Reprezentarea Sociala a Tristetii
Cuprins
Introducere /3
Capitolul I Sociologia emoțiilor – subdomeniu al sociologiei generale / 7
Din istoricul apariției științei / 7
Definiții și clasificări ale emoțiilor / 11
Cercetări realizate în domeniul sociologiei emoțiilor / 17
Capitolul II Tristețea din perspectivă psiho-sociologică / 21
Tristețea ca emoție negativa / 21
Durerea – aspecte neuro-psihologice / 26
Corpul, suferința si boala / 27
Capitolul III Construcția imaginii despre real. Reprezentările sociale / 31
Definirea conceptului din perspectiva psihosocială / 31
Reprezentări sociale – caracteristici generale / 34
Primele studii si cercetări despre reprezentările sociale /37
Capitolul IV Metodologia de cercetare / 39
Stabilirea obiectivelor / 39
Elaborarea ipotezelor / 40
Dimensiuni. Indicatori. Universul cercetării / 41
Tehnica – interviul si ghidul de interviu / 42
Interpretarea datelor și concluziile cercetării / 44
Concluzii generale / 50
Anexe / 52
Bibliografie / 59
Introducere
În Antichitate Aristotel a realizat o primă clasificare a emoțiilor. Renașterea a adus în prim plan iubirea, durerea, furia și mândria războaielor. Dante și William Shakespeare au rămas clasici pentru că au cântat iubirea într-un mod de neegalat. Iluminismul încearcă să facă uitate aceste practici de a include sentimentele în activitatea oamenilor de știință și pune accentul pe rațiune. Sentimentele iau astfel o conotație negativă. Chiar în zilele noastre, în limbajul simțului comun, a fi un om condus de emoții („a fi purtat de val”) este echivalentul omului instinctual și nechibzuit.
Multe discipline diferite au produs lucrări despre emoții. În psihiatrie, emoțiile sunt examinate ca parte de tratament pentru dezechilibrele mentale. Psihologia le studiază ca procese mentale și de comportament, dar și ca studii asupra personalității și starea indivizilor (mood). Experții în comunicare vor să vadă rolul emoțiilor în organizații, din perspectiva managerilor, angajaților și a clienților.
Emoțiile, în general, au atras mai puțin atenția cercetătorilor din domeniul științelor sociale, poate din cauza caracterului subiectiv al acestora și pentru că multă vreme emoțiile erau asociate instinctului. “Oamenii trăiesc și exprimă aproximativ o sută de emoții distincte” (Turner și Steats, 2005, apud Chelcea, 2008, 28), dar în general se vorbește numai despre acelea care îi determină pe indivizi să acționeze sau, urmând calea tradiției culturale au fost descrise în literatură (iubirea). La nivelul simțului comun, prea puțini indivizi au capacitatea, dar și voința de a-și analiza propriile emoții.
Trăirile emoționale sunt studiate încă din secolul XIX, când Charles Darwin revoluționa lumea științifică cu lucrările sale, afirmând că oamenii sunt asemănători primatelor și din punct de vedere al manifestărilor emoțiilor The expression of the emotions in man and animal (1872).
Ca subdomeniu al sociologiei generale, sociologia emoțiilor s-a constituit ca știință pe la mijlocul secolului trecut, anii 1960 – 1970 coincid cu apariția unor lucrări care vor pune bazele aceste științe. Aceasta temă este reluată de la Charles Darwin și cu mult mai multe puncte de vedere începând cu anii ’70 ai secolului următor, atunci când pleiada de cercetători formată din Paul Ekman, Theodore Kemper, Robert Plutchik, Jonathan H. Turner, Jan E. Stets și mulți alții pun laolaltă teorii care contribuie la creșterea acestui domeniu.
Dacă în Statele Unite ale Americii, sociologia emoțiilor are o dezvoltare accentuată, în România de abia în anul 2008 a fost publicată prima lucrare dedicată acestui domeniu (Chelcea, 2008).
