Reproducerea Pestilor Vivipari In Viviere de Suprafata

Capitolul I

1.1.[NUME_REDACTAT]

Dragostea omului pentru natură are o vechime milenara. Descoperirile făcute de-a lungul timpului dovedesc din plin acest sentiment: omul primitiv a desenat pe pereții grotelor plante, diferite animale, între care și pești, îngrijirea animalelor capturate sau creșterea

unor plante în ghivece confirmă interesul omului față de natură. Se pare că paralel cu cultivarea florilor în vase sau cu îngrijirea păsărilor in colivie, omul a crescut în locuința sa și unii pești ornamentali pentru a-i observa și a-și împodobi locuința.

Săpăturile efectuate de arheologi pe teritoriul unor țări cu o civilizație străveche, ca de exemplu în Egipt, China, Mexic sau Italia, dovedesc că acvaristica nu este o îndeletnicire nouă. Ea își are originea in cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei omenești. Astfel, descoperirile din Egipt sînt o mărturie a faptului că în locuințele egiptenilor antici, deci cu 5000-6000 de ani în urmă, se găseau bazine în care erau păstrate unele specii ornamentale de pești care se cresc și astăzi în acvariile noastre ca, de exemplu, Gagrus schilbeides, Chromis nilotica, Haplochromis, Mormyrus etc. Desene ale acestor specii, originare din bazinele hidrografice ale Nilului, au fost găsite ca ornamente pe unele obiecte, printre care și pe bazinele cioplite în piatră.

Cu ocazia invadării Mexicului (veacul al XVI-lea), la curtea împăratului aztec Montezumo spaniolii cotropitori au găsit o grădină zoologică amenajată cu mult gust, dotată cu bazine pentru peștii de consum și pentru cei ornamentali prinși în apele Mexicului. In palatul acestui împărat se găseau, de asemenea, vase sferice de porțelan, în care erau ținuți, desigur, peștii ornamentali. După părerea arheologului Schierig, aceste bazine au fost amenajate cu mult înaintea domniei lui Montezuma. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Italiei au dovedit ca și romanii obișnuiau să-și construiască piscine și vivarii. Astfel, lingă Pompei au fost descoperite, în jurul palatelor, urmele mai multor piscine ornamentale, pe care le putem considera drept precursoare ale acvariului de astăzi. In toate operele marilor scriitori și poeți romani se fac referiri la piscinele amenajate în curțile palatelor împărătești.

[NUME_REDACTAT] veche, creșterea în diferite recipiente a peștilor se practica de mai multe mii de ani. Numeroase legende chinezești vorbesc despre istoria carașilor aurii, cunoscuți sub numele de „peștișorii de aur". Varietățile de carași aurii, de o rară frumusețe și de forme diferite, au fost create de harnicul popor chinez în decurs de mii de ani. [NUME_REDACTAT] veche, cultul creșterii carașilor aurii a atins apogeul în provincia Ce-kiang, unde în veacul al Vl-lea bogătașii și marii moșieri obișnuiau să țină acești pești în vase sferice de porțelan frumos colorate. ?n veacul al Xl-lea încep să fie amenajate bazine pentru pești și în temple, deoarece în unele provincii din China veche li se atribuiau acestora însușiri supranaturale, carașii aurii fiind considerați „animale sfinte". Pentru o satisface cererile din ce în ce mai mari de vase de porțelan pentru pești, împăratul [NUME_REDACTAT] a înființat in [NUME_REDACTAT]-Tseu mai multe ateliere manufacturiere de porțelan, după cum rezultă drntr-un document care datează din anul 1369. După o cronică veche, împăratul Kia- Tsing (1522-1566) a dat poruncă unui astfel de atelier să confecționeze pentru temple 300 de vase de porțelan pentru pești, ornamentate cu flori de lotus și cu zmei. In secolul al XVIII-lea, vasul de porțelan pentru pești ajunsese unul dintre articolele însemnate ale exportului chinezesc ; îl cumpărau în special curțile europene amatoare de lux. Odată cu vasele de porțelan, navele comerciale ou adus în Europa și numeroși carași aurii. Numărul amatorilor de carași aurii a început să sporească mai ales în Portugalia, Spania și Franța, grație flotelor comerciale și celor de război din aceste țări, care aduceau acești pești din porturile din sud-estul Asiei, unde băștinașii îi exportau. Astfel, în 1750, Societatea franco-india na a oferit doamnei de Pompadour de la curtea regală franceză carași aurii proveniți din Orient, în același an, țarul Rusiei, [NUME_REDACTAT] primește cîteva exemplare de carași aurii din partea curții regale din Paris. In afară de China, europenii au descoperit și alte țări furnizoare de pești ornamentali (caras auriu și peștele luptător Betta sp/endens) ca, de exemplu, India, Thailanda, Siam, insulele Djawa (Jawa), Kalimantan (Borneo), Japonia etc. Ca și în China, și aici peștii erau ținuți fie în bazine, fie în vase sferice, asemănătoare cu cele chinezești. Aceste vase au fost pentru pești adevărate camere de tortură ; fiind nevoiți să înoate mereu numai în cerc, înotătoarele lor se atrofiau cu timpul. In asemenea vase nu era posibil să se introducă pămînt si plante, de aceea oxigenarea apei nu se putea face pe cale naturală (prin fotosinteză), ci numai prin schimbarea permanentă a acesteia. După ce consumau tot oxigenul existent in apă, carașii aurii se ridicau la suprafață pentru a-și procura oxigenul necesar, înghițind aer. Bineînțeles, lipsa de oxigen ducea, mai devreme sau mai tîrziu, la moartea peștilor prin asfixiere. Este clar că acvariul din zilele noastre nu a putut lua naștere din vasele sferice pentru pești originare din China veche. A trebuit să treacă multă vreme pină crnd amenajarea acvariului să fie pusă pe baze științifice datorită dezvoltării unor discipline, ca hidrochimia, hidrobiologia etc, Dezvoltarea acestor științe a permis popularea corectă a acvariului cu plante și pești, îngrijirea, hrănirea și înmulțirea peștilor ornamentali nemaifăcîndu-se Ia întîmplare, ci conform cerințelor vitale ale speciilor respective. Fără discuție, dragostea milenara a omului față de natură, interesul față de peștișorii frumoși, capturați din apele naturale și crescuți în bazine, creșterea peștișorilor de aur în vase au constituit impulsul pentru acvaristică, aceasta dezvoltîndu-se însă numai după ce a fost pusă pe baze științifice. Zeci și poate sute de naturaliști, precum și alți oameni de știință pot fi considerați ca premergători ai acvaristicii. Dintre aceștia menționăm îndeosebi pe Swammerdam, Leeuwenhoek, Reaumur, Schăfcr și Trembley, care au folosit în experiențele lor plante acvatice și diferite animale mici de apă pentru a observa felul cum se dezvoltă ele cînd sînt ținute împreună în același bazin. Pereții netransparenți ai vaselor, precum și cunoștințele reduse din epoca respectivă nu au permis cunoașterea influenței reciproce dintre plantele și animalele acvatice ținute în bazine. In secolul al XVIII-lea, Priestley izolează oxigenul, iar ceva mai tîrziu Spallanzani, Humboldt și Provencal studiază procesul respirației la plantele și animalele acvatice, stabilind că în procesul vital aceste organisme consumă oxigen și produc bioxid de carbon. Dar, din cauză că nu se cunoștea încă legea echilibrului gazelor în apă, animalele folosite în experiențe mureau foarte repede.

