Repunerea In Termenul de Prescriptie Extinctiva

=== 8ef9a3b15eae4491ede9d56f5e73beee253e5b74_348595_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

Definirea prescripției extinctive. Sediul materiei.

Domeniul de aplicare a prescripției extinctive

Prescripția extinctivă în cazul drepturilor reale

Prescripția extinctivă în cazul drepturilor de creanță

Termenele de prescripție

Termenul general de 3 ani

Termenul de prescripție de 10 ani. Cazuri

Termenul de prescripție de 2 ani

Termenul de prescripție de 1 an.Cazuri

CAPITOLUL II CALCULUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE

2.1. Începutul prescripției extinctive

2.1.1. Regula generală

2.1.2. Excepții de la regula instituită de art. 2523 NCC

2.1.2.1. Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face

2.1.2.2. Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor

2.1.2.3. Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive

2.1.2.4. Dreptul la acțiunea în materia asigurărilor

2.1.2.5. Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

2.1.2.6. Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic

2.1.2.7. Dreptul la acțiune în anularea actului juridic

2.1.2.8. Dreptul la acțiune în răspundere epntru vicii aparente

2.1.2.9. Dreptul la acțiune în răspundere pentru vicii ascunse

2.2. Suspendarea prescripției extinctive

CAPITOLUL III REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE

3.1. Noțiunea repunerii în termen

3.2. Condițiile repunerii în termen

3.3. Efectele repunerii în termen

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

Definirea prescripției extinctive. Sediul materiei.

În literatura de specialitate, prescripția extinctivă a fost definită ca fiind „acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege”.

În practica judiciară s-a apreciat că “prescripția extinctivă reprezintă un mijloc de stingere a obligațiilor și a acțiunilor determinat de un interes de ordine publică și de stabilitate socială, ca situațiile de fapt stabilite într-un timp interior să nu mai poată fi schimbate. Ea apare ca o sancțiune a creditorului nediligent care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-și valorifica dreptul subiectiv”.

Așadar, se pot reține următoarele elemente definitorii:

în primul rând, prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește doar dreptul material la acțiune, iar nu și dreptul subiectiv privit în întregul său;

în al doilea rând, prescripția extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin imperfecte;

în al treilea rând, prescripția extinctivă, prin efectele pe care le produce, este un veritabil mod sau mijloc de înlăturare a răspunderii civile.

Dreptul subiectiv civil cuprinde dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, precum și dreptul subiectului activ de a recurge la forța de coerciție a statului, în caz de neexecutare din partea subiectului pasiv, concretizat în dreptul la acțiune.

La rândul său, acesta cuprinde, o serie de drepturi-dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a solicita probe, dreptul de a obține „condamnarea” pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obține executarea silită etc., pe care titularul le exercită parțial sau în totalitate, după cum recurge la toate sau numai la o parte din mijloacele procesuale din care este alcătuită acțiunea.

Dreptul la acțiune va putea fi exercitat numai în cadrul termenului de prescripție, în ce privește unele din componentele sale, cum ar fi dreptul de a obține obligarea pârâtului la o anumită prestație, în timp ce alte componente ale dreptului de acțiune vor putea fi exercitate chiar dacă a expirat termenul de prescripție extinctivă, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a sesiza instanța (dreptul la acțiune în sens procesual), dreptul de a invoca excepția executării unei obligații imperfecte, în cazul în care debitorul i-ar cere restituirea a ceea ce a plătit de bunăvoie, deși operase prescripția, dreptul de exercita căile de atac etc.

În consecință, ceea ce se stinge prin prescripție extinctivă este dreptul la acțiune în sens material, întrucât dreptul procesual la acțiune (dreptul de a se adresa justiției) este unul fundamental, prevăzut de art. 21 din Constituție, care nu poate fi îngrădit.

Desigur, stingerea dreptului la acțiune în sens material, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, va determina o respingere a acțiunii civile ca prescrisă, cu consecința încheierii procesului fără ca reclamantul să obțină o hotărâre prin care pârâtul să fie constrâns la respectarea dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată.

Articolul 2500 N.C.C. prevede că prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, adică dreptul de a cere obligarea pârâtului la executarea obligației ce îi incumbă, dacă acest drept nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. De aici rezultă că prescripția extinctivă este o sancțiune, prevăzută de legiuitor pentru neglijența creditorului, în scopul înlăturării incertitudinii din circuitul civil.

Domeniul de aplicare a prescripției extinctive

Deși legiuitorul folosește sintagma „drepturi la acțiune având un obiect patrimonial”, trebuie avut în vedere că legea reglementează prescripția extinctivă privind anumite drepturi subiective și acțiunile corespunzătoare prin care se pot valorifica aceste drepturi.

După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică, acțiunile sunt patrimoniale și nepatrimoniale. La rândul lor, acțiunile patrimoniale sunt: acțiuni reale, când dreptul a cărui protecție se urmărește este unul real, acțiuni personale, atunci când se valorifică un drept personal, de creanță și acțiuni mixte, când se valorifică deopotrivă un drept personal și unul real.

Prescripția extinctivă în cazul drepturilor reale

În principiu, dreptul de proprietate este apărat pe baza acțiunii în revendicare, nefiind exclusă nici existența unor alte acțiuni reale care apără ori pun în discuție acest drept, cum sunt acțiunea negatorie, acțiunea în partaj, petiția de ereditate sau acțiunea în grănițuire.

Ținând cont de faptul că dreptul de proprietate este perpetuu și nu se stinge prin neuz, adică prin faptul că proprietarul nu-și exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate, este evident că apărarea dreptului de proprietate se poate realiza oricând, împrejurare din care rezultă că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv indiferent de natura ei mobiliară sau imobiliară.

Desigur, imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare nu împiedică pierderea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii sau ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către terțe persoane prin exercitarea posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile.

Prin excepție, în cazul în care bunul revendicat nu mai există în materialitatea sa ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în așa măsură încât și-a pierdut individualitatea, iar obiectul acțiunii în justiție îl reprezintă contravaloarea bunului revendicat, atunci, nemaifiind în prezența unei acțiuni în revendicare, ci a unei acțiuni personale, este aplicabil termenul general de prescripție extinctivă, care va începe să curgă din momentul în care proprietarul a cunoscut faptul că bunul nu mai exista în materialitatea sa, precum și persoana responsabilă de acest fapt.

Tot imprescriptibilă este și acțiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun cere încetarea exercițiului nelegitim, cu privire la bunul său, al unui drept de servitute, uz, uzufruct, abitație, superficie sau alte asemenea.

Totodată, potrivit art. 669 N.C.C., încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând. O dispoziție similară este prevăzută și de art. 1343 alin. (1) N.C.C., în materia indiviziunii succesorale.

Prin urmare, din dispozițiile legale menționate, rezultă că acțiunea în partaj este imprescriptibilă, putând fi promovată de oricare dintre coproprietari, respectiv comoștenitori, indiferent de timpul trecut de la deschiderea moștenirii și chiar dacă ei au stăpânit părți distincte din masa indiviză sau aceasta a fost stăpânită de unul dintre ei.

Ca urmare a caracterului imprescriptibil al acțiunii de partaj, dacă reclamantul nu a acceptat moștenirea, acțiunea de ieșire din indiviziune nu poate fi respinsă ca prescrisă, fiind vorba de lipsa calității procesuale active, și nu de prescrierea dreptului la acțiune.

Desigur, în condițiile art. 675 N.C.C., unul dintre coproprietari sau comoștenitori poate paraliza acțiunea în partaj, prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate exclusiv asupra bunurilor ce constituie obiect al partajului, ca efect al prescripției achizitive.

Conform art. 1130 N.C.C., petiția de ereditate poate fi formulată oricând, atunci când are ca obiect recunoașterea calității de moștenitor a reclamantului, dispoziție legală din care rezultă caracterul imprescriptibil al acesteia.

Acțiunea în grănițuire având ca obiect determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăți învecinate și vizând indirect apărarea dreptului de proprietate este imprescriptibilă, întrucât exercitarea dreptului de a solicita grănițuirea proprietății este o facultate, care nu se stinge prin neuz.

De la regula imprescriptibilității extinctive a acțiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate, există câteva excepții în care dreptul la acțiune este prescriptibil extinctiv cum ar fi: acțiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 N.C.C. (avulsiune) sau art. 1729 N.C.C. (acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării în cazul neplății prețului).

În ce privește dreptul la acțiunea (petitorie) privitoare la drepturile reale principale, care se exercită asupra lucrului – uzufructul, uzul, abitația și servitutea – acesta se stinge prin prescripția extinctivă, după cum aceste drepturi pot fi dobândite prin uzucapiune.

În consecință este prescriptibilă extinctiv acțiunea confesorie întemeiată pe dreptul de uzufruct, dreptul de uz sau abitație și dreptul de servitute.

În schimb, acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea unui drept de superficie este imprescriptibilă extinctiv, având în vedere că dreptul de superficie, ca și dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.

Prescripția extinctivă în cazul drepturilor de creanță

Drepturile de creanță sunt protejate, în special, prin „acțiunile personale”.

În principiu, drepturile la acțiune privitor la drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv, urmând ca legea să prevadă expres situațiile în care nu intervine prescripția extinctivă.

Astfel, sunt prescriptibile extinctiv. următoarele acțiuni: acțiunea oblică; acțiunea având ca obiect executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare; acțiunea având ca obiect valorificarea dreptului de creanță izvorât din neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare; cererea de acordare de despăgubiri ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite; acțiunea în despăgubiri având ca obiect plata contravalorii bunurilor confiscate în temeiul unei hotărâri judecătorești ulterior desființate; cererea formulată de către un comoștenitor pentru obligarea celorlalți comoștenitori de a suporta cota-parte din cheltuielile de înmormântare este prescriptibilă în termen de 3 ani; cererea de despăgubire pentru contravaloarea construcțiilor, a lucrărilor sau a plantațiilor făcute de o terță persoană pe terenul altuia etc.

Prin excepție, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acțiuni personale, prin care se tinde la valorificarea unor drepturi de creanță în sens larg, cum sunt drepturile la acțiune aferente creanțelor reale, accesorii unor drepturi reale imobiliare imprescriptibile extinctiv, ca, de exemplu: acțiunea în suportarea cheltuielilor de reparare și întreținere a despărțiturilor comune; acțiunea de dobândire a coproprietății despărțitorii comune.

Termenele de prescripție

Termenul general de 3 ani

Termenul general de prescripție

Termenul de prescripție extinctivă desemnează intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Prin termen general de prescripție extinctivă se înțelege acel termen care se aplici ori de câte ori nu-și găsește aplicație un termen special de prescripție extinctivă, într-un anumit caz. Prin urmare, un asemenea termen va fi aplicabil de fiecare dată când o acțiune patrimoniali sau nepatrimonială este declarată prescriptibilă, fără a fi stabilit un alt termen de prescripție extinctivă.

Prin excepție, legea stabilește că, în cazul acțiunilor vizând protecția drepturilor reale, care sunt declarate prescriptibile extinctiv, termenul de prescripție este de 10 ani.

În practica judiciară, s-a decis aplicarea termenului general de 3 ani în următoarele cazuri: acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare; acțiunea în restituirea prețului (sau a avansului de preț), în cazul în care vânzarea nu a putut fi perfectată; acțiunea având ca obiect plata de despăgubiri pentru bunurile care au fost confiscate, atunci când hotărârea judecătorească a fost desființată, iar bunurile nu mai există; acțiunea având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru bunurile mobile aflate într-un bun imobil ce a fost naționalizat etc.

