Republica Moldova In Contextul Parteneriatului Federatia Rusa Uniunea Europeana

CUPRINS:

LISTA ABREVIERILOR

INTRODUCERE

Capitolul I. FENOMENUL POLITICII EXTERNE A REPUBLICII MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI UE- FEDERAȚIA RUSĂ

1.1. Istoriografia cercetării fenomenului politicii externe a Republicii Moldova în contexul parteneriatului UE-Federația Rusă

1.2 Identificări conceptuale ale fenomenului de politică externă

1.3 Concluzii la capitolul 1

Capitolul II. DIMENSIUNEA RELAȚIILOR UE-FEDERAȚIA RUSĂ

2.1 Cadrul Juridic al relațiilor Federația Rusă – Uniunea Europeană

2.2 Aspecte-cheie ale relațiilor Uniunea Europeană-Federația Rusă

2.3 Concluzii la capitolul 2

Capitolul III. REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI UE-FEDERAȚIA RUSĂ

3.1 Relațiile Republicii Moldova cu Federația Rusă

3.2 Cooperarea Republica Moldova – Uniunea Europeană

3.3 Concluzii la capitolul 3

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ADNOTARE

Triboi Eugenia, „Republica Moldova în contextul parteneriatului Federația Rusă-Uniunea Europeană”, teza de licență în relații internaționale, Chișinău, 2014.

Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 87 surse, 4 anexe, 85 de pagini text de bază.

Cuvintele cheie: politică externă, relații internaționale, parteneriat, cooperare, Republica Moldova, Rusia, Uniunea Europeană, Transnistria, acord de asociere, energie.

Domeniul de cercetare. Această lucrare este un studiu interdisciplinar al politicii externe a Republicii Moldova în contextul relațiilor Federației Ruse cu Uniunea Europeană.

Scopul și obiectivele lucrării. Teza are drept scop cercetarea impactului relațiilor UE-Rusia asupra politicii externe a Republicii Moldova. În vederea realizării scopului propus au fost formulate următoarele obiective: de a defini și analiza fenomenul politicii externe a Moldovei în contextul relațiilor UE-Rusia; pe baza analizei comparate a acțiunilor UE și Rusiei, să evidențiez factorii generali și specifici, care afectează și acționează asupra relațiilor lor bilaterale; de a determina locul, rolul și perspectivele Moldovei în cadrul relațiilor Rusia-UE.

Noutatea și originalitatea științifică a cercetării. Caracterul inovator al investigației rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate s-a întreprins o încercare de a construi un tablou integru a principalelor aspecte și direcții ale politicii externe a Republicii Moldova vis-a-vis de problema alegerii geopolitice a Moldovei. Utilizarea acestui studiu este binevenită la cercetarea noilor aspecte și direcții a politicii externe și a interesului național în condițiile proceselor integraționiste estice și a extinderii Uniunii Europene.

Problema științifică importantă soluționată în lucrare constă în conceptualizarea, analiza și evaluarea efectelor și influenței interacțiunii dintre UE și Rusia asupra Republicii Moldova.

Semnificația teoretică. Rezultatele cercetării pot servi în calitate de material științific suplimentar pentru cercetătorii interesați de problematica în cauză. Abordările conceptuale prezentate pot completa arsenalul teoretic al cercetărilor în domeniu.

Valoarea aplicativă a lucrării. Materialele cercetării pot să-și găsească aplicabilitate în elaborarea cursurilor speciale pentru studenții și masteranzii din domeniul relațiilor internaționale, politologiei și dreptului internațional. De asemenea, rezultatele investigației pot contribui la identificarea unor soluții de către actorii social-politici și cititorii interesați de studierea problematicii abordate.

ANNOTATION

Triboi Eugenia, „Republic of Moldova in the context of the Russian Federation – European Union partnership”, thesis in international relations, Chișinău, 2014.

Thesis structure: introduction, three chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 87 sources, 4 annexes, 85 pages of basic text.

Key-words: foreign policy, international relations, partnership, cooperation, Republic of Moldova, Russia, European Union, Transnistria, association agreement, energy.

Field of study. This piece of work is an interdisciplinary study of foreign policy of the Republic of Moldova in the context of the European Union relations with Russian Federation.

The purpose and objectives of the work. Thesis purpose is research of the impact of the EU-Russia relations upon foreign policy of the Republic of Moldova. In oder to complete the purpose, the following goals have been formulated: to define and analize foreign policy of Moldova in the context of EU-Russia relations; on the basis of comparative analysis of EU and Russia actions, to highlight common and specific factors, acting on their bilateral relations; to determine the place, role and prospects of Moldova in the framework of EU-Russia relations.

Novelty and scientific originality. The most important element of scientific novelty is that, by this thesis, for the first time in special literature, was made an attempt to provide a complex picture of the main directions and aspects of foreign policy of the Republic of Moldova vis-a-vis the issue of Moldova's geopolitical choice. This study is welcomed for researching new aspects and directions of foreign policy and national interest in terms of eastern integration processes and EU enlargement.

The important scientific issue solved in the paper consists in the conceptualization, analysis and evaluation of EU-Russia cooperation effects and influence over the Republic of Moldova.

Theoretical significance. Results of the research may be used as additional scientific material for the researchers interested in the issue concerned. The conceptual approaches presented can complete the theoretical arsenal of the research in the field.

Applicative value of the research. The research materials can be applied in the development of specialized courses for the students and masters in the field of international relations, political science and international law. Also, the results of the investigation can contribute to the finding of solutions by the social-political actors and those interested in research of the concerned issue.

АННОТАЦИЯ

Трибой Евгения, „Республика Молдова в контексте партнерства Российская Федерация – Европейский Союз”, диссертация на соискание ученой степени в международных отношениях, Кишинэу, 2014.

Структура диссертации: введение, три главы, выводы и рекомендации, библиография содержит 87 источника, 4 приложения, 85 страниц основного текста.

Ключевые слова: внешняя политика, международные отношения, партнерство, сотрудничество, Республика Молдова, Россия, Европейский Союз, Приднестровье, соглашение об ассоциации, энергия.

Область исследования. Данная работа является междисциплинарным исследованием внешней политики Республики Молдова в контексте патнерства Российской Федерации с Европейским Союзом.

Цель и задачи работы: Целью работы является исследование влияния отношений России и ЕС на внешнюю политику Республики Молдова. Для достижения поставленной цели были сформулированы следующие задачи: определить и проанализировать оссобенности внешней политики Республики Молдова в контексте патнерства Российской Федерации с Европейским Союзом; на основе сравнительного анализа действий России и ЕС выявить общие и специфичные факторы, которые влияют и действуют на совместные отношения; определить место, роль и перспективы Республики Молдова в отношениях России с ЕС.

Научная новизна и оригинальность исследования. Основным элементом научной новизны является то, что впервые в науной литературе, предпринята попытка выстроить комплексную картину главных аспектов и направлений внешней политики Республики Молдова в условиях геополитического выбора страны.

Важная научная проблема, решенная в диссертации, состоит в концептуализации, анализе и оценке влияния взаимодействия Россия-ЕС на Республику Молдову.

Прикладное значение исследования. Материалы исследования могут быть использованы при разработке специальных курсов для студентов и мастерандов изучающих международные отношения, политологию и международное право. Также результаты исследования могут способствовать решению некоторых проблем социально-политическими субъектами и читателями, заинтересованными в изучении данной проблематики.

LISTA ABREVIERILOR

CSI – Comunitatea Statelor Independente

ONU – Organizația Națiunilor Unite

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

SUA – Statele Unite ale Americii

UE – Uniunea Europeană

FR – Federația Rusă

RM – Republica Moldova

FMI – Fondul Monetar Internațional

BIRD – Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

AIEA – Agenția Internațională pentru Energia Atomică

UNESCO – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

IPAP – Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

ONG – Organizația Non-guvernamentală

PEV – Politica Europeană de Vecinătate

PaE – Parteneriatul Estic

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate.

După colapsul URSS și a sistemului bipolar Republica Moldova (în continuare Moldova) și-a proclamat independența și a început parcursul propriu pe arena internațională. În aceste condiții apare necesitatea înțelegerii științifice a noii situații din lume, dezvăluirii esenței proceselor și tendințelor apărute, precum și a dezvoltării lor în perspectivă.

Procesul constituirii noii ordini mondiale este destul de contradictoriu, fiind însoțit, pe de o parte, de accentuarea pozițiilor statelor și alianțelor, de apariția noilor actori ai relațiilor internaționale și politicii mondiale, de extinderea instituțiilor politice, de răspîndirea democrației, iar pe de altă parte, de utilizarea politicii standardelor duble, amestecul unor state în politica internă a altor țări, intervenționism, politica de forță etc. Orientarea spre o cercetare de sinteză, triadică mai puțin întîlnită în literatura de specialitate din spațiul ex-sovietic, vacuum resimțit și în Moldova, favorizează studiul politicii externe la interinfluența și interferența proceselor integraționiste și a intereselor a trei actori internaționali. Privită sub acest unghi de vedere, problema dată a canalizat orientările noastre științifice spre formula „proces integraționist – interes național – politică externă” sub aspect teoretic și practic, ceea ce ne permite o mai bună comprehensiune a influenței factorilor externi asupra afirmării Moldovei pe arena politică internațională, ca subiect al influenței a doi poli a politicii internaționale.

La cel de-al III-lea Summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius, care a avut loc pe 28 și 29 noiembrie 2013, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere, inclusiv pentru o Zonă de liber schimb aprofundat și cuprinzător (ZLSAC) și de liberalizare a regimului de vize cu Uniunea Europeană. Criza ucraineană a avut efectul unei bombe geopolitice, care va schimba cardinal politica mondială și va avea repercusiuni majore și fără precedent asupra ordinii mondiale. Actuala guvernare din Moldova a afirmat și consecvent urmărește scopul integrării europene, cel puțin se creează așa impresie în condițiile cînd părerea cetățenilor este divizată asupra vectorului de urmat al politicii externe a Moldovei. Astfel Moldova în prezent se află într-un moment crucial pentru destinul său.

Competiția geopolitică pe spațiul ex-sovietic acum este în prim-planul politicii internaționale. Rusia a trecut la o veritabilă contraofensivă practic pe toate direcțiile, căutînd să refacă pierderile suferite în anii 90. Ucraina, Republica Moldova, Georgia sînt linia de front actuală unde concurează UE, sprijinite (sau chiar conduse după părerea multor analiști) de SUA pe de o parte și Rusia pe de altă parte. Cercetării au fost supuse procesele și rezultatele evoluției relațiilor internaționale în anii 1991-2014.

Gradul de studiere a temei.

În calitate de suport teoretico-științific, au servit rezultatele studiilor și investigațiilor savanților și cercetătorilor din străinătate, printre care pot fi menționați: Kagan R., Prystayko, Wilson A., Emerson M. și mulți alții. Au fost analizate și cercetările autorilor ruși: Caraganov S., Borco I., Trenin D., precum și a celor români: Tudoroiu, Popescu etc. De asemenea, o importanță deosebită au avut-o, pentru prezenta cercetare, publicațiile cercetătorilor autohtoni: Litra L., Moșneaga V., Rusnac Gh., V. Chirilă, G. Cojocaru, S. Cebotari, A. Lavric, O Năntoi și alții.

S-au folosit studiile efectuate în cadrul organizațiilor și instituțiilor civile din Moldova precum Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul”, Asociația pentru Politică Externă, Centrul de Investigări Strategice și Reforme, precum și publicațiile în revista științifică „MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică)”, în culegerile de materiale pe marginea simpozioanelor științifice internaționale: „Politica externă a Republicii Moldova: aspecte ale securității și colaborării regionale” (Chișinău 1998).

În scopul analizei datelor statistice au fost întrebuințate sondaje de opinie publică precum Barometrul de Opinie Publică.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute.

Caracterul inovator al investigației „Politica externă a Republicii Moldova în contextul parteneriatului Rusia-UE”, rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate s-a întreprins o încercare de a construi un tablou integru a principalelor aspecte și direcții ale politicii externe a Republicii Moldova vis-a-vis de problema alegerii geopolitice a Moldovei.

Problema științifică importantă soluționată în lucrare constă în conceptualizarea, analiza și evaluarea efectelor și influenței interacțiunii dintre UE și Rusia asupra Republicii Moldova. Cercetarea cuprinde o abordare complexă și multiaspectuală a realităților politicii externe a Republicii Moldova, a particularităților și dezideratelor acesteia din perspectiva parteneriatului Rusia-UE.

Scopul tezei rezidă în cercetarea impactului relațiilor UE-Rusia asupra politicii externe a Moldovei.

În vederea realizării scopului propus au fost formulate următoarele obiective:

de a defini și analiza fenomenul politicii externe a Moldovei în contextul relațiilor UE-Rusia;

pe baza analizei comparate a acțiunilor UE și Rusiei, să evidențiez factorii generali și specifici, care afectează și acționează asupra relațiilor lor bilaterale;

de a determina locul, rolul și perspectivele Moldovei în cadrul relațiilor Rusia-UE.

Obiectul studiului îl constituie politica externă a Moldovei în contextul relațiilor Rusiei cu Uniunea Europeană.

Baza metodologico-teoretică a tezei o formează legile fundamentale ale teoriei relațiilor internaționale, economiei mondiale, formulate în lucrările cercetătorilor ruși, europeni, americani, autohtoni și nu numai.

În cadrul investigației au fost aplicate și îmbinate un complex de metode teoretice și empirice, care poartă un caracter interdisciplinar și care au permis cercetarea politicii externe și a interesului național al Moldovei, în contextul proceselor integraționiste.

Printre acestea menționăm:

Metoda sistemică, a făcut posibilă analiza proceselor de integrare a Republicii Moldova în diferite organisme internaționale, care sînt o consecință a transformării sistemului internațional.

Metoda comparativă, ne-a servit la relevarea trăsăturilor distinctive ale politicii externe a Rusiei, UE și Moldovei.

Metoda istorică, prin intermediul căreia a fost cercetat procesul de elaborare și realizare a politicii externe în contextul evoluției istorice. A fost examinată evoluția relațiilor bi- și multilaterale ale Republicii Moldova cu statele europene, relațiile moldo-ruse, cît și relațiile în cadrul diferitor organizații europene și euroatlantice.

Metoda behavioristă și structural-funcțională, cu ajutorul cărora s-au cercetat reacțiile, comportamentul și autodeterminarea guvernelor, partidelor politice, a populației în procesul elaborării politicii externe și a determinării interesului național al Moldovei, Rusiei etc.

În procesul de investigare s-a apelat, de asemenea, la analizăși sinteză, la abstractizare și raționalizare, la inducție și deducție, la content-analiza izvoarelor publicistice, sondajelor de opinie, ceea ce ne-a oferit posibilitatea să evidențiem dinamica relațiilor externe a Republicii Moldova cu UE și Rusia. Analiza practică a fost efectuată în cadrul paradigmei realiste a relațiilor internaționale deaoarece categoria de bază a analizei au fost interesele părților.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a investigației.

Semnificația teoretică a acestui studiu rezidă în cercetarea interdisciplinară de către autor a problemei politicii externe a Moldovei în contextul paradigmelor est-vest. Reperele conceptuale prezentate și materialul analitic pot completa arsenalul teoretic al cercetărilor în domeniu.

În ceea ce privește valoarea aplicativă, investigația urmează să contribuie la formularea unor recomandări factorilor de decizie guvernamentali ce se ocupă de elaborarea strategiilor de politică externă a Moldovei și ajustarea acestora la evoluțiile internaționale.

Sumarul compartimentelor tezei de licență reflectă scopul și sarcinile cercetării și este alcătuită din introducere, trei capitole, concluzii și bibliografie. Deasemenea teza include anexe, tabele, grafice.

În Introducere este argumentată actualitatea temei investigate, sînt identificate scopul și obiectivele cercetării, sînt precizate suportul teoretico-științific și cel metodologic al tezei, sînt prezentate elementele de noutate științifică și de valoare aplicativă rezultate în urma cercetării, este precizată problema științifică importantă soluționată.

Capitolul 1- Fenomenul politicii externe a Republicii Moldova în contextul parteneriatului UE-Rusia.

În cadrul acestui capitol a fost supus cercetării un șir întreg de materiale teoretice și empirice atât din literatura străină, cît și din cea autohtonă. O atenție deosebită se atrage publicațiilor din ultimii ani. În primul paragraf – Istoriografia cercetării fenomenului politicii externe a Republicii Moldova în contextul parteneriatului UE-Rusia sînt analizate abordările politicii externe moldovenești și diverse aspecte legate de acestea față de UE și Rusia prin prisma autorilor occidentali, cei din Federația Rusă, România și Moldova.

În cel de-al doilea paragraf – Identificări conceptuale ale fenomenului de politică externă se cercetează diverse abordări ale politicii externe, relațiilor internaționale, parteneriatului și este realizată o sinteză a principalelor teorii, concepte și modele de politică externă.

Capitolul 2 – Dimensiunea relațiilor UE-Federația Rusă – este descrisă interacțiunea lor pe principalele direcții. Primul paragraf – Cadrul juridic al relațiilor UE-Rusia prezintă cadrul normativ și legal ce guverneză cooperarea acestor actori internaționali. În cel de-al doilea paragraf – Aspecte cheie ale relațiilor UE-Rusia este realizată o analiză a evoluției relațiilor Rusiei cu UE, sînt prezentate aspectele cheie ale interacțiunii acestora, precum și factorii esențiali de influență asupra acestora.

Capitolul 3 – Republica Moldova în contextul parteneriatului UE-Federația Rusă – se prezintă relațiile Moldovei cu fiecare stat în parte. Primul paragraf – Relațiile Republicii Moldova cu Rusia – prezintă relațiile Moldovei cu Rusia cu un accent deosebit pe factorii esențiali în calea unor relații de cooperare reale. În paragraful doi – Cooperarea Republica Moldova-UE sînt supuse analizei relațiile Moldovei cu UE. Au fost examinați pașii concreți întreprinși în vederea integrării europene, relațiile economice și perpectivele.

În Concluzii Generale și Recomandări, sînt deduse principalele concluzii ale investigației realizate privind impactul cooperării UE-Rusia asupra Moldovei și sînt formulate recomandări, care pot contribui la eficientizarea polticii externe modovenești și implicit, la dezvoltarea acesteia.

Capitolul I. FENOMENUL POLITICII EXTERNE A REPUBLICII MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI UE-FEDERAȚIA RUSĂ

1.1. Istoriografia cercetării fenomenului politicii externe a Republicii Moldova în contexul parteneriatului UE- Federația Rusă

Moldova în acest context în Occident și Rusia este slab cercetată. Din România trebuie să remarcăm pe N. Popescu, care a acordat multă atenție Moldovei și drumului ei european. Malinina de exemplu a cercetat convergența politicilor energetice și de securitate a UE și a Rusiei asupra Moldovei. Multe lucrări au fost scrise pe marginea politicii europene de vecinătate și dimensiunii ei estice – Parteneriatul Estic din care face parte și Moldova. Multe cercetări sînt axate pe conflictul transnistrean, deseori în contextul mai larg al conflictelor secesioniste din spațiul postsovietic.

