Resocializarea Penitenciara Si Postpenitenciara

Resocializarea penitenciară și postpenitenciară

a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI

CU ÎNCHISOARE

1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul cercetărilor actuale

1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.

2. CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR

SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

2.1 Principiile, etapele și subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei

cu închisoare

2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în Republica Moldova

2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

3.PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE

PENITENCIARĂ A CONDAMNAȚILOR

3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaților în scopul resocializãrii lor

3.2 Aspecte psihologice ale resocializãrii condamnaților

3.3 Subcultura penitenciarã și influența ei asupra resocializãrii condamnaților

3.4 Direcțiile de activitate ale asistentului social în instituțiile penitenciare

3.5 Particularitãțile pregãtirii pentru liberare a condamnaților

4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR

LIBERATE DIN DETENȚIE

4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate din detenție în contextul resocializării lor

4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenție

4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare postpenitenciară

4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracțiunilor în rîndul persoanelor liberate din detenție

Introducere

Printre multiplele probleme ale societății contemporane una din cele mai dificile, care necesită o atenție deosebită a cercetătorilor și practicienilor, este resocializarea cetățenilor, care au comis fapte infracționale. Starea criminalității recidive în Republica Moldova, chiar și în condițiile diminuării unor indicatori statistici ai ei, trezește o anumită îngrijorare. Cea mai sumară analiză a criminalității existente ne convinge de faptul că cauzele fenomenului dat nu sînt legate doar de existența unui mecanism insuficient ajustat al reglementării juridice sau al unei activități nesatisfăcătoare ale organelor de drept. Soluționarea acestei probleme este organic legată de combaterea și prevenirea criminalității în ansamblu. Ținînd cont de aceasta o sarcină de bază și actuală a organelor de stat este elaborarea unor măsuri eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu criminalitatea în general și cu criminalitatea recidivă în particular. În acest context o importanță deosebită o are problema resocializării persoanelor care își ispășesc sau și-au ispășit pedeapsa privativă de libertate în instituțiile penitenciare. Anume resocializarea condamnaților la pedeapsa cu închisoare servește drept criteriu de bază al aprecierii eficacității lucrului instituțiilor care pun în executare pedepsele. Problema generală a resocializării are și o importanță de sinestătătoare. Sporirea cantitativă a numărului indivizilor desocializați se poate răsfrînge într-o transformare calitativă în rezultatul căreia poate fi posibilă creșterea tempourilor diferențierii sociale, iar aceasta amenință cu apariția unui număr mare de persoane tentate să intre în conflict cu legea. Statul își face un deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor infracțiuni, desfășurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaților și deținerea lor în penitenciare termene de lungă durată în loc de a petrece unele măsuri de mare anvergură în vederea adaptării lor sociale prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Astfel, doar pentru întreținerea sistemului penitenciar în anul 2009, din bugetul de stat al Republicii Moldova au fost alocate 237 mln.457,78 mii lei.Necesitatea de a cheltui mijloace considerabile pentru deținerea condamnaților în penitenciare limitează posibilitățile statului de a realiza programe privind prevenirea criminalității și resocializarea condamnaților. În aceste condiții indicii statistici relevă faptul că din numărul total de condamnați 53,25% au comis recidivă. Persoanele liberate se reîntorc în societate purtînd cu ei experiența căpătată în detenție. În cele mai dese cazuri aceasta este negativă, de aceea statul este cointeresat ca persoana anterior condamnată să înceapă cît mai curînd un mod de viață social acceptabil și să nu săvîrșească din nou infracțiuni. Revenind la libertate, foștii condamnați se ciocnesc cu o multitudine de probleme, printre care probleme locative, financiare, familiale, cu anturajul etc. Astfel, în prezent nu mai există îndoieli de faptul că calitatea activității instituțiilor penitenciare, gradul de implicare a organelor administrării locale, colectivelor de muncă, familiei și anturajului apropiat influențează, în mare măsură, soarta persoanei liberate și starea criminalității în general.

1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI

CU ÎNCHISOARE

1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul

cercetărilor actuale

În domeniul dreptului execuțional penal, problemele resocializării condamnaților sînt precăutate insuficient. Într-o oarecare măsură problematica resocializării infractorilor este tratată de disciplinile conexe. Informația cu privire la problema dată a putut fi selectată, în special, din psihologia penitenciară, pedagogia penitenciară, criminologie și asistența socială, etc. Astfel, literatura care se referă la subiectul menționat poate fi divizată convențional în 6 grupe: – Autorii din prima grupă cercetează aspectele teoretice ale resocializării condamnaților preponderent de pe poziții criminologice. Acestea sînt cercetările lui Kudreavțev G., Juleva I., Krainova N.etc. – Grupa a doua o formează lucrările în care sînt elucidate problemele dreptului execuțional penal. Cercul dat de probleme este examinat în lucrările lui Dementiev S., Strucikov N., Govoruhin Ă., Zubkov A., Volkova T etc. – Grupa a treia constă din lucrările consacrate psihologiei penitenciare. Acestea sînt lucrările lui Glotocichin A., Pirojcov V., Antonean Iu., Vasiliev V., Pastușenea A. etc. – În lucrările din grupa a patra sînt examinate problemele care se referă la problemele pedagogiei penitenciare. La ele se referă lucrările lui Vîsotina A., Pișcelco A., Litvișcov V etc. – Grupa a cincea o constituie lucrările consacrate asistenței sociale acordate condamnaților în instituțiile penitenciare. Acestea sînt lucrările lui Biriucov Iu., Doljencova G., Vulpescu A etc. – În grupa a șasea autorii examinează problemele care se referă la asigurarea procesului de resocializare a persoanelor liberate din detenție. Acestea sînt cercetările lui Trubnicov V., Șmarov I., Voloșin N etc. Printre cei mai distinși autori din Federația Rusă, care au abordat în investigațiile lor problema dată, îi vom evidenția pe savanții: Rîbak M., Juleva I., Crainova N., Volcova T., care au elaborat lucrări științifice valoroase la această temă. Printre autorii din România vom menționa pe Oancea I., Zidaru P., Florian G., Nicolae-Anghel N. e.t.c.

Autorii analizează evoluția situației în domeniu, identifică problemele existente și căile

de soluționare a acestora furnizînd recomandări pentru eficientizarea procesului în cauză.

Astfel, se concluzionează că prin cheltuirea repetată a banilor publici pentru întreținerea

condamnaților se aduce un prejudiciu incontestabil mai mare decît cheltuielile necesare pentru

implementarea unui sistem viabil de resocializare al deținuților. Cu referire la

dimensiunile problemelor existente în domeniu au fost evidențiate următoarele: inexistența unui

mecanism bine definit de asistență și reintegrare la nivel de stat; neexecutarea legislației naționale de profil; reticența comunității și atitudinea discriminatorie a membrilor societății față de problemele ex-deținuților. O atenție specială este acordată centrelor de justiție comunitară create la inițiativa IRP cu suportul financiar al unor organizații internaționale în cadrul proiectului „Consolidarea societății civile în Moldova. Grupuri marginalizate. Reintegrarea socială a ex-deținuților”. Potrivit autorilor, datorită implementării proiectului sus-menționat, s-a reușit crearea mecanismului funcțional de reintegrare socială a persoanelor liberate și suplinirea sistemului de servicii destinate reintegrării exdeținuților cu o verigă-cheie reprezentată de CJC, care asigură nu doar prestarea propriu-zisă de servicii, ci și legătura directă dintre actorii sociali implicați în acest proces. Potrivit autorului criminalitatea penitenciară dispune de legitățile sale specifice și de o structură deosebită, din care motive consideră oportun ca aceasta să fie delimitată ca gen de criminalitate aparte; tradițiile și obiceiurile criminale existente în mediul penitenciar se deosebesc de conținutul subculturii criminale din afara penitenciarelor și conțin o potență criminogenă sporită. Cu referire la personalitatea condamnaților ce comit infracțiuni în instituțiile penitenciare se evidențiază că „toate aspectele analizate ce țin de particularitățile celor care comit infracțiuni în locurile de detenție au o deosebită importanță pentru procesul prevenirii infracțiunilor în penitenciare”. În opinia autorului, clasificarea condamnaților trebuie să se bazeze pe astfel de criterii care

reflectă aspectele esențiale ale personalității și care, într-o oarecare măsură, au o influență

decisivă asupra resocializării condamnaților. Caracterul infracțiunii nu poate fi considerat unicul

criteriu al tipologiei condamnaților deoarece cele mai diferite motive pot impulsiona săvîrșirea

uneia și aceleiași infracțiuni. În afară de aceasta, trebuie să ținem cont și de delimitarea convențională a unui șir de infracțiuni. Un anumit aport la investigarea unor aspecte ce țin de reintegrarea socială a persoanelor liberate la adus și autorul Sîli V., cu lucrarea – Recidiva infracțională: aspecte juridico-penale și criminologice. A fost întreprinsă cercetarea cauzelor și a condițiilor criminalității recidiviștilor, personalității infractorului recidivist, măsurile de prevenire generală, specială și individuală a acestui tip de criminalitate. De asemenea au fost dezvoltate și precizate noțiunile de resocializare, reintegrare socială, adaptare postpenitenciară, precum și

particularitățile, metodele, etapele și elementele componente ale reintegrării sociale a

recidiviștilor. Pentru reintegrarea reușitã a persoanelor eliberate din penitenciare autorii considerã importantã instituirea probațiunii în privința acestora. Deoarece riscul de recidivare frecvent depinde de existența posibilitãților și corespunderea acestora cerințelor individuale a persoanelor respective, prioritarã trebuie sã fie accentuarea atenției sporite anume acoperirii nevoilor vitale ale persoanei. Succesul activitãții respective poate conduce la mic șorarea esențialã a riscului de recidivare. Din acest motiv, în viziunea autorului, este important a începe lucrul de stabilire a direcțiilor prioritare privind elaborarea mãsurilor pentru reducerea riscului sãvîrșirii noilor infracțiuni încã în perioada aflãrii persoanei în penitenciar.

În final autorul vine cu mai multe concluzii și recomandări inclusiv cea de reglementare juridică a neia și aceleiași infracțiuni. În afară de aceasta, trebuie să ținem cont și de delimitarea convențională a unui șir de infracțiuni. Un anumit aport la investigarea unor aspecte ce țin de reintegrarea socială a persoanelor liberate la adus și autorul Sîli V., cu lucrarea – Recidiva infracțională: aspecte juridico-penale și criminologice. A fost întreprinsă cercetarea cauzelor și a condițiilor criminalității recidiviștilor, personalității infractorului recidivist, măsurile de prevenire generală, specială și individuală a acestui tip de criminalitate. De asemenea au fost dezvoltate și precizate noțiunile de resocializare, reintegrare socială, adaptare postpenitenciară, precum și

particularitățile, metodele, etapele și elementele componente ale reintegrării sociale a

recidiviștilor. Pentru reintegrarea reușitã a persoanelor eliberate din penitenciare autorii considerã importantã instituirea probațiunii în privința acestora. Deoarece riscul de recidivare frecvent depinde de existența posibilitãților și corespunderea acestora cerințelor individuale a persoanelor respective, prioritarã trebuie sã fie accentuarea atenției sporite anume acoperirii nevoilor vitale ale persoanei. Succesul activitãții respective poate conduce la mic șorarea esențialã a riscului de recidivare. Din acest motiv, în viziunea autorului, este important a începe lucrul de stabilire a direcțiilor prioritare privind elaborarea mãsurilor pentru reducerea riscului sãvîrșirii noilor infracțiuni încã în perioada aflãrii persoanei în penitenciar.

În final autorul vine cu mai multe concluzii și recomandări inclusiv cea de reglementare juridică a studierii psihologice a personalității condamnatului la pedeapsa cu închisoare și a prognozării criminologice a comportamentului său. O altă propunere ar fi cea de instituire în Federația Rusă a unor instanțe de judecată specializate care ar examina în mod operativ și competent materialele privind liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen, înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave, amînarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani precum și soluționarea altor probleme apărute pe parcursul executării pedepsei, contribuind astfel la facilitarea procesului de resocializare a condamnaților. De asemenea a fost elaborat mecanismul resocializării aplicat diferitor categorii de condamnați la închisoare și a persoanelor liberate. În final sînt propuse recomandări în vederea perfecționării reglementării juridice a procesului de resocializare. Din punct de vedere teoretic lucrarea prezintă interes deoarece prezintă o concepție originală de resocializare a condamnaților și a persoanelor liberate. Acest model de resocializare elucidează mecanismul comun de resocializare a tuturor persoanelor desocializate, contribuie la depășirea proceselor de înstrăinare și izolare care au loc în comunitate.

1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu

Închisoare

Resocializarea face parte din categoria noțiunilor sociale și este utilizată pe larg în

criminologie, sociologie, psihologie și în alte științe umanistice. Ea este obiectiv legată de

noțiunea „socializarea”, fapt care reiese din analiza nemijlocită a fenomenelor indicate și în

primul rînd, a tălmăcirii lor gramaticale. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V.,

menționînd necesitatea de a avea în vedere semnificația prefixului „re”, care permite de a

înțelege resocializarea ca „reluarea sau repetarea acțiunii” și ca o contracarare a degradării

asociale a personalității. Termenul “socializare” provine de la latinescul socualis – “social”. Dicționarul explicativ al limbii române determină socializarea ca fiind un proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. În dicționarul de neologisme socializarea este interpretată drept un proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială.

Fenomenul opus socializării este numit în literatura științifică desocializare. Acest fenomen presupune distrugerea și pierderea unor orientări importante și valoroase, deprinderi de

comunicare, căpătate în procesul formării personalității, precum și alăturarea la o anumită

subcultură locală sau „contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor generalacceptate. Săvîrșirea unei infracțiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a

desocializării, o contrapunere intereselor societății. Unii cercetători se pronunță în această

privință mai puțin categoric și apreciază comiterea infracțiunilor drept un rezultat și o

manifestare a particularităților socializării individului. În literatura științifică se expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată caneacomodarea individului la mediul social deoarece conținutul social-psihologic al său constă înnecorespunderea scopurilor și orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalității. Subacest aspect desocializarea este percepută ca consecință a înstrăinării persoanei, care cuprinde multe părți ale vieții societății și persoanei. O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării.

Ținînd cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea lui Cernîșova A.V., care examinează

resocializarea ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalității. Pe lîngă

aceasta, după părerea ei, va fi corect de a înțelege resocializarea și ca o reluare sau repetare a

acțiunii deoarece, doar prin contracarare, degradarea personalității nu poate fi stopată. În urma

stopării degradării personalității, societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privința

individului pasul următor – să încerce de al întoarce în rîndul membrilor săi normali prin

intermediul unor „acțiuni repetate” speciale, care au ca scop includerea individului în rîndul

membrilor socializați prin alinierea la valorile și normele societății date etc. Astfel, prin

resocializare se înțelege totalitatea unor acțiuni de acest gen. De asemenea, urmează de ținut

cont de faptul că, resocializarea trebuie să fie examinată și ca restabilirea individului în calitate

de membru socializat al comunității. Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale științei care, într-o măsură sau alta, au tangențe cu executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuțional penal, criminologia, psihologia și pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenție tot mai sporită problemelor ce țin de resocializarea condamnaților. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman și însemnătatea prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri pentru includerea acestei instituții în cîmpul legal. Totodată nu toți autorii sînt unanimi în determinarea noțiunii de resocializare. În literatura științifică pot fi întîlnite și alte opinii. Astfel, prin resocializarea condamnaților se mai înțelege procesul restabilirii relațiilor sociale pierdute sau slăbite în rezultatul executării pedepsei penale, a funcțiilor și statutului persoanei; aceasta este asimilarea de către condamnat a standardelor de conduită și a valorilor, conștientizarea necesității de a se supune normelor juridice și altor norme morale de conduită. Considerăm că o astfel de abordare caracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificatcînd, în ce mod, sub influența căror factori are loc restabilirea statutului social al personalității.De asemenea, considerăm a fi unilaterală noțiunea conform căreia resocializarea este definită ca un sistem de măsuri de influențare asupra condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să asigure comportamentul său legal. Printr-o astfel de abordare tot procesul complex se reduce doar la măsuri de influențare și nu este reflectată esența resocializării – restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline a societății. Ținînd cont de cele menționate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală și specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societății față de membrii săi și, de regulă, corespund cu intențiile acestor membri. Resocializarea specială poate fi caracterizată ca un proces cu elemente de obligativitate iar în cazurile indivizilor cu comportament criminogen chiar cu constrîngere. În literatura științifică, pentru a marca procesul inițierii personalității la mediul social, de rînd cu termenul „resocializarea” frecvent se utilizează și noțiunea de adaptare socială. Literalmente “a adapta” înseamnă a transforma pentru a corespunde anumitor cerințe; a face potrivit pentru întrebuințare în anumite împrejurări; a face să se potrivească. Resocializarea și adaptarea socială sînt noțiuni care se interacționează și se completează reciproc. Nu este posibilă o resocializare reușită a persoanei fără includerea sa normală în mediul social apropiat, fără crearea condițiilor pentru aceasta, adică adaptarea socială. Și invers, nu este posibilă o interacțiune efectivă între persoană și societate fără a fi restabilite calitățile sociale ale

ei, adică resocializarea. Cît privește coraportul dintre noțiunile analizate, considerăm că

adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării.

