Resocializarea Detinutului In Societate

Psihologie

Resocializarea Detinutului In Societate

Byadmin ianuarie 1, 2024

RESOCIALIZAREA DEȚINUTULUI ÎN SOCIETATE

1. Introducere

Societățile umane sunt construite plecând de la premisa existenței liberului arbitru și, ca atare, a capacității individului de a face diferența între bine și rău și de a acționa în consecință. Sferele acțiunilor umane dau naștere la diferite categorii de norme morale, religioase, economice, politice, juridice. În ceea ce privește normele juridice, inclusive normele penale, acestea sunt reguli obligatorii de conduită, aplicate prin intermediul forței coercitive a instituțiilor sociale. Ca atare, drumul până la reabilitarea persoanei care a comis infracțiunea este complex: există o multitudine de instituții sociale care au sarcina de a analiza, judeca, procesa persoana și fapta sa.

Atunci când este comisă o infracțiune, când are loc devianța socială, acestea determină în general o reacție din partea membrilor societății, manifestată prin impunerea de sancțiuni sociale la nivel formal sau informal. Astfel, există o legătură directă între gravitatea devianței, natura normelor încălcate și reacția socială fața de abatere. Cu cât importanța normei sociale încălcate este mai mare, cu atât reacția socială față de faptă este mai puternică, iar devianța este clasificată ca depășind nivelul de permisivitate.

În general, sancțiunile sunt văzute ca reprezentând reacții sociale față de diferite modele comportamentale indezirabile. Conform dreptului penal român, în categoria sancțiunilor penale pot fi incluse o serie de pedepse privative și neprivative de libertate (detenția pe viață, închisoarea, amenda), precum și măsuri educative aplicabile minorului care răspunde penal (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare). Funcțiile tradiționale ale pedepsei penale sunt retribuția, descurajarea, incapacitatea și reabilitarea. Acest flux al acțiunilor îndreptate împotriva celui care prezintă o devianță socială au ca obiectiv nu doar pedepsirea faptei sau infractorului ci și un obiectiv mai nobil, identificarea binelui care ar rezulta după aplicarea pedepsei penale, descurajarea potențialului criminogen, reeducarea infractorilor pentru a evita comportamentul infracțional, reinserția în societate a celui care a executat pedeapsa.

Cea de-a patra funcție tradițională a pedepsei, reabilitarea, a început să prindă teren în ultimii 70 de ani, fiind deseori denumită și tratament ori reeducare. Această perspectivă accentuează activitatea de corectare a personalității în vederea adaptării ei la condițiile sociale, adică resocializare infractorului.

Aceată resocializare are și rolul de a face trecerea între instituția socială, închisoarea, unde sunt tendințe delimitatorii, adică de restrângere sau chiar interzicere a interacțiunilor sociale, și mediul social, cu normele sale reglementatorii.

2. Resocializarea infractorului

2.1 Definiții

Resocializarea, conform Dicționarului Enciclopedic 1993-2009, este definită ca un ansamblu de măsuri pentru reintegrarea socială a unor grupuri marginale, a unor delicvenți, a unor categorii de persoane cu handicap.

Astfel, resocializarea infractorului poate fi definită ca un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul de norme și valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării în societate a acestora și prevenirii recidivei. Din această definiție rezultă și caracteristicile resocializării infractorului: recuperare socială și grupul țintă, persoanele care au comis deja o infracțiune.

Resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a prevenirii speciale. Ea se constituie într-un demers social realizat în mod științific, de personal calificat în acest scop. Aria metodologică cuprinde:

educarea, vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o denaturare de la sistemul normativ general acceptat de societate.

reeducarea vizează infractorii a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme sociale.

Scopul acestor două metode este cel prin care se dorește ca infractorii să redobândească

respectul pentru oameni și lege, pentru muncă, pentru calificare sau recalificare profesională.

tratamentul se realizează prin metode terapeutice, ca de exemplu: metode chirurgicale, metode medico-pedagogice, metode psiho-terapeutice, metode psihoanalitice. Rolul acestor metode este cel de remodelare a personalității infractorului, ameliorarea tendințelor sale reacționare, reînnoirea motivațiilor care îi animă interesele și modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reintegrării sociale prin readaptarea la realitățile socio-culturale.

Dicționarul explicativ al limbii române, ediția II, 2009 definește reintegrarea ca acțiunea de a repune pe cineva în drepturile sale sau într-o funcție, a face corp comun cu ceva, a se omogeniza, a se îngloba, a se contopi.

Marele dicționar de neologisme, 2000, definește reintegrarea ca acțiunea de a repune pe cineva în drepturi, într-un post, a restabili, a se include, a se reîntoarce în familie, în societate, a se omogeniza, a se contopi.

Importanța reintegrării sociale a infractorului este demonstrată de existența unei „Strategii naționale de reintegrare socială a persoanelor private de libertate” 2012-2016. Acest document de politică publică este rezultatul unui proces de fundamentare a direcțiilor viitoare de acțiune interinstituțională, în corelație cu prevederile “ Strategiei Sistemului Administrației Penitenciare, 2012-2014, stategie care, raportată la domeniul reintegrării sociale, include obiectivul specific “Elaborarea, promovarea și implementarea, împreună cu structuri și instituții specifice (Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția de Probațiune, organizații neguvernamentale) a unei strategii naționale de incluziune socială a persoanelor private de libertate”

2.2 Blocaje ale reinserției sociale

Având ca prim scop apărarea comunității, bunăstarea persoanelor închise nu reprezintă o preocupare pentru penitenciar, așa cum se întâmplă în cazul căminelor de bătrâni. În plus, demersurile de prevenire a evadării includ tactici precum percheziția, paza în turn, uneori, chiar, izolarea. Delimitarea de exterior implică și dărâmarea granițelor ce separă cele mai importante aspecte ale vieții: odihna, recreerea și munca. În cazul închisorii toate aceste aspecte se desfășoară în același loc, sub autoritatea aceleeași instituții.

