Reprezentarile Inimii In Imaginea Pubicitara
=== 35e5f2534e91db73ac29eb98188c2ee69e31ddec_394943_1 ===
Cuprins
Capitolul I. Inima, un simbol puternic in istorie……………………………………………………4
I.1. Inima în istorie…………………………………………………………………………………………………………….4
I.2. Istoria simbolului inimii………………………………………………………………………………………………..8
I.3. Teorii despre originile inimii îndrăgostiților…………………………………………………………………..10
Capitolul. II. Reprezentări ale inimii în mentăliți europene……………………………………….12
II.1. Originile simbolului inimii, emblema cardiologiei………………………………………………………..12
II.2. Metamorfoza de la frunza în formă de inimă la inimă……………………………………………………13
II.3. Simbolul inimii în ilustrațiile medicale din Europa……………………………………………………….14
Capitolul III. Reprezentări religioase – între mit și realitate…………………………………………………….18
III.1. Inima în creștinism și în Biblie………………………………………………………………………………….18
III.2. Inima umană în Coran și în islamism…………………………………………………………………………24
III.3. Inima în budism………………………………………………………………………………………………………30
Capitolul IV. Medicina hipocratică – din antichitate și până în prezent………………………….35
IV.I. Date generale………………………………………………………………………………..35
IV.2. Jurământul lui Hipocrate………………………………………………………………………………………….37
IV.3. Istoria medicinii antice în Mesopotamia și Iran…………………………………………………………..38
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………..48
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………….50
Introducere
După cum vom arăta, inima ca symbol are o vechime de peste 3000 de ani. În mod specific, mai multe piese de ceramică datând de acum 3000 de ani au reprezentate pee le simbolul inimii. Cu taoate acestea, acest symbol este înțeles ân acea perioadă ca o simplificare – fiind perceput ca fructul de smochine sau ca frunze de iederă.
Nu vorbim de o reprezentare brută a inimii umane, și se pare, cel puțin la început, nu are nimic de a face cu dragoste. O analiză rapidă și o incursiune prin Istria cullturilor ne vor revela modul în care inimia este înțeleasă, de exemplu în scrierea lui Grecian, Cretian, în gândirea romană, în perioada corintic, alături de multe altele. În aceste cazuri, din nou, simbolul nu pare să fie reprezentativ pentru o inimă, inimia este de fapt o preprezentare a unor frunze.
De exemplu, la început imaginile de frunze de viță de vie în cultura greacă au fost folosit mai ales pentru a-l reprezenta Dionysos, zeul vinului, fertilității, și ecstasy, printre altele. Pentru un exemplu mai simplu al imaginilor frunzelor de iederă care are un dublu sens, sugestiv, în orașul Efes în jurul secolului al IV A.D, simbolul a fost folosit pentru a reprezenta un bordel. O perspectivă religioasă asupra inimii este și ea de interes, iar cu aceasta vom dovedi importanța inimii ca subiect dezvoltat din perspectiva mentalităților trecutului, respectiv importanța acestui symbol în publicitate. Astfel, pentru a sintetiza o parte din literatura referitoare la inimă, am decis împărțirea acestui capitol în cicnic părți distincte, după cum umrează:
Capitolul I. Inima, un simbol puternic in istorie
Capitolul. II. Reprezentări ale inimii în mentăliți europene
Capitolul III. Reprezentări religioase – între mit și realitate
Capitolul IV. Medicina hipocratică – din antichitate și până în prezent
Capitolul IV. Inima în publicitate
Capitolul I. Inima, un simbol puternic in istorie
I.1. Inima în istorie
Simbolul inimii, populara pictogramă pentru inimă, poate fi urmărită până înaintea ultimei ere glaciare. Vânătorii de Cro-Magnon din Europa utilizează simbolul în pictograme, deși acesta rămâne un mister exact ce ceea ce a însemnat pentru ei. Simbolul nu va deveni universal până în Evul Mediu.
Egiptenii cred că inima, sau IEB, este centrul vieții și moralității. Mitologia egipteană afirmă că, după moarte, inima este dusă la Sala lui Maat, zeița justiției. Acolo inima este pusă în balanță cu pana lui Maat. Dacă inima este mai ușoară decât pana, omul se alătură lui Osiris în viața de apoi. În cazul în care nu trece testul cântarului, atunci demonul Ammut mănâncă inima, și sufletul dispare din existență.
Grecii antici spuneau că inima se află în centrul sufletului și este sursa căldurii din interiorul corpului. Ei fac, de asemenea, unele afirmații medicale inteligente. Oamenii de știință și medicii, cum ar fi Hippocrate și Aristotel vedeau legătura dintre inimă și plămânii și par să fie conștienți de acțiunea sa de pompare.
Vechii romani înțelegeau că inima este organul cel mai vital, unic în susținerea vieții, așa cum reiese din următorul citat din autorul roman, Ovidiu: „Deși Aesculap însuși aplică ierburi, prin niciun mijloc nu poate el vindeca o rană a inimii”. Aesculap este zeitatea greacă a medicinii și vindecării.
Poate cel mai important dintre toți medicii clasici, Claudius Galenus, cunoscut sub numele de Galen, este medicul personal al împărătului roman Marcus Aurelius. Cu toate că o mare parte din ceea ce Galen crede este incorect (el nu reușește să înțeleagă circulația, de exemplu), el face câteva observații importante în ceea ce privește inima, inclusiv descrierea valvelor și ventriculelor și diferențele dintre vene și artere.
Americanii timpurii recunosc importanța inimii. Cultura Teotihuacan din Mexic antică credea că fiecare ființă umană conține mai multe forțe spirituale diferite. Cele mai multe dintre acestea pot părăsi corpul în anumite momente, cum ar fi atunci când cineva visează. Cu toate acestea, teyolia, forța spirituală, care este asociată cu inima, trebuie să rămână în interiorul corpului, în orice moment, sau persoana va muri.
Imaginea inimii devine foarte importantă în teologia creștină. Inima Sacră, care este văzută de obicei emițătoare de lumină eterică și care suferă de răni, este văzută ca un simbol al lui Iisus Hristos și al dragostei lui. Devoțiunea pentru Inima Sacră atinge maximul în Evul Mediu, unde se vede în opere de artă și este menționată în mod constant în rugăciuni și doctrină. Rămâne o pictogramă chiar și astăzi.
În timpul Evului Mediu, metodele de Galen și a altor medici antici sunt strict urmate, și nu există noi progrese medicale în ceea ce privește inima. Din punct de vedere cultural, inima începe să crească în semnificații. Pictograma inimii devine un simbol major pentru heraldica medievală, unde este folosită pentru a semnifica sinceritatea și claritatea. În artă si literatura cavalerescă, inima este din ce în ce mai mult sinonimă cu Sfântul Graal. De fapt, cărțile de joc timpurii folosesc chiar Graalul în locul simbolului inimii ca o pictogramă.
Oamenii de știință încep să pună la îndoială opiniile acceptate ale inimii. Oamenii de știință și medicii, cum ar fi Andreas Vesalius, părintele anatomiei moderne și Michael Servitus fac câteva observații cheie despre anatomia inimii, în timp ce Leonardo da Vinci devine primul artist care desenează o schiță cu adevărat precisă a organului.
Leonardo da Vinci este bine cunoscut pentru interesele sale variate, experiențele și curiozitatea fără sfârșit. Cu toate acestea, studiile sale anatomice sunt puse la îndoială – spre deosebire de faimoasele sale picturi, pentru care există dovezi fizice directe, și planurile sale de inginerie, atât arhitecturale, cât și mecanice. Puține dintre istorici cred organele anatomice desenate i-ar fi atribuite lui Leonardo da Vinci. Studiile anatomice în caietele sale sunt deosebit de interesante, însă nu există dovezi clare că aceste scrieri îi aparțin lui Da Vinci.
Mulți teoreticieni pun la îndoială studiile anatomice ale lui Leonardo da Vinci, chiar dacă multe dintre studiile sale micologice a avut relații directe cu reprezentări ale oamenilor și animalelor. Astfel, studii, cum ar fi realizarea inimii unui porc, sunt exemple de sete a lui Leonardo pentru cunoaștere, pur și simplu de dragul cunoașterii.
În cele din urmă, presupusele însemnări ale lui Leonardo sunt ele însele menite să fie studiate pentru două motive. În primul rând, Leonardo este un pionier al tehnicii de desen al diagramelor anatomice și în al doilea rând, există o diferență clară între ceea ce se vede în timpul unei disecții și ceea ce Leonardo a schițat. Motivele posibile ale acestei dihotomii includ simplificarea disecției pentru explicații mai clare, tehnici de desen insuficiente pentru părți ale corpului interior descriu cu acuratețe, și presupunerile simple a ceea ce se întâmplă de fapt în interiorul inimii.
Fig. Inima – reprezentare în viziunea lui Leonardo da Vinci
William Harvey publică „Un studiu anatomic al mișcării Inimii și a sângelui la animale”, care detaliază, pentru prima dată ideea de circulație și modul în care se deplasează sângele prin tot corpul, propulsat de pomparea inimii. Ideea este un progres major și va revoluționa modul în care lumea gândește despre corpul uman.
Un accident ciudat îl lasă pe fiul unui aristocrat englez, cu o gaură în piept. Acest lucru a permis oamenilor vremii să observe inima, și ajunge chiar să o atingă, dacă doresc acest lucru (regele Carol I al Angliei a făcut acest lucru). Printre cei care au examinat inima tânărului a fost și inclusiv William Harvey. Cu toate că pare imposibil, ca tânărul nobil pare să fi trăit o viață perfect sănătoasă, în ciuda rănii permanente.
Ideea inimii în cultura occidentală a căpătat semnificații nenumărate. Este centrul tuturor funcțiilor, sentimentelor și gândurilor. Este sediul sufletului și centrul curajului și intelectului, „prințul tuturor măruntaielor”. Se poate argumenta că, inima este cuvântul cel mai important în limbajul uman care se referă la minte și corp.
Medicii încearcă să opereze pe inimă, în special pericardul. Unul dintre chirurgii lui Napoleon, baronul Dominique Jean Larrey, efectuează prima operație de acest fel. În ciuda intervenției chirurgicale de succes pe pericard, pacientul moare după o lună. Câțiva alți medici, cum ar fi Francisco Romero și Michael Skielderup, au încercat operații similare. Cei mai mulți dintre pacienți mor.
Popularul simbol al inimii continuă să fie important în multe culturi. În religia Voodoo, inima devine simbolul Erzulie, Ioa iubirii, frumuseții și purității. În Africa, populația Asante din Ghana, fac Adinkra, o pânză brodată manual, care reprezintă gândirea socială și credințele Asante. Pictograma inimii devine un simbol major Adinkra, ceea ce reprezintă iubirea și care se aseamănă îndeaproape simbolul înțelepciunii.
I.2. Istoria simbolului inimii
Scrierea despre inima este o imagine frecventă și adesea vie în literatura medievală și artă. Legendele sfinților descriu martiri care au primit inscripții divine în inimile care sunt apoi deschise și citite de către alții. Predici si poezii asemăna inima cu o carte în care credinciosul scrie poruncile lui Dumnezeu sau unde Hristos scrie povestea propriei sale pasiuni. În lirica seculară și în romantism o altă pasiune se înscrie în inimile îndrăgostiților, uneori, prin intermediul scrisorilor de dragoste și de obicei, anticipând scrierea corporală a actului sexual. În domeniul pictorii medievale, în arta vizuală, inima este reprezentată asemenea unei cărți.
De Ziua Îndrăgostiților, bărbații și femeile din întreaga lume îi sărbătoresc pe cei dragi cu acte extravagante de iubire. Ciocolată și alte cadouri sunt schimbate, toate proiectate în formă de inimi tradiționale. Dar cum această formă, aparent modelată după organul intern, emerge ca simbol universal pentru emoția iubirii?
Cu toate că simbolul inimii poate fi urmărit înapoi multe generații, nimeni nu este cu adevărat sigur cum s-a ajuns la înțelesul său actual. O teorie susține că, în timpul secolului al VII lea î.Hr., planta silphium a fost utilizată ca o formă de control a nașterilor în orașul-stat din Cyrene. Legenda spune că planta a fost atât de importantă pentru economia locală încât monede au fost bătute, cu reprezentarea seminței plantei, care are forma cunoscutei de noi astăzi.
Planta silphium nu este singurul element al naturii care se aseamănă cu forma inimii. De la flori la fructe, la păsări, atunci când sunt poziționate corect, mulțimea naturii ființelor vii, prezintă în general forma inimii, dacă te uiți cu atenție. Alții susțin că forma a fost determinată de forma frunzelor. Frunzele apar în multe picturi datând din Evul Mediu, ilustrând o dragoste romantică între bărbați și femei și iubirea spirituală între om și Dumnezeu.
Pentru o lungă perioadă de timp înainte de era noastră, vânătorii mâzgăleau simbolul inimii pe pereții peșterilor, deși sensul ei pentru acei oameni timpurii, este neclar. Egiptenii antici, de exemplu, credeau că inima reprezenta viața și moralitatea. Grecii considerau că controlează rațiunea, gândirea și emoția. Este posibil ca asocierea grecească a iederii cu zeul Dionysos (zeul senzualității) a dus la identificarea inimii cu dragostea romantică. Odată ce inima a apărut ca un simbol pentru sex, nu a fost un salt mare pentru a înțelege cum a ajuns să denote dragoste, de asemenea. Și, în timp, iubire veșnică.
În timpul Evului Mediu, simbolul inimii a căpătat sensul său actual. La acea vreme, potrivit teologiei creștine, era menită să-L reprezinte pe Iisus Hristos și dragostea Lui. Pioșii creștini au început să introducă simbolul inimii în arta și literatura din acea epocă. Atunci când Ziua Îndrăgostiților apărea în Anglia, în anii 1600, simbolul inimii a fost alegerea evidentă pentru a reflecta noua sărbătoare.
În cursul aceleiași perioade, profesioniștii din domeniul medical au făcut mari descoperiri și progrese în înțelegerea funcției inimii umane și au făcut o schiță a organului. Chiar și după ce oamenii de știință au demonstrat că inima umană nu are exact funcția pe care oamenii o credeau despre ea, s-a spus că „este de preferat să se asocieze mușchiul inimii de sub coaste cu emoția pe care o face să bată cu putere, sau să tresalte”, conform quaterului lui Lapham.
Atunci când un mesaj cu un ,,emoticon” în formă inimă merită trimis, aceasta înseamnă mai mult decât doar devotamentul tău pentru celălalt. Evoluția inimii si rezistența simbolisticii ei a permis oamenilor să-și comunice sentimentele lor în mod eficient, încă de la început. E o conexiune mai profundă decât ne putem da seama.
Forma inimii este recunoscută în întreaga lume ca un simbol al iubirii romantice si al afecțiunii, dar originile sale istorice sunt greu de stabilit. Unii cred că pictograma este derivată din forma frunzelor de iederă, care sunt asociate cu fidelitatea, în timp ce alții, spun că a fost modelată după sâni, fese sau alte părți ale anatomiei umane. Poate că cea mai neobișnuită se referă la teoria silphium, o specie cu fenicul gigantic, care a crescut odată pe coasta nord-africană în apropierea coloniei grecești din Cyrene. Vechii greci si romanii foloseau silphium atât ca aromă alimentară, cât și ca un medicament care făcea, se presupune, minuni ca sirop de tuse, dar cel mai faimos ca o formă timpurie de control al nașterilor. Scriitorii și poeții antici salutau planta pentru puterile sale contraceptive, și a devenit atât de populară încât a fost folosită până la extincție, în primul secol d.Hr. (legenda spune că împăratul roman Nero a prezentat ultimul peduncul supraviețuitor). Semințele de Silphium aveau o asemănare izbitoare cu inima modernă, ceea ce duce la multe speculații, că asocierea plantei medicinale cu dragostea si sexul poate sa fi fost mai întâi ceea ce a ajutat la popularizarea simbolului. Orașul antic Cirene, care s-a îmbogățit din comerțul cu silphium, a pus chiar forma inimii pe monezile lui.