La rîndul său, termenul de adaptare socială este utilizat ca fiind identic cu cel de integrare

socială. Tratînd acest concept din perspectiva conformării individului la necesitățile sociale și la

solicitările mediului organizațional de referință, această perspectivă de abordare urmărește

caracteristicile procesului prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudinea de a trăi

într-un anumit mediu. Însă adaptarea constituie o noțiune mai largă decît integrarea socială, fiind un proces ireversibil, de durată, care se localizează mai mult pe plan psihologic, în sensul

eliminărilor tensiunilor și contradicțiilor generate de apartenența individului la un nou grup sau

sistem social. Noțiunile diverșilor autori, expuse mai sus, dezvăluie esența și conținutul fenomenului cercetat, nu contrazic unul altuia, dar dimpotrivă, ne prezintă instituția dată din diverse poziții, ceea ce permite o înțelegere mai amplă.

Astfel, ținînd cont de cele menționate, putem determina resocializarea persoanei supuse

pedepsei cu închisoare ca fiind un proces, care constă în influențarea ei de către instituțiile

sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter juridic, social-organizatoric,

psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară și postpenitenciară a

procesului dat și sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori antisociale avînd ca

scop și rezultat firesc includerea sa în cercul de relații sociale pozitive și neadmiterea recidivei

de infracțiuni.

Reieșind din noțiunile resocializării condamnaților analizate mai sus putem evidenția

următoarele caracteristici ale procesului dat:

– vizează persoane care au săvîrșit deja o infracțiune;

– are drept scop imediat prevenirea recidivei, dar reprezintă o componentă a prevenirii speciale;

– constituie un demers social realizat în mod științific de personalul, special calificat în

acest scop.

Conform art. 61 alin. (2) CP al RM, „pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale,

corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea

condamnaților, cît și a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice

și nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”.

Art. 162 alin. (2) CE al RM stipulează că „legislația execuțional-penală reglementează

modul și condițiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaților,

stabilește modul de executare a măsurilor de siguranță și preventive, avînd drept scop protecția

drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, precum și acordarea de ajutor

condamnaților la adaptarea lor socială”.

Unii autori se îndoiesc de raționalitatea punerii în fața pedepsei a unui astfel de scop al

pedepsei penale ca “corijarea”. Rîbak M.S. propune ca scopul “corijarea condamnaților” să fie

înlocuit cu “resocializarea lor”. Totodată, nu este necesar de a exclude “corijarea condamnaților” din rîndul scopurilor pedepsei penale și a o înlocui cu “resocializarea”, deoarece corijarea este una din subetapele necesare ale resocializării condamnaților. Fără atingerea scopului corijării condamnaților, procesul resocializării va fi nerezultativ și lipsit de sens, deoarece nu este posibil de a adapta forțat la viața într-o societate normală o persoană a cărui gînduri și interese sînt orientate contra societății, în pofida tuturor măsurilor de corijare aplicate. Așadar, ținînd cont de coraportul noțiunilor „corijarea”, „adaptarea socială” și

„resocializarea”, examinate mai sus, precum și în scopul uniformizării terminologiei utilizate în

legislație, propunem de a fixa prin lege în formularea normelor art. 61 alin. (2) CP al RM și

respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM următoarele:

– în art. 61 alin. (2) CP al RM termenul „corectarea” urmează a fi înlocuit cu sinonimul

„corijarea”, fiind urmat de completarea cu sintagma „și resocializarea”. Astfel, formulat după

cum urmează: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corijarea și resocializarea

condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților,

cît și a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să

înjosească demnitatea persoanei condamnate.

– la art. 162 alin. (2) CE al RM sintagma „acordarea de ajutor condamnaților la adaptarea

lor socială” să fie înlocuite cu sintagma „resocializarea lor”. Astfel, articolul nominalizat

urmează a fi formulat în următoarea redacție: „Legislația execuțional-penală reglementează

modul și condițiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaților,

stabilește modul de executare a măsurilor de siguranță și preventive, avînd drept scop protecția

drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, precum și resocializarea lor”.

Unul din cei mai renumiți cecetători în domeniul dreptului execuțional penal, Strucikov

N.A. consideră că resocializarea “poate fi examinată ca fiind compusă din două etape:

penitenciară (în timpul ispășirii pedepsei) și postpenitenciară (după ispășirea pedepsei). Unele

elemente de resocializare posedă și activitatea de profilaxie efectuată cu persoane cu un

comportament deviant în scopul prevenirii săvîrșirii unor infracțiuni. Resocializarea poate fi prezentată ca o unitate a două procese:

a) socializarea, deoarece se formează o nouă sistemă de norme și convingeri ale persoanei;

b) antisocializarea, deoarece se distruge vechiul sistem de valori, norme, calități morale.

Toate acestea împreună constituie procesul restructurării calităților sociale, adică resocializarea.

Procesul resocializării personalității nu trebuie să-i formeze calități negative, să nu-l

demoralizeze, să nu-i deregleze psihicul, el trebuie să fie deschis și să formeze calități pozitive

condamnatului. Rezultate pozitive în restructurarea personalității condamnatului pot apărea doar în situația cînd el va percepe interdicțiile și limitările stabilite ca o realitate necesară și obiectivă.

În așa fel, deschiderea față de societate este o condiție necesară a realizării sarcinilor care

stau în fața pedepsei și realizării procesului resocializării condamnaților.

2. CONSIDERAȚIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA

PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

2.1 Principiile, etapele și subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare Potrivit art. 1 al Legii cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996, „Sistemul penitenciar își desfășoară activitatea în baza principiilor legalității, umanismului,

democratismului și respectării drepturilor omului” [65, art. 1]. Codul de Executare din

24.12.2004, pe lîngă aceste principii, la art. 164 mai menționează: principiul respectării

demnității umane, egalității condamnaților în fața legii, diferențierii, individualizării și

planificării executării pedepselor penale, aplicării raționale a mijloacelor de corijare a

condamnaților și stimulării comportamentului respectuos față de lege [66, art. 164].

Concepția reformării sistemului penitenciar aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din

31.12.2003, în pct. 6 – Reorientarea activității educative cu condamnații definește o modalitate de reformare a sistemului penitenciar – „Asigurarea priorității valorilor social-umane” în cadrul

tuturor direcțiilor de activitate educativă desfășurată cu condamnații, cultivându-le colaboratorilor sistemului penitenciar aptitudini de muncă individuală și diferențiată cu condamnații în funcție de gradul de pericol pe care aceștia îl prezintă pentru societate, precum și a unei atitudini binevoitoare față de condamnați în baza principilor dreptății, umanității și parteneriatului” [67, pct. 6].

La rîndul său, funcționarea sistemului de resocializare a condamnaților trebuie să se bazeze

pe anumite principii fixate în legislație.

În general aceste principii corespund principiilor politicii execuțional penale formulate în art.

164 CE al RM. Determinând specificul acestui proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activității de resocializare a condamnaților. Cunoașterea și înțelegerea lor ajută de a pătrunde în esența procesului corijări, și perspectivei procesului de resocializare. În opinia noastră procesul resocializării condamnaților la pedeapsa cu închisoare trebuie să fie subordonat următoarelor principii: 1. Principiul legalității. Este un principiu constituțional, care reflectă prioritatea normelor juridice în reglementarea celor mai importante relații ce țin de resocializarea condamnaților. El este orientat spre ocrotirea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale acestor persoane în baza egalității tuturor în fața legii.

2. Principiul umanismului. Din punctul de vedere al resocializării condamnaților el se

exprimă, în primul rînd, prin acele scopuri care și le propune statul în cazul executării

pedepselor, și anume: corijarea condamnatului, cultivarea unui comportament legal, a unei

atitudini respectuoase față de alte persoane, față de muncă și rezultatele ei, față de regulile și

tradițiile de conviețuire în societate, precum și de alte valori sociale.

3. Principiul realismului presupune luarea în considerare a factorilor realității obiective la

înfăptuirea activităților de resocializare. Acest principiu orientează spre obiectivitate în activitatea de aplicare a legilor și executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor și de a nu trasa sarcini practic irealizabile, cum ar fi reeducarea infractorilor înrăiți.

4. Diferențierea și individualizarea înfăptuirii activității de resocializare se exprimă prin

necesitatea considerării particularităților personalității, fostei experiențe criminale,

comportamentului său în perioada executării pedepsei. În privința fiecărui condamnat care

necesită resocializare, trebuie să fie alcătuite programe individuale de resocializare. Un tratament individual ajută la stabilirea nivelului conștientizării de către fiecare din aceste persoane a vinovăției sale, și prin urmare prezența sau lipsa tendinței spre corijare și întoarcerii la o viață normală. Aceasta permite, pe de o parte, de a preveni la timp pericolul recidivei, iar, pe de alta, de a acorda ajutor persoanelor care au demonstrat căință sinceră.

5. Activitatea de resocializare trebuie să fie sistemică și continuă. Resocializarea este un

proces integru și dinamic compus din etape și subetape aflate în interconexiune organică. Fiecare din ele presupune claritatea reglementării legale, utilizarea unor instrumente de influențare coordonate și științific argumentate. Toate măsurile de resocializare, utilizate în privința persoanelor care au executat pedeapsa trebuie să fie aplicate numai în complex. Aceasta determină necesitatea conlucrării instituțiilor și organelor care se ocupă cu resocializarea, stabilirii clare a structurii și funcțiilor lor, corelația corectă între strategia și tactica activității organizatorice și educative.

6. Accesibilitatea unei informații complete presupune că subiecții resocializării trebuie să

posede în volum deplin informația necesară despre personalitatea celui care se liberează, despre trecutul său criminal, relațiile sociale și necesitatea acordării unui ajutor. Ei trebuie de asemenea să cunoască situația operativă în regiunea activității lor (numărul infracțiunilor săvîrșite, nivelul criminalității recidive etc.). La fel este necesar de menținut legătura cu organele publice locale pentru a avea informația despre numărul locurilor de muncă vacante, specialiștii de care este nevoie, existența sau lipsa unor locuințe libere.

7. Abordarea constructivă presupune evitarea unei aplicări formale și nechibzuite a unor sau

altor metode ale procesului de resocializare. El se impune prin necesitatea abandonării tacticii

birocratice și de șablon în lucrul cu condamnații sau foștii condamnați. Acest principiu presupune căutarea noilor mijloace, forme și metode de activitate, care ar corespunde cerințelor zilei de azi.

8. De asemenea, este necesar de menționat importanța unor astfel de principii, cum ar fi

fundamentarea științifică și competența care constau în aplicarea unor măsuri de resocializare bine gîndite, fundamentate științific și verificate experimental față de condamnați și foștii condamnați cu grade diferite al deformării social-morale. Măsurile de resocializare trebuie să fie înfăptuite numai de către specialiști cu o calificare înaltă: psihologi, pedagogi, lucrători sociali, juriști etc. În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare socială a delincvenților trebuie să stea următoarele principii:

1. Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent „ocazional” se poate reabilita

mai ușor decît un delincvent „habitual” sau recidivist;

2. Principiul individualizării măsurilor, metodelor și procedeelor de reeducare în funcție

de particularitățile de vîrstă și trăsăturile personalității delincventului;

3. Principiul coordonării și continuității acțiunilor de reeducare.

Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui și anumite principii de

interacțiune al acestui mecanism cu înseși persoana liberată. P. Osterdal, care este și președinte al Asociației Naționale a lucrătorilor obștești voluntari din Suedia, [69, p. 69] propune următoarele principii de comunicare cu condamnații și persoanele liberate:

1. Principiul motivării obiectului resocializării prevede existența dorinței și a motivului de

a începe procesul resocializării.

2. Principiul integrității procesului resocializării presupune existența unui fir neîntrerupt

în lucrul cu condamnații în perioada aflării lor în instituția penitenciară și după liberare, precum

și lipsa unor lacune în domeniul responsabilităților diferitor organe ale puterii de stat.

3. Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanții societății presupune în mod

obligator un termen îndelungat pentru stabilirea unor relații cu condamnații, începerea timpurie a lucrului cu ei de către reprezentanții obștești (cu 2 ani pînă la liberare sau chiar mai devreme).

4. Principiul ritualului liberării presupune planificarea amănunțită a procesului de liberare

și însoțire a persoanei la viitorul loc de trai.

5. Principiul unei tutelări necesare și suficiente presupune continuarea activităților tutelare

cu foștii condamnați (tutorele are rolul persoanei de contact) atît timp cît este necesar.

6. Principiul controlului asupra procesului resocializării presupune asigurarea unui mecanism

de control eficient din partea organizațiilor obștești asupra întregului proces de resocializare.

Conform unor autori autohtoni procesul de reintegrare socială a persoanelor

liberate din detenție va fi funcțională în cazul cînd se vor respecta următoarele principii:

– respectarea priorității valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale,

vizînd toate elementele structurale ale sistemului social;

– abordarea diferențiată a condițiilor de viață ale ex-deținuților în funcție de protecția

legislativă, obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate și protecția socială existentă;

– atitudinea umană față de ex-deținuți, excluderea dictatului și a tuturor factorilor care duc

la dezumanizarea relațiilor;

– respectarea principiului libertății conștiinței și orientării religioase.

Orice proces de resocializare este neunivoc și complicat. Pentru migrant, de exemplu,

resocializarea va necesita o adaptare psihologică, socioculturală și juridică la noile relații sociale. Pentru infractor această cale va fi alta în virtutea necesității de a se adapta la condițiile

din instituția penitenciară și la cerințele regimului și numai odată cu liberarea poate fi începută

adaptarea la condițiile din libertate.

Astfel, resocializarea condamnaților este un proces îndelungat, care înglobează

activitatea mai multor subiecți în cadrul raporturilor juridico-penale și execuțional-penale

începînd cu momentul stabilirii măsurii de pedeapsă penală și terminând cu adaptarea completă

la libertate a persoanelor care au executat pedeapsa. În literatura de specialitate sînt propuse

diferite variante ale clasificării etapelor și subetapelor resocializării.

De asemenea este necesar de menționat, că în condițiile unei izolări penitenciare sînt

realizate doar anumite subetape ale resocializării corespunzătoare funcțiilor și sarcinilor care

stau în fața privării de libertate în penitenciar.

Astfel, procesul resocializării infractorilor, în opinia lui Bagreeva E.G. este constituit din

două etape:

1. distrugerea rezultatelor socializării în subcultură și reorientarea componentelor de

bază ale personalității – desocializarea;

2. adaptarea și socializarea repetată în societate – resocializarea.

Prin urmare ar trebui să examinăm desocializarea drept sarcină strategică a instituțiilor

penitenciare, însă în locurile de detenție acesta se dovedește a fi cel mai dificil lucru de realizat.

Influența nefastă a mediului criminal nu doar că nu este înfruntată, dar mai este alimentată și deunele stimulente cum ar fi plictiseala, neorganizarea timpului liber, ideologia criminală, încurajarea mediului spre un comportament asocial și supunerii „legilor” nescrise ale lumii criminale.

Rîbak M.S. în lucrarea sa evidențiază următoarele stadii (algoritmuri):

1. Stabilirea apartenenței condamnatului la grupul social pozitiv, sau neutru, din punct de

vedere al securității obștești, care se datorează calităților sale fiziologice, intelectuale și

volitive. Cu formarea grupurilor, care constau din diferite tipuri de infractori, trebuie să se ocupe

comisii de specialiști formate din psihologi, pedagogi, sociologi, statisticieni, deoarece sarcina

juriștilor este puțin diferită și anume de a da o caracterizare circumstanțelor cazului și de a stabili gradul prejudiciabil al faptei.

2. Crearea condițiilor pentru ruperea relațiilor negative cu acel grup social-periculos din

care face parte. Dacă activitatea infracțională pentru deținut nu este un mod obișnuit de viață și

nu face parte din cercul său de interese atunci această subetapă în algoritmul resocializării poate și să lipsească. Însă dacă condamnatul ocupă un loc important în ierarhia criminală, atunci pentru el acest statut are valoare și în acest caz va fi foarte dificil de a-l rupe din acest mediu.

3. Procesul aplicării active a măsurilor de influențare asupra condamnaților. Odată cu

ruperea de grupul social-periculos din care făcea parte condamnatul devine deschis spre influențare din partea persoanelor care nu fac parte din comunitatea criminală. Pînă la acest moment aplicarea realizărilor psihologiei, pedagogiei față de acești condamnați este inutilă sau chiar dăunătoare, deoarece le formează o imunitate, adică îi face nereceptivi la măsurile educative.

4. Pregătirea condamnaților pentru punerea în libertate. În cazul corijări cu succes a unor

astfel de condamnați, desigur, va fi necesară o adaptare la condițiile de viață ale societății care

sau modificat, precum și la rolul pe care cetățeanul liberat trebuie să-l joace în procesul integrării în societate, deoarece și rolul său și mediul se vor deosebi esențial de acele condiții, în care el sa aflat pînă la liberarea sa.

5. Adaptarea socială.

Krainova N.A. împărtășind, în esență, aceeași structură al procesului examinat, pe lîngă

resocializarea penitenciară și postpenitenciară, suplimentar evidențiază în calitate de etapă

inițială și resocializarea prepenitenciară care se realizează la stabilirea pedepsei de către instanța de judecată.

Analizînd și generalizînd diversele păreri vizavi de etapele și subetapele resocializării și

practica efectuării măsurilor de resocializare propunem următoarele etape și subetape ale

resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare:

1. Etapa penitenciară:

a) adaptarea la condițiile regimului instituției penitenciare;

b) procesul aplicării active a măsurilor de influențare asupra condamnaților și corijarea lor;

c) pregătirea condamnaților pentru liberare.