În ceea ce privește cercetările efectuate în arealul autohton, constatăm că acest domeniu se află într-o dezvoltare continuă. Însă, până la moment în Republica Moldova n-a fost efectuat un studiu integru al problematicii în cauză, acest subiect fiind mai mult sau mai puțin abordat de cercetători, în mod tangențial, reieșind din specificul investigațiilor sale. Astfel, au fost realizate un șir de lucrări ce abordează identificările conceptuale ale relațiilor internaționale și politicii externe. Unii autori precum: C. Eșanu, A. Buruian, A. Cozma, Gh. Căldare, R. Gorincioi, V. Borș, etc. cercetează abordările conceptuale și particularitățile relațiilor internaționale și politicii externe, totodată făcând referință la realitățile statului nostru, identifică factorii ce influențează asupra deciziilor de politică externă.

La analiza politicii externe în condițiile Republicii Moldova s-a folosit potențialul de idei ce se găsesc, în mod firesc, investigate în cercetările autorilor din Republica Moldova. Gh. Cojocaru, C. Solomon, S. Nazaria, I. Șarov, I.Ojog, S. Cebotari, M. Sprînceană, etc. abordează experiența și problematica politicii externe a Republicii Moldova. A. Burian, V. Talpă, V. Ciubotaru, V. Moșneaga, V. Cujbă, etc. cercetează principiile politicii externe a Republicii Moldova, posibilitățile și realitățile lumii externe vis-à-vis de politica externă a Moldovei, problemele cu care se confruntă statul nostru, la etapa actuală. E. Ciobu, V. Saca, V. Juc, etc. examinează în ce constă interesul national al Republicii Moldova, studiază relația interes național-politică externă în condițiile Republicii Moldova și care este strategia dezvoltării durabile.

În continuare, supunînd cercetării lucrările autorilor din știința contemporană moldovenească, constatăm faptul că au fost investigate mai mult sau mai puțin anumite subiecte, încadrate în obiectul de studiu al cercetării. Fundamentul teoretic al tezei este completat prin analiza cercetării lui C. Eșanu care s-a preocupat de problematica concepțiilor, paradigmelor și metodelor relațiilor internaționale. Autorul analizează școlile teoretice în cadrul relațiilor internaționale, în special, a liberalismului și realismului. De asemenea, cercetătorul determină specificul situației și prioritățile generale ale Republicii Moldova în contextul relațiilor internaționale contemporane.

Unele aspecte ale politicii externe au fost studiate în articolele cercetătorului V. Borș. În „Politica externă și relațiile internaționale”, autorul analizează conceptul de politică externă în raport cu relațiile internaționale. V. Borș pune accent pe obiectivele economice, militare și informaționale ale politicii externe. De asemenea, autorul cercetează factorii ce determină poziția unui stat în cadrul relațiilor internaționale și interesele naționale ale acestuia. Într-un alt articol,

„Corelația dintre politica externă și politica internă”, același autor relevă interdependența dintre politica internă și cea externă, influența relațiilor internaționale asupra vieții economice și sociale, de asemenea, și asupra politicii externe a statelor aflate în tranziție, precum este Republica Moldova.

A. Buruian, în lucrarea „Relații Internaționale, politica externă și diplomația”, analizează politica externă ca mijloc de exprimare a intereselor interne și externe ale statului, asigurând strategia de realizare a lor. Autorul ajunge la concluzia că reieșind din interesele politicii externe a statului se determină rangul și structura instituțiilor însărcinate cu promovarea acestei politici. Totodată, scopul diplomației constă în realizarea politicii externe cu ajutorul metodelor și mijloacelor specifice acestei activități, în corespundere cu normele dreptului diplomatic. Din sugestiile autorul, putem conștientiza faptul că politica externă a unui stat depinde de o mulțime de factori și instituții care o pot promova, iar succesul realizării acesteia stă la baza profesionalismului celor ce o fac.

De asemenea, menționăm articolul lui R. Gorincioi „Impactul politicii interne asupra politicii externe în Republica Moldova”, unde sînt proiectate perspectivele cele mai viabile de integrare europeană, ca prioritate a politicii externe a Republicii Moldova. Un interes deosebit pentru cercetarea noastră îl prezintă ideea autorului privind diversitatea de interese, opțiuni și valori împărtășite de societate, diferențele de mentalitate ce dau naștere conflictului dintre generații și provoacă o distorsionare a valorilor democratice în statul nostru. Toate acestea contravin intereselor de stat ale Moldovei și știrbesc din imaginea statului nostru pe arena internațională.

În lucrarea „Cadrul normativ-legislativ de realizare a politicii externe a Republicii Moldova”, cercetătorul C. Solomon efectuează o analiză amplă a legislației în evoluția politicii externe a Republicii Moldova în perioada anilor 2001-2009, ca element complementar și indispensabil pentru o mai bună cunoaștere a politicii externe a statului nostru. Autorul aduce în revistă principalele regulamente și acte normative care au contribuit la obținerea statutului de subiect al relațiilor internaționale a Republicii Moldova și reglementează principiile de realizare a politicii externe a statului nostru.

Importante prin conținut pentru investigarea noastră s-au dovedit a fi cercetările în domeniul politicii externe a Republicii Moldova, efectuate de către S. Cebotari și V. Saca. Printre numeroasele lucrări ale acestor cercetători, putem evidenția: monografia „Politica externă a Republicii Moldova în contextul proceselor integraționiste” și articolele „Evoluția concepției politicii externe a Republicii Moldova”, „Redimensionarea politicii externe a Republicii Moldova în arealul post sovietic”, „Configurarea politicii externe a Republicii Moldova în spațiul integraționist european”. Aceste lucrări au contribuit la elucidarea identificărilor conceptuale ale politicii externe, în general și la elaborarea conceptual-teoretică și practică a politicii externe a Republicii Moldova, în particular. Autorii efectuează o analiză retrospectivă a relațiilor Republicii Moldova, determină vectorii interesului național și prioritățile politicii externe. A fost supusă analizei evoluția relațiilor Republicii Moldova cu Federația Rusă, care ne oferă o imagine asupra cursului de politică externă, dar și internă, promovat de Republica Moldova, determinat de așa factori ca: dependența economiei moldovenești de resursele energetice rusești, de piața de desfacere a Rusiei. O atenție aparte este acordată conflictului transnistrean, gradului de soluționare a acestuia. Sînt abordate complex problemele ce țin de integrarea europeană, obstacolele, în special problema transnistreană. În „Republic of Moldova in the context of international relations” de S. Cebotari și C. Budurina este prezentă o interpretare complexă a politicii externe moldovnești. Într-un alt articol „Conceptual and theoretical aspects of international relations”, aceleași autoare analizează aspectele teoretice și conceptuale ale relațiilor internaționale.

Cercetătorul D. Cimpoeșu, în lucrarea „Republica Moldova între România și Rusia, 1989-2009” , efectuează o analiză amplă a politicii interne și a factorilor de natură externă care au determinat-o, în perioada anilor 1989-2009. În baza surselor documentare, sînt prezentate din punct de vedere istoric relațiile Moldovei cu România și Rusia. De asemenea, autorul analizează trăsăturile și caracteristicile guvernărilor politice din istoria recentă a Republicii Moldova și orientarea politicii externe în această perioadă.

O sursă științifică importantă de informare și inspirație pentru investigația noastră, a constituit-o lucrarea cercetătorului autohton E. Ciobu „Interesul național – sprijin în realizarea politicii externe a statului”. În afară de studierea fenomenului interesului național, în concepția diferitor cercetători și teorii, E. Ciobu se preocupă, în lucrarea sa, de problematica procesului de formare și conștientizare a interesului național statal al Republicii Moldova, care, în opinia cercetătorului, trebuie să prezinte expresia unei voințe consolidate a întregii populații a țării, în vederea realizării unor obiective bine determinate și susținute masiv din interior, și o politică activă externă desfășurată pentru realizarea cât mai amplă a acestei voințe. Pentru lucrarea noastră sînt relevante ideile autorului privind prioritățile de bază ale politicii externe a Republicii Moldova. Cercetătorul ajunge la concluzia că în țară predomină grupuri de interese, cu o lipsă totală de comunicare între ele și în locul respectării unor valori morale comune domină o luptă ideologică a tuturor contra tuturor.

În același context, se înscriu investigațiile cercetătorului V. Saca vis-a-vis de problema interesului național al Republicii Moldova. Una din cele mai recente investigații a cercetătorului este articolul “Interesul național ca mecanism al politicii externe a statului în transformare”. În această lucrare, V. Saca supune analizei mecanismul de influență a intereselor naționale ale Republicii Moldova asupra politicii externe. Examinând potențialul mijloacelor interesului național al Republicii Moldova prin prisma obiectivelor politicii externe, autorul evidențiază unele particularități.

V. Saca ajunge la concluzia că există problema asigurării valorilor supreme ale țării, fără de care este inimaginabil statul contemporan, interesele sale naționale. Aceste valori țin de suveranitate, independență, securitate, integritate teritorială, de bunăstarea cetățenilor, poziția favorabilă a statului în sistemul relațiilor internaționale. Anume spre asemenea valori trebuie canalizată activitatea externă a țării. Deși guvernanții au depus eforturi, activitatea externă a acestora încă nu a devenit un factor stabil în promovarea interesului național.

Aspecte importante ale problematicii în cauză sînt supuse analizei în lucrările lui V. Juc. În articolul „Semnificația interesului național în definirea unor priorități strategice de politică externă a Republicii Moldova”, cercetătorul analizează interesul național al Republicii Moldova ca factor determinant al dezvoltării statului și asigurării coeziunii societății, luând ca bază interconexiunea și interdependența dintre politica internă și politica externă. În acest context, sînt cercetate încercările de soluționare a conflictului transnistrean și procesele de consolidare a statului nostru pe arena mondială prin diversificarea raporturilor sale internaționale. V. Juc pornește de la ideea că interesele naționale trasează obiectivele fundamentale de dezvoltare a societății și statului, solicitând mobilizarea și canalizarea eforturilor pentru realizarea lor și, prin urmare, determină opțiunile strategice atât de politică internă, cât și de politică externă. Drept priorități strategice de politică externă sunt evidențiate reintegrarea statului și integrarea europeană.

Cercetătoarea S. Țurcanu, în lucrarea „Mecanisme de promovare a intereselor naționale ale Republicii Moldova pe plan internațional”, analizează și oferă soluții pentru orientarea vectorilor politici în vederea promovării intereselor naționale. Autoarea ajunge la concluzia că pentru un stat ca Republica Moldova pe arena internațională este esențial de a stabili și evidenția interesele naționale în raport cu țările vecine, cu partenerii europeni și transatlantici. De asemenea, se formulează ideea că pentru stabilirea și menținerea relațiilor de colaborare externe avantajoase, Republica Moldova trebuie să se înarmeze cu o vădită voință și verticalitate, pentru a putea pune în aplicare unele mecanisme de promovare a intereselor naționale care să plaseze și să mențină statul nostru pe arena internațională drept un partener de încredere și echilibrat pentru celelalte state.

Importante prin conținut pentru investigarea noastră sunt lucrările „Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008)” și „Politica externă a Republicii Moldova 2009-2011: în sinteze și dezbateri”. În prima lucrare se realizează o trecere în revistă a principalelor problemele ale politicii externe ale Republicii Moldova în perioada anilor 1998-2009. Lucrarea în cauză nu doar restabilește cronologia evenimentelor, dar și scoate în evidență succesele și neajunsurile diplomației moldovenești, reflectă asupra cauzelor eșecurilor politicii externe a Republicii Moldova, analizează provocările care sînt puse în fața diplomației statului nostru și proiectează posibilele evoluții și opțiuni pe care Republica Moldova ar urma să țină cont în viitorul apropiat. Lucrarea „Politica externă a Republicii Moldova 2009-2011: în sinteze și dezbateri” este o colecție de interviuri radiofonice, în cadrul cărora reprezentații societății civile, politicienii și diplomații au avut posibilitatea să dezbată principalele teme ale politicii externe a Moldovei. Cercetarea este divizată în patru capitole care vizează diverse subiecte ce reflectă evoluția relațiilor Republicii Moldova cu principalii parteneri internaționali în perioada anilor 2009-2011: Uniunea Europeană, România, Ucraina, Federația Rusă, SUA și Germania. O atenție deosebită este acordată integrării europene a Republicii Moldova, ca factor ce determină conținutul relațiilor Republicii Moldova cu principalii săi parteneri.

Un interes științific deosebit pentru cercetarea noastră îl reprezintă lucrarea cercetătorilor S. Nazaria și A. Roman „Statul moldovenesc în sistemul relațiilor internaționale contemporane”. Cercetarea în cauză constituie o analiză a rolului și locului Republicii Moldova în sistemul organizațiilor interguvernamentale regionale, în contextul formării unei noi arhitecturi a relațiilor internaționale. Sînt evaluate relațiile social-economice ale Republicii Moldova cu țările CSI și Uniunea Europeană. De asemenea, sînt dezvăluite prioritățile și direcțiile principale ale politicii externe a Republicii Moldova.

Cea mai gravă amenințare la adresa Moldovei, conflictul din Transnistria, reprezintă una din principalele subiecte de pe agenda relațiilor UE-Rusia vis-avis de Moldova. Acest subiect este intens cercetat și în străinătate și mai ales literatura autohtonă. Aurelian Lavric a adus un aport considerabil aici prin numeroase cercetări: „Abordări ale soluționării conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova”, „Implicarea UE în gestionarea conflictului din estul Moldovei și identificarea unei soluții”, cercetează istoria, prezentul și obstacolele care stau în calea rezolvării diferendului.

Deși studierea politicii externe a Republicii Moldova în contextul parteneriatului UE-Rusia este încă insuficientă, totuși susținem că problematica respectivă devine necesară în perspectiva creșterii ponderii statului nostru pe arena internațională și evoluției sistemului internațional. Dat fiind faptul că Moldova e un actor internațional ce se încadrează de rând cu celelalte state în procesele integraționiste și în soluționarea problemelor globale, este necesar să analizăm caracteristicile de bază ale politicii externe moldovenești în contextul temei investigate în continuare.

1.2 Identificări conceptuale ale fenomenului de politică externă

Teoria este menită să aducă ordine și înțeles, sens unor fenomene care fără aceasta ar rămîne neînțelese și fără legătură unele cu altele, afirma Morgenthau. Teoria pune la dispoziția cercetătorului o serie de unelte analitice adecvate cercetarii sale și îi furnizează diferite particularități și specificații ale actorilor principali din relațiile internaționale: cum își formulează acești actori preferințele, cum interacționaează aceștia, ce capabilități influențează și modelează obținerea obiectivelor propuse, ajutînd la înțelegerea realității complexe în care funcționează și acționează subiectul analizat și pentru a clasifica și utiliza informația în mod optim.

În ceea ce privește identificarea valențelor paradigmale ale principalelor noțiuni, mai întâi vom supune analizei fenomenul politicii externe. Una din cele mai cunoscute teorii ale politicii externe este considerată cea a politologului american H. Morgenthau. El determină politica externă, în primul rând, ca o politică a puterii, în cadrul căreia interesele naționale sînt mai presus de orice norme, principii internaționale și de aceea puterea (militară, economică, financiară) se transformă în principalul mijloc de atingere a obiectivelor propuse. Conform opiniei acestui cercetător, „scopurile politicii externe trebuie să fie determinate în spiritul interesului național și să fie sprijinite prin forță”. Realiștii își construiesc raționamentele sale de pe pozițiile inflexibilității principiilor de bază ale politicii externe: tendința statelor spre creșterea puterii sale în condițiile unei lumi nesigure, anarhice; inevitabilitatea rivalității; necesitatea respectării principiului balanței de forță între marile puteri. Astfel, politica externă, în accepțiunea realiștilor, este determinată de puterea militară a statului, capacitatea acestuia de a se opune amenințărilor externe și menținerea echilibrului de forțe.

Din punct de vedere al liberalismului, fundamentul politicii externe nu-l constituie „scopurile eterne ale statului”, ci preferințele indivizilor. Anume indivizii și grupele de indivizi sînt principalii actori ai politicii în general, și celei externe, în particular. Spre deosebire de realiști, liberalii sînt de părerea că statul nu este un actor autonom față de societatea civilă, dar este chemat doar să servească interesele private ale indivizilor. În politica externă, de asemenea, statul are sarcina de a promova interesele private, pe care indivizii nu le pot apăra cu forțele proprii.

Pentru S. Brucan, politica externă constituie reacția la o serie de stimulente interne și externe, iar națiunile reprezintă niște sisteme în interacțiune permanentă cu mediul internațional. În viziunea lui K. Holsti, politica externă se referă la scopurile și obiectivele statelor în general, și strategiile pe care le implementează pentru a le atinge și a le proteja. Statele, prin intermediul politicii externe, trebuie să facă ceea ce este necesar, adică să promoveze obiectivele de politică externă în funcție de interesele sale, din considerentele sale politice, culturale și, desigur, din caracterul sistemului internațional.

În aceeași ordine de idei, se înscrie și noțiunea politicii externe a cercetătorului A. Buruian, care o definește drept o activitate a statului de reglementare pe arena internațională a relațiilor sale cu alți subiecți ai politicii externe: state, partide politice și alte organizații sociale de peste hotare, organizații mondiale și regionale internaționale, sprijinindu-se pe potențialul economic, demografic, militar, tehnico-științific, cultural al statului. Îmbinarea acestor indici determină perspectivele politicii externe a statului în unele sau alte direcții, ierarhia priorităților în stabilirea și realizarea scopurilor politicii externe.

Cercetătorii Gh. Căldare G și R. Gorincioi determină politica externă ca „arta întreținerii relațiilor internaționale” sau ca o totalitate a politicilor și strategiilor ce urmăresc realizarea propriilor interese pe plan extern, sau ca parte constitutivă a relațiilor internaționale. În opinia noastră, politica externă reglementează relațiile unui stat cu alte state și asigură realizarea intereselor și necesităților acestuia pe arena internațională. Anume aici se întâlnesc interesele statelor legate de problema dezarmării, asigurării securității statelor, prevenirea catastrofelor, combaterea criminalității.

De rînd cu politica internă, politica externă a fost întotdeauna al doilea pilon al statului, fiind o categorie concret istorică. Ea nu există în afara spațiului și timpului, constituind activitatea statului într-un anumit interval de timp. Politica externă este determinată de interesele naționale care pot avea un caracter obiectiv din cauza interacțiunii cu împrejurările geopolitice, tradițiile istorice și socio-culturale ale poporului. Așadar, prin politica externă se subînțelege activitatea statului în afacerile internaționale sau activitatea statului pe arena internațională care reglementează relațiile cu alți subiecți ai activității politice externe.

Studiul politicii externe, ca o continuare a politicii interne sau o parte a relațiilor internaționale, constituie una din problemele esențiale ale științei politice și relațiilor internaționale. Cercetătorul V. Borș menționează că, în prezent, se constată o influență a factorilor internaționali prin intermediul politicii externe asupra politicii interne, politica externă devenind un mijloc de democratizare a societății. În opinia noastră, politica externă nu necesită aproape nici una dintre calitățile proprii democrației, ci dimpotrivă, impune dezvoltarea aproape integrală a celor care lipsesc.

Actualmente, politica externă a devenit mai moderată, deoarece relațiile dintre state se bazează nu numai pe cele militare și diplomatice, ci și pe cele ale ajutorului reciproc, al dialogului politic. Astfel, obiectivele de politică externă ale statelor sînt promovate de anumite finalități, pe care statele le împărtășesc în scopul realizării propriilor interese, inclusiv pentru asigurarea securității statale și menținerea bunăstării sociale.

