să o facă;
trebuie să fie autorizați să-și procure, pe cheltuiala lor sau a terților, cărți, ziare, materialul necesar de scris, precum și alte mijloace pentru ocuparea timpului liber, în limitele compatibile cu interesul administrației și al justiției și cu securitatea sau ordinea instituției;
trebuie să fie autorizați să primească vizita medicului personal și a dentistului, numai dacă este în măsură să-și suporte cheltuielile;
trebuie să poată să-și informeze familia asupra detenției;
în sfârșit, trebuie să fie autorizat să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, în cazul în care această asistență este prevăzută, și să primească vizita avocatului în vederea pregătirii apărării.
Condamnații pentru datorii și la închisoare civilă. Deținuții condamnați la întemnițare pentru datorii sau la alte forme de întemnițare pronunțate prin decizie judiciară ca urmare a unei proceduri nepenale, nu trebuie să fie supuși la restricții suplimentare, nici să fie tratați cu mai multă severitate dacă nu este necesar pentru asigurarea securității și menținerii ordinii. Tratamentul lor nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cel al preveniților.
Regula 94 prevede că : “În țările în care legislația prevede închiderea pentru datorii, sau alte forme de închidere pronunțate prin hotărâre judecătorească, ca urmare a unei proceduri non-penale, deținuții respectivi nu trebuie să fie supuși la mai multe restricții, nici să fie tratați cu mai multă severitate decât este necesar pentru asigurarea securității și menținerea ordinii. Tratamentul lor nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cel al preventivilor, totuși cu regula eventualei obligații de a muncii”. Regula se aplică deținuților civili, în special pentru datorii. Aceste persoane au în comun că se află în închisoare ca urmare a unei proceduri non-penale. Regula face o distincție între aceste persoane și delicvenții condamnați, cerând ca primii să nu sufere aceleași privațiuni ca ceilalți. Ca urmare, trebuie să li se acorde același tratament ca și preventivilor, însă lor li se poate cere să muncească.
Persoanele arestate sau încarcerate fără să fi fost inculpate. În ceea ce privește această categorie de deținuți, Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților stipulează în cadrul regulilor sale prevederi privind tendințele de deținere a acestei categorii. Astfel :
Regula 93 cere ca : “Un arestat preventiv trebuie să fie autorizat să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, atunci când această asistență este prevăzută, și să primească vizitele avocatului său în scop de apărare. El trebuie să poată pregăti și să dea acestuia instrucțiuni confidențiale. În acest scop, trebuie să îi fie dat, dacă dorește, material de scris. Întrevederile dintre arestatul preventiv și avocatul său pot să fie la vedere dar nu pot să se desfășoare în auzul unui funcționar al poliției sau al așezământului”. Regula are ca scop să asigure acestor deținuți ce sunt în așteptarea actului de judecată ca persoane acuzate în fața unui tribunal, o șansă cinstită în a combate acuzațiile aduse împotriva lor. Iată de ce supraveghetorii au datoria să ușureze contactele și comunicațiile între deținuții aflați în așteptarea actului de judecată și avocații lor, în special prin crearea condițiilor de încredere în confidențialitatea comunicării din cadrul vizitei care trebuie să aibă loc la ore rezonabile sau să îl ajute pe deținut să îi scrie avocatului său.
Regula 95 : “fără a prejudicia dispozițiile articolului 9 din Acordul Internațional referitor la Drepturile Civile și Politice, persoanele arestate sau încarcerate fără a fi fost inculpate se bucură de protecția garantată de părțile I și II C din Ansamblul de Reguli Minime pentru tratamentul deținuților. Dispozițiile pertinente din partea II A (același document) sunt și ele aplicabile, atunci când pot fi profitabile acestei categorii speciale de deținuți, chiar dacă nu s-a luat nici o hotărâre care să arate că măsurile de reeducare sau de readaptare pot fi aplicabile unor persoane care nu sunt convinse de comiterea vreunei infracțiuni”. Regula este aplicabilă persoanelor care nu sunt nici în așteptarea judecății nici condamnate pentru o infracțiune. Astfel de persoane beneficiază de o serie importantă de drepturi și protecții, conform articolului 9 din Acordul Internațional Referitor la Drepturile Civile și Politice. În rezumat, articolul 9 stabilește că arestarea, detenția și privarea de libertate nu trebuie să fie arbitrare , ci întreprinse numai în acord cu procedurile legale. Acest articol stabilește, pe lângă altele, că persoanele arestate trebuie să fie rapid informate de toate acuzațiile care li se aduc și au dreptul să fie judecate într-un timp rezonabil sau în libertate. În plus, persoanele arestate sau deținute trebuie să poată înainta o acțiune în justiție, pentru ca un tribunal să hotărască, fără întârziere, asupra legalității detenției lor și să ordone liberarea dacă această detenție nu este legală. Nici unul din aceste drepturi și protecții nu este diminuat sau invalidat de dispozițiile Regulei 95.
