Reprezentari Identitare In Literatura Romana a Secolului Xx. Panait Istrati, Emil Cioran, Eugen Ionesco

Lucrare de disertație

REPREZENTĂRI IDENTITARE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ A SEC.XX. PANAIT ISTRATI, EMIL CIORAN, EUGEN IONESCO

Cuprins

INTRODUCERE

CAP. I COORDONATE ALE LITERATURII EXILULUI

1.1 NOȚIUNEA DE “EXIL”

1.2 EXILUL LITERAR

1.3 “TÂNĂRA GENERAȚIE” A ANILOR ’30

CAP.II PANAIT ISTRATI – ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII PIERDUTE

2.1 SPECIFICUL CREAȚIEI LUI PANAIT ISTRATI

2.2 MITUL IDENTITĂȚII

2.3 SUCCESUL UNIVERSAL

CAP. III CIORAN – EXIL ȘI MELANCOLIE

3.1 CIORAN – TRISTEȚE ȘI SINGURĂTATE

3.2 ISTORIE ȘI ETERNITATE ÎN SCRIERILE LUI CIORAN

3.3 EMIL CIORAN ȘI EXILUL

CAP. IV EUGEN IONESCO – EXILUL ȘI CONDIȚIA ABSURDULUI

4.1 EXILUL – ÎNTRE DOUĂ IDENTITĂȚI

4.2 RETORICĂ ȘI IDENTITATE ÎN OPERELE LUI E.IONESCO

4.3 ABSURDUL ȘI TEATRUL DEMOCRAȚIEI

CONCLUZII

BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ5

INTRODUCERE

Am ales ca temă pentru lucrarea de disertație “Reprezentări identitare în literatura română a sec.XX. Panait Istrati, Emil Cioran, Eugen Ionesco” pentru că am considerat-o una din cele mai apropiate teme de domeniul pe care îl apreciez foarte mult – literatura. M-am orientat către această temă și din cauza faptului că sunt interesată să aflu cât mai multe informații în legătură cu exilul scriitorilor din literatura română, iar cu ajutorul acestei teme de disertație am avut șansa să aflu lucruri noi despre acești mari și cunoscuți scriitori români.

Prin această lucrare încerc să ofer o imagine de ansamblu asupra exilului în literatura română dar și asupra condiției absurdului care este foarte bine conturat în cazul lui Eugen Ionesco și Emil Cioran. De asemenea, încerc să arunc o privire și asupra motivelor din cauza cărora s-a ajuns la o literatură a exilului, care a influențat într-o mare măsură destinul acestor scriitori și care sunt extrem de apreciați nu numai în România ci într-o foarte mare măsură și în Franța, deoarece acești scriitori aici și-au petrecut cea mai mare parte a vieții lor, iar astfel acești scriitori au reușit să scoată România din anonimatul ei cultural astfel îndeplinid visul generației lor de scriitori.

Poate cel mai important câștig pentru cititor este o înțelegere mai profundă atât asupra feomenului exilului, așa cum este descris de acești mari autori Emil Cioran, Eugen Ionescu și Panait Istrati, cât și a înțelegerii unui proces socio-cultural care a avut loc după Al II-lea Război Mondial, lucru ce și-a pus amprenta asupra literaturii române. Simpla acceptare a existenței unei fenomenologii a exilului induce (re)cunoașterea tuturor elementelor componente: cauze, definiții, perioade, arii geografice, ideologii, grupări și cazuri particulare, canon literar etc.

Citind și scriind la această lucrare, am învățat lucruri noi sau mai puțin cunoscute în legătură exilul marilor scriitori care din anumite motive au trebuit să părăsească țara, dar în același timp am aflat și faptul că acest exil este considerat și o utopie a acestei generații care a vrut să scoată România din anonimat și de a-i făuri un destin istoric.

CAP. I COORDONATE ALE LITERATURII EXILULUI

Noțiunea de exil

După Dicționarul Explicativ al Limbii Române, noțiunea de „exil” are mai multe înțelesuri, de pildă un prim sens al acestei noțiuni este: pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice constând în izgonirea unui cetățean din țară sau din localitatea în care trăiește; un alt sens al noțiunii de „exil” este: părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de prigoană. Definițiile exilului sunt numeroase, de cele mai multe ori metaforice, uneori patetice, alteori făcute în necunoștință de cauză.

Dacă încercăm să realizăm o documenatre mult mai amplă în jurul acestei noțiuni observăm că foarte mulți poeți și scriitori și-au formulat propriile definiții despre exil, spre exemplu Ștefan Augustin Doinaș spunea că: „Farsa tragică a istoriei, pe care unii – foarte puțini – au puterea de a o transforma în destin, exilul este mărturia imposibilității de a ne naște a doua oară, dovada că ne zbatem mereu în placenta existenței noastre originare.” După cum reiese și din această afirmație exilul nu reprezintă doar o simplă părăsire a țării în care ne naștem, ci ea reprezintă mai mult imposibilitatea ca omul și binenînțeles poetul sau scriitorul să se nască a doua oară, iar accest impediment ne duce întotdeauna la întoarcerea noastră către originile pe care vrând nevrând am trebuit să le părăsim. În același timp mai există și o altă definiție sau părere despre exil, iar această definiție o găsim la George Asztalos care afirma următoarele: „Exilul este o fierbere interioară permanentă, pe care dezrădacinatul o ocultează în ochii celor cu care vine în contact. Pentru ca exilatul, cum spune anecdota, e cineva care a pierdut totul, în afară de accent.” Prin urmare și din această afirmație putem ajunge la anumite concluzii și anume că exilul în sine este o stare de agitație, și de neliniște interioară puternică, care se petrece necontenit și acest lucru se petrece aproape mereu fără a se schimba.

Dacă ne oprim numai asupra acestor două afirmații despre noțiunea de „exil” atunci ajungem la concluzia că istoria literară trebuie să o luăm în serios și să nu asistăm la ea numai ca spectatori, „ci să vedem în ea o strădanie către un scop” deoarce astfel putem alunga și neliniștea care ne macină din momentul exilului, iar astfel după depășirea acestui sentiment neliniștitor putem începe o viață nouă fără a ne zbate mereu în trecut.

Exilul literar

După anul 1989 s- a considerat necesar integrarea noțiunii de exil în cultura și literatura națională, iar astfel a luat naștere exilul literar, dar mai putem spune că această nouă noțiune face parte dintr-un proces socio-cultural. De-a lungul anilor s-au scris foarte multe despre el, dar în același timp mai există și anumite locuri albe însă nu atât în fapte.

Mergând mai departe în descoprirea exilului literar ne putem întâlni cu Mircea Anghelescu care propune într-un mod implicit o viziune alternativă, fecundă ca mod de abordare a literaturii exilului românesc, cât și ca mod de a face istorie literară, astfel istoria literară devine istorie culturală. O metodă „de frontieră” etse adaptarea obiectului: „…scriitorii români nu pot fi judecați cu aceleași măsuri cu cei rămași acasă. Cum, de ce, în ce împrejurări au scris ei, cum și unde a fost citită opera lor și altele încă, sunt niște întrebări care uneori ni se par importante chiar tot atât de importante ca și lectura propriu zisă a operei.

Totul „semnifică” în această literatură a exilului, începând chiar cu nevoia, de a scrie, începând chiar cu atmosfera în care se scrie totul, trebuie cunoscut, discutat, analizat. În această perioadă s-au scris foarte multe cărți despre exilul propriu-zis, o astfel de carte este și „Cămașa lui Nessus” care nu este numai un studiu compact despre exil ci o culegere de studii. În același timp este departe să fie o simplă colecție de noi „contribuții” istorico-literare asupra activității scriitorilor români din exil.

În acești ani ai exilului foarte mulți scriitori au trebuit să plece ca de exmplu: Grigore Culger avangardist descoperit în anii ’90 de exilul sud-american, Paul Miron exilat în Franța. Acești scriitori vedeau total difeirit imaginea Franței care era o pasionată incursiune în menatalul exilaților români romantici și postromantici de la Paris, ei priveau ușor amuzant, reacțiile contradictorii ale acestora la moravurile franceze în schimbare.

În cei patruzeci și cinci de ani de dictatură, sau conturat trei segmente literare distincte, care acum trebuie cumva "împacate", pentru a încăpea între copertele unei singure istorii literare: literatura oficială, exilul, disidența. Categoric, reprezentanții celor trei arii de creatie nu pot fi judecați cu aceleași unități de măsură. Pentru literatura exilului există anumiți "semnificanți": statutul social dobândit în țara de adopție, existența materială, influența idiomului local, limba de creație, motivația actului creator (paradigma exilului "ataca" scriitorul în cel mai vulnerabil punct al său: procesul de creație).

Este evident că literatura scrisă în exil este foarte inegală, că scrisul nu răspunde acolo numai unei ambiții literare, ci are și o motivație suplimentară. Nu este o noutate și nici ceva caracteristic doar exilului nostru. Toate lucrurile care țin în mare măsură de viața socială și politica curentă, în exil devin parte a literaturii pentru ca exilatul – ca și prizonierul din țara ocupată – nu are un interlocutor, nu poate spune direct ce vrea și ce crede: el trebuie să-și închidă mesajul într-o capsulă și să-l arunce pe oceanul literaturii. Nedreptatea și suferința în special își cer dreptul la expresie și cei care au scăpat de coșmar se simt obligați să spună prin ce au trecut și pentru cei care n-au avut norocul lor, care n-au putut evada. Din cauza marii suferinței pe care toți acești autori au acumulat-o de-a lungul anilor ei își cer dreptul numai la expresie pentru a putea povesti prin ce au trecut în momentul în care au exilat.

“Exilații sunt ca floarea-soarelui. Privirea lor intelectuală și spirituală este întotdeauna ațintită asupra prietenilor pe care-i mai au. În fața interdicțiilor care-i lovesc și a pericolelor care-i pândesc, … ei desemnează o ambasadoare neobișnuită, însărcinată să-i reprezinte… opera de artă”. Nevoia de a scrie este un reflex de apărare cu motivații mult mai largi. Scrisul este în sine o terapie și exilații de orice fel au resimțit dintotdeauna nevoia de a se elibera de prezent, de a reveni într-un trecut fericit, de a-și afirma o identitate amenințată, prin scris. Principial, cum observa un lingvist ca Sanda Golopentia, exilații scriu pentru că nu pot vorbi într-un mediu favorabil: “De ce scriu emigranții. Pentru că vorbesc mai prost, mai puțin… Scrisul devine singurul mod în care mai putem fi locuiți de cuvântul de demult.”

Pe baza acestor afirmații putem să tragem forate multe concluzii în legătură cu destinul pe care l-au avut și îl au scriitorii exilați, adică pentru ei scrisul din perioada exilului reprezenta o eliberare a ideiilor și de a reveni într-un trecut mult mai fericit decât erau în momentele respective, deoarece ei în acele moment își simțeau identitatea amenințată, și din aceste motive ei se refugiau în scris, scrisul era pentru ei un reflex de apărare împotriva exilului, pentru că ei nu aveau un mediu care să îi lase să se exprime și să își expună ideile. Din această cauză a luat naștere exilul literar care într-o oarecare măsură nu e sgiur dacă a pus problema conexiunilor intertextuale în cadrul operelor literare de exil. Pentru toate aceste sentimente pe care scriitorii nu le-au putut expune în țara lor am găsit o accepțiune pe care o spunea Emil Cioran în Caiete: “Sunt înclinat să văd orice fenomen ca pe un aspect morbid al altui fenomen, mai vast. Astfel timpul îmi apare ca o boală a eternității. Istoria ca o boală a timpului, iar viața ca o infirmitate a materiei.” În principiu putem spune faptul că exilul era mai mult un lucru morbid deorece pentru cei care exilau, plecarea era considerată ca fiind părăsirea țării în care s-au născut dar chiar dacă exilau nimeni nu își uita originile, după cum spune și Emil Cioran “istoria ca o boală a timpului” și din această afirmație putem concluziona că toți cei exilați nu și-au uitat țara nici măcar pentru un moment.

Genrația anilor ’30

Genrația anilor ’30 era considerată și genrația de aur a culturii românești, din această genrație de aur au făcut parte Constantin Noica, Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Petre Țuțea și Emil Cioran. Acești scriitori binecuvântați sau nu au reușit să împlinească visul genrației lor de aur, adică visul de a scoate România din anonimatul ei cultural. Ionescu este mai bine omologat în Franța decât Cioran, iar Eliade a câștigat, în special prin a sa rbid deorece pentru cei care exilau, plecarea era considerată ca fiind părăsirea țării în care s-au născut dar chiar dacă exilau nimeni nu își uita originile, după cum spune și Emil Cioran “istoria ca o boală a timpului” și din această afirmație putem concluziona că toți cei exilați nu și-au uitat țara nici măcar pentru un moment.

Genrația anilor ’30

Genrația anilor ’30 era considerată și genrația de aur a culturii românești, din această genrație de aur au făcut parte Constantin Noica, Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Petre Țuțea și Emil Cioran. Acești scriitori binecuvântați sau nu au reușit să împlinească visul genrației lor de aur, adică visul de a scoate România din anonimatul ei cultural. Ionescu este mai bine omologat în Franța decât Cioran, iar Eliade a câștigat, în special prin a sa “Istorie a religiilor” o faimă internațională. În ceea ce îl privea pe Eliade după ieșirea din lagărul de la Miercurea Ciuc, începe să conștientizeze necesitatea plecării din țară. Odată plecat Eliade purta cu el povara multor implicații politice, nu se mai putea întoarce în România. La 27 ianuarie 1945, se hotărăște definitiv să nu se mai întoarcă în România. El alege soluția exilului, nu din extravaganță, căci Occidentul pentru el se dovedea a fi un tărâm al sărăciei și al lipsei de popularitate: “să te regăsești la 37 de ani sărac, marginalizat în toate privințele, fără să fi avut măcar dreptul la o clipă de glorie!” ci din necesitatea supraviețuirii în primul rând, prin evitarea contactului cu lumea românească, o teamă care s-a manifestat din plin la cei trei. După cum se observă nici Occidentul nu era o lume mai bună deoarece și acolo era un tărâm al sărăciei, dar totuși plecarea din țară pentru Eliade a fost un lucru necesar mai mult pentru necesitatea de supraviețuire. Lumea Occidentală era lipsită de popularitate iar lui Eliade îi era necesară o nouă carte de vizită de scriitor orientalist și istoric al religiilor, pentru ca astfel să poată începe o viață nouă și o adaptare cât mai rapidă la regulile Occidentului. Franța devine în momentul acela, ca și pentru mulți alți intelectuali români, salvarea, unica alternativă.

În ceea ce îl prvește pe Cioran, acesta se hotărăște să plece la Paris, ca bursier al Institutului Francez din București în noiembrie 1937, dar după trei ani, în toamna lui 1940 revine în țară, dar atunci România deja era stat național-legionar. Din acel moment el consider că va trebui să părăsească țara definitiv și astfel în februarie 1941 Cioran va părăsi România definitiv, ocupând poziția de consilier cultural la Vichy în perioada aprilie 1941. El va trăi toată viața în Franța ca refugiat apartid, având obligația de a-și reînnoi periodic viza de ședere și nu a solicitat niciodată cetățenia franceză.

Mergând înspre Eugen Ionescu, la rândul lui și el reușește să plece în toamna anului 1938 cu o bursă de doctorat în Franța, unde rămâne pânâ în iunie 1940, când trebuie să revină în România. În iarna anului 1941, după rebeliunea legionară, Ionescu vrea “să fugă” din țară și reușește abia în 20 iunie 1942 ca trimis al Ministerului Propagandei în Legația Română de la Vichy, “îndeplinind pe rând funcțiile de secretar de presă, secretar cultural, apoi secretar principal II pe probleme culturale” astfel el reprezentând oficial statul român totalitar până în octombrie 1945.

Ca și colegii săi de generație, Eliade și Cioran, Eugen Ionescu va fi un reprezentant activ al exilului românesc în ciuda manifestărilor sale anterioare în ceea ce privește dorința de a pleca din țară. Fuga celor trei nu a fost una intempestivă și poate nici măcar o decizie în vederea împlinirii pe plan internațional, ci în primul rând determinată de imperativul salvării lor propriu-zise.

Generația anilor ’30 a fost creată de către Nae Ionescu, nu încape îndoială. El a fost profesorul, maestrul și îndrumătorul tuturor. Nae Ionescu a format o generație prin faptul că i-a inculcat ideea necesității împlinirii unei misiuni. Această mare genrație de aur s-a bazat pe o coeziune de invidiat, alimentată de crezul comun sau mai bine zis de dorința de a scoate România din anonimat și de a-i făuri un destin istoric. Generația școlită de Nae Ionescu și-a îndeplinit totuși misiunea prin Cioran, Eliade și Ionescu, cei trei români plecați în Occident și mulțumit cărora cultura română a ieșit oarecum dintre barierele Europei de Est, despre această genrație putem afirma faptul că a fost o generație foarte unită care au luptat pentru a scoate România din anonimat și ca istoria acestei țări să fie cunoscută și peste barierele Europei de Est, iar astfel această generație a avut ocazia de a se împlini pe plan internațional și salvarea lor.