Analizând cele expuse mai sus, considerăm că abordările liberale sînt valoroase și în prezent, deoarece nu putem trece cu vederea faptul că, în ultimii ani, a crescut influența acestora asupra unor aspecte ale prognozării și analizei teoretice în sfera relațiilor internaționale, stimulând acțiunile practice, întreprinse de către comunitatea mondială pentru democratizarea și umanizarea relațiilor internaționale. Totodată, remarcăm faptul că pentru realizarea în practică a încercărilor de a crea o nouă ordine mondială, axată pe principiile moralei și care să corespundă intereselor întregii omeniri, este necesară crearea unor instituții internaționale adecvate, de exemplu, ONU reformată, cu ajutorul cărora să se eficientizeze procesul de menținere a păcii mondiale și securității internaționale.

În ceea ce privește tradiția realistă, unul din adepții acestui curent este E. Carr. El a supus unei critici drastice concepțiile liberale, condamnând caracterul lor exclusiv normativ și subliniind rolul determinant al puterii și balanței de putere în relațiile internaționale. Pentru asigurarea stabilității acestora, E. Carr pornește de la ipoteza că normele general morale sînt neaplicabile față de politica internațională, iar morala internațională poate fi numai relativă, nu universală: „Morala trebuie să fie interpretată în termenii politicii și încercarea de a depista norme morale în afara politicii este condamnată la eșec”. Spre deosebire de alți cercetători, E. Carr tinde să găsească un compromis între idealism și realism, să argumenteze posibilitatea și necesitatea de elaborare și înfăptuire a unei politici internaționale nu doar efective, ci și morale, de aici reieșind și actualitatea lucrărilor sale.

Astfel, E. Carr a acceptat faptul că uneori statele acționează având motivații morale. Însă el crede că rolul moralei în relațiile internaționale este dictat de dificultatea de a aplica principiul egalității în sistemul internațional și de incapacitatea națiunilor de a acționa după principiul că binele general ar trebui să aibă prioritate față de binele fiecărei națiuni în parte. Egalitatea națiunilor, susținea E. Carr, este un principiu important, dar este aproape imposibil de aplicat în relațiile dintre state. Aceste dificultăți ce decurg din inegalitatea națiunilor sînt sporite de refuzul general al statelor de a întreprinde acțiuni în serviciul binelui comun al comunității internaționale. În lipsa acestuia morala poate juca doar un rol minim în politica statelor. Prin urmare, esența gândirii lui E. Carr constă în faptul ca el a realizat o critică a ideilor liberale, totodată, susținând importanța practică a moralei în politica externă. Neajunsul gîndirii lui a constat în neputința de a explica modul în care morala își exercită rolul în sfera puterii și conflictelor.

Unul din reprezentanții de bază a teoriei realiste este R. Niebuhr. Analizând ideile politice ale acestui cercetător, constatăm că unii din reprezentanții realiști nu neagă întru totul ideea existenței unor principii morale. Ei admit standarde morale în politica externă, însă până când acestea nu vin în contradicție cu noțiunile de putere și cîștig. R. Niebuhr a subminat afirmația liberală că există principii morale internaționale clare, care, dacă ar fi aplicate, ar transforma treptat sistemul internațional într-o lume morală. Totodată, el nu credea că principiile nu au nici un rol în determinarea acțiunilor guvernanților, deoarece până și în politica internațională există justiție, care reglează relațiile dintre state. În opinia cercetătorului, morala n-ar putea triumfa în politica externă, pentru că oamenii caută indirect puterea și pentru că politica internațională este prin ea însăși prea complexă ca un standard etic să o poată influența în mod eficient. Însă, chiar dacă R. Niebuhr nu credea în triumful moralei în politica externă, el nu nega, totuși, că principiile morale joacă un anumit rol în determinarea acțiunilor statelor. El susținea că până și în politica internațională există o capacitate de justiție care reglează competiția dintre națiuni.

Unul din autorii care a demonstrat complexitatea problemelor morale implicate în politica externă și relațiile internaționale și a accentuat faptul că orice politică, și în special cea internațională, este o luptă pentru putere, a fost H. Morgenthau. El susținea că există o contradicție între putere și etică, și că teoriile moralei internaționale, care nu sesizează acest lucru, conduc la politici greșite atât din punct de vedere etic cât și periculoase din punct de vedere diplomatic. Cu toate că a pus accentul pe setea de putere prezentă în orice acțiune politică, H. Morgenthau credea că a existat, în secolul al XIX-lea, o morală internațională efectivă care a limitat năzuința de putere pe continentul european. Însă el susținea că această influență a fost posibilă numai pentru că morala internațională a secolului al XIX-lea a reflectat consensul moral și intelectual al întregii Europe. În opinia lui H. Morgenthau, sfârșitul primului război mondial a distrus consensul moral internațional și a transformat relațiile internaționale într-o sferă în care statele concurau pentru supremația universală. Drept consecință, limitele morale, care anterior constrîngeau statele în cursa lor pentru putere, n-au mai fost operative chiar restricțiile asupra războiului total, care fuseseră o caracteristică a civilizației europene timp de peste o sută de ani, au fost abandonate în această cursă sălbatică pentru putere.

Realismul respinge posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină un actor major pe scena internațională, datorită faptului că o convergență asupra interesului european în cazul politicii externe și de securitate este improbabilă, deoarece aceasta ține de nucleul dur al atribuțiilor regaliene ale statului, al interesului național și al suveranității, teoriile liberale și constructivismul acordă mai mult credit instituțiilor multilaterale și sînt axate pe o logică a cooperării și a interdependenței.

Acțiunea externă europeană este bazată pe cooperare multilaterală, pe întărirea instituțiilor internaționale și pe inovare în materie de instrumente de guvernanță globală, în detrimentul politicilor de forță. În contextul globalizării și al apariției unor noi tipuri de amenințări, puterea militară își pierde din relevanță, o putere inteligentă (smart power) fiind nevoită să combine puterea hard și puterea soft, punînd, însă, accentul pe dezvoltarea de parteneriate și pe cooperare internațională într-un cadru instituțional bine reglementat. Teoriile liberale descriu UE ca o putere civilă, care își dezvoltă relațiile externe pe baza parteneriatului și a cooperării multilaterale și care caută să se impună prin alte mijloace decît cele militare.

Prystayko a analizat asemănările și diferențele dintre politica UE și a Rusiei față de vecinii lor comuni. Una dintre diferențele de bază autorul menționează este, că UE are o politică formală declarată față de vecinii săi, în timp ce interesele Rusiei sînt revendicate în mod mai informal. Acest punct de vedere este susținut de Popescu și Wilson, prin compararea lor a politicilor externe ale Rusiei și UE, au ajuns la concluzia că politica UE este mai mult formală și tehnocrată, iar politica rusă are mai multă tactică și este bine susținută cu resurse.

După sfîrșitul războiului rece, așa numita puterea soft (moale) a căpătat o importanță deosebită în politica internațională. Puterea soft este abilitatea statelor de a-și atinge obiectivele mai mult prin atracție, decît prin forță. În anii recenți, Rusia a făcut eforturi concertate pentru a-și dezvolta propria putere soft, inclusiv prin crearea canalului de știri Russia Today în 2005, a fundației Русский мир în 2007 și Россотрудничество în 2008. De asemenea se urmărește politica de ridicare a statutului internațional al limbii ruse, precum și promovarea viziunii Moscovei asupra relațiilor internaționale. În același timp, ultimul concept de politică externă a Rusiei publicat în februarie 2013, pune accentul pe puterea soft făcînd trimitere explicită la termenul dat (absent în conceptele anterioare din 2000 și 2008).

În opinia publică mondială, UE rămîne un partener foarte atractiv, dar nu este perceput ca un actor serios și emanînd multă autoritate, cînd se ajunge la relații de putere. Declinul Europei, în opinia elitei ruse, se datorează faptului că europenii au devenit prea slabi și renunțării la fostele lor puncte forte, care cîndva au făcut din Europa liderul mondial, în favoarea multiculturalismului, toleranței lipsite de rațiune și diluării identităților naționale și religioase.

În scopul activizării investigațiilor politicii externe ar fi de dorit să se creeze un centru modern, independent financiar și obiectiv cu caracter interdisciplinar în vederea efectuării cercetărilor compexe și multidimemnsionale. În final deducem că fenomenul politicii este unul multidimensional și necesită prudență maximă din partea factorilor de decizie a statului în definirea unui curs rațional pe arena internațională.

În compartimentul respectiv au fost supuse analizei reperele teoretice și metodologice ale obiectului de cercetare a lucrării. Pe de o parte, autorul cercetează valențele conceptuale ale politicii externe, pe de altă parte, se investighează modalitățile conexiunii dintre politica externă și principalele teorii ale relațiilor internaționale. Se deduce concluzia că este nevoie de cercetări adiționale de identificare teoretică a interesului național și aplicării lui în practică.

La nivel internațional, Moldova, în prezent, în cadrul politicii externe, propagă un anumit set de valori care pretinde a fi global, absorbind valorile tradiționale și propagînd altele noi. Diversitatea culturală generează o serie de întrebări importante și opinii controversate. Perimarea valorilor tradiționale se face la nivelul comunității mai apoi având consecințe la nivel regional sau global. Din perspectiva fenomenelor globale și instaurarea noii ordini mondiale, găsirea răspunsurilor justificabile în plan moral și viabile în plan politic la aceste probleme, reprezintă cea mai mare provocare cu care se confruntă la moment țara noastră.

Analizînd procesul de realizare a politicii externe a Moldovei, trebuie de menționat că în țara noastră, aceasta ca atare se află într-o situație de criză a valorilor, deoarece nu poate contribui în măsura cuvenită la dezvoltarea statului. Criza sistemului de valori se manifestă prin pierderea idealurilor, scopurilor, prin folosirea de mijloace amorale care determină devalorizarea acestor idealuri și scopuri. În condițiile trecerii de la totalitarism la democrație, valorile și modelele culturale ale trecutului totalitar nu au dispărut, pe când valorile noi, inclusiv ale economiei de piață, trebuie deja acceptate.

În determinarea priorităților politicii externe pentru Moldova va exista întotdeauna pericolul unei decizii monovectoriale. Numai ținînd cont de totalitatea legăturilor politice, economice și culturale în relațiile cu alte state, Moldova va putea să se încadreze armonios în comunitatea internațională. Moldova, mai întîi de toate, trebuie sa ducă o astfel de politică externă, care să se bazeze atît pe comprehensiunea realistă a lumii înconjurătoare, a tendințelor sale de evoluție, cît și pe evaluarea propriilor posibilități și interese. Totodată, urmărind realizarea intereselor naționale, în determinarea priorităților politicii externe a Moldovei, trebuie să se țină cont, ca aceste interese să fie în concordanță cu cele general-umane, mai ales, în asigurarea păcii, securității și stabilității atît pe plan intern, cît și internațional.

1.3 Concluzii la capitolul I

Cu toate că problematica examinată este analizată în mai multe lucrări științifice, totuși, putem constata că acestea analizează și diferențiază unilateral problematica respectivă și nu prezintă o abordare complexă. La capitolul gradului de investigare a problemei cercetate putem scoate în evidență următoarele:

– analiza fundamentală a lucrărilor arată că nici în literatura străină, nici în cea

autohtonă, un subiect asemănător cu caracter științific nu a fost relevat în mod sistemic;

– la tematica dată sînt, în general, lucrări științifice care abordează diverse aspecte ale problematicii date, totuși constatăm că ele evidențiază tangențial diferite puncte de vedere a mai multor cercetători din domeniul respectiv, dar nu reflectă nemijlocit problema în cauză;

– în general, autorul supune cercetării articole științifice și publicistice, deoarece cercetări de tipul monografiilor sînt insuficiente.

Astfel ajungem la concluzia că politica externă a Moldovei are aceleași probleme ca și cea internă și că o guvernează nu interesele naționale și conceptul realist , ci interesele de grup și a elitei, aflate la guvernare, ceea ce este inacceptabil pentru un stat democratic și integrat în comunitatea internațională. Viața politică a Republicii Moldova este atît de complicată și haotică, încît, adesea, este greu să-i facem o analiză adecvată. Dispersarea preferințelor, orientărilor politice și morale în societate este destul de mare. Valorile tradiționale sînt supuse schimbării. Ideea democrației, ca valoare, așa și rămîne irealizabilă. Mai mult ca atît, datorită așa-ziselor reforme democratice această idee a căpătat o conotație negativă. Este adevărat că apariția și funcționarea unor instituții democratice contribuie la răspîndirea valorilor democratice. Dar societatea nu este încă pregătită să accepte aceste valori. Făurirea unei idei naționale unificatoare, statul de drept, integrarea europeană rămîn a fi niște deziderate pe cît de dorite pe atît și de îndepărtate pentru societatea noastră, cel puțin la moment. O politică externă de succes ar fi un suport excelent pentru atingerea acestor obiective.

Capitolul II. DIMENSIUNEA RELAȚIILOR UE- FEDERAȚIA RUSĂ

2.1 Cadrul Juridic al relațiilor Federația Rusă – Uniunea Europeană

Europa este patria civilizației occidentale care a dominat și continuă să domine scena internațională. În secolul XIX cîteva state europene stăpîneau teritorii de zeci de ori mai mari ca a lor proprii și cu o populație și mai mare ca a lor, chiar și de sute de ori, hotărau soarta întregului glob. Superioritatea lor tehnologică, economică, militară și culturală era zdrobitoare, însă contrar larg răspînditei opinii această superioritate a început a se manifesta real din secolul XVII, după marile descoperiri geografice și revoluția industrială, fiind facilitată în mare măsură de expansionismul colonial și jefuirea popoarelor băștinașe directă, dar mai ales indirectă, deși aceasta nu este scos la suprafață în literatură. Pînă în secolul XVII Europa era doar una din marile centre ale lumii, cu nimic mai presus de civilizațiile chineză, indiană sau mezoamericană.

Cele două războaie mondiale au reprezentat momentele cruciale în istoria Europei. Primul război mondial cu milioanele sale de morți, mizeria și iraționalismul său, au marcat o transformare colosală în primul rînd morală a europenilor și începutul declinului Europei ca centru exclusiv a lumii, iar al doilea război mondial a definivat procesul. După acest război, pe lîngă care și primul părea ceva minor, Europa era în ruine în sens direct, răvășită și virtual bancrotizată. Integrararea a fost văzută ca o scăpare de războaie, naționalism și calea spre revenirea Europei în rîndul marilor puteri, deoarece statele europene, chiar și cele mai mari, nu puteau face față, chiar și cantitativ, noilor puteri ca SUA și URSS.

UE este considerată a fi o construcție sui generis, fiind considerată de unii ca fiind de facto o confederație. Walter Hallstein, în „Europa în devenire”, o numește un stat federal neterminat. Începînd cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.

UE are cea mai mare economie a lumii, este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii. Din 500 cele mai mari corporații după venituri (Fortune Global 500 din 2010), 161 au sediul în Uniunea Europeană.

Rusia este un stat cu totul și cu totul deosebit și o civilizație în sine. Dea lungul secolelor a fost mai întotdeauna, una din puterile cu un cuvînt greu de spus pe scena internațională și acest fapt, și-a lăsat amprenta pe caracterul lor național. Teritoriul enorm, condițiile grele de trai, temperaturile scăzute, expansiunea permanentă, diversitatea etnică și națională, situarea pe două continente toate acestea au contribuit la formarea unui popor mare și unic.

După catastrofa din anii 90, Rusia a arătat o dezvoltare continuă odată cu instalarea la putere, la Kremlin a lui Putin. Numai în perioada 2000-2008 salariul mediu a crescut în Rusia de la 80 la 640 de dolari SUA. În aceeași perioadă, nivelul sărăciei a scăzut de la 40 la 14%, iar rata șomajului a coborît de la 13% în 1999, la 5.4% în 2013. Rusia este cel mai mare exportator de gaz și al doilea exportator de petrol în lume.

Diferite formule s-au folosit pentru a descrie diverse parteneriate. Relația transatlantică a fost definită ca de „neînlocuit”, cooperînd împreună UE și SUA pot fi o formidabilă forță a binelui. Referindu-se la alți parteneri strategici, Strategia europeană de securitate din 2003 nominaliza Rusia, susținînd că „trebuie să continuăm să lucrăm pentru relații mai strînse cu Rusia, un factor major pentru securitatea și apărarea noastră”. De asemenea în Strategie se menționa că respectul pentru valorile comune va consolida progresul către un „parteneriat strategic” cu marii vecini. Mai mult decît atît, Strategia a chemat pentru dezvoltarea de parteneriate strategice cu Japonia, China, Canada și India, „la fel de bine ca și cu toți cei care împărtășesc obiectivele și valorile noastre și sînt pregătiți să acționeze în sprijinul lor”.

UE și Rusia se deosebesc atît de mult după principalele dispoziții legislative și principiile politicii internaționale, încît relațiile lor bilaterale par a fi a priori problematice. Actuala politică de cooperare mai degrabă duce la o relație asimetrică, care la rîndul ei creează neliniște și discomfort și nu securitate și armonie. Aceasta rezultă din natura principial diferită a Rusiei și UE ca actori internaționali și poziția lor fundamental diferită în domeniile drepturilor omului, securității și energiei. Dovadă este Siria, minoritățile sexuale, religia, prevalarea dreptului internațional și legitimității puterii asupra drepturilor omului în Rusia, Kosovo et. Robert Cagan, soțul Victoriei Nuland de altfel, a scris: „Rusia și UE sînt vecini geografici, dar geopolitic ei trăiesc în secole diferite”.

Strategia de securitate europeană din 2003, a calificat Rusia ca un partener strategic al UE. Aceasta ar putea surpinde pe mulți europeni și ruși, care au văzut cum UE și Rusia iau poziții diferite pe diverse subiecte, în special în ceea ce privește vecinătatea lor comună (Georgia, Ucraina, Moldova etc.), Kosovo, apărarea antirachetă, FACE, cu privire la forțele convenționale din Europa, lărgirea NATO, războiul ruso-georgian și criza ucraineană în plină desfășurare. Ca rezultat, conform Comisarului european pentru comerț, relațiile UE-Rusia conțin acum „așa un nivel de neînțelegere și chiar de neîncredere, care nu a mai fost văzut de la sfîrșitul Războiului Rece”. Totuși, în ciuda acestor diferențe, cei doi actori sînt vital de importanți unul pentru altul, indiferent dacă termenul de parteneriat strategic este corect.

Cadrul juridic al relațiilor UE-Rusia este foarte variat. La nivel bilateral instrumentariul folosit este reprezentat de așa acorduri legal obligatorii ca APC și acordurile sectoriale ca: acele pe textile, producția de oțel, acordurile de facilitări de viză și readmisie etc., precum și angajamente juridic neobligatorii, ca Spațiile Comune și foile lor de parcurs. La nivel unilateral s-au încheiat angajamente politice ca Strategia Comună și Planurile de Acțiuni de partea europenilor, iar de partea rusă avem Strategia pe termen mediu. La nivel multilateral s-au dezvoltat „Dimensiunea Nordică” și cooperarea în cadrul mai unor organizații internaționale (de exemplu G8, OSCE, Consiliul Europei, ONU etc.).