În consecință, nimic nu justifică împrejurările de închidere nefavorabile acestor persoane. Absența învinuirilor și, ca urmare, absența condamnării cu închisoarea dau acestei persoane, contrar regimurilor de detenție dreptul la condiții mai favorabile rezervate persoanelor care sunt arestate sau în așteptarea judecății. În același timp, ele nu trebuie să fie supuse unor măsuri de reeducare sau readaptare, în același spirit cu cele aplicate persoanelor condamnate pentru o infracțiune. În practică, persoanele la care se referă Regula 95 sunt adeseori străini, poate cu familii, aflați în așteptarea expulzării. Circumstanțele speciale ale acestui grup merită adeseori o susținere specială. Faptul că ele nu trebuie să fie supuse nici unei măsuri de reeducare sau de readaptare care ar implica să fie tratate ca niște condamnați, nu înseamnă că nu ar trebui să fie ajutate în mod corespunzător.
2.3. Abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau de detenție
Unul dintre drepturile fundamentale ale omului este acela de a nu fi arestat sau reținut în mod arbitrar. El a fost consacrat pentru prima oară în articolul 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 în formularea : “Nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar”, și dezvoltat în articolul 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Potrivit acestui articol :
“1. Orice om are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări și va fi înștiințat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc.
3. Orice individ arestat sau deținut pentru comiterea unei infracțiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt în fața unui judecător sau a unei alte autorită-I împuternicite prin lege să exercite funcțiuni judiciare și va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detențiunea persoanelor care urmează să fie trimise în judecată nu trebuie să constituie regula dar la ședințele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură și, dacă este cazul pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau prin detenție are dreptul de a introduce o plângere în fața unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalității detențiunii sale și să ordone eliberarea sa dacă detențiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are dreptul la o despăgubire”.
Problematica referitoare la abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau detenție preventivă a fost dezbătută de Comisia Națiunilor Unite pentru drepturile omului, de Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și protecția minorităților, precum și în Comisia a III-a a Adunării Generale O.N.U. cu privire la problemele sociale, umanitare și culturale. Au fost elaborate studii și proiecte de documente tratând diferite aspecte ale dreptului persoanelor de a nu fi arestate sau deținute în mod arbitrar. Astfel, la cererea Comisiei drepturilor omului, un Comitet alcătuit din reprezentanți a patru state a elaborat un Proiect de principiu asupra dreptului în virtutea căruia nimeni nu poate fi în mod arbitrar arestat sau deținut.
Articolele 10 și 26 din acest proiect, limitând perioada în care persoana arestată poate să rămână sub pază la poliție, urmăresc să reducă la minimum riscurile relelor tratamente sau presiuni aplicate din partea poliției. Potrivit articolului 22 par. 2, orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi asistată de un avocat la toate interogatoriile la care este supus. Totodată, articolul 24 din același proiect prevede :
“1) Nici o persoană arestată sau deținută nu va fi supusă la constrângeri fizice sau mentale, la tortură, la violență, la amenințări sau la orice mijloc de presiune, înșelătorie, la manevre insidioase, la sugestii înșelătoare, la interogatorii prelungite, la hipnoză, la administrarea de droguri sau la orice alt procedeu de natură a compromite libertatea sa de acțiune sau de decizie, memoria sau discernământul său.
2) Orice declarație pe care interesatul ar putea fi determinat să o facă printr-unul din procedeele indicate mai sus, la fel ca și orice element de probă primit ca urmare a unei astfel de declarații, nu vor putea fi produse ca probe contra lui în cursul unei proceduri.