În timp ce teoria silphium este cu siguranță convingătoare, adevăratele origini ale formei inimii pot fi mai simple. Oamenii de știință, cum ar fi Pierre Vinken și Martin Kemp au susținut că simbolul are rădăcinile în scrierile lui Galen și ale filosofului Aristotel, care a descris inima omului ca având trei camere, cu o mică adâncitură în mijloc. Conform acestei teorii, simbolul în formă de inimă poate să se fi născut atunci când artiștii și oamenii de știință din Evul Mediu au încercat să elaboreze reprezentări ale unor texte medicale antice. În secolul al XIV-lea, de exemplu, fizicianul italian Guido da Vigevano a făcut o serie de desene anatomice cu o inimă care se aseamănă mult cu cea descrisă de Aristotel.
Din moment ce inima umană a fost mult timp asociată cu emoția și plăcerea, forma a fost în cele din urmă cooptată ca un simbol al romantismului și dragostei curtenitoare medievale. A devenit deosebit de populară în timpul Renașterii, când a fost folosită în arta religioasă ilustrând Preasfânta Inimă a lui Hristos și ca unul dintre cele patru simboluri din cărțile de joc. Prin secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, între timp, aceasta a devenit un motiv recurent în notele de dragoste și cărțile poștale de Ziua Îndrăgostiților.
I.3. Teorii despre originile inimii îndrăgostiților
Organele sexuale externe feminine sunt denumite vulvă, și cu totul, ele arată, cu susul în jos, aproape perfect forma inimii. Punctul îngust al inimii este situat exact la clitoris, iar capătul lobilor mai lat corespunde labiilor mari. Implicația este evidentă, dar merită mai multă cercetare în istoria acestei corelații; s-ar putea dovedi fascinantă.
Formele organelor genitale femeiești erau vopsite sau înscrise pe ușile exterioare ale bordelurilor din Pompei, și pot fi găsite perfect conservate acolo și astăzi. Aspectul lor a fost simplificat la forma inimii, motiv pentru care marinarii au folosit în mod frecvent simbolul ca un tatuaj. Marinarii erau pe mare timp de luni sau ani, fără femei, astfel încât atunci când acostau în vreun port, sexul era unul dintre primele lucruri din mintea lor. Atunci când tatuajele erau interogați de familie (soții), ei îl prezentau de obicei doar ca un simbol pentru dragoste.
Simbolul inimii este deja o bună aproximare a unei tolbe largi pentru săgeți. În conformitate cu teoriile numerelor nouă și opt, Cupidon, zeul roman al dragostei fizice, este clasic ilustrat trăgând cu săgeți în oameni. Cineva care este lovit cu săgeata cade într-o dragoste disperată, aproape de necontrolat, fie pentru cea mai apropiată persoană, sau pentru persoana care s-a rugat la Cupidon să-și găsească dragostea.
Diseminarea pe scară largă, în toate tipurile de artă, a simbolului inimii a început după anul 1400, odată cu pictorii Renașterii, iar multe dintre aceste reprezentări erau Cupidon copilul sau băiatul, jucându-se cu arcul și săgeata. El, evident, cu lovitură bună lovește victima chiar în inimă, centrul emoției și pasiunii. Vârful săgeții este frecvent văzut ca fiind oarecum în formă de inimă.
Silphium era o plantă bine cunoscută, dispărută în prezent, utilizată pe scară largă în întreaga zonă mediteraneană pentru condimentare produselor alimentare și ca agent contraceptiv deliberat la femei, un fel de pilula de control a nașterii. A doua zi după sex, femeia mânca planta silphium, de obicei fiartă, și / sau semințele ei. Nu avem nicio dovadă directă a capacității plantei de a împiedica formarea sarcinii, din moment ce nu mai există niciun exemplar, dar dovezi indirecte din literatura contemporană indică cu tărie faptul ca că silphium a fost extrem de foloasitor în împiedicarea sarcini.
Capitolul. II. Reprezentări ale inimii în mentăliți europene
II.1. Originile simbolului inimii, emblema cardiologiei
Frunza de iederă interpretată de olarii din culturile preistorice de mult uitate, a evoluat în inimă, simbolul de pe o carte de joc. Acest simbol botanic găsit în arta antică greacă și romană – în primul rând in pictura olăritului – reprezenta atât fizicul, cat și, mai presus de toate, iubirea veșnică, rezistentă până la moarte. Transformarea finală a frunzei în formă de inimă roșie pe cărțile de joc a avut loc în scrierile medievale, predominant, în literatura central-europeană a iubirii curtenești.
În timpul Evului Mediu și începutul epocii moderne, atunci când medicina a avut un caracter scolastic, acest simbol a fost folosit chiar de anatomiști pentru a portretiza inima. Circulația la nivel mondial a simbolului inimii prin artă, cărți de joc și mai presus de toate, cu toate acestea, prin închinare religioasă, a făcut din inimă, în afară de cruce, probabil cel mai popular simbol non-geometric și emblema cardiologiei. De-a lungul secolelor, inima roșie de pe cărtile de joc a devenit familiară pentru noi prin artă, arhitectură, publicitate, etc.; este emblema cardiologiei în întreaga lume.
Era pre-creștină
Există o argilă calciformă arsă la cuptor, în formă de bulb în Muzeul de Kabul, în Afganistan, care datează din prima jumătate a mileniului 3 î.Hr., ilustrând un smochin stilizat cu frunze mari și tulpini. Acest decor poate fi găsit pe ceramica ulterioară a culturilor vecine. Ca și alte vase decorate cu formațiuni vegetale, pe care apar aceste frunze ale aceluiași smochin, și frunze de iederă mai târziu, anticipează forma modernă a inimii. Aproximativ 1000 de ani mai târziu, aceste modele botanice au apărut pe vasele de lut ale culturii minoice cretane; fresce decorate cu scene cu figuri în palatele minoice, cu lujeri pictați foarte realistic de iederă, frunze în formă de inimă și flori.
Aheii, moștenitori ai culturii minoice și purtători ai grupului culturii miceniene, au adoptat frunza de iederă stilizată în ornamentările lor, iar în secolul 8 î.Hr, au apărut în picturi ale vaselor corintene, reprezentate în ornamentele de pe cymation, pe marginile decorative ale picturilor vaselor și pe mânerele veselei. În multe cazuri, chiar si strugurii sunt înfățișate în formă de inimă. Această decorațiune este o prezentare timpurie a metamorfozei în inimă, așa cum este descrisă în învățăturile creștine, înfățișându-l pe Iisus ca o viță de vie, cu o inimă divină, lipsită de egoism. Iedera și vița de vie, cârceii în formă de inimă pot fi găsite pe picturile de vaselor închinate lui Dionysos, zeul vinului, în mod frecvent în scene erotice. Pe stelae grecești și mai târziu pe pietrele funerare romane și morminte creștine timpurii din catacombe, frunza de iederă simboliza dragostea eternă, adică dragostea dincolo de mormânt, de moarte.
II.2. Metamorfoza de la frunza în formă de inimă la inimă
Transformarea finală a frunzei de iederă în inima roșie, simbol al dragostei spirituale și fizice, a avut loc în paralel cu laicizarea metaforei inimii religioase în inima lumească, manierat găsită în literatura de specialitate din Evul Mediu. Ilustrațiile monahale, inspirate de arta si ornamentele din ultimii ani ai antichității și epocii romane, copacii vieții, pictați cu frunze în formă de inimă; în picturile din secolele al-XII-lea și al-XIII-lea, frunzele de iederă au apărut în scenele de dragoste, și au căpătat culoarea roșie, culoarea sângelui cald și însemnau noroc, sănătate și dragoste din timpuri preistorice.
De atunci, inima rosie s-a răspândit rapid în toată Europa, în special în zonele Bisericii Catolice. Mai multe fapte sunt responsabile pentru acest lucru:
-profanarea frunzei în formă de inimă într-un simbol al iubirii fizice, dar, de asemenea, într-un simbol al compasiunii și devotamentului în arta seculară și religioasă.
-adoptarea imaginii inimii în cultul Inimii Sacre al Bisericii Catolice.
-utilizarea simbolului în heraldică, ca filigran în producția hârtiei, și ca o ștampilă ce acompania arta imprimării, care a fost în același timp, o anticipare a artei comerciale moderne.
-includerea inimii în pachetul de cărți: la sfârșitul secolului al XV-lea au început să fie standardizate cărțile de joc, în special simbolurile. Inima roșie înlocuiește pocalurile (Sf. Graal) găsite pe cărți de tarot italiene.
Aproapierea Evului Mediu până de perioada barocă
Frunzele în formă de inimă și inimile pot fi găsite pe pietre funerare gotice relativ des. Ele indică originile familiilor ale căror feude, de obicei, se intindeau în apropierea cursurilor mai mari de apă saupe unde treceau râurile.
Mai târziu, în Renaștere și mai ales în epoca barocă, inima era stema de stat pentru fidelitate veșnică și curaj. Pictorii și sculptorii portretizau inima omului sub forma inimii de pe cărțile de joc din ce în ce mai mult și mai des, mai ales atunci când vruiau să descrie subiectele erotice și religioase.
Suveranii spirituali și seculari europeni alegeau un mormânt separat pentru inima lor într-un loc separat de cel din timpul vieții lor. Urna avea de multe ori formă de inimă, sau mormântul era marcat prin simbolul inimii.
II.3. Simbolul inimii în ilustrațiile medicale din Europa
Primele ilustrații medicale ale inimii erau în formă de conuri de pin sau piramide, si au fost probabil influențate de descrierea organului de către școala lui Hipocrate, de Galen și mai târziu de către medicii arabi. Mai târziu, din secolul al-XII-lea până în secolul al XVI-lea, organul este reprezentat în forma derivată din frunza de iederă. Cunoștințele de anatomie pe care medicii greci le-au câștigat prin autopsii au scufundate în uitare în timpul Evul Mediu, care au fost caracterizat de avutul religios (crede și nu cerceta).
Anatomiștii au fost inspirați de artiști și ilustratorii cărților, și au interpretat inima ca o frunză răsturnată, cu vârful îndoit spre stânga, iar tija, simbolizează arborele arterial. Chiar și geniul universal Leonardo da Vinci a folosit această analogie între simbolul frunzei și forma realistă în schițele sale anatomice timpurii. Poate că pietrarul Norman, care a făcut un sicriu pentru împăratul Hohenstaufen Heinrich al VI-lea, a avut inima în minte atunci când, după exemplul roman, el a creat simbolul frunzei misterios cu 4 caneluri (4 ventriculi), vârful orientat spre stânga și tulpina.
Dacă vom compara această reprezentare cu desene timpurii ale lui Leonardo da Vinci, atunci imaginea devine tot mai fascinantă. Inelul cu frunza de iederă în formă de inimă ținută de o mână divină, este un ornament care simbolizează dragostea eternă, o așa-numită „corona vitae” – coroana vieții – un simbol al iubirii dincolo de moarte, și a fost preluat din vechea cultură romană de către simbolismul creștin.
Extinderea simbolului inimii în întreaga lume
Din Evul Mediu târziu și până astăzi, inima este descrisă în ilustrații medicale în forma sa anatomică, inima roșie din cărțile de joc, ca simbol al iubirii spirituale și fizice, dar, de asemenea, reprezentând și sentimente mai mici; astfel și-a început marșul triumfal din zona culturii europene în întreaga lume. O contribuție decisivă la acest lucru a fost făcută de cultul „inima sacră” ca un semn religios pe care iezuiții l-au răspândit în întreaga lume. Îngerii din artă sacrală și sfinții dețin inimile lor în mâinile lor și le dau lui Dumnezeu ca un semn al iubirii lor, al sacrificiului de sine, veșnic. Interesant, în budism inima, de asemenea – independent de metamorfoza vestică – din smochin s-a dezvoltat (copacul Bodhi) în simbol nu al iubirii, ci al iluminării. Era sub un astfel de copac, când ascetul Gautama a găsit iluminarea eliberatoare în anii de meditație și astfel a devenit Buddha.
Astăzi, simbolul cu cele două curbe, care oscilează sus-jos, este o pictogramă pentru o întreagă gamă de sentimente și a devenit emblema cardiologiei. Olarii preistorici din Afganistan și pictorii vaselor grecești nu asociau decorarea cu frunze de iederă cu inima, în cele mai vechi timpuri. Simbolul vegetal totuși a absorbit atât de mult sens în cursul istoriei culturale europene, că s-a transformat într-un simbol general și exclusiv, simbol optic unic al acestui organ central și în conștiința umană un indiciu al ideii antice a locului sufletului, al dragostei și într-adevărului, al conștiinței și gândirii și având multe alte însemnătăți în diferite culturi.
Dacă omenirea nu au fost dominată de sentimente și emoție, acest simbol mic nu ar fi cucerit lumea. Ideea că inima este locul emoției, pare să fie la fel de vechi ca omenirea în sine și doar cu foarte puține excepții culturale, inima este la nivel mondial considerată ca fiind cel mai important organ.
La Consiliul de la Viena din 1311, biserica a discutat asupra întrebării dacă sufletul unei ființe umane rezidă numai în inima lui sau în întregul corp. Acesta a concluzionat că sufletul trăiește în tot corpul, dar poate este obiceiul nostru de a identifica inima cu emoțiile noastre, lucru care face inima atât de importantă pentru noi.
De la originea sa, simbolul inimii așa cum îl știm astăzi are multiple semnificații: de la devotamentul spiritual romantic, la dragoste și sentimente chiar mai mici, simbolul inimii a fost stabilit ca o pictogramă, care este la nivel global înțeles și dă formă pasiunii umane și nevoilor de bază.
Înrădăcinat în Botanică
O altă ipoteză cu privire la originea inimii este că forma inițială a simbolului inimii este derivată din plante. Frunza de iederă a fost folosită ca simplu element de decor în zilele vechilor culturi orientale, unde a apărut pe amfore si alte produse ceramice pictate, încă din mileniul 3 î.Hr. Adoptată de către greci și mai târziu de către etrusci și romani, a intrat în cultura europeană.
Pe vasele grecești poate fi găsită ca lujeri de viță de vie stilizate, de multe ori în legătură cu zeul viței de vie, Dionysos, care a reprezentat aspectele pasionale și senzuale ale vieții umane. Așa că purta conotații mixte deja în stadiu incipient când a apărut în cel de al IV-lea secol d.Hr. ca un semn pentru un bordel din Efes.
Latura nobilă a sensului său, atunci când s-a dezvoltat din această frunză de iederă a fost folosit în decorarea mormintelor. Așa cum iedera are o foarte lungă viață, fiind perenă, a servit ca o reprezentare perfectă a iubirii și aducerii aminte, care merge dincolo de mormânt. De asemenea, s-a susținut ideea că iedera a fost văzută tot mai mult ca îmbrățișare iubitoare și a fidelității.
Prin urmare, frunza de iederă a apărut pe pietrele funerare grecești și romane și pe mormintele creștine timpurii în catacombele ca simbol al iubirii eterne.
Frunza verde a suferit deja o călătorie lungă de-a lungul istoriei și a absorbit toate aceste sensuri, atunci când a făcut trecerea la inima roșie din cărțile de joc de astăzi.
Dragostea curtenitoare din Evul Mediu și literatura sa este în principal responsabilă pentru acest lucru. Inspirate de ilustrațiile antice, ilustrațiile monahale au dat frunzei verzi o nouă culoare roșie. Imaginile cuplurilor cu copacul vieții în fundal, având frunze în formă de inimă, au început să apară în culoarea sângelui și a iubirii, dându-i o conotație mai fizică. In acest fel, frunza a dat în cele din urmă simbolul pentru inimă. Cu toate acestea, cel mai interesant lucru este că această transformare a frunzei minunate în simbolul organului uman în sine a fost sprijinită de o lipsă crasă de cunoștințe anatomice.