Conform APC, UE și Rusia au lansat eforturi în 2003 de a dezvolta un Spațiu Economic Comun, deschis și integrat și să stabilească o cooperare mai adîncă în așa domenii precum: statul de drept, drepturile omului, cercetare și educație, managementul crizelor și non-proliferarea. La summitul UE-Rusia din 2010, a fost lansat „Parteneriatul pentru dezvoltare”, conform căruia UE a promis să contribuie la modernizarea și diversificarea economiei ruse, concomitent cu încurajarea reformelor în domeniul statului de drept și bunei guvernări.

Interdependența în creștere dintre UE și Rusia este însoțită de un dialog politic extensiv. Baza juridică a relației este formată din Acordul de Cooperare și Parteneriat (APC) din 1994, care a intrat în vigoare în 1997 și a expirat la sfîrșitul lunii noiembrie 2007. Cu toate acestea, APC va fi extins în fiecare an, cu excepția anulării participării la acord a unei din părți cu șase luni în avans. În 2005, APC a fost completat de conceptul a patru Spații Comune: (spațiul comun economic, spațiu comun de libertate, securitate și dreptății; spațiu comun de securitate externă, ​​spațiu comun de cercetare, educație și cultură). Spațiul economic comun este cel mai avansat dintre cele patru spații comune. Foi de parcurs, subliniind măsurile necesare pentru realizarea acestor spații s-au semnat în mai 2005. În 2006, a fost semnat un acord de facilitare a vizelor.

UE și Rusia desfășoară cîte un summit la fiecare șase luni (o înțelegere pe care UE nu o mai are cu nici un alt partener strategic), miniștrii de externe din Troika se întîlnesc regulat pentru a discuta chestiuni de politică externă.

În intervalul dintre summituri, comunicarea continuă în cadrul a numeroase dialoguri (energie, drepturile de proprietate intelectuală, achiziții publice, produse industriale, întreprinderi și politica industrială, drepturile omului etc.). Fiecare dialog cuprinde un număr de grupuri de lucru care se ocupă cu întrebări detaliate și care implică funcționari , diplomați și experți din ambele părți.

Relațiile UE-Rusia nu ar fi putut progresa fără APC, din moment ce acordul stabilește cadrul legal, instituțional, politic, economic și adminisatrativ pentru a facilita relațiile bilaterale în toate domeniile de cooperare. Astfel, la momentul dat APC-ul constituie nucleul și esența cooperării dintre UE și Rusia. Dar în realitate acesta este învechit în ultimii ani, deoarece de la data semnării lui, ambii actori au suferit transformări cardinale și domenii ale politicii, nebănuite în anii 90, au apărut.

Cadrul instituțional al parteneriatului Rusia-UE este destul de ambiguu. Pe de o parte, există un dialog regulat și multilateral, pe o gamă largă de probleme. Pe de altă parte, cadrul legal de parteneriat necesită dezvoltare și perfecționare. Este nevoie de un nou impuls pentru relațiile bilaterale, în privința formulării obiectivelor parteneriatului, intereselor comune pe termen lung, creșterii încrederii reciproce. Numai un nou acord poate da toate acestea. O problemă deosebit de dificilă, este diferența de abordări asupra structurii de securitate europeană. Propunerile Rusiei privind o nouă arhitectură de securitate europeană nu au gasit susținere în UE, care vede NATO, ca un garant al securității pe continent.

Interpretarea parteneriatului strategic prezintă diferențe semnificative. În dezvoltarea cooperării Rusia se concentrează pe interese comune, egalitate, asemănările în abordărea securității, iar UE pune accent pe valori comune.

Următorii factori influențează dezvoltarea parteneriatui strategic:

tendințe diferite în dezvoltarea sistemului politic;

modelele istorice de percepție ale partenerilor;

abordări diferite în organizarea politică a statului.

Modelul statal de organizare a Rusiei este unul centralizat, în timp ce UE, fiind în principiu un actor exclusiv și unic al relațiilor internaționale, pune accent pe multilateralism. Însăși principiul complicat de luare a deciziilor în UE, îngreunează simțitor dialogul politic, deoarece găsirea unei poziții comune a atîtor state, cu interese diferite și chiar opuse, este un proces lung și anevoios.

Stereotipurile istorice de percepție a Rusiei, ca o amenințare/elev există în UE și la stadiul actual al relațiilor. La începutul anilor 90, atitudinea predominantă față de Rusia era ca față de un elev, care trebuie să învețe experiența europeană . La sfîrșitul anilor 90, atitudinea s-a schimbat oarecum și a recîștigat puterea discursul despre Rusia ca o amenințare (temerile asociate cu dependența de livrările de gaz rusesc, criminalitatea transfrontalieră, pericolul ecologic), ca să nu mai vorbim de criza recentă, după care unele state membre, mai ales estice, vorbesc deschis de pericolul militar rus, la adresa securității lor. Ambele modele de abordare a parteneriatului Rusia-UE, nu implică egalitatea în relație, care este o trăsătură necesară unui parteneriat strategic.

Aproape 20 de ani au trecut de la semnarea APC și situația s-a schimbat radical în relația UE-Rusia. De la 12 membri în 1994 acum s-a ajuns la 28, o creștere mai mare de 100%. Pe de o parte, avem o uniune lărgită și mai integrată, iar pe de altă parte, o Rusie renăscută și economic stabilă.

Pe frontul politic, numărul de reuniuni la nivel înalt este un bun indicator al adîncimii relațiilor bilaterale și nivelul de cooperare economică. Germania are, de departe, cea mai intensă relație cu Rusia, cu 16 reuniuni la nivel înalt care au avut loc între 2003-07. Italia urmează cu șapte reuniuni la nivel înalt în aceeași perioadă, apoi Franța și Grecia, cu șase, Finlanda cu cinci și Marea Britanie cu patru. O altă tendință notabilă este dezvoltarea rapidă a turismului rusesc spre Europa. Populația din Rusia pare să fie determinată de a vizita țările UE, în ciuda cerințelor complexe și de multe ori greoaie de acordare a vizelor. Cele mai populare destinații sînt Finlanda, Italia, Spania, Grecia și Germania. Există, de asemenea, o diasporă rusă substanțială în multe state membre ale UE.

Viziunea UE asupra securităţii în sens larg este echivalentă cu misiunea de a schimba lumea prin eradicarea sărăciei, subdezvoltării şi conflictelor, în consonanţă cu valorile şi cultura sa politică, prin diplomaţie şi dialog politic, strategii, asistenţă umanitară şi pentru dezvoltare, dar şi prin susţinerea multilateralismului, toate în armonie cu respectarea principiilor dreptului internaţional. Acest comportament distinct a determinat o suită de dezbateri ideatice între teoreticieni şi analişti ai integrării europene, cu scopul de a conceptualiza într-un mod cît mai fidel capacitatea UE de a se comporta şi a acţiona ca actor global. Astfel s-au perpetuat în discursul public concepte ca: „putere civilă”, „putere normativă”, „putere etică”, „forţă a binelui”, „putere soft”, dar şi „fortăreaţa Europa”.

Una din principalele dificultăți în relațiile bilaterale este găsirea unei linii politice comune a UE față de Rusia. Aceasta a fost recunoscută de comisarul UE pe comerț, P. Mendelson, care a declarat că „nici un stat nu scoate la iveală divergențele noastre mai bine ca Rusia”. Dialogul cu Rusia într-un singur glas, pare a fi cea mai dificilă sarcină pentru UE. Acest lucru poate fi văzut mai ales atunci, cînd vorbim de probleme de securitate energetică, în care UE pare să fie împărțită de preferințele statelor membre cu privire la aprovizionarea cu energie, cum ar fi Germania sau Italia, de exemplu, și fiind în imposibilitatea de a formula o politică comună față de piață internă a energiei sau chiar față de Rusia. Politicile energetice ruse au efectul cel mai imediat anume în UE.

Prin întărirea dimensiunii estice a PEV (Parteneriatul Estic), UE şi-a propus să remedieze unele deficienţe în relaţia cu vecinătatea estică, aducînd totodată o valoare adăugată prin susţinerea cooperării multilaterale între cele şase state estice şi condiţionarea beneficiilor oferite de UE de gradul de diferenţiere (principiul more for more). Intensificarea relaţiilor bilaterale este o etapă importantă pentru accelerarea aproximării legislative a statelor partenere faţă de standardele UE. În acest scop, PaE susţine dezvoltarea unei noi generaţii de acorduri bilaterale (acordurile de asociere), care oferă beneficii extinse privind accesul la piaţa internă a UE: liber schimb, liberalizarea vizelor sau reglementarea domeniului energetic.

PaE oferă avantajul unor relaţii de cooperare stabile şi de durată datorită caracterului profund tehnic al parteneriatelor sectoriale pe care le promovează şi neinsistarea asupra domeniilor cu risc mare de politizare, cum ar fi securitatea şi conflictele regionale. Totodată, PaE a pus bazele instituţionalizării relaţiei multilaterale dintre UE şi statele partenere prin constituirea unui cadru formal pentru dialog şi cooperare în care acestea pot împărtăşi experienţe, bune practici şi pot dezvolta acţiuni comune.

Dezvoltarea integrării euroasiatice transformă configurația relațiilor dintre Rusia și UE, le complică în mod semnificativ. Dacă acum există două niveluri de relații: Rusia – state naționale în cadrul UE și Rusia – UE în ansamblul său, vor apărea niveluri suplimentare: UE – Uniunea Vamală și Uniunea Euroasiatică, membri individuali ai UE – Uniunea Vamală. Scenariul de dezvoltare negativă a relațiilor dintre UE și blocul estic prevede lipsa interacțiunii grupărilor integraționiste, lupta dură pentru influență în fosta URSS, și ca o consecință, necesitatea de a alege între proiectele rivale de integrare pentru țările din regiune. O alternativă ar fi crearea unei zone de liber schimb comune, bazate pe normele OMC și unificarea eforturilor de integrare pe întreg spațiul euroasiatic.

În principiu, Rusia nu este privită ca un partener strategic al Vestului, ci ca un partener „ad-hoc”, care cooperează pe un set de subiecte care corespund intereselor proprii. Intențiile Rusiei, în special gradul de gîndire strategică (sau nu) în spatele acțiunilor Rusiei pe scena internațională și absența sau prezența unei agende pozitive sînt niște subiecte importante pentru specialiști.

Există o mulțime de interese comune între cele două puteri, cu toate acestea, există diferențe fundamentale în ceea ce privește perspectivele, abordările și obiectivele, ceea ce face foarte dificil pentru cele două părți, să beneficieze din plin de cooperarea lor.

Pentru a vedea perspectivele reale ale parteneriatului strategic UE-Rusia avem nevoie de o analiză pe termen lung. De exemplu, unde vor fi cele două puteri în 2030? Ce doresc acestea una de la alta, pentru a-și atinge obiectivele interne și ambițiile globale?

Rusia ar putea foarte bine să devină un pol independent într-o lume multipolară, dar cu doar cîteva procente din PIB-ul mondial, și o populație relativ mică, nu ar putea juca un rol mare. Dintre potențialii parteneri strategici ai Rusiei, nu ar fi Europa, cel mai atractiv și firesc? Iar pentru Europa, nu ar fi o puternică relație (de tip confederal) cu Rusia, un suport strategic atît de necesar pentru a-și consolida statutul său în lume, tot mai dominată de puterile din Asia și alte state non-occidentale? Găsirea unor răspunsuri la aceste întrebări urmează să vie.

Astfel , parteneriatul strategic este un obiectiv important în relațiile Rusia-UE, care, în stadiul actual al relațiilor nu este deocamdată atins. Totuși ne exprimăm speranța, că toate părțile vor recunoaște necesitatea unui parteneriat strategic veritabil și vor depune toate eforturile în vederea atingerii acesui obiectiv pentru binele continentului nostru.

2.2 Aspecte-cheie ale relațiilor Uniunea Europeană-Federația Rusă

În multe aspecte UE și Rusia sînt actori asimetrici: o organizație supranațională sui generis din 28 de state membre, bazată pe interdependență și un stat națiune precaut la orice imixtiune asupra suveranității sale; o democrație liberală și o „democrație suverană”; o economie de piață cu o slabă regulare de stat și o economie de piață puternic regulată de stat; securitate prin interdependență și securitate prin balanță de forță; o superputere în devenire și o fostă superputere.

Din punct de vedere economic, Rusia și UE sînt foarte strîns legate. Accesul Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în 2012, nu a dus la intensificarea relațiilor economice ruso-europene. Dialogul energetic este neproductiv, fiecare parte ignorînd cererile unilaterale ale alteia. Rusia apare monopolistică și greoaie pentru UE, iar UE apare ca prea birocratizată și inflexibilă pentru ruși. Moscova a preferat să răspundă regulărilor interne UE prin ultimatume proprii.

În linii mari relațiile energetice dintre UE și Rusia lucrează în două direcții: în timp ce Rusia este un furnizor crucial de energie, Europa este de asemenea o piață de desfacere vitală pentru exporturile energetice ruse. În termeni de comerț și investiții, UE este un partener și mai important pentru Rusia, deoarece jumătate din comerț și 75% din investițiile străine directe în Rusia provin din statele UE. Rusia în schimb este al treilea partenetr comercial al UE (după SUA și China).

Kremlinul continuă să fie obsedat de construirea conductelor pentru a pune capăt problemelor de tranzit prin Ucraina, iar UE este hotărît să unească conductele naționale de gaz pentru a garanta tranferul flexibil de gaze între membrii Uniunii, ceea ce ar reduce dependența Europei de politica de preț a Gazpromului. UE apelează la securitatea aprovizionării, în timp ce Rusia vorbește de securitatea cererii.

Tensiunile energetice au culminat în 2006 (și apoi iarăși în 2009), cînd Gazprom a tăiat livrările de gaze către Ucraina, oficial din cauza divergențelor de preț. Aceasta a compromis și aprovizionarea Europei, deoarece 80% din importurile de gaze europene din Rusia mergeau prin conductele din Ucraina. Tensiunile, la fel ca și neîncrederea reciprocă s-au exacerbat în 2009, cînd Rusia a anunțat că nu va ratifica Tratatul Cartei Energetice – un document creat în urma Războiului Rece pentru a sprijini securitatea energetică europeană, pe care Rusia l-a susținut și l-a semnat în 1994. În timp ce eșecul de a ratifica tratatul a făcut prea puțin în practică, acesta a fost un mesaj politic puternic. De atunci, ​​Europa și Rusia au pus în aplicare măsuri limitate de diversificare a livrărilor și pieței de desfacere, respectiv, angajîndu-se în polemici și acuzații politice reciproce.

Există o percepție larg răspîndită, că cu cît e mai dependentă țara de energia rusă, cu atît este politica sa mai prorusă. Realitățile spun altceva, deoarece șapte state membre UE, depind mai mult de 90% de livrările energetice ruse, totuși, acest fapt nu se transpune pe orientarea politică a lor. De exemplu, cele patru state din grupul Visegrad (Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia) au aproximativ aceeași dependență de energia rusă, dar duc o politică diferită față de Rusia, Polonia în general parcă se află în stare de război nedeclarat cu Rusia.

Rusia a avut o intervenție financiară importantă în restructurarea creditelor cipriote în aprilie 2013, care a reprezentat o perioadă dificilă pentru relațiile UE-Rusia. Dar, în ciuda acestui fapt, Rusia este de așteptat să continue să sprijine eforturile post-criză ale UE, deoarece, zona euro rămîne crucială pentru Rusia, atît în ceea ce privește comerțul, cît și rezervele semnificative de euro deținute de statul rus.

Eforturile principale ale Rusiei sînt îndreptate spre diversificarea livrărilor energetice, în special spre China și spre întărirea pozițiilor în Europa, prin integrare verticală, căutînd să controleze întreaga infrastructură: conductele, facilitățile de depozitare și aprovizionarea directă a consumatorilor de energie. UE tinde să limiteze aceste eforturi prin acte legislativ-juridice și investigații anti-monopol. Instrumentul pentru aceasta este Pachetul al Treilea Energetic, prin care UE intenționează să integreze și să liberalizeze piața energetică internă a UE. Printre altele, acesta prevede separarea producției, transportării, distribuției, depozitării și livrării gazului natural către consumatorul final, ceea ce direct este îndreptat, în primul rînd, împotriva Gazpromului. Politica europeană de dezvoltare a surselor regenerabile de energie se înscrie în aceeași direcție.

Lărgirea succesivă a NATO, practic concomitentă cu lărgirea EU, a fost criticată dur de Rusia, deși în zadar. Deși, a momentul actual, nu există planuri de a admite state ex-sovietice în UE sau NATO, subiectul este extrem de tensionat. În cazul Georgiei, trebuie de ținut cont de faptul că aceasta practic se află în război cu Rusia, din cauza regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud. Problema transnistreană prezintă aceleași întrebări pentru Moldova. În cazul mai important al Ucrainei, orice încercare de a ridica întrebări referitoare la aderarea la UE și mai ales la NATO, înainte de a avea o majoritate solidă în societatea ucraineană – și nu doar la nivelul conducerii – riscă să creeze tensiuni politice la nivel național și implicarea forțelor străine pentru a-și susține partea, ceea ce se și întîmplă chiar acum. În timp ce Georgia, chiar și în cel mai rău caz, este posibil să rămînă importantă, dar periferică, Ucraina ca un cîmp de luptă politică între Occident și Rusia destabilizează serios relațiile ruso-europene.

Criza ucraineană a creat imaginea unui pămînt în dispută acerbă dintre Uniunea Europeană extinsă și Rusia renăscută și aflată în contraofensivă, un nou obiect al războiului Est-Vest. Putin oficial a declarat că o eventuală aderare a Ucrainei la UE, ca nu prezentînd o problemă pentru Kremlin, spre deosebire de, desigur, aderarea la NATO, care rămîne anatema la Moscova.

Kremlinul a proclamat de mai multe ori că Rusia este atașată conceptului de democrație suverană, care efectiv proclamă independența Rusiei de tutela Vestului (aspectul suveran) și insistă asupra egalității Rusiei în legitimitate democratică (de exemplu susținerea poporului) cu partenerii occidentali.

După criza financiară din 2008, UE a înregistrat un declin în influența și imaginea sa asupra Rusiei și în interiorul ei, de altfel ca și pe plan internațional în general, spre deosebire de Rusia, care încet, dar sigur își majorează profilul pe arena internațională, mai puțin în plan economico-social. Deși Parteneriatul Estic înregistrează anumite succese, iar în 2008 UE a mediat încetarea focului în Georgia, UE se află într-o criză instituțională și de identitate. În societatea rusă se observă creșterea deziluziei în UE și sistemul său politic, economic și social, paralel cu o încredere crescîndă că guvernele din Asia se descurcă mai bine.

Dialogul pe probleme de securitate practic este inexistent. Deși după războiul ruso-georgian din 2008, au existat planuri de reformare a OSCE și întregului sistem de securitate în Europa, sugestiile ruse au fost calificate ca prea radicale, iar OSCE rămîne o organizație slabă și ineficientă. Tratatul asupra forțelor convenționale din Europa (FACE) deasemenea stagnează după suspendarea de către Rusia a participării sale în 2007. Rusia nu vede o politică europeană de apărare coerentă, deoarece nu există o construcție de securitate europeană de securitate efectivă și independentă de NATO, în cosecință politica UE de securitate nu este luată în serios de Rusia, fapt demonstrat cu prisosință în Ucraina.

