Reprezentările Colective în Critica Literară

=== 0b3a8601f4ccf30a875d0ac6bf1511eab4b470da_91727_1 ===

ARGUMENT

Reprezentările colective sunt construcții psihosociale bazate pe filonul ancestral al percepțiilor primordiale ale umanității. Mă refer la percepție ca la procesul psihic cognitiv senzorial elementar prin intermediul căruia se reflectă unitar și integral însușirile obiectelor și fenomenelor când acestea influențează nemijlocit (direct) asupra organelor de simț. Percepția este proprietatea psihicului de a reflecta impresiile obiectelor, implicând gândirea, memoria, imaginația, formând imagini sintetice ale obiectelor receptate, se fundamentează pe experiența subiectivă, provoacă interese, aptitudini, stări afective.

Astfel, reprezentările colective transcend mitul, ideile și concepțiile religioase, coborând adânc în chiar subconștientul umanității, în starea sa primordială. Tot edificiul de credințe, idei, concepte este ulterior și este clădit pe filonul ancestral (illo tempore) de percepții ale umanității.

Omul modern, cu toată explozia tehnologică a epocii contemporane si cu cea care se preconizează în următorii ani, nu se poate sustrage mitului societaea în care trăiște, oricât de desacralizată ar fi sau ar deveni, păstrează memoria și nostaligia începuturilor. De altfel, timpurile moderne creaza și ele alte mituri, pe structura ontologica a reprezentărilor deja existente in mentalul colectiv.

Omul suferă vicisitudinile istoriei, este în mod inconștient inițiat în existența responsabilă prin însuși faptul istoricității sale. În ceea ce privește “inițiatorul”, conținutul inițierii sale sunt aceleași încercări, același scenariu al morții și al învierii, care era tradus în ritualuri de popoarele arhaice, care revine continuu în experiența sa onirică. Structura profundă a vieții psihice a individului este reglată de aceleași modele care, odată, constituiau modele paradigmatice a existenței umane, arhetipuri care îi erau transmise cu credință și teamă, în limbajul ca o litanie al miturilor.

Mircea Eliade este creatorul unui univers imaginar propriu, în care realul se împletește mereu cu imaginarul și cu universul fabulos al miturilor.

Evadarea din timpul istoric, întoarcerea la timpul mitic al începuturilor (mitul eternei reîntoarceri) sunt soluțiile propuse de Eliade și căutate de personajele sale. Imaginația, simbolul, mitul sunt vehicule prin intermediul cărora marea evadare devine posibilă, fie și ca ultimă mare trecere.

Noțiunile de imaginar colectiv și imaginar social sunt folosite deseori una în locul celeilalte, fără a face distincție între ele. Credem, însă ca cele două pot fi ușor distinse, noțiunea de colectiv referindu-se la grup, noțiunea de social referindu-se la mase. Relația dintre simbolic și imaginar este o altă problemă fundamentală pentru înțelegerea funcționării unui univers imaginar. Vorbim de simbolic referindu-ne la investițiile de semnificații pe care societatea le face în elementele care o compun. Activitatea de simbolizare și universul simbolic pe care aceasta îl generează sunt preponderente față de interpretări și activitatea indivizilor în societate. Imaginarul, atâta timp cât pune laolaltă imagini generate de funcția imaginației, trebuie să utilizeze simbolicul nu numai pentru a se exprima, ceea ce vine de la sine, ci pentru a există, pentru a trece de la virtual la ceva mai mult.

Romanul Noaptea de Sânziene se concentrează, în cea mai mare parte, pe narațiunea mitică dezvoltată în jurul eroului principal, Ștefan Viziru, un vânător de semne și simboluri, care avansează pe calea cunoașterii, la capătul căreia își va descoperi Eu-l propriu profund.

Eliade vede omul modern ca pe un credincios în istoricism. Dar, indiferent cât de tragic, patetic, injust sau haotic ar fi momentul istoric, individul este întotdeauna liber să se retragă din istorie, fie prin creație sau misticism. În mod paradoxal, istoricismul, deși extrinsec spiritului, este o introversiune degradată prin care spiritul încearcă să se regăsească prin sondarea adâncimii lucrurilor. Mitul face parte, dar, în același timp, creează o lume ficționala. Fiind o narațiune, mitul fundamentează creațiile epice (nuvele, romane etc); de aceea, Eliade a fost convins că, și prin literatură, laolaltă cu celelalte arte, omul modern redescoperă sacrul camuflat în profan. Un roman reprezintă, atât pentru autor, cât și pentru cititor, retrăirea unui timp unic, primordial, cel al  facerii, al rostirii primului cuvânt care a creat lumea. Cât imaginația nu va înceta să născocească “lumi ficționale”, omenirea păstrează șansa mântuirii prin cuvânt. Artistul “părăsește” timpul obișnuit, cel uman, și se situează într-un alt “timp”, care-i permite să prezinte viața într-un mod adevărat. Este o retragere dintr-un prezent perceput ca inadecvat și care, pentru a fi “salvat”, are nevoie de un act de creație.