Izolarea de mediul social, chiar și separarea între grupul de instituționalizați și personalul de supraveghere conduce la o nouă ordine socială unică. În această ordine socială funcționează două principii: legitimitatea de a emite ordine și simțul datoriei. Chiar dacă deținuții recunosc legitimitatea ordinelor emise de către administrație, ei nu simt obligația de a se supune. Deci, un minus al sistemului penitenciar și o problemă în momentul reinserției sociale este absența simțului datoriei.

Un alt factor care poate îngreuna resocializarera este fenomenul de adaptare secundară. Acest lucru implică tendința deținutului de a obține satisfacții interzise sau permise prin mijloace interzise. Aceste practici, recunoscute ca un atu al celor experimentați, descurcăreți oferă sentimental instituționalizatului că este în continuare stăpânul propriilor decizii, acte, cu rol în conservarea identității personale.

Mediul instituțional determină apariția sentimentului de fraternitate, fenomen manifestat prin faptul că deținuții nu mai sunt judecați în funcție de normele sociale încălcate, ci de calitățile lor personale. Astfel, apare și sentimental de nedreptate și ostilitate la adresa lumii de afară. Acestei orientări colectiviste, manifestată prin ajutor reciproc, respect, loialitate i se opune orientarea de luptă împotriva tuturor, de individualism, de neîncredere în cei din jur și posibilitatea primirii unui ajutor de la aceștia.

Un alt factor negativ al vieții îndelungate în penitenciar îl reprezintă dezvățarea, detașarea sau îndepărtarea de normele sociale. Acest lucru îl va afecta profund, temporar sau permanent, pe individul încarcerat incapacitându-l în anumite aspecte ale vieții cotidiene după liberare.

Un alt aspect al încarcerării este privarea de bunuri și servicii, în sensul întreținerii unei atmosfere spartane. Tocmai acest lucru, ceea ce posedă individul face parte din imaginea sinelui. De aceea , pierderea posesiunii duce la scăderea încrederii în sine și la anxietate, fiind afectat respectul față de propria persoană.

Sistemul de pedepsire a faptelor ce încalcă normele sociale este cel prin care în scopul reducerii criminalității, se realizează forțarea infractorilor să se asocieze pe termen lung cu alte categorii de infractori. Acest fenomen va duce la contaminarea fizică și morală a individului introdus în sistemul penitenciar, tocmai din cauza contactului interpersonal forțat.

Deci, presiunea instiuțională determină o reacție de adaptare a individului la noile condiții, prin integrarea unor mecanisme sau strategii defensive. Oricât de eficiente ar fi aceste mecanisme de apărare în interiorul penitenciarului, ele devin contraproductive în momentul reinserției sociale. Chiar și după liberare, fostul deținut rămâne prizonierul acestor mecanisme care acționează antagonic integrării lui în societate și familie. Efectele instituționalizării fac în așa fel încât toate eforturile de reintegrare socială și profesională după liberare să fie zadarnice.

În fața acestor atacuri psihologice, deținutul poate apela la câteva mijloace de apărare, pentru a rezista la presiunea încarcerării:

retragerea situațională prin care deținutul devine interiorizat, refuză contactul și interac-

țiunea socială cu ceilalți deținuți sau administrația penitenciarului;

tactica inflexibilă prin care deținutul devide un element indezirabil, mergând pe provoca-

rea personalului instituției, necooperarea cu acesta;

colonizarea prin care deținutul se adaptează excelent la rigorile vieții penitenciarului,

ajungând chiar să tânjească după acest sistem după liberare și să facă tot posibilul de a recidiva pentru a fi reintrodus în acest mediu „familial” și strict;

convertirea prin afișarea unei „măști” prin care demonstrează o adaptare perfectă la rigo-

rile vieții penitenciare, interpretarea rolului datoriei, respectând cu strictețe comenzile administrației.

Sintetizând, influența penitenciarului asupra individului poate îmbrăca următoarele aspecte: instituționalizarea, infantilizarea, mortificarea, defetismul, stigmatizarea, alienarea, cu același caracter și intensitate indiferent de durata pedepsei sau tipul de penitenciar.

Aici, intervine rolul activ al asistentului social, psihologului, organizațiilor non-guvernamentale, care militează pentru drepturile deținuților, în vederea identificării situației în care se află deținutul, în ceea ce privește tipul de adaptare la viața penitenciară, astfel încât prin mijloace și tehnici specifice fiecărui domeniu, deținul să se poată echilibra emoțional, psihic și să i se redea identitatea personală.

În momentul liberării individul să fie conștient de liberul arbitru, de recunoașterea normelor sociale și reinserția socio-economică.

2.3 Cadrul legal privind asistența și consilierea persoanelor condamnate

2.3.1. Planificarea executării pedepsei

Reintegrarea socială a persoanelor private de libertate reprezintă un proces care își are începuturile în faza execuțional-penală. Un rol esențial al serviciului penitenciar este acela al pregătirii persoanelor private de libertate pentru perioada post-detenție. Pentru atingerea acestui deziderat este necesară corelarea nevoilor persoanelor private de libertate cu programele de educație, asistență psihologică, asistență socială și demersul de incluziune socială. Un rol important în fenomenul de reintegrare socială îl are și comunitatea locală, în dubla ei calitate: de parteneri ai serviciului penitenciar și de beneficiari ai întrnoașterea normelor sociale și reinserția socio-economică.

2.3 Cadrul legal privind asistența și consilierea persoanelor condamnate

2.3.1. Planificarea executării pedepsei

Reintegrarea socială a persoanelor private de libertate reprezintă un proces care își are începuturile în faza execuțional-penală. Un rol esențial al serviciului penitenciar este acela al pregătirii persoanelor private de libertate pentru perioada post-detenție. Pentru atingerea acestui deziderat este necesară corelarea nevoilor persoanelor private de libertate cu programele de educație, asistență psihologică, asistență socială și demersul de incluziune socială. Un rol important în fenomenul de reintegrare socială îl are și comunitatea locală, în dubla ei calitate: de parteneri ai serviciului penitenciar și de beneficiari ai întregului proces de reintegrare socială a persoanelor private de libertate.

Sistemul administrației penitenciare prin Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate, ca instituții publice de interes național, contribuie la apărarea ordinii publice și a siguranței naționale prin asigurarea pazei, escortării, supravegherii, aplicării regimului de detenție și organizarea de activități educaționale, de asistență psihologică și asistență socială destinate reintegrării sociale a persoanelor private de libertate.