3) Mărturisirea sau acceptarea din partea unei persoane arestate sau deținute nu va putea fi utilizată ca probă împotriva ei decât dacă este vorba de un act voluntar înfăptuit în prezența avocatului și în fața unui judecător sau a unei alte autorități împuternicite de lege să exercite funcțiuni judiciare”.
În termeni mult mai generali, articolul 27 prevede că tratamentul aplicat persoanei arestate sau deținute, fie că se găsește sub paza poliției sau a autorității penitenciare, nu va fi mai puțin favorabil decât cel prescris de Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților.
Națiunile Unite s-au ocupat și de protecția drepturilor omului a anumitor categorii de deținuți. Este vorba de protecția persoanelor deținute sau întemnițate datorită luptei lor împotriva colonialismului (se are în vedere aici Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială și, de asemenea Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială – ambele documente internaționale menținând în preambul : “Considerând că națiunile au condamnat colonialismul și toate practicile de segregație și de discriminare cu care este însoțit și că Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale proclamă mai cu seamă necesitatea de a I se pune capăt în mod rapid și necondiționat”), a ocupației străine pentru autodeterminare, pentru independență (a se vedea Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, din 14 decembrie 1960), eliminarea politicii de apartheid – un exemplu elocvent în acest caz fiind Convenția Internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid care în articolul 1 prevede :
“Statele părți la prezenta convenție declară că apertheidul este o crimă împotriva umanității și că actele inumane rezultând din politicile și practicile de apertheid și alte politici și practici asemănătoare de segregație și discriminare rasială sunt crime care contravin normelor dreptului internațional, în deosebi scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite și constituie o amenințare serioasă pentru pacea și securitatea internațională”.
În repetate rânduri, Adunarea Generală, organele și organismele de profil au cerut statelor ca persoanelor menționate să li se respecte drepturile și libertățile fundamentale, fie protejate împotriva torturii și a tratamentelor crude, inumane și degradante, să li se asigure o judecată echitabilă a cauzei lor de către un Tribunal competent, independent și imparțial și să fie puse în libertate fie printr-un act de clemență, fie sub forma eliberării condiționate fie prin orice altă procedură.
În atenția organelor competente ale Națiunilor Unite a stat și un alt aspect al detenției și arestării arbitrare, și anume cel legat de disparițiile involuntare sau forțate ale persoanelor și necesitatea eliminării acestei practici, denumită “detenție nerecunoscută”. S-a apreciat că această formă de detenție reprezintă un act inadmisibil rezultat al unor flageluri precum violența, sabotajul sau terorismul intern.
Un alt aspect al detenției și arestării arbitrare abordat la O.N.U. a fost și acela legat de activitatea responsabililor cu aplicarea legilor și a personalului militar în situații speciale, cum sunt starea de necesitate sau starea excepțională. Încercând să se degaje regulile fundamentale de drept internațional și de drept intern care, postulând protejarea drepturilor omului, reglementează limitele în care poate acționa puterea de stat în atari situații și proclamă primordialitatea dreptului și a drepturilor omului în situațiile menționate. S-a subliniat, de pildă, că unele guverne, care au decretat starea de necesitate sau starea de urgență s-au îndepărtat de normele juridice stabilite pe plan național sau internațional, că stările excepționale tind să se clandestinizeze, să se permanentizeze sau chiar să se instituționalizeze, și pe această bază se extinde puterea executivului și a tribunalelor militare și extraordinare care aplică în mod sumar legi retroactive. O asemenea situație are efecte deosebit de nefaste pentru persoanele deținute pentru rațiuni politice. De aceea, s-a recomandat să se consolideze mecanismele internaționale de supraveghere a respectării drepturilor omului în astfel de situații.
Detenția din rațiuni de boli mintale a constituit un punct de preocupare specială a Națiunilor Unite. S-a constatat că problema maladiilor mintale este tratată diferit de la țară la țară. În acest context s-au produs o serie de abuzuri : din rațiuni politice, sub pretextul aplicării medicinii psihiatrice, au fost internate și deținute persoane indezirabile sau incomode, care au fost supuse unor tratamente vătămătoare pentru sănătatea lor.