La începutul secolului al XlX-lea, fizicianul Ingenhousz a făcut un pas înainte, descoperind că în procesul de hrănire toate plantele produc, cu ajutorul luminii solare, oxigen și degajă bioxid de carbon, pe care îl folosesc în construirea celulelor lor. Interdependența dintre plantele acvatice și pești a fost descoperită pentru prima dată în anul 1841 de către S. H. Ward, care a ținut timp îndelungat într-un bazin plante acvatice și pești de apă dulce. Cu acest prilej, el a constatat că apa din recipient rămîne curata multă vreme. In 1842, Johnston a demonstrat existența unui echilibru al gazelor în apa, folosind în experiențele lui pești și plante acvatice. Compatriotul acestuia, chimistul Warrington, și-o amenajat, în anul 1850, mai multe bazine populate cu pești ți cu plante acvatice. El a demonstrat în mod practic necesitatea înlăturării de pe fundul bazinului a resturilor organice (hrana neconsumatâ, excrementele, resturile moarte de plante etc.) ; în caz contrar, ele scad calitatea apei. Tot în 1850, Ph. H. Gosse amenajează primul acvariu cu pești marini în incinta Grădinii zoologice din Londra. Acest acvariu modest a fost un precursor al acvariului de astăzi. Termenul de aquorium a fost folosit pentru prima dată de Gosse. însuflețit de realizările din Anglia în domeniul acvaristîcîr (expoziții de acvarii, acvariul permanent din Grădina zoologică, moda de a amenaja acvarii în locuințe etc.), E. A. Rossmâssler, dîndu-și seama de rolul acvariului ca mijloc de culturalizare a maselor, a întreprins in Germania o campanie de popularizare în presă a acestuia. El a scris numeroase articole despre acvariu, dintre care mai important ni se pare cel apărut în 1856 în revista „Gartenlaube", intitulat [NUME_REDACTAT] im Clase (Lacul în bazinul de sticlă). Acest articol conținea principii care stau și astăzi la baza amenajării științifice a acvoriului- In articol, autorul dezvoltă ideea că acvariul este podoaba căminului și mijlocul cel mai eficient de distracție și totodată de studiu, părere pe care astăzi o împărtășesc toți acvarofilii. Din cele expuse în lucrarea amintită, anul apariției acestui articol (1856) este considerat drept anul nașterii acvaristicii moderne. Pe drumul indicat de Rossmâssler, acvaristica s-a dezvoltat și s-a răspîndit repede nu numai in Germania, ci și în alte țări din Europa. La această răspîndire și popularizare a contribuit în mod substanțial cartea [NUME_REDACTAT] Aquarium (Acvariul de apă dulce), care într-un interval scurt a fost reeditată de patru ori. Urmind exemplul Angliei și al Germaniei, Franța acordă o atenție deosebită creșterii peștilor ornamentali, începutul acvaristicii în această țară este legat de numele lui Carbonnier. In 1867, o navă militară franceză a transportat la Bordeaux mai multe specii de pești tropicali. Unii dintre ei au ajuns și în casa acestui parizian, amator de pești ornamentali, pe care a încercat să-i crească și să-i reproducă in acvarii proprii. Peștii adușî din [NUME_REDACTAT] au produs pe atunci o mare senzație la Paris, fapt care i-a determinat pe mulți locuitori sâ-și amenajeze acvarii în căminele lor. La expoziția mondială de la Paris din anul 1867 a fost prezentat și un ștand de pești ornamentali din apele tropicale. Această expoziție a avut răsunet în mai multe țări apusene. In anul 1869, renumitul zoolog A. Brehm organizează acvariul de la Berlin. In mal multe țări iau ființă acvarii în cadrul unor institute de cercetare cu profil ihtiologic sau hidrobiologic. Asftel, in anul 1872 se organizează acvariul marin al Stațiunii de cercetări marine de la Na poli, iar ceva mai tîrzîu ia ființă acvariul Stațiunii de cercetări marine de la Sevastopol. [NUME_REDACTAT], în special la Petersburg, N. S. Sograf duce o intensa propagandă pentru răspîndireo acvaristicii, organizînd in anul 1870 primul cerc de acvaristică. Cartea lui N. F. [NUME_REDACTAT] /i'ufaite'ia (Acvariul amatorului), editată in 1889, s-a epuizat imediat după apariție. Dezvoltarea acvaristicii a luat un rnare avint in ultimul deceniu al veacului trecut, cînd, datorită dezvoltării navigației, în Europa au fost aduși din [NUME_REDACTAT], din Africa sau din regiunea fluviului Amazoanelor foarte mulți pești ornamentali. Creșterea acestor pești a cîștigat o mare popularitate, în special în orașele portuare din [NUME_REDACTAT] (Londra, Hamburg, Bremen, Helgoland, Bordeaux, Amsterdam etc.), unde la începutul acestui secol aproape ca nu exista casa fără acvariu. !n curînd acvaristica se râspîndește și în alte orașe din Europa, ca de pildă Viena, Leipzig, Dresda, precum și în multe localități din țara noastră. In perioada dintre cele două războaie mondiale, în toată Europa (ca și pe alte continente), iau ființă acvarii în grădinile zoologice, în parcurile publice. Se fac numeroase expoziții de popularizare o peștilor ornamentali (uneori cu vînzări de pești), apar din ce în ce mai multe filme, reviste și cărți de acvaristica. In multe țări, acvariștii s-au organizat in asociații, iar după cel de-al doilea război mondial ei s-au unit în Federația mondială a acvariștilor ([NUME_REDACTAT] of Aquarists), cu sediul in Olanda, care, începînd din 1955, editează și o revistă proprie, cu titlul de ,,[NUME_REDACTAT] Aquarists". In țara noastră organizarea expozițiilor de pești exotici a început de citeva zeci de ani, ceea ce dovedește că acvoristica are și la noi un trecut. In 1957 a luat ființă acvariul public de la Constanța,

care poartă numele marelui hidrobiolog român l. Borcea. Un alt acvariu, „[NUME_REDACTAT]", funcționează în cadrul muzeului din Tulcea. Aceste acvarii sînt vizitate anual de peste 400000 de persoane, cărora li se prezintă fauna piscicolă a apelor dulci din țara noastră, din [NUME_REDACTAT], precum și peștii ornamentali din apele tropicale și subtropicale. Numeroase reviste, lunare sau periodice, ca de exemplu „Vînătorul și pescarul sportiv", ,,Natura" etc., publică articole despre peștii ornamentali și materiale care tratează probleme legate de acvaristică, ceea ce dovedește că acvariul, acest mijloc de împodobire a căminelor și de cunoaștere a biologiei peștilor este foarte îndrăgit de oameni. Interesul mereu crescînd pentru acvaristrcă a impus deschiderea a tot mai multe magazine de specialitate în diferite orașe din țara, în care se vînd pești ornamentali, plante de acvariu, ustensile, accesorii și diferite unelte pentru acvariu, a căror producere a luat un caracter organizat. Apar mereu noi specii de pești ornamentali, Acvariștii noștri, prin observațiile și experiențele lor. precum ți prin obținerea unor noi varietăți de pești tropicali, contribuie la îmbogățirea tezaurului mondial al acvaristicii.

1.2.Apa in acvaristica

Peștii ornamentali, precum și plantele care populează acvariul, se împart după cerințele lor față de mediul din bazin în trei mari categorii; pești dulcicoli, pești de apă semisalină (de apă „brack") și pești marini. După această categorisire, bazată deci pe biologia viețuitoarelor care populează bazinul, acvariile se împart în trei tipuri: acvarii de apă dulce, acvarii salmastre și acvarii cu apă marină. Viețuitoarele de acvariu cu apa dulce la rîndul lor pot fi împărțite după pretențiile speciei în mai multe grupe, cum ar fi: viețuitoare care pretind apă foarte moale, cu o duritate de 0- 4°D.G. (ca de exemplu peștele Cheirodon axelradi), cele care pretind apă neutră sau aproape neutră (speciile Rasbora) sau organisme și pești cărora trebuie să le asigurăm apă alcalină sau cu o duritate mare 14-18° D,G.

Viețuitoarele de apă brack provin din zona de interferență a apelor dulci cu cele marine. Pentru a crea condiții propice acestora, în apa acvariului adăugăm fie sare de bucătărie pură, fie apă marină artificială. Apa de robinet nu corespunde întotdeauna acvariului cu apă dulce ; uneori ea trebuie tratată (de exemplu, durizată sau dedurizată) sau necesită măsuri pentru eliminarea clorului excesiv. In acvaristică se poate întrebuința apa provenită din ploi sau zăpadă, dacă aceasta a fost colectată într-o regiune cu aer curat. Apa din lacuri, bălți sau riuri nu se folosește direct, fără nici o tratare, deoarece odată cu ea în acvariu pot pătrunde unele microorganisme, paraziți sau alge dăunătoare peștilor ornamentali.

Unii pești din apele tropicale sau subtropicale sînt extrem de sensibili și pretențioși față de calitățile fizico-chimice ale apei acvariului. Ei pretind anumite condiții de mediu, cînd se găsesc în acvariul ornamental și altele (temperatură, pH, duritate etc.) cînd sînt lansați in bazinele speciale pentru reproducere.

Asigurarea condițiilor optime de mediu pentru viețuitoarele ce populează acvariul și în primul rînd pentru pești presupune cunoașterea proprietăților fizice și chimice ale apei acvariului. Fără aceste cunoștințe nu putem controla calitatea apei din acvariu și nici nu putem interveni pentru tratarea sau schimbarea ei corespunzătoare.

1.2.1.Proprietatile fizice ale apei

Temperatura apei.

Pentru creșterea peștilor ornamentali și a plantelor din acvariu, temperatura apei este cea mai importantă proprietate fizică. Temperatura apei acvariului depinde de temperatura mediului (a camerei) in care acesta este amplasat. Apa se încălzește sau se răcește lent, în funcție de temperatura camerei. Trebuie să avem în vedere că dat fiind volumul redus, temperatura apei din acvariile mai mici este supusă unor variații zilnice mai mari în timpul iernii, cînd temperatura camerei diferă în funcție de intensitatea încălzirii.

Plantele și peștii ornamentali au un anumit optim termic atît pentru înmulțire, cit și pentru buna desfășurare a funcțiilor vitale. Acest optim variază pe familii, genuri și specii. Fiecare specie are un punct termic maxim și unul minim, dincolo de care survin tulburări în fiziologia peștelui sau chiar moartea. Asigurarea unei temperaturi optime, fără variații în decursul unei zile este una dintre sarcinile importante ale acvaristului. Menținerea constantă a temperaturii optime a apei se obține cu ajutorul unor sisteme de încălzire și se măsoară cu termometre speciale, fixate în interiorul acvariului cu diferite dispozitive (inele de cauciuc, cleme). Apa este relativ rea conducătoare de căldură, însă masele mici de apă (în acvarii mici) se răcesc ușor.

Culoarea apei.

Culoarea trebuie să corespundă pretențiilor speciei de pește care populează acvariu. Peștii care trăiesc în apele de munte sau în rîurile curate preferă apa proaspătă de robinet, care adesea trebuie dedurîzată sau amestecată cu apă distilată. Peștii care provin din apele stătătoare, ce conțin multe substanțe organice, preferă apa cu o ușoară nuanță galbenă sau verzuie, iar alte specii pe cea gălbuie-maronîe (trecută printr-un filtru cu turbă). Culoarea verzuie se poate obține prin dizolvarea tripaflavinei în apa curată (2-3%0). Culoarea verde-închis a apei acvariului se datorează înmulțirii excesive a unor alge verzi, iar cea albicioasă sau lăptoasă fie înmulțirii unor microorganisme (Iniusoria, Rotatoria), fie spălării necorespunzătoare a solului. Culoarea brună caracterizează apa acidifiată. Orice schimbare a culorii normale a apei din acvarii trebuie sesizată rapid, acționîndu-se imediat în direcția remedierii prin mijloace mecanice sau chimice.