Astfel, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate evaluează permanent nevoile educaționale, de asistență psihologică și asistență socială ale persoanelor private de libertate, procesul constituind baza strategiei de reintegrare socială a acestora. Individualizarea și planificarea traseului execuțional, prin organizarea și desfășurarea activităților de instruire școlară, de formare profesională, a programelor educaționale, de asistență psihologică și asistență socială constituie demersuri curente asumate la nivelul tuturor locurilor de deținere pentru realizarea funcției educative a pedepsei sau a unei măsuri privative de libertate.

Legislația în domeniul execuțional-penal prevede responsabilitatea insituției penitenciare, a centrelor de reeducare de a organiza și desfășura activități educaționale, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională, pe durata detenției, în vederea facilitării reintegrării sociale a persoanelor custodiate. Pregătirea pentru libertate și reintegrare socială începe imediat după primirea în locul de detenție, stabilirea unui regim de executare a pedepsei privative de libertate necesitând întocmirea unui Plan de evaluare și intervenție educativă și terapeutică pentru fiecare persoană condamnată. Persoanele private de libertate beneficiază, în manieră individualizată, de intervenții recuperative. Minorii, tinerii și femeile se evidențiază ca fiind categorii vulnerabile, din perspectiva necesității de adaptare a demersurilor educative, de asistență psihologică și asistență socială, la particularitățile psihosomatice și nevoile de dezvoltare personală.

Planificarea sentinței este un proces complex, ce are ca obiective principale:

categorizarea și clasificare deținuților;

resocializarea și reabilitarea lor;

repartizarea la muncă sau diverse programe social-educative.

Din perspectiva deținutului acest proces are următoarele scopuri:

să utilizeze în mod constructive timpul petrecut în penitenciar;

să propună strategii de evitare a infracțiunii;

să pregătească întoarcerea deținutului în comunitate fără ca acesta să mai prezinte un grad ridicat de risc. La art. 87, alin. 4 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.275/2006 se subliniază ideea că “ pregătirea persoanelor private de libertate în vederea liberării începe imediat după primirea în locul de detenție”.

Obiectivele specifice ale planificării pedepsei sunt:

să identifice factorii relevanți care ar putea conduce la reabilitare, protecția publicului (riscul de evadare), prevenirea unei viitoare infracțiuni;

să-l pregătească pe deținut pentru liberare, la termen sau condiționat;

să dezvolte și să consolideze abilitățile sociale, cognitive sau de autocontrol ale deținutului;

să utilizeze în mod constructive timpul petrecut în penitenciar;

să-i informeze pe cei care decid liberarea condiționată;

să ofere un punct de plecare pentru planul de asistare după liberare.

Începutul procesului de planificare trebuie localizat imediat după rămânerea definitivă a condamnării, potrivit principiului “intervenției timpurii” și după evaluarea inițială a deținutului, conform Recomandării Consiliului Europei R, 2006, 2, asupra Regulilor Penitenciare Europene și Legii nr. 275/2006. Acesta este momentul de debut al pregătirii pentru liberare. Există două principii de bază ale procesului planificării sentinței:

1. detenția este doar o etapă din viața deținutului, etapă ce trebuie utilizată în interesul acestuia;

2. privarea de libertate este o pedeapsă suficientă, de aceea nu trebuie impuse și alte pedepse.

Prima etapă este colectarea informațiilor necesare pentru adoptarea unor decizii adecvate. Cele mai importante surse de informații sunt:

evaluarea inițială, o activitate condusă de asistentul social sau de educatorul desemnat de către Directorul de Intervenție psihosocială din penitenciar;

interviul cu deținutul;

referatul de evaluare transmis de serviciul de probațiune de la domiciliul deținutului;

dosarul de penitenciar.

A doua etapă presupune identificarea nevoilor deținutului. Când se iau în calcul aceste

nevoi se are în vedere pe cele a căror acoperire ar conduce la orientarea prosocială a individului.

Cele mai importante nevoi criminogene sunt corelate cu:

situația familială;

locul de muncă și calificarea;

educația și școlarizarea;

sănătatea; stima de sine;

abilitățile sociale și cognitive;

dependența de droguri sau alcool;

autocontrolul; discriminarea și marginalizarea;

nevoile speciale.

Sunt considerate cu nevoi speciale sau vulnerabile următoarele persoane:

cele care au dificultăți de învățare sau deficiențe mintale;

femeile-deținut;

minorii;

deținuții străini;

deținuții cu diverse dizabilități fizice, care le afectează mobilitatea;

bolnavii cronici;

deținuții în vârstă;

cei care sunt membri ale unor etnii minoritare cu nevoi particulare.

Nu există o definiție cuprinzătoare și unanim acceptată cu privire la deținuții vulnerabili. Principala cauză o reprezintă faptul că toate persoanele private de libertate sunt considerate vulnerabile. Totuși, se consideră că vârsta, sexul, etnia, starea de sănătate, statutul juridic sunt factori ai vulnerabilității, implicând un risc crescut în ceea ce privește starea lor de siguranță, securitate sau bunăstare ca urmare a încarcerării. Prin urmare acești deținuți nu se pot bucura de un tratament egal în fața legii și nu pot beneficia de protecția legii fără discriminare așa cum se arată în art. 7 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Pentru mulți dintre ei, mediul carceral și tratamentul inadecvat determină o exacerbare a unor probleme preexistente, în cazul deținuților cu dizabilități, a celor cu tulburări mintale și a celor de vârsta a treia. Pentru alții, acest mediu reprezintă un spațiu în care pot fi supuși unor abuzuri din cauza unor prejudecăți sau atitudini discriminatorii, de exmplu: deținuții cu orientare homosexuală.

Pentru a depăși aceste obstacole și pentru a sprijinii deținuții vulnerabili în respectarea drepturilor lor, aceste categorii au nevoie de o serie de servicii suplimentare față de ceilalți deținuți: asistență medicală de specialitate, servicii de traducere, separarea de ceilalți deținuți.