Termene speciale de prescriptive

Termenul special de prescripție extinctivă stinge dreptul la acțiune anume stabilit de lege, pentru că are aplicabilitate (vocație) numai pentru situația expres prevăzută de lege.

Termenele speciale de prescripție pot fi mai scurte, egale sau mai mari față
de termenele generale.

În noul Cod civil sunt stabilite următoarele termene speciale care interesează fie raporturile obligaționale, fie acțiuni reale prescriptibile extinctiv, fie acțiuni nepatrimoniale: termenul de 10 ani prevăzut de art. 2518 NCC; termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 NCC; termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 2520 și art. 2521 NCC; termenul de 1 an prevăzut de art. 572 NCC (în caz de avulsiune); termenul de 3 ani pentru acțiunea în nulitate relativă a donației, în cazul prevăzut de art. 990 alin. (5) NCC; termenul de 1 an pentru revocarea judecătorească a legatului (art. 1070 NCC); termenul de 3 ani pentru promovarea unei acțiuni în reducțiunea liberalităților excesive (art. 1095 NCC); termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală (art. 1103 NCC) etc.

Utilitatea distincției dintre termenele generale și termenele speciale.

Distincția dintre termenele de prescripție extinctivă generale și speciale este utilă întrucât, atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în aplicare, înlăturându-1 pe cel general. În plus, atunci când este prevăzut expres un termen special de prescripție, pentru o anumită acțiune, atunci el nu poate fi aplicat și la alte acțiuni, chiar dacă acestea din urmă ar avea un obiect asemănător ori ar exista o conexitate a lor cu cea dintâi acțiune.

Termenul de prescripție de 10 ani. Cazuri

Acțiunile reale prescriptibile.

În literatura de specialitate s-a susținut că sunt prescriptibile extinctiv drepturile la acțiune privind drepturi reale principale care constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, în cazurile anume prevăzute de lege, precum și drepturile la acțiune privind drepturile reale esențialmente temporare (adică acele drepturi constituite pentru un anumit termen, prevăzut de lege sau de actul constitutiv, precum și cele care, prin natura, obiectul sau scopul lor, după caz, fac ca exercițiul acestora să fie limitat în timp).

Astfel, este prescriptibilă extinctiv, în termenul de 10 ani, acțiunea confesorie întemeiată pe dreptul de uzufruct, dreptul de uz sau abitație și dreptul de servitute.

Desigur, când se vorbește de prescripția extinctivă în materia dezmembrămintelor dreptului de proprietate, se are în vedere situația în care proprietarul lucrului grevat sau un terț exercită acte prin care vatămă aceste drepturi, neavându-se în vedere situația simplei lor neexercitări, caz în care se pune problema stingerii lor prin decădere.

În schimb, acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea unui drept de superficie este imprescriptibilă extinctiv [art. 696 alin. (2) NCC], având în vedere că dreptul de superficie, ca și dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.

De asemenea, sunt prescriptibile extinctiv, în termenul de 10 ani, acțiunile în revendicare – lato sensu – întemeiate pe dreptul de concesiune [art. 873 alin. (2) NCC, raportat la art. 696 alin. (1) NCC] și dreptul de folosință cu titlu gratuit [art. 875 alin. (2) NCC, raportat la art. 696 alin. (1) NCC], asupra bunurilor proprietate publică sau privată a statului.

În schimb, este imprescriptibilă extinctiv și acțiunea în revendicare – în sens larg – întemeiată pe dreptul de administrare atribuit, pe durată determinată sau nedeterminată, regiilor autonome sau instituțiilor publice, asupra bunurilor mobile sau imobile din domeniul public.

Soluția se justifică prin faptul că, apărându-se oricând dreptul de administrare, se apără, implicit, și dreptul de proprietate publică pe care dreptul de administrare se grefează.

Totodată, caracterul imprescriptibil al acțiunii de restituire decurge și din faptul că dreptul de administrare este un drept real constituit intuitu personae, exclusiv prin acte de drept public (acte administrativ individuale), neputându-se stinge decât prin revocare sau prin pieirea bunului.

Repararea prejudiciului moral sau material. Cazuri speciale.

Prin art. 2518 pct. 2 NCC, se instituie un termen de 10 ani, pentru formularea acțiunii având ca obiect repararea prejudiciului moral sau material, cauzat prin acte de tortură sau barbarie, sau acte de violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În primul rând, este de observat că termenul de prescripție de 10 ani este aplicabil în cazul prejudiciilor cauzate prin acte de barbarie sau tortură, indiferent dacă victima este minoră sau majoră, dacă are sau nu capacitate de exercițiu deplină, întrucât legea nu distinge.

Conform Convenției ONU din anul 1987, privitoare la prevenirea torturii și a tratamentelor ș: pedepselor inumane sau degradante, prin tortură se înțelege „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană 1-a comis sau este bănuită că 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de un agent al autorității publice sau de orice persoană care acționează cu titlu oficial ori la instigarea sau cu consimțământul ei expres sau tacit”. Prin „acte de barbarie” se au în vedere actele săvârșite cu cruzime, sălbăticie asupra unei persoane, indiferent de autorul unor asemenea fapte.

În al doilea rând, în cazul prejudiciilor cauzate prin acte de violență sau agresiuni sexuale, aplicabilitatea termenului de prescripție de 10 ani este condiționată de necesitatea ca victima să fie un minor sau o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința. Aceasta înseamnă că autorul faptei ilicite, dându-și seama de starea victimei, trebuie să se folosească de acest prilej pentru săvârșirea actelor de violență sau a agresiunilor sexuale. Nu contează dacă victima se găsea în neputință de a se apăra sau de a-și manifesta voința datorită unor împrejurări independente de făptuitor (de exemplu, victima suferă de o anumită infirmitate) sau dacă, dimpotrivă, a fost adusă în această stare de către autorul faptei ilicite sau de către un complice al acestuia.

Repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

Dauna ecologică include acele pagube care constau într-o atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor sisteme ecologice, care urmează a fi evaluate pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea echilibrului natural lezat.

Existența unor daune ecologice constituie temeiul angajării răspunderii poluatorului, indiferent de atitudinea sa psihică față de faptă și urmările ei, de caracterul său direct sau indirect, pentru garantarea reparării integrale, în măsura în care poate fi posibilă, a prejudiciului cauzat victimei.

Dreptul la acțiunea pentru repararea daunei ecologice se prescrie în termen de 10 ani, care începe să curgă în conformitate cu art. 2528 alin. (l)NCC.

Termenul de prescripție de 2 ani

Raporturi de asigurare

Sintagma „raport de asigurare sau reasigurare” include raporturile care izvorăsc între asigurător, pe de o parte, și asigurat (contractantul asigurării, persoana cuprinsă în asigurare ori beneficiarul asigurării), pe de altă parte, respectiv raporturile dintre doi sau mai mulți coasigurători.

În literatura de specialitate s-a apreciat că „termenul de 2 ani va fi aplicabil și acțiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanelor responsabile de producerea unui accident, dată fiind natura comercială a acțiunii”. În practica judiciară s-a decis însă că „acțiunea în regres a asigurătorului, pentru despăgubiri, contra celor răspunzători de producerea prejudiciului, derivă din subrogarea în drepturile asiguratului său, în limita indemnizației plătite și este valorificabil pe calea dreptului comun, fiind în afara raporturilor de asigurare, astfel încât se aplică termenul general de prescripție, iar acțiunea nu trebuie confundată cu cea pe care o are asigurătorul împotriva propriului asigurat”.

Sunt excluse de la incidența termenului de 2 ani acțiunile exercitate de toate celelalte persoane ale căror drepturi sau obligații s-au născut în afara raportului de asigurare, pentru care se va aplica termenul general de 3 ani. Astfel, în cazul asigurării de răspundere civilă, acțiunea directă a terței persoane păgubite împotriva asigurătorului trebuie să se exercite în termenul general de prescripție de 3 ani, deoarece are ca temei juridic faptul ilicit, și nu raportul de asigurare.

Contract de intermediere

Conform art. 2519 alin. (2) NCC, se prescrie în termen de 2 ani și dreptul la acțiune privind plata remunerației cuvenită intermediarilor. Dispoziția legală menționată este de strictă interpretare, astfel că ea nu va fi aplicabilă în cazul în care se invocă, de către intermediar, pretenții de altă natură, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile efectuate cu ocazia intermedierii (art. 2098 NCC) etc. De asemenea, termenul de prescripție menționat nu se va aplica în raporturile contractuale dintre client și terț, care vor fi supuse regimului de drept comun.

Termenul de prescripție de 1 an.Cazuri

Domeniu de aplicare.

Termenele speciale de 1 an se aplică în cazul acelor creanțe care nu sunt constate, de regulă, printr-un act scris, având în vedere că se bazează pe o prezumție de plată.

În consecință, în cazul în care creanța este recunoscută printr-un înscris, ce emană de la debitor, suntem în prezența unei datorii ordinare neplătite, pentru care se aplică termenul general de prescriptive.

În schimb, dacă, de exemplu, debitorul solicită printr-o scrisoare să i se comunice cuantumul exact al creanței, acest fapt nu este de natură să determine aplicabilitatea termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani. De asemenea, nu constituie o recunoaștere a datoriei de către debitor situația în care acesta afirmă că „nu cunoaște dacă respectiva factură a fost sau nu achitată”.

Alimentație publică și cazare.

Noțiunea de „alimentație publică" cuprinde atât structurile de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică [unități de alimentație din incinta structurilor de primire cu funcțiuni de cazare, unități de alimentație publică situate în stațiuni turistice, cât și cele administrate de societăți comerciale de turism, restaurante, baruri, unități de fast food, cofetării, patiserii.

De asemenea, noțiunea de „hotelier” trebuie interpretată lato sensu, semnificând
persoanele care reprezintă structurile de primire turistică cu funcție de cazare, astfel cum sunt
definite de art. 2 lit. d) din O.G. nr. 58/1998, respectiv hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri,
vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanță, campinguri, camere de închiriat în locuințe
familiale, nave fluviale și maritime, pensiuni turistice și pensiuni agroturistice și alte unități cu
funcțiuni de cazare turistică.

O asemenea interpretare este justificată de faptul că, prin lege este definit hotelierul ca fiind persoana care oferă servicii de cazare.

Termenul de 1 an va fi aplicabil doar acțiunilor exercitate de către profesioniști din alimentația publică sau hotelieri în vederea recuperării contravalorii serviciilor prestate, nefiind aplicabil acțiunilor intentate de beneficiarii serviciilor împotriva persoanelor care au prestat servicii de alimentație publică sau cazare. De asemenea, termenul va curge pentru fiecare prestație în parte, având în vedere dispozițiile art. 2503 alin. (2) NCC. Prin excepție, dacă prin convenția părților sau ca urmare a naturii serviciilor, debitorul este dator să achite un preț total al serviciului efectuat, atunci termenul de prescripție va începe să curgă de la data ultimei prestații.

Activități instructiv-educative.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 2520 pct. 2 NCC este necesar ca lecțiile să fie date cu ora, cu ziua sau cu luna. Per a contrario, dacă lecțiile au fost date cu anul atunci va fi aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 NCC.

Asistență medicală de specialitate.

Potrivit art. 2520 pct. 3 NCC, termenul de an va fi aplicabil și în cazul contravalorii vizitelor sau a operațiilor realizate de medici, prestațiilor realizate de asistente sau moașe și, respectiv, medicamentelor furnizate de farmaciști. Pentru a fi incident textul legal menționat, este necesar ca aceste persoane să-și exercite profesiunea cu respectarea legii.