Mirosul apei.

Apa relativ proaspătă din acvariu este inodoră. Nici apa veche, care a fost întreținută în mod corespunzător, nu miroase. Mirosul greoi, do putrefacție este un semnal de alarmă, indicînd acumularea unor substanțe organice aflate în descompunere în cantități excesive. Hidrogenul sulfurat, eliberat de bacteriile din substanțele proteice în descompunere, are un miros de ouă clocite ; acesta indică o stare total necorespunzătoare a apei din acvariul nostru. Substanțele organice depuse pe fundul acvariului si neînlăturate sistematic se descompun și produc gaze (metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc.) care dau un miros urît, pătrunzător apei acvariului. Cînd remarcăm un miros neobișnuit, trebuie să procedăm imediat la aerisirea și filtrarea apei, folosind ca filtru cărbunele hidrofil, care absoarbe gazele toxice eliberate, precum și mirosurile neplăcute.

1.2.2.PROPRIETĂȚILE CHIMICE ALE APEI

Conținutul in oxigen solvit. Pentru peștii ornamentali și pentru celelalte viețuitoare din acvariu conținutul apei în oxigen solvit este de importanță vitală. Oxigenul apelor naturale, al biotopurilor din regiunile tropicale sau subtropicale, ca și din țara noastră, provine pe de o parte din asimilația plantelor, ca rezultat al asimilației clorofiliene, iar pe de altă parte din aerul atmosferic, obținut prin acțiunea valurilor, a vînturilor sau a ploii. In apa acvariului oxigenul rezultă din procesul de fotosinteză sau este introdus cu dispozitivul de aerisire a apei. Cantitatea de oxigen solvită în apă se exprimă fie în centimetri cubi, fie in milîgrame și se raportează întotdeauna la un litru de apă (greutatea unui centimentru cub de oxigen este de 1,42857 mg; l mg O2-0,7 cm3). Intre cantitatea de oxigen solvită și temperatura apei există o relație directă : cu cît apa este mai caldă, cu atît conține mai puțin oxigen și invers. Un litru de apa curată.

Acvaristul trebuie să asigure peștilor cel puțin cantitatea minimă de oxigen solvit în apă. După observațiile lui W. Schaparclaus, cantitatea minima de oxigen solvit în apa acvariului pe care peștii ornamentali o solicită este de 3—3,5 mg/1 iarna și de 5—5,5 mg/1 vara. Se recomandă insă ca această cantitate de oxigen solvit să fie de 5—8 mg/1.

Oxigenul consumat se completează în permanență prin aerisirea apei cu mijloace mecanice. La cantitatea de l000 l de apă trebuie să calculăm un adaos de 10 l aer atmosferic pe oră : Ia o pulverizare fină apa se îmbogățește cu 3,3 mg/1 oxigen, jar la o pulverizare cu bule mari numai cu 1,5 mg/1. Deci, se poale trage concluzia că pulverizarea aerului introdus în apă trebuie să fie fină, cu bule mici și înceată. Conținutul de oxigen solvit în apa acvariului va fi urmărit în permanență.

1.2.3. Duritatea apei.

Duritatea este determinată de sărurile de calciu (Ca) și magneziu (Mg) dizolvate în apă. Măsura durității este gradul de duritate, în acvaristică duritatea apei se măsoară în

grade duritate germană (°D.G.), care reprezintă cantitatea totală de săruri de calciu și de magneziu dizolvate într-un litru de apă nefiartă, echivalentă cu 10 mg/1 oxid de calciu (Ca O). Gradele franceze compară cantitatea de săruri de Ca și Mg cu 10 mg (Ca CO3) pe litru ; gradele engleze și americane se referă la 0,7 litri de apă. Deosebim duritate de carbonați (duritate temporară) și duritate necarbonică (duritate permanentă). Prima se diminuează în bună parte prin fierbere ; hidrocarbonații de calciu și de magneziu sint combinații foarte labile, iar prin fierbere bioxidul de carbon iese ușor din apă. Duritatea totală este dată de sărurile minerale de calciu și magneziu, adică de sulfați (ghips, sare amară), cloruri, azotați și fosfați, ca și sărurile de calciu si magneziu ale acizilor și bazelor organice. Și hidroxizii. joacă un anumit rol. Duritatea permanentă nu dispare prin fierbere, deoarece sărurile care o determină nu dispar din apă.

Unele specii de pești ornamentali sau de plante acvatice preferă apa moale {de exemplu, planta Aponogeton sau speciile de pești Hyphessobrycon), deoarece ele provin din ape similare din unele țări tropicale. Ciclidele și caracidele din regiunea fluviului Amazoanelor se simt bine în apă de duritate medie. [NUME_REDACTAT] ladigesi preferă apa dură. Din cele de mai sus rezultă că în acvariu trebuie să asigurăm o duritate a apei corespunzătoare preferințelor speciei (sau speciilor), care îl populează.

1.2.4. Valoarea pH-ului

Valoarea pH-ului (pondus hidrogenii greutatea moleculelor de hidrogen) indică caracterul chimic al apei ; neutru, respectiv acid sau bazic, Acest indice chimic ne arată greutatea ioniîor de hidrogen (H+) dintr-un litru de apă, în cazul apei sau al soluțiilor apoase și de aceea se numește concentrația ionilor de hidrogen (pH). In apa pură din punct de vedere chimic, deci în apa neutră, există zece milionimi de grame de ion de hidrogen. Intrucît este dificil să exprimăm acest număr printr-un raport se folosește logaritmul cu semn schimbat (7) din acest număr, în această apă strict neutră nu numai masa exprimată in grame a ionilor de hidrogen (H+), purtătorii caracterului acid, este 1/10000000 (IO-7), ci exact atîta este și greutatea ionilor hidroxil (OH~) purtătorii caracterului bazic ; de aceea, formula apei pure, din punct de vedere chimic, este (H+ + OH~) H2O.

Acizii în soluție apoasă cedează ioni de hidrogen cu alît mai mulți, cu cît acidul este mai tare. Astfel, concentrația ionilor de hidrogen ai apei creste, pe cînd cea a ionilor de hidroxil scade proporțional. La introducerea bazelor în soluții apoase fenomenul se petrece în sens invers : crește concentrația ionilor de hidroxil, iar cea a ionilor de hidrogen scade proporțional. Pe baza acestora, măsurînd concentrația ionilor de hidrogen, se poate determina dacă apa este acida sau bazică în acvaristică se lucrează doar cu valori ale pH-ului cuprinse între 5—9, deoarece valorile acide mai mici (4—5) și cele bazice mai mari (9—10} sînt toxice pentru majoritatea peștilor.

Valorile pH-ului se exprimă și prin zecimale, ca de exemplu : 6,7 sau 7,5 ș.a.

Valoarea pH-ului în acvaristică o interpretăm astfel : sub 5,5 apă foarte acidă pentru pești, propice numai unor specii tropicale, mortală pentru celelalte : între 5,5-6,5 apă slab acidă, care nu este vătămătoare pentru pești, ci chiar favorabilă unor specii din apele tropicale ; între 6,5-8,0 valoarea este optimă pentru marea majoritate a speciilor de pești ornamentali și din apele țării noastre; între 8,0-9,0 apă slab alcalină (bazică), care nu este încă vătămătoare și este chiar favorabilă pentru cîteva specii; și în sfîrșit, peste valoarea 9 apă foarte alcalină pentru pești. Valorile peste 9-10 sînt mortale și pentru speciile cele mai rezistente.

Valoarea pH-ului nu rămîne constantă; ea se schimbă în funcție de procesele biologice ce au loc în acvariu. Urmărirea acestui indicator nu este o necesitate zilnică. Dacă apar în acvariu semne de alarmă, ca de pildă agitația peștilor, pălirea culorii corpului lor și a plantelor sau îngălbenirea acestora, schimbarea culorii normale a apei etc.( se impune verificarea urgentă a pH-ului.

1.2.5.Acizii taninici șl substanțele huraice din acvariu.

Acizii taninici se găsesc în diferite părți ale plantelor, dar mai ales în frunzele, scoarța și rădăcina copacilor, Ei acționează ca acizii propriuziși, adică precipită proteinele din soluțiile neutre sau acide, formînd compuși insolubili. Acizii humici au, din acest punct de vedere, o acțiune asemănătoare asupra pielii. Aceste substanțe sînt compuși ai acidului galic și digalic cu glucoze, pe de o parte, iar pe de alta compuși cu caracter fenolic (substanțele humice).

Unii pești de apă dulce, de proveniență tropicală, necesită prezenta substanțelor taninice și humice în acvariu, dat fiind faptul că apele natale sînt bogate în aceste substanțe.

Din desișul pădurilor tropicale cad permanent adevărate ,,ploi" de frunze care, ajunse pe pămînt, sint descompuse de bacterii,- substanțele taninice și humice conținute de frunze ajung, odată cu apele provenite din ploi, în riuri (de aici și apele negre, întunecate ale lui [NUME_REDACTAT], sărac in plancton). Aceste substanțe dizolvate în apa rîurilor, la care s-au adaptat speciile de pești, le ocrotesc împotriva acțiunii vătămătoare a unor bacterii, fară de care sînt extrem de sensibili. Ca atare, absența substanțelor taninice sau humice din apa acvariului dăunează acestor specii de pești.

In mod obișnuit în apa acvariilor substanțele taninice și humice nu apar, lucru ce impune adăugarea lor în cazul creșterii peștilor care le pretind, în acest scop putem folosi praful de acid taninic, precum și extractele de substanțe humice, obținute pe cale chimică, adăugîndu-le apei de acvariu într-o proporție potrivită.