Pe lângă aceste lucruri am putea vorbi puțin și despre polemica dintre tradiționalism și europenism ce a polarizat spiritualitatea românească vreme de câteva decenii, iar Ștefan Zeletin și Eugen Lovinescu, în lucrări dense și cuprinzătoare, făcuseră o bună propagandă construcției României moderne după model occidental. Cioran se implică în această dezbatere în felul său inconfundabil, el subscrie la ideea sincronizării României cu epicentrul occidental economic dezvoltat, dar fără a ieși din cadrele naționalismului.

După cum menționasem puțin mai devreme, aceastei generații de aur i se mai alătură și Panait Istrati care a reușit să ilustreze literatura într-un chip exemplar și la scară europeană. El a trăit și a scris nu doar opunându-se cu exaltată înverșunare voinței de dominație și mecanismelor de subordonare și represiune; și nu doar refuzând să accepte inacceptabilul și să i se adapteze printr-o „înțelegere superioară”.

Debutul literar nu-l face pe Istrati să-și piardă interesul pentru viața socială și politică. În 1924 reintră în publicistica românească, trimițând de la Paris mai multe articole al căror ecou a fost considerabil, întrucât autorul lor era acum aureolat de proaspăta glorie literară dobândită în capitala Franței. După cum putem observa Istrati avea un vis din copilărie adică acela de a ajunge la Paris, deorece după părerea lui și nu numai el considera așa, „Franța a rămas singura țară din lume care-ți îngăduie să te exprimi în deplină libertate.” Acești autori exilați toți se gândeau astfel deoarece pentru ei era foarte important să se poată exprima liber iar ei considerau că în țara lor nu se pot exprima cu aceeși libertate. Panait Istrati este unul dintre cei care au știut și au putut să se apere de nefasta obișnuință și de efectele acesteia, lumea fiind pentru el de la început și mereu insuportabilă.

"Istoria exilului o pot face numai câteva personalitați în stare să creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simti și înțelege", scria la un moment dat un reprezentant de seama al exilului românesc, scriitorul și omul de cultură Vintilă Horia. Dacă exilul românesc nu a excelat pe plan politic, în schimb reprezentanții exilului literar au contribuit din plin la păstrarea unei limbi și a unei literaturi române curate, într-o vreme când în țară condeiele se înclinau în fața puterii politice. „Exilul nu este în fond decât o luptă mai dură decât o alta, mai atrăgătoare și mai directă, dar de sfârșitul căreia depinde tot ce este mai omenesc în om.”

CAP. II PANAIT ISTRATI – ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII PIERDUTE

2.1 Specificul creației lui Panait Istrati

Pentru început, putem să ne oprim asupra unei afirmații făcute de Monique Jutrin, despre Panait Istrati pentru a putea obține mai multe informații, cu ajutorul cărora v-om reuși să delimităm specificul creației în operele lui Istrati. Monique Jutrin fiind un istoric literar belgian a făcut o interesantă și judicioasă analiză a scriitorului nostru: “La începutul carierei literare, Istrati nu s-a putut dezbina de a “gândi” în românește. Astfel în limbajul său artistic se resimte uneori traducerea. Mai târziu se produce o osmoză lingvistică și gândirea sa devine bilingvă. Această osmoză a două limbi latine rezistă cu success analizei. Istrati rămâne îndrăgostit de cuvintele sale materne, fericit să le premărească, să le strunească melodia. Adesea el preferă cuvântul românesc, chiar dacă există un echivalent francez. El transpune în franceză expresii tipic românești: proverbe și zicători, idiotisme și locuțiuni verbale, alese cu grijă.”

După cum reiese din această afirmație amplă Istrati încerca uneori să ignore separarea dintre stilul scris și stilul vorbit. De unde reiese acest lucru? E foarte simplu să ne dăm seama de acest lucru faptul că, în una din cele mai cunsocute opere ale lui Istrati “Chira Chiralina” Istrati scrie precum vorbește și vorbește precum scrie, e foarte simplu să observăm aceste schimbări pe care le folosește în scrierile sale, deoarece el nu se complică cu propoziții armonioase sau dificile din punct de vedere grammatical, ca de exemplu Cărtărescu. Uneori pe Istrati am putea să îl asemănăm cu Ion Creangă deoarece și el folosea un limbaj extrem de accesibil tuturor cititorilor. Întorcându-ne puțin la cunoscuta operă “Chira Chiralina” observăm că tema acestei opera este lumea ca cimitir: al durerilor, speranțelor și în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cel mai trist, dar revelator imago mundi din literatura română. Aici ne putem pune întrebarea de ce este considerată opera aceasta o imagine a lumii? Iar un răspuns ar fi faptul că există în această fermecătoare poveste o frază memorabilă și poate chiar cheia de lectură a întregii narațiuni: lumea cu frumusețile sale nu e decât o vrajmașă înșelătoare, chipul ei adevărat iese la iveală când sufletul e îngenuncheat de dureri și nevoi, abia atunci lumea apare așa cum este ea: un cimitir. Creațiile lui Istrati care au valoare de povestiri apar, așadar, de o unicitate pregnantă, cu unele trăsături care nu vor mai putea fi repetate. Pe lângă aceste afirmații aduse la adresa lui Istrati am putea defini într-un mod și mai complex specificul creației lui dar în același timp trebuie să arătăm că aspirația pe care o are către simplu și spontan traduce și semnificația unei lupte împotriva lipsei de umanitate și frumusețe cu care se recomandă societatea capitalistă.

Povestirile lui Panait Istrati dovedesc a avea puncte de contact cu această literatură. Eroii săi, datorită psihologiei individualiste, se văd situați nu numai în afara societății exploatatoare, dar și a oricărei coelctivități umane. Pentru a putea exemplifica această psihologie ne putem întoarce din nou la Chira Chiralina care era nesăbuită și frumoasă la fel ca mama ei, preocupată de găteli și sulimanuri, îndrăzneață și ademenitoare, tulburător de naivă, ea întruchipează un simbol. Iar atunci când ajunge obiectul căutărilor neîncetate ale fratelui mai mic, Chira devine un ideal amăgitor, o stea călăuzitoare care nu îl mântuiește pe căutătorul ei, ci îl poartă îl lumea largă, pervertindu-i-se astfel sufletul, trecându-l prin medii și oameni, prin țări și continente unde doar hazardul îi mai scoate în cale câte un om de suflet. După cum se vede eroii lui Istrati n-au posibilitatea să se servească împotriva inicvității sociale de mijloacele eroiilor sadovenieni, deoarece personajele celor doi mari scriitori nu se aseamănă poate chiar deloc. Totuși în literatura română avem un scriitor cu al căror personaje îi putem asemăna personajele lui Istrati iar acesta este Camil Petrescu, dar până să ajungem la asemănarea cu personajele lui Camil Petrescu ne întoarcem la eroii lui Istrati. Ei se deosebesc de majoritatea inadaptabililor, care se caracterizau prin lamentații și văicăreli, dat fiindcă se recrutau nu atât dintre intelectualii proletari cum i-a considerat Gherea, cât dintre intelectualii mic-burghezi.În continuare puem aborda și originea eroiilor lui Istrati adică ei veneau din păturile de jos ale poporului dar în același timp ei se impun prin grandoarea și vigoarea cu care suferă efectele inadaptibilității, dar pe lângă această afirmație putem adăuga un amănunt chiar foarte important despre eroii lui Istrati și anume faptul că toți au fost mutați din albia vieții lor de vremurile capitaliste. În toate operele lui Istrati putem descoperi o legătură foarte strânsă între personaje iar această legătură este numită spirit al fraternității între diferite naționalități.

2.2 Mitul identității

În continuare mai trebuie să amintim faptul că există și o problemă al identității lui Istrati, deoarece în vremea aceea foarte mulți îi refuzau lui Istrati titlul de autor român, iar acest refuz se datora faptului că el și-a scris operele în limba franceză. El este considerat un scriitor francez dar de origine română și din această cauză el este titulat ca fiind un scriitor al literaturii franceze, chiar dacă el și-a tradus foarte multe opere în limba română spun unii critici că nu au aceeași grandoare ca scrierile originale în limba franceză. Dacă citim mai multe dintre operele sale ne putem da foarte ușor seama de faptul că el totuși se reîntoarce la originile lui în sensul că folosește foarte multe cuvinte de origine română sau cel putin cuvinte care sunt poate scrise chiar în limba maternă a lui Istrati.

Istrati stăpânea foarte bine limba română iar acest lucru este dovedit și de articolele sale din publicistica românească. Român pe jumătate grec și scriind în franțuzește, Panait Istrati este numit de un ziarist francez "un povestitor născut din timpurile biblice". Până la notorietatea sa în țara lui Corneille, Balzac și La Fontaine, Istrati semnase constant ca gazetar în presa muncitorească din România.

Povestirile care aveau să îl impună mai târziu au forța unor obsesii. Istrati l-a inventat pe Adrian Zografi, personajul pe care l-a înzestrat cu biografia, însușirile și amintirile sale. Cititorul îl urmează sedus pe autor, din port în port, din poveste în poveste, pentru că scrisul e autentic, viu, te ia de mână și te duce din bălțile Brăilei până în seraiurile orientale. Mircea Vaida este de părere că "Istrati gândește românește. Structura frazei, coloritul sentimental al sensurilor, structura operei e străină de ceea ce ar putea scrie orice autor francez.(…) Prin ceea ce se numește stil, în accepția complexă a noțiunii, Panait Istrati e, neîndoielnic, român". Povestirile care aveau să îl impună mai târziu au forța unor obsesii. Istrati l-a inventat pe Adrian Zografi, personajul pe care l-a înzestrat cu biografia, însușirile și amintirile sale. Cititorul îl urmează sedus pe autor, din port în port, din poveste în poveste, pentru că scrisul e autentic, viu, te ia de mână și te duce din bălțile Brăilei până în seraiurile orientale.

Dar totuși creațiile lui Panait Istrati cresc din tulpina literaturii românești, a nu accepta integrarea lor patrimoniului național înseamnă un act de nedreptate față de poporul român, ale cărui imagini le-a făcut cunoscute în întreaga lume. Scriind în franțuzește, desigur, istoricii literari din Franța vor terbui să îl consemneze.

Citindu-l pe Istrati mi-a atras atenția o frază pe care însuși el a spus-o “Franța a rămas singura țară din lume care-ți îngăduie să te exprimi în deplină ibertate.”După cum se vede și din această frază a lui ne putem da seama de faptul că pentru el a însemnat foarte mult libertatea de a scrie dar mai ales libertatea de a se putea exprima în numeroase moduri, iar această libertate de exprimare nu o avea pe deplin în țară și din această cauză s-a retras într-o țară în care îi era permis să se exprime liber. Scriind în franceză, Panait Istrati n-a abandonat limba maternă, ci a glisat ceea ce îi era mai specific și intraductibil în noua limbă și a atras eticheta de exotism lingvistic istratian. Nerenunțarea la fondul ancestral lexical și la sonoritățile pe care le vehiculau cuvintele românești seamănă cu o marcă originală, inimitabilă. Francezii au recunoscut cu onestitate că Panait Istrati este "scriitor român de expresie franceză" și l-au așezat printre cei mai originali, editându-i integral opera la editurile cele mai prestigioase. Ca dovadă, în anul 2006 au apărut în trei impresionante volume: "Oeuvres", Edition établie et preséntée par Linda Lę, Phébus libretto.

Recapitulând o parte din lucrurile spuse până acuma ajungem la una dintre micile concluzii pe care le putem trage din felul în care Istrati își scria operele, adică putem vedea un scriitor care chiar dacă a plecat din țara lui a reușit să ajungă într-un loc în care din prima clipă, putem spune că a fost acceptat, aici mă refer la țara în sine în care el a scris adică în Franța și pe lângă această țară mai punem un accent important și pe oamenii în sine care l-au acceptat și nu numai pe el ci și operele lui au fost apreciate și uneori poate chiar criticate.

Pentru Istrati viața era asemănată cu un cuptor care ca în continuu cere să fie alimentat cu energii noi. Totul e modificare, transformare în bine și în rău. Cine se oprește în loc piere. Și e mai bine uneori să dai îndărăt decât să nu te miști. El a fost întotdeauna atras mai presus de orice oamenii, personajele sincere, autentice, care întruchipau idealul social către care se îndrepta. Istrati nu era altceva decât un sentimental incurabil. Acest sentimentalism îl depistăm în mare măsură și în cunoscuta lui operă Chira Chiralina, operă plină alocuri de foarte mult sentiomentalism și chiar foarte mare încredere în personaje care mai tot timpul dețineau o foarte mare sinceritate, care după cum spuneam pentru Istrati era întotdeauna foarte importantă. Deoarece aici ne putem lega și de faptul că dacă nu ar fi existat legătura intensă pe care el o avusese cu personajele lui, atunci nu ar fi existat nici sinceritatea și onestitatea între aceștia.

Am putea să atingem puțin și cariera lui literară antumă care din păcate nu a durat foarte mult ci doar un deceniu. Iar posteritatea literară imediată a fost repede estompată de furtunoase dezbateri și renegări. Gândindu-mă la numeroasele lui opere și bineînțeles citind câteva din ele am ajuns la un punct poate sensibil pentru unii dar cred eu destul de important, acest punct pentru mine a însemnat momentul în care mi-am dat seama de faptul că, ce mult contează anturajul și mai ales liniștea în care trăiești dacă vrei să scrii, aici nu mă refer neapărat numai și numai la operele lui Istrati ci și la alte scrieri pe care unii vor să le realizeze. Istrati și-a găsit această țară numită Franța după foarte multe hoinăriri prin lume ca de exemplu Elveția, țară care a fost una dintre primele în care ajunsese. Istrati a reușit să descopere adevărul chiar dacă interpretarea lui nu este la fel de lucidă pentru că nu a deschis ochii și în final a făcut o radiografie a felului cum un destin individual se putea topi în imensul cuptor al represiunii totalitare.

Istrati a rămas un om care nu aderă la nimic, a rămas întotdeauna un om curajos preferând să-și păstreze conștiința nealaterată chiar dacă aceasta l-a costat scump. Această conștiință pe care el a încercat în decursul aniilor să o păstreze i-a adus după părerea mea multe bucurii și satisfcații pe plan literar și poate nu numai. Prin intermediul operelor făcute cunoscute a reușit să își construiască un succes pe care zic eu nu le-ar fi putut avea acasă la el în țară, deoarece până în ziua de azi operele lui nu sunt toate recunoscute, dar în țara în care acesta a fost primit a fost și este un scriitor recusnoscut de literatura franceză, deoarece mulți spuneau faptul că Istrati are un mod aparte de a scrie deoarece el folosește nu numai o limbă care în principiu îi este străină ci o și combină cu limba lui maternă fapt ce constituie nașterea unor scrieri de succes. Prin intermediul acestor opere el a reușit să ducă numele României peste hoatare pentru că el fiind stabilit în Franța și scriind și vorbind în franceză nu și-a uitat nicio clipă limba lui maternă, deoarece el combina limba română cu limba franceză, iar astefel reușea să realizeze niște opere care au reușit să rămână în memoria cititorilor, dar și în literatura franceză.

2.3 Succesul universal

După cum am mai amintit și anterior Istrati în Franța începuse să aibă un succes foarte mare putem spune chiar de pe o zi pe alta, numele lui începuse să fie tot mai cunoscut, operele lui începuseră să fie citite de tot mai mulți oameni și pe lângă gloria obținută el era foarte apreciat de oamenii litaraturii franceze.

Cu o uluitoare repeziciune, Panait Istrati a cucerit faima. Numele și foografia lui ajung să se resfețe pe primele pagini ale celor mai răspândite ziare și reviste. Personalități dintre cele mai diferite din domeniul literaturii se mărturisesc ca admiratori ai săi. Istrati în Franța era favorizat de mai multe lucruri ca de exemplu și de larga circulație a limbii în care acesta scrisese, numele său începuse să devină cunoscut și dincolo de hotarele Franței. Bineînțeles pe seama succesului mare pe care Istrati l-a avut au apărut foarte multe ipoteze și teorii, deoarece nu toți vroiam să îl accepte ca și scriitor de mare calibru. Erau foarte mulți care dădeau vina pe caracterul senzațional al biografiei de autor-vagabond, sau alții dădeau vina pe tentativa de sinucidere în fine foarte mulți căutau să găsească cât mai multe motive pentru a nu-l accepta așa cum e el.