De altfel, cu excepția spațiului post-sovietic, nu prea există cooperare dintre Rusia și UE în alte regiuni, de exemplu în Orientul Apropiat. Aceasta, din urmă regiune, constituie un bun indicator al sănătății relațiilor dintre UE și partenerii săi strategici, deoarece a fost și este un subiect major în politica internațională, mai ales după Primăvara Arabă din 2011.

Pentru analiștii europeni, Rusia este deseori caracterizată cu termenul de spoiler, în sensul că aceasta nu poate fi caracterizată ca un partener strategic, dar în același timp nu are forța necesară de a fi un rival strategic. Cu alte cuvinte, Rusia este un actor internațional care deseori nu face altceva, decît să împiedice alți actori de la atingerea scopurilor lor. Pentru analiștii americani termenul spoiler maschează gradul de gîndire strategică rusă pe o serie de probleme. Se omite, de asemenea, modul în care Rusia este capabilă de a juca rolul de spoiler selectiv, în funcție de context și problema în cauză.

Conform lui Constantin Cosaciov, președintele comisiei de afaceri externe a Dumei:„… Sîntem sătui și obosiți de a avea de a face cu birocrații de la Bruxelles. În Germania, Italia, Franța, putem realiza mult mai mult. UE nu este o instituție care contribuie la relația noastră, ci o instituție care încetinește progresul…”.

În timp ce în anii 90, se vorbea de dependența Rusiei de creditele occidentale, astăzi se vorbește de dependența Vestului de energia rusă. Cu toate acestea, UE continuă să depășească Rusia după majoritatea indicatorilor de putere. Economia UE este de 15 ori mai mare ca cea rusă. Populația UE este de trei ori mai mare ca în Rusia, iar cheltuielile militare ale UE le întrec pe ale Rusiei de șapte ori. Cu toate acestea, la momentul actual, vedem cum Rusia, deși se află într-o așa disparitate de forțe, cel puțin pe hîrtie, sfidează fără nici o jenă întreg Occidentul (SUA, UE și aliații lor). Ce este asta? Nebunie sau un calcul bine pus la punct de elita rusă? Aceste momente lasă de gîndit.

UE de nenumărate ori a atras atenția asupra încălcării drepturilor omului în Rusia, arătînd că „the law of power is still stronger than the power of law” (puterea are prioritate asupra legii), iar autoritățile ruse au arătat puțină atașare economiei de piață liberale. Relațiile Rusiei cu lumea sînt văzute din prizma paradigmei „dușman-prieten”, iar politicienii ruși sînt de părerea că UE este caracterizată de rusofobie și privește Rusia cu suspiciune și teamă. După părerea lui Leonard politica externă a Rusiei este motivată de putere, independență și control, iar cea a UE de consensus, interdependență și statul de drept.

Robert Kagan, reflectînd asupra diferențelor fundamentale dintre Rusia lui Putin și UE, a scris în februarie 2008: „Coșmarurile Europei sînt anii 1930; coșmarurile Rusiei sînt anii 1990. Europa vede răspunsul la problemele sale în tranziția de la statul-națiune și putere. Pentru ruși, soluția este în restaurarea lor. Deci, ce se întîmplă atunci cînd o entitate a secolului XXI se confruntă cu provocările unei puteri din secolul al XIX-lea? Liniile conflictului sînt deja definite, în ciocnirile diplomatice din Kosovo, Ucraina, Georgia și Estonia; în conflictele asupra conductelor de gaz și petrol; în schimburile diplomatice neplăcute dintre Rusia și Marea Britanie; și într-o revenire la exerciții militare rusești de o amploare nemaivăzută de la Războiul Rece. Europenii sînt îngrijorați, și au de ce”.

Pentru Alexandru Rahr poziția de start este memoria istorică. El arată că Rusia întotdeauna a avut o imagine rea. Excepție a fost doar în timpul reformelor lui Gorbaciov (перестройка), cînd Europa spera că transformările din URSS, o vor apropia de Occident și îl vor orienta în direcția europeană. Însă Rusia a mers pe calea proprie de dezvoltare, diferită de Occident, cu un alt model de organizare de stat, diferit de cel vestic, mai mult chiar, în timp ce Europa se află în proces de unificare. Aceasta provoacă în Europa care se integrează iritare și neînțelegere. „Cum așa? Noi aici construim Europa, iar ei acolo vor să facă altceva pe continent. Deaceea, din punctul meu de vedere, Rusia este împinsă din Europa. Nu în totalitate, nimeni nu vrea ca Rusia să devină parte a Asiei, dar nici nu vor s-o primească în această casă. Totuși nimeni nu știe ce să facă cu ea. Pe acest fundal apar diverse stereotipuri, multă neînțelegere și agresivitate. Agresivitate contra la ceea ce face Rusia”. Rolul în creștere a statului în economie, apelul la patriotism, făurirea unei idei naționale – toate acestea sînt actuale pentru Rusia, dar pentru Occident este deja o etapă trecută. Aceasta și provoacă teamă și neîncredere, consideră Rahr.

Înainte de 2004, statele membre ale UE puteau fi împărțite în două grupuri, referitor la relațiile cu Rusia. Un grup, care conține unele dintre statele membre mai mari, cum ar fi Germania și Franța, a subliniat importanța economică a Rusiei și a sprijinit o relație pragmatică, cu salvgardarea intereselor economice ale UE, în loc de a critica tendințele autoritare în sistemul politic rus.

Alt grup, reprezentat cel mai explicit de către Marea Britanie, a denunțat tendințele antidemocratice și încălcările drepturilor omului în politica internă din Rusia și în mod regulat – deși cu un efect redus – a vorbit în favoarea unei abordări mai dure față de Moscova. Presiunile constante ale UE asupra respectării drepturilor omului în Rusia, au provocat din partea rusă acuzații de fățărnicie ipocrită.

Între 1992 și 2004, nici un membru al UE nu percepea o amenințare imediată la adresa securității sale, care să provină din Rusia. Ca urmare, din dezbaterea despre Rusia în cadrul UE, au lipsit aproape complet considerentele geopolitice și de securitate clasice. Acest discurs desecuritizat asupra Rusiei s-a încheiat, odată cu aderarea statelor baltice, Poloniei și Cehiei. Statele și societățile din Europa Centrală au o istorie traumatică și violentă cu Rusia, care le imprimă o atitudine extrem de critică față de Moscova și o politică de rezistență contra influenței rusești în Europa.

Potrivit Consiliului European pentru Relații Externe, există cinci abordări politice diferite, care descriu cel mai bine relația dintre Rusia și un stat membru UE. De exemplu, abordarea care descrie cel mai bine relația dintre Grecia și Cipru cu Rusia, „este calul troian”, din cauza politicii lor de apărare a intereselor ruse în UE și atunci cînd este necesar, de a vota contra anumitor propuneri ale UE.

Țările din așa numitul grup al „partenerilor strategici”, ca Germania, Franța, Italia etc., pun interesele economice pe primul loc și militează pentru acceptarea unor compromise pe termen lung. State ca Polonia și Lituania sînt cele mai reticente, fiind descrise ca „noii luptători ai războiului rece”.

Ruptura dintre statele membre vechi (vestice) și noi (estice) este deosebit de pronunțată în cazul politicii de extindere estică, deoarece noii membri estici (în special Polonia, statele baltice și România) susțin că cel puțin Ucraina, Moldova și Georgia trebuie sprijinite activ în eforturile lor de apropiere de UE (inclusiv perspective clare de aderare), iar membrii vechi favorizează un curs mai conservator, pentru a nu dăuna relațiilor cu Rusia.

Creșterea dependenței Europei de gazele și petrolul din Rusia și creșterea naționalismului energetic rus, sînt la originea unor abordări diferite referitor la securitatea energetică. Extinderea UE a adus nu numai fizic Europa mai aproape de frontierele Rusiei, dar a și creat o zonă de concurență intensă între UE și Rusia, în ceea ce rușii obișnuieșc să numească străinătatea apropiată, iar Europa o numește vecinătatea comună.

Obișnuiți de a trata cu state-națiuni individuale, rușii consideră că este dificil să se negocieze cu o construcție hibridă sui generis, cum este UE. Nu e de mirare că partenerii preferați de Moscova sînt capitalele UE, o abordare pe care mulți în UE, o văd ca reflectînd tactici de dezbinare. La rîndul său, UE consideră că este o provocare cooperarea cu o țară, ca Rusia, care provoacă sentimente și interese foarte diferite între cele 28 state membre ale Uniunii. Atît rușii, cît și europenii se confruntă cu găsirea unui echilibru între bilateralism și multilateralism în relațiile reciproce. Rusia, cu siguranță, nu are reputația de a fi un partener internațional ușor, dar nici UE, deși pentru motive complet diferite. Chiar și în interiorul statelor membre, diverse grupuri de interese au opinii divergente, cu privire la Rusia și pledează în favoarea unor abordări și politici, uneori diametral opuse.

Chiar la începutul realizării politicii europene de vecinătate (PEV), Rusia a refuzat să participe la acest program, deoarece UE, în opinia Rusiei, de fapt examinează vecinii săi în calitate de obiecte ale politicii sale, care sînt invitate să accepte un anumit set de valori și să efectueze reforme prescrise. În general PEV a suferit eșec, deoarece nu lua în considerație specificul statelor ținte; aceeași abordare fiind aplicată atît statelor ex-sovietice, cît și țărilor mediteraniene. Ca rezultat PEV, practic s-a împărțit în două componente: Parteneriatul Estic (PaE) și Uniunea Mediteraniană.

Parteneriatul Estic, dezvoltat în perioada 2008-2009 a fost inițial perceput negativ în cercurile politice din Rusia – ceea ce nu este surprinzător, avînd în vedere relațiile dificile cu Rusia a inițiatorilor programului: Polonia și Suedia, precum și consecințele războiului din Osetia de Sud. Programul nu poartă în mod deschis un caracter anti-rus. De fapt, Rusia este invitată să participe la unele proiecte ca partener. Cu toate acestea, PaE este o încercare prin intermediul soft power, să atragă în sfera sa de influență statele post-sovietice. Mai întîi de toate, acest proces are loc prin armonizarea legislației din aceste țări cu legislația UE, introducerea standardelor tehnice și valorilor europene.

Deficiențele programului sînt clare: caracterul unilateral, bugetul mic, prevalarea relațiilor bilaterale ale UE, cu fiecare din cele șase state ale PaE, combinarea într-un program a unor state cu sisteme politice diferite și diferite aspirații față de UE. Astfel că, un progres major în relațiile UE cu țările PaE, ca un întreg, este puțin probabil, mai degrabă se poate de anticipat o aprofundare a cooperării cu careva state individuale. În prezent, cea mai avansată formă de interacțiune există între UE și Ucraina. În același timp, lipsa unor promisiuni politice în cadrul PaE, UE le compensează cu o gamă largă de instrumente de colaborare, inclusiv liberalizarea regimului de vize și perspectiva unei zone de liber schimb cu UE. Trebuie remarcat faptul că, armonizarea legislației cu aquisul comunitar ar putea complica punerea în aplicare a angajamentelor existente în cadrul altor proiecte de integrare, de exemplu Uniunea Euroasiatică. Ipotetic vorbind, un astfel de conflict poate apărea în Belarus, în cazul, în care opoziția va veni la putere sau Armenia și Ucraina, în cazul în care ar dori să adere la Uniunea Vamală.

Totuși cît de reală și dură ar fi concurența dintre cele două blocuri integraționiste? Oficial, participarea la unul din proiectele de integrare, nu exclude interacțiunea cu celălalt. Dar politizarea extremă a dezbaterii cu privire la modelul de dezvoltarea a statelor post-sovietice, divergențele dintre ele, critica reciprocă a Rusiei și UE cu privire la mai multe aspecte, diferența în setul cerințelor de integrare către candidați – toate acestea contribuie la percepția în spațiul ex-sovietic, a programelor UE și cele ale Uniunii Vamale și Spațiului Economic Comun, ca proiecte concurente. Perspectivele oferite de cele două procese integraționiste sînt diferite. Uniunea Euroasiatică se poziționează ca o organizație deschisă pentru noi membri, care și-o doresc și corespund anumitor criterii, nu prea mari. UE, la moment, nu le oferă statelor post-sovietice, posibilitatea de aderare, nici măcar pe termen mediu, chiar dacă acestea îndeplinesc toate condițiile stabilite de UE. Dimpotrivă, PEV și PaE sînt dezvoltate ca o alternativă aderării la UE (nu e de mirare că politica de vecinătate nu se aplică pentru țările din Balcanii de Vest, pentru care s-au elaborat pacte de stabilizare, cu perspectivă clară de integrare în UE).

Soluţionarea conflictelor îngheţate se profilează drept o problemă fundamentală pentru securitatea europeană. Însă, acest demers este îngreunat şi de atitudinea concurenţială a UE şi Rusiei în spaţiul post-sovietic, ca urmare a „discrepanţei de valori” dintre acestea: în timp ce UE acţionează ca o putere normativă, Rusia adoptă abordarea „sferelor de influenţă”, acţionînd după principiul jocului cu sumă nulă. În această logică, orice intervenţie occidentală în spaţiul post-sovietic este percepută de Rusia ca o ameninţare a intereselor sale strategice.

Potenţialul UE de a promova soluţionarea conflictelor post-sovietice la nivel politic, a fost limitat de lipsa de credibilitate a UE ca actor global şi de tensiunile din relaţia cu Rusia, fapt care îi creează o imagine nefavorabilă în teritoriile separatiste. UE a fost adesea criticată pentru că recurge prea frecvent la declaraţii politice prin care condamnă comportamentele antidemocratice ale liderilor autoritari şi ilegalitatea regimurilor de facto, însă ezită să acţioneze prompt pentru a proba fermitatea angajamentelor verbale.

La originea acestei performanţe slabe se află faptul, că UE nu reuşeşte să susţină abordări strategice pe termen lung cu privire la anumite regiuni, iar spaţiul post-sovietic este un astfel de exemplu. Interesele naţionale diferite şi poziţionarea actorilor externi, în special Rusia, faţă de aceste conflicte reduce şansele de consens între statele membre.

Prystayko susține că Rusia nu servește drept exemplu pentru vecinii săi, ca urmare a realizărilor sale slabe sociale și economice, în timp ce UE este un organism atractiv pentru mulți vecini. Desigur, ca urmare a dezvoltării sale, Uniunea menține interesul vecinilor săi pentru procesul de integrare europeană. Cu toate acestea, UE nu are intenția de a oferi perspective de aderare pentru țările vecine, dar în schimb le cere să pună în aplicare acquis-ul comunitar. Prin urmare, nu este clar pentru cît timp așa state ca Moldova și Ucraina, în special, vor fi favorabile vectorului european, cu excepția cazului în care Uniunea le va oferi o perspectivă de integrare reală.

Cum Wilson și Popescu au menționat, politica UE în mare măsură se bazează pe ipoteza formată în anii 1990, precum că UE este singura putere din Europa și vecinii săi sînt dispuși să adopte standardele și valorile europene. Cu toate acestea, UE nu mai este singura putere din regiune, așa cum Rusia își menține poziția de jucător puternic și influent . În timp ce aderarea la UE, este un obiectiv pe termen lung greu realizabil pentru Moldova și alte țări vecine, Rusia oferă anumite beneficii, cum ar fi regimul fără vize, piața deschisă forței de muncă și exporturilor, energie și acces simplu în cadrul organizațiilor multilaterale. Prin urmare, „Rusia îți face o oferta pe care nu o poți refuza, în timp ce UE, îți face o ofertă pe care nu o poți înțelege”.

2.3 Concluzii la capitolul II

Rusia este al treilea partener comercial al UE, în timp ce UE este pe primul loc pe lista rusă. În ultimii 10 ani atitudinea Moscovei față de UE s-a schimbat fundamental. Europa nu mai este văzută ca un mentor și nici chiar ca model. Rusia nu mai caută o relație în care, cei doi parteneri vor avea conform memorabilelor cuvinte ale lui Romano Prodi, „totul în comun în afară de instituții”.

Cele patru spații comune convenite în 2005, în calitate de domenii de integrare: economic; libertate, securitate și justiție; securitatea externă; cercetare, educație și cultură, sînt de acum istorie. În schimb, relația devine mai tranzacțională, simbolizată mai mult prin adăugarea de noi conducte și cearta asupra vizelor decît de valori comune, ca să nu mai vorbim de implementarea lor.

Astfel Moscova a acceptat nu numai diferența de valori dintre ea și Europa, dar chiar a început public și cu mîndrie să-și promoveze propriile valori mai conservative, precum ca: suveranitatea națională, credința religioasă și familia tradițională. Aceste priorități sînt în contrast cu libertățile necontrolate din Europa, care, în opinia Kremlinului, erodează societatea și o condamnează în cele din urmă.

Paralel cu evoluția autoidentificării Rusiei ca un actor global, o superputere energetică și un centru de gravitație într-o lume multipolară, a evoluat și politica externă rusă și imaginea UE în Rusia. Conflictul din Osetia de Sud şi acţiunile diplomaţiei europene în perioada care a urmat, au demonstrat nu doar lipsa unui leadership credibil şi influent din partea UE, ci şi că politica externă a UE în probleme de importanţă strategică este asumată şi gestionată (uneori cu succes) de către unele state membre, cum sînt Franţa şi Germania. Din acest motiv, UE este considerată un actor puţin relevant în dialogul politic la nivel înalt privind soluţionarea conflictelor îngheţate.

De altfel, vorbind de concurență, de fapt, există două, maxim trei țări care prezintă un interes special pentru UE și Rusia și care din diferite motive nu-și pot defini clar poziția sa. În același timp, toate țările post-sovietice folosesc într-un mod sau altul, relațiile cu UE, ca o pîrghie de presiune asupra Rusiei pentru a atinge obiective specifice în relațiile bilaterale. Iar Rusia continuă să reacționeze dureros la astfel de contacte. În plus, este de remarcat faptul că activizarea relațiilor UE cu țările din fosta URSS, coincide aproape întotdeauna cu înrăutățirea relațiilor dintre UE și Rusia.

Criza ucraineană a specificat liniile de front actuale ale competiției dintre UE și Rusia în spațiul post-sovietic foarte clar și sugestiv. Situația este foarte tensionată, dar toate statele și popoarele trebuie să găsească totuși un compromis, deoarece o pace rea, oricum este de preferat unui război bun.

Capitolul III. REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI UE-FEDERAȚIA RUSĂ

3.2 Relațiile Republica Moldova – Federația Rusă

Federația Rusă este unul dintre cei mai importanți, influenți și omniprezenți parteneri economici și politici ai R. Moldova. în ciuda acestui fapt, în ultimii 20 de ani, relațiile moldo-ruse au avut o evoluție sinusoidală, marcată de incertitudine și incoerență. Moscova și Chișinăul au viziuni parțial sau total diferite asupra unui șir întreg de subiecte de politică internă și externă, precum condamnarea separatismului, statutul regiunii transnistrene, retragerea munițiilor și trupelor ruse staționate pe teritoriul Moldovei, transformarea misiunii de pacificare ruse, statutul limbii ruse, interpretarea evenimentelor istorice din perioada sovietică, perspectivele integraționiste ale CSI, parteneriatul cu Alianța Nord Atlantică, cooperarea în cadrul GUAM, opțiunea pentru integrarea europeană etc. Lipsa unui numitor comun la aceste și alte subiecte afectează încrederea reciprocă, iar acest fapt are un impact negativ asupra construirii unui parteneriat durabil cu Federația Rusă. Refuzul ex-președintelui Vladimir Voronin de a semna, în toamna anului 2003, Memorandumul Kozak a coborît la cel mai jos nivel gradul de încredere între Moscova și Chișinău.