Principale documente ale Consiliului Europei care fac trimitere la deținuții cu nevoi speciale sunt: Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (1987, intrată în vigoare în 1989), Recomandarea nr. R. (98) 7, privind unele aspecte etice și de organizare a asistenței medicale în penitenciare, Recomandare nr. R. (2006) 2, privind regulile europene ale penitenciarelor.

Paradigma intervenției

A treia etapă constă în combinarea nevoilor cu resursele penitenciarului și ale comunității. În acestă etapă se confruntă nevoile deținutului cu resursele și oportunitățile penitenciarului și ale comunității, în vederea stabilirii unei strategii de intervenție realistă și cât mai apropiată de nevoile deținutului. În situația în care penitenciarul nu dispune de anumite oportunități: calificare, școlarizare, programe terapeutice, acestea pot fi identificate în comunitate.

A patra etapă este reprezentată de planificarea propriu-zisă și contractul. După evaluarea inițială și identificarea nevoilor criminogene se va stabili o serie de obiective ale intervenției în penitenciar. Potrivit regulii SMART acestea vor fi:

S- specifice fiecărui deținut,

M- măsurabile, vizibile,

A- posibil de atins,

R- realiste,

T- stabilite pe coordonata timpului.

Aceste planificări sunt flexibile, adaptabile și constituie reperul unor evaluări ulterioare ale deținutului. Pentru o mai bună precizare a obiectivelor intervenției și pentru a consolida participarea deținutului la programul de resocializare, se va încheia un contract între comandantul penitenciarului sau educatorul desemnat și deținut.

Plan de intervenție-luna_____ .

Nume/prenume deținut_________

Data revizuirii________________

Etapa a cincea este cea a implementării și monitorizării. În aplicarea planului de intervenție este necesar să se utilizeze cât mai multe și mai diversificate metode și tehnici: teorii cognitiv-comportamentaliste, teoria bazată pe intervenția centrată pe sarcină, teoria centrată pe rezolvarea de probleme, teoria punctelor tari, teoria sistemelor, empowerment și advocacy, paradigma desistării.

Din această etapă, rolul asistentului social devine un factor determinant în evoluția ulterioară a deținutului și a resocializării acestuia.

Rolurile asistentului social în raport cu deținutul sunt:

broker: sprijină deținutul să obțină serviciile de care are nevoie oferind informații despre oportunitățile existente;

avocat: reprezintă deținutul în obținerea serviciilor de care are nevoie;

evaluator: culege și analizează informații cu privire la deținut și propune planuri de intervenție;

profesor: îl învață pe deținut anumite abilități;

agent al schimbării comportamentale: coordonează activitățile de schimbare comportamentală;

mobilizator: mobilizează resursele penitenciarului sau ale comunității și creează noi programe;

organizator comunitar: sprijină comunitatea să îndeplinească nevoile deținutului după eliberare;

depozitar de informații: colectează și înregistrează informațiile cu privire la deținut;

administrator: planifică și oferă servicii și programe.

A șasea etapă este evaluarea. În această etapă are loc evaluarea gradului de realizare a obiectivelor stabilite în cadrul planificării. Finalitatea evaluării este fie întoarcerea la planificare și modificarea intervenției, fie închiderea cazului.

În teorie, planificarea executării pedepsei are o desfășurare mult mai bună decât în practică. Penitenciarele din România nu sunt pe deplin pregătite să aplice exemplar o astfel de abordare. Cele mai importante motive în acest sens sunt:

nu toate penitenciarele dispun de regimuri progresive de aplicare a pedepsei;

procedura de planificare a pedepsei reclamă un personal bine instruit și numeros, ceea ce nu caracterizează realitatea românească;

programele și serviciile pe care le pot oferi penitenciarele sunt destul de limitate.

2.3.2 Serviciul de probațiune

Serviciile de probațiune din România sunt organizate în baza Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, aprobată și completată prin Legea nr.129/2002.

Astfel, la articolul 6 din Ordonanța Guvernului nr.92/2000 se arată că serviciile de probațiune se organizează pe lângă toate tribunalele din țară, sub coordonarea Direcției de Probațiune din Ministerul Justiției. Prin ordin al ministrului Justiției pot fi înființate sedii secundare pe lângă judecătorii. Coroborând art. 6 cu art. 1 din Ordonanța Guvernului nr.92/2000, în care se arată că serviciile de probațiune sunt organisme specializate, fără personalitate juridică, se poate observa că sistemul de probațiune din România dispune de o organizație-hibrid, în care consilierii de probațiune se află în schema de personal a tribunalului, însă coordonarea lor tehnică este asigurată la nivel central, de la Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției.

Acest tip de organizare pune numeroase probleme de management. Neavând un buget propriu, Direcția de Probațiune nu deține mecanismul principal prin care obiectivele strategice ale sistemului pot fi urmărite și atinse.

Deci, se poate spune că misiunea tradițională a serviciilor de probațiune este de a asigura supravegherea infractorilor menținuținuți în stare de libertate de către instanță, cu obligarea acestora la respectarea anumitor măsuri. Cu alte cuvinte, principala sarcină a serviciilor de probațiune este de a asigura executarea măsurilor și sancțiunilor comunitare.

Printre multele responsabilități ale serviciilor de probațiune, conform art.11 din Ordonanța Guvernului nr.92/2000 se pot enumera și cele care au ca specific reintegrarea socială:

colaborează cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;

desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup, individual;

inițiază și derulează programe de protecție, asistență socială și juridică a minorului și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;

inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și non-guvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor, care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială;

colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din raza sa de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională.

Activitatea de asistență și consiliere este reglementată în art. 13 din Ordonanța Guvernului nr.92/2000 și, în mod extins, în Secțiunea 4 din Hotărârea de Guvern nr.1239/2000, privind punerea în aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000(art. 45-48), cu modificările și completările ulterioare.

Prin termenul asistență înțelegem totalitatea activităților care au ca scop acoperirea unor nevoi, pentru reintegrarea socială a infractotului, pe când termenul consiliere reprezintă doar o metodă sau o tehnică de asistență.