Aceste substanțe, binefăcătoare, cînd sînt folosite în proporție corespunzătoare, pot deveni periculoase dacă dozajul este necorespunzător. De exemplu, la reproducerea peștilor, spermatozoizii își pierd foarte repede mobilitatea într-o apă excesiv de bogată în substanțe taninice și humice. Din același motiv, membrana icrelor depuse se poate îngroșa atît de mult, incit să împiedice ieșirea embrionilor care, ca urmare, vor pieri. Rezultă că trebuie să facem uz de toată atenția și intuiția noastră de acvarist în dozarea acestor substanțe. Substanțele taninice si humice in exces, se pot elimina prin simpla filtrare a apei printr-un filtru cu cărbuni.

1.2.6. Substanțele toxice din apa de acvariu.

Apa de acvariu poate conține uneori și substanțe toxice, fapt ce se manifestă la pești prin evidente simptome de otrăvire, cum ar fi : lipsa totală a poftei de mîncare, stare depresivă, de indiferență, eventual o stare agitată, frică excesivă, după care, de obicei, urmează moartea.

Dacă observăm din timp semnele otrăvirii putem salva viața peștilor, mutîndu-i imediat într-un alt bazin, cu apă curată, la aceeași temperatură ; apoi, încălzind treptat această apă, adăugăm cîte 5 g de sare de bucătărie la fiecare 10 l de apă. Una dintre otrăvurile care pot apare în apa acvariilor este clorul gazos ; el provine din apa de la robinet, care este dezinfectată, în general, >cu cîte 0,25 mg clor la fiecare litru. De regulă, apa obișnuită de robinet are o concentrație de 0,1 mg/1 clor în momentul cînd iese din robinet. O cantitate de 0,1—0,2 rng/1 de clor poate fi fatală peștilor noștri, mai ales la o temperatură mai redusă a apei și în lipsa solului și a plantelor din acvariu. Dacă acvariul este amenajat cu sol si cu plante, această concentrație nu mai provoacă moartea, dar rămîne toxică.

Mult mai toxici decît clorul sînt compușii fenolici, care pot ajunge în acvariu din apa de robinet, datorită conținutului în fenol a substanțelor folosite la etanșeizarea conductelor de apă. Acești compuși apar însă mai frecvent în apele riurilor, fiind deversați împreună cu alte substanțe poluante de întreprinderile industriale.

Extrem de otrăvitoare poate fi nicotină, a cărei concentrație de 10 mg/1 de apă provoacă moartea. Nicotină poate pătrunde în acvariu datorită stropirii plantelor cu diferite substanțe ce conțin nicotină, precum și din aerul încăperii ,,otrăvit" cu prea mult fum de țigară. Sărurile solubile ale unor metale, chiar si în cantități infime, pot fi extrem de toxice, Ele ajung în apă dacă scheletul metalic al acvariului nu este izolat corespunzător cu materiale anticorozive sau dacă dispozitivele de încălzire, uneltele de curățare sau șuruburile de aramă ale acvariilor, ale dispozitivelor nu sînt bine izolate, Va trebui să avem grijă ca apa cu care umplem acvariul sa nu provină din vase metalice neizolate anticoroziv, ori din cazanele de baie, care de obicei sînt fabricate din aliaje ce conțin cupru sau cositor. (Toxicitatea diferă de la metal la metal; metale extrem de toxice : cupru, zinc, argint și mercur; metale toxice ; plumb, nichel, crom trivalent, staniu, cadmiu; metale mai puțin toxice: fier, crom hexavalent, mangan cobalt, litiu; metale netoxice ; calciu, magneziu, sodiu, potasiu, bariu, stronțiu). Deci, vom avea grijă ca apa acvariului să nu vină în contact cu cuprul sau zincul, deoarece o concentrație cît de mică în apă a sărurilor solubile ale acestora este fatală.

Capitolul 2

2.1. REPRODUCEREA PEȘTILOR ORNAMENTALI

IN ACVARIU

In apele naturale tropicale sau subtropicale din țările de bașiină, reproducerea peștilor ornamentali are loc în condiții naturale, în condițiile adaptării speciei de-a lungul mileniilor la mediul acvatic din biotopul respectiv. Fie vorba de guppi sau xifoul atît de îndrăgit, dintre peștii vivipari, fie de zebră sau macropod, dintre peștii ovipari, aceste specii se reproduc în apele naturale de milenii, fără intervenția omului.

In natură, fiecare specie se reproduce după biologia proprie, îndeplinind sarcina supremă, adică perpetuarea speciei. Dintre toate instinctele, cel al perpetuării și al menținerii speciei este cel mai puternic. Particularitățile reproducerii la pești, cu toate detaliile, constituie una din cele mai variate și mai interesante aspecte din lumea animală. în apele natale, adică în mediul lor natural, peștii ornamentali de acvariu s-au acomodat la condiții, astfel că toate detaliile reproducerii poartă amprenta mediului ambiant acvatic. De-a lungul mileniilor fiecare specie s-a adaptat la o anumită temperatură a apei, la care are loc dezvoltarea gonadelor și actul de reproducere. De asemenea, fiecare specie de pește s-a adaptat la o anumită cantitate de lumină, de transparență și de conținut în oxigen al apei, la prezența unor anumite plante acvatice sau al unui tip special de sol (nisip, pietriș, pietre plate etc.), pe care sînt depuse icrele, în natură, cu ocazia cîrduirii și jocului prenupțial, peștii se grupează singuri în perechi, eliminîndu-se astfel pe cale naturală din actul reproducerii părinții slabi, debili. Observatorul atent poate fi martor al acestei selecții naturale, riguroase. în natură, grija față de progenitură și instinctul de conservare sînt mai puternice decît în condițiile artificiale, în care peștele are asigurat mediul corespunzător, care încearcă să-1 imite pe cel natural, în astfel de condiții artificiale este evident că intervenția omului poate influența în mod pozitiv sau negativ actul reproducerii peștilor ornamentali. în natură, în apele tropicale sau subtropicale, în biotopul natural al peștilor ornamentali, se disting clar fazele reproducerii lor ; deplasarea1 sau migrația peștilor spre locurile depunerii icrelor, cîrduirea lor și jocul prenupțial, depunerea icrelor și fecundarea acestora de către masculi, dezvoltarea embrionară, eclozarea larvelor, transformarea lor în pui, stadiul juvenil, maturizarea indivizilor care devin pești apți pentru reproducere. De aici ciclul se repetă; peștii conducîndu-se după instinct se reproduc din nou, dînd naștere la noi și noi generații. Deci, reproducerea este o parte firească a ciclului lor vital. Aducîndu-i în casă, în acvariu sau în bazinul din curte, omul a. intervenit, de-a lungul secolelor, în ciclul vieții peștilor, în multe cazuri domesticirea a influențat favorabil peștii ornamentali, deoarece în mediul artificial omul le-a creat condiții optime de hrană, de înmulțire. O consecință imediată au fost rezultatele mai bune la reproducere, obținîndu-se progenituri mai numeroase decît în condițiile biotopului acvatic natural, unde acest rezultat este influențat în sens negativ de condițiile biotice și abiotice precare.

Domesticirea a avut însă și urmări negative, deoarece pe parcursul anilor peștilor ornamentali li s-a diminuat instinctul de procurare a hranei, cel de apărare, precum și alte',,aptitudini", care nu erau solicitate de condițiile artificiale, create de om. Pe parcursul domesticirii peștii ornamentali au căpătat noi trăsături, urmărite și create-de acvarist, ca de exemplu : un colorit m-ai variat, formă diversificată, aptitudinea de a se acomoda la alte condiții de mediu, diferite de cele din apele naurale. Aceste trăsături noi au fost transmise din generație în generație.

Este evident că intervenția omului poate influența în mod pozitiv sau negativ actul reproducerii peștilor ornamentali. De aceea trebuie să se pornească de la condițiile acvatice originare, în ceea ce privește mediul destinat actului reproducerii. Deci, pentru a asigura reușita acestui proces trebuie să cunoaștem, în detaliile cele mai mici, condițiile de mediu, biotice și abiotice din apele natale ale speciei pe care intenționăm să o reproducem. Fără a cunoaște aceste condiții nu putem asigura mediul corespunzător în acvariu, și, în consecință, în loc de plăcerea de a avea o nouă generație, cu exemplare numeroase și frumoase, vom înregistra insuccese. Cunoașterea condițiilor originare de mediu trebuie completată cu studierea biologiei speciei pe care intenționăm să o reproducem, căci fără ea activitatea de „piscicultor-acvarist" nu poate fi considerată științifică. Pentru a pune activitatea pe baze științifice este neces-ar ca acvaristul să se documenteze din literatura de specialitate asupra biologiei speciei pe care intenționează s-o reproducă și să apeleze la cunoștințele altor acvaroflli cu experiență. Deci, pregătirea teoretică premergătoare asupra biologiei peștelui trebuie asociată cu cunoașterea celor mai importante aspecte practice, cu condițiile de pregătire a mijloacelor materiale ce condiționează reușita reproducerii, în primul rînd se va alege acvariul corespunzător cerințelor speciei respective (cavolum, dimensiuni, coloană de apă etc.). Bazinul se curăță, se spală de mai multe ori, se dezinfectează etc. Tot la acest capitol trebuie să amintim pregătirea baghetelor de sticlă, a „cuștilor" de maternitate, cît și a substratului necesar în cazul speciilor ovipare (plante corespunzătoare sau substrat artificial), care vor servi ca loc de depunere a icrelor. Tot în faza de pregătire se verifică mijloacele tehnice necesare reproducerii, ca de exemplu : aeratorul, filtrul de apă, termometrul, corpul de încălzit și de iluminat «te. Se fac totodată probe de funcționare a acestora, pentru ca în momentul punerii în funcțiune totul să decurgă ireproșabil. Se va pregăti, de asemenea, inventarul micilor unelte indispensabile acvaristului în timpul reproducem peștilor (plase de mînă, mincioage, pipete etc).