Literatura lui Panait Istrati, în care nu puțini au fost cei care au văzut reproducerea fidelă a existenței autorului ei, seamănă, din punctul de vedere al receptării, cu un tren montagne russe. Ridicată pe culmi și apoi prăvălită la vale, redescoperită și recontestată, în funcție de interesele politice ale momentului, adesea ignorată de critica literară, dar bucurîndu-se de un imens succes de public, opera scriitorului brăilean continuă să stîrnească perplexități și nedumeriri. Așa cum omul Panait Istrati a fost multă vreme una dintre figurile încărcate de mister ale perioadei interbelice.

După cum se vede Istrati în operele lui nu omenie cerea și nu făcea des apel la umanitate, deoarece succesul lui crește din tulpina unei experiențe autobigrafice, iar modul în care acesta se desfășoară adică firul epic al operelor lui, neglijează în mare măsură regulile estetice.

Pentru a reuși găsirea unei explicații definitive a interesului de care s-au bucurat povestirile lui Panait Istrati în Occident, trebuie să reușim a ne îndepărta de firul analizei către particularitățile acelei realități care a constituit obiectul reflectării poetice. Din literatura franceză foarte mulți aveau motive chiar foarte întemeiate să fie cuprinși de admirație și încântare, ajungând chiar la exagerări, în fața vitalității inconștiente a povestitorului brăilean dar și în fața eroilor săi, care erau mai mult ființe robuste, croite dintr-o bucată. Din această cauză personajele lui Istrati erau considerați de foarte multe ori ca personaje de balade deoarece împrejurările în care trăiesc sunt pe deplin moderne, iar astfel problematica povestirilor sale înfățișând destinul unor oameni care vor să mai aibă caracter și inițiativă, să rămână ei înșiși, dar într-un conflict cu o orânduire inumană cad zdrobiți sau ajung la stadii acute de dezagregare spirituală.

După cum vorbisem anterior Istrati a cunoscut un mare succes cu Chira Chiralina deoarece este o operă care a ridicat foarte multe greutăți și vicleșuguri în calea unei analize cu caracter sociologic. În majoritatea operelor el ne lasă foarte greu să descoperim secretele interioare, din această cauză nici prin adoptarea unei concepții juste nu ne-ar ajuta mult mai mult, pentru că apar și anumite condiții sociale care nu reușesc să se reflecte direct și nemijlocit. Chira Chiralina este mai mult romanțare a peripețiilor unei cocote.

Pentru a putea înțelege mult mai bine nu numai această operă ci și retsul trebuie să reușim prinderea sensului general și real al unei lucrări de mare importanță prin intermediul căreia putem să atingem nucleul problematicii umane care-l preocupă în mod constant pe scriitor.

Putem să ne oprim puțin și asupra motivului central al creației lui Panait Istrati care rezidă în înfățișarea tragediei unor oameni care se zbat să-și păstreze nealterate trăsăturile umane împotriva noilor vremuri capitaliste, această operă arhicunoscută Chira Chiralina putem spune că este cartea de vizită a lui Panait Istrati.

Pentru a putea fi înțeleasă în laturile în care se încadrează Chira Chiralina trebuie să fie discutată în public și nu izolat, pentru că este într-o strânsă legătură cu alte povestiri, evidențiindu-se canalele subterane a le comunicării intime cu întreaga operă a lui Panait Istrati.

Întorcându-ne la această extrem de cunoscută operă a lui putem să afirmăm cum că pare cu totul ieșită din lumea poetică și ireală a basmelor orientale, tot aici mai amintim și atmosfera pe care o întâlnim și anume cea care se găsește între vis și realitate, care este o tehnică literară pe care o mai găsim destul de des în scrierile lui Istrati, care pun o mare bază pe această relație.

Ca o concluzie anticipată la Chira Chiralina spunem foarte sigur faptul că aici se concentrează întregul specific al artei lui Panait Istrati, adică eroii săi golesc deopotrivă cupa cu ambrozie și cea cu otravă, povestirile sale cultivă poezia cea mai suavă și realismul cel mai brutal, până la hotarul unde începe naturalismul, în același timp descoperim și lucruri poate puțin mai noi sau poate nu? așadar spunem cu tărie că subiectele creațiilor sale cuprind elemente de baladă popualră, dar în același timp, sunt impregnate, indiscutabil de spiritul caracteristic nuvelei moderne.

La sfârșitul acestui capitol putem oare să ajungem la câteva concluzii în legătură cu așa zisul vagabondism a lui Panait Istrati? iar un răspuns adecvat ar fi cel afirmativ, pentru că din momentul în care Istrati a încercat să se impună cât de cât cel puțin în literatura română nu i-a reușit pe deplin și din această cauză a fost nevoit să încerce altundeva. El, putem spune și faptul că a avut un traseu mai lung și plin de evnimente între timp, el hoinărind prin mai multe țări începând cu Elveția, Grecia ajunge în final în Franța unde bineînțeles putem confirma un accept a lui aproape imediat în literatura franceză. Istrati aproape de la început a fost apreciat pentru talentul lui de a scrie și mai ales pentru combinația de limbă pe care o făcea, aici ne referim la faptul că el scria într-o limbă pe care nu o cunoștea întru totul dar realiza niște opere foarte apreciate de alți scriitori francezi. Un alt lucru foarte interesante și bineînțeles de apreciat este faptul că foarte multe dintre scrierile lui au fost traduse chiar și în limba turcă, datorită acestui fapt în Turcia până în zilele noastre Istrati este unul sau poate cel mai cunoscut scriitor de origine română și în această țară operele lui au fost foarte bine acceptate și cu foarte mult pozitivism din cauza faptului că fiind o combinație între o limbă mai puțin cunoscută și limba maternă s-a ajuns la expresii care în majoritatea situațiilor aveau de transmis un mesaj anume.

Panait Istrati este de mult scriitor român, un povestitor cu har. Nimeni – și ca atare nici criticii literari, nici istoricii literari de oriunde – nu are dreptul să-l contrazică pe cel ce scria cu înflăcărare dublată de mândrie națională aceste cuvinte cu valoare de testament, din articolul subintitulat atât de sugestiv: "Poți să împaci capra cu varza?" Panait Istrati a aspirat să fie în "sfânta casă a literaturii române". De aceea și-a tradus o parte a operei nu în grecește ci în românește. Atât cât timpul i-a înlesnit munca aceasta iar moartea nu i-a smuls condeiul din mână. "Da, oricât de cosmopolit aș fi din naștere, de vagabond, îndrăgostit de orizonturi nesfârșite, așa cum mă vedeți, rămân totuși: român, prin mamă și prin limbă și prin frumoasa mea Brăilă; grec prin tată și "iubita sa patrida".

CAP. III CIORAN – EXIL ȘI MELANCOLIE

3.1 Cioran – tristețe și singurătate

Înainte de a intra întru totul în ceea ce înseamnă pentru Cioran exilul și melancolia este cred eu foarte important să ne oprim asupra unor citate din câteva cărți extrem de cunoscute, deoarece aceste afirmații ale lui Cioran după părerea mea sunt extrem de actuale, din mai multe puncte de vedere dar în principal afimăm cu o fermitate de neclintit faptul că, dacă nu în totalitate dar în cea mai mare parte Cioran a scris doar ADEVĂRURI. El a avut o viziune a țării absolut total diferită de a celorlalți scriitori care erau pe vremea lui, dar totuși a avut o susținere și din partea altor scriitori exilați din România, aici îi putem aminti pe Eugen Ionesco, Mircea Eliade chiar și Panait Istrati iar înșiruirea ar putea continua.

Rebel cu limba ascuțită, mândru și de-neînduplecat! Într-o frază scurtă aceasta ar fi principala caracterizare a lui, el era considerat un scriitor cu limba ascuțită din foarte multe motive dar unul dintre aceste motive ar fi faptul că el nu rezista fără să nu spună tuturor lucrurilor pe nume, el simțea nevoia de a se exprima într-un mod care poate pentru unii părea prea dur sau prea rece, dar acesta era stilul lui Cioran.

Din cauza faptului că el nu a avut posibilitatea de a se exprima la el acasă a fost nevoit să exileze și acest lucru l-a adâncit în tristețe și singurătate, iar toate cărțile și notele lui provin din această amărăciune. Literatura exilului român se integrează într-o literatură fără granițe sau separatisme. Toți cei care au scris și publicat în afara granițelor țării au fost marcați profund de experiența exilului, la fel cum cei rămași acasă au fost influențați de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte. Emil Cioran a fost singurul, sau printre puținii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în țară cât și în străinătate, și-a creat acel „univers cioranian”, în care ușile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producțiilor sale, autorul autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

După cum amintisem anterior Cioran are foarte multe afirmații care nu doar că sunt actuale dar sunt și pătrunzătoare, în sensul în care un om dacă ar putea retrăi tot ceea ce a simțit acest scriitor din momentul exilului literar, paote nu ar reuși să se resmneze sau cel puțin nu ar reuși să își accepte soarta. O afirmație care pe mine cel puțin m-a uimit, poate aș spune mult că m-a șocat este următoarea: „N-aș fi abandonat nicicând limba noastră; mi se întâmplă să-i regret și acum mirosul de prospețime și putreziciune, amestecul de soare și bălegar, urâțenia nostalgică și superba neglijență.” După cum vedem sau mai bine zis după cum putem citi stilul melancolic în care scrie Cioran este unul foarte deprimant uneori, iar aici ne putem pune o întrebare care ar trebui să și-o pună foarte mulți dintre cititorii cioranieni. Care este motivul pentru care Cioran a intrat într-un fel sau altul într-o așa zisă melancolie? Sau de ce întotdeauna el spune lucrurilor pe nume? De ce este cuprins de tristețe și singurătate? Iar întrebările ar putea continua la nesfârșit, dar și răspunsurile nu doar că pot să fie variate dar pot fi și extrem de multe. Răspunzând în mare parte la aceste întrebări pe care eu mi le-am pus, bineînțeles după ce am citit câteva dintre cărțile lui, am ajuns la câteva răspunsuri care poate sunt prea rigide sau poate neplăcute dar experiențele triste pe care i le-a oferit viața, combinate cu felul lui de a reacționa la tot ce se întâmplă și îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic și chiar să afirme că „de mult nu mai aparțin nimănui!” Din momentul în care un scriitor afirmă asemenea lucuri că nu mai e a nimănui aici intervine în principal tristețea și singurătatea prin care acesta a trăit și trăiește, Cioran încă dinainte de a fi plecat din țară a fost un lup singuartic, lucru care din păcate i-a adus foarte multe amăgiri dar totuși pe lângă aceste tristeți a avut parte și de bucurii cel puțin după părerea mea, deoarece el a fost foarte bine primit de publicul francez dar și de literatura franceză în sine ei spuneau despre Cioran că este un scriitor și filozof originar din România, cu reputație internațională datorită operelor sale publicate în limba franceză.

După ce că a fost atât de bine primit și acceptat în Franța, el începuse să fie un lup și mai singuartic și s-a dedicat în totalitate scrierilor sale. Singurătatea melancolicilor are o semnificație mult mai puțin adîncă ea are uneori chiar un caracter estetic. Aceste amănunte le descoprim în mai toate scrierile lui Cioran, adică niște amănunte legate de ceea ce înseamnă și a însemnat singurătatea pentru el. Să trăiești o viață în singurătate nu este foarte ușor deoarece la un moment dat cum e și cazul lui Cioran începi să gândești întotdeauna circular adică aici ne referim la felul în care abordezi societatea și nu numai, creația cioraniană, din perioada exilului, ar fi rămas practic necunoscută pentru cititorii români aflați între hotarele perimetrului național, dacă postul de radio Europa Liberă nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte și să ne-o facă cunoscută. Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veșnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

Din cauza acestei gândiri pe care o folosea Cioran el din melancolie trece în tristețe profundă, această tristețe se explică la el ca fiind fructul singurătății în care a trăit, pentru el melancolia uneori era difuză și vagă ce nu atingea niciodată o adâncime intensă, după părerea lui tristețea este un sentiment mult mai intens și mai adânc, iar această adâncime conține și o seriozitate închisă și o interiorizare închisă. Pe lângă aceste sentimente și stări de tristețe să reușești să fii și un bun analitic și un foarte bun gânditor nu este ușor, deoarece singurătatea melancolică uneori are o putere de doborîre încât nu mai reușești să conștientizezi ceea ce se întâmplă în jurul tău adică în societatea care te înconjoară. Caracterul de concentrare al tristeții rezultă din faptul că ea se naște aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conștiință un determinant exterior. Știu de ce sînt trist, dar nu știu de ce sînt melancolic. Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Am putea spune foarte multe despre relația dintre melancolie și tristețe, dar un lucru foarte important de precizat este faptul că suferința pe care o generează combinația dintre melancolie și tristețe este un lucru foarte grav, deoarece suferința poate să genereze și într-o boală din cauza căreia se paote ajunge chiar la depresie, dar totuși să nu ne întindem atât de tare până la depresie ci să vedem cum credea Cioran că este tristețea.

“Tristețea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipsește decît rar melancoliei. Este interesant de urmărit cum domeniul esteticului se îngustează din ce te apropii de experiențe și de realități serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este negația totală a esteticului, ca și suferința sau tristețea. Moartea și frumusețea! Două noțiuni care se resping în mod absolute”. Da, eu cred că această tristețe pe care o are Cioran, ne reflectă ceva din marea agonie a melancoliei care din păcate de multe ori intră în contradicții cu foarte multe sentimente care cam toate provin din senzația de singurătate, sau poate nici nu e senzație? o fi un lucru clar și cert ca Cioran și-a trăit marea parte a vieții singur? Pe de o parte putem da un răspuns afirmativ pe această temă, el aproape întodeauna a fost singur și se simțea singur, mai ales din clipa în care a părăsit și țara el a început să fie un om și mai melancolic decât fusese înainte. Da pe de altă parte trebuie să recunoaștem că, Cioran chiar dacă a fost nevoit să își părăsească țara el tot nu a fost singur deoarece putem spune că din prima clipă a fost acceptat în Franța, datorită modului în care el scria, aici la modul de a scrie ne referim la ideile pe care acesta le punea pe hârtie și la felul în care le transoforma în adevărate opere de succes. Cioran și aici în România cunoscuse deja succesul și sentimentul de iubire și apreciere pe care le primise din partea oamneilor din țară care bineînțeles îi citiseră scrierile. Cunoscutele sale eseuri din publicațiile autohtone, „Rampa” și „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii românești interbelice. Cărțile, studiile, cugetările, memoriile și scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalitățile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atât de bine ca și în limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus și comentat în mai multe limbi de circulație internațională. Bineînțeles că după căderea comunismului, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

Cioran de multe ori avea senzația sau poate nu? că nu reușește să se simtă bine nicăieri, el spunea astfel “Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni și nici fără oameni.” Cioran a abordat două tipuri de singurătăți una dintre ele este de a te simți singur în lume și a doua este singurătatea lumii, aceste două tipuri sunt două lucruri diferite, iar diferența constă în faptul că dacă te simți singur este cauza dramei pe care o trăiești, o dramă interioară și mai mult psihică, această singurătate poate să provină și din faptul că dacă – cum e cazul lui Cioran- îți părăsești țara și nu reușești să te integrezi în noua societate în care va trebui să trăiești te vei simții părăsit și suspendat într-o lume în care orice ai face nu vei reuși să te simți ca acasă nicodată. Iar singurătatea lumii nu este cu mult un concept diferit celui dinainte ci doar este o mică diferență și anume că derivă din frământarea subiectivă decât din senzația părăsirii lumii din neant, toate aceste sentimente ce apar din cauza plecării se petrec în interiorul unui singur individ care va trebui să trăiască într-un loc în care din păcate nu se poate integra.

Cioran a fost marcat de această necessitate de părăsire a țării, mi-am dat seama de acest lucru citind câteva din scrierile lui, și fiind atentă la detaliile pe care acesta șe scria foarte repede am ajuns la concluzia că el și pe vremea când fusese acasă se simțea singur dar de când a fost nevoit să plece singurătatea a pus stăpânire pe el, acest lucru el îl și scrie “Toate lacrimile neplânse mi s-au vărsat în sânge. Și eu nu m-am născut pentru atâtea mări și nici pentru atâta amar.” Din această afirmație putem concluziona foarte multe, iar una din concluziile importante ar fi faptul că el a încercat să își ascundă în fața altora dorința de a se întoarce acasă, dar în sinea și în scrierile lui întotdeauna a mărturist acest dor de casă sub forma unor cuvinte ascunse, deoarece el astfel vroia și încerca să lase trecutul întru totul uitării.