2. Etapa postpenitenciară:

a) excluderea sau neutralizarea influenței nefavorabile a mediului social care îl înconjoară;

b) încadrarea în muncă și asigurarea condițiilor de viață la locul de trai;

c) readaptarea socială la condițiile vieții în libertate.

Etapa penitenciară a resocializării condamnaților este una importantă deoarece anume în

procesul ispășirii pedepsei se produc schimbări în comportamentul condamnatului, care în viitor îi va permite sau nu să ducă un mod de viață social acceptabil. Această etapă prezintă în sine un proces destul de complex și de lungă durată.

Resocializarea penitenciară se realizează în cadrul raporturilor juridice de drept

execuțional penal și este o parte componentă a obiectului acestei ramuri de drept. În timp ce în

privința etapei postpenitenciare nu există o părere unică la care ramură de drept să fie atribuită și ce grupe de raporturi apar în legătură cu aceasta.

2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu

închisoare în Republica Moldova

Ideea corijării infractorilor a apărut cu multe secole în urmă. Încă înaintea erei noastre filosoful

grec Protagoras vedea scopul activității represive a statului în corijarea infractorului, în aplicarea pedepsei nu pentru faptul că acesta a comis o infracțiune, deoarece oricum nimic nu poate fi întors înapoi, dar pentru interesele viitorului ca infractorii “să nu mai păcătuiască”.

Sancționarea faptelor penale la strămoșii noștri geto-daci (sec. VI – II î.e.n.) inițial urmărea

scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul, însă, statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în

competența sa împărțirea justiției.

După cucerirea Daciei și transformarea ei în provincie romană (a. 106-275 e.n.), pe

teritoriul ei, pe lîngă dreptul geto-dac, a început să se aplice dreptul roman tolerîndu-se și unele

norme locale, ceea ce a realizat o sinteză juridică daco-romană.

Odată cu formarea țărilor (sec. IV-VIII) au fost preluate normele după care se conduceau

obștile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al țărilor. Dar s-au adăugat în condiții noi

și norme noi, și totalitatea acestor norme forma legea țării. Legea țării avea sensul de ansamblu

de norme nescrise, legate prin convingere, credință și conștiință, o legătură internă, ceea ce la

romani era “mos”- obicei. Infracțiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale,

morale, fizice, de aceea scopul pedepsei era în principiu repararea daunei, răzbunarea sîngelui

fiind o etapă depășită deja demult.

După constituirea statului, dreptul cutumiar legea țării este aplicat în continuare. La rînd cu

dreptul cutumiar se formează și funcționează alte izvoare de drept, adică există un pluralism de

izvoare de drept. Referitor la izvoarele dreptului, în sec. XIV-XVI trebuie să menționăm izvoare scrise și nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea

“Voloșskii Zakon” sau “legea țării”.

În epoca medievală, conform pravilelor, pedepsele erau aplicate individual, nu ca în

dreptul penal primitiv, grupului social (familiei, obștii) căruia îi aparținea infractorul. Scopurile

principale ale pedepselor în Țara Românească și Moldova erau: represiunea, expiațiunea

(ispășirea), repararea daunei și înfricoșarea, intimidarea. Nu se punea problema de îndreptare a

infractorilor, mai ales în feudalismul timpuriu și în primele secole ale feudalismului dezvoltat.

Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferențiate, se ținea cont de circumstanțele în

care a fost săvîrșită infracțiunea, de starea socială a vinovatului și de recidivă. Înăsprirea

pedepsei penale este reflectată în gramotele reformei de 40 de ani, în Cartea românească de

învățătură din 1646 și în Pravilele românești din secolul al XVII-lea. Despre cruzimea și

varietatea pedepselor aplicate în perioada feudalismului ne mărturisește lista lor:

a) pedepsele corporale (pedeapsa cu moartea, mutilarea, înfierarea, bătaia);

b) pedepsele privative de libertate (ocna, temnița, grosul, varta, surghiunul);

c) pedepsele pecuniare (dușegubina, confiscarea, gloata);

d) pedepse accesorii sau complementare

Principiile ce caracterizau pedepsele în dreptul feudal din Principatele Românești au fost

următoarele:

1. Avînd ca scop intimidarea, ele erau în general expiatorii, fără finalitatea corectivă,

proprie dreptului contemporan; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare.

2. Printre pedepse nu erau numai cele prevăzute de pravile: domnul avea dreptul să aplice

pedepse și peste pravilă.

3. Era admis cumulul de pedepse.

4. În interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeași faptă pedepsele erau diferite.

5. Pedepsele aduceau venituri pentru domn și pentru dregătorii care judecau.

6. Răzbunarea sîngelui n-a existat, ca pedeapsă legală, dar există dovezi ale aplicării unei

astfel de pedepse în cazuri izolate. Cea mai importantă dovadă o constituie compozițiunea,

răspîndită în toată Europa.

După alipirea Basarabiei la Rusia (1812), legislația rusă se infiltrează și în sistemul

penitenciar iar închisorile de pe teritoriul Basarabiei sînt trecute la întreținerea statului. Se stabilește un nou statut al închisorilor, bazat în special pe principiul separării femeilor de bărbați. În penitenciare se introduc noi servicii: ale preoților și de lucrători sanitari. În bugetul de stat se rezervează surse pentru hrana, îmbrăcămintea și ameliorarea condițiilor de trai ale deținuților. O atenție deosebită se acordă planurilor de construcție a așezămintelor penitenciare. Închisorile-model erau construite în așa mod, încît să poată fi modificate foarte ușor. Astfel, o închisoare ce întreținea 400 de persoane putea fi modificată pentru 350, 300, 250 și chiar 50 de persoane.

În Basarabia au fost introduse toate tipurile de judecătorii existente în Imperiul Rus, care

au evoluat sincronic cu reformele generale ale justiției rusești. Închisoarea gubernială din

Chișinău a fost deschisă în 1813. S-au înființat închisori urbane și în toate orașele reședința de

județ (Bălți, Cetatea Albă, Ismail, Tighina, Hotin, Leova, Soroca, Orhei), precum și în alte orașe

importante cum erau Chilia, Reni, Cahul, Nisporeni și Telenești. Case sau încăperi de arest erau

în fiecare centru județean și de voloste, de exemplu, la Briceni, Otaci, Arionești, Bădiceni, etc.

În afară de aceasta, în sistemul penitenciar pătrund ideile umanismului care se manifestă

prin interzicerea de a bate sau a înjosi deținuții cu toate că cătușele și lanțurile, specifice

perioadei anterioare, se mai păstrează.

Închisorile Basarabiei în această perioadă devin nu doar locuri de pedepsire pentru

infracțiunile comise, dar și locuri de corijare a celor vinovați. În acest scop se stabilește obligația

deținuților de a presta o muncă. Către mijlocul sec. XIX în instituțiile penitenciare se

organizează atît educația religioasă cît și instruirea în școală (iar către sfîrșitul secolului apar

bibliotecile și deținuților le sînt eliberate cărți).

Perioada sovietică. Odată cu anexarea Basarabiei de către URSS la 28 iunie 1940, sistemul

sovietic de administrare a sistemului penitenciarelor a fost extins și asupra teritoriilor din partea

dreaptă a Nistrului.

După formarea RSSM, în 1940, pe teritoriul republicii erau 8 închisori: în Chișinău,

Tiraspol, Soroca, Orhei, Bender, Bălți și Cahul. În primii ani executarea pedepselor penale se

reglementa conform legislației de corectare prin muncă a Uniunii Sovietice, prin ordinele,

directivele, instrucțiunile NKVD-ului, căruia îi erau subordonate lagărele si închisorile in timpul

războiului și după război. La baza denumirii dreptului de corectare prin muncă se afla ideea

privind corectarea condamnaților si munca social-utilă ca un mijloc de corectare a lor.

Din 1940 si pînă in 1961 în Republica Moldova a lipsit legislația penala si execuțional

penală, fiindcă a fost impusa în acest domeniu legislația RSS Ucrainene.

La 25 decembrie 1958 au fost adoptate Bazele legislației penale ale URSS si ale

republicilor unionale, în temeiul cărora a fost adoptat si primul Cod penal al RSS Moldovenești

de la 24 martie 1961. Codul penal, urmînd principiile bazelor reieșea din principiul

responsabilității numai pentru purtarea vinovată. Analogia, adică pedepsirea omului pe cale

penală pentru o faptă care nu e sancționată de legislație dar are o asemănare cu cele descrise de ea nu se mai permitea. Pentru prima dată în 1958 în legislația penală sovietică s-a stabilit

principiul legalității incriminării. (191) Acest Cod, cu diferite schimbări si completări introduse

în el timp de peste 40 de ani, a fost în vigoare pînă la 12 iunie 2003.

La 8 decembrie 1971 a fost adoptat și primul Cod de corectare prin muncă al RSS

Moldovenești, care însă reglementa executarea numai a patru pedepse prevăzute de Codul penal: privațiunea de libertate; deportarea; expulzarea; munca corecțională fără privațiune de libertate.

In 1977 Codul de corectare prin muncă a fost completat cu titlul IIIA care reglementa

executarea privațiunii de libertate cu suspendarea executării pedepsei si cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă si eliberarea condițională din locurile de detenție cu atragerea obligatorie a condamnaților la muncă, aspecte prevăzute de art. 24¹ si 51 si introduse în Codul penal în același an.

Perioada contemporană. Formarea politicii execuțional-penale și a dreptului în perioada

anilor 1991- 1996 a fost marcată prin transformări radicale în orînduirea economică, socială, și

de stat a Republicii Moldova. Cerințele de dezvoltare a democrației, apărării drepturilor și

libertăților persoanei și cetățeanului, manifestării umanismului în privința delincvenților au fost

ca factori determinanți ale modificării legislației penale și execuțional-penale.

Activitatea de executare a pedepsei privațiunii de libertate era reglementată de Codul de

Executare a sancțiunilor de drept penal din 22.06.1993.

În principiu, acest act normativ conținea cîteva novații în comparație cu actele normative în domeniu din timpul perioadei sovietice. Cu toate acestea, practica de aplicare a acestui Cod a demonstrat că executarea pedepsei privative de libertate era axată mai mult pe detenția fizică a persoanei și mai puțin pe oferirea unei șanse de reeducare și de reintegrare în societate.

În august 1997 Guvernul Republicii Moldova a adoptat Concepția de dezvoltare a sistemului

penitenciar pînă în anul 2000, care cuprindea direcțiile principale de reorganizare a sistemului

penitenciar, reorganizarea practicii, muncii cu personalul din domeniu, ocrotirea lui socio-juridică, organizarea modului de organizare a pedepsei, crearea serviciului profesional de pază,

supraveghere, escortă, investigație și de securitate în instituțiile penitenciare, reorganizarea muncii educative cu condamnații, perfecționarea formelor și metodelor de antrenare a condamnaților la muncă, asistența medicală, asigurarea financiară și tehnico-materială construcția, particularitățile executării pedepselor neprivative de libertate, perfecționarea bazei legislative. La 18 aprilie 2002 a fost adoptat Codul penal al Republicii Moldova (în vigoare de la 12 iunie 2003), în care au fost stabilite modalitățile pedepselor penale și noile tipuri de instituții

penitenciare. În baza prevederilor Codului penal al RM a fost elaborat și adoptat la 24 decembrie 2004 noul Cod de executare al RM (în vigoare de la 1 iulie 2005).

Acesta reprezintă un progres față de actele normative precedente prin extinderea drepturilor și garanțiilor persoanelor condamnate, este corelată cu standardele internaționale în domeniul executării pedepselor penale, apropiindu-se mai mult de filosofia exprimată în actele internaționale în care închisoarea nu are ca finalitate izolarea individului, ci reeducarea și reintegrarea acestuia în societate. O deosebită importanță o are contactul deținutului cu lumea exterioară, prin intermediul vizitelor regulate, al convorbirilor telefonice, concediului penitenciar, accesului la informație etc.

Așadar, analiza experienței anterioare ne va permite să evităm eventuale greșeli în procesul

de restructurare a activității instituțiilor implicate în procesul de resocializare. Totodată, merită a fi studiată și experiența altor state, fapt care va facilita elaborarea un sistem național mai efectiv de resocializare a persoanelor care au încălcat legea. Astfel, reieșind din aceste considerente, următoarea secțiune este consacrată examinării aspectelor experienței de resocializare a condamnaților în alte state.

2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în unele state

Experiența adoptării actelor normative și altor documente care reglementează ordinea

resocializării, adaptării sociale și reabilitării persoanelor care au ispășit o pedeapsă privativă de

libertate, există în mai multe țări. Cercetările comparativiste prezintă nu doar un interes teoretic. În condițiile realității din Republica Moldova, cînd instituțiile de resocializare și adaptare socială existente în trecut nu mai ființează, iar altele noi sînt în proces de stabilire, o importanță deosebită îi revine experienței statelor străine, în care astfel de instituții au cunoscut o dezvoltare largă. În continuare propunem spre analiză experiența relevantă (atît cu aspecte pozitive cît și negative) a unor state în parte privind organizarea și funcționarea sistemelor penitenciare și a resocializării condamnaților. Astfel, studiind experiența acumulată de către sistemele penitenciare care reprezintă diferite regiuni ale lumii ținem să ne referim inițial la sistemele penitenciare din țările sistemului de drept anglo-saxon (Marea Britanie, SUA).

În Marea Britanie administrațiile penitenciare fac parte din structura organizatorică a

Ministerului de Interne și poartă denumirea de Serviciul Penitenciar al Maiestății Sale din Anglia

și Țara Galilor. Aici sînt organizate 11 birouri zonale care sînt niște autorități intermediare între

administrațiile centrale și instituțiile penitenciare.

Legea de bază este Criminal Justice Act din 1948. Conform tradiției engleze, legea nu

constituie un cod complet al dreptului penal și al regimului penitenciar. Ea cuprinde numai diferite idei dezvoltate în cursul ultimilor ani în această materie, în scopul de a aduce unele perfecționări. Potrivit acestei legi, închisoarea devine singura pedeapsă privativă de libertate, durata acesteia fiind determinată de către instanța de judecată. Măsurile de adaptare a tratamentului la nevoile delincventului sînt fixate de administrația închisorii, în cadrul regulamentelor penitenciare.

Sistemul penitenciar al Marii Britanii constă din închisori regionale și locale. Această

divizare permite de a avea o rețea mare de instituții penitenciare pentru deținerea diferitor

categorii de infractori. Toți deținuții pe care îi trimit tribunalele sînt încarcerați în închisorile

locale care cuprind așadar toate tipurile și toate categoriile de deținuți și servesc totodată ca

centre de triere.

O atenție deosebită se acordă educației fizice, pentru aceasta sînt implicate persoane

special pregătite, care activează sub controlul organizatorului muncii de educație fizică, iar în cea mai mare parte a închisorilor există săli de gimnastică bine utilate.

Scopul tratamentului care se aplică deținuților este acela de a-i determina să ducă, după

liberare, o viață onestă și utilă și de a-i face apți ca să trăiască o asemenea viață.

Din 1946, educația în închisori a fost asigurată prin profesori de carieră, numiți și plătiți de

autoritățile locale și de Ministerul Educației Naționale. Acest sistem asigură nu numai eficacitatea învățămîntului, dar și dezvoltă la deținuți sentimentul că nu sînt rupți cu desăvîrșire

de viața socială.

SUA. În virtutea unor cauze istorice în ultimele decenii în SUA prevalează tendința spre

severizarea condițiilor de ispășire a pedepsei de către condamnați. Acest fapt este legat de așa

numita „explozie a închisorilor” deschiderea fără precedent a mai multor închisori. Însă o

diminuare a nivelului criminalității în SUA nu s-a constatat, nivelul recidivei nu a scăzut.

Politica izolării forțate a delincvenților în penitenciare a provocat o creștere considerabilă a

relațiilor de subcultură în mediul deținuților și a criminalității penitenciare.

Numărul total de deținuți în închisorile Statelor Unite în anul 2007 era de 2.245.189

persoane, iar rata la 100.000 locuitori era de 750 deținuți fiind astfel una din cele mai mari

în lume. Anual SUA cheltuie 40 mlrd. dolari pentru întreținerea închisorilor.

Deținuții în SUA sînt plasați atît în închisori (prison), cît și în izolatoare de detenție

preventivă (jail), unde se dețin persoanele aflate sub urmărire penală, precum și condamnații cu

termene mici. Desigur, condițiile de deținere în SUA sînt incomparabil mai bune, însă acest fapt

este condiționat, în primul rînd, de starea economică a întregii țări.

În închisorile din Statele Unite, la fel ca și în Republica Moldova sînt camere pentru 60-80

de persoane, fiind astfel strîmtorați spre o comunicare intensă și permanentă unul cu altul. Există însă și o altă extremă: În instituțiile corecționale de tipul „maxi-maxi”, utilate cu mijloace

electronice de control și supraveghere, este realizată ideea izolării totale a deținutului.

Condamnatul ispășește pedeapsa în camera pentru o singură persoană, amenajată cu duș și toaletă, teren deschis pentru plimbări și exerciții; el primește o alimentare intensivă și totodată se află într-o izolare completă de semenii săi.