Asigurarea calității apei, adică conținutul său în oxigen solvit, pH, duritate, temperatură, sare de bucătărie sau alte săruri dizolvate constituie chezășia succesului. Calitățile fizico-chimice ale apei trebuie să fie în strictă concordantă cu cerințele speciei pe care intenționăm să o reproducem. Apa din bazinul de reproducere se găsește într-o relație strictă cu solul (dacă este necesar pentru specia respectivă), cu iluminarea acvariului (atenție la cantitatea de lumină, pe specii I). Prezenta sau lipsa anumitor specii de plante acvatice este impusă de cerințele speciei. Alegerea locului bazinului de reproducere, liniștea peștilor în timpul jocului prenupțial, iîn timpul reproducerii precum și în timpul dezvoltării larvelor și a puilor influențează Intr-o măsură însemnată reușita reproducerii. Cu mult înaintea obținerii descendenților trebuie să pregătim hrana naturală, bogată în vitamine și microelemente stimulatoare pentru creșterea și dezvoltarea acestora, astfel încît în momentul resorbției sacului vitelin și trecerii larvelor la nutriția activă acestea să aibă la dispoziție hrana corespunzătoare. Mărimea tiranei vii este în funcție de stadiul de dezvoltare a alevinilor și puilor. Acest lucru este important, deoarece o hrană prea grosieră determină moartea descendenților incapabili de a o consuma. Condițiile mediului, de reproducere diferă de la specie la specie : ca atare acvaristul va căuta la descrierea fiecărei specii de pește ornamental specificația concretă, caracteristică speciei, a cărei asigurare va determina succesul reproducerii. în ceea ce privește scopul reproducerii, urmărit de acvarist, putem deosebi două tendințe. Unii urmăresc sporirea numărului peștilor ornamentali pe care îi cresc, adică obținerea a numeroși descendenți, deci scopul direct este cantitativ (cît mai mulți pești, fie și pentru comercializare). O altă categorie are scopuri calitative, adică pornind de la părinți cu anumite calități exterioare, doresc să obțină de pe urma reproducerii, a încrucișării și selecției, noi generații, cu un anumit colorit, de o anumită formă exterioară, în special în ceea ce privește înotătoarele. Acești acvariști urmăresc ca noile calități dobîndite prin încrucișări să fie transmise descendenților, respectînd mai mult sau mai puțin conștient legile selecției și geneticii moderne. Fără discuție, față de prima categorie, care urmărește obținerea unei generații cît mai numeroase de peștișori ornamentali de la o pereche, cea de a doua, care se ocupă sistematic de selecție și de încrucișări depune o activitate mult mai complexă și mai grea. Obținerea unei generații numeroase de la o specie nu prea prolifică dă într-adevăr satisfacții acvaristului; realizarea unor forme noi a unor descendenți cu un colorit mai variat precum și transmiterea acestor calități dobîndite generațiilor următoare este însă cea mai grea sarcină, dar și cea mai frumoasă. Indiferent de interesele urmărite, un scop ce trebuie să fie permanent în atenția lui este obținerea unor generații sănătoase, viguroase, care să poarte amprenta muncii conștiente a acvaristului calificat. Degenerarea speciei (atît sub aspectul fiziologiei peștelui, cît și al coloritului) este nedorită în acvaristică. Dacă apar indivizi cu calități nedorite în noua generație, printr-o selecție riguroasă, atentă și permanentă vor trebui eliminați din acvarii, chiar dacă regretăm această „pierdere". De multe ori cauza eșecului reproducerii sînt cunoștințele insuficiente ale acvaristului, precum și lipsa sa de experiență ,• acvaristul nu trebuie să uite însă că în afară de el rezultatul depinde extrem de mult și de reproducătorii de la care așteaptă noi generații numeroase, frumoase și cu calități superioare. Alegerea reproducătorilor, selecționarea exemplarelor care dispun de calități superioare, este cheia succesului în reproducerea peștilor ornamentali în condiții de acvariu, în practica cotidiană a reproducerii acvariștii greșesc frecvent recurgînd la folosirea unor femele și masculi juvenili, nematuri, care sînt „forțați" în bazinul de re- producere pentru a avea o generație nouă. Tot atît de dăunătoare este folosirea unei perechi bătrîne sau forțarea unor reproduceri consecutive, fără a asigura peștilor răgazul, odihna necesară între două reproduceri. Consangvinizarea, lipsa reîmprospătării sînt, de asemenea, greșeli care determină apariția unor generații nereușite, cu calități nedorite de acvarist. Fiecare acvarist calificat va trebui să-și elaboreze „standarde" proprii, norme, proceduri în alegerea reproducătorilor, în selecționarea descendenților. Scopul acvaristului trebuie să fie obținerea unor descendenți sănătoși, viguroși, cu calități exterioare tipice, caracteristice speciei respective. Alegerea reproducătorilor trebuie să se facă cu mult timp înainte ca peștii să fi ajuns la maturizarea sexuală, într-un acvariu separat va trebui să creăm un stoc de candidați, dintre care, după o îndelungă observație, vom alege, la momentul potrivit, perechea cu calități superioare. Deci, este limpede că acvaristul va trebui să se preocupe de creșterea reproducătorilor proprii încă din perioada cînd aceștia se află în stadiul juvenil. Procurarea unor reproducători „garantați" de la alți acvarofili poate să ne producă surprize, descendenții așteptați demonstrînd calități necorespunzătoare sub aspectul numărului sau al formei. Candidații de reproducători trebuie să fie alimentați cu hrană vie înainte de plasarea lor în bazin pentru înmulțire. Hrănirea cu cantități exagerate, precum și hrana uscată duc inevitabil la îngrașarea reproducătorilor și la perturbații fiziologice mai ales în ceea ce privește dezvoltarea produselor seminale, a ovarelor și a testiculelor. Desigur, organizarea și pregătirea reproducerii de calitate a peștilor, precum și obținerea unor performanțe bune în acest domeniu, nu sînt sarcini ușoare. Obținerea unor descendenți în mod consecutiv, cu trăsături calitative dintre cele mai bune, reprezintă încununarea preocupărilor acvaristice. într-adevăr, cele mai mari satisfacții se obțin atunci cînd după o muncă permanentă și planificată, conștientă în ceea ce privește scopul urmărit, obținem noi generații de pești ornamentali. înmulțirea unor specii „mai simple", care provin din țările tropicale sau subtropicale, nu cere o pregătire deosebită din partea acvaristului. Această activitate constituie o adevărată „școală elementară" a înmulțirii peștilor de acvariu. Astfel, dintre vivipari menționăm doar guppi sau xifo, iar dintre ovipari, zebra sau macropodul, care sînt peștii ornamentali cunoscuți din copilărie (sau din primii ani ai activității de acvarist). Experiența cîștigată cu ocazia înmulțirii acestor pești ornamentali ne permite să trecem «u timpul la altele superioare, adică la reproducerea în acvariile noastre a unor specii dificile, mai „grele".

E preferabil ca acvaristul tînăr sau începător să se ocupe mai întîi de reproducerea peștilor vivipari, care ridică mai puține probleme și numai după aceasta să treacă la înmulțirea peștilor ovipari. Reproducerea peștilor ovipari dă mai multe emoții, dar și mai multe satisfacții în muncă.