După cum putem citi în mai multe din operele lui Cioran el a fost atât de marcat de situația în care el ajunsese încât se tot gândea la faptul că el cu ce a meritat acest destin de a fi în singurătate și mai ales de ce trebuie el să sufere pentru că el nu s-a născut pe acest pământ ca toată viața să îndure doar suferința, uneori ajunsese la concluzia că poate el este supus unei încercări, probe de Divinitate, deoarece după unele religii suferința reprezintă încercările lacare Divinitatea te supune. Dar această concepție nu e în majoritatea cazurilor valabilă, adică e valabilă, dar, doar în cazul credincioșilor, dar nu și în cazul în care vedem situații în care suferința se găsește și la alți indivizi indiferent de valoare și dacă suntem puțin mai atenți la cei din jurul nostru putem deduce și faptul că suferința este extrem de frecventă la cei nevinovați și puri, un lucru foarte greu de explicat, pentru că dacă am încerca să ne gândim rațional și logic în același timp, normal ar fi ca doar acei oameni să sufere care merită acest lucru, adică cei care într-adevăr au anumite păcate, nu este corect să sufere oameni nevinovați doar ca ei să se simtă ca într-o încercare la care sunt supuși de Divinitate.

În continuarea explicației noastre în legătură cu suferința n oprim puțin asupra unei afirmații făcute de Cioran în una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate cărți și anume Pe culmile disperării “Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură.” Această afirmație destul de înfricoșătoare se referă exclusiv la ceea ce Cioran a avut de suferit din pricina exilului, în opinia lui el a avut parte doar de otravă din absolute orice lucru acre pentru el a însemnat întotdeauna doar o surpiză neplăcută din partea vieții și din această cauză o considera o tortură imensă pentru că el nu s-a născut pentru a îndura atâta amar ce i-a fost dat din partea vieții.

De multe ori Cioran și-a pus întrebarea că oare de ce nu se sinucide? iar răspunsul a fost unul simplu el se gândea lșa această întrebare dar lui îi era efectiv scârbă de moarte dar din păcate și de viață. El nu reușea să priceapă rostul lui în acest univers, de multe ori avea o dorință imensă de a urla atât de tare încât să audă și să se îngrozească întreaga lume iar astfel să îi facă să tremure toți de frică, adică să simtă toată lumea aceea frică pe care o simțea el foarte des în sinea lui.

Rezumând toate suferințele prin care Cioran a trecut pe parcursul vieții lui ajungem să tragem prima concluzie a acestei părți a capitolului, adică dacă stăm să ne gândim foarte bine ajungem la o afirmație care este cred eu aproape sută la sută adevărată sau poate altfel spus reală suferința este o prăpastie ca și simgurătatea la rândul ei. O numim prăpastie pentru că odată căzută în singurătate sau în suferință e foarte greu să te ridici la suprafață ca să ajungi într-un stadiu cât de cât acceptabil din punct de vedere sufletesc.

3.2 Istorie și eternitate în scrierile lui Cioran

“Nu înțeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de cultură și de istorie; mi-e aproape imposibil să mai particip la frămîntările lumii istorice, la idealuri și aspirații temporale. Istoria este ceva ce trebuie depășit. Și nu poți depăși istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul și viitorul nu mai au pentru tine nici o importanță, cînd ți-e indiferent cînd și unde trăiești. Cu cît sînt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decît dacă aș fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem niște imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă, care n-au cunoscut creștinismul sau descoperirile și invențiile științei moderne.”

Am început acest subcapitol cu această afirmație a lui Cioran, în legătură cu istoria, deoarece după mine aici e foarte bine și precis conturată ideea lui Cioran pe această temă a istoriei, după cum putem citi din acest fragment istoria în sine pentru el nu mai înseamnă absolut nimica, acest refuz a lui de a-l mai interesa epoca în care trăiește se datoreză a tuturor acelor evnimente care l-au făcut să sufere extrem de mult pe parcursul vieții lui.

Trecând peste toate nefericirile de care s-a împiedicat toată viața lui a reușit să scrie niște opere de extrem de mare valoare care așa vor rămâne o eternitate, printre operele cele mai cunoscute putem să amintim „Pe clumile disperării”, „Caiete”, „Amurgul gândurilor”, „Cartea amăgirilor”, „Îndreptar pătimaș”, „Schimbarea la față a României” și bineînțeles alte și alte opere care sunt la fel de cunoscute. Pentru Cioran a trăi într-o epocă cu semnificații istorice reprezintă o formă închisă de viață și întotdeauna se miră cum unii oameni se ocupă întotdeauna doar de trecut și de istorie. Datorită stilului de a scrie și de a felului de a gândi Cioran a fost asemănat atât cu Camus cât și cu Schopenhauer, cei trei după cum am observat și eu se aseamănă în anumite puncte de vedere pentru început să luăm de ce se aseamănă cu Camus: o primă asemănare ar fi faptul că atât Cioran cât și Camus s-au gândit la ideea sinuciderii în acele momente în care trăiau, ajungând până la ideea morții colective. Cioran a ajuns la această idee a sinuciderii doar din cauza suferinței și tensiunii interioare și din neputința de a vedea capătul drumului parcurs, iar Camus scria că singura existență care contează este cea a individului iar pentru Cioran singura care contează este a sa: „fiecare om rămâne cu suferința lui, pe care o crede absolută și nelimitată (…)nu pot înțelege suferința altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea.”

După ce am văzut câteva gânduri cioraniene o părere imediată ar fi faptul că pe lângă Cioran, Camus pare mult mai obiectiv prin simplul fapt că se referă la om în genre, iar pentru Cioran toată filozofia nu are sens decât dacă se raportează la propria ființă și la iraționalitate ceea ce Cioran va prețui tot timpul și în orice plan al filozofiei. O altă asemănare între cei doi mari scriitori est și faptul că amândoi au aceeași filosofie a absurdului, din moment ce orice încercare de a fi om cu toate acțiunile ei minore este absurdă în moarte, Cioran acceptă suferința și neagă revolta, el consideră că omul nu are voie să se revolte, pentru că orice ieșire de acest gen naște o altă ieșire și poate chiar mai dură decât cea precedentă. Pentru Cioran vor exista întotdeauna două probleme fundamentale adică voința și moartea sau altfel spus voința de a trăi este strâns legată de problema indispensabilă a morții: „nimeni nu e sincer în iubirea lui pentru moarte.”

Precum Cioran, care prețuiește atât de mult suferința pentru că ea rezultă din experiențe, din trăiri, Schopenhauer scrie despre necesitatea suferinței: ”și, dacă viața nu ar fi decât bucurie, cine ar mai putea îndura chiar și numai gândul morții!” Deci putem să spunem faptul că sunt unii care prețuiesc suferința iar sunt alții care simt necesară prezența suferinței din mai multe motive, unul dintre motive ar fi faptul că Cioran de exemplu consideră suferința ca fruct al tuturor trăirilor și a experiențelor din viața lui, el catalogheză suferința ca fiind un lucru normal pentru un om care toată viața a stat retras și singuratic, în scimb Schopenhauer crede altfel adică după opinia lui dacă viața ar fi alcătuită numai și numai din bucurii și împliniri atunci nimeni nu ar mai putea accepta gândul morții și în același timp gândul suferinței. Dar dacă am sta și am analiza care ar fi efectul sau efcetele pe care le generează gândul morții și suferința poate am ajunge la explicații mult mai intense și anume, că toate acestea duc la existențialismul fiecărui individ, iar de aici putem trage și o scurtă concluzie și anume că suferința și moartea sunt lucruri adevărate, lucruri care există și care se intensifică de la individ la individ, iar de aici ajungem la un existențialism chiar ieșit uneori din comun.

După cum se știe Cioran nu a fost nicodată un om optimist dar nici pesimist el afirma ieșirile lui ca fiind mai mult violente decât cele amintite anterior, el a avut o afirmație care mie cel puțin mi-a atras atenția adică: ”toată formația mea intelectuală nu mi-a servit la nimic!”el aici spune că intelectualismul de care el a avut parte nu l-a ajutat cu nimic iar aici face referire mai mult la faptul că nu l-a ajutat intelectualismul în viață. Dacă intrăm și mai adânc în scrierile cioraniene observăm și alte asemănări cu alți mari filosofi pe care Cioran îi admira pentru modul în care aceștia ironizau modul de a trăi și aici avem un exmplu elocvent, iar ecesta este Nietzsche, deoarece Cioran a găsit la el ”voluptatea distrugerii” care este o filosofie tregică, dar mai ales contradictorie, care din păcate sau nu dar naște pesimismul. Nietzsche se considera ”cel dintâi filosof tragic – adică cel mai extrem contarariu și antipod al unui filosof pesimist.”

Poate din această cauză tocmai de aceea lui Cioran i-ar fi fost imposibil să construiască un model, care presupune existența unei structuri fixe în timp. El întotdeauna vroia să găsească sau să localizeze răul și să îl extirpe, acest rău apare atât în lume cât și în istorie din cauza lipsei de voință. Putem spune și faptul că Cioran consideră scepticismul ca fiind trăsătura fundamentală a poprului român, care nu a avut curajul de a deveni națiune. Scepticismul și îndoiala, spune Cioran că sunt cele mai importante și mai grave probleme, ”scepticismul este întâia treaptă în scara unui proces de transformare, este întâiul element care ne dă conștiința destinului nostru.” Scepticismul este bun pentru a putea învinge pasivitatea, autodisprețul, înțelepciunea sau alte elemente importamte dintr-o istorie. Cioran punea un accent foarte mare pe aceste elemente care pentru viața lui au avut o importanță și un rol foarte important, deoarece din cauza acestor elemente el de cele mai multe ori a avut numai de suferit și datorită acestora devenise un om foarte retras fără prieteni și fără sprijin, iar astfel s-a transformat într-un singuratic și plin de îndoieli care din păacate de multe ori nu l-au lăsat să se afirme în modul și felul ăn care el și-a dorit întotdeauna. Cioran extrapolează conceptul lui privind ruinarea istoriei din interior și la existența individului. Când spune: singura modalitate de a suporta viața este să ai obsesia sinuciderii, el exprimă, în forma concentrată, o bună parte din substanța framântărilor existențialiștilor. Explicația imediată, de luat în seamă, o oferă chiar filozoful când spune că obsesia sinuciderii a fost singura soluție la care a putut recurge pentru controlul relativ al suferinței pe care i-a provocat-o, aproape toată viața, o insomnie rebelă. Oricât am fi dispuși să-l credem, este firesc să considerăm că, la nivelul creației lui, planul personal ramâne restrictiv și nu acoperă semnificația și valoarea operei literar-filozofice construită în jurul acestui motiv. Literar, el ajunge la un regal stilistic, la un răsfăț estetic. Pe un alt plan decât cel literar, mobilul torturii obsesive a insomniei și considerarea sinuciderii ca remediu devin motive de speculații filozofice specifice registrului preferat de Cioran: cel al disprețului pentru viață și pentru ceea ce reprezintă norma obișnuită de viață.

Întorcându-ne la ceea ce mi-am propus inițial în acest subcapitol și anume abordarea scrierilor cioraniene voi începe cu una din extrem de cunoscutele sale opere și anume Caietele, el apare aici ca propriul său cititor și comentator. Caietele sunt jurnalul scriitorului modern care suportă, profitînd totodată, dedublarea conștiinței, oscilînd tragic între dimensiunea sa creatoare și cea analitică. Cioran devine pentru noi omul poietic care se aplică analizei propriei scriituri pentru a face apoi o întreagă teorie a actului scriptural și a fundamentelor sale. Citind aceste scrieri am ajuns la o convingere sigură adică pot spune faptul că Cioran instituie prin Caiete un model de scriitură auto-referențială care rămîne totuși referențială. După cum vedem Cioran în mai toate scrierile sale abordează viața și felul lui în care a trăit dar punctează foarte dur și răspicat și nemulțumirile lui față atât de istorie cât și față de singurătatea în care el trăia. El încearcă să deformeze această solitudine cu ajutorul cuvintelor scrise, în același timp însă tot aici el folosește intens fragmentarismul astfel reușind să se impună cu o extrem de mare intensitate. Fragmentarismul este pentru Cioran atît un principiu ontologic („Fragmentarismul ca principiu ontologic”), cît și un principiu scriptural („Fragmentarismul ca principiu scriptural”).

În același timp se observă la Cioran și o repetiție dar acest lucru la el are o smenificație aparte și anume, repetiția la el este egală cu diferența, adică această diferență se explică cu faptul că el chiar dacă folosește repetiția el nu se repetă ci întotdeauna spune și scrie lucruri diferite în acele repetiții, el niciodată nu spune același lucru. Caietele sunt opera vieții și opera operei. Orice scriitură (și acesta este sensul ascuns al jurnalului) se întemeiază pe un sacrificiu: al omului care renunță la sine pentru a face loc creatorului. În Caiete, Cioran ne oferă din interior, imaginea omului acaparat de propriile sale neliniști și așteptări, omul pretutindeni exilat, dar mai ales în creația sa. Caietele pun în scenă o întreagă retorică prin care Cioran încearcă să concilieze ființa și limbajul. Pentru el, orice teorie despre ființă, despre a fi în lume, are un fundament lingvistic. Caietele ilustrează gradul pînă la care omul vrea și reușește să se distrugă, să se aneantizeze.

Pe lângă Caiete, Cioran are foarte multe opere cunoscute și din această cauză am să mă mai opresc asupra uneia dintre aceste opere și anume Pe culmile disperării operă care fără a mă repeta atinge din nou subiecte foarte importante și bineînțeles apropiate lui Cioran, mă refer apropiate din cauza faptului că el și-a scris întotdeauna nemulțumirile față de societatea în care el a trăit, față de istorie dar și față de poporul său. Viziunea originală se conturează încă din primul eseu, “A fi liric”, lirismul lui Cioran însemnând “a nu putea rămâne închis în tine însuți”. Capacitatea omului de a fi liric este, în viziunea filosofului, “o efervescență a vieții[…], prin care individualul se ridică în planul universalului”. În alt eseu, pe aceeași temă, accentuează ideea lirismului absolut, dorind să se contopească cu lumea, să-și simtă propria moarte ca pe un triumf, însă este conștient că acest lirism absolut este “lirismul clipelor din urmă”.

După cum văzusem și până acuma tema care domină în mai toate scrierile cioraniene este tema suferinței, sinucderii și într-o mai mică măsură și iubirea apare pe ici colo. Suferința este într-o mare legătură cu gândul sinuciderii deoarece suferințele întotdeauna generează niște gânduri putem spune chiar negre care apar destul de des prin operele lui Cioran, filosoful estimează că suferința nu are justificare, nu există un criteriu obiectiv după care sunt aleși cei ce suferă. Suferința este născută din bestialitatea vieții și de obicei durează. Totuși, omul are marele avantaj de a putea suferi singur și de a-și controla mimica feței în acele momente. Lacrimile sunt manifestări ale suferinței, și de multe ori ele se transformă în gânduri, deci gândurile omului ce suferă sunt la fel de amare ca și lacrimile. Suferința este o separare de ceilalți, apare ca o scară pe care cobori. Atunci când suferi vrei să uiți totul, însă natura face ca tocmai acele întâmplări să ți se fixeze în memorie. Datorită acestor elemente ale suferinței Cioran a avut gânduri de sinucidere, gânduri pe care și le-a pus pe hârtie iar astfel au ajuns să apară în majoritatea operelor bineînțeles sub diferite forme, dar niciodată nu a recurs la astfel de lucruri extreme, deoarece pe undeva Cioran critica aspru aceste fapte. Nici un om nu se sinucide în urma unei analize raționale a vieții. Nu întâmplările exterioare duc la sinucidere, ci dezechilibrul interior. Unii cedează în fața unor întâmplări ce altora le sunt indiferente.

Sinuciderea apare ca un capriciu, nu ca o afirmare a vieții. Faptul că cineva și-a luat viața este atât de impresionant încât nu ar mai trebui căutate motivele ce l-au determinat. Sub acest aspect, Cioran îi apreciază pe cei ce se pot sinucide în orice moment, căci aceștia sunt capabili de trăiri interioare impresionante, luând contact permanent cu realitățile vieții.

3.3 Emil Cioran și exilul

În ceea ce îl privește pe Cioran, acesta pleacă la Paris, ca bursier la Institutul Francez din București în noiembrie 1937, iar în toamna anului 1940 se întoarce în țară dar în februarie 1941 părăsește definitv România ocupând poziția de consilier cultural la Vichy. Cioran va trăi toată viața în Franța ca refugiat apartid. În situația lui Cioran au mai fost și alți mari scriitori români printre care îi amintim pe Eugen Ionescu și Mircea Eliade, cei trei au alcătuit imaginea exilului românesc, au fost niște oameni care au vrut cu tot dinadinsul să se impună, fiecare după puterile sale. Dacă Eliade a tăcut în ceea ce privește trecutul lui politic, Cioran a revenit mai tot timpul, chiar dacă doar în cercurile sale de prieteni, asupra angajamentului din tinerețe.