Franța. Sistemul penitenciar al Franței este parte integrantă al Ministerului Justiției, iar

organul superior este Direcția Administrației Penitenciare. Serviciile publice penitenciare

participă la executarea deciziilor și sentințelor penale și la menținerea securității publice. Ele

favorizează reinserția socială a persoanelor care le-au fost încredințate de autoritățile judiciare și sînt organizate astfel încît să asigure resocializarea condamnaților.

În Franța se aplică cu precauție (dealtfel, ca și în majoritatea statelor europene) o astfel de

pedeapsă penală cum este închisoarea considerînd-se, pe bună dreptate, că în majoritatea

cazurilor izolarea persoanei nicidecum nu contribuie la reeducarea sau corijarea sa.

În acest context necesită să atragem atenția asupra unor prevederi ale legislației penale a

Franței. Astfel, în art. 132-25 al Codului Penal al Franței din 22 iulie 1992 se prevede că

„instanța de judecată stabilind pedeapsa cu închisoare pe un termen de un an sau mai puțin, poate hotărî executarea pedepsei în regim de semilibertate în privința condamnatului, care va motiva fie prin activitatea sa profesională, fie prin dorința de a primi instruire generală sau profesională, a stagiunii sau a unei munci temporare în scopul resocializării, fie prin participarea activă la viața familiei, fie prin necesitatea de a urma un tratament”. Scopul măsurilor de acordare a ajutorului este susținerea condamnatului în eforturile sale de resocializare. „aceste măsuri, – se spune în art. 132-46 CP al Franței, – realizate în formă de ajutor cu caracter social, și în unele cazuri în formă de ajutor material, se implementează în viață de către serviciul de probațiune cu participarea, în caz de necesitate, a tuturor organizațiilor de stat și obștești”.

În Belarus administrația penitenciară este un departament în cadrul Ministerului Justiției și

se numește Comitetul de executare a pedepselor. Între administrațiile centrale și instituțiile

penitenciare se găsesc 8 departamente regionale.

Codul penal al Republicii Belarus din 09.07.1999 este elaborat în baza Codului penal

model pentru statele CSI. Un plus indubitabil al său este sistematizarea sa logică bine pusă la

punct. Astfel, în capitolul III, consacrat răspunderii penale, sînt determinate scopurile ei. Pe primul loc este pus scopul corijării condamnatului, fapt care indică asupra importanței resocializării. Prevederile Codului penal sînt dezvoltate de Codul execuțional penal al Republicii Belarus din 11.01.2000. În art. 7 este formulată noțiunea de corijare prin care se înțelege formarea la condamnați a capacității de a duce un mod de viață cinstit. O astfel de determinare pare a fi mai vastă corespunzînd realității moderne.

Munca în penitenciare este obligatorie, cel puțin teoretic, deoarece nu întotdeauna există

posibilități de muncă. De asemenea deținuții participă, prin rotație, la servicii gratuite în folosul

comunității. Toți deținuții care au vîrstă sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile școlii generale, cele liceale fiind voluntare. În toate penitenciarele activează psihologi.

Vizitele pot fi scurte (4 ore) sau lungi (3 zile, în hoteluri aflate în interiorul zonei de

deținere, acordate numai rudelor apropiate).

3. PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE

PENITENCIARĂ A CONDAMNAȚILOR

3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaților în scopul resocializării lor

Privarea de libertate, în calitate de măsură preventivă sau pedeapsă penală (închisoarea sau

detențiunea pe viață), prevăzute de lege și aplicate de către instanța de judecată, constituie o

măsură complexă ce ridică o serie întreagă de probleme. Astfel, pe lîngă multiplele probleme de

ordin personal ale deținuților, extrem de dificile, cum cele de izolare, renunțare la modul obișnuit de viață, îndepărtare temporară de familie și societate, limitarea exercitării anumitor drepturi, obligativitatea respectării unui program, probleme de sănătate, muncă și alte necesități – punerea în executare a pedepsei solicită un efort considerabil și din partea organelor abilitate ale statului pentru a asigura o observare, îndrumare și supraveghere pe întreaga perioadă a detenției. Eficacitatea influențării de corijare, în mare măsură, depinde de reușita adaptării condamnatului la condițiile de detenție. Pentru persoanele care au ajuns în instituția penitenciară, cele mai grele sînt primele zile de detenție. Deținuții urmează să se acomodeze la condițiile de viață și de muncă din penitenciar, să se supună cerințelor stricte ale regimului de detenție și să se adapteze la mediul deținuților, deoarece, izolarea de societate, schimbarea statutului social, de regulă, este suportat destul de dificil.

După cum remarcă specialiștii, durata adaptării primare depinde de capacitățile adaptive

ale individului și durează în mediu de la 3 pînă la 5 luni.

În literatura științifică sînt evidențiate două tipuri ale adaptării condamnaților la condițiile de

detenție: pozitivă și negativă. Semnele de bază ale adaptării pozitive sînt: corespunderea

comportamentului informației despre perspectivele aflării în locurile de detenție; respectarea

regimului de executare a pedepsei; a cerințelor administrației; capacitatea de a-și controla

comportamentul și emoțiile. Însă există și situații cînd condamnații, în cele mai dese cazuri

recidiviști, se deprind într-atît cu condițiile de detenție, neobișnuite pentru un om normal, încît le

consideră și le percep involuntar ca fiind obișnuite, fapt care se manifestă în cazul adaptării

negative.

Unii autori, de rînd cu adaptarea pozitivă și negativă, mai evidențiază și al treilea tip –

adaptarea neutră, cînd condamnatul a luat o poziție de așteptare față de toate regulile instituției penitenciare, în scopul de a petrece cît mai confortabil pentru sine termenul de pedeapsă. Adaptarea condamnatului în instituția penitenciară poate fi divizată convențional în cîteva tipuri, fapt care ar permite de a individualiza aplicarea față de condamnat a măsurilor de

resocializare. Astfel, clasificarea adaptării condamnaților poate fi efectuată în baza următoarelor temeiuri:

a) după condițiile mediului de adaptare (adaptarea la condițiile de deținere, regim, adaptarea la muncă, adaptarea la condițiile de trai, adaptarea la munca cultural-educativă etc.

b)după timpul da aflare în detenție (adaptarea primară la condițiile de executare a pedepsei, la

modificările condițiilor de deținere la înrăutățirea sau îmbunătățirea lor, etc.).

Această clasificare poate fi pusă la baza evidențierii subetapelor succesive de resocializare

penitenciară: adaptarea la condițiile executării pedepsei penale (primară), aplicarea activă a

măsurilor de influențare asupra condamnaților și corijarea lor, pregătirea condamnaților pentru

liberare (adaptarea pregătitoare).

Astfel, condamnații, ajungînd în penitenciar, sînt supuși unui proces de dezadaptare, adică

unui proces de distrugere a vechilor relații, adaptîndu-se în același timp la noul mediu. Acesta

este un proces inevitabil și firesc, care asigură supraviețuirea persoanei în noile condiții pentru

el. Însă procesele dezadaptării și adaptării nu pot fi recunoscute în mod univoc drept pozitive sau negative. Astfel, ruperea relațiilor negative (spre exemplu, criminale) cu mediul social care a

contribuit la săvîrșirea infracțiunii este un rezultat dorit al activității organelor de drept. Totodată perturbarea relațiilor pozitive cu familia, prietenii, colegii de serviciu, devine un efect secundar de izolare a persoanei care împiedică petrecerii reușite a resocializării. De aceea, de rînd cu acordarea de ajutor condamnaților de a se adapta la condițiile de executare a pedepsei, urmează de a păstra la maxim relațiile social-pozitive ale condamnatului cu societatea.

În scopul studierii personalității condamnatului nou-sosit în penitenciar, asigurării

asistenței psiho-sociale și acordării ajutorului pentru adaptarea la condițiile privațiunii de

libertate, în penitenciarele din RM, este implementat Programul cu privire la organizarea

activității cu deținuții noi-sosiți în penitenciar. Programul respectiv este prevăzut pentru o

perioadă de 15 zile, începînd cu sosirea condamnatului în penitenciar. Este foarte important ca din primele zile de aflare în instituția penitenciară, colaboratorii să determine cele mai eficiente metode de influențare educativă asupra acestor persoane, să î-i ajute pe condamnați să se adapteze la noile condiții. Reieșind din cele menționate, un rol important în activitatea colaboratorilor cu condamnații îi revine regimului de carantină.

Conform art. 219 alin. (6) CE al RM, imediat după primire, condamnatul este plasat în

încăperea de carantină pe o perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căruia el este supus

examenului medical în vederea determinării stării sănătății și prescrierii, după necesitate, a

tratamentului individual. Totodată, în timpul aflării condamnatului în carantină, acesta este

informat despre drepturile și obligațiunile sale.

Sarcina de bază a regimului de carantină este studierea intensă a personalității

condamnaților noi sosiți în penitenciar, aprecierea gradului de degradare socială și reieșind din

aceasta, orientarea activității individual-educative pentru fiecare condamnat, începînd cu primele zile de executare a termenului de pedeapsă.

Influența resocializantă asupra condamnatului în cadrul instituției penitenciare are loc cu

ajutorul unui complex întreg de măsuri. Conform art. 168 CE al RM, Principalele mijloace de

corijare a condamnatului sînt: modul și condițiile de executare a pedepsei (regimul), munca

social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învățămîntul general, influența exercitată de societate.Prin intermediul mijloacelor de corijare, aplicate față de condamnat, se urmărește de a introduce corectivele necesare în calitățile sale social-psihologice, de a-i neutraliza deprinderile negative și de a-i impune respectul față de lege. Atingerea unui asemenea rezultat este numit corijare juridică care prezintă prin sine un rezultat important al aplicării pedepsei și un indicator semnificativ al eficacității sale.

Regimul ca mijloc de corijare a condamnatului. În literatura de specialitate se

menționează că regimul în locurile de detenție exprimă esența și conținutul pedepsei, în

interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaților.

În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților termenului “regim” îi

corespunde termenul “tratament”, care trebuie “să aibă ca scop, atît cît permite durata

condamnării, de a crea în ei voința și aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor să trăiască respectînd legea și satisfăcîndu-și nevoile lor. Acest tratament trebuie să fie de natură a le menaja respectul față de ei înșiși și a le dezvolta simțul lor de răspundere” [123, art.58]. Articolul 238 alin. (1) CE al RM definește expres regimul de detenție stabilind că “Regimul de deținere în penitenciare asigură paza, supravegherea și izolarea condamnaților, executarea de către aceștia a obligațiilor lor, realizarea drepturilor și intereselor lor legitime, securitatea personală și resocializarea condamnaților, inclusiv prin deținerea separată a diferitelor categorii de condamnați, prin diversificarea condițiilor de deținere în funcție de tipul penitenciarului stabilit de instanța de judecată și prin schimbarea condițiilor de executare a pedepsei”. Potrivit autorului român Oancea I., “prin regim penitenciar, în sens larg, se înțelege felul cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viața și activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui și al prevenirii săvîrșirii de noi infracțiuni”.

Un aspect important este implicarea familiilor persoanelor condamnate și intensificarea

contactelor deținuților cu membrii familiilor. Este deja demonstrat rolul activ pe care îl poate avea familia în reintegrarea socială a foștilor deținuți. În acest sens, familiile ar trebui să cunoască o serie de informații elementare: numărul de vizite permise, procedura de primire a permisului de vizitare, numărul de persoane care pot participa în cadrul vizitei, care sînt limitările referitor la vizitatori, care sînt lucrurile permise, cele interzise, actele și procedura de identificare, modalitatea de contestare a deciziilor administrației penitenciare în acest sens.

În afară de aceasta, însăși administrația instituției penitenciare este cointeresată de faptul ca

condamnatul să întrețină legături cu familia deoarece aceasta, în primul rînd, influențează pozitiv asupra condamnatului și contribuie la corijarea sa. În al doilea rînd, se reduc la minim obligațiile instituției penitenciare ce țin de soluționarea problemelor de angajare în cîmpul muncii și stabilirea locului de trai a persoanei care și-a ispășit pedeapsa.

Astfel, cu cît mai mult este vizitat condamnatul de către rude și prieteni, cu atît mai trainice

sînt relațiile lui cu exteriorul, fapt care în consecință va contribui la o integrare mai ușoară în

societate. Avînd în vedere cele menționate, propunem de a fi majorat numărul întrevederilor de

lungă durată al condamnaților de la 4 la 6 pe an (art. 232 alin. (4) Cod de executare al RM).

Astfel, art. 232 alin. (4) urmează a fi formulat în următoarea redacție:

(4) Condamnatul are dreptul la cel puțin o întrevedere de scurtă durată pe lună și la cel

puțin 6 întrevederi de lungă durată pe an. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului aflat în regim inițial și condamnatului la detențiune pe viață.

Normele care asigură ocrotirea socială a condamnaților. Cu toate că aceste norme nu se

conțin neapărat în capitolele CE al RM care reglementează regimul în instituțiile penitenciare,

ele, prin conținutul lor, au menirea de asigurare normativă a ocrotirii sociale a condamnaților în

condițiile executării pedepsei. La acestea se referă: dreptul condamnatului de a nu fi supus la

tortură și nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (art. 166 alin. (1)

lit. b) CE al RM); dreptul de a adresa petiții (cereri, reclamații, propuneri) (art. 166 alin. (1) lit. c)

CE al RM); dreptul la ocrotirea sănătății (art. 166 alin. (1) lit. e) CE al RM); dreptul la asigurare

socială, inclusiv la pensie (art. 166 alin. (1) lit. f) CE al RM, art. 258 CE al RM); dreptul la

securitatea personală (art. 225 CE al RM).

Legislația execuțional-penală actuală a RM prevede condiții diferite de deținere a

condamnaților în unul și același penitenciar, transferarea în care poate schimba esențial statutul juridic al condamnatului. Totodată modificarea condițiilor de deținere prin transferarea

condamnatului într-o instituție penitenciară de alt tip, care era prevăzută de legislația execuțonalpenală anterioară (art. 69 alin.(3) Cod de executare al sancțiunilor de drept penal al Republicii Moldova din 22.06.1993) nu mai este prevăzută de legislația actuală.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de executare al Republicii Moldova în cadrul

fiecărei categorii de penitenciare enumerate în art. 72 CP al RM sînt prevăzute crearea unor

sectoare izolate cu diferite regimuri de deținere. Conform art. 238 alin. (2) CE al RM, indiferent

de categoria penitenciarului, condamnații execută pedeapsa în mod succesiv în trei regimuri de

deținere: inițial, comun și de resocializare. Totodată aplicarea față de condamnat a condițiilor

unui regim de deținere mai sever, particular sau select nu se admite. Fiecare regim de deținere

este diferit nu doar unul față de altul, dar este diferit și în funcție de categoria penitenciarului.

În dependență de comportamentul condamnaților, de predispunerea lor de a se supune

cerințelor regimului, sînt prevăzute de lege diferite modalități de atenuare a regimului: dreptul la deplasare fără escortă sau însoțire (art. 235 CE al RM); deplasările de scurtă durată în afara

penitenciarului (art. 236 CE al RM). Legislația penală prevede posibilitatea liberării condamnatului de pedeapsă înainte de termen (art. 91 CP al RM); înlocuirea părții neexecutate

din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art. 92 CP al RM) etc.

Munca social-utilă ca mijloc de corijare a condamnaților. Analiza practicii activității

instituțiilor penitenciare demonstrează o eficacitate înaltă a muncii social-utile ca mijloc de corijare a condamnaților. În această calitate munca era pe larg utilizată încă în sec. XVIII. M. Fuko în lucrarea sa scria: „Această pedagogie utilă trebuie să trezească în leneș dorința de a munci, să-l reîntoarcă în sistemul de interese, în care munca prevalează trîndăviei, să-i creeze un anturaj compact în care funcționează maxima: vrei să trăiești bine – muncește. Munca obligatorie, dar și remunerarea ei, ar permite deținutului să-și ușureze soarta atît în timpul detenției cît și după liberare”. Antrenarea condamnaților la muncă își are temeiul, mai întîi, în necesitatea menținerii unei stări fizice și psihice corespunzătoare a lor, mai ales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de libertate de lungă durată. În al doilea rând, necesitatea muncii se întemeiază pe ideea, că mulți condamnați sînt certați cu munca și sînt obișnuiți să trăiască din munca altuia, din infracțiuni (furturi, înșelăciuni, tîlhării etc.). Pedeapsa privațiunii de libertate trebuie folosită pentru reeducarea și obișnuirea condamnaților cu munca, pentru ca, la libertate, condamnatul să se poată integra în muncă.

Munca educativă ca mijloc de corijare a condamnaților. Deși regimul de executare a

pedepsei, precum și alte mijloace de corijare a condamnaților, determinate de lege, au și ele funcții educative, legiuitorul a fixat munca educativă ca mijloc distinct de corijare a condamnaților. Munca educativă nu conține elemente de pedeapsă, deoarece se bazează pe metodele de influență psiho-pedagogică. Ea este reglementată de normele juridice doar în linii generale (art. 261 CE al RM, secțiunile 31- 36 din Statut). Astfel, prevederile legale determină sarcinile, principiile, direcțiile și formele de bază ale muncii educative, care se desfășoară în mediul condamnaților. Volumul limitat de reglementări juridice al acestei munci este justificat, deoarece ea permite utilizarea largă a metodelor de influență pedagogică și psihologică în penitenciare. Normele dreptului execuțional-penal sînt condiționate atît de necesitatea juridică, cît și de cea psiho-pedagogică. Reglementînd influența coercitivă, ele conțin elemente educative, din care motiv sînt fundamentate și din punctul de vedere al pedagogiei și psihologiei. Art. 261 alin (2) CE al RM arată, că munca educativă cu condamnații se desfășoară ținînduse cont de particularitățile individuale ale persoanei, utilizîndu-se forme individuale sau de grup în baza metodelor psihopedagogice. Dar legea nu definește noțiunea de muncă educativă. În general, prin educație se înțelege un fenomen social general, permanent și continuu, în cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, științifice, juridice, culturale, religioase, în scopul formării și dezvoltării personalității omului.