Mircea Eliade, ca și alți reputați oameni de știință și cultură cu lucrări consistente în domeniul filozofiei, psihologiei, antropologiei, etnologiei, etc., atribuie imaginarului simbolic o poziție decisivă în arhitectura conștiinței umane și cuprind literatura în aria lor de studiu, ca pe o modalitate principală de percepere și exprimare a realității.

Este interesant a analiza romanul din persepctivă sociocritică si mitocritică.

Am acordat un spațiu extins, în capitolul de istorie, mișcării legionare. Pe de o parte pentru că romanul își desfasoară bună parte din acțiune în perioada legionară și după rebeliunea legionară din 1941, iar pe de altă parte pentru ca Mircea Eliade a fost un simpatizant convins al mișcării. Pentru Mircea  Eliade, naționalismul nu era numai iubirea de morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Naționalismul lui Eliade este de cea mai nobilă extracție patriotică și, împreună cu toți congenerii săi, îl revendica de la Eminescu. De altfel, se afirmă ca Eliade – creatorul de mituri – a creiat mitul Patriei.

Se poate afirma că mitul literar este una dintre posibilele expresii lingvistice ale mitului, care primește conotații estetice.

Propriile sale studii, în privința memoriei colective și a arhetipurilor, l-au determinat pe Mircea Eliade să afirme că în fiecare persoană există amintirea unor timpuri imemoriale, încărcate de o anumită simbolistică, amintiri care-și croiesc drumul în operele literare. Până a vedea lumina tiparului, miturile arhaice au supraviețuit în mentalul colectiv deoarece reprezintă esența viziunii despre cosmos, divinitate, lume și viață a unor comunități umane determinate.

În prefața la ediția franceză a Nopții de Sânziene, Mircea Eliade scria în 1952 își exprima convingerea că “este justificat să citim în el deprecierea istoriei (adică, despre evenimente fără modele transistorice), și în această respingere a profanului, a timpului continuu, o anumită « valorizare » metafizică a condiției umane ”. Desigur, această reacție a lui Eliade ar putea fi explicate prin tulburările politice și sociale din România interbelică, de ororile celui de-al II-lea război mondial. Înclin să cred însă, că încercarea de a ieși din istorie atât de prezentă în proza lui Eliade, se datorează credințelor sale intime, ale savantului bun cunoscător al miturilor arhaice românești, dar și miturilor alor culturi.

Din punctul de vedere al mitocriticii, este de remarcat că Eliade nu sugerează miturile de care se folosește în roman, ci, prin intermediul personajelor sale, se referă la ele în mod explicit. Cititorul nu trebuie să facă niciun efort în decodificarea textului pentru a descoperi mitul încifrat în lăuntrul său. Aș putea spune că în Noaptea de Sânziene, miturile nu sunt mediate de literatură, miturile nu fac literatură, ci pur și simplu sunt. Ele există prin ele însele, așteptând doar să ajungem la ele. Cititorul se lasă doar purtat din lumea istorică a romanului în lumea mitică propusă de autor.

Mitanaliza și mitocritica romanului Noaptea de Sânziene, nu pot lua forme deosebit de sistematizate, deoarece același simbol are valențe mitice multiple, făcând dificilă raportarea demersului critic la o organizare inflexibilă, pe concepte și categorii. Noaptea de Sânziene necesită o abordate holistică, fiind, în ultimă analiză, un basm ci și despre multe alte basme.

Lucian Blaga, ca filozof al culturii, abordează in același mod reprezentările colective, în strânsă legătură cu mitul si mitologia care coboară in straturile primordiale ale umanității.

Consider ca, fără o abordare de acest gen al operei literare, atunci când este implicată analiza din punct de vedere al reprezentărilor colective, criticul riscă sa piardă insăsi esența textului literar analizat.

Desigur că, celelalte metode critice pot concura cu succes la o recenzie de calitate a unui text literar, deși, consider că în ultimă instață, fiecare metodă se va întoarce fie spre reprezentările colective, fie spre reprezenările sciale pentru a extrage de acolo filonul principal al analizei.