Acest aspect al detenției arbitrare a făcut obiectul negocierii unui instrument internațional care să enunțe, ca principiu fundamental, faptul ca detenția persoanelor în instituții psihiatrice pe considerentul opiniei lor politice din orice alte rațiuni nemedicale constituie o violare a drepturilor omului.
CAP. III
Protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
3.1. Problema torturii și a altor pedepse sau tratamente crude sau degradante în dezbaterile de la O.N.U.
Dreptul oricărei persoane de a nu fi torturată sau supusă unor tratamente crude, inumane sau degradante este unul din cele șapte drepturi fundamentale ale omului de la care nu se admite nici o derogare. El trebuie respectat față de orice ființă umană, în toate împrejurările, în timp de pace, în perioada de conflict armat, în situații de tulburări ți tensiuni interne, etc.
Datorită importanței pe care o prezintă pentru demnitatea și integritatea fizică și mentală a persoanei umane, acest drept fundamental al omului a fost enunțat, reiterat și dezvoltat în cele mai numeroase instrumente internaționale și i-au fost consacrate două documente speciale de către O.N.U. și unul de către Consiliul Europei, iar conținutul său a făcut obiectul unor ample dezbateri la Națiunile Unite și în afara acesteia.
Încercând o punctare a principalelor documente internaționale care au în cuprinsul lor norme privind respectarea acestui drept fundamental putem spune că :
primul document care l-a enunțat a fost Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care prevede în articolul 5 că : “Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crud, inumane sau degradante”.
Pactul Internațional referitor la drepturile civile sau politice din 16 decembrie 1966, în articolul 7 prevede : “1) Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. 2) În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consințământul său, unei experiențe medicale sau științifice.
Convenția pentru prevenire și reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 arată în articolul 2 dispune :
“În prezenta convenție, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenția de a distruge în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi :
omorârea membrilor unui grup.
atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup.
supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială.
măsuri care vizează scăderea natalității în sânul grupului
transferarea forțată a copiilor dintr-un grup în altul.”
Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, din 30 noiembrie 1973, care în articolul 2 dispune :
“În termenii prezentei convenții, expresia crimă de apartheid, care înglobează politicile și practicile asemănătoare de segregație și discriminare rasială așa cum ele sunt practicate în Africa australă, desemnează actele inumane indicate mai jos, comise în vederea instituirii sau menținerii dominației unui grup rasial de ființe umane asupra oricărui alt grup rasial de ființe umane și de a-l asupri sistematic pe acesta :
refuzând unui membru sau unor membri ai unui grup rasial de ființe umane sau ai mai multor grupuri rasiale dreptul la viață și la libertatea persoanei
luând viața unor membrii ai unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale.
Aducând grava atingere integrității fizice sau psihice, libertății sau demnității membrilor unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale sau supunându-i torturii sau unor tratamente crude inumane sau degradante.
Arestând arbitrar sau deținând ilegal membrii unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale.
a impune deliberat unui grup social (rasial) sau mai multor grupuri rasiale condiții de viață menite să ducă la distrugerea fizică totală sau parțială.
a lua măsuri legislative sau de altă natură menite să împiedice un grup rasial sau mai multe grupuri rasiale de a participa la viața politică, socială, economică, și culturală a țării, creând deliberat condiții care împiedică deplina dezvoltare a grupului sau a grupurilor respective. De asemenea, să priveze pe membrii unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale de libertăți și drepturi fundamentale ale omului, în special dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate recunoscute, dreptul la educație, dreptul de a-și părăsi țara și de a reveni, dreptul la o naționalitate, dreptul de a circula liber și de a-și alege reședința, dreptul la libertatea de opinie și de exprimare și dreptul la libertatea de întrunire și asociere pașnică.
a lua măsuri, inclusiv măsuri legislative vizând divizarea populației după criterii rasiale creând rezervații și ghetouri pentru membrii unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale interzicând căsătoria între persoane aparținând unor grupuri rasiale și expropriind terenurile aparținând unui grup rasial sau mai multor grupuri rasiale sau unor membrii ai acestor grupuri.
a exploata munca membrilor unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale, în special supunându-i la munci forțate.
A persecuta organizațiile sau persoane privându-le de libertățile și drepturile fundamentale, pentru că se opun apartheid.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Respectarea Drepturilor Omului In Regimul Penitenciar (ID: 164164)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.