Educația înglobează în domeniul său și recuperarea indivizilor cu conștiință înapoiată și, în

ultimă instanță, cu comportament deviant. Această componentă a educației este denumită reeducare. Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor antisociale o constituie infracțiunea, reeducarea se adresează, în primul rînd, celor condamnați la pedeapsa cu închisoarea. Una din particularitățile sistemului penitenciar actual constă în stimularea parțială și unilaterală a corijării persoanei în care unele procese (care au loc în instituțiile penitenciare) contribuie la reeducarea condamnaților, iar altele – frînează acest proces. Eliminarea acestor contradictorialități se poate efectua nu atît prin perfecționarea unor mijloace de corijare și reeducare în parte, cît prin crearea unui sistem complex, adecvat structurii social-psihologice a personalității. Astăzi, cînd metodele obișnuite și învechite nu pot aduce la rezultate satisfăcătoare în lucrul educativ cu condamnații, s-a creat situația, cînd devine posibil și necesar studierea și crearea unui sistem de reeducare a delincvenților în baza unor metode care ar corespunde noilor realități. Astfel, potrivit Concepției reformării sistemului penitenciar pe anii 2004 – 2020 din 31.12.2003 reorganizarea activității educative cu condamnații se va efectua în vederea realizării unor astfel de obiective cum ar fi: asigurarea priorității valorilor social-umane în cadrul tuturor direcțiilor de activitate educativă desfășurată cu condamnații; asigurarea unui tratament individual diferențiat al condamnaților; păstrarea, consolidarea și menținerea legăturilor sociale ale condamnaților etc.

3.2 Aspecte psihologice ale resocializării condamnaților

Privarea persoanei de libertate și izolarea ei socială este un factor puternic care contribuie

la modificarea comportamentului acesteia. Psihicul fiecărei persoane reacționează în mod diferit la schimbările în cauză. Pot fi evidențiate simptoamele psihologice de bază ale

comportamentului persoanei în aceste situații extrem de încordate și stresante. Aflarea în

penitenciar, în mod inevitabil, este însoțită de ruperea bruscă a mersului obișnuit al vieții,

despărțirea individului de rude, de persoanele apropiate, ani sortiți unei vieți grele. De asemenea, adaptarea la condițiile penitenciarului se complică din cauza unor astfel de fenomene cum ar fi: conflictele interpersonale frecvente, atitudinea răuvoitoare a anturajului, brutalitatea tratamentului, condițiile precare de trai, subcultura criminală, presiunile permanente din partea personalului și a liderilor de grup. Totodată, la deținut, se acutizează și defectele sale personale. Primele 2-3 luni este perioada adaptării inițiale care se deosebește printr-o stare psihică deosebit de încordată a condamnatului. În această perioadă are loc ruinarea dureroasă a stereotipurilor de viață, se reduce brusc satisfacerea necesităților obișnuite, este foarte sensibil la ostilitatea noului micromediu, deseori apar stări emoționale de conflict. Sentimentul disperării devine drept fundal negativ permanent al conștiinței persoanei.

Următoarea perioadă ține de modificarea sistemului de valori al condamnatului, acceptarea

de către el a unor valori ale micromediului, elaborarea strategiei și tacticii de comportare în noile condiții. Se caută posibilități de supraviețuire. Mai degrabă sau mai tîrziu, condamnatul se

supune „legilor închisorii”. Aceste „legi” sînt simple și crunte, sancțiunile lor sînt primitive și uniforme – mutilări, bătăi, iar uneori chiar și lipsirea de viață. Severitatea lor reiese din condițiile cumplite ale vieții din penitenciar. Sistemul interdicțiilor și limitărilor din penitenciar determină organizarea socialpsihologică a micromediului penitenciar pe o anumită albie. Și cu cît mai severe sînt condițiile regimului penitenciar, cu atît mai severe sînt legile vieții deținuților.

În fața personalului instituțiilor penitenciare stă sarcina dificila de diagnosticare a defectelor

de personalitate, elaborarea unor programe fundamentate pentru corectarea acestor defecte,

prevenirea multiplelor influențe negative ale închisorii, care tradițional contribuie la criminalizarea personalității. Soluționarea problemelor dificile de diagnosticare și psihocorecție a unor categorii aparte de condamnați este în putere doar specialiștilor respectivi în domeniul psihologiei resocializante care posedă cunoștințe speciale în domeniul psihologiei, sociologiei și pedagogiei penitenciare. În scopul depășirii unor astfel de probleme, în prezent, în cadrul instituțiilor penitenciare, funcționează serviciile psihologice care au fost instituite prin ordinul MAI nr. 12 din 12.03.1994 privind aprobarea Regulamentului serviciului psihologic. Sarcina de bază a acestora este de a schimba orientările condamnaților de la negative la social-pozitive. Conform pct. 12 al

noului Regulament privind organizarea și desfășurarea activității Serviciului psihologic în

penitenciare, aprobat prin ordinul DIP nr. 182 din 20.09.2007, în fața psihologilor din cadrul

acestor structuri sînt puse următoarele sarcini:

– studierea particularităților personalității condamnaților, folosind metode psihodiagnostice;

– elaborarea recomandărilor metodice de lucru cu condamnatul, orientate spre realizarea

procesului de consiliere psihologică și pentru elaborarea programelor psihocorecționale;

– depistarea și ținerea evidenței condamnaților ce necesită supraveghere sporită și

organizarea procesului de corijare a acestora;

– studierea climatului psihologic în mediul condamnaților în vederea prevenirii situațiilor

de conflict;

– participarea la aplanarea situațiilor de conflict apărute între administrația penitenciarului

și condamnat;

– colaborarea cu serviciile de securitate și regim la soluționarea problemelor ce pot favoriza

săvîrșirea crimelor și a exceselor de grup;

– consilierea psihologică individuală a deținutului la cererea acestuia;

– implementarea programelor psihoeducaționale de consiliere și terapie (corecționale) în

scopul dezvoltării abilităților sociale ale deținuților (cu acordul acestora);

– participarea la ședințele cu deținuții organizate de către șefii de sectoare sau de

administrația penitenciarului;

– desfășurarea orelor informative cu tematică psihologică în cadrul programelor socioeducative

sau la cererea administrației;

– participarea la procesul de pregătire pentru liberare a condamnaților și implementarea

programelor de pregătire pentru liberare;

– colaborarea (în caz de necesitate) cu medicul psihiatru și întreprinderea acțiunilor

Solicitate.

De asemenea și unii autori autohtoni au menționat asupra importanței de a

sesiza că omul nu se naște, ci devine infractor în rezultatul formării nereușite a personalității sale din punct de vedere moral-psihologic, care duce, în cele din urmă, la dezadaptarea și înstrăinarea lui de valorile societății.

O influență anumită asupra individului o are și societatea în care trăiește și activează

persoana. Aflarea persoanei un timp îndelungat în afara mediului obișnuit generează unele

schimbări psihologice, iar procesul de întoarcere la viața cotidiană evoluează cu atît mai ușor cu cît se ține cont de aceste schimbări. Astfel atît colaboratorii sistemului penitenciar, cît și ceilalți

membri ai societății trebuie să trateze cu atenție particularitățile personalității lor și acest fapt va permite ca procesul de resocializare al acestor categorii de condamnați să evolueze ceva mai ușor.

3.3 Subcultura penitenciară și influența ei asupra resocializării condamnaților

Valorile culturale sînt rezultatul activității intelectual-creative a omului. Im. Kant aprecia drept

semn distinctiv al culturii faptul, că ea este creația omului, „făurire prin libertate”.

Renumitul etnograf și istoric al culturii Tylor E.B. era de altă părere – el denumea cultură

doar domeniul spiritual al activității omului. „Cultura sau civilizația, în sens larg etnografic, este

compusă din cunoștințe, religie, artă, morală, legi, obiceiuri, alte aptitudini și deprinderi

asimilate de om ca membru al societății”.

Conform rezultatelor sondajului sociologic petrecut de către noi 39% dintre șefii de sector

la întrebarea „considerați că în instituțiile penitenciare există fenomenul subculturii

penitenciare?” au indicat că există; 61% au indicat că acest fenomen există, dar este în

descreștere, și respectiv nimeni din șefii de sector nu a indicat că acest fenomen în instituțiile

penitenciare nu există.

Totodată 27% dintre condamnații chestionați au indicat că susțin întru totul tradițiile,

obiceiurile, regulile și normele nescrise ale subculturii penitenciare; 34,8% au indicat că susțin,

dar nu în întregime; 34,4% au indicat că nu susțin și respectiv 3,8% au indicat că le este dificil să

răspundă.

În pofida izolării locurilor de detenție și îndepărtării teritoriale unul față de altul, există rețele

de comunicare, care permit contactul și schimbul reciproc de experiență și tradiții criminale. Un

element important al acestor schimburi este subcultura. Astfel, are loc păstrarea, dezvoltarea și

transmiterea, adică continuitatea „valorilor culturale” specifice între trei generații ale lumii criminale.

Analiza produselor creației artistice a condamnaților în instituțiile penitenciare oferă

posibilitatea studierii nemijlocite a personalității infractorului. Creația artistică a oricărei

persoane este manifestarea actualizării persoanei, a automanifestării ei firești, spre deosebire de completarea, prin impunere, de anchete, chestionare și discuții mai mult sau mai puțin sincere.

Pînă în prezent un domeniu puțin studiat al subculturii criminale rămîn a fi interesele

muzical-artistice și creația condamnaților. Totodată, studierea particularităților cîntecelor lumii

criminale ar permite înțelegerea unor stări de spirit în rîndul condamnaților.

Cele menþionate mai sus ne permit sã conchidem, cã principalul factor destabilizator, care

influenþeazã negativ procesul resocializãrii în instituþiile penitenciare, este subcultura criminalã

cu sistemul ei ramificat de valori antisociale. Astfel, în calitate de sarcinã primordialã pe

perioada executãrii pedepsei în penitenciar este neutralizarea influenþei asociale a tradiþiilor,

obiceiurilor, moravurilor ºi altor elemente ale subculturii. În acest sens considerãm a fi oportunã

întrepriderea urmãtoarelor activitãþi:

– direcþionarea grupelor de condamnaþi în sens reeducativ prin contracararea disfuncþiilor ºi

influenþelor nocive;

– descurajarea liderilor neformali care au influenþe negative asupra condamnaþilor;

– combaterea ºi prevenirea unor manifestãri speciale mediului penitenciar (tatuaje, aberaþii

sexuale etc.);

– contracararea actelor de violenþã ºi terorizarea între condamnaþi;

– îmbunãtãþirea, stilizarea vocabularului ºi înlãturarea expresiilor de argou.

Acest lucru poate fi realizat prin intermediul unui complex de mijloace de influențare cu

caracter educativ, psihologic, social-economic și cultural.

3.4 Direcțiile de activitate ale asistentului social în instituțiile penitenciare

Datele statistice demonstrează că populația penitenciară este formată preponderent din tineret

sau persoane apte de muncă. La 1 ianuarie 2010, din 5285 condamnați 3501 aveau vîrstă cuprinsă între 21 și 40 de ani (circa 66,24%), iar 465 condamnați – între 16 și 21 de ani (circa 8,8%).În prezent, în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova sînt implementate mai

multe programe socioeducative. Totuși, mulți condamnați, eliberîndu-se din locurile de detenție,

săvîrșesc din nou infracțiuni.

În acest context, considerăm că este necesară reformarea în continuare a bazelor politicii

execuțional penale. Instituțiile penitenciare trebuie reformate din perspectiva unor clinici sociale, unde se va desfășura procesul de reeducare (un fel de „tratament social” a deținuților degradați în acest sens) cu participarea activă a diferiților specialiști (inclusiv a asistenților sociali). Experiența statelor străine demonstrează că în țările în care activitățile de reeducare se bazează pe principii umanitariste procentul infracționalității recidive, în special, și nivelul infracționalității, în ansamblu, este cel mai scăzut (spre exemplu în Suedia, Norvegia, Elveția, Danemarca etc.). Baza științifică a diferitelor direcții ale activității sociale în general este elaborată. Astfel, o bună fundamentare științifică o au așa tipuri de activitate socială, cum ar fi lucrul cu invalizii, copiii, vîrstnicii, femeile, șomerii, și alte categorii de persoane socialmente vulnerabile. Însă, pînă nu demult, știința nu acorda o atenție cuvenită teoriei asistenței sociale în domeniul penitenciar.

În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidențiat cîteva funcții de

bază, cum ar fi:

1. suportul juridic. Asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor

deținutului; restabilirea relațiilor deținutului cu familia și rudele; procesul de asigurare materială

a deținutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate;

asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vîrstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea

procesului de instruire școlară și profesională; organizarea programelor de alfabetizare;

planificarea procesului de reeducare și reintegrare a deținutului, elaborarea strategiei de lucru;

implicarea deținutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative.

Toate aceste funcții se vor executa în conformitate cu legislația în vigoare.

2. asistența psihosocială. Orice problemă de ordin social comportă suferințe psihologice.

Asistentul social trebuie să posede cunoștințe și abilități în vederea desfășurării consilierii

psihologice individuale și de grup, precum și a programelor de intervenție, astfel încît să mențină sănătatea psihică a deținutului și să susțină relațiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acțiuni, să-și analizeze adecvat comportamentul, gîndurile și emoțiile, să-și construiască și să urmeze un sistem de valori etc.;

3. pregătirea deținutului pentru liberare. Această funcție este estimată ca fiind una de

bază, deoarece de modul de organizare a ei va depinde succesul reintegrării în societate a

persoanelor ce se liberează din locurile de detenție. La această etapă finală, asistentul social se va preocupa de următoarele probleme:

– implementarea programelor de pregătire pentru liberare;

– asigurarea deținutului cu loc de muncă și de trai (după posibilitate);

– implicarea organizațiilor neguvernamentale și religioase în scopul reeducării și

reintegrării categoriei date în societate.

Urmărind funcțiile asistentului social din penitenciar enumerate supra, putem observa că

unele din ele sînt proprii numai asistenței sociale, altele sînt la hotarul între asistența socială și cea juridică, între lucrul educativ și de instruire, făcînd parte din domeniul psihologiei și al psihiatriei. În aceste condiții, un rol important în realizarea funcțiilor enumerate îl au calitățile

personale și profesionale ale asistentului social. Aceste calități vor fi valorificate prin înnoirea și

îmbunătățirea cunoștințelor și deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul de experiență.

La etapa inițială, asistentul social va transmite informații utile, va evalua deținutul stabilind

modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de

realizare a unei comunicări eficiente:

– deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul cînd aceasta este

realizată într-un mediu benefic, netensionat;

– modul de comunicare va fi stabilit în funcție de caracteristicile psihosociale ale subiecților;

– va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile;

– informația trebuie să fie clară, în funcție de nivelul de inteligență al deținutului.

Pentru colectarea datelor despre deținut asistentul social poate folosi următoarele tehnici:

studierea dosarului personal al deținutului; interviul; intervievarea membrilor familiei

deținutului; discutarea cazului cu alți specialiști (medicul, psihologul, șeful de sector).

Orientîndu-se după datele generale despre deținut, care au fost acumulate, asistentul social

poate programa procesul de asistență socială pe întreaga etapă a detenției.

Avînd în vedere cele relatate, putem evidenția următoarele trăsături caracteristice ale

asistenței sociale acordate în instituțiile penitenciare:

– este desfășurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere și izolare;

– beneficiari ai asistenței sociale sînt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale și

cu o agresivitate sporită;

– este desfășurată în condițiile luptei între două concepții etico-juridice ireconciliabile;

– este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, avînd, în esență, aceleași scopuri

finale ca și această instituție social-juridică;

– nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deținut

necesită resocializare și adaptare la regulile și normele lumii externe;

– spre deosebire de alți colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un

rol special. El nu este doar un intermediar între putere și cetățean, ci poartă în sine misiunea de mediator între filosofia punitivă și filosofia ostilă ei a lumii criminale, impunînd aceste

antagonisme să caute puncte de tangență socialmente convenabile.

În aceste condiții, asistența socială a condamnaților este un element al funcției sociale a

statului realizată în toată complexitatea conținutului și formei sale. Realizarea funcției sociale în

condițiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate și nu doar un obiect de influențare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ținem cont de

cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe

realizările în domeniul științelor conexe cu cele juridice.

3.5 Particularitățile pregătirii pentru liberare a condamnaților

O importanță deosebită în atingerea scopurilor resocializării o are pregătirea

condamnatului pentru viața la libertate. Liberarea prezintă în sine un proces complex și dinamic

în rezultatul căruia se modifică considerabil statutul juridic al persoanei: din categoria

condamnaților el trece în cea a persoanelor libere. Totodată se încheie tot complexul de măsuri

petrecute în cadrul instituției penitenciare.