De asemenea, textul legal trebuie să fie aplicabil, pentru identitate de rațiune, și veterinarilor, care potrivit statutului acestora, exercită medicina și chirurgia în ce privește animalele.

În schimb, dispozițiile art. 2520 pct. 3 NCC nu vor fi aplicabile în cazul cheltuielilor de spitalizare solicitate de un spital, având în vedere că dispoziția legală prin care se instituie un termen abreviat de 1 an este aplicabilă doar în cazurile stricte prevăzute de lege.

Vânzarea cu amănuntul.

Dispozițiile art. 2520 pct. 4 NCC nu sunt aplicabile în cazul vânzărilor „en gros”.

În cazul în care între vânzător și cumpărător, s-a stabilit ca achizițiile să
se facă în cont, urmând ca socotelile să se realizeze la o anumită perioadă, atunci termenul de
prescripție va începe să curgă de la data ultimelor operațiuni aferente contului.

Activități creative. Termenul de prescripție în cazul acțiunilor având ca obiect plata produselor de artizanat sau meșteșugărești este de asemenea de un an, care va începe să curgă de la data predării produselor către dobânditor.

Servicii efectuate de liber profesioniști.

În cazul avocaților, legea distinge în funcție de cum procesul a fost soluționat sau după cum procesul este în curs. în cazul în care procesul a fost soluționat, termenul de un an va începe să curgă din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau a împăcării părților. Dacă dosarul nu a fost finalizat atunci termenul de prescripție extinctivă va începe să curgă de la data ultimei prestații. Prin excepție, în ipoteza în care mandatul avocatului a încetat înainte de finalizarea dosarului, atunci termenul de prescripție extinctivă va curge din momentul când notificarea revocării mandatului a fost comunicată avocatului.

Apreciem că, deși legea stabilește pentru această situație faptul că termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării mandatului, această dispoziție este aplicabilă doar pentru ipoteza în care revocarea s-a făcut în prezența avocatului.

În ce privește activitățile prestate de notari sau executori judecătorești, termenul special de 1 an, va fi aplicabil pentru plata onorariilor percepute de aceștia pentru prestarea serviciilor solicitate. în schimb, în ce privește sumele datorate de beneficiarului serviciului, cu titlul de taxă de timbru sau alte sume, ce constituie venituri ale bugetului de stat, va fi aplicabil termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.

În cazul lucrărilor prestate de ingineri, arhitecți, geodezi, contabili și alți
liber-profesioniști, deși legea prevede că termenul de prescripție începe să curgă din momentul terminării lucrării, totuși, dacă părțile au prevăzut un termen ulterior pentru plata prestației, atunci termenul de prescripție va începe să curgă de la data expirării termenului.

Periodicitatea prestațiilor, serviciilor, lucrărilor

Având în vedere faptul că, în principiu, lecțiile, serviciile, furniturile, actele sau lucrările au un caracter divizibil, va începe să curgă un termen de prescripție extinctivă, distinct pentru fiecare prestație [art. 2503 alin. (2) NCC], iar existența unei continuități în desfășurarea lecțiilor, a furniturilor, a actelor sau a lucrărilor nu este de natură a întrerupe prescripția pentru sumele scadente

Prin excepție, dacă potrivit legii sau convenției părților, lecțiile, serviciile, furniturile, actele sau lucrările au fost privite ca un tot unitar, atunci termenul de prescripție va începe să curgă de la data ultimei prestații.

Spectacole.

Termenul de prescripție privind restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor va începe să curgă de la data la care spectacolul ar fi trebuit să aibă loc.

Activitate de transport.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 2521 alin. (2) NCC, este necesar ca activitatea de transport să privească bunuri și să nu existe o reglementare specială.

Astfel, dacă activitatea de transport va privi persoane, atunci norma legală mai sus menționată nu va fi aplicabilă, urmând a fi aplicabile reglementările speciale. Spre exemplu, în materia transportului aerian de mărfuri și persoane, termenul de prescripție este de 2 ani, care va începe să curgă de la data sosirii aeronavei la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească [anexa la Regulamentul (CE) nr. 2027/97 din 9 octombrie 1997 privind răspunderea transportatorilor aerieni în caz de accident].

Totodată, în cazul existenței unor reglementări speciale (de exemplu Regulamentul de 3 transport pe calea ferată, aprobat prin O.G. nr. 7/2005) privind termenul de prescripție în cazul transportului de bunuri vor fi aplicate cu prioritate aceste norme legale.

În cazul transportului succesiv sau combinat (art. 1957 NCC), termenul de prescripție va 4 fi de 3 ani.

CAPITOLUL II

CALCULUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE

2.1. Începutul prescripției extinctive

2.1.1. Regula generală

Principiul consacrat de art. 2523 NCC are un caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În plus, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, sau dacă după împrejurări trebuia să cunoască actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință sau nu trebuia să aibă cunoștință de elementele minime care fundează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.

Legea stabilește două momente alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive: pe de o parte, momentul subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv nașterea dreptului la acțiune, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune.

În această ultimă ipoteză, se susține că se poate recurge la un criteriu obiectiv, al omului prudent și diligent – bonus pater familiae – pentru a se determina dacă titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului la acțiune, urmând ca acest criteriu să fie completat cu un criteriu subiectiv, determinat de împrejurările concrete (care au marcat nașterea dreptului la acțiune).

Cerința ca dreptul să fie contestat, negat sau încălcat

Trebuie subliniat că nașterea dreptului la acțiune se produce în momentul în care titularul dreptului subiectiv nu primește satisfacția la care este îndreptățit, soluție justificată de faptul că, până în momentul în care dreptul subiectiv nu este încălcat, contestat sau negat, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acțiune.

De exemplu, termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere.; termenul de prescripție pentru formularea unei acțiuni posesorii începe să curgă de la data deposedării sau a tulburării; dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată.

Existența unor cauze de suspendare a prescripției extinctive

Dacă, înainte de a începe curgerea termenului de prescripție extinctivă, există o cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive, atunci are loc o prorogare a momentului în care începe să curgă prescripția extinctivă, urmând ca acest moment să fie identic cu acela în care încetează cauza de suspendare a cursului prescripției extinctive.

2.1.2. Excepții de la regula generală instituită de art. 2524 NCC

2.1.2.1. Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face

Obligații contractuale „de a da” sau „de a face”.

Obligația „de a da” înseamnă transmiterea dreptului de proprietate sau a oricărui drept real ori constituirea unui asemenea drept asupra unui bun. Transmiterea dreptului de proprietate și a oricărui drept patrimonial transmisibil se produce frecvent prin efectul unor contracte, cele mai multe numite, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, renta viageră etc. Principiul potrivit căruia, în contractele translative de proprietate, transmiterea dreptului de proprietate se realizează automat și ex lege, este consacrat de art. 1273 NCC.

Prin urmare, ca regulă, termenul de prescripție extinctivă pentru formularea acțiunilor vizând valorificarea unei obligații „de a da”, va începe să curgă din momentul încheiem contractului translativ sau constitutiv privind dreptul de proprietate sau alt drept real.

O astfel de acțiune prin care se tinde la valorificarea obligației „de a da” este, de exemplu, acțiunea în prestație tabulară prevăzută de art. 896 NCC, în ipoteza în care titularul dreptului refuză să-și dea consimțământul în vederea radierii dreptului său de proprietate, având în vedere că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, transferul dreptului de proprietate este condiționat de radierea dreptului de proprietate al înstrăinătorului și respectiv înscrierea în cartea funciară al dreptului real dobândit de către achizitor. [art. 1273 alin. (3) NCC, raportat la art. 885 NCC' Prin urmare, termenul de prescripție va începe să curgă, în principiu, de la data încheien: contractului translativ al dreptului de proprietate.

Prin excepție, dacă părțile, prin voința lor, au amânat transferul dreptului de proprietar sau al altui drept real, pentru un moment ulterior încheierii contractului, atunci termenul ce prescripție va începe să curgă din momentul exigibilității obligației „de a da”.

Obligațiile „de a face” au o largă aplicabilitate practică și pot include obligațiile de predare a unui bun cert sau determinat în individualitatea sa, obligația de plată a unei sume de bani on at predare a unei cantități de bunuri generice, obligațiile de executare sau prestare de servicii etc

Având în vedere că, în principiu, executarea obligației poate fi solicitată imediat duri încheierea contractului, înseamnă că obligațiile sunt exigibile, imediat după încheierei contractului, moment din care va începe să curgă și termenul de prescripție extinctivă. Astfel, at exemplu, în cazul împrumutului de consumație, dacă nu s-a prevăzut un termen de restituire atunci prescripția începe să curgă de la momentul încheierii contractului (art. 2163 NCC).

Totuși, în aprecierea exigibilității obligațiilor, urmează a se ține cont de natura obligațiilor sau, după caz, de voința părților. Astfel, pot exista următoarele ipoteze în care termenul at prescripție începe să curgă la un alt moment decât acela al încheierii contractului: obligația a de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de locațiune ia naștere la data încetării contractului de locațiune și, prin urmare, la acest moment începe să curgă termenul de prescripție extinctivă; în cazul contractului de comodat, prescripția dreptului la acțiune privind restituirea bunului va începe să curgă de la data expirării termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinței comodatarului, ce s-a avut în vedere la încheierea contractului, sau de la data încheierii contractului, dacă lucrul este de folosință permanentă și părțile nu au convenit un termen.

Obligații afectate de un termen suspensiv. Î

În cazul existenței unui termen suspensiv ce afectează executarea obligației, termenul de prescripție începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv, mai precis din ziua următoare împlinirii acestuia.

Regula menționată se aplică atât în cazul termenului suspensiv cert, cât și al celui incert, deoarece textul nu distinge – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

De observat că începutul prescripției extinctive nu este condiționat de punerea în întârziere, deoarece, în caz contrar, acest moment ar fi lăsat la bunul plac al celui împotriva căruia curge prescripția, ceea ce ar fi inadmisibil.

În situația în care există mai multe termene suspensive, succesive și independente, va exista câte un început de prescripție extinctivă pentru fiecare din aceste termene. Prin excepție, în cazul existenței unui termen suspensiv exclusiv în favoarea creditorului, dacă creditorul renunță la termenul suspensiv, termenul de prescripție al acțiunii creditorului va începe să curgă din momentul renunțării.

Obligații afectate de o condiție suspensivă

În cazul unei obligații contractuale afectate de o condiție suspensivă, termenul de prescripție va începe să curgă după data îndeplinirii condiției. Totuși, în cazul existenței unei obligații afectate de o condiție suspensivă pur potestativă din partea creditorului, termenul de prescripție va începe să curgă potrivit regulii prevăzute de art. 2524 alin. (1) NCC, iar nu conform celei prevăzute de art. 2524 alin. (2) NCC, întrucât există posibilitatea ca creditorul, prin inacțiunea lui, să întârzie momentul când prescripția va începe să curgă în favoarea debitorului lui.

2.1.2.2. Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor

În cazul desființării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acțiunea prin care cel ce a înstrăinat sau a constituit dreptul real solicită restituirea prestației sale are caracterul unei acțiuni reale, devenind aplicabile regulile care guvernează domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor reale. În toate celelalte cazuri, acțiunea în restituire are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale, fiind deci acțiune prescriptibilă extinctiv, care se încadrează, lato sensu, în acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză sau uneori pe acțiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unul act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

Prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor nu trebuie confundată cu prescripția dreptului la acțiunea în desființarea (ori încetarea) actului, pe temeiul nulității relative, rezoluțiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când pentru aceasta din urmă există reguli diferite pentru începerea prescripției.