Era timpul așa-numitei medicini școlare (circa 850-1200 d.Hr.), care a fost, în principiu, realizată în conformitate cu înregistrările scrise și sub restricții religioase aspre. Pe măsură ce biserica dicta, corpul uman trebuia să rămână neatins pentru înviere, așa că autopsiile erau tabu. Chiar si o intervenție chirurgicală, pentru o lungă perioadă de timp, a fost afurisită de către Biserică. Așa că nimeni nu știa cu adevărat cum arată o inimă umană, iar în acest decalaj de informații, micul simbol a sărit și a fost primit în cărțile de anatomie pentru a înlocui forma reală a inimii.
A fost nevoie de medici și artiști, peste secole, pentru a clarifica acest aspect. Chiar și în desenele anatomice timpurii ale Renasterii, în reprezentările geniului Leonardo da Vinci, vom găsi inima, ca o combinație între inima roșie de pe cartea de joc și forma sa reală. Mai târziu, Leonardo a reușit să o reprezinte în mod corect.
Într-o frescă de Giotto di Bondone din Cappella degli Scrovegni din Padova, avem cazul rar al unei alegorii în care Caritatea dă inima ei la cer, și ea ține o inimă anatomică cu vase de sânge, frescă pictată între 1304-1306. Acest lucru a fost posibil datorită oamenilor de știință avansați din oraș, care erau capabili să facă autopsii ilegale la acel moment.
În nenumărate alte reprezentări, artiștii au ales din cauza valorii sale cu recunoaștere ridicată, a inimii de pe cartea de joc, să o folosească pentru subiecte spirituale și în cea mai mare parte erotice. Simbolul inimii a fost promovat pe scară largă de cultul inimii sacre, începând din Evul Mediu și ultimul, dar nu cel mai puțin în pachetul de cărți de joc standardizate care a devenit comun după utilizare în timpul Renașterii. Ciudat, se pare că în aceste cazuri nu au fost niciodată argumente despre ideile opuse comunicate sau despre dreptul exclusiv de a-l utiliza. Acesta a fost, probabil, designul perfect, care a făcut din simbolul inimii un favorit pentru toată lumea și a produs exportul său din cultura europeană în restul lumii.
III. Reprezentări religioase – între mit și realitate
III.1. Inima în creștinism și în Biblie
Termenul „inimă” are un larg înțeles. Aceasta este în relație cu natura psihică totală a omului ca sigiliu sau act emoțional și manifestare intelectuală. În acest din urmă context dobândește o forță pe care ar trebui să o numim „intelect” (Iov 08 :10; 12: 3; 34:10), sau „minte” (Deuteronom 15 9 Judecători 5:15 16..) și este în mod frecvent utilizat de metonimie pentru a desemna gândirea sau dorința cuiva, în ideea sau scopul de a rezolva ceva. Pentru cineva gândul sau dorința este ceea ce se află „în inimă”, sau, conform celor de mai sus, „în minte”. Inima reînnoită este descrisă în Romani 5: 5; Filipeni 4: 7; Coloseni 3:15; cf. Efeseni 4: 26-27; 5: 2; James 1: 2; 1 Petru 1: 8.
La catolici, inima a fost obiectul unui întreg cult. Cultul Sfintelor Inimi ale lui Iisus și Mariei, mama lui, printre romano-catolici a început în secolul al XVII- lea în Franța, și s-a răspândit în întreaga lume, în ultimele trei secole. În pofida afinității cu venerarea medievală a rănilor lui Hristos, acest devotament are origini specifice în epoca Reformei Catolice. Baza a fost preparată în scrierile (schițele) clericilor, mai ales Frances de Sales și Jean Eudes, dar descoperirea a venit odată cu experiențele din 1673 și 1675 ale Mariei Margareta Alacoque, o călugăriță mistică a Ordinului Vizitării. Ca de obicei, recunoașterea de către ierarhia Bisericii a fost un proces prelungit. Aprobarea Vaticanului a fost amânată până în 1765, și sărbătoarea (în ziua de vineri următoare Corpus Christi) nu a fost proclamată ca fiind „universală” până în 1856. Papa Pius al IX-a a continuat beatificarea Mariei Margareta în 1864. Cultul a primit expresia arhitecturală cea mai spectaculoasă în Montmartre odată cu deschiderea bazilicii Sacre Coeur în 1891. În 1899, Papa Leon al XIII-a a consacrat întreaga rasă umană a Preasfintei Inimi a lui Iisus.
Proeminența continuă a cultului în popularitate printre catolici, în secolul XX a fost asigurată de aparițiile de la Fatima în 1917. Fecioara Maria a atras atenția asupra copiilor să iubească inima ei, așa cum este relatat mai târziu de către Lucia de Jesus dos Santos. La fel ca și în cazul Mariei Margareta în secolul al XVII-lea, ierarhia romano-catolică s-a luptat pentru a controla narațiunile („secrete”) ale misticii de sex feminin. Sora Lucia (așa cum a devenit), a avut o viziune vie a unei inimi străpunse de spini, o reprezentare comună încă din secolul al XVII-lea. Ea a făcut mare vâlvă la Vatican, insistând că Maria a cerut consacrarea Rusiei (la momentul respectiv sub regim marxist-leninist) pentru Inima ei Neprihănită
Unul dintre primii antropologi sociali care s-a interesat de acest cult a fost Raymond Firth, care a oferit un exemplu al modului în care simbolul „privat” al experienței extatice a unui individ poate fi transformat pentru a funcționa ca un „simbol public” cu destul de multe sensuri diferite. Cultul Inimii Sacre a fost susținut în mod public foarte mult de iezuiți ca o ripostă încrezătoare în sine la respingerea viziunii de către protestanți.
David Morgan se referă la schimbări în iconografie, prim interes al său, în controversele teologice și politice precum și la schimbări mai generale în societate și evlavie populară. Reprezentarea problemei fiziologice a Mântuitorului, al doilea element al Trinității, era eretic pentru Episcopul Scipio de Ricci în Italia și Janseniștilor francezi contemporani. Cu toate acestea, artiștii din secolul al XVIII-lea au ajuns să-și abandoneze reprezentările emblematice anterioare, în scopul de a sublinia caracterul material al inimii, de pompare a sângelui.. Figura lui Isus a ajuns să o domine pe cea a Mariei. Totuși, acest Iisus a fost schimbat treptat în caracter. Dintr-un atotputernic Pantocrator, el a devenit mai blând, mai efeminat, sau în orice caz androgen: „Iisus se oferă tandru, uitându-se încet, dar constant în ochii spectatorilor”.
Secolul al XX-lea a adus o mulțime de condamnări ale cunoscătorilor, a proliferării „kitschului” în această iconografie, care tinde în prezent să fie mai reținută. Nu mai este necesar să se reprezinte organul, în scopul de a transmite mesajele simbolice. Se pare că o reprezentare a inimii este inutilă și chiar neinteligibilă pentru catolicii africani. Cu toate acestea, recursul personal și eficacitatea pastorală a Inimii Sacre rămâne puternică pentru milioane de catolici europeni și americani, dintre care mulți ai „întronat” imaginea inimii, cu mai mult sau mai puțin prost gust, în intimitatea caselor lor.
Ideea de bază a dedicării (consacrării) de sine, a unei familii, a unei națiuni, sau a întregii rase umane lui Dumnezeu ca reparație pentru păcatele umane era abia nouă în creștinism în secolul al XVII-lea. Practicile însoțitoare ale indulgențelor au fost în esență aceleași cu cele condamnate de Luther, care a provocat Reforma. Dar, prezentarea inimii și a reprezentării sale ca și carne a constituit o inovație. Pare evident că, cu mult înainte de viziunile Mariei Margareta, inima a fost din ce în ce mai mult considerată de europenii din Vest, ca fiind sediul emoțiilor. Descartes și filosofii epocii, au prioritizat motivația, ca având sediul în creier. Insistența lui Pascal că inima, de asemenea, are motivația sa, a fost un memento al unei ere anterioare, înainte de Sf. Augustin, în care inima în sine era încă considerată a fi un vehicul al inteligenței (așa cum era, de asemenea, în China clasică). Era organul rugăciunii și cunoașterii divinului. Astfel, referințele frecvente la Lev (în greacă, Kardia) în Biblie au o referință mai largă decât înțelegerile contemporane care acordă prioritate sentimentelor și sensibilitățiie. „Teologia inimii” din secolul al-XVII-lea, era încă departe de dragostea romantică si comercialitatea Zilei Sfântului Valentin. Cu toate acestea, tema iubirii pare să fi fost esențială pentru adoptarea entuziastă a Inimii Sacre de către romano-catolici în ambele discursuri pastorilor populari și elitelor teologice. Arderea, care a inspirat viziunile Mariei Margareta, a dat treptat reasigurarea că atât Iisus, cât și Maria ar putea fi abordați ca figuri pline de compasiune, reconfortante, ale căror dragoste ar putea fi câștigată de fiecare om.
Din această perspectivă, cultul Inimii Sacre este o reacție nu numai la puritanii protestanți, ci și la ascensiunea gândirii seculare și la revoluția științifică din Occident, care a precedat transformarea industrială. Devoțiunea pentru cultul Inimii Sacre poate fi văzută ca o contribuție catolică distinctă la democratizarea și personalizarea religiei în direcția a ceea ce Lehmann o numea „religia ca credință” (diferită atât de cunoașterea rațională individuală, cât și de moștenirea spirituală civilizațională).
În același timp, deloc surprinzător, acest cult a fost puternic asociat cu reacția politică. A fost un simbol al simpatiei regaliste în Franța postrevoluționară și din nou în timpul Războiului Civil Spaniol. Ewa Klekot își încheie studiul ei despre „detentebalas” spaniole (insigne cu emblema protectoare a Inimii Sacre), susținând că Preasfânta Inimă aparține, totuși, unei lumi „ontologice moderne”: „cultul a câștigat importanță, atunci când inima lui Iisus a putut cuprinde nu numai iubirea lui Dumnezeu față de omenire, dar, de asemenea, unele dihotomii de bază ale modernității: inima / motivația, religia / știința, autocrația / democratia, etc.. . . ontologia modernă a schimbat întregul concept al ființei umane, inclusiv noțiunea de inimă”.
În încheierea acestei secțiuni, ca și a celei precedente, cu referire la ontologie, subliniez modul în care analiza Ewei Klekot este divergentă de cea a Kristinei Stöckl. Pentru Stöckl, Ortodoxia neopatristică cu inflexiuni heideggeriene este un ingredient cheie în cadrul ontologiei moderniste, nu o alternativă nonmodernistă. Potrivit relatărilor ei, cel puțin în a doua jumătate a secolului al XX-lea, creștinii ortodocși sunt în aceeași stare ontologică ca și ceilalți. Ei au realizat acest lucru în două moduri diferite: în primul rând, căutând să se întreacă în Occident din „punct de vedere instituțional”, în domenii precum politica socială, și în al doilea rând, prin promovarea unei metafizici care, deși merge împotriva curentului iluminist, cu toate acestea, îi califică drept distinct moderniști. Cu toate acestea, pentru Klekot, creștinii din Est rămân excluși dintr-o ontologie care se dezvoltă în mod unic în vestul creștinismului, unde se exprimă în diferite forme de catolicism și protestantism.
Imaginea inimii este extraordinară pentru gradul în care a pătruns viața noastră, unde apare în toate, de la timbre poștale la cărți de joc, de la bijuterii până la grilaje de fier. Istoria acestei imagini este subiectul unei cărți scrise de Noubar Boyadjian, „Inima: Istoria sa, Simbolismul său, Iconografia sa și Bolile sale”. Deși este mai veche, această lucrare ar trebui să fie în atenția cititorului pentru importanța sa grafică. Scrisă de un cardiolog belgian și publicată simultan în limbile engleză, franceză, germană și spaniolă, se pare că este puțin cunoscută la noi, probabil din cauza lipsei publicării. De ce a fost practic ignorată de editori este ușor de dedus, pentru că textul nu este destul de aprofundat pentru a face apel la istoricii artei sau medicali.
Ilustrațiile, în orice caz, sunt somptuoase. Cele mai multe dintre imagini sunt din colecția privată vastă a autorului, de artefacte religioase și populare, picturi, gravuri și cărți poștale. Boyadjian a colectat mai mult de douăzeci de ani, mii de articole care descriu inima. În propriile sale cuvinte, această lucrare este „istoria inimii, spusă de un cardiolog, inspirat de o colecție de inimi”.
Conform autorului, cele mai vechi referințe scrise existente despre inimă apar în epopeea sumeriană a zeiței Ishtar (circa 2500 î.Hr.), care vorbește despre inimi pline de clemență și inimi pline de durere. Egiptenii antici au privit inima ca ceva deosebot de important: Boyadjian spune că a fost singurul organ intern lăsat intact în mumie. De fapt, Cartea Morților, o colecție de texte mortuare compilate datând aproximativ din anul 1600 î.Hr., conține ceea ce se crede a fi. prima descriere fizică a unei inimi. Printre grecii antici, a existat un dezacord cu privire la rolul inimii. Aristotel și urmașii săi au susținut că inima era locul sufletului, în timp ce Hipocrate și Platon atribuie această funcție la creierului, și retrogradat inima pe un loc secundar.
Odată cu apariția creștinismului, inima a luat o nouă importanță simbolică. Inima lui Iisus, reprezentand dragostea avută pentru omenire, a devenit un mediu, dacă nu un obiect de cult. Cu toate că cultul Inimii Sacre a avut originea în creștinismul timpuriu, și a fost reînviată de Sf. Francisc de Assisi (1182-1226) și de Sf. Ecaterina din Siena (1347-1380), și nu s-a dezvoltat într-o mișcare pe scară largă, până în secolul al XVII-lea. Într-adevăr, călugării medievali erau înclinați să se asocieze inima cu păcatul originar.
Treptat imaginea Preasfintei Inimi a lui Iisus a dobândit caracteristicile vizuale pe care le are astăzi: flăcări, o cruce, o coroană de spini, o rază de lumină, sau o rană, (oricare dintre acestea caracteristici individual sau în combinație). De interes special pentru medici, probabil, este rana. În afară de referința evidentă pentru rana făcută de sulița soldatului în coasta lui Hristos cel răstignit, și, eventual, o referință mai puțin evidentă în Confesiunile lui Augustin („Tu vei străpunge inimile noastre cu săgeata iubirii tale”), atributul inimii rănite se referă la celebra viziune a Sf. Tereza de Avila (1515-1582), care, atunci când ea a fost tânără a spus că un înger i-a străpuns inima cu o săgeată de aur. Discutarea acestui incident de către Boyadjian este pusă în valoare citându-l în întregime: „în același timp, (cu viziunea) ea a suferit de o boală foarte gravă, care a ținut-o în pat luni de zile. Ea și-a revenit din această boală și a murit mult mai tarziu în Alba de Tormes, un oraș mic între Avila și Salamanca. Inima ei este încă păstrată în mănăstirea pe care ea a fondat-o acolo. Este într-o urnă de piatră de cristal în formă de inimă, decorată cu aur și cu pietre prețioase. Ochiul cardiologului, privind mai îndeaproape această inimă care a fost păstrată în alcool, din 1582, a fost foarte surprins să observe o ruptură, o lacrimă în miocardul ventriculului stâng, iar după patru secole a dat acest diagnostic îndrăzneț: Tereza d'Avila ar fi, probabil, murit din cauza unei tromboze coronariane cu ruptură a inimii: săgeata care a străpuns inima ei, în timpul bolii a fost, probabil, manifestarea unui atac de angină pectorală.
Oricare ar fi cauza viziunii Sf. Tereza, faima a pus un nou accent pe rana sau rănile Inimii Sacre, care a coincis cu, și a ajutat să aducă, o schimbare importantă în poziția Bisericii cu privire la rolul emoțiilor umane în obținerea unei înțelegeri a lui Dumnezeu. În trecut, Biserica a subliniat intelectul ca un mijloc de a sesiza adevărul religios, și razele de lumină care emană din inimă, simbolizează revelația prin rațiune. Ca urmare a viziunii Terezei, inima străpunsă de săgeată, simbolizând revelația prin emoție, a devenit de mare importanță.