Se înțelege de la sine că acvaristul începător nu trebuie să-se apuce de reproducerea unor specii dificile, reproducere pentru organizarea și desfășurarea căreia nu are baza materială necesară. Fără dotația tehnică corespunzătoare speciei, fără hrana vie specifică peștelui, începînd cu hrănirea reproducătorilor și terminînd cu cea a puilor, fără a avea cunoștințe suficiente despre biologia •speciei respective, munca depusă rămîne doar o experiență, fără a. se obține rezultatele scontate. Jocul prenupțial al peștilor, precum și actul propriu-zis al reproducerii dau satisfacțiile cele mai mari acvaristului. Dar seria plăcerilor, a satisfacțiilor precum și cea a problemelor continuă cu predezvoîtarea alevinilor, urmată de dezvoltarea, de creșterea puilor. Căci, odată ce peștii s-au reprodus, cu rezultate bune, progenitura, începînd cu faza cea mai sensibilă (momentul resorbției sacului vitelin) și pînă la atingerea stadiului de adult trebuie hrănită, crescută corespunzător. Putem spune că am reușit să reproducem cu succes o specie numai cînd descendenții au – atins stadiul de adult. Stadiul larvar la peștii exotici (și la cei indigeni) este cel mai sensibil sub aspectul condițiilor de mediu. Dacă la această fază importantă larvele sînt lipsite de condițiile optime de mediu «(liniște, apă corespunzătoare, adîncime etc.), putem înregistra pierderi însemnate în. efectivul generației abia ieșite din icre. Mărimea larvelor, în funcție de specie, variază între 1,5-4 mm. în general, larvele sînt transparente. Pentru observarea IOT trebuie să recurgem la o lupă. Chiar acvaristul care vede bine și este atent nu le poate observa decît cînd se află în mișcare. Alevinii peștilor vivipari sînt mai mari. în general ei au în momentul nașterii o lungime ce variază între 5-12 mm, deci se spot vedea și cu ochiul liber. Ei își petrec stadiul larvar în corpul matern și imediat după naștere înoată vioi în căutarea hranei. A.tît alevinii peștilor vivipari, cît și cei de origine ovipară (după resorbția sacului vitelin), au nevoie de hrană vie, corespunzătoare sub aspectul mărimii. Mărimea hranei trebuie să corespundă dimensiunii gurii minuscule a alevinîlor. Dacă în stadiul juvenil sau adult lipsa hranei timp de 2-3 zile poate fi suportată de pești fără consecințe deosebite, în cazul aîeviniîor o zi fără hrană poate să le fie fatală. Mai mult chiar, la unele specii lipsa hranei timp de cîteva ore poate provoca moartea larvelor. Iată de ce acvaristul trebuie să dispună de infuzori (Paramecmm), de naupli de Arteniii salina (recent eclozate din ouă), de cultură proprie de „micro" pentru a asigura în funcție de cerințele speciei hrana vie corespunzătoare. In ceea ce privește frecvența hrănirii aîeviniîor în decursul unei zile trebuie să avem în vedere următoarele : distribuirea hranei de 3-4 ori pe zi, de cel puțin de 3 ori în primele zile, și de 2 ori cînd alevinii au atins vîrsta de 10-12 zile. în general, hrănirea alevinilor se face în orele dimineții, la prînz și către seară. Peste noapte nu se recomandă să rămînă multă hrană vie în acvariu, în ceea ce privește doza administrată trebuie respectată „legea" de bază a hrănirii peștilor și a aîeviniîor, adică de a nu le da mai mult decît cantitatea pe care aceștia o consumă imediat. –Hrana rămasă neconsumată va avea influențe negative datorită produșilor descompunerii, produși ce afectează calitatea apei, pu-nînd în pericol viața aîeviniîor atît de sensibili, în cazul unui număr mai mare de indivizi într-un bazin va trebui să recurgem la o alimentare corespunzătoare în ceea ce privește cantitatea, în acest caz filtrarea periodică a apei este una din condițiile de bază a creșterii aîeviniîor. în această perioadă importantă a vieții aîeviniîor se va urmări cu atenție temperatura apei, deoarece scăderea valorii optime cu I-2° sau creșterea cu 2-3° va diminua pofta de mîncare a puilor, îi va moleși, ceea ce le poate provoca moartea, mai ales în primele zile de viață. încă din stadiul de aîevin dezvoltarea puietului va trebui supravegheată zilnic. Alevinii debili, cu malformații vizibile trebuie eliminați de la început din acvariu. Aspectul exterior al acestora, forma anormală, înotul și mișcările bolnăvicioase sînt semne care nu trebuie să-i scape acvaristului. Pe parcursul vieții, în cadrul aceleiași generații, chiar dacă condițiile de hrană și de mediu sînt identice, unele exemplare se dezvoltă mai rapid. Acvaristul trebuie să sorteze din cînd în cînd puii, separtndu-i după mărime, în bazine diferite, Astfel și cei rămași în urmă la creștere vor avea posibilitatea de a se hrăni și a se dezvolta, ajungîndu-i din urmă pe ceilalți', în orice caz, candidații de reproducători trebuie să fie aleși din prima categorie, a celor cu creșterea vizibil mai rapidă. Adevărata selecție a noii generații se face după ce alevinii au atins stadiul de adult, cînd îmbracă haina colorată caracteristică speciei, în acest stadiu exteriorul lor, atît sub aspectul formei, cît și al coloritului, ne furnizează criterii suficiente pentru a putea proceda la o selecție riguroasă. Aceasta este clipa recrutării candidaților de reproducători, care crescuți separat de rnasa peștilor» în condiții optime, vor asigura spre satisfacția acvaristului perpetuarea speciei.

2.2. HRANA PEȘTILOR DE ACVARIU

Experiența de peste o sută de ani a acvaristicii dovedește că creșterea peștilor în acvariu și mai ales înmulțirea artificială a acestora sînt imposibile fără o alimentație adecvată. Insuccesul se datorește adeseori unei alimentații incorecte sau insuficiente. Literatura de specialitate deosebește două feluri de hrană : vie și uscată, în natură, peștii se hrănesc cu hrană vie. Aceasta este bogată în vitamine, are valoare nutritivă mare și este mai indicată decît hrana uscată. De obicei, acvariștii alimentează peștii cu hrană uscată atunci cînd hrana vie lipsește, în cele ce urmează vom vorbi mai pe larg despre hrana vie. Cea mai desăvîrșită hrană pentru pești este cea pe care o putem găsi în mediul natural : în gropi, băltoace, lacuri etc. Componentele ei sînt în majoritate atît de mărunte, încît abia pot fi distinse cu ochiul liber (iar unele nu pot fi văzute decît la microscop). Iată de ce în literatura de specialitate, această hrană este denumită și hrană microscopică. Acest nume generic desemnează o serie întreagă de organisme animale.și vegetale care trăiesc în apă. După ecloziune, larvele de pește trăiesc cîteva zile pe seama hranei din sacul vitelin ; în cazul peștilor de acvariu, această perioadă este în general de 2—3 zile. După resorbția sacului vitelin, alevinii trec imediat la nutriția activă ; dacă ei nu găsesc hrană în cantitatea necesară și de calitatea corespunzătoare, pier în scurtă vreme, în primele stadii de dezvoltare, alevinii nu pot consuma decît hrană foarte măruntă, microscopică. Cele mai potrivite în acest scop sînt diferitele protozoare (infuzorii), apoi crustaceele planctonice mărunte, viermii etc.

O hrană foarte bună pentru alevini o formează heliozoarul și flagelatul Euglena viridis.(Figura 1.) Aceasta din urmă poate fi ținută și înmulțită acasă, într-un vas cu apă care conține extract de turbă și o lingură de supă de carne (fără grăsime} la litru. Sușa pentru reproducere o putem procura din ape stătătoare ce au o culoare verde-închisă. Pusă la soare, cultura devine curînd verde și opacă; la interval de trei zile putem recolta din ea flagelate verzi. Dușmanii lui naturali sînt diferiți infuzori răpitori, rotiferele, dafniile etc. Se recomandă ca în acvariu să introducem numai animale care constituie hrana, nu și apa din vasul de cultură. Dacă alimentăm alevinii cu o cantitate suficientă de hrana microscopică, ei se dezvoltă repede și ating în scurt timp mărimea la care pot înghiți și mici crustacee (Daphnia, Cyclops etc.). Ulterior se trece de la hrănirea cu parameci la cea cu organisme mai mari; această hrană va fi alcătuită din crustacee, viermi etc. în lacurile noastre sărate (Cojocna, Sovata, [NUME_REDACTAT], Techirghiol etc.)

Figura 1. [NUME_REDACTAT]

(www.uniprot.org)

Se întîlnește peste tot crustaceul Artemia salina. La ieșirea din ou larvele (naupli) de Artemia sînt de mărimea semințelor de tutun ; ele s-au dovedit a fi un minunat aliment pentru alevinii de 2—3 săptămîni ai peștilor ornamentali tropicali ovipari. Artemia adultă atinge 20 mm, deci nu mai este potrivită pentru hrănirea peștilor. (Figura 2.). Ouăle uscate se pot păstra ani de zile (în sticle bine închise, într-un loc uscat și bine aerisit). Dacă ouăle ajung într-o apă sărată, cu temperatura de 20C, eclozează în 24 de ore. Larvele sînt imediat utilizabile ca hrană. Ele au marele avantaj că nu conțin nici o sursă de infecție și de aceea pot fi întrebuințate fără primejdie și la hrănirea celor mai sensibili pești.

Figura 2. [NUME_REDACTAT] in stadiul de adult

(http://www.naturephoto-cz.com/brine-shrimp-photo-14579.html)

Incepînd din martie-aprilie, cînd temperatura apelor stătătoare trece de 8°C, se înmulțesc vertiginos copepodele, ca de exemplu Cyclops și Diaptomus. Aceste genuri se deosebesc între ele ; Cyclops are doi saci cu ouă, pe cînd Diaptomus numai unul. Mărimea lor variază între l și 4 mm, de aceea nu sînt potriviți ca hrană decît pentru peștii adulți. Corpul lui Diaptomus este acoperit cu o crustă tare, care nu le place peștilor. Ciclopii adulți atacă puietul de pește, de aceea nu trebuie să introducem în acvariu decît atîtea bucăți cîte pot fi consumate de pești în l-2 ore.

Dintre dafnii menționăm următoarele specii : Daphnia magna (Figura 3.) și Daphnia pulex. Puricile-de-baltă măsoară 5 mm ; el își trage numele de la mișcările în salturi pe care le face (bate tot timpul apa cu apendicele perechi și ori de cîte ori le ridică, cade puțin îndărăt). Are corpul acoperit de o crustă, cu excepția capului. Greutatea lui specifică este mai mică decît cea a apei, fiindcă în corpul lui se formează puțină grăsime, fapt pentru care niciodată nu ajunge pe fundul apei. Se găsește în toate apele stătătoare, dar este mai indicat să-1 colectăm din locuri unde nu trăiesc pești (gropi, șanțuri cu apă, băltoace cu apă de ploaie), pentru a nu introduce în acvariu, odată cu el, și agenți patogeni. Dafniile se înmulțesc extrem de mult în lunile calde ale anului: o femelă dă naștere, la fiecare 3-4 zile, la 80 de urmași și aceștia, la rîndul lor, se reproduc după alte 12-14 zile. Spre deosebire de copepode, dafniile se pescuiesc trăgînd fileul împotriva – curentului 'apei și nu în sensul acestuia.