Activitatea de asistență și consiliere în serviciile de probațiune are drept scop reintegrarea socială aflate sub supravegherea serviciilor de probațiune, consolidarea siguranței publice, prevenirea comiterii de noi infracțiuni. Cele mai multe activități de asistență și consiliere vizează participarea la anumite programe de schimbare comportamentală, facilitarea accesului la un loc de muncă sau o formă de adăpost, precum și urmarea unor tratamente de dezintoxicare.

În cadrul primei întrevederi, consilierul de probațiune are obligația de a informa persoana condamnată la posibilitatea de a solicita asistență și consiliere în legătură cu anumite nevoi criminogene. Procesul propriu-zis debutează cu solicitarea, în scris, de către persoana condamnată a acestui serviciu. Primul pas este întocmirea unui plan de asistare adaptat nevoilor persoanei supravegheate. Nevoile sunt evaluate cu ajutorul unui instrument comprehensiv, numit Colectare de date și diagnoză. Avantajul acestui instrument este că structurează evaluarea persoanei supravegheate și a situației socioprofesionale după 16 capitole: date personale, istoric infracțional, infracțiune actuală, adăpostul, școlarizarea, munca, financiar, relațiile cu familia, relațiile cu prietenii și cunoștințele, consumul de droguri, consumul de alcool, petrecerea timpului liber și programul zi/noapte, sănătatea fizică, starea emoțională, tiparele de gândire și atitudinea.

După înregistrarea cererii scrise de asistență și consiliere se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere, care va cuprinde:

cererea scrisă privind asistența și consilierea;

planul de asistare;

referatele periodice de reintegrare socială și supraveghere, care conțin pe scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și consiliată, care se întocmesc cel puțin o dată la 6 luni sau de câte ori este necesar;

concluziile consilierului de probațiune, care fac obiectul unui referat de reintegrare socială și supraveghere final, precizându-se în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a integrat în societate, conform art. 45 din Hotărârea de Guvern nr. 1239/2000

Principale probleme ridicate de reinserția socială a persoanelor supravegheate sunt cele

legate de locul de muncă și adăpost. În raport cu aceste solicitări, consilierul de probațiune are rolul unui mediator între resursele din comunitate și persoana supraveghetă. De exemplu, persoanele asistate care au nevoie de un loc de muncă sunt orientate către agenția de ocupare a forțelor de muncă competente și sunt pregătite să se prezinte la un interviu sau să-și completeze un CV. La nivel instituțional se pot încheia parteneriate cu Agenția Județeană pentru Ocuparea Forțelor de Muncă sau cu firme care să pună la dispoziția persoanelor supravegheate, în anumite condiții, locuri de muncă. Persoanele consiliate sunt îndrumate și informate să caute și alte surse relevante pentru găsirea unui loc de muncă (mica publicitate-angajări, site-uri specializate în oferirea de locuri de muncă).

Un alt deziderat pe care trebuie să-l aibă în vedere consilierul de probațiune este cel al asigurării nevoii de locuință/adăpost. În această situație, consilierul orientează persoana asistată către administrația teritorială de care aparține, în vederea asigurării unei locuințe sociale, cazarea într-un centru de gazduire în regim de urgență al serviciilor sociale sau către o organizație non-guvernaventală, care oferă servicii de cazare temporară. Există și situația în care se poate conlucra cu serviciile sociale în vederea reinserției în familie, unde este cazul.

Există și probleme referitoare la anumite deficite cognitive, sau anumite scheme cognitive care promovează direct sau indirect menținerea comportamentului infracțional. În acazul acestor persoane, consilierii de probațiune desfășoară programe de schimbare cognitiv-comportamentală, cum ar fi „STOP!”, Gândește-te și schimbă”, „Unul la Unul„ sau „DAS”. Aceste programe sunt construite pe o platformă teoretică specifică teoriilor cognitiv-comportamentaliste.

Primul este un program de grup, iar al doilea este un program individual. Participarea la aceste programe poate fi obligatorie, atunci când instanța a impus-o sau voluntară, atunci când persoana supravegheată își exprimă dorința de a participa la acest tip de program.

Programul „STOP!, Gândește-te și schimbă” constă în zece sesiuni de lucru adresate structurilor cognitive, atitudinilor, valorilor și sentimentelor asociate cu infracțiunea. Programul se focalizează și pe îmbunătățirea abilităților rezolutive și exersarea abilităților sociale bazate pe gândirea alternativă. Înaintea celor zece sesiuni ale programului este derulată o sesiune preliminară, ședința 0, care urmărește familiarizarea membrilor grupului cu instructorii, astfel încât să se creeze un mediu securizant și relaxant, vital pentru desfășurarea sesiunilor ulterioare. În cadrul acestor sesiuni sunt abordate următoarele tipuri de teme:

identificarea factorilor care influențează comiterea infracțiunilor și conștientizarea rolului pe care îl joacă sentimentele și gândurile în adoptarea unui comportament infracțional;

analiza stilurilor de gândire și exersarea abilităților de gândire alternativă;

importanța prevederii consecințelor acțiunilor în cadrul procesului decizional;

identificarea problemelor corelate cu comiterea de infracțiuni, dar și conștientizarea faptului că problemele pot fi rezolvate;

evaluarea de către fiecare participant al riscului de recidivă;

încurajarea participanților în vederea stabilirii unor obiective pentru rezolvarea problemelor;

analiza influenței altor persoane în adoptarea comportamentului infracțional;

analiza perspectivei membrilor grupului față de infracțiuni, în general;

analiza perspectivei membrilor grupului față de propriile infracțiuni, în special;

recapitulare.

Programul este caracterizat printr-un nivel ridicat al interactivității între instructori și participanți, procesul de învățare fiind facilitat de existența unor exerciții și a unor scenarii de lucru care să stimuleze implicarea și creativitatea membrilor grupului.

Programul „Unul la Unul”, agreat sub denumirea prescurtată OTO, cuprinde douăsprezece sesiuni de lucru, o bună parte dintre ele fiind adresate abilității de rezolvare a problemelor. Acest program a fost demarat în România, sub influența folosirii lui cu succes în marea Britanie și Canada, în anul 2006 și, ulterior, inclus în practica curentă. Datele statistice confirmă că acest program are cea mai mare aplicabilitate în cadrul serviciilor de probațiune, dintre toate programele de lucru cu infractorii.