În secolul următor, iconografia Inimii Sacre a devenit încă și mai complexă, în parte, prin activitățile Sf. Maria Margareta Alacoque (1647-1690), cea care a popularizat reprezentarea unei inimi sângerânde, însoțită de o coroană de spini, flăcări, și o lumină aprinsă și parțial prin cele ale Sf. Jean Eudes (1601-1680), care a introdus venerarea inimii gemene care reprezintă inimile Mariei și a lui Iisus. Dar până în secolul XlX, cultul Inimii a atins punctul culminant în credința catolică, dând naștere la imagini într-o varietate de medii: haine de catifea, cupe pentru apă, din porțelan, lămpi cu ulei, draperii brodate, și cărți poștale ce împodobeau case sau biserici, toate referindu-se la inima rănită a lui Iisus.
În opinia autorului, utilizarea inimii străpunsă cu o săgeată ca o imagine-simbol seculară, în acest context, al iubirii pămțntești sau carnală, precede utilizarea sa ca o emblemă creștină. În secolul XV, inima a apărut pe cărți de joc, care au ajutat la popularizarea utilizării sale seculare, și în modele de filigran folosite pentru a identifica producătorii și produsele lor de hârtie. Utilizarea simbolului în artefacte, cum ar fi perne sau draperii de fildeș sculptate și brodate, precum și în arhitectură, de asemenea, a devenit comună.
Tradiția de a trimite cărți cu imaginea inimii de ziua Sf. Valentin, cu care ne-am devenit atât de obișnuiți, este de fapt una foarte recentă, având originea în secolul al XVIII-lea. La început, cărțile erau desenate, sau pictate manual. Popularitatea lor mare, a hotărât editorii să producă cărți decorate cu dantelă printată, iar restul este istorie.
Această carte ar trebui să fie un adaos frumos bibliotecii personale a oricui este interesat de tratamentul, diagnosticarea, sau prevenirea bolilor cardiace, sau la biblioteca unui colecționar potențial de artefacte de orice fel, pentru care ar putea devenii o sursă de inspirație.
III.2. Inima umană în Coran și în islamism
Inima umană este menționată de 132 ori în Coran, pe lângă alte 50 de expresii metaforice „pieptul uman” sau interior atât la singular cât și forme de plural. Dintre aceste declarații ale Coranului, unele descriu acest organ al senzației ca având capacitatea de a fi un centrul raționamentului, intențiilor și de luare a decizilor. În consecință, inimile umane pot fi fie sănătoase sau bolnave. Sănătoase (sau inimi bune) pot avea atitudine umană și echilibrată, în timp ce inimile bolnave (sau dure, pietroase) pot pierde atât legătura lor umană cât și capacitatea lor de a vedea și de a înțelege. Un astfel de înțeles al Coranului cu privire la rolul inimilor umane în deciziile mentale, emoționale și spirituale ale omului a fost dedus acum 14 secole, în timp ce medicii de secole au limitat funcția inimii umane la simplul proces de pompare al sangelui în intreg organismul uman.
Cu toate acestea, știința a demonstrat recent că inima omului este la fel senzitivă ca și creierul uman, dacă nu chiar mult mai mult, deoarece are propria formă de inteligență. Nu numai acest lucru, dar a fost dovedit experimental că inima omului influențează capacitatea de gândire a creierului, și, prin urmare, capacitatea sa de a accepta stocarea cunoștințelor cuprinzatore. De asemenea, s-a demonstrat că inima umană comunică atât cu creierul cât și restul corpului uman neural (prin sistemul nervos), biofizic (prin intermediul pulsului), biochimic (prin intermediul unor hormoni) și electromagnetic (prin valuri energetice).
Câmpul electromagnetic al inimii omului este mai puternic câmpul electromagnetic produs de organismul uman. Învăluiește fiecare celulă din corp, și se extinde în toate direcțiile în spațiul din jurul acesteia, ca un operator de transport important de informații.
Recent descoperita sincronizare a inimii omului cu creierul (sau așa-numitul coerență cardiacă) a devenit un fapt stabilit, dovedind că activitatea inimii umane influențează pe cea a creierului, și că inima are propria formă de inteligență. Inteligența cardiacă poate procesa informații despre corpul său și împrejurimile sale. Acest lucru are loc printr-un „cod info-energetic”, sub forma unei rețele profuze a vaselor de sânge și celule care servesc la colectarea de informație energetică și de sistem, recent numită „codul inimii” de Paul Pearsall.
Deoarece Coranul a precizat acest fapt acum 14 secole, el este considerat de către mulsumani, drept o mărturie vie, atât a originii sale divine cât și a proorocirilor corecte pe care acesta le face.
Aproape universal, tradițiile religioase au subliniat importanța stării inimii. În Scriptura musulmană, Ziua Judecății este descrisă ca fiind o zi în care nici bogăția, nici copii, nu trebuie să fie un beneficiu, cu excepția celui care vine la Dumnezeu cu o inimă sănătoasă (Coran, 26: 88-89). Inima sănătoasă se înțelege a fi lipsită de defecte de caracter și de pete spirituale. Această „inimă” este de fapt inima spirituală și nu organul fizic in sine, cu toate că în tradiția islamică inima spirituală este centrată în fizic. Unul dintre aspectele extraordinare ale epocii moderne este că descoperim aspecte despre inimă necunoscute în timpurile anterioare, cu toate că au existat descoperiri remarcabile în tradiții străvechi. De exemplu, în conformitate cu medicina tradițională chineză, inima este casa a ceea ce este cunoscut sub numele de shen, care este spiritul. Caracterele chinezești pentru gândire, iubire, intenția de a asculta, și virtute toate conțin ideograma pentru inima.
În aproape fiecare cultură din lume, oamenii folosesc metafore care fac aluzie în mod direct sau indirect, la inimă. Noi numim anumite tipuri de oameni cu „inima de piatră”, de obicei, pentru că ei nu arată nici milă și nici bunătate. De asemenea, se spune că unii oameni au „inimă rece” și alții „inimă caldă”. Spunem despre anumiți oameni că au „inima în mână”, deoarece ei nu ascund (sau nu pot ascunde) emoțiile de alții. Atunci când cuvintele sau acțiunile cuiva pătrund în sufletele noastre și ne afectează profund, noi spunem că această persoană „ne-a atins inima” sau „a atins miezul ființei noastre”. Echivalentul arab pentru cuvântul miez (centru, care inițial în latină însemna inimă) este cunoscut sub numele de lubb, care se referă, de asemenea, la inimă, precum și la intelect și la esența a ceva.
Cel mai vechi cuvânt indo-european pentru inimă înseamnă „ceea ce tresaltă”, care este în concordanță cu ideea de inimă care bate, tresaltă în pieptul omului. Oamenii spun că o aud ca „sărind de bucurie”. Oamenii spun, de asemenea, că inima lor „bate cu putere”, atunci când văd ceva uimitor, sau obțin un răspuns emoțional foarte puternic. Atunci când oamenii se îndrăgostesc, ei spun că „fură inima cuiva”. Sunt multe alte metafore care implică inima omului, datorită centralității sale în viață. Aceste fraze, cu toate astăzi se spun la întâmplare, au rădăcini în concepte antice.
Cei din vechime erau conștienți de bolile spirituale ale inimii. Iar această înțelegere este cu siguranță în esența învățăturilor islamice. Coranul definește trei tipuri de oameni: Al-Mu'minun (credincioși), al-kāfirūn (batjocoritorii sau atei), și al-munāfiqūn (ipocriți). Credincioșii sunt descriși ca oameni ale căror inimi sunt vii și pline de lumină, în timp ce batjocoritori sunt în întuneric: „Este cineva care a murit și apoi am reînviat (cu credință) și s-a făcut pentru el o lumină, prin care să se plimbe printre oamen, ca cineva care este în întuneric din care nu poate ieși?” (Quran, 6: 122).
În conformitate cu comentatorii Coranului, cel care a fost mort se referă la a avea o inimă moartă, pe care Dumnezeu a reînviat-o cu lumina pe care se poate merge drept și cu cinste între ființele umane. De asemenea, profetul Mohamed a spus: „Diferența dintre cel care-și aduce aminte de Dumnezeu și cel care nu, este ca diferența dintre cei vii și cei morți”. În esență, credinciosul este cineva a cărui inimă este în viață, în timp ce necredinciosul este cineva a cărui inimă este moartă spiritual. Ipocritul, cu toate acestea, este cineva a cărui inimă este bolnavă. Coranul vorbește despre anumite persoane cu inimi bolnave (boală autoprovocată, se înțelege) și, ca urmare, aceștia au crescut în boala lor (Coran, 2,10).
Inima este centrată ușor spre partea stângă a corpului nostru. Două limbi sacre, arabă și ebraică sunt scrise de la dreapta la stânga, spre inima, care, așa cum unii au observat arată scopul scrierii, și anume de a afecta inima. De asemenea, trebuie luat în considerare ritualul sacru al înconjurării Casei Antice (sau Ka'ba) din Mekka în timpul pelerinajului. Se realizează într-un mod invers acelor de ceasornic, cu partea stângă a închinătorului spre Ka’ba – cu inima înclinată față de ea pentru ca credincioșii să-și amintească de Dumnezeu și de prezența Lui în viața omenirii.
Inima fizică, care adăpostește inima spirituală, bate aproximativ de 100.000 de ori pe zi, pompează doi litri de sânge pe minut și peste 100 de litri pe oră. Dacă cineva ar încerca să mute 100 litri de apă (a cărei densitate este mai mică decât sângele) dintr-un loc în altul, ar fi o sarcină obositoare. Cu toate acestea, inima omului face acest lucru în fiecare oră în fiecare zi, timp de o viață întreagă, fără răgaz. Sistemul vascular de transport care transportă sângele, este de peste 60.000 de km lungime – mai mult de două ori decât circumferința Pământului. Așa că atunci când sângele nostru este pompat prin tot corpul, știm că acest lucru înseamnă că, călătorește prin 60.000 de km, printr-un sistem închis vascular, care conectează toate părțile corpului, toate organele vitale si tesuturile vii, la această inimă incredibilă.
Acum știm că inima începe sa bată înainte ca creierul să fie pe deplin funcțional, adică, fără a beneficia de un sistem nervos central format complet. Teoria dominantă afirmă că sistemul nervos central este ceea ce controlează întreaga ființă umană, cu creierul în centru. Totuși, știm, de asemenea, că sistemul nervos nu inițiază bătăile inimii, dar că acestea sunt de fapt autoinițiate, sau, așa cum s-ar spune, inițiate de Dumnezeu. De asemenea, știm că inima, cu toate conexiunile la creier tăiate (așa cum sunt ele în timpul unui transplant de inimă), continuă să bată.
Mulți învățați din Occident au spus mult timp că creierul este centrul conștiinței. Dar, în gândirea tradițională islamică – ca și în alte tradiții – inima este privită ca fiind centrul ființei noastre. Coranul, de exemplu, vorbește despre oameni rătăciți care au inimi pe care ei nu le înțeleg (7: 179). De asemenea, Coranul menționează oameni care și-au bătut joc de profet și au fost în întregime lipsiți de sinceritate în a asculta mesajul său, așa că Dumnezeu a pus peste inimile lor un văl ca ei să nu o poată înțelege și urechile lor să nu o audă (06:25). Incapacitatea lor de a o înțelege este o deviere de la funcția spirituală a unei inimi sănătoase, la fel cum și urechile lor au fost afectate de o surditate spirituală. Așa că înțelegem de aici că centrul intelectului, centrul conștiinței umane și a conștiinței, este de fapt inima si nu creierul. Recent s-a descoperit că există peste 40.000 de neuroni in inima. Cu alte cuvinte, există celule în inimă care comunică cu creierul. În timp ce creierul trimite mesaje la inima, inima trimite mesaje la creier.
Doi fiziologi din anii 1970, John și Beatrice Lacey, au efectuat un studiu și au constatat că creierul a trimis mesaje către inimă, dar că inima nu a ascultat în mod automat mesajele. Uneori, inima a accelerat, în timp ce în alte momente a încetinit, ceea ce indică faptul că inima în sine are propriul tip de inteligență. Creierul primeste semnale de la inimă, prin amygdala, talamus și cortex. Amygdala se referă la emoții, în timp ce cortexul sau neocortexul se referă la învățare și raționament. Cu toate că această interacțiune este ceva care nu este pe deplin înțeleasă din punct de vedere fiziologic, știm că inima este un organ extrem de sofisticat, cu secrete încă ascunse nouă. Profetul Islamului a vorbit despre inimă ca un depozit de cunoștințe și un centru sensibil la faptele trupului. El a spus, de exemplu, că fapta rea irită inima. Astfel, inima percepe de fapt o acțiune greșită. De fapt, atunci când oamenii fac lucruri teribile, nucleul umanității lor este afectat. Fiodor Dostoevski exprimă în mod strălucit în „Crimă și Pedeapsă” că infracțiunea în sine este pedeapsă pentru că ființele umane trebuie să trăiască cu consecințele dureroase ale faptelor lor. Atunci când cineva comite o crimă, el o face în primul rând împotriva propriei sale inimi, care afectează apoi întreaga ființă umană. Persoana care intră într-o stare de agitație spirituală, de multe ori încearcă să o suprime.
Sensul rădăcinei cuvântului Kufr (necredință), este de a acoperi ceva. Problemele pe care le vedem în societatea noastră vin la acoperirea sau suprimarea simptomelor necazurilor sale. Agenții utilizați pentru a face acest lucru includ alcoolul, drogurile, deviațiile sexuale, dorința de putere, bogăția, aroganța, dorința faimei, și altele asemenea. Acestea permit oamenilor să se scufunde într-o stare de inconștiență în ceea ce privește natura lor esențială. Oamenii muncesc foarte mult să scoată din inimile lor, sentimentele naturale găsite acolo. Presiunile pentru a face acest lucru sunt foarte puternice în cultura noastră modernă.
Unul dintre dezavantajele majore ale separării de inimă este că cu cât mai mult ne rupem, cu atât mai bolnavă inima devine, pentru că inima are nevoie de hrană. Inconștiența înfometează inima, o jefuiește de mana spirituală. Se intră într-o stare de necunoaștere – o istovitoare lipsă de conștientizare a lui Dumnezeu și o neglijare acută a destinației finale a omenirii: lumea infinită a Vieții de Apoi. Atunci când oamenii sunt complet scufundați în lumea materială, crezând că lumea aceasta este tot ceea ce contează și tot ceea ce există și că ei nu sunt responsabili pentru acțiunile lor, toate acestea au ca efect o moarte spirituală a inimilor lor. Înainte de a muri inima, cu toate acestea, ea prezintă simptomele suferinței. Aceste afectiuni sunt bolile spirituale ale inimii (centrul ființei noastre).
În tradiția islamică, aceste boli se încadrează în două categorii. Prima este cunoscută sub numele de shubuhāt sau confuzie, boală care se referă la înțelegere alterată. De exemplu, dacă cineva se teme că Dumnezeu nu va oferi mântuirea pentru el sau ea, aceasta este considerată o boală a inimii, deoarece o inimă sănătoasă are cunoștințe și încredere, nu se îndoiește și nu suferă de anxietate. Shubuhāt face aluzie la aspecte strâns legate de inimă: suflet, ego, șoapte și instigări din partea satanei, capriciu și dragostea arzătoare a acestei lumi efemere. Inima este un organ conceput pentru a fi într-o stare de liniște, care se realizează prin amintirea lui Dumnezeu: „Cel mai sigur, în amintirea lui Dumnezeu, inimile vor găsi liniștea” (Coran, 13:28). Această liniste este ceea ce inima caută și dorește. Ea tânjește întotdeauna să ne amintim de Dumnezeu Preaînaltul. Dar când Dumnezeu nu este amintit, atunci când ființele umane îl uită pe Dumnezeu, atunci inima cade într-o stare de agitație și tulburare. În această stare devine vulnerabilă la boli, deoarece este subnutrită. Celulele au nevoie de oxigen, asa că respirăm, dacă ne oprim din respirație, vom muri. Inima, de asemenea, trebuie să respire, și suflarea inimii este nimeni alta decât amintirea lui Dumnezeu. Fără ea, inima spirituală moare. Însuși scopul revelației și al Scripturii este să ne reamintim că inimile noastre trebuie să fie hrănite.