Relațiile moldo-ruse au la bază un amplu cadru juridic. Cadrul juridic al relațiilor bilaterale moldo-ruse este constituit din 162 de documente, care vizează cooperarea bilaterală în toate domeniile de interes comun. Documentul juridic definitoriu este Tratatul de prietenie și cooperare semnat la Moscova la 19 noiembrie 2001. În noiembrie 2011, respectivul Tratat a fost prelungit pentru încă 10 ani.

Foarte interesantă ni se pare declarația referitoare la problema obligațiunilor financiare internaționale ale fostei URSS. La 18–19 noiembrie 1991, dl Valeriu Muravschi, prim-ministrul Republicii Moldova, a semnat la Moscova Memorandumul elaborat de cele șapte state puternic industrializate, prin care se stabilea modalitatea de rambursare a datoriilor fostei Uniuni Sovietice către statele occidentale. Cu această ocazie dl Valeriu Muravschi avea să facă următoarea declarație-constatare relevantă prin mesajul său: „Cu părere de rău, poziția celor șapte, și în special a SUA, este destul de dură, ei încercînd să ne țină într-o uniune oarecare, nu știu din ce intenții. Desigur, în aceste condiții va fi greu să ne integrăm în Occident”.

Relațiile diplomatice dintre Republica Moldova și Rusia s-au stabilit în anul 1992. Cu toate acestea, la începutul anilor 1990, Rusia nu avea nici experiență și nici tradiții de relații interstatale cu fostele republici ale Uniunii Sovietice. În consecință, Rusia nu percepea Moldova și alte republici noi, ca o regiune de interes special și în acel moment politica rusă față de Moldova a fost lipsită de o viziune strategică clară și angajament.

Cu toate acestea, parteneriatul Rusia și Republica Moldova a fost condus de necesitatea economică, iar situația s-a schimbat în 1995, cînd „vecinătatea apropiată” a fost declarată ca „zona de interes vital” de Rusia, iar de atunci statele membre ale CSI sînt în partea de sus a priorităților de politică externă rusă. Rusia și-a dat seama că menținerea influenței sale în regiune este un factor esențial, care contribuie la prestigiul și interesele sale naționale. Mai mult decît atît, chiar înainte de URSS, statele vecine au fost părți ale imperiului rus și istoric, aceste țări erau percepute ca parteneri ruși. Dimensiunea economică și energetică a fost declarată ca fiind una dintre principalele sfere în cadrul relațiilor dintre Rusia și CSI. La începutul anilor 1990, Rusia a furnizat membrii CSI cu o gamă largă de subvenții economice și ceva timp a menținut o zonă comună a rublei. În plus, Rusia furniza vecinii săi, cu petrol și gaze la prețuri foarte mici. Acestea însă, nu a fost cazul Moldovei, deoarece începînd cu 1996 și pînă în 2005 Gazprom a stabilit pentru Moldova cel mai mare preț din CSI. Mai mult decît atît, în anii 2000, Putin a contribuit foarte mult la creșterea prețurilor pentru petrol și gaze, iar prețul pentru țările CSI a început să se apropie de cel pentru statele UE.

Din cauza incapacității de a-și plăti datoriile, Moldova a transferat 50 la sută din rețeaua sa de tranzit, Gazpromului la sfîrșitul anilor 1990. De atunci, rețeaua de tranzit a gazelor naturale aparține societății pe acțiuni Moldovagaz – o companie de gaz unificată, administrată de reprezentanții guvernamentali din Moldova (deține 35 la sută din acțiuni), partea transnistreană (deține 13 la sută din acțiuni) și Gazprom (deține în aproximativ 50 la sută din stocuri). Toate contractele interguvernamentale moldo-ruse în domeniul energiei ar trebui să fie aprobate de către consiliul de supraveghere Moldovagaz. Prin urmare, dependența Moldovei față de Rusia permite gigantului energetic rus, să stabilească propriile sale reguli.

Avînd în vedere că Gazprom deține jumatate din rețeaua de tranzit din Moldova, era imposibil pentru Moldova să ia gaz din conductele de tranzit, fără acordul Gazpromului, spre deosebire de Ucraina. În timpul crizei energetice din 2006, pe parcursul întregului an, alimentarea cu gaze a fost reglementată prin acorduri pe termen scurt și numai după lungi negocieri, a fost semnat un nou contract pe termen lung la sfîrșitul anului 2006. Pe parcursul crizei, UE a fost neutru și a refuzat să fi mediatorul Moldovei în negocierile cu Gazprom. Relațiile actuale moldo-ruse energetice sînt chiar și mai complexe, ca urmare a punerii în aplicare a Pachetului III Energetic, care ar slăbi semnificativ poziția Gazpromului în Moldova. Cel mai semnificativ obstacol în calea implementării Pachetului III Energetic, este absența unei viziuni realiste asupra modului de a slăbi pozițiile Gazpromului în Moldova.

Criza gazelor din Moldova, împreună cu alte crize similare din alte state din CSI-ul vestic, au dovedit că vecinătatea comună a UE și Rusiei sînt esențiale în termeni de transport sigur și constant a gazului și de alimentare continuă cu gaze naturale. În ciuda faptului că, în viitor, atît Rusia, cît și UE vor încerca să folosească, alte rețele de tranzit a gazului, decît cele din CSI, în prezent, zona de vecinătate comună rămîne a fi esențială pentru relațiile legate de gaz.

Rolul major în supraviețuirea Transnistriei și formarea sa ca stat a fost jucat de Rusia. Așa cum a subliniat Popescu: „Transnistria nu ar fi apărut fără Rusia, nici nu ar fi supraviețuit”. Pe de o parte, prezența forțelor rusești a prevenit escaladarea conflictului. Pe de altă parte, ea a sprijinit deschis Transnistria și a transferat personal și arme forțelor paramilitare transnistrene.

Popescu susține că principalul motiv al implicării Rusiei în Transnistria este interesul lor geopolitic. Mai întîi de toate, Rusia este interesată într-o situație politică și constituțională instabilă în Moldova, deoarece UE nu ar fi de acord să acorde Moldovei calitatea de membru, pînă cînd nu își rezolvă problemele sale interne. Rezultatele unui studiu efectuat de Tudoroiu, arată că conflictul transnistrean nerezolvat obligă Chișinăul să ia în considerare interesele Rusiei, pentru că orice măsură anti-rusă poate pune în pericol reunificarea.

Mai mult, Rusia susține Transnistria, deoarece importante grupuri de interese din Rusia iau parte la procesele de privatizare din Transnistria și beneficiază de regimul Smirnov, prin intermediul rețelelor corupte. În plus, militarii ruși cooperează cu multe fabrici din regiunea transnistreană, care au supraviețuit doar datorită comenzilor ruse. Mai mult decît atît, Transnistria este adesea folosită pentru traficul ilegal, de către grupuri de afaceri, militare și ale mafiei ruse. Există, de asemenea, informații că, prin regiunea transnistreană companiile ruse exportează ilegal arme, pe o scară largă.

Poziția Rusiei față de statutul Transnistriei a fost destul de clară și stabilă de la început . Rusia ar putea accepta reunificarea Transnistriei cu Moldova, doar dacă Transnistria ar obține același statut constituțional ca și Moldova. Acest lucru ar permite menținerea unor relații strînse cu Rusia și, astfel, influența Rusiei s-ar putea extinde, de asemenea, și asupra Chișinăului. Ideea unui statut egal atît pentru Chișinău, cît și pentru Tiraspol, a fost propus în mod oficial într-un proiect numit Memorandumul Kozak de către Rusia în 2003. Conform propunerii, Moldova ar fi trebuit să devină Republica Federală Moldova, inclusiv un teritoriu federal (Moldova), Republica Moldovenească Nistreană și Găgăuzia. A fost stabilit că Republica Federală ar avea competențe în trei categorii: 1. competențe federale, 2. competențe ale subiecților, 3. competențe comune. Acest lucru ar oferi Găgăuziei și regiunii transnistrene, oportunitatea de a bloca orice inițiativă a Moldovei. Mai mult, propunerea prevedea prezența trupelor ruse în Transnistria pînă în 2020.

În anii 1991-1998, Rusia și-a exprimat în mod activ interesul său în procesul de reglementare a conflictului transnistrean și a declarat intenția sa de a participa la soluționarea conflictului . La acordul privind reglementarea pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova din 1992, statutul Rusiei în calitate de mediator prin „mijloace politice pașnice”, a fost aprobat. Prezentul acord a obligat părțile aflate în conflict să ia toate măsurile necesare, pentru a se ajunge la încetarea focului și să oprească toate acțiunile armate împotriva celuilalt. După încetarea focului, în scopul de a stabili zona de securitate dintre participanți, părțile aflate în conflict ar fi trebuit să-și retragă trupele și echipamentul militar în termen de 7 zile. Mai mult, acordul prevedea că blocada sau sancțiunile între părți sînt inadmisibile.

În scopul de a atinge acest obiectiv , Rusia și Moldova au semnat un acord cu privire la stabilirea Comisiei mixte în 1992, cu scopul de a „organiza monitorizarea zonei de securitate și de a menține pacea prin soluții preventive agreate prin consens”.

Moldova prin aderarea la CSI a confirmat intenția de a merge în direcția estică. În acea perioadă de timp a fost singura opțiune, deoarece Moldova este dependentă de sursele energetice ale Rusiei din timpurile URSS. Mai mult, aderarea Moldovei la CSI, a ajutat, per ansamblu, la recuperarea relațiilor dintre Moldova și Rusia, după conflictul transnistrean.

În perioada crizei energetice, Moldova a sperat la intervenția și sprijinul UE, cu toate acestea, aceasta nu s-a întîmplat. Republica Moldova „era sigură că România le va furniza gaz pînă cînd se va ajunge la un acord mai favorabil cu Rusia, dar România a refuzat, deoarece Moldova avea deja datorii mari față de România. Condițiile politice pe parcursul anilor 1990, au fost favorabile pentru soluționarea conflictului și reunificarea Transnistriei cu Moldova, dar nu a fost elaborat nici un plan de reintegrare coerent în Republica Moldova, deoarece se baza prea mult pe Rusia, în timp ce Moscova pur și simplu nu acorda destulă atenție acestei probleme și nu trebuia să acționeze rapid pentru că status quo-ul era satisfăcător pentru ei. Deși EUBAM nu a ajutat mult soluționării conflictului transnistrean, totuși, acesta a îmbunătățit relațiile Moldovei cu Ucraina și a instituit un regim sigur pe frontiera moldo-ucraineană.

Ultima decadă spațiul postsovietic este arena concurenței crescînde ruso-europene, recent apogeul fiind atins în Ucraina. Rusia, mai mult sau mai puțin, a inițiat și a susținut formate multilaterale de cooperare în spațiul postsovietic, ceea ce a creat o oarecare dihotomie. Însă în ultimii ani Rusia și-a intensificat brusc activitatea integraționistă și și-a formulat clar prioritățile de cooperare. A fost formată Uniunea vamală și este preconizată crearea Uniunii Euroasiatice în 2015. Astfel statelor postsovietice li se propune să aleagă modelul de cooperare și de fapt și modele de dezvoltare.

Fără o viziune strategică realistă pe termen lung, politica Chișinăului față de Rusia este lipsită de credibilitate în ochii Moscovei. Pe măsură ce parteneriatul strategic Moldova-UE prinde contur politico-juridic, prin Acordul de Asociere, reactualizarea și redefinirea parteneriatului moldo-rus devine un imperativ. În caz contrar, riscăm alienarea Moscovei și sabotarea de către aceasta a agendei noastre de europenizare și reîntregire a țării. Actuala politică de liniștire (appeasement) a Rusiei nu e viabilă și va intra, mai devreme sau mai tîrziu, în impas. Prin urmare, Chișinăul are nevoie stringentă de o politică ce ar formula o viziune realistă pentru următorii 15-20 de ani, cu obiective și principii de parteneriat care ar oferi Moscovei mize economice, politice și de securitate credibile, convingînd-o să renunțe la păstrarea status quo-ului și să susțină actuala paradigmă de dezvoltare a Moldovei. Bineînțeles, respectivele obiective și principii ar trebui să se bucure de un consens larg din partea societății și a clasei politice moldovenești, în special a principalelor partide politice. Această din urmă condiție este crucială pentru angajarea pozitivă a Moscovei. Lipsa unei astfel de viziuni face Chișinăul vulnerabil în fața eventualelor presiuni/insistențe ale Moscovei, care nu va întîrzia să impună politicienilor moldoveni propriile reguli de angajare. Nu este exclus că, în curînd, Rogozin,, noul emisar al Kremlinului pentru „Transnistria”, va aduce la cunoștință Chișinăului aceste reguli.

Rusia este marea dilemă a Republicii Moldova. De 20 de ani, încercăm să dezvoltăm relații de parteneriat cu aceasta, dar fără mari succese. Starea de spirit între Chișinău și Moscova este în continuare plină de resentimente și neîncredere reciprocă. În ultimii trei ani, autoritățile moldovenești și-au propus să construiască relații de parteneriat strategic cu Rusia, un parteneriat bazat pe pragmatism. S-a reușit inițierea unui dialog regulat cu autoritățile ruse, dar sîntem încă departe de un eventual parteneriat strategic. Nimeni nu știe, sau poate nu are curajul să spună, cum ar trebui să arate un astfel de parteneriat, care ar fi conținutul și obiectivele majore ale acestuia. Toți vor gaze naturale ieftine și acces nestingherit pe piața rusă pentru produsele moldovenești. Pentru a obține aceste beneficii materiale este de ajuns să urmăm experiența Ucrainei și Belarusului, să încheiem un contract de staționare a trupelor ruse pe teritoriul țării și să transmitem Gazpromului controlul deplin asupra conductelor de gaze din Moldova.

Rusia ar urma să-și asume rolul de garant al integrității noastre teritoriale, în condițiile în care, conform ВОР, 60,5% dintre cetățeni consideră că Rusia ar trebui să fie principalul nostru partener strategic, iar, conform sondajului IMAS din decembrie 2011, 73% dintre moldoveni consideră că Rusia ne vrea binele.

Acest scenariu ar pune, de fapt, capăt integrării noastre europene, iar despre consecințele nefaste pentru relațiile noastre cu România, SUA și UE nici nu mai are rost să vorbim. Republica Moldova pur și simplu va înceta să mai existe pentru ele ca stat independent. Atunci, ce ne rămîne de făcut, care sînt opțiunile noastre?

Republica Moldova se află în “vecinătatea UE” și în „străinătatea apropiată” a Federației Ruse. “Vecinătatea UE” înseamnă aplicarea politicii europene de vecinătate și a Parteneriatului Estic, mai pe scurt procesul de integrare economică europeană a Republicii Moldova. În schimb, concepția “străinătatea apropiată” a fost definită de oficialii Federației Ruse pentru a i se recunoaște pretențiile geopolitice în cadrul CSI. Direcția principală a ultimei  rămîne colaborarea cu statele CSI, care reprezintă  o centură a bunei vecinătăți pentru Moscova. Aceste două concepții “se ciocnesc” în Moldova și duc la formarea dilemei prizonierului cu doi jucători – Rusia și UE. Numai că în acest caz consecințele nu le suportă cei implicați în joc, ci locuitorii Republicii Moldova.

Lipsa de perspective concrete pentru CSI-ul vestic creează pericol pentru UE, ca unitate atractivă, în timp ce Rusia lucrează asupra înființării Uniunii Eurasiatice, care ar avea funcții similare cu UE și ar include republicile post-sovietice. Totuși cum arată evoluțiile recente atitudinea populației depinde în mare măsură de orientarea lor națională sau etnică și nu de atractivitatea polului integraționist.

3.2 Cooperarea Republica Moldova – Uniunea Europeană

Republica Moldova este vecinul apropiat al UE care și-a manifestat interesul cu privire la aderarea și integrarea UE. Realitățile de azi au arătat că până la aderarea Moldovei la UE este o cale lungă, aceasta este demonstrată și prin faptul că ea face parte din Politica Europeană de Vecinătate care se referă la statele care pe termen mediu nu vor adera la UE. Cu toate aceasta, Republicii Moldova i s-au recunoscut aspirățiile și valorile europene și depune efort pentru a ajunge la nivelul statelor membre ale UE.

Republica Moldova odată ce a devenit independentă la 27 august 1991, a încercat să fructifice relații multilaterale atât cu Federația Rusă, UE și SUA. Primul pas în relațiile dintre Moldova și UE a fost negocierea în 1994 a Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC), care a intrat în vigoare în 1998, ce înlocuia Acordul Uniunii Europene cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în 1989, care a fost moștenit și de Republica Moldova. APC este un acord juridic care stabilește referințele foarte generale la respectarea valorilor democratice și a drepturilor omului. Al doilea pas a fost Planul de Acțiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană (PAUEM) care nu înlocuiește APC, ci stabilește strategii de la libertățile umane și reforme aproape în toate domeniile de activitate la dezvoltarea economică și reducerea sărăciei. Acesta a fost semnat în 2005 și a expirat în 2008.

Acordul de Parteneriat și Cooperare, a intrat în vigoare abia în iulie 1998, pentru o perioadă de zece ani, cu posibilitate de prelungire automată dacă nici una din părți nu-l denunță. APC creează cadrul juridic și instituțional pentru relațiile dintre Moldova și UE. Obiectivele principale ale APC sunt următoarele:

a. Continuarea dialogului politic;

b. Promovarea comerțului și investițiilor;

c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar și cultural;

d. Susținerea eforturilor Moldovei de a consolida democrația, a dezvolta economia și a finaliza tranziția la economia de piață.

În acest acord, Atenția principală este acordată relațiilor comerciale și cooperării economice. UE și Moldova își acordă reciproc statutul de cea mai favorizată națiune în schimburile comerciale și limitează posibilitatea impunerii unor restricții la importuri și exporturi. APC prevede posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE și Moldova în cazul în care Moldova înregistrează progrese în reformele de piață. APC mai prevede armonizarea legislației Moldovei cu cea a UE și instituționalizarea dialogului în domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor instituții comune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova este compus din membri ai Consiliului European și ai Comisiei Europene, pe de o parte, și din membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, și se întrunește o dată pe an.

În contextul PAUEM integrarea europeană nu înseamnă aderarea RM la UE, ci mai curând un proces de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de drept și ale economiei de piață, de aliniere a normelor și standardelor naționale la cele ale UE, de participare graduală la programele și politicile UE și de aprofundare a interdependenței dintre procesele și politicile comunitare și cele promovate la nivel național.