2.1.2.3. Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive

În cazul în care debitorul este ținut la prestații succesive (cum sunt chirii, arenzi, dobânzi, furnituri, rente etc), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual, urmează ca, în principiu, să curgă un termen de prescripție distinct pentru fiecare prestație, termen calculat de la data exigibilității fiecărei prestații.

Principiul mai sus menționat se aplică și:

în cazul dobânzilor fructe civile;

în cazul acțiunii având ca obiect plata majorărilor de întârziere

Totuși, în cazul în care prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenție, un tot unitar, atunci prescripția dreptului la acțiure va începe să curgă de la data când ultima prestație era exigibilă.

În acest sens, s-a decis că, „în materie de construcții, întrucât raporturile contractuale se derulează prin prestări succesive și se încheie numai după recepția finală a lucrărilor, termenul de prescripție pentru contravaloarea lucrărilor începe să curgă de la data procesului-verbal de recepție definitivă”.

De asemenea, s-a mai statuat că, „în cazul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma simplificată a comenzii urmată de livrare, prescripția dreptului la acțiune privind plata prețului începe si curgă de la data ultimei livrări”.

În ipoteza în care nu este clar dacă ne aflăm în prezența unei singure prestații, nascute dintr-un complex de fapte generatoare sau, dimpotrivă, în fața unei multiplicități de prestări deosebite, născute, fiecare, din fapte diferite, soluția trebuie nuanțată în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

2.1.2.4. Dreptul la acțiunea în materia asigurărilor

În cazul unei asigurări contractuale, dacă părțile sau legea stipulează un termen pentru plata primei, respectiv a indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor, prescripția va începe să curgă la expirarea termenului legal sau convențional.

De menționat că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurare contractuală (iar nu prin efectul legii) și privește exclusiv raporturile dintre asigurător și asigurat (contractant), nicidecum raporturile dintre asigurat și terți ori dintre asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, și terții răspunzători de prejudiciu.

În ipoteza în care, prin voința părților sau prin lege, nu a fost stabilit un termen pentru plata primei de asigurare, atunci, întrucât obligația de plată a primei este exigibilă din momentul încheierii contractului de asigurare, prescripția va începe să curgă din momentul încheierii contractului de asigurare.

Dacă părțile sau legea nu prevăd un termen pentru plata indemnizației de asigurare sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător, atunci prescripția dreptului la acțiune pentru plata despăgubirilor începe să curgă de la data producerii evenimentului asigurat.

În acest sens, în practică judiciară s-a decis că, „în situația în care asiguratul a plătit ratele, singura condiție necesară pentru nașterea obligației de plată a asigurătorului este producerea riscului asigurat, dată de la care curge termenul de prescripție de 2 ani, în materie de asigurări. Prescripția dreptului la acțiune împotriva asigurătorului nu este suspendată pe perioada soluționării procesului penal în care a figurat ca inculpat conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier”.

2.1.2.5. Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

Legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, unul de natură subiectivă și altul de natură obiectivă.

Momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției, chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, deoarece, atât timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, el nu poate acționa.

Momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanță, de la caz la caz, în funcție de împrejurări.

În ipoteza în care dispoziții legale speciale stabilesc un termen în care trebuie descoperit prejudiciul, atunci termenul de prescripție va începe să curgă cel mai târziu de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru descoperirea prejudiciului.

În cazul în care fapta ilicită dă naștere, direct sau indirect, mai multor pagube succesive, dacă pagubele viitoare sunt eventuale, atunci termenul de prescripție al acțiunii în reparație va începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea fiecărei eventualități .

Atunci când victima este un minor de sub 14 ani sau o persoană pusă sub interdicție, cel care trebuie să cunoască prejudiciul și persoana chemată să răspundă este reprezentantul legal, adică, după caz, părinții sau vreunul din ei, tutorele ori curatorul, întrucât ei sunt cei care urmează să pretindă, în numele minorului sau al celui pus sub interdicție, reparația ce i se cuvine acestuia. Dacă păgubitul este minor de cel puțin 14 ani împliniți, elementele dreptului de reparație trebuie să-i fie cunoscute atât lui, cât și ocrotitorului său legal, chemat de lege să-i încuviințeze actele și să-l asiste în litigiile sale, fiind vorba de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, care, desigur, stă singură în judecată, însă numai cu asistența ocrotitorului legal.

Conform legii, dispozițiile art. 2528 alin. (1) NCC se aplică prin analogie și în cazul acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fară justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

În concret, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, prescripția dreptului la acțiunea în repetițiune începe să curgă de la data la care cel sărăcit a cunoscut (sau trebuia să cunoască) micșorarea patrimoniului său și sporirea corespunzătoare a patrimoniului altei persoane.

De asemenea, plata nedatorată presupune o plată efectuată din „eroare”, ceea ce înseamnă că, la data plății, solvens-ul nu cunoștea faptul că nu datorează nimic, că a făcut o plată lipsită de cauză, astfel încât prescripția dreptului la acțiunea în repetițiune nu poate să înceapă să curgă decât de la o dată ulterioară, respectiv când acesta din urmă ia (sau trebuia să ia) cunoștință de acest fapt.

2.1.2.6. Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic

În caz de violență, există un singur moment obiectiv, de la care prescripția începe să curgă – data încetării violenței -, deoarece, prin ipoteză, numai după această dată victima poate acționa. Pentru a se constata încetarea violenței, este indicat să aibă în vedere, cumulativ, atât încetarea amenințării, cât și „imposibilitatea” ca răul să se producă

Totodată, și termenul de prescripție al acțiunii în daune, exercitată de victima violenței, 2 va începe să curgă de la data încetării violenței, întrucât, în caz contrar, ar însemna ca victima violenței să acționeze sub imperiul temerii insuflate de autorul viciului de consimțământ.

Având în vedere că, în cazul dolului, o parte contractantă este indusă în eroare pentru a încheia un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, în mod firesc legea prevede că termenul de prescripție al acțiunii în nulitate relativă începe să curgă de la data descoperirii dolului, întrucât, la acel moment, titularul dreptului la acțiunea în nulitate a cunoscut nașterea dreptului său, conform art. 2523 NCC.

Pentru celelalte cauze de nulitate relativă, legea fixează două momente alternative de la care începe să curgă prescripția extinctivă, anume, fie momentul subiectiv al cunoașterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic.

Prin urmare, termenul de 18 luni are rolul de a marca, în mod obiectiv, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, în ipoteza în care cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută anterior expirării acestui termen. De observat că, în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă sau al celor lipsite de capacitate de exercițiu, importanță pentru curgerea termenului de prescripție prezintă momentul în care reprezentantul legal sau cel chemat de lege să-i încuviințeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza de nulitate refativă, fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că minorul sau incapabilul a cunoscut cauza de nulitate la un moment anterior. Desigur, prin dispoziții legale special – de exemplu: art. 990 alin. (4) NCC, art. 1076 alin. (2) NCC – se pot stabili alte momente de începere a curgerii termenului de prescripție.

Ipoteza în care acțiunea în nulitate relativă este formulată de către un terț. Pot exista diverse situații, prevăzute de lege, în care un terț are calitate procesuală activă pentru formularea unei acțiuni în nulitate relativă a unui act juridic, acțiune care va fi de asemenea prescriptibilă, urmând ca termenul de prescripție să curgă de la momentul în care terțul a luat cunoștință de cauza de nulitate relative sau de la data la care terțul ar fi trebuit să ia cunoștință de cauza de nulitate relative.

Excepția nulității relative. în ceea ce privește excepția nulității relative, în literature de

specialitate s-a susținut că aceasta este imprescriptibilă, fiind necesar a se distinge între excepția de nulitate, care reprezintă o simplă apărare, și excepția de nulitate prin care se încearcă valorificarea de către pârât a unei pretenții proprii, respectiv intenția de a obține chiar anularea actului, situație în care „excepția” este inadmisibilă, întrucât mijlocul tehnic de realizare a acesteia îl constituie numai acțiunea, prescrisă prin ipoteză, iar nu excepțiunea.

O asemenea soluție doctrinară și-a găsit în prezent reglementarea legală, în conformitate cu art. 1249 alin. (2) teza a II-a NCC, partea căreia i se cere executarea contractului putând opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare.

Desigur că, în ipoteza în care se invocă excepția de nulitate, instanța nu va pronunța nulitatea actului ce constituie fundamentul pretențiilor reclamantului, câtă vreme nu există o cerere reconvențională în acest sens, ci, dacă va aprecia excepția întemeiată, va respinge acțiunea în pretenții a reclamantului ca nefondată.

2.1..2.7. Dreptul la acțiune în răspundere pentru vicii aparente

Acțiunea în garanție pentru vicii aparente

În ipoteza în care, prin lege sau contract, se prevede obligația transmițătoralui unui bun sau a prestatorului unor servicii, de a răspunde și pentru vicii aparente, atunci termenul de prescripție va începe să curgă de la data predări: sau a recepției finale a bunului sau a lucrării, după caz.

O asemenea soluție legislativă este justificată de faptul că recepția bunului sau a lucrării presupune un examen al acestora, ce generează o excludere a posibilității dobânditorului sau a beneficiarului de a mai invoca viciile aparente /neconformitatea aparentă a bunului preluat cu excepția situației în care legea sau contractul prevede o asemenea posibilitate.

Prin urmare, se prezumă că, din momentul recepției finale, dobânditorul sau beneficiarul lucrării trebuie să aibă cunoștință ce viciile aparente, moment care marchează începutul termenului de prescripție.

În situația ivirii unor vicii aparente ulterior recepției, dacă s-a prevăzut un termen de garanție pentru vicii aparente, apreciem că termenul de prescripție al acțiunii în garanție vi începe să curgă din momentul descoperirii viciilor, dacă această împrejurare are loc în cursul termenului de garanție sau de la expirarea termenului de garanție, dacă viciile, deși s-au produs în cursul termenului de garanție, nu au fost descoperite de persoana interesată.

În cazul în care, prin lege sau convenția părților, s-a prevăzut un termen convențional pentru remedierea defecțiunilor, termenul de prescripție va începe să curgă de la data expirări termenului de remediere. care, având o natură suspensivă, prorogă începutul curgerii prescripției.

2.1.2.8. Dreptul la acțiune în răspundere pentru vicii ascunse

Dispozițiile art. 2531 NCC sunt aplicabile doar în cazul viciilor ascunse.

Este de observat că se au în vedere, în primul rând, viciile lucrului, ale lucrării și ale construcției, adică acele lipsuri sau deficiențe calitative de natură să împiedice întrebuințarea lucrului (a construcției) sau a lucrării conform destinației lor, ori, după caz, să micșoreze folosința acestora într-o măsură apreciabilă, semnificativă.

În al doilea rând, prin vicii ascunse se înțeleg acele deficiențe care există, cât și cele ale căror cauze există, la data predării lucrului sau, după caz, a lucrării ori a construcției, și care nu pot fi descoperite cu mijloace obișnuite, și ca urmare a unei verificări serioase.

De asemenea, dispoziția legală menționată este aplicabilă și în cazul îndeplinirii neconforme a obligațiilor contractuale, respectiv al lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr-o verificare normală, precum și al produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca și în situația bunurilor sau a lucrărilor pentru care există un termen de garanție pentru buna funcționare.

Atunci când a fost stipulat un termen de remediere a defecțiunilor, fiind vorba de un 3 termen suspensiv prescripția- extinctivă va începe să curgă de la data de expirării termenului, conform art. 2524 alin. (2) NCC.

Începutul prescripției extinctive.