Omul ajunge pe lume într-o stare pe care Coranul o numește fiṭra, starea inițială sau natura intrinsecă, care este dispusă să accepte credința și preferă moralitatea. Dar apoi, inima cunoaște anxietatea, de la părinții noștri și apoi din societate. Inima este creată să fie vulnerabilă la anxietate și agitație (Coran, 70:19). Cei care sunt protejați de această stare sunt oamenii pioși, oamenii care găsesc rugăciunea cu o inimă umilă și deschisă spre legătura cu Dumnezeu, Domnul întregii creații; cei mai pioși dintre oameni sunt cei care nu permit nimănui să îi distragă de la Dumnezeu. Ei sunt cei care își amintesc de Dumnezeu „când sunt în picioare, stau și se întorc de pe o parte pe alta” (Coran, 3: 191).
Cea de a doua categorie a bolii inimii se referă la dorințele de bază ale sinelui și se numește shahawāt. Acest lucru se referă la dorințele noastre care depășesc starea lor naturală, ca atunci când oamenii trăiesc pur și simplu, pentru a satisface aceste impulsuri și sunt conduși de către acestea. Islamul prevede metoda prin care inimile pot deveni sănătoase și sigure din nou. Această metodă a făcut obiectul unui studiu genial și introspectiv, de secole, în tradiția islamică. Se poate spune că, în esență, Islamul este o credință ce restabilește puritatea și liniștea inimii prin amintirea lui Dumnezeu.
Acest text se bazează pe poemul cunoscut sub numele de Maṭharat al-Qulūb (literal, Purificarea Inimii), care oferă mijloacele prin care purificarea poate fi realizată. Este un tratat despre „alchimia inimilor”, și anume, un manual cu privire la modul de a transforma inima. A fost scris de un mare savant și sfânt musulman, Shaykh Muhammad al-Mawlud alYa'qubi Musawi al-Muratani, numele său indică faptul, el a fost din Mauritania, din Africa de Vest. El a fost un maestru al tuturor științelor islamice, inclusiv stiințele interioare, cele ale sufletului și ale inimii. El a afirmat că a scris acest poem, deoarece a observat prevalența inimilor bolnave. A văzut elevii din școlile religioase, petrecând timpul învățând științe abstracte, de care oamenii nu au într-adevăr nevoie de ele și neglijând acele științe care se referă la starea spirituală a inimii. Într-unul dintre cele mai citate declarațiile ale sale, Mahomed a spus: „Acțiunile se bazează pe intenții”. Toate faptele sunt astfel evaluate în funcție de intențiile din spatele lor și intențiile provin din inimă. Așa că fiecare acțiune pe care o persoană intenționează sau o face, își are originea în inimă.
III.3. Inima în budism
Nu poate exista nicio îndoială că în toate domeniile existenței psiho-fizice mintea reprezintă cea mai mare provocare. Aceasta nu este doar o provocare pentru psihologie, ca știință care se ocupă cu fenomenele mentale, dar, de asemenea, pentru filozofie în speculații generale și religioase, în special. Această parte a lucrării se preocupă de modul în care mintea a fost văzută în budism, cu referire specială la identificarea bazei sale fizice, comparând-o cu celelalte tradiții religioase principale.
Investigarea minții este un subiect mare și nu ar fi posibil să se ocupe chiar și de acele aspecte care au relevanță directă pentru speculații spirituale. Accentul principal al acestor rânduri este de a analiza problema temeiului fizic al minții. Nu atât de mult fiziologia corpului uman în raport cu conceptul minții ne privește, ci modul în care mintea este concepută și influențează localizarea întregii perspective a tradiției religioase în cauză.
Abordarea religioasă poate fi în contrast cu abordarea seculară științifică. Desigur, pentru o perioadă lungă de timp nu a existat nicio diferență reală între abordările religioase și seculare. Ceea ce a existat au fost credințele populare legate de locația minții și acestea au fost pur și simplu preluate de religiile în cauză. Cu toate acestea, odată cu creșterea cercetării științifice moderne din jurul secolului al XVI-lea, o prăpastie s-a deschis între abordările religioase cele științifice ale acestei chestiuni. Ca și în multe alte descoperiri științifice acest lucru a reprezentat o provocare pentru acele religii care se bazau pe relația minte-inimă. Ele trebuiau să justifice punctele de vedere tradiționale care au fost contrazise de descoperirile științifice.
Cele două locații pentru minte erau inima (credința religioasă) si creierul (spunea știința). Cea dintâi a fost cea tradițională și cele mai multe religii s-au bazat pe ideea că inima este baza pentru minte. Se afirmă că budismul prevede o excepție de la această regulă, așa cum se întâmplă în multe alte puncte de vedere, care sunt comune majorității religiilor. Realizarea că creierul a fost organul fizic responsabil pentru activitatea mintii a fost o consecință a revoluției științifice seculare. Astăzi, acest punct de vedere este greu de contestat, dar punctul de vedere vechi, că inima este organul dominant, nu are încă acoperire în gândirea religioasă și spirituală. Modul în care majoritatea religiilor au căutat să raționalizeze, este tratând toate trimiterile la inimă ca fiind pur metaforice, chiar dacă acest lucru nu a fost în cazul vederilor religioase originale pe această temă.
Controversa dintre inimă și creier ca loc pentru minte, are mai multe implicații. În general se consideră că inima, indiferent dacă este tratată literal sau metaforic, este locul emoției, în timp ce creierul este considerat a fi sediul gândirii logice și al analizei nepasională. Dacă este așa, atunci întâietatea inimii poate indica faptul că aspectele emoționale sunt mai importante decât cel raționale. În sfera religioasă acest lucru poate indica faptul că accentul principal este pe credință, devotament și închinare. Cu toate acestea, dacă inima nu este considerată organul principal, apoi accentul trece pe adevărul doctrinei și al practicii bazate pe ea. Întrebarea dacă o anumită disciplină religioasă identifică mintea cu inima sau creierul este, prin urmare, un factor important în determinarea caracterului general al acelei discipline religioase.
Dintre toate sistemele filosofice budismul, este cel care a fost cel mai intens interesat de minte. Nu numai că acest lucru este vizibil în doctrina lui Buddha, în general, dar o mare parte din calea pe care a prescris-o, implică o disciplină a minții. Calea budistă presupune un echilibru adecvat între trei tipuri de activități: cunoaștere și înțelepciune, acțiunea eticomorală și concentrare. Toate cele trei implică mintea. Cunoașterea și înțelepciunea nu poate fi realizată fără gândire (chiar dacă alți factori sunt, de asemenea, implicați), iar acest lucru presupune utilizarea creierului cu o activitate mentală considerabilă. În acțiunea morală este intenția cea care este extrem de importantă în determinarea karmei (kaiiinia) implicate. Concentrarea este, desigur, o activitate mentală exclusivă. Acest lucru este de obicei numit „meditație” (bhdvaiia), dar cuvântul românesc nu redă implicațiile ale termenului în Pali, unde înseamnă, în general, „dezvoltare mentală”. Din moment ce mintea este atât de importantă pentru budism, acesta ia în considerare și procesele implicate în activitatea mentală.
Cuvintele Pali care sunt cel mai frecvent utilizate pentru a desemna mintea în Canonul Pali sunt Mano și Citta. Era ceva obișnuit să fie traduse prin termenul „minte”. Totuși, există o tendință în creștere în rândul unor exponenți ai Dhamma în Occident să folosească termenul de „inimă” pentru a traduce acești termeni Pali. Acest lucru nu poate fi respins ca utilizare pur idiomatică, deoarece poate duce la un anumit subînțeles al Dhamma. Există mai multe motive pentru această utilizare:
1. O simplă utilizare idiomatică. În limbile occidentale cuvântul „inimă” este folosit pentru a desemna partea emotivă a acțiunii umane. În timp ce acest lucru se poate lega de vederile creștine tradiționale, acest tip de utilizare idiomatică automată ar trebui evitat în cazul în care sunt implicate concepte budiste.
2. Ignorarea originii utilizării inimii în Occident. Acest lucru într-un sens, rezultă din cel precedent, deoarece inima a fost asociată cu anumiți factori mentali, pur și simplu din cauza unei înțelegeri defectuoase a relației corp-minte. Nu există niciun motiv pentru perpetuarea acestei neînțelegeri în contextul cunoștințelor moderne despre acest subiect.
3. Neînțelegerea Dhammei. Acest lucru este ceva care ar putea discerne din cele mai timpurii traduceri ale textelor Pali. Aici traducerea este însoțită de interpretare și trebuie avută mare grijă. Mulți dintre oamenii de știință care s-au angajat în această întreprindere erau creștini (unii chiar erau misionari) și era firesc ca ei nu au putut renunța la convingerile lor creștine, și au încercat să adappteze conceptele budiste la ceea ce au crezut ca erau omoloagele lor creștine.
4. O încercare deliberată de a imita utilizarea creștină. Acest lucru este comun printre cei care caută să perpetueze ideea că toate religiile spun aceleași lucruri. Aceasta este, desigur, o eroare gravă, și nu este respinsă numai de budism, ci, de asemenea, de multe religii teiste.
În timp ce primele două motive ar putea avea o scuză, ultimele două utilizări sunt cele mai nocive. Aici putem identifica o aberație definită la care ne vom referi ca la „aberația inimii”. Această eroare poate fi descrisă succint ca părerea că locul minții și manifestării mentale, în special în conștiință, este inima omului, fie literal sau metaforic, și că acest lucru implică faptul că facultatea emoțională este sau ar trebui să fie spiritual mai importantă decât facultatea intelectuală. O părere acestei erori este, că acea emoție trebuie să joace un rol mai important în practica buddhistă decât intelectul. Această eroare cu privire la budism a fost răspândită mai ales în Occident. Acolo a venit nu numai de la profesori budiști nativi occidentali, dar și de unii călugări budiști orientali care se află în Occident.
În cele mai vechi timpuri, atât în Est, cât și Vest, fiziologia umană a fost puțin cunoscută. Organele umane principale erau cunoscute, dar nu și modul în care funcționau. Destul de devreme, organe cum ar fi ficatul, splina sau inima au ajuns să fie identificate ca bază fizică a minții. Atunci când a început să apară scrierea, inima a fost aleasă. Acest lucru este văzut prima dată în Egiptul Antic, unde inimă a fost văzută ca centrul vieții fizice, emoționale și spirituale și locul personalității. După cum vom vedea acest lucru este valabil și în cazul Indiei antice și Orientului Mijlociu. Buddha a plecat de la acest punct de vedere. Cu toate acestea, în unele locuri, au existat unele reveniri la utilizarea anterioară pre-budistă. Dar chiar și în această regresie, inima nu a avut aceeași proeminență pe care a primit-o în religiile teiste. Pentru a înțelege locul inimii în buddhism trebuie să o comparăm cu utilizarea în celelalte tradiții religioase majore.
În momentul în care a apărut budismul, gîndirea indiană era foarte avansată în speculații filozofice și religioase. De fapt, a existat o gamă largă de opinii filozofice și spirituale, toate avute loc într-o atmosferă de mare toleranță intelectuală. Ca parte a instruirii Prințului Siddhartha, care ar fi fost instruit în teoriile brahmanice ortodoxe, iar pe parcursul celor șase ani ai pregătirii sale, el s-ar fi confruntat cu puncte de vedere mai neconvenționale ale locuitorilor din pădure. Astfel, elemente ale învățăturii pre-budiste, care a fost respinsă, sunt la fel de importante pentru o înțelegere a opiniilor budiste, ca opinii reale propagate de Buddha însuși. Este nevoie să studiem această literatură pre-budista, pentru a vedea ce locuri i-au foste partizate minții și inimii.
Cea mai veche gândire indiană, gândirea vedică, nu conține multe lucruri care sunt utile cu privire la acest subiect. Religia vedică era o religie de sacrificiu și o mare parte din literatura ei a fost liturgică și a constat din invocarea zeilor care ar fi trebuit să prezideze asupra omului și a naturii. Vedele evită speculațiile filozofice și nu conțin mult referiri, ceea ce are o semnificație pentru problema pe care o avem în vedere.
Aceste întrebări au fost luate în considerare de către vizionarii upanișadici, care au dat mai întâi un loc central inimii în vechea tradiție religioasă indiană. Una dintre cele mai vechi vorbe Upanișade poate fi rezumată astfel: „Inima este lumea” (h.rdaya.m loka.h). Ea continuă apoi să identifice inima ca baza pe care se sprijină adevărul (h.rdaye hi eva satya.m); am), credința (h.rdaye hi eva sraddhâ), forma (h.rdaye hi eva rûpâ.ni), vorbirea (Váci), chiar și existența biologică (reta.h). Eliberarea tuturor acestora, are loc atunci când toată dorința, care locuiește în inimă este dată deoparte (sarve pramucyante KAMA voi 'sya h.rdi srita.h). Chăndogya Upanișad exprimă, de asemenea, o idee similară: „… ceea ce se extinde din lume până în prezent, extinde spațiul din interiorul inimii” (yâvan vA ayam âkâsa.h, TAVAN ESO 'ntar.hrdayâ âkâsa.h), adică tot ceea ce este semnificativ este conținut în inimă. Idei similare ar putea fi citate din alte vorbe Upanișade, de asemenea.
Buddha a respins această argumentare dezvoltată în Upanișadă. El a văzut în mod corect că accentul pus pe inima ca fiind cea mai importantă bază a existenței simțitoare, a condus la o metafizică falsă și în cele din urmă a crezut în divin și într-un suflet veșnic (Atman). De fapt, Chăndogya Upanișadă stabilește în mod clar această legătură între inimă și „suflet”:
„Cu adevărat nu Sinele rămâne în inimă. Acesta este în inimă cel care știe a merge zi de zi în lumea cerească.” (Sa vA esa ATMA h.rdi, eva tasyitad niruktam h.rdi ayam ITI tasmâd h.rdatam, Ahar Ahar vd EVAM-vit savrga.m lokam ETI).
Capitolul IV. Medicina hipocratică – din antichitate și până în prezent
IV.I. Date generale
În antichitatea greacă, medicina era a doua după matematică. Vechea civilizație greacă era la apogeu în jurul anului 400 î.Hr. Pe parcursul acestei perioade de timp, oamenii bolnavi se duceau la templele dedicate lui Asclepius, zeul grec al vindecării. La acel moment, un om pe nume Hipocrate a început să învețe că fiecare boală are numai cauze naturale. El este cunoscut ca marele medic antic grec. În medicină, medicii încă se referă la jurământul lui Hipocrate, instituit de Hipocrat, care este creditat cu punerea bazelor medicinei ca știință.
Galen s-a bazat pe teoria celor patru umori a lui Hipocrate, iar scrierile sale au devenit fundamentul medicinei din Europa și Orientul Mijlociu timp de secole. Medicii greci Herophilos și Paulus Aegineta au fost pionieri în studiul anatomiei, în timp ce Dioscoride Pedanios a scris un întreg tratat cu privire la practica farmacologiei.
Hipocrate a fost primul fizician cunoscut carea considerat medicina a fi o știință, și că ar trebui să fie separată de religie. El a scris jurământul lui Hipocrate, un jurământ pe care fiecare medic nou încă îl depune și în ziua de azi. El reflecta idealurile mărețe ale lui Hipocrate.
Hippocrate din Kos (460 î.Hr. – 380 î.Hr.) a fost un medic antic grec. El a fost numit „părintele medicinei”, și este în general considerat ca fiind una dintre figurile cele mai remarcabile în medicina din toate timpurile. El a fost un medic instruit la templu din Kos, și este posibil să fi fost un elev al lui Herodicos din Selimbria. Scrierile atribuite lui (Corpus Hippocraticum, sau „scrierile hipocratice”) au respins superstiția și magia primitivă ca „medicament” și au pus bazele medicinei ca o ramură a științei. Puține lucruri sunt de fapt cunoscute despre viața personală a lui Hipocrate, dar unele dintre realizările sale medicale au fost documentate de oameni, cum ar fi Platon și Aristotel.