PAUEM, formulează 80 de obiective și 294 de acțiuni/ măsuri de urmat prevede o serie de măsuri pe termen scurt și lung in șapte domenii generice de cooperare :

1. Dialogul și reforma politică;

2. Cooperarea pentru soluționarea conflictului transnistrean;

3. Reformele și dezvoltarea economică și socială;

4. Relații comerciale, reforma de piață și cea regulatorie;

5. Cooperarea in domeniul justiției și afacerilor interne;

6. Transport, energie, telecomunicații, mediu inconjurător, cercetare dezvoltare și inovație;

7. Contacte umane.

În anul 2009, eforturile au fost orientate spre lansarea negocierilor asupra Acordului de Asociere RM-UE. În luna iunie, Consiliul UE a adoptat Liniile Directorii pentru negocierea noului Acord cu Republica Moldova. Conform specialiștilor UE propune Moldovei un acord de asociere trunchiat. În cadrul acestui acord, nu se va semna un acord politic ce ar deschide calea spre integrare europeană a Moldovei. Proiectul doar va recunoaște aspirațiile europene ale Moldovei, și oferă anumite beneficii economice.

Implementarea PAUEM și APC a adus numai beneficii Republicii Moldova, mai ales la capitolul relații comerciale. 50 % din importurile Republicii Moldova vin din UE, iar principala piață de desfacere a exporturilor reprezintă România, stat membru UE, cu care recent au fost normalizate relațiile. Chiar recent a fost semnat Acordul cu privire la micul trafic de frontieră cu România ce prevede o serie de facilități pentru cetățenii Moldovei care se află pe o rază de 30 de km de graniță să-și manifeste activitățile până la 50 km de la granița României. Semnarea unui acord asociere trunchiat în 2010 a pus mai mult în evidență aspirațiile cetățenilor Republicii Moldova cu privire la integrarea în UE.

Eforturile Republicii Moldova de a începe negocierile de aderare cu UE reprezintă o șansă extraordinară de a face ca, în sfîrșit declarațiile să capete un conținut real. Moldova are nevoie de reforme structurale și instituționale pentru a-și reduce considerabilul handicap, în timp, cît și decalajele economice față de țările economice avansate. Așa cum anterior menționam despre singularitatea țărilor asiatice, tot astfel merită să enunțam excepționalitatea integrării europene. Ceea ce trebuie să preocupe cel mai mult oamenii politici din Republica Moldova sunt trăsăturile structurale ale statului, care nu permit o apropiere rapidă de Clubul European. Dar, cu perseverență și multă muncă, cu inteligență politică și economică, visul poate deveni o realitate.

Procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană fie că se manifestă prin fenomene economice (cum ar fi liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicații, informații) și social-politice (democratizarea statului, protecția drepturilor omului) își poate pune puternic amprenta asupra sistemului economic al Republcii Moldova. Liberalizarea economiei naționale, dezvoltarea comerțului extern, atragerea investițiilor străine și integrarea în structurile economie europene și mondiale sînt o dovadă a faptului că Moldova ca entitate economică poate să devină o parte componentă a sistemului economic european.

Interesul UE pentru Moldova s-a intensificat abia după 2004, atunci cînd a devenit clar că România va deveni membră a UE în curînd și exista o nevoie evidentă de a menține legături bune cu Republica Moldova. Principalul instrument de apropiere a devenit PEV, care a avut în vedere, de asemenea, o serie de reforme în ceea ce privește sectorul energetic al Moldovei. Cu toate acestea, atitudinea Moldovei față de PEV a fost lipsită de entuziasm. Primele semne de nemulțumire, cu poziția de „vecini eterni a UE ”, s-a manifestat prin criticile față de PEV pentru că nu distingea între „vecinii Europei” (precum Egipt sau Siria) și „vecinii europeni” (cum ar fi Republica Moldova sau Ucraina), care ar putea dori să adere la UE în viitor, spre deosebire de Rusia, proiectele sale integraționiste avînd plusuri concrete, materiale și o formulă relativ accesibilă de aderare. Prin urmare, Uniunea Eurasiatică cu „ofertele ei reale”, a devenit un loc mai dorit pentru țările CSI, decît UE cu „promisiunile ei vagi”.

Propunerea de a aborda „vecinii europeni” diferit a venit de la Suedia și Polonia și instituționalizată prin Parteneriatul Estic (PaE) în 2008. PaE a încercat să completeze PEV și să aprofundeze relațiile bilaterale ale UE cu cele șase state din vecinătatea estică, inclusiv Moldova.

Deasemenea unii cercetători sînt de părerea că pentru multe state o poziție prea anti-rusă a PEV sau PaE este inconvenientă, deoarece relațiile bune cu Rusia sînt foarte importante pentru ei. Popescu și Wilson au atras atenția că Rusia, în politica sa față de vecini, folosește atît puterea dură, cît și cea soft, pe cînd UE folosește numai puterea soft.

În 2012, Moldova s-a alăturat Tratatul Energetic Comunitar, care prevedea implementarea acquis-lui energetic de Moldova, de rînd cu ceilalți membri ai tratatului. După lansarea inițiativei PaE, negocierile privind un acord de asociere între Moldova și UE au început.

Pe parcursul anilor 1990 și începutul anilor 2000, UE nu a luat parte la procesul de reglementare a conflictului transnistrean și a arătat puțin interes în această problemă. Ca și în cazul politicilor energetice ale UE, interesul UE în regiunea transnistreană a apărut împreună cu decizia de extindere a Uniunii, deoarece o situație neclară în Transnistria ar pune stabilitatea frontierelor UE în pericol. Prima inițiativă detaliată a UE privind reglementarea conflictului transnistrean a fost PEV și Planul de Acțiuni Republica Moldova – UE, lansat în 2004-2005.

În studiul său, Popescu susține, că regimul fără vize între UE și Republica Moldova ar putea servi ca un impuls major pentru Transnistria să se reunească cu Republica Moldova. În plus, UE a contribuit în mod indirect la integrarea întreprinderilor transnistrene în economia Moldovei prin presiune asupra Ucrainei pentru a accepta numai exporturilor cu ștampilelor vamale moldovenești. Prin urmare, toți exportatorii transnistreni au fost obligați să se înregistreze la Guvernul Republicii Moldova. Ca rezultat, exporturile transnistrene în UE au crescut cu 60 la sută in 2006-2009.

Cu toate acestea, UE a fost destul de reticentă față de angajamentul de a participa la operațiuni de menținere a păcii în zonă. În 2003, OSCE a propus o operațiune de pace în Moldova, care ar fi ghidată, în principal de către UE. Cu toate acestea, o discuție cu privire la această posibilitate în UE a încetat imediat după refuzul Rusiei, de a accepta alte forțe de menținere a păcii în Transnistria. În 2006, Reprezentantul Special al UE în Republica Moldova Adrian Jacobovits de Szeged, a încercat să introducă o operațiune de menținere a păcii în Transnistria comună UE – Rusia. Cu toate acestea, majoritatea statelor membre ale UE au avut obiecții față de această idee din cauza absenței unui acord oficial de soluționare a conflictului și posibila complicație a relațiilor lor cu Rusia. Prin urmare, implicarea UE în 2003 a eșuat din cauza opoziției ruse, în timp ce în 2006 a eșuat din cauza opoziției interne a statelor membre, care au perceput relațiile bune cu Rusia, ca fiind mult mai important în comparație cu soluționarea conflictului transnistrean.

În 2005, formatul de negocieri de pace a fost schimbat la „5+2”, și UE, împreună cu Statele Unite au devenit observatori ai procesului de soluționare a conflictului. Aceasta a fost o schimbare pozitivă pentru Moldova, deoarece și-a îmbunătățit capacitatea de negociere. Ca o parte a formatului de negocieri „5 +2”, UE a numit un Reprezentant Special al UE pentru soluționarea conflictului din Transnistria și a înființat un Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM). Frontierea moldo-ucraineană este monitirizată de 120 de experți UE, cu un accent special asupra Transnistriei.

În 2010, cancelarul german Angela Merkel în memorandumul Meseberg a propus un plan cu privire la modul de soluționare a conflictului înghețat din Transnistria, accentul deosebit a fost pus pe reanimarea formatului de negocieri „5 +2”, și pe nevoia de colaborare activă între UE și Rusia. Planul a fost dezvoltat în continuare mai tîrziu, dar nu a fost transformat într-o inițiativă avansată a UE și, prin urmare, Rusia nu a putut să-l ia în considerare. Mai mult decît atît, nu este clar dacă opiniile lui Merkel ar fi găsit un sprijin în alte state membre.

Regimul fără vize între UE și Republica Moldova ar putea servi ca un impuls major pentru Transnistria să se reunească cu Republica Moldova. În plus, UE a contribuit în mod indirect la integrarea întreprinderilor transnistrene în economia Moldovei prin presiune asupra Ucrainei pentru a accepta numai exporturile cu ștampilel vamale moldovenești. Prin urmare, toți exportatorii transnistreni au fost obligați să se înregistreze la Guvernul Republicii Moldova. Ca rezultat, exporturile transnistrene în UE au crescut cu 60 la sută in 2006-2009.

Pînă nu demult, pentru Europa, rezolvarea conflictului transnistrean era privită ca o șansă de a lichida o piedică în parteneriatul UE-Rusia și de a crea un precedent pozitiv, decît ca o oportunitate de a o integra pe Moldova în UE. Acum însă aceasta împiedică realizarea unei politici consensuale a UE de stabilizare a vecinătății.

O relație mai apropiată Moldova–UE ar constitui și un important factor de reducere a asimetriei dintre relațiile UE–Moldova și Moldova–Rusia. Influența rusă este foarte pronunțată în Republica Moldova, și nu este exclus că aceasta va crește în viitorul apropiat, în special în condițiile în care situația politico-economică din Moldova nu se va ameliora. O astfel de disbalanță poate afecta securitatea Moldovei în condițiile în care Rusia deseori continuă să abordeze relațiile din CSI într-o maniera unilateralistă. Interesele de securitate ale Republicii Moldova necesită cel puțin o echilibrare a parteneriatului strategic dintre autoritățile de la Chișinău și Federația Rusa, cu atît mai mult, că valoarea acestui “parteneriat” pentru Moldova este dubitabilă.. Necesitatea unor relații mai apropiate cu structurile occidentale mai reiese și din faptul că guvernele Moldovei sînt mult mai vulnerabile în fața presiunilor din partea Rusiei, chiar în chestiuni de securitate națională, iar prezența politică a statelor occidentale în dialogul Rusia-Moldova este favorabilă intereselor Moldovei.

Poziționarea politică a Moldovei în contextul extinderii NATO și UE este destul de ambiguă: pe de o parte, importanța sa pentru securitatea europeană și NATO este mult mai redusă decît cea a Rusiei sau a Ucrainei; dar, poziția geografică, dimensiunile reduse, existenta diferendului transnistrean și fragilitatea statului facilitează eventuala prezență politică sporită a NATO/UE în Moldova, inclusiv prin preocuparea pentru unele aspecte ale securității republicii sau prin prezența militară în cazul izbucnirii unei crize interne. Chiar dacă asigurarea securității republicii ar trebui să le revină în primul rînd factorilor interni, capacitatea Moldovei de a depăși cu succes crizele care afectează statul este destul de incertă, ceea ce mărește probabilitatea unei implicări directe a factorilor externi în aplanarea problemelor de securitate a Moldovei, pentru a nu permite proliferarea instabilității.

Realitățile de azi au arătat că până la aderarea Moldovei la UE este o cale lungă, aceasta este demonstrată și prin faptul că ea face parte din Politica Europeană de Vecinătate și Parteneriatul Estic care se referă la statele care pe termen scurt și mediu nu vor adera la UE. Existența unui conflict militar nesoluționat pe teritoriul ei îndepărtează și mai mult momentul de aderare a Moldovei la UE.. Cu toate aceasta,  i-au fost recunoscute aspiritățile, valorile europene și eforturile depuse pentru a ajunge la nivelul statelor membre ale UE. Se pune accentul în special pe accesul produselor moldovenești pe piețele UE, acces care este influențat de calitatea produselor. Moldova are o populație de 4,4 milioane de locuitori, din care se aproximează că mai mult de o treime sunt plecați peste hotare în căutarea unui trai mai decent, iar principalele venituri ale populației sînt remitențele ce sînt îndreptate în principal spre consum datorită faptului că sînt destinate familiilor, rudelor, prietenilor celor plecați peste hotare și sînt în tranșe prea mici pentru a lua forma investițiilor.

Până în momentul în care acest conflict nu va fi soluționat, Moldova nu are nici o șansă să adere la UE. În prezent Moldova nu are o armată bine pusă la punct. Se crede că Armata Moldovei într-un război cu Transnistria nu va rezista mai mult de 48 de ore. Republica Moldova nu are posibilitatea de a rezolva acest conflict prin eforturi proprii. O soluție globală poate fi atinsă numai la nivel politic, la care contribuie și Uniunea Europeană ca și observator. Transnistria este o sursă de tensiune pentru Moldova în relațiile cu Rusia și o sursă de instabilitate în Estul Europei. 

Procesul de integrare economică europeană depinde și de poziția Rusiei față de Moldova. În prezent acest proces a devenit ireversibil și va fi unul de lungă durată, indiferent de ce poziție ar adopta Rusia. Transnistria reprezintă un impediment cu privirela aderarea Moldovei la UE. O țară care un conflict înghețat pe teritoriul ei nu poate adera la UE. O altă problemă reprezintă decalajul dintre statele membre UE și Moldova.

UE adoptat în relația sa cu Republica Moldova o atitudine diplomatică, echidistantă și a acordat asistență financiară, tehnică aproape în toate sferele economiei Republicii Moldova. Rezervele față de implementarea unor reforme, încălcări ale drepturilor omului și libertăților fundamentale au fost evidențiate de Comisia Europeană în rapoartele de țară și comunicate. Desigur, punctele tari ale reformelor implementate de guvernul moldovenesc au fost evidențiate încurajînd astfel noi progrese.

Perspectivele relațiilor dintre UE și Moldova sînt mari. Grație actualei guvernări de la Chișinău a fost accelerat procesul de integrare. Totuși, eșecurile din trecut, criza financiară globală au avut un efect negativ asupra Uniunii Europene și mai ales asupra Moldovei, și după cum este menționat în Raportul de Țară a Comisiei Europene pentru anul 2009, relațiile UE-Moldova au făcut față unui puternic proces de testare. Moldova, catalogată ca cea mai săracă țară din Europa poate deveni un succes, dar totul depinde de cetățenii acestei țări și aspirațiile europene, care au fost recunoscute, dar nu și posibilitatea de a deveni un potențial candidat de aderare. În viitor, conducerea Moldovei va cere și perspectiva de aderare pentru o perioadă fără vreun cadru temporal cu argumentarea că aceasta ar motiva puternic implementarea în continuare a reformelor interne, ar răspune așteptărilor europene ale cetățenilor și ar atrage investițiile străine directe.

Orice progres în relațiile Moldova–UE/NATO și implicit, avansarea pe făgașul integrării europene, sînt condiționate în mare parte de evoluțiile interne din republică. Anume evoluțiile din interiorul statului, și nu extinderea organismelor occidentale, vor fi factorii care pe viitor ar putea accentua izolarea externă a țării. Pentru Moldova, marea problemă constă în faptul că este un stat instabil, generator de insecuritate (socială, militară, politică) proiectată în afara hotarelor sale. În mod normal, reacția vecinilor va fi să se izoleze de această insecuritate ce-și are sursă în Moldova.

3.3 Concluzii la capitolul 3

Memorandumul Kozak a avut potențialul de a reunifica Moldova și Transnistria și a fost singura propunere realistă cu privire la soluționarea conflictului. Totuși, este greu de imaginat cum ar fi lucrat, pentru că Moldova ar fi devenit un stat neviabil. Într-o Moldovă reunită, Găgăuzia și Transnistria ar putea bloca cu ușurință orice decizie nefavorabilă lor, iar Moldova nu ar fi putut face nici o mișcare în direcția UE sau altei organizații internaționale, efectiv Moldova ar fi devenit un stat pro-rus.

Totuși, dacă memorandumul Kozak ar fi fost modificat și ar fi fost mai puțin ancorat intereselor Rusiei, acesta ar fi avut un mare potențial de a rezolva conflictul și de a contribui decisiv la reunificarea Moldovei. PEV și PaE sînt instrumente economic efective, care pot face Moldova mai atractivă pentru poporul din Transnistria, dar aceasta este puțin, fără democratizarea regiunii. Aderarea Moldovei la Uniunea Eurasiatică într-o mare măsură depinde de componența guvernului și ce opinii politice (pro-ruse sau pro-europene) vor domina.

Potenţialul UE de a promova soluţionarea conflictelor post-sovietice la nivel politic a fost limitat de lipsa de credibilitate a UE ca actor global, şi de tensiunile din relaţia cu Rusia, fapt care îi creează o imagine nefavorabilă în teritoriile separatiste. UE a fost adesea criticată pentru că recurge prea frecvent la declaraţii politice prin care condamnă comportamentele antidemocratice ale liderilor autoritari şi ilegalitatea regimurilor de facto, însă ezită să acţioneze prompt pentru a proba fermitatea angajamentelor verbale.

La originea acestei performanţe slabe se află faptul, că UE nu reuşeşte să susţină abordări strategice pe termen lung cu privire la anumite regiuni, iar spaţiul post-sovietic este un astfel de exemplu. Interesele naţionale diferite şi poziţionarea actorilor externi, în special Rusia, faţă de aceste conflicte reduce şansele de consens între statele membre. Conflictul din Osetia de Sud şi acţiunile diplomaţiei europene în perioada care a urmat au demonstrat nu doar lipsa unui leadership credibil şi influent din partea UE, ci şi că politica externă a UE în probleme de importanţă strategică este asumată şi gestionată (uneori cu succes) de către unele state membre, cum sînt Franţa şi Germania. Din acest motiv, UE este considerată un actor puţin relevant în dialogul politic la nivel înalt privind soluţionarea conflictelor îngheţate.

Totuși cooperarea țării noastre cu structurile euroatlantice este crucială atît pentru securitatea Moldovei, cît și pentru economia și bunăstarea Republicii Moldova. Însă factorii de decizie din Moldova în activitatea lor externă, trebuie să evite antagonizarea deschisă a Rusiei, ceea ce din păcate se îmtîmplă foarte des și din motive neesențiale, deoarece exemplul Ucrainei este mai mult decît grăitor și în plus ultimele sondaje publice arată o creștere substanțială a susținătorilor vectorului estic, în detrimentul integrării europene.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Tendințele naționaliste devin actuale și în țările în tranziție spre democrație, inclusive Republica Moldova, care prin integrare în diferite sisteme internaționale, ultimele constituind tendințele procesului de globalizare, se încadrează în relații internaționale la nivel regional și internațional. De exemplu, mișcările naționaliste și prorusești care au o influență majoră în țările postsovietice: Ucraina, Moldova, Azerbaidjan, Georgia. Lupta geopolitică în corelație cu interesele globalizării, dictate tot mai mult din partea capitalului transnațional, duce la apariția nemulțumirilor din partea cetățenilor acestor state.

Gradul înalt de interdependență a securității statelor și subregiunilor din Europa face imposibilă rezolvarea problemelor de securitate ale Moldovei într-un plan exclusiv național sau chiar regional. În următorul deceniu, probabilitatea că Moldova va rămîne un generator de instabilitate regională, în comparație cu vecinii săi, este destul de ridicată. Chiar și în cazul rezolvării formale a diferendului transnistrean, integrarea militară, politică, economică și socială a spațiului din stînga Nistrului va dura destul de mult și ar putea genera pe parcurs tensiuni cu repercusiuni pentru întreaga Moldovă, care s-ar proiecta la scară regională.