Astfel cum rezultă din analiza dispoziției legale menționate, sunt stabilite, în mod alternativ, două momente de la care poate începe să curgă prescripția:

un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor;

un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanție de 1 an pentru lucru sau lucrare (sau 1 lună în caz de lucrări curente); de 3 ani (sau 3 luni în caz de lucrări curente), pentru construcție.

În ceea ce privește data „descoperirii” viciilor, aceasta trebuie să rezulte din diferite acte cu putere doveditoare, fără să existe o anumită formă impusă, deoarece, constituind o chestiune de fapt, este admis orice mijloc de probă.

De asemenea, dacă descoperirea viciilor s-a efectuat prin constatări succesive, la diferite intervale de timp, dreptul la acțiune se naște la data încheierii ultimului act de constatare.

Natura juridică a termenelor de 1 an (sau 1 lună) și, respectiv, 3 ani (sau 3 luni)

Conform art. 2351 alin. (4) NCC, termenele de 1 an (sau 1 lună), respectiv, 3 ani (sau 3 luni) au natura juridică a unor termene de garanție legale, aplicabile ori de câte ori, prin dispoziții legale exprese sau prin convenția părților, nu au fost stabilite alte termene de garanție.

Prin urmare, aceste termene au un caracter general și subsidiar, în înțelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului.

În plus, este de menționat că termenele de garanție nu trebuie confundate cu termenele de prescripție, întrucât au o finalitate diferită și, prin urmare, nu sunt susceptibile de întrerupere sau de suspendare.

2.2. Suspendarea prescripției extinctive

Cazurile generale de suspendare a prescrinției

Caracterele juridice ale cazurilor de suspendare a prescripției extinctive, prevăzute de art. 2532 NCC, prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale (fiind precis determinate prin lege), sunt limitative (nu pot fi aplicate prin analogie în alte cazuri) și își produc efectele de drept (organul de jurisdicție constată producerea lor).

Este de subliniat că intervine o suspendare a prescripției extinctive doar în situația în care prescripția a început să curgă. În ipoteza în care cazurile prevăzute de art. 2532 NCC intervin înainte de începerea curgerii prescripției, va interveni o prorogare a momentului la care va începe să curgă prescripția extinctivă.

Suspendarea prescripției între soți.

Cursul prescripției extinctive este suspendat între soți, indiferent dacă soții sunt sau nu despărțiți în fapt, întrucât legea nu distinge. În schimb, această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubine. În cazul unei căsătorii putative, de suspendarea prescripției extinctive se va putea prevala doar soțul de bună-credință.

Suspendarea prescripției între ocrotitor și ocrotit.

Termenul de prescripție extinctivă va fi suspendat între ocrotitor și ocrotit cât timp durează ocrotirea și până la darea și aprobarea socotelilor, operațiune juridică pe care o realizează instanța de tutelă.

Acest caz de suspendare se aplică în raporturile dintre părinte, tutore sau curator, pe de o parte, și minor, cel pus sub interdicție judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană și ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz.

Suspendarea prescripției între administrator și administrat.

Această cauză de suspendare se aplică oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, altele decât cele prevăzute de art. 2532 pct. 2 NCC, indiferent de izvorul acestora (legea, hotărârea judecătorească, contractul), și durează până când administratorul – persoană fizică sau juridical – este descărcat de gestiune, adică până când socotelile sunt date și aprobate.

Suspendarea prescripției în cazul lipsei unui reprezentat sau ocrotitor legal.

În cazul lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal al titularului dreptului la acțiune (creditor), intervine de asemenea suspendarea prescripției extinctive. În schimb, având în vedere rațiunea prescripției extinctive, în situația lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului
legal al debitorului nu va interveni o suspendare a prescripției extinctive.

Ascunderea existenței creanței sau a exigibilității acesteia.

Acest caz de suspendare este aplicabil în cazul în care debitorul, fiind de rea-credință, ascunde creditorului fie existența datoriei, fie exigibilitatea acesteia. Desigur, dacă creditorul are cunoștință de existența creanței sau de exigibilitatea acesteia, din alte împrejurări, este lipsită de relevanță atitudinea debitorului de a ascunde existența creanței.

În plus, pentru a interveni cauza de suspendare, este necesar ca debitorul să fi fost de rea-credință, astfel încât simpla neglijență a debitorului în a comunica creditorului (de exemplu: succesorului creditorului inițial) existența creanței sau exigibilitatea acesteia nu este de natură a atrage suspendarea termenului de prescripție extinctivă.

Purtarea de negocieri în scopul soluționării amiabile a litigiului.

Pentru a opera suspendarea este necesar ca negocierile să fi fost purtate în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar nu pentru alte considerente, și ca acestea să fi avut loc în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție, fiind indiferentă împrejurarea când aceste negocieri au fost inițiate.

Prin urmare, nu au caracter suspensiv negocierile purtate înainte de ultimele 6 luni ale termenului de prescripție extinctive sau după împlinirea termenului de prescripție extinctivă.

Concilierea sau reclamația prealabilă.

Acest caz este incident în ipoteza în care legea prevede obligativitatea sau posibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în scopul rezolvării amiabile a litigiului, situație în care suspendarea operează de la data inițierii unei astfel de proceduri și până la momentul în care partea interesată a aflat sau trebuia să afle rezultatul procedurii, dar nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii.

Participarea la forțele armate care sunt pe picior de război

Această cauză de suspendare presupune că fie creditorul, fie debitorul participă la forțele armate care sunt în stare de mobilizare sau de război. Prin urmare, nu va opera suspendarea în cazul în care debitorul sau creditorul este cadru activ în forțele armate ori satisface serviciul militar în termen, dar forțele armate nu sunt pe picior de război. în schimb, dacă creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internațional, sub egida ONU sau NATO, efectul suspensiv trebuie, totuși, să opereze, pentru identitate de motive.

Conform art. 1351 alin. (2) NCC, forța majoră constă într-un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Deoarece forța majoră este un fapt, un eveniment, independent de voința și de posibilitățile de prevedere, care creează un obstacol de neînlăturat în executarea unei obligații, este necesar ca cel care invocă un caz de forță majoră să producă dovezi din care să rezulte că a fost în imposibilitate să săvârșească un act de întrerupere a prescripției, adică să dovedească o împrejurare care a creat pentru el un obstacol, pe care nu a putut și nici nu era posibil să-1 înlăture.

Deci simplele dificultăți sau unele condiții mai grele decât cele normale nu pot fi calificate drept forță majoră.

Desigur, suspendarea va opera cât timp va dura forța majoră, iar, dacă nu are caracter definitiv, trebuie să fi intervenit în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție extinctivă pentru a avea un efect suspensiv.

Suspendarea prescripției în materie succesorală

Conform art. 1114 alin. (2) NCC, moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund de datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile moștenirii, proporțional cu cota fiecăruia, iar potrivit art. 1114 alin. (1) NCC, acceptarea succesiunii consolidează calitatea de moștenitor.

Prin urmare, având în vedere că, între momentul decesului defunctului și cel al acceptării succesiunii, există incertitudine asupra persoanelor care au calitatea de moștenitor și, implicit, de debitor, legea a prevăzut suspendarea termenului de prescripție extinctivă pe această perioadă.

Prin excepție, în cazul numirii unui administrator, existând posibilitatea formulării acțiunii în pretenții împotriva acestui administrator și a valorificării bunurilor succesiunii conform art. 1155 alin. (2) NCC, cauza de suspendare va înceta din momentul numirii administratorului.

Prin excepție, legea prevede că, dacă moștenitorii sunt titulari de creanțe asupra moștenirii, atunci termenul de prescripție va fi suspendat între momentul acceptării succesiunii și cel al lichidării succesiunii, operație care, de regulă, se realizează prin partaj.

Moștenitorii defunctului-titulari de creanțe.

În cazul în care defunctul a fost titularul unor creanțe ce nu au fost valorificate înainte de deces, dacă nu operase prescripția extinctivă, decesul defunctului va determina, ope legis, o suspendare a termenului de prescripție, până la momentul acceptării succesiunii de către moștenitori sau până la momentul numirii unui administrator.

În ipoteza în care moștenitorii au acceptat succesiunea la diverse intervale de
timp, apreciem că suspendarea termenului de prescripție trebuie apreciată distinct, față de fiecare dintre moștenitor, întrucât acceptarea prealabilă de către un moștenitor (cu consecința încetării cauzei de suspendare a termenului de prescripție) nu poate prejudicia ceilalți moștenitori care au acceptat succesiunea ulterior, în cursul termenului de opțiune succesorală.

Efectele suspendării prescripției

Efectul cert al suspendării prescripției.

Pentru analiza efectului general al prescripției extinctive, este necesar a se distinge între: efectul anterior apariției cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de suspendare și efectul ulterior cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect, întrucât timpul scurs între începutul prescripției și data apariției cauzei de suspendare rămâne neatins, intrând în calculul termenului de prescripție.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripției pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripție.

În fine, ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripției, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare care, prin ipoteză, nu fusese afectat de suspendare.

De subliniat că, odată cu suspendarea prescripției dreptului la acțiune privind pretenția principală (dreptul principal), se va suspenda și prescripția acțiunii privind pretențiile accesorii.

Efectul eventual

Efectul special al suspendării prescripției constă, în esență, în prorogarea, prelungirea momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă, în așa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii termenului de prescripție, să se asigure, pentru introducerea cererii de chemare în judecată, 6 luni ori o lună, după cum termenul de prescripție aplicabil este mai mare de 6 luni ori cel mult de 6 luni, după caz.

Desigur, efectul prevăzut de art. 2534 alin. (2) NCC are un caracter eventual întrucât intervine doar în situația în care termenul de prescripție rămas după încetarea cauzei de suspendare este mai mic de 6 luni (în cazul termenelor de prescripție extinctivă mai mari de 6 luni) sau mai mic de 1 lună (în cazul termenelor de prescripție extinctivă de cel mult 6 luni).

Avantajul suspendării prescripției

Persoanele care pot invoca intervenirea suspendării prescripție extinctive.

În primul rând, suspendarea prescripției extinctive poate fi invocată doar de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, respectiv de titularul dreptului supusprescripției.

De asemenea, cauza de suspendare va putea fi invocată și în cazul exercitării unei acțiuni oblice, de către creditorul titularului dreptului supus prescripției. Totodată, se susține că o asemenea posibilitate aparține și succesorilor universali, cu titlu universal sau succesorului cu titlul particular (dacă dreptul supus prescripției face obiectul unui act translativ)

În al doilea rând, având în vedere dispozițiile art. 1433 alin. (1) NCC, respectiv art. 1441 alin. (1) NCC, suspendarea prescripției față de unul dintre creditorii unei obligații indivizibile/ solidare va produce efecte și față de ceilalți creditori, astfel că și aceștia vor fi îndreptățiți să invoce cauza de suspendare a prescripției, personală doar unuia dintre creditori.

Sfera persoanelor împotriva cărora se poate invoca intervenirea suspendării

Suspendarea prescripției față de fideiusor sau față de debitor își va produce efectele, în mod automat, față de debitor, respectiv fideiusor. De asemenea, conform art. 1449 alin. (1) NCC, suspendarea prescripției față de unul dintre debitorii solidari își produce efectele și față de ceilalți codebitori solidari.

Întreruperea prescripției extinctive

Cazurile de întrerupere a prescripției

Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cause întreruptive și începerii unei alte prescripții extinctive.

De sigur cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele intervin după ce prescripția a început să curgă, întrucât dacă intervin înainte ca prescripția să fi început să curgă efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripției.