Dorința realizării unei cercetări ce aborda emoțiile a luat naștere odată cu participarea la un curs de sociologie a emoțiilor (primul din România), la Universitatea București, mai precis la Facultatea de Sociologie, curs susținut de profesorul Septimiu Chelcea. Descoperind emoțiile dintr-o perspectivă diferită, am aflat și despre lucrările care construiau cadrul teoretic al emoțiilor. De ce am ales să studiez o emoție negativă, respectiv tristețea? Poate pentru ca este o emoție opusă stării mele emoționale generale și provocarea era prea mare. Tristețea este o emoție care îmi era puțin cunoscută ca trăire și cu totul necunoscută la nivelul de concept teoretic, studii despre aceasta emoție fiind relativ puține. Unul dintre cele mai concentrate studii despre tristețe (pe care eu l-am găsit și consultat) este cel redactat de către cercetătoare americana Carol Zisowitz (2004), Sadness, is there a such a thing, publicat în Handbook of emotion, editată de M. Lewis și J. Haviland-Jones.
Un argument secundar care m-a condus la alegerea acestei teme pornește de la situația emoțională a indivizilor din societățile moderne. Aceștia au aparent stări din ce în ce mai lipsite de emoții, caracterizate printr-un stres continuu și apatie generală.
Daniel Goleman surprindea în Inteligența Emoțională (1996/2007) puterea emoțiilor în relațiile cotidiene și indiferența emoțională a indivizilor din aglomerări mari de oameni. Daniel Goleman dă exemplul situațiilor când oamenii, în aglomerări, niciodată nu mai privesc expresiilor celorlalți și nu mai relaționează. Se spune ca în societatea modernă individul este masificat pentru ca trăiește într-o așa-numită “societate atomizată”, cum o numea Ion Ungureanu (2002). Societatea atomizată este acel tip de societate în care indivizii „acționează ca atomi social identici, indistincți” (Ungureanu, 2002, 42); există o uniformizare care-l face pe individ apatic și într-un final nefericit.
În studiile medicale se semnalează stările de tristețe fie prin depresie sau prin anhedonie. Anhedonia reprezintă o stare, tulburare caracterizată prin absența plăcerii și lipsa abilității de a simți plăcere în acțiuni și situații care ar trebui să aducă acest sentiment. Este simptomul cheie pentru a explica depresia acuta (mood disorder depression). În zona Mării Mediteraneene, la populația araba, turcă sau la evrei se întâlnește așa numitul: Familial Mediterranean Fever, boală genetică ce afectează major ficatul și alte organe interne, are ca principal simptom această stare de anhedonie. În concluzie, tristețea și depresia trebuie privite în cel mai serios mod, ele semnalând, ca și durerea fizică, diverse tulburări la nivel anatomic.
Ideea universalității formulată de Charles Darwin (1872) și susținută aproape un secol mai târziu de Paul Ekman a arătat că emoția de tristețe (printre alte emoții precum bucuria, furia si frica) este manifestată și recunoscută fără echivoc de indivizii din toate țările și culturile studiate. Acestei teorii i se opune teoria constructivistă, susținută în sociologia emoțiilor în special de Steven Gordon (influenta societății asupra individului și teoriile despre self).
Studiul meu a pornit de la constatarea că indivizii își exprimă diferit tristețea, firesc urmând întrebarea: dacă tristețea este o emoție universală, de bază, iar expresiile (cel puțin cele faciale) sunt aceleași pentru toti indivizii, atunci de ce exista forme diferite ale manifestării emoțiilor atât pe plan comportamental cât și al simțirilor? O a doua întrebare care conduce aceasta lucrare este strâns legată de teoria reprezentărilor sociale. Am dorit sa aflu care este imaginea (reprezentarea) tristeții în societatea în care trăim .
În primul capitol voi descrie teoriile generale ale emoțiilor, clasificări și definiții. Tot în primul capitol voi prezenta și cercetarea lui Paul Eman, cea care a condus la susținerea teoriei universalității emoțiilor. Am continuat studiul cu o scurtă expunere a emoției de tristețe văzută dintr-o viziune psihosocială. Am inclus în studiul tristeții și emoții similare, cum ar fi suferința, durerea, depresia. În capitulul al treilea înfățișez teoria reprezentărilor sociale pentru a avea o imagine cât mai completă a construirii percepției la nivelul grupului despre un concept cu grad ridicat de abstractizare și subiectivism.