De multe ori am fi putut să ne întrebăm cum și în ce fel pot contribui cei din exil la conservarea identității naționale? La început nimeni nu credea că exilul se va prelungi atât de mult. După cum s-a văzut Cioran nu s-a mai angajat fanatic în publicistică odată ajuns în exil, în publicistica în limba franceză. Pentru îndeplinirea acestui vis de a scrie în limba frnaceză, pentru el vor trece zeci de ani pentru a ieși din strâmtorile limbii române.

El și-a maturizat și disciplinat gândirea, și-a canalizat excesele, și-a desăvârșit mijloacelor de expresie, învățând să plângă în spatele măștii și să urle cu gura închisă. Dar în aceeași perioadă nici limba franceză nu a ieșit nevătămată din această întâlnire pasională, spiritul cioranian înfrumusețând-o, revitalizând-o adăugându-i o săgeată agresivă și strălucitoare.

Trauma exilului a fost, prin urmare, dublă pentru cel care și-a mutat și trupul și sufletul într-un alt loc de trăire și simțire. Cioran după cum se poate observa a ocupat în mare parte limba franceză iar aici mă refer la faptul că s-a obișnuit foarte repede cu folosirea acestei limbi care pentru el la început a fost o limbă străină și în al doilea rând la început îi fusese greu să se dezobișnuiască de limba română. Exilul după cum se știe pentru majoriatea scriitorilor a fost un lucru traumatizant nu numai din pricina părăsirii locului natal dar și din cauza faptului că prin exil și-au mutat atât trupul cât și sufletul într-un alt loc de trăire, astfel fiind nevoie de o adaptare totală noii lumi în care au ajuns.

Cioran de foarte multe ori aborda în fel și chip exilul căruia ia fost supus, el în mai toate scrierile lui a atins acest subiect, putem spune chiar fragil, deoarece el multă vreme nu a putut să se împace cu ideea că el a trebuit să își părăsească locul natal. Această abordare a părăsirii el o descrie foaret minuțios: ” Frica de un sfîrsit de fioruri mi-a otrăvit raiul simțirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simțurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, și-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi. Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseții. Cu el să-mi hrănesc așteptările sîngelui, cu ondulațiile și răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilități. Rosturi există numai în aparențele pentru care ai vrea să mori. Vor lua petalele locul ideilor?”

După cum spuneam la Cioran de fiecare dată se vede o frică al simțirii, nu neapărat frica aceea de părăsire a țării cât frica pentru ceea ce îl așteaptă în acea lume nouă în care urmează să se stabilească, din această cauză spunea el că toate frumusețiile acelei noi lumi l-au înjunghiat foarte aspru. Pe undeva dacă stăm să ne gândim, a-ți părăsi țara în care te-ai născut din cauza unor probleme nu este absolut deloc ușor, dar mai ales atunci când simți că oricât de bine sau de frumos ar putea să fie noua țară care te va primi nu vei reuși să i te adaptezi. În astfel de situații întotdeauna stai și te gândești ce rost mai are să exiști sau ce rost a avut această plecare dacă nici aici nu te simți în lumea ta. Aceste întrebări sau cel puțin asemănătoare erau și cele ale lui Cioran, și bineînțeles nu numai ale lui ci și a celorlalți colegi de-ai lui care fuseseră în aceeași situație Eugen Ionesco, Mircea Eliade și încă mulți alții.

Zbuciumul interior este unul foarte dureros, poate nu în sensul propriu al durerii dar provoacă o durere a sufletului, care unoeri poate să fie chiar mai dureros decât o durere în adevăratul sens al cuvântului. Cum spunea și Cioran ” Cînd singur în munți sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenți, simțurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusețe și siguranța de-a o pierde în timp mă sfîșiau crunt, că peisajul se risipea în substanța echivocă și sublimă a unei nemîngîiate admirații. Numai urîțenia e nedureroasă.”

Cioran la tinerețe era același Cioran ca și la bătrânețe, scria despre aceeași oboseală a culturilor mari, precum cea fanceză, de exmplu, care are o mie de ani de istorie în urma ei și care, spre deosebire de cea germană și implicit de poporul german, nu mai este pregătită să pornească în mari războaie, nici să își mai asume responsabilitățile unui mare imperiu. Pentru acest Cioran contradictoriu, pentru acest Cioran bătrân exilat, care retracteză tot ceea ce scris sau declarat la tinerețe, însuși el are o explicație: ”admir ușurința cu care ceilalți își depășesc conflictele. Eu mereu prizionerul și victima alor mele. Sunt de aceea acuzat că nu am ieșit din adolescență, adică tocmai vârsta la care conflictele nu sunt escamotate.” Se vede foarte bine că Cioran a rămas întodeauna un filosof adolescent care aproape mereu era revoltat împotriva sistemelor sociale în care el trăia mai mult pentru că foarte multe dintre ce se petreceau i se păreau lucruri nedrepte și de aceea el a rămas și la bătrânețe un tânăr adolescent care se revoltă pentru absolut orice și din acestă cauză a rămas în aceeași criză a existenței.

Având în vedere că de la început pe Cioran îl comparam cu ceilalți scriitori exilați ne întoarcem din nou la ei și putem spune că spre deosebire de ceilalți doi Ionescu va rămâne un sentimentalist aparte, un Cioran excedat, așa cum el însuși se declara în toate scrierile sale confesive: ”n-am reușit niciodată să mă obișnuiesc, întru totul, cu existența, nici cu cea a lumii, a celorlalți, nici mai ales cu a mea. Mi se întâmplă să simt că formele se golesc, dintr-o dată, de conținutul lor, realitatea e ireală; cuvinetele nu sunt decât zgomote lipsite de sens.”

Prin urmare am putea spune că Cioran a fost și va rămâne unul dintre filosofii extrem de cunoscuți și nu numai din cauza exilului asupra căruia ia fost supus, ci din motive mult mai importante, iar aici mă refer la motivele literare pe care el le-a abordat de-a lungul tuturor operelor lui și care au rămas ca un rezultat al tristeții și al amăgirilor prin care el a trecut de-a lungul vieții și mai ales atunci când a fost nevoit să se adapteze unei noi lumi care pentru el nu a fost lume plină de bucurii ci a fost plină doar de amărăciune.

CAP. IV E.IONESCO – EXILUL ȘI CONDIȚIA ABSURDULUI

4.1 Exilul – între două identități

În această parte a lucrării am decis să abordez mult mai adânc tema exilului, în cazul lui E.Ionesco, deoarece până acuma l-am analizat pe Panait Istrati, pe Emil Cioran și bineînțeles l-am amintit și pe Mircea Eliade care a fost la rândul lui unul dintre marii scriitori exilați.

Eugen Ionesco s-a născut în România, la București dar familia lui avusese rădăcini franceze și din această cauză ei lucuiseră o perioadă în Franța, după care el se întoarce în România, unde urmează cursurile de la școală în limba română. În această perioadă el a început deja să colaboreze cu anumite reviste și să publice articole, care mai târziu urmau să apară și în Nu articol foarte cunoscut. După cum se știe sau poate nu, E.Ionesco în 1949 părăsește definitiv România, se rupe cu totul de țară. Această decizie a lui o regăsim într-o scrisoare adresată lui Emanuel Mounier, în care Ionesco mărturisește că se simte ”insuportabil de singur” între românii din exil și această rupere definitivă aduce după sine și renunțarea lui Ionesco la scrierea în limba română și trece în 1950 definitiv la limba franceză, pe care o va ilustra prin opere de primă mărime.

După cum știm Ionesco și Cioran se cunoșteau foarte bine iar din această cauză și pentru Ionesco exilul în sine a reprezentat o cădere în timp. În schimb, Ionesco spunea și următorul lucru cum că paradisul mai este și lumină, iar această lumină este redată astfel: ”Mi-amintesc de o dimineață foarte fericită, foarte luminoasă, când mă duceam în haine de duminică spre biserică. Încă mai văd cerul albastru și, în cer, vârful bisericii. Clopotele – le aud. Și există cerul, și există pământul, nunta desăvârșită a cerului și a pământului. Cred că anumiți psihanaliști, cei din școala lui Jung, spun că suferim când simțim în noi despărțirea cerului de pământ.” Acest citat putem spune că redă într-un mod nostalgic vremea pe când încă nu fusese ”obligat” să își părăsească țara, acest cuvânt acuma l-am folosit doar la figurat deoarece, Ionesco trecuse prin mai multe exilări. Primul exil a fost reîntoarcerea la Paris: ”Când am venit la Paris pe urmă, către unsprezece ani, am fost foarte nefericit. Aveam impresia unei închisori. Închisoarea erau străzile Parisului, cu casele lor mari, ca niște ziduri de temniță.” după cum specificasem la început acesta a fost doar primul exil, acesta a fost urmat de un al doilea care a fost reprezentat de plecarea din Franța spre România, adică în acel moment Ionesco își părăsise peisajele familiare dar și limba maternă, iar pentru el acest al doilea exil se prezenta astfel: ”Am sosit la București când aveam treisprezece ani și nu am revenit înainte de douăzeci și șase. Româna am învățat-o acolo. La paisprezece-cincisprezece ani aveam note proaste la română. Către șaptesprezece-optsprezece ani, aveam la română note bune. Am învățat să o scriu. În românește mi-am scris primele poeme. Nu mai scriam la fel de bine în franceză. Făceam greșeli. Când am revenit în Franța, știam limba franceză, desigur, dar nu mai știam s-o scriu. Vreau să spun «literar». A trebuit să mă reobișnuiesc. Învățarea, dezvățarea, reînvățarea cred că reprezintă exerciții interesante. Și apoi, da, a fost o sfâșiere, fiindcă acolo m-am simțit în exil.”

Am folosit toate aceste citate ale lui Ionesco pentru a putea reda exact aceleași sentimente pe care el le-a avut în acea perioadă, deoarece dacă stăm să ne gândim puțin, să ajungi la un stadiu în care la început ți-e greu să îți părăsești țara natală, care la început pentru Ionesco fusese Franța, pentru a veni în România, iar mai apoi când te întorci acolo unde ai mai trăit să te simți ca într-un loc străin, adică într-un adevărat exil. El chiar dacă cunoscuse deja limba și cultura franceză, deci nu îi erau străine totuși se simțea părăsit, iar în acest moment a început pentru el adevăratul exil într-o țară străină, dar nu în totalitate. Pe lângă acest exil propriu-zis mai există la Ionesco și un alt tip de exil, adică unul profund ce venea din interior, aici ne referim la acela datorat despărțirii de cei apropiați lui dar și de neputința de a le împărtăși opțiunile sau angajamentele ideologice. Acest exil interior poate fi interpretat în mai multe feluri sau poate nu? eu deocamdată spun ferm că nu, iar unul din motivele mele cu care imi susțin această afirmație este faptul că, de vreme ce ești singur în lume, plecat de lângă cei dragi ție, nu ai cum să nu îți fie dor nu doar de prezența lor fizică ci și de simplul fapt că nu își poți expune ideile și opiniile în fața lor, sau cel puțin să le ceri o părere, chiar dacă nu e una care te-ar infulența în vreun mod dar ți-ar priii într-un fel sau altul. Exilul l-a marcat profund pe Ionesco dintr-un simplu fapt, când la început trăise în Franța acolo deja își făcuse un cerc de prieteni, dar acest cerc nu a durat foarte mult, din cauză că a fost nevoit să se întoarcă în România, copil fiind în aceea perioadă și în România își crease un nou cerc de prieteni care din nou nu a durat prea mult deoarece el s-a întors în Franța unde deja a treia oară nu a mai reușit să își construiască un cerc de prieteni care să îi compenseze pe cei din România.

Aceste experiențe de exil moral ca și plecarea din Franța spre România la vârsta de 13 ani, din România spre Franța definitiv în 1942, oroarea închiderii granițelor în țările comuniste îl vor face să se resimtă profund fragilitatea și contingența apartenețelor naționale și din această cauză și el va avea imaginea unui vis arhetip al exilatului pe acre un mare număr de prieteni români l-au avut și ei la rândul lor.

Dar pentru Eguen Ionesco exilul adevărat și dureros, de fapt singurul exil, este acela metafizic sau altfel spus cel spiritual. Acest tip de exil este singurul de care va încerca să scape, începând cu poemele de tinerețe și până la căutarea intermitentă. Acest exil este pierderea harului, reîntoarcerea la întuneric după iluminare, la îndoială după descoperirea evidenței, la viața de toate zilele după experiența mistică. Această experiență este descrisă de Ionesco: ”Choubert: Au dispărut orașul, pădurea, valea, marea, cerul. Sînt singur.[…] Alerg fără să ating pământul. […] Sînt singur. Nu mai simt pământul. Nu-mi vine să cad… Nu mai mi-e frică de moarte.[…] E o dimineață de iunie. Aerul pe care-l respir e mai ușor decât aerul. Eu sunt main ușor decât aerul. Soarele se destramă într-o lumină mai puternică decât soarele. Trec prin orice. Formele au dispărut. Mă înalț…[…] Îmi pot lua zborul… pe… deasupra. Pot… sări… cu… un… pas… ușor… un…Alunec pe pasarelă, foarte sus, pot zbura! […] Pot zbura! […] Mă scald în lumină. Lumina mă pătrunde. Ce ciudat e să fiu, să fiu…să fiu. […] Sînt lumină! Zbor! […] Oh! Șovăi…. Mă doare…. Îmi iau zborul!…”

După cum observăm și din acest citat ce îi aparține lui Ionesco, exilul a reprezentat și o anumită moarte a lui, dar această moarte era cea metafizică și putem spune chiar și spirituală, deoarece când afirmi că ești singur, că te înalți spre cer, toate acestea sunt dovezi clare despre faptul că Ionesco a trecut foarte greu asupra rupturii cu România. Dar un lucru după părerea mea este cert și anume faptul că el va purta toată viața un așa zis doliu după această lumină întrezărită pe care el nu a știut sau poate nu a reușit să o păstreze. Din această cauză el va avea foarte multe regrete care mai apoi nu îl vor lăsa să se liniștească pentru că el astfel se lasă căzut într-o prăpastie din care nicicum nu va putea ieși. Bineînțeles el va încerca să treacă peste acest punct mort dar nu va reuși în totalitate pentru că încontinu va fi cuprins de ezitări care în final vor deveni ”amețeli”, dar în același timp va fi cuprins de o frică reprezentată de singurătate.

Acest tip de exil se regăsește în acela al sfârșitului copilăriei: ”Există vârstă de aur: e vârsta copilăriei, a neștiinței; de îndată ce știm că vom muri, copilăria s-a terminat. […] În afară de copilărie și de uitare, doar harul ne poate consola de existență sau poate dărui împlinirea, cerul pe pământ și în inimă. […] Cum se poate trăi fără de har? Uite că totuși trăim.”

După cum se poate observa exilul are o semnificație putem spune mai aparte, deoarece exilul în sine reprezintă trăirea într-o lume fără sens, degradată, desacralizată și din această cauză apare și dubla identitate a lui Ionesco. Se știe și faptul că a apărut o problemă a dualității identitare a lui Ionescu/Ionesco care este mult mai complicată decât apare din histrionismul polemic aparent în Nu. Apare și o motivație a mitului identitar francez și ale mitului identitar negative român sunt abundent ilustrate în jurnalele fragmentare ale scriitorului francez .

Despre această identitate s-a vorbit și se vorbește foarte mult din mai multe motive deși în mod paradoxal, fără a-și abamdona identitatea franceză, Eugen Ionesco a devenit în anii 1960 mult mai român iar prin extensie, cetățean simbolic est-european decât fusese înainte.

Identitatea lui Ionesco pe care o abordez în această lucrare nu este întâmplătoare din cauza unor motive întemeiate și anume aici e vorba despre o dublă identitate mitică, care apare foarte bine conturată în arhicunoscutul său roman Nu, pentru că aici vorbim despre mituri intime, personale, conștiente dar uneori chiar și inconștiente, iar această inconștiință apare din cauza etnicului și a politicului, iar astfel ajungem la o concluzie foarte bine conturată care face parte dintr-un inconștient psihanalitic. După cum amintisem anterior una din cărțile extrem de cunoscute ale lui Ionesco face parte și cartea Nu, în mare parte această carte este împotriva criticii și chiar împotriva literaturii, dar totuși este o carte și nu o anticarte. După cum se mai știe Ionesco era un avangardist convins iar această influență se vede și în cărțile lui si mai ales în cea amintită anterior, pentru că avangardismul nu era doar un simplu exercițiu ci deja era o direcție foarte importantă și totodată apăruse paradoxal, o direcție spiritualist-religioasă.