Figura 3. [NUME_REDACTAT]

(en.wikipedia.org)

Fifeul plactonic pentru colectat dafnii poate fi confecționat ,și acasă. El este alcătuit dintr-o sîrmă de alamă sau de oțel galvanizat cu diametru de 3-5 mm îndoită în 'formă de cerc, de care este fixat cu ajutorul unui șurub un băț de 2 m lungime. Cînd colectăm plancton, mișcăm fileul încet, pe o traiectorie în formă de 8. Plasa să nu fie prea deasă, deoarece în acest caz apa trece greu -prin ea și prinde mai puține animale planctonice. Țesătura acesteia seamănă cu cea a ciorapilor. Dafniile au nevoie de un volum relativ mare de oxigen, de aceea nu le putem transporta în cantități prea mari. Hrana vie adunată se sortează cu ajutorul unei site plutitoare sau cu un pahar de sortare special confecționat. Ele pot fi păstrate și pentru iarnă dacă în prealabil le uscam complet la soare, întinzîndu-le în strat subțire pe o pînză de sită trasă pe o ramă de lemn. Dafniile incomplet uscate sau păstrate într-un loc umed se mucegăiesc. Asemenea dafnii pot îmbolnăvi peștii, de aceea nu trebuie să ne pară rău de osteneală și, pe cît se poate, să le dăm peștilor și în timpul iernii hrană vie. Purici-de-baltă se pot procura și iarna tăind o copcă în gheață. Dacă sîntem totuși nevoiți să recurgem la hrană uscată, să-i adăugăm acesteia salată verde tînără, uscată primăvara și tăiată mărunt, în proporție de 15% din cantitatea de dafnri uscate, în acest fel mărim cantitatea de vitamină C din hrană. Puricii-de-baltă pot fi crescuți și acasă, în inele de puțuri cu fund de beton sau în căzi de lemn de 50—80 l, eventual în butoaie de lemn fără capac. Pe fundul acestor vase pentru cultură se pune un strat de 4—5 degete de bălegar și de găinaț, apoi un strat subțire de fîn și, în sfîrșit, un strat de apă de 60 cm. Lăsăm totul să stea 10—12 zile, apoi culegem stratul spumos de la suprafață și-i adăugăm 5 g drojdie de bere proaspătă, amestecată cu apă și cu o lingură de lapte. După două-trei zile introducem dafniile. Cînd acestea au curățat apa, le hrănim din nou cu drojdie, lapte și sînge. Dafniile sînt adunate cu o plasă planctonică.

Alte cladocere frecvente în apele noastre dulci sînt : Bosmina îongirostris, Moina rectirostris, Chydorus sphaericus etc. în stare adultă, acestea nu sînt însă pe placul peștilor din cauza crustei lor tari. De multe ori, odată cu planctonul, prindem în fileu și lătăreti (Gamznams pulex), precum și forme înrudite cu aceștia (Dikerogammarus), cît și izopode acvatice (Aselîus aquaîicus). Întrebuințarea acestor crustacee ca hrană pentru pești nu este recomandabilă, pe de o parte pentru că pe corpul lor se pot găsi paraziți ai peștilor, iar pe de altă parte, pentru că au puține substanțe nutritive.

Ușor de procurat este rîma obișnuită Lumbricus terrestris (Figura 4.) care se folosește pentru hrănirea peștilor mai mari (crap, caras, lin, somn pitic, tipar etc.}. Rimele se adună din sol, făcîndu-se săpături cu hîrlețul. Deoarece intestinul rimelor conține mult pămînt, înainte de a le da peștilor le ținem timp de 24 de ore într-o sticlă cu pereții umeziți sau într-o cutie de tablă acoperită, în acest timp, ele se curăță de pămînt Putem să le creștem și într-o ladă de lemn, în pămînt brun ; drept hrană le dăm cartofi fierți și resturi de ceapă.

Figura 4. Rima obisnuita

(www.discoverlife.org)

Nu prezintă dificultăți deosebite nici procurarea larvelor țînțarului Chironomus plumosus, care constituie, de asemenea, o hrană excelentă pentru pești. Aceste larve se adună cu plasa de la suprafața mîlului răscolit. Deoarece sîngele chironomidelor conține hemoglobina, peștii decolorați își recapătă culoarea vie dacă sînt hrăniți cu larve de chironomide.

Tubifex rivulorum este un vierme oligochet cunoscut în acvaristică sub numele de tubi.(Figura 5.) Acest vierme atinge lungimea de 2—3 cm. Se recunoaște ușor în milul de pe fundul lacurilor și al canaluriîor după culoarea lui roșcată. Deoarece conține mult mîl în tubul digestiv, îl păstrăm într-un vas smălțuit pînă cînd elimină toate deșeurile. Are nevoie de mult oxigen, de aceea trebuie să-1 punem într-un vas plat, smălțuit, prin care curge apă de robinet. Se poate păstra și în pămînt, precum și în cîrpe umede. Viermele este „servit" peștilor totdeauna in coșuletul de hrănire ; pentru peștii mai mici însă îl tăiem în bucăți cu ajutorul a 7—3 lame de ras, neruginite, fixate pe un suport comun, prinse una de alta cu două șuruburi de aramă și distanțate între ele cu cîțiva milimetri prin umpluturi potrivite.

Figura 5. Tubi

(de.wikipedia.org)

Mult mai avantajoasă este utilizarea viermelui Enchytraeus albidus. Acesta face parte tot dintre oligochete. Constituie o hrană pentru pești cunoscută în întreaga lume ; se cultivă ușor și se înmulțește în tot cursul anului. Are valoare nutritivă mare, de aceea, dacă o întrebuințăm ca hrană exclusivă, peștii se îngrașă repede, în natură se găsește sub frunzișul aflat în putrefacție. Pentru cultură ne procurăm citeva exemplare de la alți acvariști, pe care le punem într-o ladă cu înălțimea de 8—10 cm și cu celelalte dimensiuni de 50 cm și, respectiv, 30 cm. în ladă se introduce în prealabil un amestec de 50% pămînt negru de pădure sau de grădină, 40% turbă și 10% nisip fin amestecat cu rumeguș de lemn. Viermii sînt așezați la suprafața pămîntului, apoi se acoperă cu grijă ca să nu se usuce. Ei trebuie hrăniți la interval de 3-4 zile cu cartofi fierți și sfărîmați, cu piine muiată în apă și cu fiertură de gris, mazăre, varză creață și morcovi. Hrana se împrăștie pe pămîntul din ladă. în condiții prielnice, viermii se înmulțesc atît de repede, încît după 2-3 săptămîni putem recolta, cu regularitate, surplusul prin raderea viermilor de pe capac. Viermii se adună în grămezi, de unde pot fi scoși cu o pensă. Ei se înmulțesc cel mai repede la temperatura de 16-18°C. Nu le place lumina solară, de aceea este bine să plasăm cultura în pivniță, unde putem așeza lăzile una peste alta, pe rafturi.

Tot dintre Enchytraeidae face parte Enchytraeus buchholzi, denumit de către acvarofili grindal. Acesta este mai subțire decît precedentul și are o lungime de 4—5 mm. Este consumat cu plăcere și de peștii de 2—3 săptămîni, care-1 înghit cu ușurință. Cultura se face ca și la Enchytraeus albidus, însă este nevoie de o turbă cu muîtă apă și de o temperatură de peste 20°C. Pentru alimentare, materialul cel mai potrivit sînt fulgii de ovăz fierți. Cultura acestui vierme este mai ușoară și cu rezultate mai bune decît cea de Enchytraeus albidus. Atît enchitreidele, cit și culturile de micro mucegăiesc destul de ușor ; în acest caz, pămîntul de cultură trebuie schimbat imediat. Dar ce facem ca să adunăm viermii ? Pentru aceasta, cultura se plasează într-o cutie găurită la fund, pe care o punem în apă de 25°C, așezînd sub ea, în prealabil, o plasă cu ochiuri 9-Acvariu. Colectarea de enchitreide cu ajutorul căldurii și luminii mici; viermii ies din cutie prin găurile de pe fund și părăsesc pămîntul mucegăit; ei se adună în plasă, iar pămîntul stricat se aruncă din cutie. Desigur, peștii pot fi alimentați și cu hrană uscată, pe care o putem prepara acasă. Alte preparate necesare pentru hrana peștilor se pot obține din scoici și din melci bine uscați (bineînțeles numai din carnea acestora), din ouă fierte, din carne slabă de vită fiartă. Este bună și făina de sînge, precum și făina de pește slabă. Se mai pot prepara și diferite alimente artificiale, cum este, de exemplu, piscidinul. Pentru asigurarea nevoilor de vitamine ale peștilor, alimentele se vitaminizează. De remarcat faptul că atît hrana artificială, cit și cea uscată se administrează peștilor numai ca o completare. Accentul se pune întotdeauna, chiar și iarna, pe hrana vie, care are o valoare nutritivă completă. Niciodată să nu supraalimentăm peștii. Cantitatea de hrană ce trebuie dată depinde de specie și de numărul peștilor din acvariu, de natura hranei, de temperatura apei, de starea sănătății etc. De mare ajutor ne sînt observația și experiența. Pe cît posibil, să servim hrana întotdeauna în același loc al acvariului și la aceleași ore, chiar dacă aceasta se face de două-trei ori pe zi. Nu este voie să dăm peștilor hrană stricată sau de proastă calitate.

2.3.Prezentarea speciei de pesti de acvariu [NUME_REDACTAT]

Xiphophorus helleri (Haeckel, 1848), un pește vivipar, foarte răspîndit printre acvariștii din toată lumea, poartă denumirea de peștele cu coadă de sabie, datorită faptului ca la partea inferioară a înotătoarei caudale a masculului există o prelungire de forma unei săbii. Istoria descoperirii acestui peștișor este interesantă. Renumitul botanist [NUME_REDACTAT] a condus în 1840 o expediție în Mexic, cu scopul de a colecta plante tropicale, în special acvatice, într-o zi, după o muncă obositoare, în timp ce se odihnea în apropierea orașului Orizaba, pe malul unui lac mic, Heller a observat peștișori frumos colorați, care irizau în apa luminată de soare. Peștișorii se jucau ca niște copii, care seara nu vor să se ducă la culcare. Heller a colectat 12, exemplare, pe care le-a expediat renumitului naturalist [NUME_REDACTAT] pentru determinare. Acesta a constatat că renumitul botanist, descoperise o nouă specie de pești vivipari, pe care a denumit-o helleri, în cinstea lui Heller. Xiphophorus helleri este originar din Mexic, dar se întîlnește și în Guatemala.