Doresc ca în acest studiu să verific dacă tristețea are manifestări diferite în funcție de vârstă și să descriu cu ajutorul interviurilor emoția de tristețe pentru cele trei categorii de vârstă: copii, adolescenți și adulți și vârstnici. În concluzie teoriilor despre emoții i-am alăturat cercetarea empirică ce a constat în interviuri cu diverși psihologi și asistenți sociali, realizate în doua fundații și ai căror beneficiari se încadrează în aceste categorii de vârstă. Am considerat că aceste interviuri răspund cel mai bine nevoilor mele de cercetare, deoarece aceste persoane, prin profesia lor cunosc foarte bine trăirile emoționale ale persoanelor ce participă la programele acestor Fundații. Aceștia, am considerat eu, reușesc să observe și să identifice trăirile emoționale dintr-o viziune profesionistă și bazată pe experiența lucrului cu aceste persoane.
Capitolul I
Sociologia emoțiilor – subdomeniu al sociologiei generale
Din istoricul apariției științei
Sociologia emoțiilor este un subdomeniu al sociologiei generale, relativ nou, dar studierea emoțiilor și integrarea lor în diferite teorii nu este de dată recentă. O scurtă incursiune în operele lui Aristotel, Machiavelli, Descartes sau Freud indică acest lucru. Și în lucrările sociologice, emoțiile au fost destul de utilizate, chiar înaintea conceptualizării lor, în jurul anilor 1970.
Îl avem exemplu pe Emile Durkheim care în lucrarea Diviziunea muncii sociale (1893) definea relațiile între apropiați, legăturile bazate pe emoții ca fiind partea componentă a solidarității mecanice și, de asemenea, raportarea indivizilor la religie are la bază nevoia de afiliere, apartenența la un grup social, nevoia de afectivitate. Toate teoriile despre socialitate și sociabilitate de la începuturile cercetărilor sociologice aveau la bază această nevoie a individului. În psihosociologie emoțiile sunt incluse în teoriile ce privesc comportamentul agresiv sau cel prosocial, iar în constituirea mulțimilor, Gustave Le Bon în Psihologia mulțimilor (1896) vedea emoțiile capabile de acțiuni negative în interiorul societății prin deindividualizarea persoanei.
În sociologie exista mai multe abordări care se aplica tuturor conceptelor. Fie că sunt studiate la nivel macrosocial sau la nivel microsocial, emoțiile s-ai întâlnit în operele unor mari sociologi precum: „August Comte, Saint-Simon, Karl Marx, Georg Simmel, Karl Manheim, Charles H. Cooley si George H. Mead” (Chelcea, 2008, 367) Aceștia au adus contribuții majore în plan macrosociologic și în plan microsociologic. Septimiu Chelcea considera că lista sociologilor de referința cu contribuții la constituirea unei sociologii a emoțiilor ar putea include și alte nume, de exemplu, Max Weber, Helen Lynd și Erving Goffman.
De abia în anii 1970, sociologii au început să studieze sistematic emoțiile: David R. Heise, 1979; Arlie R. Hochschild, 1975, 1979, 1983; Theodor Kemper, 1978; Thomas Scheff, 1979; Schott, 1979 (Turner, 2005, 1).
Jonathan H. Turner, profesor la Universitatea California, afirmă că emoțiile constituie „lipiciul” care unește oamenii și care generează, în același timp, structuri sociale și culturale la scară largă. (apud Turner, 2005, 1)
Emoțiile sunt cele care fac structurile sociale și sistemul simbolurilor sociale să funcționeze într-o societate dată; sunt, pe de altă parte cele care îndepărtează oamenii și care îi determină să demoleze structurile sociale și apoi să-și renegocieze tradițiile culturale.
S-a observat și demonstrat astfel, prezența emoțiilor în fiecare experiență umană și în toate relațiile sociale. Turner se întreabă, daca emoțiile sunt atât de importante, cum au putut fi neglijate de lumea științifică? Locul important luat de emoții în agenda cercetătorilor a dus la ideea că emoțiile sunt legătura fundamentală între nivelurile micro și macro ale realității sociale (Turner și Steats, 2005, 1).