Traseul discursiv ionescian din Nu nu poate fi vizualizat fără referire directă la textul final al volumului (Minciuna morții – Sau final melodramatic -) care, în opinia noastră, întregește structural întreg demersul tânărului scriitor în devenire: „Nici moartea nu e adevărată. Atâta timp cât oamenii nu erau preocupați, în primul rând de ea; atâta vreme cât problema morții era pusă mai prejos de problema amorului, căsătoriei, flirtului, se putea crede, într-adevăr, că problema morții, prin însuși faptul că avea un loc atât de mărunt în preocupările omenești, era singura problemă adevarată” După cum se înțelege și Ionesco vorbea și se gândea la moarte la fel ca și Cioran, Eliade sau Camus, această temă era una extrem de actuală pentru ei. Un Eugen Ionescu identic, egal cu sine, coherent în incertitudinea și relativismul său, amenințând mereu să lovească cu pumnul în masă și să răstoarne castelele din cărți de joc ale istoriei literare, doar pentru a le verifica failibilitatea ultimă, umanitatea. Prin intermediul acestor manifestări pe care le avea el dădea dovadă de o libertate de care foarte puțini scriitori aveau noroc, aici vorbim de o liberate spiritual, o libertate a conștiinței umane care era considerată de el o inutilitate a existenței. Prin majoritatea scriierilor lui putem găsi o dezbatere pe tema dintre realitate și virtual, deoarece la Ionesco aceste două concepte jucau un rol important pentru a putea reda cu mai multă trăire ceea ce simte sau ar mai trebui să simtă. El era considerat de mulți ca fiind un vizionar și credibil tânăr, luciditatea tăioasă și sinceritatea aproape exasperantă, strategia scandalului menit să dinamizeze un peisaj cultural ce se complace prea lesne în canoane convenabile, refuzul oricărei concesii în favoarea unei obiectivități trucate, în deconstrucția căreia se vădește relativismul global al oricăror verdicte.

Ionesco nici nu cedează, nici nu se lasă zdrobit. Pe de o parte, pornind de la propria-i experiență teribilistă de critic nonconformist, care demonstrase că nu este da și… viceversa, el pune sub semnul întrebării autoritatea ca atare a criticii și vorbește, pe urmele lui Jean Paulhan, despre imposibilitatea existenței ei. În aceste condiții, critica poate doar să însoțească demersul creator, fără nici un fel de prejudecăți aduse din afara operei, și să-i urmărească, logica proprie, coerența-i interioară. După cum se vede Ionesco nu era genul de om care să cedeze asupra unor presiuni ce se exercitau uneori asupra lui, iar din această cauză el nu se simțea doborât. Această putere de care dispunea se vede și în Nu, scriere în care Ionesco abordează în cea mai mare parte tema existenței, dar la el se reflectă mult mai mult imposibilul, adică o imposibilitate a existenței care mai tot timpul îl măcina într-un fel sau altul. Un rol important la el juca și coerența interioară cu ajutorul căreia reușea să scrie lucruri memorabile. În mai toate cărțile lui găsim un mare interes a lui Ionesco în legătură cu soarta întregii lumi, iar sub acest aspect el era obsedat în totalitate în principal de soarta evreilor, lucru pe care îl observăm destul de des în majoritatea scrierilor lui, în care el se atinge de acest subiect fragil într-un mod în care să le construiască o identitate.

Numai că acest univers in nucae nu are nimic din optimismul existențial al celebrării și prefigurării unui orizont benefic pentru că înseși semințele zilei sunt vicioase. Concentrând otrava mecanicismului după mai multe lanțuri trofice, homunculușii ionescieni fac pasul decisiv prin care transformă cât se poate de logic premisele înălțătoare ale umanismului tehnicist în cel mai negru haos. Și în astfel spații închise la propriu și în aceeași măsură la figurat, pulsează problema ionesciană esențială: ratarea prin moarte a vieții chiar în momentul apariției sale, atât la nivel universal, cât și la cel al destinului mărunt.

4.2 Retorică și identitate în operele lui E.Ionesco

Alături de căutarea permanențelor umane ale operei, unul dintre fenomenele importante ale posterității literare ionesciene îl reprezintă „întoarcerea autorului”. Este de văzut încă în ce măsură această contextualizare a autorului și a operei este însoțită suficient/ argumentat de evidențierea proiectului creator al scriitorului. Recitirea și reinterpretarea textelor ionesciene accentuează atât aspectele legate de afirmarea neliniștii și angoasei sfârșitului de secol XX, cât și cele privitoare la criticarea tiraniei și a mecanismelor sociale opresive, la înregistrarea conflictelor, antitezelor și fanatismelor de orice fel, la experiența dureroasă a înțelegerii modului de funcționare a contrariilor, a strălucirii și transformărilor acestora. Indiferența față de istorie și ieșirea din timp nu sunt posibile. În generația ’27, experiențialistă, autenticitatea developează, cât poate, o porțiune de timp, avertizând asupra istoriei și a oamenilor. În texte contează lumina, efortul spiritual și semnificația limbajului, rolul întemeietor al cuvântului. Căutarea expresivității și a revitalizării cuvintelor este strâns legată la E. Ionescu de limitările indivizilor, de exilul și eșecul lor, de depășirea stării de criză.

Angoasa și absurdul existenței sunt reconfirmate la Eugen Ionescu prin experiențe, lecturi și influențe. Propriile obsesii au un acoperământ literar tradițional și avangardist. În Shakespeare, de exemplu, Ionescu află întrebări, evenimente și constatări. În lista lungă a familiei de spirite este cuprins și I. L. Caragiale. Literatura este interogație, experiment, explorare, descoperire, transcendere a mașinăriei sociale.

Deci după cum se observă și pentru Ionesco literatura a fost mai mult o interogație sub forma unui experiment care mai apoi l-a dus la explorarea și descoperirea societății, lucru ce nu e ușor de realizat din cauza unor mentalități diferite. E.Ionesco este asemănat de foarte multe ori cu Caragiale deoarece stilul lor de a reda momentele sociale ale acelor vremuri se cam asemănau dinmai multe puncte de vedere, fiecare dintre ei aveau treaba cu politicul acelor vremuri, cu societatea, chiar și cu oamenii de rând dar să nu uităm că în mare parte ambii mari scriitori se refereau întrutotul la aceleași lucruri.

Eugen Ionescu scrie că opera este construcție, proiecție: „limbajul artistului este cel care propulsează, generează gândirea celorlalți și tot el creează noi moduri de a vedea, deci o nouă mentalitate… Artistul are idei în cap, care sunt cumva niște posibilități, sau o sămânță vie ce încolțește, se dezvoltă într-un chip propriu, după propria natură, după modalitățile proprii creației, care este gândire corectă, autonomă, deopotrivă o explorare și o construcție a lumii, de vreme ce orice cunoaștere este o proiecție. O întreagă lume se construiește sau se dezvăluie, pe măsură ce artistul o scrie sau o gândește”. Absurdul vieții, anxietatea și plictiseala, întâlnite la eroii lui Eugen Ionescu, lipsesc eroilor caragialieni, activi, ocupați cu parvenirea și interesele materiale. Literatura absurdului cuprinde și revolta, greu de imaginat la eroii caragialieni, oportuniști, conformiști și tranzacționiști. Izbucnirile eroilor săi sunt „înscenări”. Umorul lui Eugen Ionescu este serios și grav, alinător, al lui Caragiale este satiric, arzător, caustic.

Pentru cititorul familiarizat îndeosebi cu nihilistul zgomotos din Nu, contactul cu primele scrieri literare ale lui Eugen Ionescu, mult mai cuminți și mai echilibrate ca ton și formulă de expresie, constituie un mic șoc. Surprinde mai ales delicatețea sensibilității artistice a foarte tânărului poet, dar și emotivitatea discretă și disponibilitatea (oricât de lucidă, uneori) pentru reverie și interiorizare în prozele fantaste risipite cu oarecare neglijență prin diverse reviste ale vremii, mai toate de mâna a doua. E clar că nu ține neapărat să-și facă un nume și, în nici un caz, nu cu orice preț. Refuză programatic ierarhiile sau grupurile constituite.

Și mai surprinzătoare sunt prozele scurte ale lui Eugen Ionescu. Acesta debutează, mai puțin semnificativ, cu Povestea romanițelor, o alegorie simbolistă, cu un moto din D. Anghel, “poetul florilor” – cum fusese numit.

Cel mai bine i se potrivește lui Eugen Ionescu formula epică a jurnalului. Și, într-adevăr, multe dintre textele scrise și publicate în această perioadă sunt fragmente de jurnal: Jurnal la șaptesprezece ani (din 1925 – 1926) sau Pagini rupte din jurnal (1932 – 1940).

Existența reală a numaieului se delimiteată de doar-existența unei lumi nu neapărat ostilă, dar străină, supusă unui proces de accentuată de-realizare, pradă totodată diferenței și indiferenței. În fața unei astfel de lumi, în care “fiecare individ trage după el întregul univers care se prăbușește” și în care “totul se dezagrega, totul amenința să se scufunde într-o nimicnicie oarecare”, eul își simte unicitatea în singurătate, o stranie identitate reprezentativă prin alteritatea ei radicală.

Nu care adună chintesența criticii ionesciene a literaturii române, a criticii literare în general și a literaturii înseși e o scriere singulară în contextual culturii române. Aceasta este o carte original în context românesc. și anume, din punctul de vedere al dramei interioare pe care o înscenează prin personajul din ce în ce mai autocontradictoriu pe care-l creează.

E evident că Ionescu se joacă – jucând, între altele, un rol, acela al criticului literar care ia în râs critica literară și e profund ambivalent față de literatură, personajul central din Nu- dar se joacă mereu mai aproape de marginea unui abis existențial, de a cărui prezență angoasantă își dă seama. După cum s-a văzut și până acuma Ionesco este considerat unul din mai marii critici ai literaturii române și nu numai ci a întrregii literature, acest lucuru îl putem observa foarte bine mai ales după parcurgerea celei mai cunoscute cărți ale lui Nu, deoarece aici primim informații în legătură cu contextual culturii românești, care face ca textul să fie unul cât mai original pentru a evidenția cât ,ai bine drama interioară. Lui îi place foarte mult să își pună personajele în diferite situații cât mai grele astfel reușind să evidențieze tot mai bine caracterul puternic pe care acestea le au. Acest lucru el îl face pentru existenșa prezenței de angoasă astfel reușind să parcurgă foarte multe întâplări împreună cu personajele create de el. Ionesco prin toate scrierile lui a încercat sau mai bine spus a vrut să se ocupe de soarta întregii omeniri, deoarece pe el aceste lucruri îl atrăgeau cel mai mult, așa simțind utilitatea acelor lucruri pe care le scria, în mai toate operele lui găsim semne care ne duc cu gîndul la soarta omenirii dar și la salvarea acestora pentru că punea accent foarte mare pe aceste evenimente poate pentru unii nu prea importante, dar folositoare pentru Ionesco pentru un abis existențial.

Întrebarea care s-a pus ori de câte ori s-a discutat despre opera în limba română a lui Eugen Ionescu este în ce măsură aceasta a constituit nucleul germinativ al creației de maturitate, în ce proporție regăsim aici marile teme, obsesii și problematici care l-au consacrat pe ilustrul reprezentant al teatrului absurdului. Sunt de aflat, au remarcat unii exegeți, în articolele și însemnările tânărului Ionescu verva ideației și insurgența unui spirit nonconformist, care se înverșunează împotriva modelelor și poncifelor prestabilite, sunt de aflat alura meditativă a frazei, turnura raționalistă a discursului, ce se vor regăsi și în eseurile și intervențiile sale de la vârsta maturității. Recitirea publicisticii lui Ionescu este instructivă din mai multe motive. În primul rând, ne putem reprezenta, prin lectura acestor articole, eseuri, însemnări, pagini de jurnal apărute în diverse publicații ale epocii interbelice, profilul unui intelectual cu o acută sensibilitate la actualitatea literară, la problemele timpului său. În scrisul alert, fragmentar și stringent al lui Ionescu regăsim nevoia scriitorului de a-și asuma propria condiție, în toate datele sale definitorii, regăsim interogațiile tulburătoare ale unei conștiințe nefericite torturate de îndoieli și de neliniști, nevoia sa de certitudini și, mai ales, de autentificare a propriei ființe.

Ionescu poate fi citit și recitit dar ideea spiritului nonconformist pe care el o avea împotriva modelelor prestabilite nu o poate nega nimeni, toate aceste publicații ale lui au doar un rol informativ instructiv mai ales pentru autentificarea propriei ființe, astfel reușind să pună accent pe nevoia certitudinii lucru care pentru el era foarte important deoarece astfel reușea să dea valoare operelor sale. Sesizând toate dizarmoniile și fisurile din ordinea lumii, scriitorul se regăsește în condiția de făptură aruncată în lume și în timp, în condiția de marionetă manevrată de dumnezeire.

Publicistica în limba română a lui Eugen Ionescu este destul de eterogenă; ea cuprinde articole și eseuri, cronici literare, interviuri, răspunsuri la anchete, cronici dramatice, cronici plastice, dar și însemnări de jurnal. Una dintre preocupările de o constanță revelatoare pentru tânărul Ionescu este legată de condiția literaturii, de actul de a scrie și de mecanismele atât de subtile ale creației. Efortul lui Ionescu este mai cu seamă acela de a degaja specificul literaturii, al artei în general, prin conturarea apăsată a opoziției dintre sfera esteticului și universal referențial, în toată concretitudinea sa primară. În viziunea tânărului Ionescu, esteticul are o incontestabilă capacitate de eliberare, de purificare a ființei, de articulare a unei armonii a individului cu sinele său adânc. Pe lângă toate acestea E.Ionescu remarcă și o expresie sincopată cum că ”poezia retorică este pură enunțare” prin care proiectarea eului este doar o obsesie.

Tonul multora dintre articolele lui Eugen Ionescu din perioada interbelică este polemic, accentele sunt vehemente iar replicile tăioase. Publicistul este tranșant, uneori până la a pune sub semnul întrebării chiar existența culturii române, ori a unei tradiții literare românești („Cred – ca să situez problema pe un alt plan – că proasta calitate a literaturii românești este vinovată și de lipsa de tradiție a noastră și a literaturii actuale (…). Lipsa de tradiție sau existența tradiției nu este o prblemă de bună sau de reacredință. Îmi pare comic să se ceară «raportarea la spiritual integral al tradiției românești», când eu caut acest spirit, acest stil și nu îl aflu.

Eugen Ionescu nu se sfiește să sancționeze, în cronicile sale, nonvaloarea, literatura mediocră, imposturile artistice, după cum nu ezită să elogieze valorile literare autentice, așa cum o face când îmbrățișează, cu nereținut entuziasm, proza lui M. Blecher, în comentariul dedicat romanului Întâmplări în irealitatea imediată, care este, cum precizează criticul “o carte așa de deosebită de operele literare actuale, expune experiențe interioare atât de puțin comune, încât indiferența publicului este semnul indubitabil al marei ei valori”. Cronicile literare ale lui Eugen Ionescu se impun, înainte de toate, prin pregnanța interpretării și promptitudinea deciziei critice, prin tonul adesea incisiv, niciodată complezent sau doar neutru, dar și prin stilul provocator, prin expresivitatea riguroasă și viguroasă a frazei. Nu de puține ori, enunțurile lui Eugen Ionescu au plasticitate și desen calofil, o vibrație lirică abia ascunsă, un fior poematic ce dă savoare și suplețe cuvântului și stilului.

Textul este alcătuit din fragmente mari și mici, din fragmente-amintiri ce apar în dezordine și nu în ordinea evenimentelor și doar rareori se menționează data scrierii lor, din notații dispersate, discontinui, din percepții surprinse pe viu, întâmplătoare la prima vedere, dar a căror coerență rezidă în intenția urmărită de autor. Fragmentele pot fi inversate, cronologia lor fiind subiectivă, iar jurnalul amestecă mereu obsesiile, regretele și, eventual proiectele.

Jurnalul se apropie de literatură, credem, și prin intercalarea unor fragmente care realizează tocmai legătura dintre faptele trăite și artă (numeroase referiri la scriitori români sau străini -Vinea, Verne, Brecht, Spengler, Bretonsau comentarii despre propria sa creație -despre teatru). Important pentru Ionesco nu pare să fie înlănțuirea cronologică și logică a evenimentelor și a experiențelor ci, mai degrabă, omul care transapare, acel amestec de dedans et de dehors, acel melanj format din conștiința sa și din părerea celuilalt. Astfel, cel care se confesează nu poate fi complet izolat de lumea în care scrie, trecutul și prezentul, deopotrivă, modelându-i personalitatea. Omul Ionesco rămâne același, oriunde ai încerca să-l descoperi, în memorii sau în opera sa: un om care încearcă să-și depășească criza declanșată de ambivalența vieții și a morții, să răspundă întrebărilor, să se elibereze de angoase. Un om în permanentă contradicție cu sine, în contra curentului, mereu împotriva timpului său, după cum recunoștea el însuși.