Figura 6. Xiphophorus helleri

(www.aquarium-fish.info)

Acest pește trăiește în rîuri și lacuri mici, care în perioada călduroasă a anului seacă parțial sau chiar total, în lupta pentru existență această specie s-a transformat, devenind vivipară. în perioada de reproducere, femela păstrează în organul său numit receptacuîum seminis mulți spermatozoizi, care fecundează icrele pe măsură ce acestea se dezvoltă. Așadar, este suficient ca numai cîteva femele să supraviețuiască perioadei secetoase a anului, pentru ca specia să fie salvată, grație acestei însușiri de dutofecundare a femelei. După perioada ploioasă a anului, o femelă care a supraviețuit secetei dă naștere în scurt timp la sute, chiar mii de descendenți.

După 1909, cînd a fost adus în Europa, xifo a devenit de o popularitate nemaipomenită. Credem că nu există altă specie ornamentală tropicală care să fi avut un succes similar. Marea adaptabilitate si rezistența acestor peștișori la condițiile de mediu, precum și frumusețea lor, constituie o garanție a succesului creșterii lor în acvarii. Ei vor rămîne încă mult timp peștii cei mai populari. Xifo este preferat și pentru că prezintă o rezistență mare la îmbolnăviri.

Femela acestei specii atinge lungimea de 12 cm, iar masculul de 8 cm, radia inferioară a înotătoarei caudale, de forma unei săbii ce măsoară 3—4 cm, îi lungește corpul -astfel încît el nu pare mai mic decît femela. Culoarea de fond a peștelui este verde-măslinie, iar cea depe partea ventrală, galbenă. Pe toată lungimea corpului, de la vîrful botului și pînă la baza înotătoarei caudale, se observă o dungă roșie-carmin.(Figura 6.) Pe partea superioară și inferioară a acestei dungi solzii bat în verde-albăstrui. Dunga principală are pe laturi alte două mai subțiri. Aceste dungi pot uneori să lipsească parțial sau complet la unele forme create prin încrucișări și selecție, înotătoarele dorsală și caudală sînt ornamentate cu pete roșii. ,,Sabia" lungă a masculului este de culoare verde sau galbenă-portocalie, tivită cu negru. Coloritul femelelor este mai spălăcit, acestea fiind lipsite de ,,sabia" înotătoarei caudale, Pe partea inferioară a corpului ele au o pată mare, de culoare albăstruie-neagră, pata de gestație.(Figura 7.) La această specie s-a observat existența hermafroditismului, fenomen care se întîlnește destul de des ; într-un interval de 3-4 luni femela se transformă complet (ca exterior și colorit) în mascul și îi apare 'chiar gonopodul. Fenomenul în sens invers (transformarea masculului în femelă) nu s-a observat niciodată.

Figura 7. Femele de Xiphophorus gestante

(www.animalute.com)

Acest pește se simte bine într-un acvariu cu o temperatură de 23-24°C, dar suportă fără urmări și una de 20°C. înainte de a naște, femela trebuie ținută la o temperatură de 24-25°C, într-un bazin în care apa are pH = 6-8 și duritatea 8-12°D.G. Aici se vor sădi în prealabil Nitella, Fontinaîis și MyriophyUum. Puii nou-născuți se simt în siguranță în desișul format de aceste plante. După fiecare perioadă de gestație, care durează 4-6 săptămîni, femela naște 80-250 de pui. înainte de naștere, abdomenul ei se îngroașă mult, partea lui anterioară luînd forma unui cub. Cînd femela înoată neliniștit în sus și în jos pe lîngă pereții de sticlă ai acvariului, înseamnă că peste cîteva ore va începe nașterea, după care se retrage obosită într-un colt- în acest moment ea trebuie prinsă și introdusă din nou în acvariul de creștere, pentru ca nu cumva, fiind flămîndă după efortul nașterii, să-și mănînce o parte din pui. La început puilor li se recomandă un „meniu" compus din Cycîops, Daphnia, micro sau grindal. Bine hrăniți, ei se dezvoltă repede și la vîrsta de 5-6 luni .ating maturitatea sexuală. Prin încrucișarea unor exemplare de xifo de culoare verde cu plați, care este roșu (Platypcecilus macuîatus), s-au obținut numeroși hibrizi cu un colorit deosebit de diversificat.(Figura 8.) De regulă, descendenții moștenesc o serie de însușiri de la plați, coloritul fiind roșu, galben, negru, albastru etc. Astăzi deosebim următoarele varietăți : xifo-roșu, beiliner (roșu-negru), neurot-xifo (de culoarea sîngelui), montezumae (de culoare roșie cu pete brune), xifo-negru, xifo-verde etc. De menționat că ;în foarte multe cazuri femelele rezultate din aceste hibridizări sînt sterile. [NUME_REDACTAT], din California, a creat și varietăți de xifo cu coadă de văl.

Figura 8. [NUME_REDACTAT] helleri

(www.creeaza.com)

Capitolul 3

3.1. [NUME_REDACTAT] ultimile decenii, în cadrul sistemului intensiv de creștere a peștilor, s-au perfecționat o serie de modalități de creștere a acestor viețuitoare în viviere plutitoare sau fixate în substrat. În principiu, metoda constă în creșterea peștilor în viviere menținute la suprafața apei prin intermediul unor componente plutitoare (Figura 9.) (floatoare) sau prin fixarea lor de substratul acvatic.

Figura 9. Viviere de suprafata

(www.weldplast.ro)

Ca metodă de creștere propriu-zisă a peștilor, metoda de întreținere în viviere este consemnată la sfârșitul secolului al XIX-lea în sud-estul Asiei, unde peștii erau întreținuți în viviere din bambus și hrăniți cu resturi alimentare. În ultimile decenii, ca urmare a diversificării materialelor sintetice, acestea devenind mai durabile și mai ușor de întreținut, s-au perfecționat tipurile de viviere. Prin hrănirea peștilor în viviere cu furaje granulate, performanțele de creștere au sporit.

Creșterea peștilor în viviere, prezintă o serie de avantaje:

– vivierele pot fi amplasate pe cursuri de apă sau în bazine acvatice (heleșteie, lacuri de acumulare, lacuri naturale, lacuri ale unor foste balastiere etc.), care nu se pretează a fi vidate sau se golesc cu mare greutate;

– sunt eliminate costurile cu amenajările de bazine și canale, precum și cu construcțiile;

– vivierele fiind ieftine, necesită o investiție inițială relativ redusă;

– dinamica de creștere a peștilor se poate monitoriza cu ușurință;

– se pot controla în permanență etapele fluxului tehnologic;

– peștii se pot pescui cu ușurință din vivieră;

– bazinul acvatic poate fi folosit atât pentru creșterea peștilor, cât și pentru pescuitul sportiv;

– asigură un control eficient asupra prădătorilor și al competitorilor la hrană.

Creșterea peștilor în viviere, prezintă următoarele dezavantaje:

– numărul mare de pești din viviere pot afecta calitatea apei și favoriza răspândirea bolilor;

– furajele distribuite, trebuie să fie nealterate și cu calitate nutritivă care să satisfacă cerințele biologice ale speciei și categoriei de vârstă;

– asigurarea pazei în vederea împiedicării sustragerii de efective piscicole;

– necesită controlul zilnic al fiecărei viviere;

– aplicarea unei aerări suplimentare pentru a asigura condiții optime de viață pentru pești.

În scopul prevenirii pierderilor de efectiv piscicol, trebuie să cunoaștem următoarele elemente:

– calitatea apei;

– evoluția sezonieră a principalilor factori fizico-chimici ai apei;

– caracteristicile pedologice și hidrologice ale bazinului acvatic;

– modul de contruire și de amplasare a vivierelor;

– prezența unor surse de poluare;

– modalitățile de manipulare și de hrănire a peștilor;

– modalitățile de recoltare și de valorificare a peștilor la sfârșitul ciclului productiv;

– speciile care se pretează a fi crescute în viviere.

Până în prezent, s-au făcut încercări reușite de creștere în viviere flotabile a următoarelor specii: păstrăv, crap, sturioni, somn de canal, tilapia, șalău etc.

Factorii limitativi ai acestui sistem de producție sunt:

– vivierele pot fi amplasate doar în cadrul unor zone adăpostite ale ecosistemelor acvatice;

– populația piscicolă din viviere este dependentă în totalitate de hrana artificială administrată;

– prin dezvoltarea peliculei de biodermă vegetală (biofouling) ochiurile plasei vivierei se pot acoperi (se impune spălarea frecventă a acesteia);

– scăderea oxigenului dizolvat din apă, trebuie remediată prin aerare suplimentară;

– grad ridicat de răspândire și de intensivitate a unor boli în vivierele populate.

Capitolul 4

4.1.Scopul lucrarii

4.2. Material si metode

Studiul comportamentului reproductiv al pestilor vivipari in viviere s-a defasurat in laboratorul de Genetica din cadrul Facultatii de Zootehnie si Biotehnologii din Timisoara.

In acest studiu s-au folosit trei acvarii; doua acvarii pentru experiment unde a fost urmarita reproducerea pestilor si un acvariu tampon pentru pesti in cazul in care era nevoie de inlocuire a reproducatorilor.

Acvariile au o capacitate de 100 de litri fiecare, cu dimensiuni L= l= i= , in care au fost introduse cate 2 viviere confectionate din lamele de sticla

4.3.Rezultate obtinute