Practica demonstrează că foarte multe probleme ce țin de organizarea vieții după liberare,

persoanele liberate nu sînt în stare să le rezolve de sine stătător. Ei manifestă crize psihice de

existență, stres și reacții de inadaptare. Totodată societatea și instituțiile sale deasemeni nu sînt

gata să-i întîmpine în modul cuvenit pe cei care și-au recăpătat din nou libertatea.

În scopul neutralizării și înlăturării urmărilor negative ale aflării condamnaților în locurile de

detenție ei trebuie pregătiți pentru a înfrunta dificultățile care apar după liberare. Prin urmare, este necesar petrecerea unui complex de măsuri individuale și în grup, cu caracter informativ, orientate spre facilitarea adaptării condamnaților la condițiile din libertate, care ar contribui la fixarea rezultatelor corijării și reeducării lor precum și la prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni.

Obligativitatea pregătirii pentru liberare este condiționată de două cauze: prima constă în

necesitatea de a ajuta persoana liberată să-și normalizeze viața în condiții de libertate, și a doua constă în faptul că, pe calea creării unui sistem de acordare a ajutorului, statul manifestă

cointeresare în reușita adaptării persoanei liberate.

Perioada pregătirii pentru liberare este cea mai importantă pentru a determina condamnatul să

refuze de a mai duce un mod de viață criminal după liberare. De reușita petrecerii acestui lucru,

depinde, în mare măsură, dacă se va întoarce din nou condamnatul în penitenciar sau va deveni

un cetățean care respectă legile.

În general, pregătirea pentru liberare a deținuților trebuie să țină cont de două imperative:

– necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat

de preeliberare îndreptat spre exterior și spre viitor);

– necesitatea unor programe speciale derulate de specialiști în asistență socială

La diferențierea metodelor, formelor și procedeelor tactice a pregătirii organizatorice și psihopedagogice a condamnaților către viața din libertate trebuie să se țină cont de următoarele aspecte:

– tipul de penitenciar din care se efectuează liberarea;

– motivul liberării (executarea efectivă și integrală a duratei pedepsei, liberarea

condiționată de pedeapsă înainte de termen, intervenirea unui act de amnistie sau grațiere etc.);

– personalitatea celui care se liberează (caracteristica sa social-demografică și juridicopenală,

atitudinea sa față de infracțiunea comisă și pedeapsa ispășită, nivelul de corijare,

posedarea unei specialități care o va putea profesa după liberare, pericolul săvîrșirii unor noi

infracțiuni, posibilitatea instituirii unei supravegheri etc.);

– nivelul și calitatea relațiilor sociale anterioare ale persoanei care se liberează (de rudenie,

de prietenie, profesionale, existența unui loc permanent de trai), evoluția lor posibilă pe viitor,

locul și rolul lor în adaptarea socială la condițiile vieții din libertate;

Astfel, reieșind din diversitatea problemelor care necesită a fi soluționate în perioada

respectivă, putem afirma că problema liberării condamnaților din penitenciar și a activităților

postpenitenciare este una complexă. Complexitatea acestor activități constă nu atît în mărirea

volumului de muncă care revine organelor de drept și altor organizații de stat și obștești, cît în

modificarea conținutului muncii, se complică sarcinile și formele ei.

In ceia ce priveste orientarea profesională, ea nu se realizează doar în cadrul programului de pregătire pentru liberare, dar și în momentul în care deținutul se supune anumitor activități psihocorecționale și încearcă să se încadreze în muncă pe parcursul detenției. Totuși cele mai mari greutăți apar pe partea cealaltă a gratiilor, cînd fostul deținut realizează care sînt cerințele actuale pe piața forței de muncă, fapt ce de multe ori nu corespunde cu pregătirea profesională a acestuia. Atunci cînd el cunoaște ce profesie vrea să posede și unde trebuie să se adreseze pentru a se angaja, probabilitatea că această persoană își va găsi un loc de muncă este mai mare. Asistentul social va urmări ca deținutul:

– să se determine în ce domeniu își dorește să muncească;

– să discute cu persoane cu experiență în diferite domenii;

– să poată scrie o scrisoare de intenție;

– să știe ce presupune un interviu de angajare;

– să cunoască ce acte și demersuri sînt necesare pentru angajare;

– să cunoască unde poate găsi informații despre locurile de muncă;

– să cunoască cum se scrie un curriculum vitae.

Aceste informații sînt cele de bază, pe care trebuie să le cunoască deținutul, iar informarea

lor poate fi făcută atît la orele de grup, cît și individual.

În ultimii 12 ani metodele și formele activității de resocializare au suportat modificări

radicale în legătură cu reformarea intensă a sistemului penitenciar, implementării standardelor

europene de tratament a condamnaților și dezvoltării serviciului de probațiune. Aceste tendințe și mai departe vor genera structurarea programelor, alegerea metodelor și pregătirea colaboratorilor către lucrul cu condamnații, pasibili de liberare.

Suportul metodic al pregătirii către liberare este determinat de dezvoltarea psihologiei

aplicate și a activității sociale și de implementarea mai aprofundată a programelor, crearea unor proiecte maximal adaptate condițiilor penitenciare de lucru cu deținuții.

Crearea serviciului de probațiune permite mărirea numărului de proiecte aplicabile în

condițiile instituțiilor penitenciare, să accelereze procesul de implementare a lor și modificare,

după caz și permite să existe un schimb mai rapid de metode de instruire a personalului din sfera penitenciară și a celei de probațiune.

Conform art. 11 alin. (1) al Legii cu privire la probațiune din 14.02.2008, în cadrul

probațiunii penitenciare, și anume în perioada de pregătire către liberare, se elaborează și se

aplică persoanelor aflate în locurile de detenție programe de educație civică, etică și morală, de

instruire profesională, de muncă educativă. Potrivit art. 11 alin. (2) al legii menționate, organul

de probațiune, în colaborare cu administrația penitenciarului, poate contribui:

a) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituții specializate în vederea creării

unor posibilități de pregătire profesională, de reciclare și de perfecționare profesională în

conformitate cu cerințele pieței forței de muncă;

b) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agențiile pentru ocuparea forței de

muncă în vederea oferirii de informații veridice condamnaților despre locurile de muncă vacante

și despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la

oficiul forței de muncă;

c) la stabilirea de contacte cu agenții specializate pentru facilitarea plasării persoanelor care

nu au rude sau alte legături sociale;

d) la stabilirea de contacte cu agenții specializate pentru facilitarea plasării persoanelor de

vîrstă înaintată și a invalizilor în instituții de plasament, la cererea lor;

e) la elaborarea și perfecționarea unor programe de scurtă și de lungă durată privind adaptarea

socială a persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenție [art. 11 alin. (2).]

Un alt program de pregătire pentru liberare a condamnaților aplicat în cadrul tuturor

penitenciarelor din Republica Moldova este programul „Prosocial” . Scopul programului

este prezentarea unui mod corect de viață al responsabilității în societate, instruirea persoanelor pentru a soluționa problemele care apar odată cu liberarea din detenție și ulterior pentru a se reintegra cu succes în societate. Scopul final al pregătirii pentru liberare este prevenirea recidivei. Sarcinile principale ale programului sînt următoarele:

– desfășurarea unor ore informative de reorientare comportamentală, care să corespundă

nevoilor deținuților pentru consolidarea abilităților sociale și a autocontrolului etc.;

– păstrarea și consolidarea legăturilor dintre persoana care se liberează din detenție și familia

sau rudele apropiate ale acesteia;

– orientarea asistenței sociale pentru persoana care se liberează din detenție în vederea găsirii

unui loc de muncă;

– acordarea asistenței sociale în probleme locative pentru persoana care se liberează din detenție;

– susținerea psihologică a persoanelor care se liberează din detenție;

– informarea persoanelor care se liberează despre procedura de beneficiere a asistenței

medicale în societate;

– informarea despre organizațiile guvernamentale, neguvernamentale și, după caz, interpelarea

lor în scopul soluționării eventualelor probleme ce rezultă din liberarea din detenție.

Pentru desfășurarea eficientă a activităților prevăzute de acest program sînt implicați

următorii specialiști ai instituției penitenciare: asistenții sociali, psihologii, șefii de sector,

lucrătorii medicali, colaboratorii secției speciale, juristul instituției.

Programul cuprinde atît discuții individuale cu deținuții, cît și ore informative desfășurate

cu grupul de deținuți.

4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIAIZARE A PERSOANELOR

LIBERATE DIN DETENȚIE

4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate în contextul resocializării lor

În general, prin statut juridic al cetățeanului se înțelege totalitatea drepturilor și

obligațiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său de existență. În statutul juridic al cetățeanului sînt cuprinse și garanțiile statului privind acordarea posibilității de a beneficia de

drepturile prevăzute de legislație și garanțiile respectării de către cetățean a obligațiilor ce îi

revin. Una dintre aceste garanții este sancționarea cetățenilor care nu respectă întocmai

prevederile legii. Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul drepturilor și obligațiilor care rezultă din statutul juridic general al cetățenilor statului și care sînt prevăzute în actele normative ale diferitor ramuri de drept și depind de tipul pedepsei numite de instanța de judecată, precum și de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse.

În art. 29 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se stipulează că “în realizarea

drepturilor și libertăților sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sînt

determinate strict prin lege și exclusiv în scopul asigurării recunoașterii și respectării drepturilor

și libertăților altor persoane, satisfacerii cerințelor morale, a normelor de comportare și a

bunăstării generale într-o societate democratică”.

Reieșind din principiul constituțional al egalității tuturor în fața legii și al autorităților publice,

[210, art. 16 alin. (2)] fiecare cetățean al Republicii Moldova dispune de același volum de drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale. Totodată, art. 54 alin. (2) al Constituției prevede posibilitatea restrîngerii exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți în cazurile prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sînt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicînd divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției.

Capitolul XVI din CE al RM, stabilind statutul juridic al condamnaților, prevede îngrădirea

drepturilor lor în limitele și în condițiile prevăzute de CPP și CE, precum și de alte legi ale RM. Însă, în privința persoanelor care au ispășit pedeapsa penală CE al RM nu este într-atît de consecvent, deoarece nu conține nici o prevedere cu referire la statutul juridic al acestora.

În literatura juridică problema dată este tratată de pe diferite poziții, însă majoritatea

autorilor menționează prezența unor particularități în statutul juridic al persoanelor care au

ispășit o pedeapsă penală comparativ cu cetățenii care respectă legile. În opinia noastră, stabilirea unui statut special pentru persoanele date este necesară din mai multe considerente. În primul rînd, societatea nu poate și nici nu trebuie să ignoreze faptul că individul, săvîrșind o infracțiune, se contrapune intereselor ei. În al doilea rînd, este necesar de a proteja societatea de persoane care se caracterizează negativ și, în al treilea rînd, de a le asigura anumite condiții și a le acorda ajutor suplimentar pentru a se integra reușit în viața socială. Considerăm că esența statutului juridic deosebit al foștilor condamnați constă în prezența (spre deosebire de cetățenii care respectă legile, precum și de condamnați) a unor drepturi și obligații suplimentare, precum și a unor restricții, prevăzute de diferite acte normative.

Ținînd cont de cele menționate, considerăm oportună completarea cap. XXVIII CE al RM

„Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenție” cu un articol nou referitor la

statutul juridic al acestora. În acest sens, propunem art. 303¹ cu următorul conținut:

Art. 303¹ Statutul juridic al persoanelor care au executat pedeapsa

(1) Persoanele, care au executat pedeapsa, poartă obligațiile și se bucură de drepturile, care

sînt stabilite pentru cetățenii Republicii Moldova, cu restricțiile, prevăzute pentru persoanele cu

antecedente penale. Astfel de restricții pot fi stabilite doar prin lege.

(2) Persoanele, care au executat pedeapsa, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege,

au dreptul la restabilirea intereselor legitime care nu au intrat în sfera pedepsei, dar au fost

încălcate în legătură cu executarea ei.

(3) Faptul executării pedepsei nu constituie temei pentru lezarea drepturilor și intereselor

legitime ale persoanei supuse pedepsei penale precum și a rudelor sale apropiate.

Drepturile suplimentare, de care pot beneficia persoanele care și-au ispășit pedeapsa, sînt

prevăzute de art. 302, 303 CE al RM. Conform principiilor teoriei generale a dreptului, drepturile

subiective ale unor subiecți corespund unor obligații ale altor subiecți. Astfel de drepturi, cum ar

fi asigurarea cu bilet și cu îmbrăcăminte din contul statului (în cazul în care condamnatul nu

dispune de bani), sînt prevăzute în CE al RM ca obligații ale administrației instituțiilor care

execută pedepsele penale.

Pe lîngă drepturi suplimentare, liberarea din locurile de detenție implică și anumite

restricții ale drepturilor și impunerea unor obligații suplimentare. Conform principiului

umanismului, aceste restricții nu pot și nici nu trebuie să fie aplicate față de persoana care a ispășit o pedeapsă penală pe tot parcursul vieții sale, dar sînt în vigoare doar pe o anumită

perioadă pînă cînd se sting antecedentele penale.

Așadar, executarea de către cetățean a unei pedepse penale privative de libertate este un

fapt juridic, care atrage după sine o modificare esențială a statutului său juridic. În privința

persoanei liberate de la executarea pedepsei încetează acțiunea incapacităților, care constituie

conținutul pedepsei penale. Însă, persoana care a executat pedeapsa capătă un statut juridic

special, al cărui conținut este determinat de consecințele juridice, generate de executarea unei

pedepse penale concrete și existența antecedentelor penale.

În legislație lipsește un act normativ unic în care ar fi enumerate toate consecințele

juridice legate de existența la cetățeanul care a executat o pedeapsă penală a antecedentelor

penale, cu toate că unele din ele ating nu doar interesele lor, dar și ale membrilor de familie sau

ale altor persoane apropiate.

În opinia noastră, esența statutului juridic special al persoanelor care au executat o

pedeapsă penală, comparativ cu cetățenii care respectă legile, constă în prezența unui complex de drepturi și obligații suplimentare, precum și a unor restricții în drepturi, pe care le considerăm a fi întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.

4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenție

Această problemă a devenit deosebit de actuală în ultimii ani, perioadă în care situația

social-economică din țară a suferit modificări esențiale, iar fostele viziuni ale persoanelor

liberate privind posibilitățile și căile de angajare în muncă, a obținerii unui loc de trai, și alte

probleme importante nu mai sînt adecvate noilor condiții.

Astfel, majoritatea cercetătorilor menționează, că perioada postpenitenciară este cea mai

vulnerabilă problemă socială dintre toate problemele ce țin de resocializarea foștilor condamnați.

Drept temei pentru asemenea concluzie servesc analiza surselor bibliografice, rezultatele

cercetărilor empirice și observațiile specialiștilor în științe juridice.

Anume la această etapă trebuie să se realizeze măsurile de bază de reabilitare socială și

restabilire a statutului social și juridic ale persoanelor liberate din locurile de detenție.

Deoarece persoana se poate adapta atît într-un mediu cu orientare pozitivă, cît și negativă,

ținem să menționăm că în acest caz este vorba despre o adaptare socială a persoanei liberate, care constă într-un mod de viață social-acceptabil și cinstit. În acest context, persoana liberată din detenție, trebuie să fie pregătită de a depune eforturi volitiv-emoționale pentru soluționarea

problemelor ce-i stau în fața. El trebuie să-și revizuiască sistemul de valori, să fie gata pentru a-și restabili familia, relațiile cu rudele și alte relații social-utile; să se orienteze în căile de soluționare a situațiilor de conflict în anturajul apropiat, la serviciu, să aibă închipuire la ce organ de stat trebuie să se adreseze într-un caz sau altul, să-și cunoască drepturile, obligațiile și să le respecte. Cele trei aspecte ale resocializării foștilor condamnați sînt în legătură reciprocă și trebuie examinate într-o unitate dialectică. Însă și procesul adaptării sociale necesită, în mare măsură, o reglementare juridică, deoarece participanții săi sînt nu doar foștii condamnați, dar și un complex întreg de instituții sociale. Activitatea instituțiilor și organelor abilitate cu realizarea măsurilor de adaptare socială urmărește atingerea următoarelor obiective specifice:

– susținerea persoanelor liberate din detenție în vederea asigurării respectării drepturilor lor;

– diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracțiuni, concomitent cu însușirea

normelor și valorilor prosociale;

– crearea oportunităților privind adaptarea ex-deținuților la mediul familiar, continuarea

studiilor și angajarea profesională;

– reducerea efectelor negative ale detenției și acordarea de asistență psihosocială postpenală

Autorul rus Trubnikov V.M. evidențiază următoarele particularități caracteristice adaptării

sociale a persoanelor liberate din detenție:

– are loc după liberarea de pedepse privative de libertate;

– reprezintă un proces social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaților

de pedeapsă și durează pînă cînd comportamentul persoanei anterior condamnate corespunde

cerințelor societății (a unor grupuri sociale aparte);

– sarcina reintegrării sociale și adaptării postpenitenciare a persoanelor liberate de pedeapsă

constă în familiarizarea acestora cu modul de viață în mediul social nou, modificat sau precedat,

ce presupune acceptarea benevolă a cerințelor normative ale acestui mediu, a normelor juridicopenale și a regulilor de conviețuire;

– adaptarea socială depinde, de asemenea, de capacitățile și deprinderile adaptaționale

inerente individului care au fost cultivate în condițiile executării pedepsei;

– reușita adaptării sociale depinde, în mare măsură, de coraportul dintre sistemul

orientărilor individuale ale persoanelor liberate și cerințele înaintate de mediu (colectivul de

muncă, anturajul apropiat, familia).