În lucrarea Sociology of emotions, publicată în 2005 și scrisă de doi specialiști în domeniul sociologiei emoțiilor, J. Turner si J. E. tea California, afirmă că emoțiile constituie „lipiciul” care unește oamenii și care generează, în același timp, structuri sociale și culturale la scară largă. (apud Turner, 2005, 1)
Emoțiile sunt cele care fac structurile sociale și sistemul simbolurilor sociale să funcționeze într-o societate dată; sunt, pe de altă parte cele care îndepărtează oamenii și care îi determină să demoleze structurile sociale și apoi să-și renegocieze tradițiile culturale.
S-a observat și demonstrat astfel, prezența emoțiilor în fiecare experiență umană și în toate relațiile sociale. Turner se întreabă, daca emoțiile sunt atât de importante, cum au putut fi neglijate de lumea științifică? Locul important luat de emoții în agenda cercetătorilor a dus la ideea că emoțiile sunt legătura fundamentală între nivelurile micro și macro ale realității sociale (Turner și Steats, 2005, 1).
În lucrarea Sociology of emotions, publicată în 2005 și scrisă de doi specialiști în domeniul sociologiei emoțiilor, J. Turner si J. E. Steats, aceștia analizează perspectivele din care pot fi privite emoțiile: constructivistă, biologică, cognitivă și sociologică.
Astfel, paradigma constructivismului social îl are drept inițiator pe Steven Gordon, care susținea că emoțiile sunt construcții sociale. Construcția socială se referă la modul în care influențează emoțiile sau la cum sunt influențate emoțiile de totalitatea interacțiunilor din interiorul structurilor sociale, reglementate de norme culturale, valori și credințe (Gordon,1990, apud Turner și Steats, 2005, 3). Steven Gordon afirmă că originile emoțiilor nu se găsesc în biologie, ci în cultura societății. Membrii unei societăți învață unii de la alții vocabularul (etichetele lingvistice), comportamentele ce exprimă aceea emoție și răspunsul automat. Ei împărtășesc semnificații ale fiecărei emoții asociate cu un tip diferit de relație socială.
Studiile recente duc mai departe această paradigmă arătând că indivizii deseori își controlează în mod strategic expresiile în ideea de a se conforma regulilor de afișare, a normelor, sau pentru a-i manipula pe alții în diferite situații (A. R. Hochschild, 1983, apud Turner și Steats, 2005, 3)
Ceea ce construcționismul social a neglijat din analiza emoțiilor era legătura existentă între expresia emoțiilor și corp. Cei care pun accent pe partea biologică a emoțiilor sunt Paul Ekman, Wallace Friesen, Theodor Kemper sau Jonathan Turner
Perspectiva biologică încearcă, în principal, să plaseze nașterea emoțiilor la nivelul creierului uman și, de asemenea, că modalitatea de formare a emoțiilor la om este asemănătoare cu ceea a formării emoțiilor la animale. Emoțiile, asemenea altor fenomene psihice, nu pot fi înțelese fără cunoașterea mecanismelor neuropsihice responsabile de producerea lor.
Joseph Le Doux stabilea transmisia influxurilor nervoase în producerea emoțiilor și afirma că se disting două căi de formare a emoțiilor. Calea superioara: ochi-talamus-cortex vizual. Acest proces lucrează metodic ca efort deliberat și conduce la raționamente reci. Calea inferioară de formarea a emoțiilor: ochi – talamus – amigdala. Este un proces ce se declanșează instantaneu, în afara conștiinței și care conține emoții. Cele două căi de formare lucrează în paralel, legătura dintre ele este asigurată de neuroni și ambele au funcții în coordonarea comportamentelor sociale.
Creierul uman, a fost și el analizat în funcție de stimulii informaționali și emoționali. Astfel, primul strat al creierului, creierul reptilian (denumit și arhaic) are rolul în primirea de informații. Al doilea strat, creierul mamifer (intermediar), conține sistemul limbic, care tratează informațiile înainte ca acestea să ajungă la cortex, joacă un rol de filtru informațional și este sediul afectivității și al învățării. Ultimul strat, creierul superior (cortexul sau scoarța cerebrală) este sediul funcțiilor intelectuale și permite conceptualizarea. Totodată cortexul ajută la conștientizarea emoțiilor de către individ.