Utilizând strategiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale, programul urmărește reducerea riscului de recidivă în rândul beneficiarilor serviciilor de probațiune, prin modificarea modului de a gândi și, implicit, de a acționa. Psihoterapia este coroborată și cu alte tehnici specifice activității de lucru cu infractorii, printre care menționăm interviul motivațional, ciclul schimbării și modelarea prosocială.

Cele douăsprezece sesiuni ale programului sunt grupate în cinci module, interconectate, abordarea programului având un caracter integrat.

modulul I are tema „Gânduri, atitudini, motivație, obiective” include primele două sesi-

uni. Prima se centrează în jurul unui exercițiu autobiografic, cu dublu rol, anamneza persoanei supravegheate și stabilirea unei relații între consilier-participant. Tot în cadrul acestei sesiuni are loc explorarea atitudinilor și credințelor sale și modul în care convingerile se leagă de gânduri, sentimente, comportamente. Sesiunea doi se centrează pe explicarea ciclului schimbării.

modulul II are tema „Rezolvarea problemelor” se focalizează pe rezolvarea problemelor

și exersarea comunicării asertive. Cuprinde patru sesiuni, primele trei fiind centrate în jurul termenului „problemă” ( conștientizarea problemei, identificarea și definirea ei, modalități de soluționare), ultima având drept scop învățarea pe baza unui exercițiu de interpretare a imaginilor a diferenței dintre fapte și opinii. Participantul este susținut pentru a identifica cât mai multe variante la problemele identificate, iar analizarea variantelor are în vedere consecințele pe termen scurt/lung și consecințele asupra mea/asupra celorlalți. Un interes deosebit se acordă identificării tipurilor de comportament în funcție de împrejurări: comportament pasiv-agresiv până la exercitarea comportamentului asertiv (să refuzi fără a te simți vinovat sau responsabil pentru deciziile altora)

modulul III are tema „Convingeri/Discuție cu sine” și cuprinde două sesiuni. Are drept

scop revizuirea de către participant a propriilor obiective, dar și a eventualelor progrese înregistrate. Interesul este centrat pe conștientizarea importanței discuției cu sine, dar și identificarea convingerilor negative.

modulul IV are tema „Empatia față de victimă” are drept obiectiv gândirea la propriile

experiențe din poziția victimei.

modulul V are tema „Prevenirea recidivei” cuprinde ultimile trei sesiuni, fiind centrat pe

ideea de evitare a recidivei. Participantul este familiarizat cu conceptul de recidivă, făcându-se distincția între alunecare (etapă ce poate conduce la recădere) și recădere (reluarea comportamentului anterior). Acum, se identifică factorii de risc care ar putea declanșa reluarea comportamentului deviaționist.

Avantajul acestui program de reinserție socială este caracterul său interactiv, fiecare ședință conținănd exerciții care să stimuleze implicarea persoanei supravegheate și încurajarea introspecției.

Programul OTO este destinat infractorilor de gen masculin sau feminin, minori în vârstă de 16-18 ani sau majori, care prezintă un risc mediu sau crescut de recidivă. De asemenea, este indicat celor care au abilități rezolutive insuficient dezvoltate, care nu au o gândire orientată spre obiective sau planuri de viitor, cu dificultăți de comunicare.

Programul Dezvoltarea abilităților sociale la majori ( DAS-majori) este un program de grup, centrat pe îmbunătățirea unor deprinderi sociale ale persoanelor condamnate. Deprinderile sociale sunt în număr de 14, fiecare putând fi dobândită prin parcurgerea unui modul, și anume:

1. comunicare, ascultare;

2. a conveni asupra unui lucru, a discuta ceva;

3. termometrul de agresiune;

4. societatea civilă- societatea criminală;

5. controlul asupra conflictelor și exprimarea supărării;

6. trei tipuri de comportament în a-ți susține opinia/ a te susține pe tine;

7. să purtăm o mică discuție;

8. emoții, reacționarea la supărare;

9. impulsivitate, a primi o critică;

10. cum să te prezinți atunci când cauți un serviciu;

11. a face o critică;

12. exprimarea aprecierii și reacționarea la apreciere, caracteristicile pozitive;

13. reguli, cum să ne comportăm cu autoritățile/cum tratăm autoritățile;

14. factori de risc, exprimarea supărării.

Specificul programului este reprezentat de faptul că permite includerea participanților în cadrul acestui model care este adecvat nevoilor sau problemelor cu care se confruntă.

Fundamentul teoretic al programului îl reprezintă teoria socială a învățării, redenumită teoria social-cognitivă, dezvoltată de Albert Bandura. Conform teoriei, oamenii învață și prin observarea altor persoane, fapt care are o serie de avantaje, în primul rând indivizii nu mai trebuie să repete anumite experiențe pentru a învăța din ele.

Acest program are la bază și teoria autodeterminării elaborată de Edward L. Deci și Richard M. Ryan și metoda Goldstein.

Teoria autodeterminării propune trei nevoi de bază, și anume: nevoia de autonomie; nevoia de recunoaștere a competenței; nevoia de relație. Comportamentele și activitățile care vin în întâmpinarea acestor nevoi sunt percepute ca pozitive, de natură să producă satisfacție, iar indivizii sunt încurajați să le reproducă.

Metoda Goldstein constă în faptul că fiecare abilitate socială care urmează a fi dobândită este descompusă în etape subsecvente.

Programul Dezvoltarea abilităților sociale la minori (DAS-minori) prezintă o serie de similitudini cu programul menționat anterior. Dar, specific este faptul că prin intermediul celor 10 sesiuni sprijină minorii în dezvoltarea mai multor abilități sociale. Astfel, în cadrul sesiunilor sunt abordate următoarele tematici:

1. comunicare (non)verbală și modalități de reacție;

2. a asculta și a conversa;

3. angajamente, reguli și raporturile cu autoritățile;

4. a spune Nu;

5. comportamentul emoțional și gândurile deranjante;

6. a fi supărat și a fi implicat într-o ceartă;

7. afirmarea de sine;

8. decizii și negocieri;

9. petrecerea timpului liber, prieteni și sexualitate;

10. a te prezenta și evalua.

Programul își propune să modeleze o serie de aspecte aflate în conexiune cu sfera relațională a minorului.