– adaptarea socială a persoanelor liberate din detenție poate fi asigurată doar de orientarea

socială pozitivă dintre micromediu și personalitatea fostului condamnat, compatibilitatea așteptărilor sociale ale mediului cu pozițiile morale și sistemul de valori al personalității.

Analiza esenței și conținutului procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din

detenție, precum și analiza legităților sale social-psihologice demonstrează că acest proces, este

însoțit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte anumite obstacole atît

interne, subiective, cît și externe, care nu depind de el. Acestea pot fi divizate convențional în

două categorii.

Prima categorie cuprinde probleme ce țin de soluționarea necesităților vitale privind hrana,

îmbrăcămintea, locul de trai și de muncă, adică crearea condițiilor externe de viață ale subiectului.

A doua categorie ține de înscrierea persoanei liberate în noul micromediu – familia,

colectivul de muncă, anturajul apropiat.

În prima categorie, de regulă, predomină situațiile, determinate de împrejurări obiective ce

nu depind de voința persoanei liberate (lipsa locuinței, probleme de angajare la serviciu,

probleme de sănătate). În cea de-a doua, rolul determinant îl joacă calitățile personale ale fostului condamnat și comportamentul său, adică factorii subiectivi.

Toate aceste probleme sînt soluționate de către foștii condamnați în mod diferit, reieșind din

condițiile existente și posibilitățile personale. Iar acestea depind de vîrstă, sex, studii, profesie și

alți parametri social-demografici ai personalității. Rezultatele cercetărilor științifice pun în evidență faptul că persoanele liberate din detenție pot fi clasificate convențional în trei categorii:

– persoane care s-au schimbat în perioada detenției;

– persoane cu defecte educaționale;

– persoane care nu s-au schimbat în perioada detenției.

Probabilitatea cea mai mare ca persoana eliberată să săvîrșească iarăși o infracțiune există

în primii trei ani, iar cele mai multe infracțiuni sînt comise în primul an de la eliberare,

constituind 52, 4%. După aceasta intensitatea recidivei scade.

Autorul rus Vasiliev V.L. afirmă că reușita adaptării fostului condamnat depinde de, cel

puțin, trei grupe de factori:

1. Factorii care se referă la personalitatea infractorului: concepțiile sale despre lume,

inteligența, cultura generală și juridică, moralitatea, cunoștințe profesionale, etc.;

2. Factorii ce se referă la mediul unde va nimeri persoana liberată: prezența locuinței, locului

de muncă și relațiile cu colectivul, prezența vizei de reședință, familia și relația cu aceasta, etc.;

3. Factorii ce privesc condițiile în care s-a aflat condamnatul în instituția de detenție –

structura colectivului, organizarea procesului de muncă, instruirea, influența educativă a

administrației, structura grupurilor mici din care făcea parte condamnatul. Acești factori au o

influența dominantă în primele luni după liberare.

În opinia altor autori reușita adaptării sociale depinde de:

a) încadrarea persoanei liberate în munca social-utilă și instruirea sa;

b) stabilirea unor relații familiale sănătoase, inclusiv cu părinții;

c) restabilirea relațiilor sociale comunicative;

d) consolidarea valorilor morale ca factori ai comportării sociale.

În opinia noastră adaptarea socială a persoanelor liberate din detenție și fixarea rezultatelor

corijării depind de un complex de factori obiectivi și subiectivi, cum ar fi:

1) Influența pe care a avut-o executarea pedepsei și aplicarea față de el a măsurilor educative;

2) Gradul de pregătire juridico-morală și psihologică pentru a trăi în condiții sociale noi;

3) Eficacitatea organelor de stat, a colectivelor de muncă și a organizațiilor obștești cu care

vor contribui la organizarea condițiilor de muncă și de trai precum și la efectuarea controlului

asupra comportamentului și activității fostului condamnat.

Mecanismul de reintegrare a persoanelor liberate din locurile de detenție este stabilit prin

Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție nr. 297 – XIV

din 24.02.1999.

Potrivit art. 1 din legea nominalizată, obiectivele de bază ale ei sînt:

a) acordarea asistenței garantate de stat și susținerea persoanelor liberate din locurile de

detenție în adaptarea lor în societate după eliberare;

b) crearea unui sistem de stat de tutelă postpenitenciară.

Subiecți ai adaptării sociale se consideră persoanele liberate din locurile de detenție care șiau

pierdut relațiile socialmente-utile și care au nevoie de ajutor din partea statului (art. 2).

Sistemul de resocializare, în viziunea noastră nu trebuie să se limiteze doar la activitatea

organelor de stat. Ținînd cont de experiența țărilor străine, în prezent trebuie salutată crearea

unor centre alternative nestatale de resocializare cu participarea unor formațiuni economice

nestatale, a organizațiilor de voluntariat, precum și diverse forme de binefacere.

De asemenea, sînt binevenite următoarele forme de acordare a ajutorului cetățenilor în

perioada postpenitenciară:

– crearea unor cămine speciale pentru locuirea de scurtă durată a persoanelor liberate care

nu au locuință. Această formă este orientată spre soluționarea problemelor locative pe un termen relativ scurt (cîteva zile) în decursul cărora persoanele liberate își pot găsi un alt loc de trai;

– crearea unor organizații specifice, care ar acorda persoanelor liberate un ajutor mai

complex. Acestea sînt centre de reabilitare socială în cadrul cărora foștilor deținuți li se oferă spațiu locativ temporar, ajutor în angajarea la serviciu, precum și ajutor material, juridic și medical;

– crearea organizațiilor obștești, a formațiunilor, fondurilor, a căror sarcină ar fi acordarea

de ajutor în soluționarea unor probleme vitale.

În această ordine de idei, considerăm a fi necesară coordonarea activității instituțiilor de

stat și obștești menite să acorde ajutor social persoanelor liberate, să apere drepturile lor

constituționale etc. În prezent, în procesul soluționării acestor probleme apar multiple obstacole

datorită divizării departamentale, lipsei sau interacțiunii insuficiente între subdiviziuni, lipsei

structurilor organizaționale, scopul de bază al cărora ar fi, în primul rând, lucrul socialpsihologic,

profilactic, juridic și de reabilitare. De aceea, se impune necesitatea stabilirii unor

acorduri de colaborare între instituțiile penitenciare, Oficiile de executare, Organele de poliție,

Agențiile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă, ONG-uri.

Cele menționate, ne permit a concluziona, că problema resocializării persoanelor liberate

nu este una specifică, a cărei soluționare este posibilă doar cu forțele instituțiilor penitenciare și a altor organe de stat, dar prezintă în sine o problemă socială importantă care necesită implicarea întregii societăți.

4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare

postpenitenciară a persoanelor liberate din detenție

Liberarea nu doar că restabilește fostului deținut statutul de persoană liberă dar mai atrage

după sine și o lărgire esențială a rolurilor și funcțiilor sale sociale cum ar fi rolul de cap al

familiei cu toate obligațiunile și grijile, funcțiile obștești în colectivul de muncă după angajarea

la serviciu etc. Însă în perioada ispășirii pedepsei condamnatul, într-o mare măsură, a pierdut

capacitatea de a mai îndeplini multe obligațiuni, deoarece condamnații sînt lipsiți de independența specifică pentru o persoană liberă în soluționarea propriilor probleme cotidiene

cum ar fi: împărțirea salariului și a timpului propriu, grija de hrană și îmbrăcăminte, achitarea

diferitor servicii comunale etc. Din aceste cauze la condamnați treptat se dezvoltă o pasivitate

care inhibă capacitățile de adaptare, și după liberare ei nu întotdeauna se pot include activ în

viața societății, care cere soluționarea multiplelor probleme ale vieții cotidiene, depășirea

greutăților, tentațiilor, influențelor negative.

Problemele psihologice ale adaptării sociale a persoanelor liberate se mai explică prin faptul

că la ei se extinde brusc și considerabil cadrul de comunicare. În perioada ispășirii pedepsei, ei

comunică în principal cu administrația penitenciarului, cu diferite grupuri de condamnați, cu

reprezentanții unor organizații obștești, precum și cu un cerc restrîns de rude. După liberare sfera relațiilor se extinde, iar acest fapt reclamă adoptarea anumitor poziții sociale. Totodată, după cum demonstrează practica, persoanele liberate, deseori, din punct de vedere psihologic nu sînt gata pentru aceasta. Ei nu sînt pregătiți pentru îndeplinirea rapidă a rolurilor și funcțiilor în condiții de libertate conform cerințelor grupurilor sociale, cu care ei comunică. Această contradicție psihologică, între gradul de pregătire al individului de a îndeplini diverse roluri și funcții și așteptările sociale, poate servi drept temei a apariției situațiilor de conflict și să contribuie la înstrăinarea de anturajul social favorabil.

Izolarea îndelungată se răsfrînge negativ asupra autoaprecierii condamnatului contribuind,

în consecință, la deformarea moral-psihologică a sa. Consecințele negative ale privării de

libertate țin de asemenea și de procesele psihologice care determină comportamentul unor

indivizi în parte și a societății în general. Astfel, persoana care a ispășit o pedeapsă rămîne în

conștiința socială cel puțin ca un înstrăinat.

În afară de latura juridică (instituțională) a problemei este necesar de a o deosebi și pe cea

psiho-morală. Este vorba despre restabilirea bunului nume și a reputației persoanei care a fost în locurile de detenție. Această latură este imposibil de formalizat, deoarece aspectul dat al reabilitării se realizează în domeniul relațiilor interumane, prin comunicare zilnică a oamenilor. Este foarte important rolul familiei, a oamenilor apropiați, a vecinilor, cunoscuților, colegilor de serviciu. Însă nu trebuie să uităm și de susținerea din partea formațiunilor obștești, în particular a organizațiilor neguvernamentale, precum și a altor reprezentanți ai societății. Spre regret, pînă în prezent lipsesc cercetări complexe ale mecanismului adaptări sociale a persoanelor liberate din detenție, în care ar fi examinate problemele stabilirii relațiilor între aceste persoane și mediul social.

Etapa de integrare poate fi împărțită în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare al

individului – fost deținut.

a) nivelul integrării sociale – în care s-au armonizat relațiile dintre delincvenți și cei

apropiați, alte grupuri de oameni, contactele interpersonale sînt intense, iar atitudinile lor

împărtășite de tot grupul; individul a aderat la scopurile comune și are un rol social relativ bine

determinat în cadrul grupului.

b) nivelul integrării psihosociale – conduita delincventului depinde de statutul actual, sursele de stres devin mai puține (își pierd semnificația) sau își diminuează forța.

c) nivelul integrării subculturale – la acest nivel foștii deținuți interiorizează deja sistemul

de valori și norme informale ale grupului de apartenență, devenind un purtător activ al acestora

în viața de zi cu zi pe timpul ispășirii pedepsei și după liberare [6, p. 26].

Conform celor sus-menționate, putem concluziona că asigurarea unei game atît de largi de

direcții de reintegrare nu poate fi îndeplinită doar de organele de stat. Iar problema complexă și

complicată pe care o reflectă procesul de revenire la o viață normală, în societate, a persoanelor care au ispășit o pedeapsă penală privativă de libertate, decurge, în mod firesc, prin scop și finalitate, din cerința socială obiectivă a implicării tuturor membrilor societății în dinamica transformărilor actuale cu care aceasta se confruntă din rîndul cărora foștii condamnați nu pot fi excluși.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților recomandă că:

„Trebuie să se țină seama, chiar de la începutul condamnării, de viitorul deținutului după punerea sa în libertate. Acesta trebuie să fie încurajat să mențină sau să stabilească relații cu persoane sau organe din exterior care să poată favoriza interesele familiei sale ca și propria sa readaptare socială”. În acest caz mult depinde de persoană, de voința și inițiativa sa de a obține un loc destoinic în viață. Fiecare trebuie să decidă de sinestătător unde va trăi și munci, pe a cui ajutor și susținere poate conta.

Majoritatea persoanelor liberate din detenție se întorc la fostul loc de trai incluzîndu-se în

vechiul cerc de relații interpersonale. În ceea ce privește acest mediu, se disting două situații:

1) Un mediu criminogen, care le oferă în continuare condiții favorabile comiterii de noi

infracțiuni;

2) Un mediu noncriminogen, care în cele mai multe cazuri, îi respinge, îi stigmatizează,

lipsindu-i de posibilitatea de a-și recăpăta locul în societate.Astfel, sînt frecvente cazurile, cînd se restabilește anturajul negativ, se păstrează sau apar noi relații antisociale. Persoana liberată cu ușurință face cunoștință și tinde să comunice cu persoanele biografia cărora este asemănătoare cu a lor. Pe acest fond se formează grupuri cu tendințe antisociale. Mulți recidiviști numesc influența persoanelor cu care sau întovărășit, ieșind la libertate drept cauză principală a infracțiunilor repetate. Conformismul de grup, pe bună dreptate, se consideră unul din importanții factori criminogeni. În acest sens prezintă interes rezultatele sondajului petrecut de către noi. Astfel, la întrebarea „sînteți sigur că după liberare nu veți păși din nou pe calea săvîrșirii unor noi infracțiuni sau nu veți fi influențat negativ de vechii prieteni care v-ar determina să pășiți pe o cale greșită?”, 69,2% dintre condamnați au răspuns că sînt convinși că aceasta nu se va întîmpla, 15,4% au răspuns că nu sînt convinși că aceasta nu se va întîmpla, și respectiv 15,4% au indicat că le este dificil să răspundă. Totodată șefii de sectoare, răspunzînd la aceeași întrebare referitoare la condamnați, sau arătat mai puțin optimiști. Astfel, doar 11% din ei au răspuns că sînt convinși că aceasta nu se va întîmpla, 72,2% au răspuns că nu sînt convinși că aceasta nu se va întîmpla și 16,8% au indicat că le este dificil să răspundă.

În cazul în care persoana liberată ajunge din nou sub influența mediului criminal, soluționarea

problemei resocializării sale devine mult mai anevoioasă. De acea în afară de ajutor social, de care are nevoie persoana liberată din detenție, față de ea mai este necesar de stabilit și un control social cu scopul de a o proteja de influența străină, ajutîndu-o să se abțină de la fapte nechibzuite.

Însă, la etapa actuală, studiind problema adaptării sociale a persoanelor liberate din

detenție nu trebuie să fim cuprinși de pesimism, respingînd însăși ideea despre posibilitatea

reabilitării și corijării foștilor condamnați și întoarcerii lor la un mod normal de viață.

Într-adevăr, în rîndul persoanelor liberate din detenție sînt și infractori înrăiți pentru care

criminalitatea a devenit o profesie. Ei au relații criminale trainice și tind să se întoarcă la vechiul

mod de viață. În reintegrarea socială a foștilor deținuți ar trebui să intervină societatea civilă. Spre regret asociațiile care se ocupă de acest lucru sînt prea puține și nu satisfac decît în mică măsură nevoile foștilor deținuți. Organizațiile neguvernamentale care încearcă să ofere soluții pentru reabilitarea socială a persoanelor liberate din penitenciare sînt în număr extrem de redus la noi în țară, și ele lucrează în special cu deținuții, lăsînd în afară informarea și educarea populației. Astfel, în scopul ridicării rolului mass-mediei asupra procesului de resocializare a

condamnaților precum și acordarea de ajutor persoanelor liberate din detenție prin diversificarea relațiilor social-utile cu societatea, propunem a deschide anumite programe speciale televizate și difuzate la radio. Aceste emisiuni urmează a fi dedicate problemelor politicii execuțional-penale din Republica Moldova conținînd informații accesibile publicului larg.

4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracțiunilor în rîndul persoanelor liberate

din detenție

De regulă, cele mai importante domenii ale vieții sociale sînt reglementate de normele de

drept. Din această categorie, desigur, face parte și activitatea organelor de stat și obștești în

domeniul profilaxiei infracționalității recidive în rîndul persoanelor liberate din locurile de

detenție. Importanța ei este determinată, în primul rînd, prin tendința statului de a asigura ordinea de drept, și în al doilea rînd, prin faptul că ea vizează anumite drepturi subiective importante ale cetățenilor limitînd, într-o oarecare măsură, libertatea lor personală.

Ținem să menționăm că în prezent, în rîndul specialiștilor nu există o unanimitate privind

înțelegerea conținutului profilaxiei infracțiunilor și locului său în sistemul contracarării

criminalității. O parte a specialiștilor în domeniu concep profilaxia infracțiunilor ca o noțiune

generică mai universală, alții consideră contracararea, profilaxia și prevenirea criminalității ca categorii sinonime și, de fapt, nu le disociază. La rîndul său mentionam ca temeiurile pentru aplicarea unor sau altor norme de drept, care reglementează profilaxia infracțiunilor, sînt determinate de specificul drepturilor și obligațiilor, adică de statutul juridic al cetățenilor. Deoarece toți cetățenii sînt obligați să respecte legea, încălcarea căror-va prevederi ale ei inevitabil va atrage aplicarea unor măsuri de influențare, care întotdeauna constau în

limitarea unor drepturi. În acest caz temei pentru aplicarea lor este faptul încălcării legii. Însă

încălcarea legii nu este unicul temei pentru limitarea în drepturi. În privința persoanelor liberate din detenție unele tipuri de restricții țin chiar de faptul condamnării și de aceea pot fi aplicate indiferent de comportamentul acestor persoane. Totodată temeiul pentru a aplica aceste restricții reiese din statutul juridic al persoanelor liberate, care are anumite deosebiri de statutul juridic al altor persoane.