Pentru ca o persoană să aibă o emoție, trebuie ca neocortexul să primească stimuli de pe căile neuronale poziționate în zonele subcorticale. Mai mult, nu toate emoțiile născute astfel ajung la neocortex pentru a deveni emoții conștientizate, deoarece de acum este clar că oamenii pot avea amintiri (stocate probabil în hipocampus), care activează sistemul corporal generând răspuns emoțional (Turner și Steats, 2005, 4).
În ceea ce privește emisferele creierului (emisfera stângă și cea dreaptă), cele două au funcții diferite: emisfera stânga este specializată în operații simbolice și în limbaj, iar emisfera dreaptă în percepția spațială și emoții. Emoțiile negative se formează în special în emisfera dreaptă, pe când emoțiile produse în emisfera stângă sunt pozitive. „Emisfera dreaptă a creierului este mai depresivă decât cea stângă” (cf. Chelcea, 2008, 22).
Accentuând relația dintre emoție și structura creierului, s-a ajuns la următoarele concluzii: „1) există o organizare biologică înnăscută a procesării emoționale; 2) emoțiile sunt un produs al evoluției (L. Workman și W. Reader, 2004, apud Chelcea, 2008, 25)
Perspectiva cognitivă, susținută de cercetători precum Magda Arnold sau R.R. Cornelius, subliniază rolul gândirii în influențarea emoțiilor indivizilor (apud Turner și Steats, 2005, 9). Se ia în calcul analiza pe care individul o face obiectelor și evenimentelor din jurul său; pe baza acestei analize, în funcție de potențialele avantaje sau dezavantaje, el își formează emoțiile. În același timp, aceste trăiri cognitive se combină cu procesele biologice formând emoțiile.
Din perspectivă sociologică, emoțiile presupun: a) activarea biologică a unui sistem al corpului; b) definiții culturale social construite sau constrângeri asupra modului cum emoțiile trebuie trăite sau exprimate într-o situație; c) aplicarea etichetelor lingvistice asigurate de cultura pentru într-o anumită situație; d) exprimarea emoțiilor prin mișcări ale mușchilor faciali, paralingvistică, și schimbări ale tonalității; e) percepția și înțelegerea obiectelor și evenimentelor situaționale (apud Turner și Steats, 2005, 9).
Definiții și clasificări ale emoțiilor
Emoțiile au fost definite, pe rând de mai mulți cercetători, fiecare dintre ei luând în calcul alte criterii de referire[…].Definiția propusă de W. Gerrod Parrott în The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology: emoțiile sunt reacții la evenimentele semnificative pentru persoane, incluzând reacții fiziologice, comportamentale, cognitive, și experiențele subiective de plăcere sau neplăcere (apud Chelcea, 2008, 355). Teoreticienii emoțiilor, de regulă, au luat în calcul trei componente ale emoțiilor: trăirea subiectivă, schimbările fiziologice și comportamentale.
Existența schimbărilor fiziologice este subliniată de definiția propusă în anul 1991 de către Lester A. Lefton care spunea ca emoția este: „un răspuns subiectiv, acompaniat în mod obișnuit de schimbări fiziologice, care este interpretat de către indivizi, care pregătește indivizii spre anumite acțiuni și care este asociat cu schimbarea comportamentală” (Chelcea, 2008, 18).
Nico Frijda descrie emoțiile ca un set de comportamente noninstrumentale, trăsături noninstrumentale de comportament, schimbări fiziologice și experiențe evaluative, legate de subiect, totul fiind provocat de evenimente externe sau mentale și în primul rând de semnificațiile acestor evenimente. Emoțiile se disting de pasiuni pentru ca nu au nevoie de un eveniment declanșator ci se exprimă spontan fiind consacrate în mod durabil unor scopuri (apud J.Cosnier, 2007).