Meditând asupra retoricii teatrale, dar, pe de altă parte, valorificând-o în modul cel mai direct în textele sale dramatice, Eugène Ionesco propune o deconstrucție a convențiilor clasice ale enunțării, într-un spațiu al comunicării în care non-sensul, logica absurdului și clivajul între gând și cuvânt reprezintă tocmai o alegorie a alienării prin intermediul limbajului. „Alterarea existentului” conduce, fără greș, la o degradare a enunțării. Marian Victor Buciu precizează, cu exactitate, acest transfer corelativ de substanță și sens, de la obiect la semnul lingvistic ce-l desemnează, referindu-se la Rinocerii.

Retorica, limbajul, cuvântul, verbiajul, logocrația – iată variațiunile uneia dintre temele esențiale ale scrisului ionescian, comunicarea, o mărturie a crizei ce se iscă între verb și făptură. O criză pe care Ionesco nu a izbutit niciodată să o exorcizeze. Suspendarea limbajului e o utopie dincolo de care se conturează starea de autenticitate pură, absolută a ființei.

În principal ideea e că în literatura pe care Ionescu a scris-o apare o retorică a limbajului foarte variată din cauza faptului că astfel reușește să dea textului sensul pe care el și-o dorește, iar astfel prin intermediul limbajului pe care el îl folosește nu dă nciodată greș ci din contră i-a adus întotdeauna doar recunoștință. Toate operele lui sunt totalmente autentice iar acest lucru l-a avantajat întotdeauna și datorită acestor calități ale lui majoritatea operelor lui au devenit arhicunoscute între care putem aminti câteva: ”Cântăreața cheală”, ”Rinocerii”, ”Regele moare”, ”Note și contranote”, ”Nu”, ”Juranl în fărâme” iar lista ar putea continua la nesfârșit, dar aceste opere sunt cele care i-au adus marele success deoarece temele principale care aici au fost analizate au fost comunicarea, mărturii și bineînțeles tot felul de variațiuni care se aflau în strânsă legătură cu retorica limbajului, cu logocrația și cuvântul.

4.3 Absurdul și teatrul democrației

”Dacă experiența teatrului consta în amplificarea efectelor, trebuia ca ele să fie amplificate și mai mult, subliniate, accentuate la maximum. A împinge teatrul dincolo de această zonă intermediară care nu e nici teatru, nici literatură, înseamnă a-l restitui propriului său cadru, limitelor sale firești. Nu trebuie să ascundem sforile, ci să le facem încă și mai vizibile, să le punem în evidență, să mergem până la capătul grotescului, al caricaturii, dincolo de ironia plăpândă a spiritualelor comedii de salon. Nu comedia de salon, ci farsa, șarja parodică extremă. Umor, da, însă cu mijloacele burlescului. Un comic dur, fără finețe, excesiv. În locul comediilor dramatice, să revenim la intolerabil. Să împingem totul până la paroxism, acolo unde se află izvoarele tragicului. Să facem un teatru al violenței: violent comic, violent dramatic. Să evităm psihologia sau, mai degrabă, să-i dăm o dimensiune metafizică. Teatrul stă în exagerarea extremă a sentimentelor, exagerare ce dislocă realul. Totodată, o dislocare, o dezarticulare a limbajului. Dacă, pe de altă parte, actorii de comedie mă deranjau pentru că mi se păreau prea puțin firești, aceasta, probabil, deoarece ei erau sau voiau să fie prea firești: renunțând la acest mod de a fi, îl vor atinge poate pe altă cale. Nu trebuie să le fie teamă că nu sunt firești.”

Mi-am intitulat comediile “anti-piese”, “drame comice”, iar dramele: “pseudo-drame” sau “farse tragice”, întrucât, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului, derizorie. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în derâdere.

Am ales acest fragment din revista franceză pentru că ilustrează într-un mod cât se poate de clar și concret tot ceea ce înseamnă teatru și comedie, deoarece după cum știm Ionesco a avut foarte multe piese de teatru, care își aveau izvoarele în tragic, din această cauză el și-a intitulat piesele ca fiind ”anti-piese”, lucru care vrea să reflecte cât mai puternic tragedia omului atât ca persoană cât și ca targedie a lumii. Pentru el uneori totul pare absurd, totul e o comedie, dar totuși există o diferențiere între toate acestea, pentru că teatrul absurdului este o absorbire în artă a anumitor concept filosofice existențialiste și post existențialiste, care se referă în principal, la eforturile omului de a da un sens situației sale golite de sens într-o lume care n-are nicun sens, fiindcă structurile morale, religioase, politice și sociale pe care le-a ridicat omul pentru a-și face iluzii s-au surpat. Iar comedia este o categorie estetică ce include situații și personaje ridicole, vicii și moravuri, fiind sancționate prin râs și urmărindu-se, astfel, indreptarea acestora. Comicul ilustrează contrastul dintre esență și aparență. dintre serios și derizoriu, dintre iluzie și realitate, dintre efort și rezultatele lui, dintre scopuri și mijloace etc.

Au trecut, în 2004, zece ani de la moartea lui Eugen Ionescu, poate cel mai cunoscut scriitor de origine română. Promotor al teatrului absurdului, teoretician al literaturii, poet, prozator și memorialist, Ionesco nu a scăpat nici el, la puțină vreme după dispariție, de patima negatoare a unora și altora. Să amintim măcar cartea Alexandrei Laignel Lavastine Cioran, Eliade, Ionesco – l’oubli du fascisme, „model” de rea-credință și de interpretare inadecvată a unei creații și a unei existențe puse în întregime în slujba valorilor democrației. Dincolo de aceasta, opera și destinul creator ale lui Eugen Ionescu au suscitat, după 1989, interesul unor critici, români sau străni, care au valorificat semnificațiile textelor sale în spiritul lor autentic și în relieful lor polimorf.

Există patru piese care într-un fel sau altul l-au marcat unul dintre acestea este ”Regele moare”, scrisă de fapt dictată, într-o lună, această piesă ocupă un loc central în corpus-ul operei de dramaturg a lui Ionesco, e poate cea mai clasică piesă, oricum una din cele mai lucid construite. Această piesă este una care nu își are originea nici într-un vis, nici într-o stare de imaginație liberă, punctual ei de plecare a fost o stare de enxietate acută și o încercare de a se împăca cu ideea morții inevitabile sau cum spune el de a învăța a muri, de a se instrui pentru moarte. Faptul că a scris această piesă nu numai că nu l-a ajutat să învețe a muri, dar l-am împins, l-a forțat să se situeze pe un plan logic al conștiinței.

Ca idee centrală în ”Regele moare” e desigur, tema morții care, la Ionesco, e mai mult decât o temă între altele: o obsesie, o angoasă personal recurentă, moarte e marele scandal în universal ionescian, e greșeala fatală în actul divin de creație.

O altă piesă care l-a marcat este ”Jocul de-a măcelul” care este o meditație dramatică pe tema morții colective ce poate fi interpretată ca un pandant al piesei ”Regele moare” în care e simbolizată dintr-o perspectivă solipsistică, moartea unui singur individ, moartea universului. Dacă tema morții e covârșitoare în teatrul ionescian, tema prieteniei e rară. Felul cume tratată aruncă însă o lumină asupra importanței ei în viața scriitorului și asupra conflictului, resimțit dureros, între prietenie și ideologie.

O a treia piesă extreme de cunoscută este ”Macbett”, această rescriere ionesciană, în același timp parodică și serioasă, a faimoasei tragedii a lui Shakespeare. Când se decide să rescrie tragedia , la începutul anilor 1970, perspectiva lui Ionesco se schimbă: de la moartea victimei, accentual se deplasează acum la cel care victimizează la cel acre reprezintă partea activă și direct criminal, dar care se sfârșește și el prin a fi, la rândul lui ucis de un nou tiran.

Teatralitatea melodramatică a piesei, în sensul original de dramă populară cu muzică, cu trădări mostruoase și răsturnări violente de situații, e susținută prin utilizarea unei mari varietăți de mijloace.

Iar cea de-a patra operă cunoscută este ”Ce formidabilă încurcătură” masca cea mi vizibilă a autorului este aceea a unui om mărunt, iarăși un om oarecare , care însă nu mai e supus vreunei provocări externe ci, dimpotrivă, e eliberat până și de necesitatea elementară de a câștiga viața ca amploiat al unei mici firme. Piesa însăși, cu inevitabile lungimi conține extraordinare momente de artă dramatică și episoade de mare poezie.

Eugen Ionesco a scris mai multe piese într-un act, dintre care cele mai multe piese au o importanță deosebită în definirea esteticii sale teatrale, și într-un sens mai larg, a universului său imaginar.

Rolul său de fondator la cumpăna mileniilor, pe teritoriul teatral și nu numai, rămâne un reper însemnat. Fondator și nu în primul rând spirit al negării, deși mult comentatul său eseu al anilor ’30, Nu, i-a îndreptățit pe unii exegeți să-l definească astfel. În consens cu Lupasco, românul filosof, negația lui Eugène Ionesco este întotdeauna și o afirmare, viziunea lui se nutrește tocmai din coexistența tensionată a celor doi termeni în contradicție. Și Eugène Ionesco însuși o știa prea bine când își mărturisea reticența fața de termenul de “absurd” cu care e cel mai adesea etichetat, cu implicațiile sale negatoare.

Între principalele repere ale posterității lui Eugène Ionesco – fost Eugen Ionescu –, n-ați uita capacitatea netăgăduită de înnoire a literaturii (teatrului), marea voință și forță creatoare, exemplarul spirit (auto)critic, tot ceea ce îi atestă, în definitiv, puternica personalitate și originalitate. L-au condus pe această cale regală a literelor echilibrul, măsura, profunda luciditate

istorică, etică și politică. Să subliniez că toate acestea au fost înțelese de el în esența și interdependența lor.

Supratema teatrului ionescian este imposibilitatea consumării unui act de comunicare. Obsedați de noi înșine, impregnați cu tare narcisiste, schizoide, anxioase, paranoice, histrionice, de fapt monologăm. Cea mai acută formă de manifestare a aparenței, pare să spună Eugen Ionescu.

Anii de după război sunt ani fecunzi pentru teatrul francez. În anii ˘50, fără manifestări zgomotoase, se impune marelui public un teatru nou, ce-și găsește ca locuri de manifestare, mai întâi săli de încercare, precum Theâtre des Noctambules, Theâtre de Poche, Theâtre du Quartier Latin, Theâtre de Babylone. Mijloacele materiale erau și ele modeste iar spectatorii se reduceau la o mână de intelectuali și câțiva studenți în căutarea noului.. în piesele sale, este cea a comunicării.

În formele sale, acest teatru se caracterizează mai întâi printr-un refuz deliberat al realismului. Nu că nu ar conține și momente care pot părea realiste, dar realismul nu este niciodată principiul de bază. Acest principiu trebuie căutat, dimpotrivă, într-o irealitate funciară care se manifestă atât în cadru cât și în intrigă sau în personaje, care oscilează între nulitate și neverosimilul cel mai fantastic. Autorul nu mai este interesat nici de o societate anume cu problemele ei, nici de plăcerea unei mișcări dramatice fericit condusă, nici de studiul psihologic și de rafinamentele sale, spectacolul fiind conceput ca un întreg care, prin gesturi, muzică, lumini și culori proiectează universul interior obsesional al autorului.

Calificarea sa ca teatru de avangardă nu are o semnificație absolută. Prin multe din trăsăturile sale, acest teatru se întoarce, dimpotrivă, la înseși sursele spectacolului. El încearcă să reînnoade o tradiție mai veche pierdută puțin câte puțin de-a lungul secolelor. Cât despre mijloacele sale propriu-zise, ele datorează mult înaintașilor mai mult sau mai puțin cunoscuți precum Labiche, Courteline sau Feydeau. Tendințele delirante ale teatrului vesel de la sfârșitul secolului al XIX-lea constituie o adevărată mină de situații și discursuri absurde. Insuficient cunoscut, teatrul lui Maeterlinck, este strămoșul direct al acestui teatru modern al derizoriului.

În piesele circulare nu se întâmplă aproape nimic, replicile personajelor par să nu constituie un dialog, ci un monolog care nu dezvăluie ceea ce ar putea ele gândi în realitate. Absurdul e rodul unei logici ce pleacă de la premise false și se bazează pe exploatarea jocului de cuvinte, pe contradicții, pe calambururi. Autorul mărturisea: „Cred că dacă n-aș fi citit Exerciții de stil de Raymond Queneau, n-aș fi îndrăznit să prezint Cântăreața cheală și nici altceva vreunei companii teatrale”

Pentru a putea înțelege teatrul lui Eugen Ionescu, este necesară plasarea sa în planul dramaturgiei universale, modernitatea pieselor sale fundamentându-se pe vechile tehnici literare, cărora li se adaugă elemente novatoare. Ceea ce particularizează arta dramaturgică ionesciană este depășirea statutului de simplă literatură, scriitorul îmbinând cuvântul cu jocul scenic pentru a transmite mesajul artistic.

În anii ‗50, se remarcă apariția teatrului absurd, reprezentat de Samuel Beckett, Arthur Adamov, Eugen Ionescu, personajul dramatic fiind surprins în meditația asupra lumii, problematizând asupra statutului existențial. Așadar, referentul ontologic devine fundamental pentru literatura dramatică absurdă. O altă trăsătură o constituie percepția existenței umane ca o trecere spre moarte, vidul ontologic fiind o temă specifică acestei direcții, căreia i se adaugă și motivul angoasei și al alienării.

Vorbind despre creația sa, Eugen Ionescu susține că era nevoie de o înnoire a principiilor estetice, considerându-se un reprezentant al avangardei, unul dintre modeștii meșteșugari care încearcă să reia această mișcare, asociată cu ideea de libertate. Dramaturgul consideră că teatrul este amenințat de prostia burgheziei și de aberațiile politice, libertatea imaginației nefiind înțeleasă ca o evadare în ireal, ci ca o posibilitate de a inventa, de a construi altceva.

Eugen Ionescu nu acceptă adjectivul absurd atribuit teatrului său, fiind de părere că mai potrivit este insolit, sau sentiment al insolitului. În categoria insolitului, scriitorul include în primul rând realitatea, alcătuită din elemente deosebite, care nu au o explicație logică. Câteodată, numesc absurd ceea ce nu înțeleg, pentru că eu însumi nu pot înțelege sau pentru că lucrul este esențialmente de neînțeles, impenetrabil, închis, astfel acest bloc monolitic al datului, opac […] acest bloc de mister; numesc, de asemenea, absurdă situația mea față de mister, starea mea de a mă găsi în fața unui zid care suie până la cer.[…] Îl numesc, de asemenea, absurd pe omul care rătăcește fără scop, uitarea scopului […] apoi există absurdul care e nesăbuință, contradicție, expresia dezacordului meu cu lumea, a profundului meu dezacord cu mine însumi, a dezacordului dintre lume și ea însăși; absurdul mai este pur și simplu ilogicul…

Procesul de creație este descris de scriitor ca un fenomen spontan, ce acaparează spiritul asemenea unei transe: În aceste momente se petrec tot felul de lucruri, care țâșnesc parcă din noapte. Nu știu de unde provin. Le prind cum pot. Le pun unele în fața altora etc. O dată ce lucrurile acestea au fost scrise, s-au solidificat, li s-a dat un soi de coerență, datorită faptului că sunt înghețate, lipite unele de altele, în acel moment pot „gândi”, cum se spune, cu toate că, pentru mine a gândi așa-zis cu claritate prea adesea nu înseamnă decât a gândi într-un chip cu totul convențional sau insuficient, după clișee stabilite, după mecanisme ale raționalității aparente, deci, de fapt, „a nu gândi”.

Eugen Ionescu elimină conștient judecățile de rutină, convenționalismul ideilor și comoditatea receptării mesajelor artei de către cititori (spectatori), specifice teatrului tradițional. Piesele sale pot căpăta un caracter abscons, încifrat pentru cei obișnuiți cu texte clare, episoade înlănțuite, intrigă și conflict bine conturat. Acțiunea este înlocuită de limbaj, ce devine o carte de vizită a personajului. Această stare de anormalitate textuală devine normală pentru că înseamnă deconstrucția textului dramatic tradițional, devenit depășit pentru cerințele secolului al XX-lea.

În toate piesele sale, Eugen Ionescu prezintă personaje fără o identitate clar conturată, lipsite de personalitate, dezindividualizate. În contradicție cu eroul tradițional, apare antieroul, ce nu are o biografie și un destin propriu, nu participă la acțiune sau la conflicte exterioare.