2.3.3 Asistența postpenală

Asistența postpenală este un proces ce urmărește reintegrarea fostului deținut în societate și cuprinde toate serviciile de care acesta poate beneficia pentru a atinge acest scop. Componentele acestui proces se apropie de aria asistenței sociale, având ca scop consolidarea bunăstării subiectului. O dimensiune importantă a asistenței postpenale este totuși reprezentată de control, prin programe terapeutice, supervizare.

În concluzie, pentru a diminua probabilitatea de recidivă, foștii deținuți trebuie să beneficieze de următoarele servicii:

sprijin pentru obținerea actelor de identitate;

sprijin pentru procurarea unei locuințe sau a unui adăpost temporar;

sprijin pentru obținerea unui loc de muncă, a unei calificări sau a unui venit minim;

sprijin pentru continuarea studiilor, în special când clientul este minor sau tânăr;

sprijin pentru înlăturarea izolării sociale.

Principala teorie ce fundamentează activitatea postpenală a foștilor deținuți este teoria controlului social a lui Hirschi. Conceptul cheie al acestei teorii este legătura dintre individ și societate care implică:

atașamentul, ca legătură emoțională între un individ și alții, precum și receptivitate la opi-

niile, sentimentele și așteptările celorlalți;

angajamentul, ca decizie rațională în urma comparării câștigurilor din activitățile proso-

ciale cu potențialele pierderi din activitățile antisociale;

implicarea, ce presupune participarea individului la activități constructive, la modalități optime de petrecere a timpului liber;

convingerile, care sunt corelate cu internalizarea valorilor și normelor sociale în cursul procesului de socializare-resocializare.

În cele mai multe jurisdicții, s-a observat că participarea deținuților la programe de asistență postpenală este voluntară. Cercetările au evidențiat două tipuri principale de deținuți ce refuză să participe la aceste programe:

cei care nu cred în valoarea muncii și a unui stil organizat de viață;

cei care au legături cu familia, prietenii, rudele și de la care așteaptă sprijin în obținerea unui loc de muncă, a unei locuințe, a unui venit minim.

Aceleași cercetări evidențiază caracteristicile celor care acceptă să participe la programele de reabilitare:

cei care au mai mult de trei condamnări, dar mai puțin de șase și care s-au decis pentru un stil de viață prosocial;

cei care sunt izolați social.

Asistența postpenală ca proces se află în continuarea asistenței sociale penitenciare, însă , din punct de vedere practic și funcțional, nu se poate face o delimitare strictă a ariei de intervenție a fiecăreia. Procesul de reintegrare socială începe imediat după intrarea în penitenciar a condamnatului, iar eforturile asistentului social se leagă de conservarea statutului condamnatului de membru al comunității și al familiei din care provine.

Procesul de reabilitare socială sau asistență postpenală cuprinde patru etape principale:

1. Interviul de liberare are loc cu circa 30 de zile înaintea momentului liberării. În funcție de variantele liberării, la termen sau condiționate, estimarea acesteia se face pe baza dosarului de penitenciar, a riscului pentru public și a practicii curente în comisia de individualizare a regimului de executare și în judecătoria de pa lângă penitenciarul respectiv.

În cadrul interviului se realizează o evaluare finală a programului din penitenciar pe care l-a parcurs deținutul din momentul planificării executării pedepsei și sunt identificate nevoile de intervenție pentru reintegrarea deținutului în familia și comunitatea din care a provenit. Aceste nevoi sunt de obicei: locuința, locul de muncă, un venit minim decent, un sistem de sprijin și suport, precum și rezolvarea unor probleme legate de familie și comportament.

La acest interviu de liberare participă:

deținutul;

asistentul social, educatorul sau consilierul de probațiune;

consilierul de probațiune de la domiciliul deținutului. Acesta analizează și evaluează realismul planurilor de liberare ale deținutului și prezintă circumstanțele familiale, comunitare în care urmează să se întoarcă deținutul, precum și atitudinile persoanelor semnificative din sistemul propriu al clientului, părinți, soț/soție, copii, rude, prieteni, patroni de la fostele locuri de muncă.

2. Programul intensiv de pregătire pentru liberare are o durată de aproximativ 30 de zile și presupune:

întâlniri frecvente între consilierul de probațiune din exteriorul penitenciarului și deținut, cel puțin o întâlnire pe săptămână;

continuarea programelor de resocializare și calificare, educare începute în perioada anterioară;

aplicarea planului de intervenție stabilit în etapa precedentă. Acest plan de intervenție diferă de planificarea executării pedepsei prin faptul că are în vedere perspectiva apropiatei liberări și se orientează spre problemele exterioare penitenciarului, locuință, venit, sistem de suport;

acordarea unor învoiri penitenciare sau liberări provizorii pentru ca deținutul să parcurgă o perioadă tranzitorie de la detenție la libertate;

identificarea resurselor financiare sau materiale necesare în primele zile de după liberare, ca de exemplu: bani pentru transport, haine, locuință;

stabilirea primei întâlniri după liberare cu consilierul de probațiune sau asistentul social.

Rezultatele acestui program intensiv de pregătire pentru liberare pot constitui argumente în favoarea acordării liberării condiționate a deținutului.

3. Preluarea clientului de către consilierul de probațiune sau asistentul social se face, în mod ideal, în primele șapte zile de la liberare, deoarece această perioadă este critică pentru client, suprasolicitându-i capacitățile de adaptare.

În cadrul primelor întâlniri sunt discutate probleme de adaptare sau de ordin practic pe care le are clientul, dar se schițează și un plan de asistare ce trebuie să cuprindă:

numărul de întâlniri și frecvența acestora;

zonele de intervenție, adică problemele asupra cărora clientul trebuie să lucreze împreună cu consilierul;

estimarea momentului de închidere a dosarului.

Acest ultim element are o valoare terapeutică importantă, deoarece:

descurajează dependența clientului față de consilier;

mobilizează resursele clientului pentru a face față problemelor apărute;

pregătește clientul pentru asumarea independenței față de sistem.

Planul de asistare este un plan flexibil, ce trebuie evaluat și reevaluat continuu, fiind adaptat nevoilor efective ale clientului.