Scrierile hipocratice au introdus confidentialițatea pacientului, o practică care este încă în uz astăzi. Acest lucru a fost descris sub Jurământul lui Hipocrate și alte tratate. Hipocrate a recomandat ca medicii să înregistreze descoperirile lor și metodele de medicație, astfel încât aceste înregistrări pot fi transmise și utilizate de alți fizicieni. Alte trăsături hipocratice de personalitate asociate cu abundența relativă a celor patru umori din organism sunt: flegma, bila galbenă, bila neagră, și sângele, și au avut o influență majoră asupra lui Galen și mai târziu asupra medicinei medievale.
Hipocraticum Corpus este o colecție de aproximativ șaizeci de tratate, cel majoritatea scrise între 430 î.Hr. și 200 d.Hr. Ele sunt de fapt un grup de texte scrise de către mai multe persoane diferite care dețin mai multe puncte de vedere diferite, în mod eronat grupate sub numele lui Hipocrate, probabil, la Biblioteca din Alexandria. Nici unul dintre textele incluse în Corpus nu pot fi considerate a fi fost scrise de Hipocrate însuși, iar unul dintre ele, cel puțin, a fost scris de către lui Polybus ginerele lui. Cea mai cunoscută dintre scrierile hipocratice este Jurământul lui Hipocrate; cu toate acestea, acest text cel mai probabil, nu este scris de Hippocrate însuși. O celebră regulă, onorată în timp, atribuită lui Hipocrate este „Primum non nocere” („în primul rând, nu face rău”); alta este „Ars longa, vita brevis” („arta este lungă și viața scurtă”).
Hipocrate prezintă schimbarea produsă prin moarte, sau de boala lungă, evacuări excesive, foame excesivă, și altele asemenea. Nasul este lăsat, ochii sunt scufundași în orbite, tâmplele goale pe dinăuntru, urechile reci și retractate, pielea de pe frunte tensionată și uscată, tenul livid, buzele atârnă, relaxate, și reci. Fața este așa-numită hipocratică deoarece a fost descrisă pentru prima data de Hipocrate.
În medicină, degetele lui Hipocrate sunt o deformare a degetelor și a unghiilor, care este asociată cu o serie de boli, mai ales a inimii și ale plămânilor. Hippocrate a fost, probabil, primul care documentat această patologie ca un semn de boală, și, prin urmare, fenomenul se numește ocazional degete hipocratice.
Astrologia medicală este un sistem medical antic care asociază diferite părți ale corpului, boli și medicamente, cu influența Soarelui, a Lunii și planetelor, împreună cu cele douăsprezece semne astrologice. Hipocrate, medicul grec, care este privit ca părintele medicinei, a insistat ca elevii să studieze astrologia, spunând: „Cel care nu înțelege astrologia nu este un medic, ci un prost”. Fiecare dintre semnele astrologice (împreună cu Soarele, Luna si planetele) sunt asociate cu diferite părți ale corpului uman. De asemenea, multe plante sunt menționate în vechi timpuri ca fiind fitoterapeutice „sub influența” planetelor. Acesta a fost folosită ca o codificare a proprietăților plantelor și utilizată pentru a crea amestecuri specifice diferitelor boli. Asociații ale semnelor cu părți ale corpului sunt următoarele:
-Berbec – cap, față, creier, ochi;
-Taur – gât, glanda tiroidă, tractul vocal;
-Gemeni – mâini, plamânii, umerii, mâinile, sitemul nervos;
-Rac – piept, sâni, stomac, tubul digestiv;
-Leu – inimă, piept, coloană vertebrală, partea superioară a spatelui;
-Fecioara – sistemul digestiv, intestinele, splina, sistemul nervos;
-Balanța – rinichi, piele, regiunea lombară, fese;
-Scorpion – sistemul reproducător, organele sexuale, intestinele, sistemul excretor;
-Săgetător – șolduri, coapse, ficat, nerv sciatic;
-Capricorn – genunchi, articulații, sistemul osos;
-Vărsător – glezne, gambe, sistemul circulator;
-Pești – picioare, degetele de la picioare, sistem limfatic, țesut adipos.
Banca lui Hipocrate sau scamnum a fost un dispozitiv inventat de Hipocrate, care a folosit tensiunea pentru a ajuta la rearânjarea oaselor. Este un precursor al dispozitivelor de tracțiune utilizate în ortopedia modernă, precum și a rack-ului, un instrument de tortură. Pacientul stătea pe o bancă, într-un unghi reglabil, și frânghii erau legate în jurul brațelor, taliei, și picioarelor, în funcție de tratamentul necesar. Vinciurile erau apoi folosite pentru a tensiona corzile, corectând curbura la nivelul coloanei vertebrale sau separarea unei fracturi cu suprapunere.
IV.2. Jurământul lui Hipocrate
Jurământul lui Hipocrate este un jurământ făcut în mod tradițional de către medici, în care anumite orientări etice sunt stabilite. Acesta este considerat a fi scris de Hipocrate, de către unii cercetători, dar acest lucru este disputat și în schimb gândit ca fiind scris de pitagoreici. O singură versiune tradițională este mai jos, dar există și altele.
Mai multe părți ale jurământului au fost eliminate sau reformulate de-a lungul anilor în diferite țări, școli și societăți, dar Jurământul încă rămâne una dintre puținele elemente ale medicinii care au rămas neschimbate. Cele mai multe școli au o anumită formă de jurământ, dar marea majoritate nu mai folosesc această versiune veche, care laudă zeii păgâni, pledează pentru practicarea de către bărbați, dar nu și de către femei, și interzice tăierea, avortul și eutanasia. De asemenea, lipsesc părți din Jurământul vechi și multe versiuni moderne sunt mai complexe etic, cum ar fi, testamente, sau aprobă avortul, etc.
„Jur pe Apollo medicul și Esculap, pe Higea și Panacea, și pe toți zeii și zeițele, că, în funcție de capacitatea mea și judecată, voi păstra acest Jurământ și poruncile lui: să-l socotesc pe cel care m-a învățat aceasta artă, la fel de drag ca părinții mei, să împart substanța mea cu el, și necesitățile sale să le îndeplinesc dacă este necesar; să mă uit la urmașii săi, ca și la frații mei, și să-i învăț această artă, dacă ei vor dori să o învețe, fără plată sau alt câștig; și că învățătura, și orice alt mod de instruire, o voi împărtăși proprilor mei fi, și celor ai profesorilor mei, și celor legați prin acest jurământ potrivit legii medicinei și nimănui altcuiva.
Voi urmări acel regim care, în funcție de capacitatea și judecata mea, consider că, este în beneficiul pacienților mei, și o să ma abțin de la orice este dăunător și rău.
Eu nu voi da niciun medicament mortal dacă mi se cere, și nici nu sugera vreodată vreun astfel de sfat; și tot așa nu voi da unei femei vreun medicament pentru a produce avortul. Cu puritate și cu sfințenie voi petrece viața mea și voi practica arta mea.
Nu voi tăia persoane ce suferă de piatră, ci voi lăsa acest lucru să fie făcut de oameni care sunt practicanți ai acestei lucrări. În orice casă voi intra, voi intra în ele în beneficiul bolnavilor, și mă voi abține de la orice act voluntar de ticăloșie și corupției; și nu voi seduce bărbați sau femei, sclavi și oameni liberi.
Oricare voi auzi sau vedea, în legătură cu practica mea profesională sau nu, în viața oamenilor sub tratemen, care nu ar trebui să fie vorbit cu străini, nu voi divulga, luînd în considerare faptul că toate aceste ar trebui să fie ținute secrete.
În timp ce voi continua să păstrez acest Jurământul neîncălcat, viața și arta mea sș se bucure de respectul oamenilor din toate timpurile! Dacă voi încălca și voi viola acest jurământ, contrariul să se întâmple!”.
IV.3. Istoria medicinii antice în Mesopotamia și Iran
Știința, inclusiv medicina are o istorie lungă în Orientul Mijlociu și Apropiat ce se duce înapoi până la perioada mesopotamiană antică (începând cu Sumerienii, anul 3000 î.Hr). Există mai multe înscrieri cuneiforme de la orașe la fel de vechi ca Uruk (2500 î.Hr.). Cea mai mare parte a tabletelor care mentionează practicile medicale, au supraviețuit în biblioteca Asshurbanipal din Ninive (668 î.Hr) Asiria. Până în prezent, 660 înscrieri medicale din această bibliotecă și 420 tablete din biblioteca unui medic din perioada neo-asiriană, precum și textele babiloniene și asiriene din Orientul Mijlociu au fost publicate. Marea majoritate a acestor tablete sunt rețete, dar există o serie de câteva tablete care au fost etichetate ca tratate. Una dintre cele mai vechi si cele mai mari colecții este cunoscută sub numele de „Tratul de diagnostic medical și prognoze„. Lucrarea se compune din 40 de înscrieri colectate și studiate de către savantul francez R. Labat. Cu toate că cea mai veche copie care a supraviețuit, a acestui tratat datează din jurul anului 1600 î.Hr., informațiile conținute în text este un amalgam de mai multe cunoștințe medicale mesopotamiene. Tratatul de diagnosticare este organizat în subsecțiuni distincte care acoperă tulburări convulsive, ginecologie si pediatrice. Pentru non-specialist sună ca magie și vrăjitorie. Cu toate acestea, descrierile bolilor demonstrează abilități precise de observare. Practic, toate bolile cunoscute, sunt descrise și acoperă neurologia, febra, viermii și trematodele, bolile venerice și leziuni ale pielii. Textele medicale sunt în mod esențial raționale, iar unele dintre tratamente, (cum ar fi sangerarea excesivă) sunt în esență aceleași ca tratamente moderne pentru aceeași condiție.
Bolile mesopotamiene sunt adesea puse pe seama spiritele preexistente: zei, fantome, etc, și fiecare spirit a fost considerat responsabil pentru doar o singură boală în oricare parte a corpului. Mitologiile antice spun povești despre boli care au fost aduse în lume prin forțe supranaturale. O astfel de forță fost Lamashtu fiica zeului suprem Anu, un teribil demon al bolii și al morții. A fost recunoscut faptul că diferitele organe ar putea pur și simplu o funcționare defectuoasă, cauzând boli. Remedii medicamentoase folosite pentru vindecare au fost utilizate în mod specific pentru a trata simptomele bolii, și se disting în mod clar de amestecuri de plante folosite ca ofrande pentru astfel de spirite.
Au existat două tipuri distincte de practicieni profesionali medicali în Mesopotamia antică. Primul tip de practicant este numit ashipu, care în texte mai vechi este identificat ca fiind un vrăjitor sau vrăjitoare medicală (vraci). Unul dintre cele mai importante roluri ale ashipu a fost de a diagnostica boala. În cazul bolilor interne sau a unor cazuri dificile ashipu determina care zeu sau demon cauzează bolii. De asemenea, el încerca să determine dacă boala a fost rezultatul unor erori sau al păcatului din partea pacientului. El prescria farmece și vrăji, care erau concepute pentru a alunga spiritul care provoaca boala. Ashipu putea recomanda, de asemenea, pacientului un alt tip de vindecător numit Asu. El era un specialist în remedii din plante, iar în texte este frecvent numit „medic”, deoarece el se ocupa cu aplicatii empirice al medicamentelor. De exemplu, în cazul rănilor, asu aplica spălări, bandaje, și punea plasturi. Cunoașterea asu în a aplica plasturi era de un interes deosebit.
Mulți dintre plasturii antici (un amestec de ingrediente medicinale aplicate pe o rană, de multe ori în locul unui bandaj) par să fi avut unele beneficii utile. De exemplu, unii dintre cei mai complicați plasturi presupunea amestecul la cald de rășină a plantelor sau a grăsimilor animale cu alcaline. Acest amestec special încălzit, avea funcția unui săpun, care ajuta pentru a îndepărta infecțiile bacteriene. Cei doi practicanți lucrau împreună și uneori puteau avea ambele calități.
O altă sursă textuală de dovezi cu privire la aptitudinile medicilor mesopotamiani vine din Codul de drept al lui Hammurabi (1700 î.Hr.). Există mai multe texte care arată răspunderea medicilor care au efectuat o intervenție chirurgicală. Aceste legi afirmă că un medic era considerat responsabil pentru erori și eșecuri chirurgicale. Având în vedere că legile menționau doar o responsabilitate în legătură cu „utilizarea unui cuțit”, se poate presupune că medicii nu erau răspunzători pentru orice greșeli non-chirurgicale sau încercări nereușite de a vindeca o boală. În conformitate cu aceste legi, atât compensarea pentru succesul chirurgului cât și răspunderea chirurgului pentru nereușită erau determinate de starea pacientului său. Prin urmare, în cazul în care un chirurg opera și salva viața unei persoane cu statut important, pacientul trebuia să plătească mult mai mult în comparație cu salvarea vieții unui sclav.
Cu toate acestea, în cazul în care o persoană cu statut înalt murea ca urmare a intervenției chirurgicale, chirurgul risca să i se taie mâna. Dacă un sclav murea chirurgul trebuia doar să plătească suficient pentru a înlocui sclavul. Cel puțin patru înscrieri de lut au supraviețuit, scrieri care descriu o procedură chirurgicală specifică. Trei sunt ușor de citit și par să descrie o procedură în care un asu face o tăietură în pieptul pacientului pentru scurge puroiul din rană. Celelalte două texte chirurgicale aparțin colecției de scrieri intitulate ”Prescrieri pentru boli ale capului”. Unul dintre aceste texte menționează cum un asu răzuire cu cuțitul, craniul pacientului. Tableta chirurgicală finală menționează îngrijirea postoperatorie a unei răni chirurgicale. Această tabletă recomandă aplicarea unui pansament care constă în principal din ulei de susan, care acționa ca un agent anti-bacterian.
Este greu de identificat unele dintre medicamentele menționate în tablete. Adesea, asu foloseau nume metaforice pentru medicamente comune, cum ar fi „grăsime de leu”. Dintre medicamentele care au fost identificate, majoritatea erau extracte din plante, rășini sau condimente. Multe dintre plantele încorporate în repertoriul medicamentos asu aveau proprietăți antibiotice, în timp ce, mai multe rășini și multe condimente au o anumită valoare antiseptică, și mascau mirosul unei răni urât mirositoare. Dincolo de aceste beneficii, este important să se țină seama de faptul că atât produsele farmaceutice cât și acțiunile medicilor antici trebuie să fi avut un efect placebo puternic. Pacienții credeau, fără îndoială, că medicii erau capabili să-i vindece. Prin urmare, vizitarea medicul psiholog putea consolida noțiunea de sănătate și bunăstare. Temple aparținând zeilor și zeițelor vindecătoare erau, de asemenea, folosite pentru îngrijirea sănătății. Gula a fost unul dintre cei mai semnificativi zei vindecători. Excavațiile acestor temple nu prezintă semne că pacienții au fost adăpostiți la templu în timp ce aceștia erau tratați (așa cum a fost cazul cu templele ulterioare ale Asclepios din Grecia).
Cu toate acestea aceste temple au fost locuri pentru diagnosticul bolilor și au conținut biblioteci, unde erau adăpostite mai multe texte medicale utile. Principalul centru de îngrijire a sănătății era casa. Majoritatea asistenței medicale era furnizată în casa proprie a apcienților, cu familia care acționa în calitate de îngrijitor. În afara casei, alte locuri importante pentru vindecare religioasă erau râurile din apropiere. Acești oameni credeau că râurile aveau puterea de a ține departe substanțele și forțele răului care erau cauza bolii. Uneori, o colibă mică era creată, fie în apropierea casei sau râului pentru a ajuta pacientul și familia lui.