O alta definiție este acea a lui Steve L. Gordon, care numește emoțiile „patternuri construite social de senzații, gesturi expresive și judecăți culturale organizate în jurul relațiilor cu obiectele sociale și cu alte persoane” (apud Chelcea, 2008, 371).
Standford Encyclopedia of Psihology definea emoția ca fiind o stare mentală și psihologică asociată cu diferite simțiri, gânduri și comportamente; emoțiile sunt experiențe subiective pe care individul le trăiește din punctul lui de vedere. Emoțiile sunt deseori asociate cu starea, temperamentul, personalitatea și dispoziția individului. Cuvântul emoție provine din latinescul emovere care semnifică o schimbare, de obicei exterioară. De asemenea cuvântul motivație provine din același movere.
Emoțiile pentru Paul Ekman (1992) sunt entități psihofiziologice și comportamente discrete, finite ca număr: emoțiile de baza au în comun o declanșare rapidă, o durată scurtă, o apariție spontană, o evoluție involuntară și răspunsuri coerente. Prin acestea, ele se disting de celelalte emoții, cum ar fi „atitudinile emoționale” (de exemplu dragostea sau ura), dispozițiile (îngrijorare, euforie, iritare) trăsăturile emoționale (ostil, timorat), dezordinile emoționale (depresia, mânia) emoțiile latente, emoțiile complexe (legate de situații particulare și de relații) (apud Cosnier, 2007).
Steven Gordon (apud Turner, 2005, 30) face distincția între emoțiile biologice și emoțiile sociale. În 1990, același Gordon vedea emoțiile ca fiind compuse din: a) senzații corporale; b) gesturi expresive; c) situații sociale și relații sociale; d) cultura emoțiilor într-o societate dată.
Septimiu Chelcea (2008, 27-28) atrăgea atenția asupra faptului că „în problema clasificării emoțiilor, se confruntă două orientări teoretice: abordarea structural-dimensională și abordarea prototipicală […]. Cele două orientări sunt mai degrabă complementare decât ireconciliabile. „Cele mai des întâlnite clasificări se referă la: a) emoțiile primare versus emoțiile secundare; b) emoțiile pozitive versus emoțiile negative; c) emoții primare, emoții culturale și emoții cognitive mai elaborate.”
În ciuda faptului că există diferențe culturale în ceea ce privește modul de exprimare al emoțiilor, a devenit clar că unele emoții sunt universale. Aceste emoții sunt denumite uneori primare sau sunt folosiți alternativ termeni ca emoții de bază sau fundamentale, pentru a reflecta că aceste emoții stau la baza formarii celorlalte emoții. „Aristotel a menționat 15 emoții de bază, Descartes a listat șase, Hume doar două, Spinoza a menționat trei, Hobbes șapte, d’Aquino 11” (cf. Chelcea, 2008, 29).
Paul Ekman, la începutul anilor 1970, încearcă să confirme teza universalității emoțiilor formulată cu aproape un secol înainte de Charles Darwin. Ekman, realizează cercetări pentru a verifica teoria acestuia și ajunge la aceleași concluzii. Paul Ekman identifică șase emoții de bază: mânia, surpriza, dezgustul, frica, bucuria si tristețea.
Caracteristicile unei emoții primare (caracteristici stabilite de Paul Ekman în 1992): „1) sunt prezente și la primate; 2) au răspunsuri fiziologice distinctive; 3) au antecedente universale distinctive; 4) arată coerența în exprimarea răspunsurilor; 5) apar rapid ; 6) sunt de scurtă durată; 7) generează o evaluare automată a stimulilor; 8) sunt trăite ca evenimente ale selfului, dincolo de controlul lor deplin” (Chelcea, 2008, 361).
Emoțiile secundare se formează din combinarea emoțiilor primare, susțin teoreticienii conceptului, dar Robert Plutchik, cel care descrie formarea emoțiilor secundare folosește un set diferit de emoții primare. Aceste sunt: acceptarea, surpriza, frica, mâhnirea, dezgustul, anticiparea, furia și bucuria.