4. Închiderea cazului se realizează atunci când clientul nu mai are nevoie de sprijinul consilierului de probațiune sau a asistentului social.

În mod formal, se consideră că un deținut este reintegrat social atunci când răspunde pozitiv la următoarele cerințe:

are un adăpost sau o locuință stabilă;

are un loc de muncă și un venit decent;

are un sistem de sprijin și suport psihologic;

a urmat programele de reabilitare comportamentală corespunzătoare;

dispune de oportunități de petrecere a timpului liber constructive.

De-a lungul întregii intervenții, se recomandă o mare atenție la înregistrarea datelor și informațiilor referitoare la client, astfel încât acestea să poată fi utilizate în cazul unei intervenții ulterioare.

3. Concluzii

La art. 6, alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se arată că „ executarea pedepselor privative de libertate are drept scop asistarea persoanelor private de libertate, în vederea reintegrării lor sociale și a prevenirii de noi infracțiuni”

Astfel reabilitarea include o mare variabilitate de intervenții a căror menire este de transformare a infractorului sau a potențialului infractor la statutul de cetățean care respectă legea.

Un rol important îl are activitatea de consiliere, de toate formele, prin care se încearcă transformarea identitară, plecându-se de la premisa că individul care a comis infracțiuni a trecut printr-un proces de socializare inadecvat ce necesită corecție. Uneori, apar și insuccese în programul de reabilitare din cauza faptului că acest proces este involuntar și formal. Ca urmare, pentru a crește rata resocializării un rol important îl are atragerea voluntară a persoanelor care au comis infracțiuni și motivația și automotivația acestora.

Activitatea de asistență și consiliere a infractorilor reprezintă modalitatea prin care se realizează de o manieră efectivă reabilitarea persoanelor aflate în conflict cu legea penală.

Astfel, activitățile subsumate asistenței și consilierii contribuie de o manieră decisivă la îmbunătățirea abilităților sociale și rezolutive ale infractorilor ori la rezolvarea unor probleme sociale, educaționale sau legate de adicții, cu consecința directă a reducerii riscului pe care aceste persoane menținute în stare de libertate îl reprezintă.

Deci, un factor esențial îl reprezintă urmărirea motivării persoanelor supravegheate în vederea conștientizării impactului negativ al problemelor cu care se confruntă și întreprinderea de demersuri pentru rezolvarea lor. În acest sens, interviul motivațional se poate dovedi un instrument esențial în schimbarea punctului de vedere asupra interacțiunilor sociale al infractorului.

În același timp infractorii trebuie să aibă modele de urmat (prin comportamentul, empatia, modul de relaționare, limbaj) în procesul de schimbare.

Se poate observa o corelație între infracționalitate și aspectele educative și socio-economice ale societății. Astfel, metodele inadecvate de educare, familiile destrămate și conflictele familiale, privațiunile socio-economice, factorii educaționali-școlari sunt factori de risc care pot genera infracționalitate. În acest sens, se impune o implicare mult mai puternică a instituțiilor statului, pornind de la educația școlară, protecția minorului, crearea unui mediu economic care să absoarbă un număr mare de șomeri, programe de consiliere a cazurilor potențial criminogene.

În momentul liberării, persoanele care au comis infracțiuni trebuie să beneficieze atât de programe sociale cât și de suportul comunității, eliminându-se discriminarea și marginalizarea.

4. Bibliografie

1. Banciu D., 1992, Control social și sancțiuni sociale, Editura Hyperion XXI, București;

2. Bocancea C., Neamțu G., 1999, Elemente de asistență socială, Polirom, Iași;

3. Buzducea D., coordonator, 2010, Asistența socială a grupurilor de risc, Polirom, Iași;

4. David D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Polirom, Iași;

5. Durnescu I., 2001, Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Themis, Craiova;

6. Durnescu I., 2009, asistența socială în penitenciar, Polirom, Iași;

7. Florian Gh., 2006, Fenomenologia penitenciară, Editura Oscar Print, București;

8. Foucault F.M., 1975/1997, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Humanitas, București;

9. Gîrlașu-Dimitriu O., 2004, Empatia în psihoterapie, Victor, București;

10. Dumitrașcu H., coordonator, 2012, Consilierea în asistența socială, Polirom, Iași;

11. Miftode V. coordonator, 2002, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenție și efecte perverse, Lumen, Iași;

12. Mitrofan I., coordonator, 1997, Psihoterapia experiențială, Infomedica, București;

13. Neculau A., 2007, Dinamica grupului și a echipei, Polirom, Iași;

14. Rădulescu S., 1998, Sociologia devianței, Editura Victor, București;

15. Schiaucu V., Canton R., 2008, Manual de probațiune, Editura EuroStandard, București.

Acte normative:

***Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (1987, intrată în vigoare în 1989);

***Hotărârea Guvernului nr.1239/2000 privind Regulamentul de aplicare a OG nr. 92/200, cu modificările ulterioare;

***Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;

***Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere;

***Recomandarea nr.R. (98) 7, privind unele aspecte etice și de organizare a asistenței medicale în penitenciare;

***Recomandare nr. R. (2006) 2, privind regulile europene ale penitenciarelor;

***Strategii naționale de reintegrare socială a persoanelor private de libertate” 2012-2016, Anexa nr. 1.

Dicționare

***Dicționarului Enciclopedic 1993-2009;

***Dicționarul explicativ al limbii române, ediția II, 2009;

***Marele dicționar de neologisme, 2000.

CUPRINS

1. Introducere………………………………………………………….pag. 2

2. Resocializarea infractorului………………………………………. pag. 4

2.1 Definiții…………………………………………………………………………………pag. 4

2.2 Blocaje ale reinserției sociale……………………………………..pag. 5

2.3 Cadrul legal privind asistența și consilierea persoanelor

condamnate…………………………………………………pag. 8

2.3.1. Planificarea executării pedepsei……………………………….pag. 8

2.3.2 Serviciul de probațiune……………………………………..…pag. 16

2.3.3 Asistența postpenală……………………………………………pag. 23

3. Concluzii…………………………………………………………………………………pag. 27

4. Bibliografie……………………………………………………………………………..pag. 29

Bibliografie