Totodată dacă intervenirea cauzelor întreruptive se produce după împlinirea termenului de prescripției, arunci acestea sunt lipsite de efecte, deoarece dreptul la acțiune era deja stins.

Analiza cazurilor de întrerupere a prescripției.

Recunoașterea datoriei reprezintă o cauză de întrerupere dacă intervine în cursul termenului de prescripție și se poate realiza fie printr-un act de executare voluntar din partea debitorului, fie în alt mod. Recunoașterea, pentru a avea caracter întreruptiv,
trebuie să fie făcută personal de către debitor. Astfel, de exemplu, în cazul în care calitatea
de debitor aparține unei societăți comerciale, recunoașterea dreptului din partea unui asociat
nu valorează o întrerupere a cursului prescripției.

Mijloacele procesuale de invocare a dreptului de creanță, constituie de asemenea cause de întrerupere a termenului de prescripție și se pot concretiza într-o cerere de chemare în judecată, o cerere arbitrală, înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, intervenția formulată în cadrul executării silite pornită de alți creditori, invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției extinctive, întrucât presupune că titularul dreptului a ieșit din starea de expectativă, astfel că, din acest moment, lipsește justificarea intervenirii prescripției extinctive. Per a contrario, un simplu denunț penal nu are caracter întreruptiv de prescripție, având în vedere caracterul limitativ al cazurilor de întrerupere a prescripției extinctive.

Totuși, într-o asemenea situație, în măsura în care nu este cunoscut autorul, va opera o prorogare a momentului în care începe să curgă prescripția extinctivă, în conformitate cu art. 2528 alin. (1) NCC. În schimb, dacă despăgubirile se acordă din oficiu, începerea urmăririi penale, chiar dacă este in rem și chiar dacă nu s-a realizat o constituire de parte civilă, va opera o întrerupere a cursului prescripției extinctive.

Punerea în întârziere a debitorului, realizată în conformitate cu art. 1521 și urm. NCC, este de natură a determina o întrerupere a prescripției extinctive, cu condiția ca cererea de chemare în judecată să fie introdusă în termen de cel mult 6 luni de la realizarea punerii în întârziere.

Cauze convenționale de întrerupere

Având în vedere că părțile pot să instituie, pe cale convențională, conform art. 2515 alin. (3) NCC, noi cauze de întrerupere a prescripției extinctive, rezultă că prescripția extinctivă va fi întreruptă și în cazul instituirii unor asemenea cauze.

Recunoașterea dreptului

Recunoașterea, fiind un act juridic, trebuie să întrunească toate condițiile de validitate (capacitate, consimțământ, obiect, cauză), în plus, întrucât recunoașterea este un act juridic unilateral, pentru a se forma valabil și a-și produce efectele aceasta nu presupune obținerea consimțământului titularului dreptului recunoscut (al creditorului) și nici nu este necesară comunicarea.

Recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică, făcută în cunoștință de cauză, în privința existenței dreptului și a titularului acestuia la care se referă recunoașterea, și să se producă înăuntrul termenului de prescriptive.

Întrucât recunoașterea reprezintă, în fapt, o renunțare la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită (art. 2507 NCC), apreciem că se impune ca autorul recunoașterii să aibă capacitatea deplină de exercițiu, conform art. 2509 NCC.

Felurile recunoașterii

Recunoașterea poate fi expresă sau tacită, putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia. Recunoașterea expresă poate să rezulte atât dintr-o convenție a părților, cât și dintr-o declarație unilaterală, scrisă sau verbală, prin care, direct sau indirect, dar întotdeauna fără echivoc, cel în favoarea căruia curge prescripția (debitorul) confirmă existența dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Astfel, recunoașterea expresă poate rezulta din orice înscris care constată mărturisirea existenței unui drept, cum ar fi o scrisoare adresată creditorului, cuprinzând declarația concretă de recunoaștere a datoriei, înscrierea creanței în tabloul creditorului depus de debitor în cazul procedurii insolvenței etc.

Recunoașterea tacită rezultă din orice fapt sau act care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui acțiune se prescrie, cum ar fi: plata unei părți din datorie cu titlu de acont; achitarea dobânzilor aferente datoriei; cererea de prelungire a termenului de plată; solicitarea amânării executării obligației prin eșalonarea plății; însușirea concluziilor raportului de expertiză tehnică de stabilire a valorii bunurilor distruse sau avariate.

De asemenea, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moștenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile și sarcinile moștenirii poate echivala cu o recunoaștere din partea celorlalți moștenitori.

Și livrările succesive efectuate de debitor, după expirarea termenelor contractuale, constituie recunoașteri ale debitului și, ca atare, întrerup cursul prescripției.

În schimb, nu valorează o recunoaștere tacită refuzul debitorului de a răspunde la notificările creditorului.

Totodată, conform art. 2538 alin. (3) NCC, se prezumă că valorează recunoaștere tacită și deținerea unui bun individual determinat, în baza unui act juridic desființat pentru o cauză de ineficacitate, câtă vreme bunul nu a fost solicitat în baza unei acțiuni reale sau personale. De observat că legea are în vedere ipoteza în care bunul individual determinat este solicitat pe baza unei acțiuni ulterioare momentului desființării actului juridic, nefiind aplicabilă dispoziția menționată în cazul în care, odată cu acțiunea în desființarea actului juridic, se solicită și predarea bunului individual determinat.

Efectele recunoașterii.

Ca o consecință a aplicării regulii accesorium sequitur principale, recunoașterea de către debitor a unui drept de creanță va întrerupe și prescripția acțiunii privind pretențiile accesorii acelei creanțe (dobânzi, penalități ș.a.), ceea ce face ca, și pentru respectivele pretenții, să curgă un nou termen de prescriptive.

Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare

Prin „cerere de chemare în judecată” se înțelege atât cererea introductivă de instanță, cât și cererea incidență făcută într-un proces deja înregistrat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv cererea reconvențională, de chemare în garanție, de intervenție etc

În cazul în care a avut loc o completare sau o modificare a cererii de chemare în judecată, pentru a se aprecia dacă s-a realizat o întrerupere a termenului de prescripție, prin cererea de chemare în judecată inițială, este necesar a se distinge în două ipoteze.

Astfel, dacă, potrivit legii procesuale civile, cererea de chemare în judecată nu se consideră modificată, ca urmare a completărilor sau a precizărilor ulterioare, sau dacă modificarea nu este esențială, respectiv nu constă în schimbarea unuia dintre elementele autorității de lucru judecat -părți, obiect și cauză – , atunci întreruperea prescripției va opera odată cu cererea de chemare în judecată inițială. În celelalte cazuri, întreruperea prescripției va opera odată cu formularea cererii completatoare sau modificatoare.

Conform legii, caracterul întreruptiv aparține atât cererii de chemare în judecată, cât și cererii arbitrale, cererii de înscriere a creanței la masa credală, cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornită de alți creditori, constituirii de parte civilă în cursul procesului penal.

Condiții

Pentru a opera întreruperea prescripției, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

Cererea trebuie introdusă la o instanță judecătorească sau alt organ cu atribuții jurisdicționale, ori organ de urmărire penală, chiar dacă acestea sunt necompetente.

Prin urmare, formularea unei cereri în fața unui organ administrativ, care nu are atribuții jurisdicționale, nu are caracter întreruptiv. Totodată, s-a apreciat că „prescripția extinctivă nu va fi considerată ca întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanță necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunțe soluția declinării de competență, ci va respinge cererea ca nefiind de competența instanței române (art. 157 din Legea nr. 105/1992), sau când se respinge cererea ca inadmisibilă, ca urmare a competenței unui organ administrativ”;

cererea trebuie să privească fondul dreptului, respectiv prin formularea unei astfel de cereri să se tindă la o recunoaștere, chiar și indirectă, a dreptului supus prescripției extinctive. în acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că nu au caracter întreruptiv: adresa emisă de creditor prin care solicită plata creanței; cererea de asigurare a dovezilor; încercarea de conciliere prealabilă:

cererea trebuie să fie serioasă, adică făcută cu scopul de a fi admisă. Prin urmare, retragerea ori perimarea cererii demonstrează neîndeplinirea acestei condiții, lipsind stăruința titularului. Totodată, s-a decis că, pentru a avea efect întreruptiv, cererea nu trebuie să conțină neapărat acte doveditoare ori să fie timbrată.

cererea trebuie să fie admisă printr-un act irevocabil al organului competent.

Astfel, de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau arbitrale, în fond sau pentru lipsuri ale dreptului la acțiune (prematuritate, existența lucrului judecat, lipsa procedurii prealabile, lipsa interesului), ori anularea cererii de chemare în judecată sau arbitrale dovedește neîndeplinirea acestei condiții.

Prin excepție, dacă noua cerere de chemare în judecată sau arbitrală este făcută într-un termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească sau arbitrală de respingere sau de anulare a rămas definitivă, iar noua cerere este admisă, atunci prima cerere de chemare în judecată sau arbitrală își va păstra efectul întreruptiv [art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC].

De asemenea, dacă cererea de chemare în judecată sau arbitrală a fost anulată pentru nerespectarea cerințelor de formă, atunci caracterul întreruptiv al acesteia se menține.

În schimb, neexecutarea hotărârii judecătorești sau arbitrale, în cursul termenului de prescripție a executării silite, va determina o pierdere a caracterului întreruptiv al cererii de chemare în judecată sau arbitrale, ce fuseseră soluționate prin respectiva hotărâre.

Punerea în întârziere

Pentru a fi incidență dispoziția art. 2540 NCC, este necesar să se fi realizat o punere în întârziere a debitorului prin notificare conform art. 1522 NCC. În cazul în care punerea în întârziere s-ar realiza prin cererea de chemare în judecată, atunci întreruperea termenului de prescripție se va realiza conform art. 2537 alin. (1) pct. 2 NCC, raportat la art. 2539 NCC.

O asemenea concluzie este justificată de faptul că legea se referă la întreruperea prescripției, cu condiția ca cererea de chemare în judecată să fie introdusă într-un termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, ceea ce înseamnă că punerea în întârziere este urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată.

În cazul în care prin punerea în întârziere s-a acordat un termen debitorului în vederea executării obligației, atunci noul termen de prescripție va începe să curgă de la data expirării termenului acordat debitorului.

Folosirea sintagmei „punerea în întârziere” presupune un act volitional din partea creditorului, astfel că dispozițiile art. 2540 NCC nu vor fi aplicabile în ipoteza în care debitorul este de drept în întârziere.

De asemenea, pentru a se produce efectul întreruptiv, legea nu impune ca cererea de chemare în judecată să fi fost admisă, ci doar să fie formulată o cerere de chemare în judecată în cursul termenului de 6 luni.

În ce privește natura juridică a termenului de 6 luni, se susține că este vorba de un termen de decădere, conform art. 2545 NCC, întrucât neformularea cererii de chemare în judecată, atrage neintervenirea întreruperii prescripției extinctive, ca urmare a punerii în întârziere și, implicit, stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal.

Se apreciază că instituirea cazului de întrerupere a prescripției, prin intermediul punerii în întârziere prezintă relevanță practică doar în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ar fi formulată după expirarea termenului de prescripție extinctivă, dar nu mai mult de 6 luni (de exemplu, este posibil ca punerea în întârziere să intervină în ultima zi a termenului de prescripție, însă cererea de chemare în judecată trebuie introdusă într-un termen maxim de 6 luni de la data punerii în întârziere) sau în ipoteza în care s-a formulat cerere de chemare în judecată în cursul termenului de prescripție, dar s-a renunțat la ea, a fost respinsă, s-a anulat sau s-a constatat perimarea ei printr-o hotărâre definitivă, astfel că nu a intervenit întreruperea prescripției extinctive conform art. 2539 alin. (2) NCC.