Trebuie să menționăm de asemenea ca semnificația diferită a fiecăruia din actele normative, care reglementează activitatea organelor de stat și a organizațiilor obștești privind profilaxia unor noi infracțiuni.

Astfel, un caracter general poartă normele conținute în CP al RM (art. 91. alin (2); art. 90 alin

(6)), precum și în CE al RM (art. 288, art. 301 ). Aceste acte normative stabilesc care sînt organele de

stat și categoriile de persoane în privința cărora sînt în drept să stabilească anumite măsuri de

profilaxie. Detalierea activității de profilaxie este prevăzută în acte normative speciale (ex. Instrucțiuni cu privire la modalitatea organizării activității șefului de secție, sector, post și inspectorului (superior) de sector în comisariatul de poliție aprobate prin Ordinul MAI nr. 200 din 10.06.2004). Actele normative enumerate sînt doar cele care constituie baza cadrului juridic al

activității de profilaxie. În afară de acestea mai există un șir de acte normative care nu sînt

orientate special spre prevenirea infracționalității dar care, într-un fel sau altul, au tangențe cu acest domeniu al vieții sociale. Aici putem numi normele legislației muncii (Titlul XIII CM al

RM), familiei (art. 124, 125 CF al RM), civile (art. 199-215 CC al RM), etc. Ținînd cont de cele menționate constatăm actualitatea și oportunitatea elaborării unui act

normativ în care ar fi determinate sarcinile și caracterul activității de prevenire a

infracționalității; subiecții activității de prevenire, drepturile și obligațiile lor juridice; nivelele,

domeniile și direcțiile de bază ale profilaxiei infracțiunilor; formele, măsurile și mijloacele

juridice relevante ale prevenirii infracțiunilor; formele răspunderii pentru nerespectarea

obligațiilor privind profilaxia infracțiunilor.

În funcție de ierarhia cauzelor și condițiilor criminalității, pot fi evidențiate trei nivele de

bază privind prevenirea ei: general, special-criminologic și individual.

Nivelul general (profilaxia generală) include în sine activitatea statului, societății și a

instituțiilor ei, îndreptată asupra soluționării contradicțiilor din domeniul economic, social,

politic etc. Aceasta se realizează de diferite organe statale sau formațiuni obștești, pentru care

prevenirea criminalității nu este o funcție primordială ori profesională.

Nivelul special-criminologic (profilaxia criminologică) constă în influența asupra factorilor

criminogeni care generează anumite tipuri sau grupe de comportamente infracționale (violente,

cupidante etc.). Înlăturarea sau neutralizarea unor asemenea factori se realizează în procesul

activității subiecților corespunzători, pentru care funcția preventivă constituie o sarcină

profesională. Nivelul individual (profilaxia individuală) include în sine activitatea în privința acelor persoane, comportamentul cărora intră în contradicție cu normele juridice. În dependență de etapele formării personalității infractorului prevenirea individuală a infracțiunilor poate avea patru modalități: 1) prevenirea primară; 2) prevenire nemijlocită; 3) prevenire penitenciară; 4) prevenirea postpenitenciară.

În opinia autorului Inșacov S.M., direcția prioritară a profilaxiei criminalității recidiviștilor, autorul susține că la acestea pot fi atribuite următoarele: 1) perfecționarea activității

de aplicare a dreptului, a metodelor de anchetare a crimelor, minimalizarea numărului persoanelor nepedepsite pentru săvîrșirea infracțiunilor; 2) reformarea sistemului execuțional-penal în direcția diferențierii condamnaților și umanizării condițiilor de viață în penitenciare; 3) perfecționarea continuă a legislației penale și a practicii judiciare, sporirea eficacității pedepselor penale; 4) sporirea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce privește capacitatea de a studia personalitatea inculpatului, de a efectua prognozarea criminologică și pe aceste temeiuri de a pronunța sentințe legale și temeinice; 5) profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării și narcotizări populației; 6) perfecționare activității organelor de stat (centrale și locale) privind resocializarea persoanelor eliberate din penitenciare, asigurarea lor cu condiții necesare pentru un trai decent (locuință, serviciu), susținerea de către stat a inițiativei sociale în această privință; 7) coordonarea eforturilor organelor sistemului execuțional-penal și a organelor autoadministrării locale, a organelor de stat și obștești în ceea ce privește reabilitarea socială a condamnaților; interacțiunea organelor de stat cu reprezentanții diverselor confesiuni în scopul educării religioase a condamnaților.

În literatura de specialitate este prezentată o determinare detaliată a subiecților profilaxiei.

Astfel, convențional ei pot fi divizați în trei grupe de bază.

Prima grupă include subiecții prevenirii generale, la care se referă organele statale și

organele autoadministrării locale, precum și formațiunile obștești, care nu realizează nemijlocit

sarcinile ocrotirii normelor de drept (ministerele, departamentele, primăriile, partidele,

sindicatele, Biserica etc.).

Din grupa a doua fac parte subiecții ce realizează prevenirea special-criminologică:

a) organele statale, care îndeplinesc funcțiile ocrotirii normelor de drept (MAI, SIS,

procuratura, instanțele judecătorești etc.);

b) organele socio-statale, care realizează funcțiile nominalizate (Oficiile de executare,

comisiile pentru minori etc.);

c) structurile private și obștești, care contribuie la realizarea sarcinilor privind ocrotirea

normelor de drept (agențiile de pază și securitate etc.).

Grupa a treia unifică subiecții care realizează prevenirea individuală. La ei se referă

lucrătorii organelor de drept (spre exemplu, inspectorii operativi de sector, lucrătorii

inspectoratelor pentru minori etc.), lucrătorii altor instituții statale (spre exemplu a școlilor

speciale pentru minorii care au comis încălcări de lege).

acte: fișa de evidență (care include numele, prenumele, data, luna, anul nașterii, date despre

ispășirea pedepsei); copia sentinței judecătorești; înștiințările care sînt expediate; dispoziția de

executare; interpelări la comisariatul de poliție, secția de pașapoarte, locul de trai, locul de

muncă; caracteristica; rapoarte de la inspectorii operativi de sector; certificatul (forma nr. 9) în

care se relatează lucrul desfășurat cu condamnații pentru preîntîmpinarea comiterii altor

infracțiuni sau de contravenții administrative, se fixează de cîte ori se poartă convorbiri, se scriu

problemele cheie care trebuie rezolvate.

Conținutul concret al activității de supraveghere presupune o anumită procesualitate, ceea

ce înseamnă că această activitate se derulează pas cu pas, într-o ordine logică, ce îi asigură

coerență și continuitate.

Finalitatea supravegherii este aceeași, indiferent de faptul dacă aceasta este privită ca

modalitate de executare a pedepsei, activitate specifică serviciilor de reintegrare socială și

supraveghere sau metodă de lucru cu persoanele care au comis infracțiuni. Astfel, scopurile

supravegherii sînt:

a) reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracțiuni;

b) scăderea riscului de recidivă și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni;

c) creșterea gradului de siguranță socială

Pentru a atinge aceste scopuri, trebuie acoperite însă o serie de obiective, privite ca niște „ținte”

intermediare cu caracter mai puțin general și care se traduc prin ceea ce trebuie realizat în plan concret

pentru a atinge scopurile stabilite. În acest sens, obiectivele supravegherii sînt următoarele:

a) asigurarea unui control asupra persoanei condamnate prin supravegherea modului în

care aceasta respectă măsurile / obligațiile ce i-au fost impuse de către instanța de judecată;

b) monitorizarea și evaluarea permanentă a riscului de a comite noi infracțiuni pe care îl

prezintă persoanele supravegheate;

c) încurajarea și sprijinirea permanentă a persoanelor supravegheate în vederea satisfacerii

nevoilor criminogene ale acestora

Potrivit art. 12 al Legii cu privire la probațiune din 14.02.2008, probațiunea postpenitenciară

are drept scop acordarea de asistență și de susținere persoanelor liberate din locurile de detenție,

reintegrarea lor socială, în conformitate cu legislația în vigoare [158, art. 12].

În procesul probațiunii persoanelor supravegheate le pot fi înaintate următoarele cerințe:

– să se prezinte, la datele fixate de către instanță, la serviciul de probațiune;

– să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

– să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență;

– să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățămînt ori de calificare;

– să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

– să nu intre în legătură cu anumite persoane;

– să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

– să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării;

– să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță.

În opinia noastră, un interes științific și practic sporit îl prezintă obiectul activităților de

profilaxie. Astfel, criteriile care stau astăzi la baza includerii persoanelor liberate în activități de

profilaxie nu sînt tocmai cele mai reușite, deoarece a caracteriza nivelul degradării social-morale a persoanelor liberate din locurile de detenție doar prin numărul de condamnări, caracterul și gravitatea infracțiunilor comise de către ei anterior nu este suficient. Probabil, elaborarea unor criterii suplimentare, care nu sînt indicate în lege, trebuie să devină un obiect de atenție al specialiștilor.

În acest context, propunem ca unul din criteriile respective să fie nivelul de corijare al

condamnatului care se liberează și respectiv supravegherea din partea organelor abilitate să fie

efectuată în privința persoanelor care, conform caracteristicii eliberate de către administrația

penitenciarului, pot prezenta pericol pentru societate.

BIBLIOGRAFIE

1. Informația privind numărul de deținuți în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10

(Caracteristica după numărul antecedentelor penale) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

2. Vulpescu A. ș.a. Pregătirea pentru liberare a deținuților. Ghid practic, IRP, Chișinău, 2007,

212 p.

3. Cojocaru V. ș.a. Coordonator: Ardeleanu D. Pregătirea pentru liberare a deținuților. Ghid

practic, Chișinău, IRP, 2009, 196 p.

4. Racu A. ș.a. Coordonator: Ardeleleanu D. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din

locurile de detenție, Raport de monitorizare și evaluare a activității de reintegrare socială a

persoanelor liberate din locurile de detenție. Chișinău, IRP, 2009, 36 p.

5. Carp S. Criminalitatea penitenciară. Chișinău: Tipografia Academiei „Ștefan cel Mare”,

2008, 190 p.

6. Кpайнoва H.A. Пpoблeмы pecoциализации нeoднoкpатнo cyдимыx лиц. Диccepтация на

coиcканиe yчёнoй cтeпeни кандидата юpидичecкиx наyк. Bладивocтoк, 2002, 255 c.

7. Баpанoв Ю.B. Pecoциализация ocyждённыx к лишeнию cвoбoды и ocвoбoждённыx oт

этoгo наказания: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe и пpавoвыe ocнoвы. Диccepтация на

coиcканиe yчёнoй cтeпeни дoктopа юpидичecкиx наyк. Mocква, 2008, 404 c.

8. Pябинин A.A. Ocнoвы иcпpавитeльнo-тpyдoвoгo (yгoлoвнo-иcпoлнитeльнoгo) пpава

Poccийcкoй Фeдepации. Boпpocы диффepeнциации и индивидyализации наказания.

Mocква: Юpиcтъ, 1995, 247 c.

9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036-XIII din 17.12.1996.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.1997, nr. 15/154.

10. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în vigoare din

01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr. 34-35/112.

11. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea

Concepției reformării sistemului penitenciar și planului de măsuri pe anii 2004 – 2020

pentru realizarea Concepției reformării sistemului penitenciar. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 16.01.2004, nr. 13-15, Modificată prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova Nr. 738 din 29.06.07. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

13.04.07. nr. 98-102.

12. Preda V. citat de Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de

resocializare a infractorului. În: Revista Națională de Drept, 2002. nr. 5, p. 45-49.

13. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 865 din 28.12.1995 cu privire la chestiunile ce

țin de transferarea Direcției Instituțiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiției.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.03.1996, nr. 19/138.

14. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 796 din 20.09.1997 cu privire la aprobarea

Concepției dezvoltării sistemului penitenciar al Ministerului Justiției pînă în anul 2000. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.10.1997, nr. 66.

15. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985-XV, din 18.04.2002, în vigoare de la 12.06.2003.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, nr. 128-129/1012.

16. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea

Statutului executării pedepsei de către condamnați. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 16.06.2006, nr. 91-94/676.

17. Legea Nr. 15-XVI din 15.02.2008 (în vigoare din 21.03.2008) pentru modificarea și

completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.03.2008, nr. 57-60/187.

18. Carp S. Drept execuțional penal, Chișinău, 2010, 344 p.

19. Comunicat de presă cu privire la violarea drepturilor deținuților //

http://www.humanrights.md/rom/news/Com%20de%20presa%20violare%20dr.%20detinut

%2022%2001%202008.htm (vizitat 1112.11).

20. Comunicat de presă privind situația respectării drepturilor persoanei private de libertate din

Republica Moldova //http://www.humanrights.md/rom/news/Ordin%20cu%20carnet.htm

(vizitat 11.12.11).

21. Legea privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituțiile care asigură

detenția persoanelor Nr. 235 din 13.11.2008 (în vigoare din 19.03.2009). În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008, nr. 226-229.

22. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 286 din 13.04.2009 privind aprobarea

Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei de monitorizarea a respectării drepturilor

omului în instituțiile care asigură detenția persoanelor. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 11.04.2009, nr. 78-79/337.

23. Adam A., Cocîrță A., Cojocaru V. Ghidul rudelor persoanelor condamnate, IRP, Chișinău,

2006, 100 p.

BIBLIOGRAFIE

1. Informația privind numărul de deținuți în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10

(Caracteristica după numărul antecedentelor penale) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

2. Vulpescu A. ș.a. Pregătirea pentru liberare a deținuților. Ghid practic, IRP, Chișinău, 2007,

212 p.

3. Cojocaru V. ș.a. Coordonator: Ardeleanu D. Pregătirea pentru liberare a deținuților. Ghid

practic, Chișinău, IRP, 2009, 196 p.

4. Racu A. ș.a. Coordonator: Ardeleleanu D. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din

locurile de detenție, Raport de monitorizare și evaluare a activității de reintegrare socială a

persoanelor liberate din locurile de detenție. Chișinău, IRP, 2009, 36 p.

5. Carp S. Criminalitatea penitenciară. Chișinău: Tipografia Academiei „Ștefan cel Mare”,

2008, 190 p.

6. Кpайнoва H.A. Пpoблeмы pecoциализации нeoднoкpатнo cyдимыx лиц. Диccepтация на

coиcканиe yчёнoй cтeпeни кандидата юpидичecкиx наyк. Bладивocтoк, 2002, 255 c.

7. Баpанoв Ю.B. Pecoциализация ocyждённыx к лишeнию cвoбoды и ocвoбoждённыx oт

этoгo наказания: тeopeтикo-мeтoдoлoгичecкиe и пpавoвыe ocнoвы. Диccepтация на

coиcканиe yчёнoй cтeпeни дoктopа юpидичecкиx наyк. Mocква, 2008, 404 c.

8. Pябинин A.A. Ocнoвы иcпpавитeльнo-тpyдoвoгo (yгoлoвнo-иcпoлнитeльнoгo) пpава

Poccийcкoй Фeдepации. Boпpocы диффepeнциации и индивидyализации наказания.

Mocква: Юpиcтъ, 1995, 247 c.

9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036-XIII din 17.12.1996.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.1997, nr. 15/154.

10. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în vigoare din

01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr. 34-35/112.

11. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea

Concepției reformării sistemului penitenciar și planului de măsuri pe anii 2004 – 2020

pentru realizarea Concepției reformării sistemului penitenciar. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 16.01.2004, nr. 13-15, Modificată prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova Nr. 738 din 29.06.07. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

13.04.07. nr. 98-102.

12. Preda V. citat de Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de

resocializare a infractorului. În: Revista Națională de Drept, 2002. nr. 5, p. 45-49.

13. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 865 din 28.12.1995 cu privire la chestiunile ce

țin de transferarea Direcției Instituțiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiției.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.03.1996, nr. 19/138.

14. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 796 din 20.09.1997 cu privire la aprobarea

Concepției dezvoltării sistemului penitenciar al Ministerului Justiției pînă în anul 2000. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.10.1997, nr. 66.

15. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985-XV, din 18.04.2002, în vigoare de la 12.06.2003.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, nr. 128-129/1012.

16. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea

Statutului executării pedepsei de către condamnați. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 16.06.2006, nr. 91-94/676.

17. Legea Nr. 15-XVI din 15.02.2008 (în vigoare din 21.03.2008) pentru modificarea și

completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.03.2008, nr. 57-60/187.

18. Carp S. Drept execuțional penal, Chișinău, 2010, 344 p.

19. Comunicat de presă cu privire la violarea drepturilor deținuților //

http://www.humanrights.md/rom/news/Com%20de%20presa%20violare%20dr.%20detinut

%2022%2001%202008.htm (vizitat 1112.11).

20. Comunicat de presă privind situația respectării drepturilor persoanei private de libertate din

Republica Moldova //http://www.humanrights.md/rom/news/Ordin%20cu%20carnet.htm

(vizitat 11.12.11).

21. Legea privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituțiile care asigură

detenția persoanelor Nr. 235 din 13.11.2008 (în vigoare din 19.03.2009). În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008, nr. 226-229.

22. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 286 din 13.04.2009 privind aprobarea

Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei de monitorizarea a respectării drepturilor

omului în instituțiile care asigură detenția persoanelor. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 11.04.2009, nr. 78-79/337.

23. Adam A., Cocîrță A., Cojocaru V. Ghidul rudelor persoanelor condamnate, IRP, Chișinău,

2006, 100 p.