În timp ce mulți dintre acțiunile de bază ale medicinei, cum ar fi bandajarea și colecția de texte medicale, a început în Mesopotamia, alte culturi dezvoltau aceste practici în mod independent. În Mesopotamia multe dintre tehnicile antice au dispărut, după ce au supraviețuit timp de mii de ani. Medicina egipteană pare să fi avut influența cea mai de durată asupra dezvoltării ulterioare a medicinei, prin intermediul grecilor. În secolul V î.Hr. istoricul grec Herodot a comentat cu privire la practicile medicale curente dinn Egipt; „Arta de vindecare este la ei divizată, astfel încât fiecare medic tratează o afectiune si nu mai multe. Egiptul este plin de medici, unii tratează boli ale ochilor, alții ale capului, alții ale dinților, alții ale stomacului și alții boli nespecificate”.
Textele antice egiptene ale Vechiului Regat (2635-2155 î.Hr.) conțin cel puțin 50 de medici, în principal, din numele lor de pe morminte. Perioadele ulterioare dau, de asemenea, informații detaliate cu privire la medici si practica lor. Desi cei mai mulți medici erau bărbați, medici de sex feminin au existat, de asemenea. Titlul „Doamna directoare a doamnelor medic” demonstrează existența unui grup de femei care au practicat ca medici. Medicii erau analfabeți, unii erau cărturari și alții erau preoți, în același timp. Cei mai mulți moșteneau profesia de la părinții lor, dar este necesar să fie instruiți în domeniu. Profesia era organizată ierarhic cu un Medic-șef pe cea mai înaltă funcție și titluri mai mici urmau, cum ar fi Maestru al Medicilor, Director al Medicilor, inspector al Medicilor, medici practicanți și personal auxiliar, cum ar fi îngrijitorul etc. Textele descriu bandajul, diagnosticul, tratamentele si prescriptiile.
Procesele de chirurgie și mumificare folosite de vechii egipteni uimesc încă expertii moderni. Toate bolile majore și așteptate sunt cunoscute și tratate, bolile sunt atribuite spiritelor, fantomelor și răzbunării zeilor și zeițelor. Textele acoperiră și ginecologia, fertilitatea, sterilitatea, sarcina, contracepția și avortul. Femeile erau testate pentru a se decide dacă acestea ar putea concepe copii sau nu. Cu toate acestea egiptenii au fost în spatele medicilor babilonieni care au mers mai departe și au proiectat primele teste de sarcină cunoscute în istorie. Acest test implica plasarea în vaginul femeii, a unui tampon impregnat cu sucul de la diferite plante într-o soluție de alaun. Acest tampon era lăsat în poziție, fie peste noapte fie timp de trei zile. Sarcina sau non-sarcina era indicată prin modificări de culoare între roșu și verde. Testul utiliza valoarea pH-ului secreților vaginale ale femeii, pentru a determina sarcina.
Gândirea rațională și observația sonoră medicală erau folosite alături de magie și vrăjitorie. Magia se baza pe presupunerea că un obiect cu anumite calități, sau o acțiune de un anumit tip, ar putea fi folosite pentru a crea o acțiune simpatică (vindecare), sau pentru a respinge ceva rău. Elementele magice au fost incluse în textele medicale și au fost adăugate la prescripții și medicamente adecvate pentru tratamentul bolilor. Anumite condiții cum ar fi sterilitatea și impotența la bărbați utilizau pe scară largă magia, în timp ce alte boli mai ușoare se bazau în principal pe tratamente medicamentoase. Inima a fost studiată extensiv cu artereel, cu toate acestea, nu este clar dacă înțelegeau pe deplin circulația sângelui. De fapt, inima a fost considerată ca fiind organul rațiunii în locul creierului, deși acest organ mai târziu a fost intens studiat, de asemenea. Anatomia era bine înțeleasă și disecția era o procedură comună.
Există mai multe papirusuri medicale care fac descrieri detaliate ale procedurilor chirurgicale și ale altor teme legate de medicină. Colectiile sunt masive și cunoștințele medicale sunr organizate și detaliate. O astfel de organizare a cunoașterii este o condiție prealabilă pentru progrese majore în domeniul științei. Într-adevăr, grecii au folosit pe scară largă știința și medicina egipteană și au creat propria lor scoală de medicină care a dominat vechile civilizatii ulterioare, timp de secole. Până în momentul când Hipocrate a început medicina științifică în Cos, orașul său natal, orașul era deja sediul Asclepiadae, o asociație profesională a medicilor sub patronajul lui Asclepios, zeul vindecării. Ei erau familiarizați cu toate cunoștințele medicale mesopotamiene și egiptene și utilizau pe scară largă astfel de texte. Cu toate acestea medicina greacă se baza pe cunoștințe empirice și separa supranaturalul de informațiile științifice.
Prima dinastia iraniană majoră, cea Achaemenidă (550 î.Hr.), a promovat dezvoltarea culturii și științei pe scară largă. Marii cărturari, cum ar fi filosoful Heraclit din Efes, astronomul babilonian Kidinnu chiar și istoricul Herodot erau supuși persani. Culturile antice egipteană, babiloniană, elamită și alele au continuat să existe și să se dezvolte. Medicii babilonieni erau în toate teritoriile și serveau tuturor oamenilor, inclusiv perșilor. Xenofon relatează că atunci când soldații greci care au servit sub Cyrus cel Tânăr, au trecut prin teritoriul babilonian, au descoperit un număr suficient de medici, chiar și în sate, pentru a trata războinici răniți. Textele descriu modul în care medicii utilizau medicina, rugăciunile și magia, ei modelând adesea imagini ale unor spirite rele din lut și le sfărâmau, în scopul de a restabili sănătatea bolnavului.
Achaemenizii au făcut Babilonul una din capitalele lor majore și utilizau pe scară largă textele de la bibliotecile din templu. Biblioteca si muzeul din Persepolis au fost construite pentru a rivaliza cu arhivele babiloniene celebre în lumea antică. Medicii greci si egipteni au fost invitați să se alăture curții Achaemenide și au servit casei regale. Perșii au adoptat, de asemenea, tradiția de a plăti medicilor în funcție de grad și de gen. Arhivele din Persopolis indică faptul că medicii si moașele care livrau băieți erau plătiți dublu față de suma pe care o primeau atunci când copilul livrat era o fată. Înregistrările nu indică pedepse severe în cazul în care persoana bolnavă murea, așa cum a fost cazul Codului lui Hammurabi. Textele arată, de asemenea, liste de plante, plante aromatice și alte substanțe utilizate în scopuri medicinale. Medicamentele erau luate pe plan intern; mercur, antimoniu, arsenic, sulf și grăsimi de animale erau, de asemenea, prescrise. Toate erau în principiu aceleași ca medicamentele și rețetele babiloniene.
La un momentdat Darius a ordonat ca un reprezentant să se întoarcă în Egipt, în scopul de a restabili casa de viață, care se ocupă cu medicina și era ruinată; „În timp ce Majestatea Sa a fost în Elam el mi-a ordonat mie (Udjahorresne), să mă întorc în Egipt. Le-am dat tot ce este util și toate instrumentele lor indicate de scrieri, așa cum au fost înainte. Maiestatea Sa a făcut acest lucru, deoarece el cunoaște virtutea acestei arte de a recupera orice om bolnav”. Dinastiile ulterioare ale seleucizilor și parților au urmat aceleași tendințe, știința fiind mai multă influențată de artă greacă, datorită prezenței masive a grecilor în zonă. Cu toate acestea înflorirea științei și tehnologiei a avut loc în perioada sassanidă cu centru major de învățare la celebra universitate Jundaishapur.
Regele sassanid, Khosrow Anoshirvan este menționat de mulți istorici și biografi ca fiind un promotor major al tuturor științelor, inclusiv al filosofiei și medicinei. Într-un text pahlavi, sub numele de (Karnamag), el este citat în următorul text: ”Am făcut cercetări cu privire la regulile locuitorilor Imperiului Roman și statelor indiene. Noi nu am respins pe nimeni din cauza religiei lor diferită sau a originii. Nu ne-am ținut cu strășnicie departe de ceea ce ei afirmă. Și, în același timp, nu am disprețuit să aflăm ceea ce spun. Căci este un fapt, ca având cunoașterea adevărului și a științelor și a le studia este cel mai mare lucru cu care un rege se poate împodobi. Și lucrul cel mai rușinos pentru regi este să aibă dispreț de învățare și să le fie rușine de explorarea științelor. Cel care nu învață nu este înțelept”.
Filosofii greco-sirieni vorbind de creștinii și creștinii nestorieni care fugeau de persecuția conducătorilor bizantini, spunea că erau primiți de către Anoshirvan și au fost puși să traducă texte grecești și siriene în Pahlavi. Pavel persanul și-a dedicat operele logice, regelui. Filozoful grec Priscianus Lydus a scris o carte, ca răspuns la întrebările regelui privind o serie de subiecte în fizica aristotelică, teoria sufletului, meteorologie și biologie. Textul religios sassanid, Dinkard arată familiarizarea cu toate aceste subiecte, în special fizica aristotelică. Cărți de medicină, astronomie, Almagest (de Ptolemeu), Organon de Aristotel și o serie de texte în meserii și abilități au fost traduse din greacă. Creștinii sirieni, în special, a jucat un rol important în comunicarea științelor și a cunoașterii grecești perșilor.
Faimoasa universitate și spitalul din Jundaishapur construit mai devreme, a atins maximul în timpul lui Anoshirvan. Istoricul musulman Qifiti (secolele 12-13 d.Hr), în cartea sa „Istoria învățaților” spunea următoarele: „În al douăzecilea an al domniei lui Khosrow al II-lea (Anoshirvan) medicii din Jundaishapur s-au strâns pentru un simpozion stiintific din ordinul regelui. S-au înregistrat dezbaterile lor. Această sesiune memorabilă a avut loc sub președinția lui Jibril Durustabad, medicul lui Khosrow, în prezența lui Sufistai si colegilor săi, împreună cu Yuhanna și un număr mare de medici”.
Este probabil ca învățătura medicală se se fi asemăna cu cea din Alexandria, cu o oarecare influență din Antiohia. Acest spital și centrul medical a devenit modelul pe care toate școlile și spitalele ulterioare islamice, urmau să fie construite. Istoricii musulmani anteriori, cum ar fi Maqdisi (secolul al 10-lea) menționează școala medicală din Khuzistan și numele asociatilor și practicienilor celebri ai acesteia. Celebrul scriitor și traducător, Burzoy care a tradus cartea indiană de fabule Panchatantra (mai târziu, Kalila wa-Dimna) pentru Anoshirvan a fost, de asemenea, un medic binecunoscut în Nishapur. Prima scriere a unui medic musulman, a fost cea a lui Harith bin Kalada, care a studiat la Școala Medicală Jundaishapur. În Jundaishapur, tradiții științifice grecești, indiene și persane au fost asimilate. Materialul științific indian în astronomie, astrologie, matematică și medicină a fost tradus și în Pahlavi, împreună cu medicina chineză pe bază de plante și religie. Cărțile au fost păstrate la universitatea și bibliotecile regale și medicina greacă bazată pe lucrările lui Hippocrate și ale lui Galen a dominat aceste discipline.
Istoricii musulmani de mai târziu se referă la biblioteca imperială sassanidă drept Casa Cunoaștere (Bayt al Hikmat). Biblioteca a funcționat și ca un loc în care au fost transcrise și păstrate notările istorice și literare iraniane. În același timp, acesta a fost un loc în care traducători calificați angajați și alți specialiști au lucrat pentru a păstra, adăuga, copia, ilustra, scrie și traduce cărți. Multe cărți din domeniul științelor și filozofiei au fost traduse de către perși, greci, sirieni și savanți ce vorbeau aramaica în arabă și în cele din urmă, au ajuns în Spania musulmană și Europa de Vest. Persia și Bizanțul au dominat zona înainte de apariția Islamului. Acesta din urmă a fost o continuare a Imperiului Roman de Răsărit și sediul artei, culturii și civilizației greco-romane. Alexandria și Constantinopolul erau centre majore ale activității intelectuale, cu teatre, biblioteci și universități. În plus față de orașe mari precum Alexandria, Constantinopol și Ierusalim, intelectualii și oamenii de știință au dus ideile de la Edessa în vest, prin Nisbis si Mosul (Irak) până în Marv și Jundaishapur în vestul Persiei.
Cucerirea Islamică din secolul al 7-lea, a unit estul și vestul, prin îmbunătățirea comerțului și a dus la progrese în editarea carților prin introducerea unor tehnici avansate, de fabricare a hârtiei, din China. Cu toate acestea orașe și biblioteci majore au fost distruse, araba în cele din urmă a devenit limba universală a imperiului și convertirea forțată la Islam a amenințat identitățile naționale și culturile locale. Biblioteca de Imperială din Ctesiphon era pierdută. Întregul oraș a fost distrus în totalitate și nu a mai fost reconstrit din nou. Distrugerea unor astfel de biblioteci majore, corelată cu creșterea utiliării limbii arabe, a arătat clar savanților și intelectualilor că toate cunoștințele pre-islamice și identitățile naționale era în pericol să fie distruse total și trebuiau să fie conservate. S-au făcut eforturi masive și eroice, iar rezultatul a fost formarea unei mișcări dinamice și importante în traducere timp de aproape 200 ani până secolul al 10-lea. Mișcarea a început în Damasc, în timpul Omeiazilor și a înflorit în vremea Abbasizilor în Bagdad (754 î.Hr). Toate textelor majore grecești, siriene, persane și indiane, care supraviețuiseră, au fost traduse în arabă și neo-persană. Traducerile pre-abbaside din pahlavi, au inclus texte religioase, literare, științifice și istorice majore. Nawbakht, astrologul curții și fiul său, Abu Sahl și alți colegi Farazi și Tabari și mulți alții, sponsorizați de familia Barmakid (miniștrii de seamă la începutul anilor abbasizii, care au fost uciși mai târziu), au tradus și promovat texte Pahlavi în arabă și neo-persană. Ei au fost toți iranienii și vizau includerea culturii sassanide în ideologia abbasidă pentru a garanta continuitatea patrimoniului iranian. Familii învățate creștine și evreiești de la curtea sassanidă persană, cum ar fi familiile Bukhtishu și Hunyan au fost, de asemenea, mari traducători ai scrierilor siriene, grecești, pahlavi și a altor texte în arabă. Ambele familii au servit la Universitatea Jundaishapur de generații și au contribuit la fondarea Spitalului Adudi si a Școlii Medicale din Bagdad.
Medicul nestorian, Jabrail Ibn Bakhtishu era șeful Universității Jundaishapur când a fost chemat la Bagdad în 148 d.Hr., ca medicul curții pentru Califul al-Mansur. Mai târziu a fost însărcinat cu construirea primului spital (Bimarestan sau Maristan) în oraș, pe baza modelului siro-persan deja existent la Jundaishapur. S-a întors în Iran, dar mulți membrii ai familiei sale au servit abbasizilor pentru o lungă perioadă de timp.
Bagdadul, o suburbie a Ctesifonului a fost construit în anul 762 d.Hr. de al-Mansur. Biblioteca Regală din Bagdad a fost bazată pe modelul sassanid și a fost, de asemenea, numită Casa Cunoașterii (Bayt al-Hikmat) și, ca biblioteca regală persană a devenit un centru de învățare și a atras oameni de știință și intelectuali deopotrivă, și mulți dintre directorii ei au fost fie iranieni, fie de origine iraniană. Bagdadul însuși a devenit urmașul tradițiilor științifice și gândirii alexandrine și persane. Spitalul Adudi, a fost construit în conformitate cu instrucțiunile marelui Medic iranian Razi (limba latină Rhazes, el era din Ray) și se semăna cu marele spital din Jundaishapur. Se spune că, în scopul de a selecta cel mai bun loc pentru spital, el a agățat bucăți de carne în diferite cartiere din oraș și a urmărit putrefacția lor și a ales locul unde putrefacția a fost cea mai lentă și mai puțină. La începuturile sale, el a avut 24 de medici în personal, inclusiv specialiști fiziologi, oculiști, chirurgi și asistenți. Istoricii au menționat că spitalul era ca un mare castel cu alimentare cu apă din Tigru și toate caracteristicile palatelelor regale.