Efectele întreruperii prescripției

Conținutul efectului întreruptiv

Întreruperea cursului prescripției extinctive produce următoarele efecte: înlăturarea (ștergerea) prescripției extinctive scurse anterior momentului apariției cauzei de întrerupere și începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripții extinctive.

Desigur, pentru a se produce efectul întreruptiv, este necesar ca intervenirea cauzei întreruptive să se realizeze înaintea expirării termenului de prescripție, iar valorificarea dreptului subiectiv trebuie să se facă înăuntrul prescripției care a început să curgă.

Cât privește natura noii prescripții extinctive care începe să curgă după ce a operat întreruperea, aceasta depinde de natura cauzei de întrerupere:

dacă întreruperea a operat prin efectul recunoașterii dreptului, noua prescripție va fi de același fel cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune, începând să curgă un nou termen de prescripție de același fel;

dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, care a fost admisă printr-o hotărâre rămasă irevocabilă, va începe să curgă prescripția executării silite, având în vedere că dreptul la acțiune, în sens material, s-a finalizat prin recunoașterea pretenției și obligarea la executarea ei, fiind înlocuit de dreptul de a cere executarea hotărârii judecătorești sau arbitrale;

dacă întreruperea a avut loc prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2537 pct. 3 NCC, iar inculpatul nu a fost condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului la acțiunea în sens material.

Momentul în care se produce efectul întreruptiv

Legea stabilește mai multe momente în care începe să curgă noua prescripție extinctivă, în funcție de felul cauzei de întrerupere:

în cazul întreruperii prin recunoaștere sau executare voluntară parțială a obligației, efectul întreruperii se produce instantaneu, din momentul recunoașterii sau al executării voluntare parțiale;

în cazul întreruperii printr-o cerere de chemare în judecată sau arbitrale, noua prescripție începe să curgă din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sau arbitrale, sub condiția executării silite a hotărârii în cursul termenului de prescripție a executării silite;

în cazul întreruperii ca efect al intervenției în cursul executării silite sau în cursul 9 procedurii insolvenței, noua prescripție va începe să curgă din momentul în care există posibilitatea legală de valorificare a creanței;

în cazul întreruperii conform art. 2537 pct. 3 NCC, noua prescripție va începe să curgă 10 din momentul: comunicării ordonanței procurorului de clasare; comunicării ordonanței procurorului sau a hotărârii judecătorești de suspendare a soluționării cauzei penale; rămânerii definitive a hotărârii instanței penale; de la data luării la cunoștință a hotărârii penale prin care ar fi trebuit să se acorde despăgubiri, în cazul în care repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu.

Avantanjul întreruperii prescripției

Întinderea efectului întreruptiv

Întreruperea prescripției extinctive operează, în principiu, numai între părțile interesate: titularul dreptului și autorul recunoașterii, astfel că efectele întreruperii sunt relative, iar nu absolute. În acest sens, s-a decis că „întreruperea făcută de creditor nu poate produce efecte și împotriva lui, ci numai împotriva debitorului, acesta neputând invoca întreruperea operată de creditor la propriile sale pretenții față de creditor”.

În caz de pluralitate de debitori, întreruperea nu operează, în principiu, decât în privința și pentru partea de datorie ce a fost pretinsă de la debitorul pârât sau pe care acesta a recunoscut-o, astfel că prescripția trebuie să fie întreruptă față de fiecare dintre debitori.

Astfel, spre exemplu, întreruperea prescripției față de unul din soți, nu va produce efecte față de celălalt soț, cu excepția situației în care datoria comună are un caracter solidar sau indivizibil.

În situația pluralității de creditori ai unei obligații solidare sau indivizibile, având în vedere dispozițiile art. 1433 alin. (1) NCC, respectiv art. 1441 alin. (1) NCC, întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditori va produce efecte și față de ceilalți creditori, astfel că și aceștia vor fi îndreptățiți să invoce cauza de întrerupere a prescripției, personală doar unuia dintre creditori.

Atunci când suntem în prezența unei obligații solidare, caracterizată printr-o pluralitate de debitori, actele întreruptive făcute de creditor în contra unuia dintre debitori își vor produce efectele și față de ceilalți debitori.

De asemenea, întreruperea prescripției față de un moștenitor al debitorului solidar nu produce efecte față de ceilalți codebitori decât pentru partea acelui moștenitor, chiar dacă este vorba de o creanță ipotecară.

Întreruperea prescripției acțiunii principale nu profită și prescripției cererii de chemare în garanție și, bineînțeles, nu se extinde și la cererea reconvențională,

Sfera persoanelor împotriva cărora se poate invoca intervenirea întreruperii

Întreruperea prescripției extinctive făcută în contra debitorului principal are efecte și în contra fidejusorului, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. Desigur, în cazul în care întreruperea prescripției s-a datorat unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, formulată împotriva debitorului principal, după soluționarea cauzei, față de fidejusor, care nu a fost parte în proces, nefiind reprezentat, va începe să curgă o prescripție extinctivă de același fel cu cea anterioară întreruperii.

Totodată, întreruperea prescripției față de fidejusor își va produce efectele și față de debitorul principal (art. 2543 NCC).

CAPITOLUL III

REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE

Repunerea în termen reprezintă un beneficiu legal, lăsat la aprecierea organului de jurisdicție competent, în virtutea căruia o acțiune poate fi primită și judecată și după împlinirea termenului de prescripție, atunci când, din motive temeinic justificate, termenul de prescripție a fost depășit.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2522 alin. (1) NCC, repunerea în termen se realizează doar la cererea persoanei interesate, neputându-se dispune din oficiu de către organul de jurisdicție competent. Prin „cerere” se înțelege orice mijloc de sesizare a organului de jurisdicție: petiție scrisă, invocarea verbală în cursul procesului, act aparte de cererea principală sau element al acesteia, invocarea explicită sau implicită, de exemplu: simpla introducere a cererii pentru soluționarea în fond a litigiului semnificând și solicitarea repunerii în termen, ca o chestiune prealabilă trecerii la fond.

În acest scop, trebuie, însă, să se concretizeze ce anume acțiune se intenționează a se exercita, deoarece, în raport de aceasta, urmează a se stabili dacă sunt motive temeinice de repunere în termen .

Condițiile repunerii în termen.

Pentru a se dispune repunerea în termen, trebuie să existe cauze temeinice justificate și introducerea cererii să se realizeze în termen de 30 de zile.

Cauze temeinic justificate.

În practica judiciară s-a decis că, „prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, care determină suspendarea de drept a cursului prescripției, sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depășirea termenului de prescripție. Altfel spus, repunerea în termen este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa”.

Au fost apreciate, în practica judiciară, ca reprezentând cauze temeinic justificate, care determină repunerea în termen, următoarele: necunoașterea de către succesibil a decesului lui de cuius datorită faptului că ceilalți moștenitori i-au ascuns, cu rea-credință, moartea defunctului; neacceptarea succesiunii de către minor din cauza părăsirii lui de către reprezentantul legal; existența unei boli psihice grave a creditorului unei creanțe; necunoașterea de către fostul proprietar a împrejurării că imobilul revendicat a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, situație în care termenul de 30 de zile pentru formularea cererii de repunere în termenul de prescripție extinctivă pentru introducerea acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare va curge de la data încunoștințării reclamantului de încheierea contractului etc.

În schimb, s-a considerat că următoarele împrejurări nu justifică repunerea în termen: faptul că moștenitorul care trebuia să accepte succesiunea se afla în altă localitate unde lucra pe șantier; ruperea legăturilor dintre defunct și succesorul său care domicilia în altă localitate; eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv etc.

Termenul de 30 de zile.

Conform art. 2522 alin. (2) NCC, reținerea repunerii în termen de către organul jurisdicțional competent este condiționată de formularea cererii în termenul de 30 de zile, care va începe să curgă din momentul în care persoana a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. Desigur, termenul menționat își găsește aplicare atât în privința cererii de repunere în termen, cât și a cererii de chemare în judecată.

Legea fixează două momente ale începutului curgerii termenului de 30 de zile, respectiv un moment subiectiv, constând în data la care persoana îndreptățită a luat cunoștință efectiv de încetarea motivelor care justificau repunerea în termen și un moment obiectiv, constând în data în care persoana îndreptățită trebuia să cunoască încetarea motivelor temeinice care justificau repunerea în termen.

Termenul de 30 de zile este un termen de prescripție extinctivă supus regulilor privind începutul, suspendarea , întreruperea și repunerea în termenul de prescripție.

Efectele repunerii în termen.

În esență, efectul repunerii în termenul de prescripție constă în înlăturarea efectului extinctiv al prescripției, ceea ce înseamnă că prescripția va fi socotită ca neîmplinită, cu toate că termenul ei a expirat. Cu alte cuvinte, admiterea cererii de repunere în termen va permite organului de jurisdicție competent să respingă excepția prescripției și să treacă la soluționarea în fond a cauzei.

Astfel, prin decizia din 26.06.2008 reclamantul a fost numit în funcția de inspector școlar pentru managementul resurselor umane, ca urmare a promovării concursului pentru ocuparea acestei funcții. în baza acestei decizii, la 30.06.2008, între reclamant și pârât s-a încheiat contractul de management educațional pe o perioadă de 4 ani, cu începere de la data emiterii dispoziției de numire în funcție. Prin decizia din 09.09.2009, emisă pe parcursul derulării contractului de management educațional, s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de inspector școlar pentru managementul resurselor umane cu începere din 14.09.2009, ca urmare a reorganizării structurii instituției pârâte. Decizia de concediere s-a comunicat reclamantului la data de 10.09.2009, acesta semnând de primire chiar pe actul comunicat, așa cum rezultă din copia deciziei atacate depusă la dosar.

Conform art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.

Dat fiind faptul că reclamantul nu are calitatea de funcționar public, întrucât dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată, nu sunt aplicabile cadrelor didactice [art. 6 lit. d) din lege], iar funcția de inspector școlar nu constituie o funcție publică în sensul art. 2 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, nefiind prevăzută în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, contractul în baza căruia reclamantul și-a exercitat atribuțiile are natura juridică a unui contract de muncă, fiind incidente dispozițiile Codului muncii, act normativ la care face trimitere și art. XI din contractul de management educațional.

Raportat la prevederile legale mai sus amintite, reclamantul avea obligația contestării deciziei de concediere în termenul de 30 de zile calculat de la data comunicării actului, respectiv de la data de 10.09.2009. Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 283 C. muncii este unul legal, imperativ, a cărui nerespectare atrage pierderea dreptului de a mai acționa.

Nu poate fi reținută apărarea reclamantului în sensul imprescriptibilității acțiunii, pe considerentul că este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute a unui act, acțiune imprescriptibilă extinctiv. Codul muncii constituie o normă specială în raport cu legea generală în materia prescripției, Decretul nr. 167/1958, astfel că are prioritate în aplicare.

Prin urmare, indiferent de motivele invocate (de nulitate sau anulare), decizia unilaterală a angajatorului de încetare a contractului de muncă trebuie contestată în instanță în termenul imperativ de 30 de zile calculat de la data comunicării acesteia. În cauză, reclamantul, deși a primit decizia de concediere la data de 10.09.2009, a rămas în pasivitate aproape 8 luni de zile, până la data de 04.06.2010, dată la care a înțeles să conteste măsura concedierii, după ce în tot anul școlar 2009-2010 a prestat activitate didactică, în cauză nu s-a relevat și nici dovedit vreun motiv temeinic pentru repunerea în termen, care să fi pus în imposibilitate reclamantul să acționeze în termenul legal de 30 de zile.