Problema științifică importantă soluționată în lucrare constă în conceptualizarea, analiza și evaluarea efectelor și influenței interacțiunii dintre UE și Rusia asupra Republicii Moldova.

Pe baza studiului s-au formulat următoarele concluzii:

Implozia URSS și destrămarea sistemului internațional bipolar a schimbat în mod esențial paradigma amenințărilor și vulnerabilităților la adresa statelor și societăților. Problema abordată este crucială pentru Moldova, cu toate acestea studiile asupra ei sînt puține, părtinitoare, unilaterale și se concentrează pe anumite domenii destul de specifice.

Sistemul contemporan internațional este extrem de instabil, periculos și greu predictibil. În atare condiții statele tinere, neviabile și slabe ca Moldova, sînt extrem de vulnerabile presiunilor externe, ceea ce impune o politică externă abilă, atentă, în concordanță cu dreptul internațional și fără mișcări bruște, care pot provoca urmări extrem de grave.

Polarizarea societății asupra vectorului politicii externe a Moldovei, mai ales în utimul timp, cu creșterea accentuată a euroscepticilor, iar politica actuală a conducerii moldovenești nu face decît să o maximizeze.

Cercetarea materialului teoretic și empiric a scos în evidență faptul că cea mai gravă amenințare la adresa securității naționale a Republicii Moldova este perpetuarea conflictului din zona de est a țării. Lipsa unei strategii clare a autorităților constituționale ale Moldovei în procesul de negocieri, incapacitatea de identificare a compromisurilor acceptabile și rezonabile de către părți, lipsa unei viziuni clare a principalilor actori cu privire la modelele de soluționare ale conflictului, acești și alți factori determină în prezent ineficiența eforturilor de identificare a soluțiilor adecvate.

Extinderea UE și NATO spre Estul continentului european la începutul mileniului III a creat premise favorabile țărilor din vecinătate pentru soluționarea unor probleme de securitate din toate domeniile de activitate. Promovarea unui cerc de state stabile, bine guvernate în vecinătatea UE, prin adoptarea unor inițiative importante, precum PEV și PaE reprezintă politica UE de extindere a spațiului de securitate și bună guvernare de-a lungul noilor sale granițe, unde aceasta se ciocnește de rezistența Rusiei, care în timpul recentei crize din Ucraina a arătat cît de departe poate merge în lupta pentru menținerea influenței sale.

În baza studiului efectuat și a concluziilor deduse, considerăm că sînt importante următoarele recomandări:

1. Clasa politică și societatea civilă din Republica Moldova ar trebui să asocieze integrarea europeană cu procesul de modernizare și europenizare a instituțiilor și politicilor sale și cu lupta în special cu corupția la toate nivelurile, dar în special la nivelul cel mai înalt, a structurilor de conducere, inclusive de securitate, deoarece fără acestea, Moldova va rămîne un stat neviabil și slab.

2. Pentru modernizarea țării din prisma integrării europene, dezvoltarea capacității administrative a Republicii Moldova și deci a instituțiilor, politicilor și strategiilor publice este necesară. Guvernul ar trebui să acorde o atenție deosebită profesionalizării în domeniul integrării europene a funcționarilor din administrația publică centrală și locală, instituirea unei culturi a elaborării, implementării, monitorizării și evaluării programelor și politicilor publice, în general, și a celor europene, în special.

3. În condițiile noilor transformări regionale și extinderii structurilor europene și euroatlantice, devine un imperativ definirea clară a intereselor naționale, dar divizarea societății aduce riscuri mari, deaceea este nevoie de analiză strategică a fiecărui pas, de răbdare și perseverență în atingerea scopurilor stabilite.

4. Ucraina ar trebui să pună pe gînduri elitele de la guvern, dar și societatea civilă asupra urmărilor unor decizii sau acțiuni pripite, neluarea în considerare a opțiunilor externe a unei bune părți din populație, naționalismul sau extremismul etnic în condițiile unui stat multinațional. Deasemenea s-a văzut din plin, că împotriva unor acțiuni de forță a Rusiei, Occidentul nu are voința și nici dorința de a le riposta efectiv, mulțumindu-se cu sancțiuni economice slabe și declarații fără urmări practice. Astfel orice pas întreprins necesită o justificare solidă.

BIBLIOGRAFIE

Barbăroșie A., Gheorghiu V. Moldova și integrarea europeană. Chișinău: Institutul de Politici Publice, 2001. 164 p.

Beniuc V. Instrumente de realizare a interesului și securității naționale în contextul integrării europene (cazul Republicii Moldova). În: Consolidarea administrației publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele conf.șt.intern. Chișinău: AAP, 2007. 293 p.

Borș V. Corelația dintre politica externă și politica internă. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, v. II, Seria „Științe socioumanistice”, USM, Chișinău: CE USM, 2004, p.55-57.

Borș V. Politica externă și relațiile internaționale. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, v. II, Seria „Științe socio-umanistice”, USM, Chișinău: CE USM, 2004, p.58-63.

Buzan B. Popoarele statele și teama. Chișinău, 2000. 226 p.

Buruian A. Geopolitica lumii contemporane. Chișinău, 2003. 84 p.

Burian A., Talpa V. Principiile politicii externe ale Republicii Moldova. În: Probleme actuale ale teoriei și practicii administrației publice prin prisma cercetărilor colaboratorilor Academiei, Chișinău, 2004, p. 249-251.

Buruian A. Relații internaționale, politica externă și diplomația: Curs de lecții. Inst. de Istorie, Stat și Drept al Academiei de științe a Moldovei; Universitatea de Studii Europene din Moldova. Editura a 3-a. Rev. și adăugită. Chișinău: CEP USM, 2007. 446 p.

Brucan S. Dialectica politicii mondiale. București: Nemira, 1997. 313 p.

Boțan I. Reglementarea transnistreană: o soluție europeană. Chișinău: Editura Arc, 2009, 88 p.

Căldare G., Gorincioi R. Politica externă: aspecte teoretice și practice. În: Politologie (coordonatori Moșneaga V., Rusnac G., Sacovici V.). Chișinău: CEP USM, 2007, p. 346-357.

Ceban V., Saca V. Republica Moldova și Uniunea Europeană: de la parteneriat la politica de vecinătate. În: STUDII INTENRAȚIONALE. VIZIUNI DIN MOLDOVA, vol. I, nr. 1, 2006, Chișinău: CEP USM, 2006, p. 47-56.

Cebotari S., Xenofontov I. The Republic of Moldova in the context of international relations. In: Postmoderns Opeings, nr.7, Iasi: LUMEN, 2011, p. 57-73.

Cebotari S. Evoluția concepției politicii externe a Republicii Moldova (1991 – 2002). În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), partea XX, USM, Chișinău: CE USM, 2002, p. 16-32.

Cebotari S., Saca V. Evoluția relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană prin prisma interesului național. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), partea XXIV, USM, Chișinău: CE USM, 2004, p. 124-137.

Cebotari S., Saca V. Configurarea politicii externe a Republicii Moldova în spațiul integraționist european. În: STUDII INTERNAȚIONALE. VIZIUNI DIN MOLDOVA, vol. V, nr. 4, 2007, Chișinău: CEP USM, 2007, p. 53-73.

Cebotari S. Politica externă a Republicii Moldova în contextul proceselor integraționiste: interese si priorități, Chișinău: Universitatea de stat din Moldova, 2007.

Ciubotaru V. Republica Moldova și comunitatea internațională: Proiectul Implementarea Acordului de Parteneriat și Cooperare RM-UE. Chișinău: Editura Tacis, 2001. 123p.

Cimpoeșu D. Republica Moldova între România și Rusia, 1989-2009. Chișinău: Serebia, SRL, 2010. 428 p.

Ciobu E. Interesul național – sprijin imparțial în realizarea politicii externe a statului. În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, vol. II, Seria „Științe socio-umane”, Chișinău: CEP USM, 2006, p.181-188.

Cozma A. Politica externă și diplomația. În: Moldova și lumea, nr.4, 2003, p.14

Cojocaru Gh. Politica externă a Republicii Moldova. (Studii). Chișinău: Colecția istorică CIVITAS, 1999. 204 p.

Cujbă V. Quo vadis Moldova? În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, vol. II, Seria „Științe socio-umane”, Chișinău: USM, 2002, p. 44-47.

Delcour L. Shaping the Post-Soviet Space? EU Policies and Approaches to Region Building. Ashgate, 2011.

Gorincioi R. Impactul politicii interne asupra politicii externe în Republica Moldova. În: Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria „Științe socioumanistice”, vol. 2, Chișinău: CE USM, 2002, p.135-138.

Eșanu C. Relațiile internaționale: concepții, paradigme, metode. În: Politologie. (coordonatori Moșneaga V., Rusnac G., Sacovici V.). Chișinău: CEP USM, 2007, p. 324-335.

Emerson M. andVahl M. Moldova and the Transnistrian Conflict. In Bruno Coppieters et al.: Europeanization and Conflict Resolution: Case Studies from the European Periphery. Ghent: Academia Press, 2004. p. 1-29.

Emerson M. Noutcheva G. Popescu N. European Neighbourhood Policy Two Years on: Time indeed for an ’ENP plus’. CEPS Policy Brief no. 126/March 2007, Bruxelles: Centre for European Policy Studies. 2007. 27 p.

Fischer S. The EU, Russia and the neighbourhood. În ISS Analysis, 2010. 32 p.

Fischer, S. The ENP Strategic Review: The EU and its neighbours at a crossroads. EUISS: Analysis, 2011. 17 p.

Gair J. Evaluating EU-Russian relations: the intersection of variable geometry and power pragmatism. Thesis. Ohio: Miami University, 2009. 119 p.

Gomart T. EU-Russia Relations – Toward a Way Out of Depression. Centre for Strategic & International Studies/IFRI, 2008. 47 p.

Haukkala H. From Zero-Sum to Win-Win? The Russian Challenge to the EU’s Eastern Neighbourhood Policies. European Policy Analysis, 2009. 12 p.

Holsti K. International Politics. A Framework for Analysis. New Jersey: Prentice Hall, 1987. 187 p.

Juc V. Semnificația interesului național în definirea unor priorități strategice de politică externă a Republicii Moldova. În: Akademos, nr. 4 (15), decembrie, 2009.http://www.akademos.asm.md/files/Semnifica%C5%A3ia%20interesului%20na%C5%A3ional%20%C3%AEn%20definirea%20unor%20priorit%C4%83%C5%A3i.pdf (accesat la 13.01.2014)

Kagan R. Power and weakness: why the US and Europe see the world differently, in Policy Review, no.113, June 1, 2002.

Keohane, R, Nye, J. Putere și Interdependență. Iasi: Polirom, 2009.

Kratochwil F. The Puzzles of Politics. Inquiries into the genesis and transformation of international relations. New York: Routledge, 2011.

Łapczyński, Marcin: The European Union’s Eastern Partnership: Chances and Perspectives. Caucasian Review of International Affairs, Vol. 3(2) 2009, pp. 143-155.

Lavric A. Abordări ale soluționării conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova. În: Studia Universitatis Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova nr. 6. Chișinău: CEP USM, 2012, p.75-81.

Lavric A. Implicarea UE în gestionarea conflictului din estul Moldovei și identificarea unei soluții. În: Studia Universitatis Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova nr. 8 (48). Chișinău: CEP USM, 2011, p.95-101.

Litra L. The EU – Russia relations and the question of diplomacy. Master`s thesis. Nice: Centre international de formation europeenne, 2008. 81 p.

Leonard, Mark/Popescu, Nicu: A Power Audit of EU-Russia relations. London: European Council on Foreign Relations, Policy Paper November 2007.

Lynch D. Russia’s strategic partnership with Europe, in The Washington Quarterly, the Centre for Strategic and International Studies, 2004. 25 p.

Malinina J. Russia`s and the European Unon`s in the context of their foreign policies towards Moldova. Master thesis in european studies. University of Gothenburg, 2013. 83 p.

Mankoff J. Russian Foreign Policy: The Return of Great Power Politics. NY: Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2009. 53 p.

Ministry of Foreign Affairs, Russia. Medium-term Strategy forDevelopment of Relations between the Russian Federation and the European Union (2000-2010, from www.mid.ru (accesat la 17.12.2013).

Morgenthau H. Politica între națiuni. București: Ed. Polirom, 2007. 736 p.

Moșneaga V. G. Moldova în căutarea identității / / Moldova între Est și Vest: identitatea națională și orientarea europeană. Chișinău: „Captes”, 2001 p. 148-162.

Munteanu I. Moldova and the EU Neighbourhood Policy / Institute for Development and Social Initiatives. URL: http://www.viitorul.org/lib.php?l=en&idc=296 (accesat la 15.02.2014).

Nigent N. The government and politics of the European Union. New-York: Ed. Palagrave macmillan, 2003.

Nye S., Josehp S. Hard power, Soft Power and the war on Terrorism, in ed. David Held and Matthias Koenig – Archibugi, American Power in the 21st century, Polity Press, Cambridge, 2004.

Popescu N., Wilson, A. The limits of enlargement-lite: European and Russian power in the troubled neighbourhood”, European Council of Foreign Relations, 2009. 70 p.

Popescu N., Litra L. Transnistria: O reintegrare treptată. IDIS Viitorul 2012. 52 p.

Popescu N. Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice. Chișinău: Cartier, 2013. 224 p.

Popescu N, Wilson A. Russian and European neighbourhood policies compared, Southeast European and Black Sea Studies, 9:3, 2009. p. 317-331

Prohnițchi E. Analiza perspectivelor de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. // Republica Moldova și integrarea europeană: elemente de strategie. Chișinău: IPP, 2003. 67 p.

Prozorov S. The narratives of exclusion and self-exclusion in the Russian conflict discourse on EU-Russia Relations. Political Geography, 26(3), 309-329. http://dx.doi.org/10.1016/j.polgeo.2006.10.015 (accesat la 23.11.2013).

Prystayko O. EU-Russia Common Neighbourhood. Brussels: EU-Russia Centre, 2012. p.55-63

Roy A, Light M, White S. Putin’s Russia and the enlarged Europe. London: Chatham House. 2006. 67 p.

Roberts S. and others. Russia as an international actor. The view from Europe and US. Finnish Institue of international relations, 2013, fiia.fi (accesat la 11.01.2014)

Rodkiewicz W. Russia’s strategy towards Moldova: continuation or change?. OSW Commentary, Issue 74, Centre for Eastern Studies, 2012. p.1-6

Rusnac Gh. Republica Moldova: 15 ani pe calea democrației și independenței. În: Akademos, 2006, nr 2. p. 59-65.

Saca V. Interesul național ca mecanism al politicii externe a statului in transformare. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), nr.4 (LI), 2010, Chișinău: CEP USM, 2010, p. 145-152.

Sakwa R. Russia’s Identity: Between the ‘Domestic’ and the ‘International’.” Europe-Asia Studies, 63:6, 2011. http://dx.doi.org/10.1080/09668136.2011.585749 (accesat la 2.02.2014).

Schimdtke A., Chira-Pascanut C. Contested neighbourhood: Towards the “Europeanization” of Moldova?. Comparative European Politics, Nr.9, 2011. p.467-485

Solomon C. Cadrul normativ-legislativ de realizare a politicii externe a Republicii Moldova. În: Studii Internaționale. Viziuni din Moldova (publicație științifico-metodică), vol. VII, nr.2-3, 2008. Chișinău: CEP USM, 2009, p.95-101.

Sprînceană M. și alții. Politica externă a Republicii Moldova: experiența și problemele primilor ani. În: Politica externă a Republicii Moldova: aspecte ale securității și colaborării regionale, Chișinău, 1998, p. 273-281.

Șarov I., Ojog I. Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998-2008). Asociația pentru politică externă (APE), Fundația Friedrich Ebert (FES). Chișinău: Editura Cartdidact, 2009. 192 p.

Trenin D. Post-Imperium: a Eurasian story. Washington, DC: Carnegie Endowment for International Peace, 2011. 88 p.

Telo M. Relations internationales – une perspective européenne, II-ème édition. Bruxelles: Institut d’Etudes Européenes, Université de Bruxelles, 2010

Vasquez J., Colin E. Realismul și balanța de putere, Polirom, Iași, 2012. 284 p.

Tratatul de la Lisabona, disponibil la www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treat

Tudoroiu T. The European Union, Russia, and the Future of the Transnistrian Frozen Conflict. East European Politics and Societies, No.26, 2011. p.135-161

Yafimava, K. The transit dimension of EU energy security: Russian gas transit across Ukraine, Belarus, and Moldova. Oxford: Oxford University Press for the Oxford Institute for Energy Studies, 2011. 167 p.

Wight M. Politica de putere. Chișinău: ARC, 1998. 203 p.

Waltz K. N. Omul, statul și războiul. Iași: Institutul European, 2001. 354 p.

White S., McAllister, I., Feklyunina, V. Belarus, Ukraine and Russia: East or West? The British Journal of Politics and International Relations, 12, 2010, 344-367. http://dx.doi.org/10.1111/j.1467-856X.2010.00410.x (accesat la 17.12.2013)

Борко Ю. Восточное партнерство и Россия. Апрель 2009 г. / Электронная библиотека Института Европы РАН. URL: http://www.ieras-library.ru/sosed.htm (accesat la 27.02.2014).

Карр Э. Двадцать лет кризиса: 1919-1939. Введение в изучение международных отношений. http://bibl.tikva.ru/base/B1516/B1516Part4-53.php# (accesat la 17.12.2013).

Назария С. Многовекторность внешней политики Республики Молдова и необходимость ее научного прогнозирования. В: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), partea XXII, Chișinău: USM, 2003, p. 84-108.

Назария С., Роман А. Молдавское государство в системе современных международных отношений. Проблемы управления. В: Научно-практический журнал Академии публичного управления при Президенте Республики Беларусь, №1 (26), 2008, c. 24-31.

Каган Р. Возвращение истории и конец мечтаниям. — Нью-Йорк: Альфред А. Кноф, 2008. 107 с.

Цыганков П.А. Теория международных отношений. Москва: Гардарики, 2002. 196 c.

Сергунин А. Восточное партнерство в контексте российско-европейских отношений // Россия и Восточное партнерство ЕС: вызов или новая платформа для сотрудничества? СПб. „Левша”, 2010. С.22-47.

Трещенков В. Эволюция политики соседства Европейского Союза в отношении Беларуси, Молдовы и Украины (2003-2010 гг.) Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата исторических наук Санкт-Петербург 2011. 45 c.

Юргенс Ю., Караганов С. Россия – Европейский союз: к новому качеству отношений. Библиотека Института современного развития. Москва: Эконинформ, 2008, 54 с.

ANEXA 1.

Dependența de gazul rusesc în statele membre UE:

Sursa: http:// worldbank.com

ANEXA 2.

Ponderea țărilor UE în balanța comercială a Republicii Moldova în anul 2008

Sursa: http://moldovainvest.md

ANEXA 3.

Parametrii principali ai Rusiei, UE -28 și Republicii Moldova:

Sursa: http//: cia.gov/library/publications/the-world-factbook

Toate prețurile sînt arătate în dolari SUA

ANEXA 4.

De la dreapta spre stînga: președintele Consiliului European Herman Van Rompuy, Președintele Rusiei Dmitrii Medvedev și președintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso în 2010.