Medicina a rămas dominată de tradiția greacă, prima care a separat știința de puterile supranaturale și de spirite. În jurul anului 450 î.Hr., italianul de origine greacă, filozoful și medicul Alcmaeon a început să laseze noua teorie că boala era cauzată de un dezechilibru fundamental în organism între anumite calități opuse, cum ar fi căldura și frigul (Sardi / garmi), sau umezeala și deshidratarea (tari / khoshki). Această teorie a fost preluată și elaborată de Hipocrate (460-377 î.Hr), care a ignorat complet prezumția cauzelor spirituale ale bolii. El a presupus ca sănătatea rezulta din influența egală a patru „umori” corporale, care erau similare cu cele patru elemente ale fizicii grecești (pământ, apă, aer și foc). Sângele, flegma, și două tipuri de bilă au fost asociate cu patru organe majore, inima, creierul, ficatul si splina, cu cele patru anotimpuri și cele patru vârste ale omului: copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Devierile de la echilibrul perfect duceau la producerea a patru boli. Terapiile constau în încercarea de a restrânge umorul hiperactiv încurajând în același timp ceilalți umori.
Cinci secole mai târziu marele medic grec, Galen (130-200 d.Hr) a concluzionat că sângele era fabricat în ficat din materialul furnizat de stomac. El a postulat de asemenea, alte două sisteme de lichid esențial. Unul avea originea în inimă și era dus de artere. Celălalt „anima” (sufletul sau principiul vieții) pornea de la creier, prin intermediul căilor nervoase. Cu toate că nici unul nu sunt corecte cu toate acestea, studii anatomice meticuloase ale lui Galen și metoda logică au oferit un punct de plecare pentru dezvoltarea medicinei moderne. Odată ce această moștenire și cunoaștere greacă a fost tradusă în limba arabă a devenit universală și a înlocuit cele mai multe tradiții și școli mai vechi. Oamenii de știință greci, persani, arabi și indieni au rafinat ideile asimilate și până în secolul al 12-lea a fost realizat un progres lent spre înțelegerea cauzei organice a bolii.
Concluzii
Deși medicii arabi au făcut salturi în studiul anatomic, în timpul Evului Mediu, o mare parte din aceste studii au fost pierdute sau suprimat de către Biserică, autopsiile fiind scoase în afara legii, mulți au fost forțați să se bazeze pe descrierile timpurii ale acestor medici și nimic altceva. Aceste descrieri au avut tendința de a descrie inima într-una din cele două moduri, în căutarea a ceva palpabil, s-a ajuns la modalități deferite de reprezentare a inimii.
În ceea ce privește probele directe, inima apare într-un manuscris francez din secolul al 13-lea care este scris de un autor necunoscut, unde este prezentată o simplă poveste poveste de dragoste numit ,,Roman de la Poire” (Romance of pere). Manuscrisul este acum faimos deoarece a oferit una dintre cele mai vechi imagini cunoscute ale inimii într-un sens metaforic. Forma sa este comparată cu cea a unui con conifer, în conformitate cu literatura medicală cunoscută din timp. În jurul același timp, în secolul al 13-lea, steagul regal al regilor Danemarcei a descris în mod vizibil simbolul inimii.
De aici, mulți alții au început să folosească același simbol de bază. Chiar dacă inima a avut un înțeles diferit. În următoarele câteva sute de ani, mai multe evenimente au contribuit la popularitatea inimii. În mod ironic, deși Biserica a jucat un rol important, oamenii fiind conștienți de o inimă umană reală și de modul cum arată ea, ea a fost, de asemenea, parte integrantă în răspândirea simbolului inimii. Mai exact, așa-numita ,,Preasfânta Inimă a lui Isus” despre care am vorbit mai sus.
Din punct de vedere fizic, această Inimă sacră este foarte asemănătoare cu simbolul inimii moderne, deși, în general, este înfățișată înconjurat de spini și, uneori, reprezentată pe foc. Biserica Catolică a folosit acest simbol pe scară largă în secolele următoare.
Cu toate acestea, după cum s-a menționat anterior, până la acel punct simbolul și utilizarea acestuia pentru a descrie o inimă umană a fost deja bine cunoscute și utilizate în mod obișnuit de către artiști și alții, pentru câteva secole. Acesta a fost folosit chiar de liderul Reformei protestante a lui Martin Luther când a supervizat dezvoltarea hainei lui de arme, "Luther Rose", în 1519, peste un secol și jumătate înainte de viziunea cu Sfanta Margareta. Luther a spus despre proiectarea hainei lui de arme într-o scrisoare scrisă în 1530.
Un alt lucru important s-a întâmplat care a ajutat la popularizarea inimii ca simbol, și care au precedat, de asemenea, viziunea Inimii Sacre, adăugarea ei pe cărțile de joc. În cele din urmă, deși o presiune religioasă asupra lumii medicale s-a diminuat în secole mai târziu și cunoștințele anatomice a fost în cele din urmă raspandite, cantitatea mare de atenție artistică, poetică și comerciala date simbolului inimii nu numai că a văzut că a supraviețuit, dar prospera ca simbol atât inima omului, cât și pentru iubire. În ciuda faptului că dragostea nu își va pierde ideea de reprezentare prin inimă, modul în care este percepută inima în religie este pe cale să se schimbe prea curând.
Bibliografie
Amidon, Stephen; Amidon, Thomas, Masinaria sublima: o biografie a inimii umane, Editura All, București, 2012;
Biblia, apărută cu binecuvântarea PF Teoctist, Editura EIBMBOR, București, 2009;
Boyadjian, Noubar, The Heart: its History, its Symbolism, its Iconography and its Diseases, Esco Books Publisher, Pheonix,1985;
Dostoevski, Fiodor, Crimă și pedeapsă, Editura Polirom, Iași, 2011;
Freedom, Robert M, The Natural and Modifed History of Congenital Heart Disease, Blackwell, Toronto, 2004;
Fuchs, Thomas, The Mechanization of the Heart: Harvey & Descartes, Boydell and Brewer Publishing, London, 2001;
Hoystad, Ole Martin, A History of the Heart, Reaktion Books Publishing, London, 2009;
Kyabgon, Traleg, Rinpoche, Sogyal, The Essence of Buddhism: An Introduction to Its Philosophy and Practice, Shambhala Publishing, Boulder, 2014;
Lazikani, Ayoush S., Cultivating the Heart: Feeling and Emotion in Twelfth- and Thirteenth-Century Religious Texts, University of Wales Press Publishing, London, 2015;
Miller, William, A christian's response to islam, Phillipsburg, NJ: Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1976; Ten Muslims Meet Christ;
Paul, Tessa, The Complete Illustrated History of Catholicism & the Catholic Saints: A Comprehensive Account Of The History, Philosophy And Practice Of Catholic … And A Guide To The Most Significant Saints, Southwater Publishing, London, 2014;
Pearsall, Paul, The Heart's Code: Tapping the Wisdom and Power of Our Heart Energy, Broadway Books, Portland, 1999;
Perry, John Weir, The Heart of History: Individuality in Evolution , State Univ of New York Pr Publishing, New York, 1977;
Peto, Hames, The heart, Yale University Press Publishing, Londo, 2007;
Pitts-Taylor, Victoria, Cultural Encyclopedia of the Body , Greenwood Publishing, Indiana, 2008;
Stolnici, Bălăceanu, Anatomiști în căutarea sufletului, Editura Albatros, București, 1981;
Tregubov, AndrewThe Light of Christ: Iconography of Gregory Kroug : Text and Photographs, St Vladimirs Seminary Pr, 1990;
Vinken, Pierre, The Shape of the Heart: A contribution to the Iconology of the Heart. The Netherlands, Esevier, 1999;
Young, Louisa, The Book of the Heart, Random House Inc Publisher, New York, 2004;
http://documents.tips/documents/andrei-plesu-despre-inima.htm
http://elibrary.ibc.ac.th/files/private/Wisdom-Nectar-Tibetan-Buddhism.pdf,
http://europepmc.org/backend/ptpmcrender.fcgi?accid=PMC324754&blobtype=pdf;
http://www.iausdj.ac.ir/ostad/DocLib71/A_Dictionary_of_Literary_Symbols__2007.pdf;
http://www.islamcluj.ro/pdf/coran.pdf;
https://www.kofc.org/un/en/resources/cis/cis323.pdf;
Sursa http://www.nasonline.org/publications/biographical-memoirs/memoir-pdfs/lacey-john.pdf;
http://www.polin.pl/en/system/files/attachments/ewa_klekot-a_broken_continuity_of_memory_and_objects.pdf;
https://www.sacredheart.edu/media/sacredheart/academics/ugcatalog15-16/Catholic-Studies.pdf,
http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2011/08/stoeckl_after_subject.pdf;
https://treceri.wordpress.com/2010/10/20/andrei-plesu-despre-inima-fragmente-dintr-o-conferinta/;
https://www.usc.edu/schools/college/crcc/private/cmje/religious_text/The_Message_of_The_Quran__by_Muhammad_Asad.pdf;
=== 35e5f2534e91db73ac29eb98188c2ee69e31ddec_396275_1 ===
Inima este organul uman fără de care omul nu poate trăi, dar paradoxal, ea ocupă o semnificație aparte pentru oamenii îndrăgostiți, fiind un simbol al dragostei în societatea contemporană, după ce secole de-a rândul a fost percepută ca centru al vieții spirituale sau ca loc al nașterii păcatului.
Totodată, inima este organul la care ne raportăm atunci când vorbim despre afecțiuni de sănătate, semnificația sa fiind ușor morbidă. Pentru teologi, însă inima este cealaltă dimensiune a dualității omului (omul este trup și suflet), iar în aristotelism, sufletul își avea lăcașul în inimă. Inima este un element central în spiritualitatea ortodoxă. Acest lucru este biblic: dacă inima ta este curată, acțiunile tale sunt pure. Dacă inima ta este impură, deci va fi acțiunile tale.
În tradiția noastră ortodoxă, inima este mai mare decât mintea, iar mintea este situată în inima; combinația este menționată ca nous. Inima nu este identificată cu inima fizică, dar se înțelege să fie centrul existenței noastre spirituale.
Dumnezeu își reședința în inimă, iar Hristos se referă la acest aspect atunci când vorbește de ,,Împărăția lui Dumnezeu, care este o dimensiune spirituală a curăției umane. Inima este locația pentru sentimentele noastre, pentru voința noastră, cât și pentru gândirea noastră. Inima, este una doar atunci când voința și gândirea sunt la fel cu inima. La om, în viața de zi cu îi, se utilizează ideea că mintea nu ascultă de inimă.
De-a lungul timpului inima a avut o semnificație diferită în funcție de specificul interesului celui care-și exprimat punctul de vedere. Pe alocuri, acest punct de vedere a fost regăsit și în perspectiva altor discipline de studiu. Prin urmare, în lucrarea de față ne-am propus să analizăm semnificația inimii ca simbol, în gândirea religioasă și mitică, în medicină, precum și în publicitate.
=== 35e5f2534e91db73ac29eb98188c2ee69e31ddec_396282_1 ===
Inima este organul uman fără de care omul nu poate trăi, dar paradoxal, ea ocupă o semnificație aparte pentru oamenii îndrăgostiți, fiind un simbol al dragostei în societatea contemporană, după ce secole de-a rândul a fost percepută ca centru al vieții spirituale sau ca loc al nașterii păcatului.
Totodată, inima este organul la care ne raportăm atunci când vorbim despre afecțiuni de sănătate, semnificația sa fiind ușor morbidă. Pentru teologi, însă inima este cealaltă dimensiune a dualității omului (omul este trup și suflet), iar în aristotelism, sufletul își avea lăcașul în inimă. Inima este un element central în spiritualitatea ortodoxă. Acest lucru este biblic: dacă inima ta este curată, acțiunile tale sunt pure. Dacă inima ta este impură, deci va fi acțiunile tale.
În tradiția noastră ortodoxă, inima este mai mare decât mintea, iar mintea este situată în inima; combinația este menționată ca nous. Inima nu este identificată cu inima fizică, dar se înțelege să fie centrul existenței noastre spirituale.
Dumnezeu își reședința în inimă, iar Hristos se referă la acest aspect atunci când vorbește de ,,Împărăția lui Dumnezeu, care este o dimensiune spirituală a curăției umane. Inima este locația pentru sentimentele noastre, pentru voința noastră, cât și pentru gândirea noastră. Inima, este una doar atunci când voința și gândirea sunt la fel cu inima. La om, în viața de zi cu îi, se utilizează ideea că mintea nu ascultă de inimă.
De-a lungul timpului inima a avut o semnificație diferită în funcție de specificul interesului celui care-și exprimat punctul de vedere. Pe alocuri, acest punct de vedere a fost regăsit și în perspectiva altor discipline de studiu. Prin urmare, în lucrarea de față ne-am propus să analizăm semnificația inimii ca simbol, în gândirea religioasă și mitică, în medicină, precum și în publicitate.
Concluzii
Am analizat modul în care simbolul inimii a devenit popular, prezentând o evoluție a acestuia în trecut. Ulterior am mers mai departe și am analizat gândirea religioasă în raport cu inima. Din cauza naturii dinamice, inima oscilează între bine și rău, între lumină și întuneric. Prin intermediul motorului vieții noastre, acare este inima suntem mereu înșirate între bine și rău, între lumină și întuneric, între viață și moarte.
Inima, în medicină a beneficiat de atenția cuvenită încă din antichitate și chiar în Evul Mediu, când istoria ne relatează că era interzisă cercetarea pe cadavre pentru a afla cum funcționează ea. Pe parcurs, nu numai că ea a putut fi analizată, dar s-au realizat mulaje cu forma inimii pentru a susține cercetarea în medicină. La Andrei Pleșu, inima este organul cu care ,,simți lumea” și ,,îți pasă de ea”. Cu alte cuvinte, inima este elementul care umanizează din organele omului. Poate tocmai de aceea, cei de la VISA au mers pe ideea de asociere a inimii cu sistemul de plată VISA. Inima bate mereu pentru om, la fel și VISA face parte din viața noastră cotidiană.
Sistemul de plăți Visa este întotdeauna de ajutor, indiferent de ce facem. Deci, strategia de promovare VISA pentru sponsorizarea jocurilor olimpice au inclus și un spot publicitar, în care compania celebrează inima omului. Inima prezentată în reclamă este inima în mărime și culoare naturală. Aceasta bate neîncetat ca semn de susținere în cele mai importante momente din viața omului. Filmul a desfășoară ca un dublu narativ. Pe de o parte, un portret al unui atlet care se pregătește pentru Jocurile Olimpice de la Rio. Pe de altă parte, inima lui în lucru în spatele scenei, propulsând-l spre marele momentul său: un salt lung uluitor. Am putea încadra acest motiv ca fiind unul romantic, precizând totodată că apogeul iubirii față de o persoană constă în oferirea propriei inimi.
Chiar în istoria acestei țări, Regina Maria își scoate inima și o lasă ca dar țării sale, România. Această oferire este una la propriu și la figurat, ea reprezentând dragostea de țară a unui monarh ce a trăit în perioada romantică. Dar până la perioada Reginei Maria a României, inima a fost obiectul țintit de Cupidon ca metodă a îndrăgostirii. Cu alte cuvinte, vorbim de o semnificație a inimii în mitologia greacă.
Lucrarea de față a făcut obiectul incursiunii în tainele modului în care inima a fost reprezentată în artă, în scrierile religioase, ca simbol pentru cele patru cărți de joc, în medicină, în istorie, în cultul împăraților europeni, în cultura consumistă a sărbătorii Sfântului Valentin – când ciocolată, turtă dulce, bomboane și dulciuri de toate felurile iau forma inimii care este oferită persoanei iubite.
Pentru Andrei Pleșu a fost de interes dezbaterea inimii în contextul ,,inima ca spațiu al sălășluirii lui Dumnezeu” și ca loc al intelectului, motiv pentru care putem afirma că dezbaterile despre inimă reprezintă un tărâm mereu neexploatat, mereu de actualitate, iar acest simbol, organ și spațiu, devine un pretext pentru cele mai puternice trăiri. Inima este cea care îl face pe om să înțeleagă dimensiunea suferinței și cea a fericirii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reprezentarile Inimii In Imaginea Pubicitara (ID: 119812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.