Existența unor promisiuni în sensul rezolvării situației reclamantului fără intervenția instanței, relevate în cuprinsul acțiunii introductive, ori invocarea nulității deciziei contestate nu constituie motive care să justifice repunerea în termen. Sunt motive temeinice pentru repunerea în termen acele situații care sunt exterioare voinței și câmpului de activitate ale reclamantului și care, prin intensitatea lor, îl împiedică să exercite dreptul în termenul legal.

Faptul că reclamantul și-a reluat activitatea de cadru didactic la data de 14.09.2009 denotă cu certitudine inexistența unei împiedicări în acțiune mai presus de voința sa. întrucât reclamantul nu a respectat termenul legal de contestare, acesta a decăzut din dreptul de a mai ataca decizia de concediere, astfel că sancțiunea care intervine în cazul atacării peste termenul prevăzut de lege este respingerea contestației ca tardiv formulată.

Neatacarea deciziei în termen împiedică instanța să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei contestate, pe fondul dreptului pretins.

Potrivit art. 211 din Legea nr. 62/2011, în privința conflictelor individuale de muncă, măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011, trebuie considerate modificate prevederile Codul muncii, care prevăd termenul de 30 de zile.

Termenele prevăzute de art. 283 C. muncii sunt termene de prescripție, fiind susceptibile de întrerupere, suspendare și repunere în termen. Jurisprudența a statuat, în mod constant, că repunerea în termen se va aplica numai în cazul existenței unor motive temeinic justificate. Motivul invocat de către salariat (necomunicarea ordonanței parchetului de scoatere de sub urmărire penală a salariatului) nu constituie temei pentru repunerea în termenul de formulare a contestației, deoarece nu reprezintă o situație exterioară voinței acestuia, care prin intensitatea ei să-l împiedice să exercite dreptul la acțiune, în mod legal, în condițiile în care decizia de concediere i-a fost comunicată, sub semnătură, iar legea prevede expres că termenul de 30 de zile curge de la data comunicării deciziei unilaterale a angajatorului.

Textul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează condițiile repunerii în termenul de prescripție extinctivă, prevede expres în alin. (2) atât termenul în care trebuie formulată cererea de repunere în termen, cât și momentul de la care începe să curgă acest termen, respectiv „o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție". Cât privește stabilirea în concret a datei la care au încetat cauzele ce justifică depășirea termenului de prescripție, este evident că legiuitorul nu o putea prevedea expres, ținând seama de multitudinea de cauze ce pot fi invocate în justificarea depășirii unui termen de prescripție, astfel că revine instanței de judecată sarcina de a aprecia asupra acestei chestiuni, în cauză, termenul de formulare a cererii de repunere în termenul de prescripție a început să curgă la data de 03.10.2003, când s-a pronunțat decizia din recurs, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar nu la data de 27.11.2003, când recurenții pretind că au luat cunoștință de motivarea acestei decizii.

Cererea de repunere în termen a fost motivată tocmai cu trimitere la decizia sus-menționată, prin care prima acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, susținându-se că numai datorită unei asemenea soluții, pronunțată pe excepție abia în faza procesuală a recursului, s-a ajuns la depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, la formularea celei de-a doua acțiuni în nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare.

Practic, respingerea primei acțiuni în nulitate pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei constituie cauza justificativă a depășirii termenului de prescripție, așa încât, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la data cunoașterii de către recurenți a acestei soluții a început să curgă termenul de o lună pentru formularea cererii de repunere în termenul de prescripție.

În ceea ce privește data la care recurenții-reclamanți au luat cunoștință de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și de respingere a acțiunii lor în nulitate pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, este cert că aceasta coincide cu data pronunțării deciziei civile a Curții de Apel București, Secția a lll-a civilă, care cuprinde soluția în discuție, pe de o parte, pentru că ei au participat la dezbaterile publice ce au precedat pronunțarea deciziei civile din 03.10.2003, în cadrul cărora s-a discutat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar pe de altă parte, pentru că, după pronunțarea dispozitivului deciziei în ședința publică și consemnarea lui în condica de ședință, conform prevederilor art. 258 C. proc. civ., nicio parte nu poate invoca necunoașterea soluției instanței.

Susținerea recurenților, în sensul că redactarea lapidară din condica de ședință a dispozitivului hotărârii nu le-ar fi permis cunoașterea soluției, a fost înlăturată, întrucât consemnarea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii în nulitate, era suficientă pentru a-i face să înțeleagă că pretenția lor de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nu le poate fi satisfăcută.

Ei trebuiau să acționeze în termen de o lună de la acest moment pentru a obține repunerea în termenul de prescripție la formularea unei noi acțiuni în nulitatea aceluiași contract de vânzare-cumpărare.

Depășirea termenului de prescripție la formularea acțiunii în nulitate deduse judecății a fost motivată pe respingerea primei acțiuni în nulitate, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, astfel încât, independent de argumentele prin care instanța și-ar fi motivat această soluție, de la data cunoașterii soluției a început să curgă termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 pentru formularea cererii de repunere în termen.

Având în vedere că soluția irevocabilă dată primei acțiuni în nulitate formulată de recurenții-reclamanți le-a fost cunoscută acestora de la 03.10.2003, cererea lor de repunere în termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la formularea celei de-a doua acțiuni în nulitate, înregistrată la instanță la data de 16.12.2003, apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de o lună impus de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

Repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune, care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înăuntrul termenului de prescripție.

Raportul de expertiză efectuat și depus într-o altă cauză nu are relevanță în ceea ce privește cererea de repunere în termen în prezenta cauză, deoarece recurenta-reclamantă avea posibilitatea în acea cauză să-și exercite drepturile procesuale, putând fi adoptată alături de atitudinea defensivă de apărare, și o atitudine agresivă, ridicând pretenții proprii.

Or, din considerentele sentinței civile pronunțate în cealaltă cauză nu rezultă că aceasta a ridicat pretenții proprii prin formularea cererii reconvenționale față de propriile evidențe contabile.

Apărarea recurentei-reclamante, în sensul că nu a avut în vedere existența unui prejudiciu, atâta vreme cât nu s-au recepționat lucrările executate, a fost înlăturată, deoarece această apărare nu este un motiv temeinic, în înțelesul art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru formularea cererii de repunere în termen, recurenta- reclamantă având posibilitatea să invoce, în funcție de evidențele sale contabile, pretenții proprii, chiar dacă nu cunoștea cu exactitate întinderea prejudiciului

Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, aceasta fiind o lege specială, care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, instituția repunerii în termenul de prescriptive având caracter exceptional.

Repunerea în termen presupune existența „acțiunii" în sensul de drept la acțiune având un obiect patrimonial care se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, nu a precizat expres care este, concret, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, prescriptibil, în raport de care să poată fi analizată cererea de „repunere în termen". Analiza cauzelor temeinic justificate ce au dus la depășirea termenului de prescripție nu este posibilă in abstracto.

Pârâtul consideră că se găsește în situația unei împiedicări printr-o împrejurare mai presus de voința sa, însă temeiurile de fapt de care înțelege să se prevaleze, adică necunoașterea legii și vârsta înaintată, fără discuție nu se pot constitui în împrejurări mai presus de voința sa, care să-l împiedice să îndeplinească actul procedural discutat în condițiile legii, și nu-l pot apăra de sancțiunea decăderii.

Împrejurarea invocată de recurentă în sprijinul cererii de repunere în termenul de recurs nu reprezintă o astfel de împrejurare mai presus de voința ei, lipsa aprobării notei de renunțare la recurs neconstituind un motiv întemeiat pentru repunerea în termenul de recurs.

Prin sintagma „împrejurare mai presus de voința ei", legiuitorul a înțeles să reglementeze acele situații, de natură obiectivă, care au condus la o imposibilitate de exercitare a dreptului în termenul prevăzut, asimilabilă forței majore, or, recurenta, atât timp cât mandatul pentru declararea recursului i-a fost înaintat în interiorul termenului de recurs, putea să depună cererea în termen, urmând ca, în cazul în care nota de renunțare la calea de atac ar fi fost aprobată, să efectueze și actul de dispoziție al renunțării la recurs.

Schimbarea repetată a domiciliului nu este o împrejurare de natură să justifice repunerea în termen, în temeiul art. 103 alin. (2) C. proc. civ. [art. 181 alin. (2) NCPC, n.n.], în condițiile în care partea avea obligația legală să indice o adresă de corespondență și să înștiințeze entitatea învestită cu soluționarea notificării cu privire la orice modificare de domiciliu.

Mai mult, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că dispoziția a fost recomunicată la toate adresele precizate, în cel mai scurt timp de la data înregistrării cererii de recomunicare.

CONCLUZII

Așa cum am arătat în cuprinsul prezentei analize, repunerea în termenul de prescriptive reprezintă beneficiul acordat de lege în temeiul căruia titularul dreptului la acțiune poate să își valorifice dreptul în justiție, chiar dacă termenul de prescripție s-a împlinit, dacă depășirea acestuia a fost determinată de motive temeinic justificate.

Rezultă că instituția repunerii în termen se caracterizează prin următoarele trăsături: este un beneficiu, o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acțiunii prescripției extinctive; este recunoscută numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ sau evocate generic, după caz; anihilează efectul prescripției, titularii drepturilor subiective putând să-și valorifice drepturile, cu toate că termenul de prescripție s-a împlinit.

De asemenea, repunerea în termen prezintă următoarele caractere: caracter general, în sensul că este aplicabilă atât în privința drepturilor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv; caracter excepțional, în sensul că este admisibilă doar atunci când depășirea termenului a fost determinată de cauze temeinic justificate, neimputabile titularului dreptului la acțiunea supusă prescripției extinctive; caracter jurisdictional, m sensul că ea nu operează în virtutea legii, de drept, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de judecată sau al unei hotărâri arbitrale pronunțate de instanța de arbitraj.

În cazul acțiunilor prescriptibile extinctiv, dreptul la acțiune trebuie exercitat în termenul de prescripție prevăzut de lege, general sau special, după caz.

Persoana care nu exercită acțiunea în termenul de prescripție pierde dreptul de a mai exercita acțiunea sau, în cazul în care exercită totuși acțiunea peste termenul prevăzut de lege, acțiunea sa se va respinge, dreptul la acțiune fiind prescris.

Există și situații în care persoana interesată este obiectiv împiedicată să își exercite dreptul la acțiune în termenul prevăzut de lege. În acest caz, norma din art. 2522 NCC dă posibilitatea persoanei de a solicita instanței de judecată repunerea în termen.

Scopul repunerii în termenul de prescripție se justifică prin necesitatea ocrotirii titularului dreptului la acțiune care nu reacționează în termenul legal din motive independente de culpa sa

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Boroi, G., L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului cod civil, Editura Hamangiu 2012;

Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Național, București, 1996;

Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2002;

Munteanu, C., O. Ungureanu, Drept civil. Partea generală, Editura Universității „Lucian Blaga” Sibiu 2011;

Nicolae, M. Presctripția extinctivă, Editura Rosetti, București 2004;

Nicolae, M. Tratat de prescripție extinctivă, Editura Universul juridic, București 2010;

Pop, L., Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I. Regimul juridic general, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Popa, I.F Conformitatea lucrului vândut, Editura Universul Juridic, București 2010;

Ungureanu, O., Drept civil, Introducere, ediția a VIII-a, Editura C.H. Beck, București 2007;

Articole din reviste de specialitate

Legislație

Constituția României

Noul Cod Civil

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

Practică judiciară