La sfârșitul acestui capitol putem spune faptul că Eugen Ionesco deține o particularitate deosebită în aria dramaturgiei, ceea ce la el provine în mai mare măsură din tematica operelor sale, care au fost și sunt expuse într-un mod extrem de liber. Felul și modul în acre Ionesco se exprimă în toate operele sale este unul firesc și plin de naturalețe, fiind într-o mare legătură cu ideile prezentate de el care în final duc la o identitate ieșită din comun, pentru foarte mulți dintre cititori. Astfel Eugen Ionesco reușește să își facă cunoscute majoritatea operelor care într-o mai mică sau mai mare măsură provin din gândurile inesciene care sunt reprezentate în mare măsură de moarte și nu de viața în sine.

Concluzii

Ajungând la finalul acestei lucrări s-ar mai putea spune foarte multe lucruri interesante despre cei trei mari scriitori care au trăit în exil. Despre aceștia până în ziua de astăzi se afirmă tot felul de informații unele adevărate sau altele mai puțin reale, datorită acestor fel și fel de informații eu pot spune faptul că Panait Istrati deținea o forță de obiectivare a unei lumi simple și generoase cam rar întâlinită, personajele lui erau și bineînțeles sunt remarcabile prin forța prin care percutează în mintea cititorului, deorece personajele lui poartă amprenta vieții adevărate, ele nu știu să simuleze sentimenete. Din păcate cariera lui Istrati nu a durat prea mult, ci doar un deceniu, iar posteritatea literară a fost repede estompată.

Continuând șirul acestor scriitori, mă opersc la al doilea mare nume, din literatură și anume Emil Cioran, care nu și-a dorit niciodată să își părăsească limba maternă, dar din păcate a fost nevoit să plece, dar contrar acestui lucru dezamăgitor el nu și-a uitat rădăcinile și a mai scris și in limba română, opere care au devenit extrem de cunoscute atât la noi în țară cât și în Franța. După cum se știe el nu doar în România este considerat un mare nume în literatură ci și în Franța, țară care l-a primit cu mare drag și care îl consideră până în ziua de azi unul din marii scriitori francezi. Cioran zicea că nu este dreptate pe pământ deoarece unora le este dat să sufere peste puterile pe care le au, și le este dat să guste doar partea otrăvită a lucrurilor, această afirmație a lui și în zilele noastre este adevărată, deoarece unora întotdeauna le este mult mai ușor decât altora. Cioran a reușit să contureze astfel o identitate națională, a dus numele României peste granițe, din cauza obsesiei naționalismului românesc interbelic și a „tinerei generații” care s-a confruntat mai mult sau mai puțin cu această epocă. El astfel a vrut să scoată România din anonimat, dar totul a rămas la nivelul iluziei și a scepticismului.

Iar în final al treilea mare scriitor este Eugen Ionesco, care pe tot parcursul operelor sale a încercat să transpară atât conflictul identitar – cultural, literar, politic, religios cât și conflictul psihologic între dragostea față de mamă și de țara de origine. Din această cauză au rezultat opere în care comicul și tragicul, ludicul și fantasticul oniric, scepticismul și căutarea spirituală se împletesc permanent într-o sinteză de o mare originalitate. Iar pentru final o încheiere pe măsură zic eu ar fi un citat cunsocut de la Ionesco din cartea Nu: ” Dacă analiza literară nu poate (și nici nu pretinde) să epuizeze conținutul intim al poeziei, rolul ei constă, în orice caz, să ni-l reveleze purificat si, într-un sens, palpabil; dar rolul ei însemnat este să vadă clar și să denunțe deficiențele de organizare tehnică și impuritățile din conținutul intim al operei.”

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bibliografia operelor

Cioran, E., Lacrimi și sfinți, Ed. Olimpul, 1937

Cioran, E., Amurgul gândurilor, Ed.Dacia Traiană, Sibiu, 1940

Cioran, E., Tratat de descompunere, Ed.Gallimard, Paris, 1949

Cioran, E., Caiete I, 1957-1965

Cioran, E., Caiete III, 1970

Cioran, E., Pe culmile disperării, Ed.Humanitas, București, 1990

Cioran, E., Cartea amăgirilor, Ed.Humanitas, București, 1991

Cioran, E., Istorie și utopie, traducere Emanuel Marcu, Ed.Humanitas, București, 1992

Cioran, E., Scrisori către cei de acasă, Ed.Humanitas, București, 1995

Cioran, E., Îndreptar pătimaș, Ed.Humanitas, București, 2001

Cioran, E., Schimbarea la față a României, vol.din 2001

Ionescu, E., Nu, Ed.Vremea , București, 1934

Ionescu, E., Antidotes, Ed.Gallimard, Paris, 1977

Ionescu, E., Note și contranote, Ed.Humanitas, București, 1992

Ionescu, E., Între viață și vis, Ed.Humanitas, București, 1996

Ionescu,E., Victimele datoriei, Ed.Humanitas, București, 2003

Ionescu, E., Jurnal în fărâme, Ed. Humanitas, București, 2010

Istrati, P., Codin, București, 1935

Istrati, P., Ciulinii Bărăganului, Ed.Tineretului, București, 1957

Istrati, P., Crezul meu în ”Pentru a fi iubit Pământul…”, Ed.Tineretului, București, 1969

Istrati, P., Printre golanii din Grecia, Ed.Tineretului, București, 1969

Istrati, P., Chira Chiralina, – autor secundar Mircea Vaida, Ed.Minerva, București, 1972

Istrati, P., Cum am devenit scriitor, Ed.Minerva, București, 1985

Istrati, P., Spovedania unui învins, Ed.Gramar, București, 2006

Periodice

Eliade, Mircea, Reflecții asupra lui Panait Istrati, Rev. Universul literar, nr.40, 1924

Lovinescu, Eugen, Panait Istrati, Rev.Rampa, 4 octombrie 1924

Constantinescu, Pompiliu, Autohtonizarea lui Panait Istrati, Rev. Viața Literară, 3 martie 1928

Botez, Demostene, Panait Istrati în românește, Rev. Dreptatea, 24 noiembrie 1934

Axinteanu, George, Panait Istrati, Rev. Convorbiri Literare, martie-mai 1935

Călinescu, G., Idei despre artă, Rev. Contemporanul, 5 octombrie1956

Vârgolici, Teodor, Însemnări despre viața și povestirile lui Panait Istrati, Rev. Tânărul Scriitor, nr.2-3, 1957

Oprea, AL., Locul lui Panait Istrati în literatura română, Rev. Viața Românească, nr.9, 1960

Oprea, Al., Moș Anghel și Chira Chiralina, Rev. Viața Românească, nr.6-7, 1963

Anghelescu, Mircea, Despre exilul literar, Ediția Scrisă, nr.20, ianuarie 2004

Urian, Tudorel, ”Cine a fost Panait Istrati?”, Rev. România Literară, nr.10, 2004

Boldea, Iulian, ”Ionesco și onto-retorica”, Rev. Vatra, nr.3-4, 2005

Boldea, Iulian, Publicistica lui Eugen Ionesco, Rev. Vatra, nr. 3-4, 2005

Buda, Dumitru, Istoria ca spectacol al derizorului, Rev. Vatra, nr.3-4, 2005

Buciu, Marian Victor, Capacitatea netăgăduită de înnoire a literaturii, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Căpușan, Maria Vodă, Fondator și nu în primul rând spirit al negăriii, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Derșidan, Ioan, Posteritate și postumitate ionesciană, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Diaconu, Mircea A., Temă și variațiuni cu Eugen Ionescu, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Enache, Eugenia, Ionesco și paradoxul jurnalului, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Gorczycu, Mariana, Teatrul ”o istorie care se trăiește”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Luca, Alexandru, Teatrul lui Eugen Ionescu sau plânsul de dincolo de râs, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Moraru, Cornel, Primele scrieri literare, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Pișcu, Daniel, Posteritatea lui Eugen Ionesco ”Câteva vorbe”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Stamatoiu, Cristian, ”Spațiul ionescian”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Ștefănescu, Dorin, ”Infernul cotidian” și ”lumina unui paradis interior”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Ștefănescu, Dorin, traducere – Nouvelle Revue Française, feb. 1958, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Sorobar, Elvira, ”Complexele lui Panait Istrati” Rev. România Literară, nr.17, 2007

Cogălniceanu, Maria, ”Panait Istrati, Scriitor român, scriitor francez, scriitor grec?”, Rev.România Literară, nr.11, 2009

Dragomir, Marian, Teatrul absurdului și opera lui Eugen Ionesco, Rev. Semănătorul, Ediția Online, noiembrie, 2010

Apostoiu, George, Cioran, existențialistul, Rev. Cultura Literară, 10 februarie 2011

Bibliografie complementară

Oprea, Al., Panait Istrati, Ed. Pentru Literatură, București 1964

Justin-Klemer, Monique, Panait Istrati – un chardon déraciné, Paris 1970

Jean-Pierre Maconta-Mboukou, Les littératures de l’exil, Paris 1993

Fr.Nietzsche, Ece homo traducere de Mircea Ivănescu, Ed.Dacia, Cluj-Napoca 1994

A.Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezntare, vol.I, traducere Emilia Dolcu, Viorel Dumitrașcu, Gheorghe Puiu, Ed.Moldova, Iași 1995

Necula , Ionel, Cioran, scepticul nemântuit, Ed.Demiurg, Tecuci 1995

Grigurcu, Gheorghe, Născut în utopia, Ed.Vitruviu, București, 1996

Golopentia,Sanda, De ce scriu emigranții, în vol.Mitul pagubei, Providance 1998

France-Ionesco, Marie, Portretul scriitorului în secol – Eugen Ionesco -1909-1994, Ed.Humanitas, București 2003

Iorgulescu, Mircea, Celălalt Istrati, Ed.Polirom, Iași 2004

Convorbiri cu Cioran, Ed.Humanitas, București 2004

Călinescu, Matei, Eugene Ionesco-teme identitare și existențiale, Ed. Junimea, Iași 2006

Horia, Vintilă, Cavalerul Resemnării, Ed. Il Cerhio, Rimini, 2009

Magda-Maftei, Mara, Cioran și utopia ”tinerei generații”, Ed.Ideea Europeană, București 2009

Laignel-Lavastine, Alexandra, Cioran, Eliade, Ionesco uitarea fascismului

Petru,Marta, Ionescu în țara tatălui

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bibliografia operelor

Cioran, E., Lacrimi și sfinți, Ed. Olimpul, 1937

Cioran, E., Amurgul gândurilor, Ed.Dacia Traiană, Sibiu, 1940

Cioran, E., Tratat de descompunere, Ed.Gallimard, Paris, 1949

Cioran, E., Caiete I, 1957-1965

Cioran, E., Caiete III, 1970

Cioran, E., Pe culmile disperării, Ed.Humanitas, București, 1990

Cioran, E., Cartea amăgirilor, Ed.Humanitas, București, 1991

Cioran, E., Istorie și utopie, traducere Emanuel Marcu, Ed.Humanitas, București, 1992

Cioran, E., Scrisori către cei de acasă, Ed.Humanitas, București, 1995

Cioran, E., Îndreptar pătimaș, Ed.Humanitas, București, 2001

Cioran, E., Schimbarea la față a României, vol.din 2001

Ionescu, E., Nu, Ed.Vremea , București, 1934

Ionescu, E., Antidotes, Ed.Gallimard, Paris, 1977

Ionescu, E., Note și contranote, Ed.Humanitas, București, 1992

Ionescu, E., Între viață și vis, Ed.Humanitas, București, 1996

Ionescu,E., Victimele datoriei, Ed.Humanitas, București, 2003

Ionescu, E., Jurnal în fărâme, Ed. Humanitas, București, 2010

Istrati, P., Codin, București, 1935

Istrati, P., Ciulinii Bărăganului, Ed.Tineretului, București, 1957

Istrati, P., Crezul meu în ”Pentru a fi iubit Pământul…”, Ed.Tineretului, București, 1969

Istrati, P., Printre golanii din Grecia, Ed.Tineretului, București, 1969

Istrati, P., Chira Chiralina, – autor secundar Mircea Vaida, Ed.Minerva, București, 1972

Istrati, P., Cum am devenit scriitor, Ed.Minerva, București, 1985

Istrati, P., Spovedania unui învins, Ed.Gramar, București, 2006

Periodice

Eliade, Mircea, Reflecții asupra lui Panait Istrati, Rev. Universul literar, nr.40, 1924

Lovinescu, Eugen, Panait Istrati, Rev.Rampa, 4 octombrie 1924

Constantinescu, Pompiliu, Autohtonizarea lui Panait Istrati, Rev. Viața Literară, 3 martie 1928

Botez, Demostene, Panait Istrati în românește, Rev. Dreptatea, 24 noiembrie 1934

Axinteanu, George, Panait Istrati, Rev. Convorbiri Literare, martie-mai 1935

Călinescu, G., Idei despre artă, Rev. Contemporanul, 5 octombrie1956

Vârgolici, Teodor, Însemnări despre viața și povestirile lui Panait Istrati, Rev. Tânărul Scriitor, nr.2-3, 1957

Oprea, AL., Locul lui Panait Istrati în literatura română, Rev. Viața Românească, nr.9, 1960

Oprea, Al., Moș Anghel și Chira Chiralina, Rev. Viața Românească, nr.6-7, 1963

Anghelescu, Mircea, Despre exilul literar, Ediția Scrisă, nr.20, ianuarie 2004

Urian, Tudorel, ”Cine a fost Panait Istrati?”, Rev. România Literară, nr.10, 2004

Boldea, Iulian, ”Ionesco și onto-retorica”, Rev. Vatra, nr.3-4, 2005

Boldea, Iulian, Publicistica lui Eugen Ionesco, Rev. Vatra, nr. 3-4, 2005

Buda, Dumitru, Istoria ca spectacol al derizorului, Rev. Vatra, nr.3-4, 2005

Buciu, Marian Victor, Capacitatea netăgăduită de înnoire a literaturii, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Căpușan, Maria Vodă, Fondator și nu în primul rând spirit al negăriii, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Derșidan, Ioan, Posteritate și postumitate ionesciană, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Diaconu, Mircea A., Temă și variațiuni cu Eugen Ionescu, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Enache, Eugenia, Ionesco și paradoxul jurnalului, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Gorczycu, Mariana, Teatrul ”o istorie care se trăiește”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Luca, Alexandru, Teatrul lui Eugen Ionescu sau plânsul de dincolo de râs, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Moraru, Cornel, Primele scrieri literare, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Pișcu, Daniel, Posteritatea lui Eugen Ionesco ”Câteva vorbe”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Stamatoiu, Cristian, ”Spațiul ionescian”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Ștefănescu, Dorin, ”Infernul cotidian” și ”lumina unui paradis interior”, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Ștefănescu, Dorin, traducere – Nouvelle Revue Française, feb. 1958, Rev.Vatra, nr.3-4, 2005

Sorobar, Elvira, ”Complexele lui Panait Istrati” Rev. România Literară, nr.17, 2007

Cogălniceanu, Maria, ”Panait Istrati, Scriitor român, scriitor francez, scriitor grec?”, Rev.România Literară, nr.11, 2009

Dragomir, Marian, Teatrul absurdului și opera lui Eugen Ionesco, Rev. Semănătorul, Ediția Online, noiembrie, 2010

Apostoiu, George, Cioran, existențialistul, Rev. Cultura Literară, 10 februarie 2011

Bibliografie complementară

Oprea, Al., Panait Istrati, Ed. Pentru Literatură, București 1964

Justin-Klemer, Monique, Panait Istrati – un chardon déraciné, Paris 1970

Jean-Pierre Maconta-Mboukou, Les littératures de l’exil, Paris 1993

Fr.Nietzsche, Ece homo traducere de Mircea Ivănescu, Ed.Dacia, Cluj-Napoca 1994

A.Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezntare, vol.I, traducere Emilia Dolcu, Viorel Dumitrașcu, Gheorghe Puiu, Ed.Moldova, Iași 1995

Necula , Ionel, Cioran, scepticul nemântuit, Ed.Demiurg, Tecuci 1995

Grigurcu, Gheorghe, Născut în utopia, Ed.Vitruviu, București, 1996

Golopentia,Sanda, De ce scriu emigranții, în vol.Mitul pagubei, Providance 1998

France-Ionesco, Marie, Portretul scriitorului în secol – Eugen Ionesco -1909-1994, Ed.Humanitas, București 2003

Iorgulescu, Mircea, Celălalt Istrati, Ed.Polirom, Iași 2004

Convorbiri cu Cioran, Ed.Humanitas, București 2004

Călinescu, Matei, Eugene Ionesco-teme identitare și existențiale, Ed. Junimea, Iași 2006

Horia, Vintilă, Cavalerul Resemnării, Ed. Il Cerhio, Rimini, 2009

Magda-Maftei, Mara, Cioran și utopia ”tinerei generații”, Ed.Ideea Europeană, București 2009

Laignel-Lavastine, Alexandra, Cioran, Eliade, Ionesco uitarea fascismului

Petru,Marta, Ionescu în țara tatălui