„Conform modelului emoțiilor imaginat de sociologul Robert Plutchik, emoțiile similare sunt plasate pe circumferința până la 90 de grade unele de celelalte, emoțiile disimilare la 90-180 de grade. Prin combinarea a două câte două emoții primare, în funcție de poziționarea lor pe circumferință, apar „diadele primare” (când emoțiile primare sunt adiacente), „diadele secundare” (când emoțiile primare sunt în unghi de 90 de grade) și „diadele tertiare” (când emoțiile primare sunt la mai mult de 90 de grade)” (Chelcea, 2008, 34). Aceasta roată a emoțiilor secundare se învârte de la dreapta la stânga și formează combinații de emoții, într-un mod asemănător cu combinațiile de culori principale.
În ceea ce privește distincția dintre emoțiile pozitive și cele negative, putem observa că din cele opt emoții primare propuse de Plutchik patru emoții sunt pozitive (surpriza, bucuria, acceptarea și anticiparea) și patru sunt negative (furia, frica, tristețea, dezgustul).
„Barbara Frederickson (1998) apreciază ca emoțiile negative sunt primele care apar, sunt mai consistente și mai specifice [..] sunt generate de evenimente bine determinate”. (Chelcea, 2008, 39)
Mai mulți cercetători, precum Nico Frijda (1986) afirmau că emoțiile negative sunt legate de impulsul de a trece la acțiune. De pildă, dacă în cazul furiei sau fricii avem tendința de a ataca sau de a fugi chiar, în cazul tristeții sau a vinovăției sau rușinii acțiunea pe care o realizează individul este de a se retrage, de a se izola cât mai departe de judecățile celorlalți.
Emoțiile pozitive, după cum deja am subliniat în caracterizarea emoțiilor antagonice, nu au un grad motivațional ridicat. Ne putem simți bucuroși fără nici un motiv serios; ele sunt mai efemere și mai generale. Astfel, „emoțiile pozitive sunt: a) mai rar întâlnite și mai puțin diferențiate decât emoțiile negative; b) în general nu creează probleme pentru indivizi; c) au prototipuri mai precise decât emoțiile negative (Workman si Reader, 2004, apud Chelcea, 2008, 40).
În funcție de cele trei elemente care compun emoțiile (trăirea subiectivă, schimbările fiziologice și comportamentale), cercetătorii încearcă să încadreze emoțiile în plan științific și se creează astfel teoriile emoțiilor: teoria James – Lange (leagă emoțiile de factori fiziologici), teoria Cannon-Bard (indică originea emoțiilor la nivelul talamusului, deci emoțiile au caracter cognitiv), teoria Schachter–Singer, este o teorie cognitiv-fiziologica a emoțiilor, în care sunt încorporate elemente ale celor doua teorii prezentate anterior (cf. Chelcea, 2008, 258).
William James (1842-1910), psiholog american, în What is an emotion (1884), remarca faptul că ideile despre formarea și exprimarea emoțiilor pe care individul le are, din cunoștințele sale, la nivelul simțului comun sunt eronate.
Astfel cercetătorul introduce teoria numită Teoria feed-back-ului și explică această teorie astfel: „modul nostru natural de gândire este acela ca percepția mentală a unui act determină „afectivitatea mentală” numită emoție. Această stare emoțională cauzează schimbările corporale. Teza mea, din contră, este aceea că, schimbările corporale urmează percepția actului, și acestea formează emoția. Simțul comun spune: „ne pierdem averea, suntem triști și plângem, întâlnim un urs, ne speriem și fugim, suntem insultați de un rival, suntem furioși și lovim. Ipoteza care trebuie adoptată spune că ordinea acestor secvențe este incorectă și că afirmația cea mai rațională ar spune că suntem triști pentru că plângem, furioși pentru ca lovim, speriați pentru ca tremuram” (Parkinson, Ficher și Manstead, 2005, 5).
William James introducea termenul de schimbare corporală, dar pe care nu-l explică în amănunt. Totodată concludem ca „emoțiile emerg din răspunsurile comportamentale” (Chelcea, 2008, 53).
În anul 1885, Carl Lange (1834-1900) a publicat o lucrare despre emoții care propune o teorie foarte asemănătoare, dar realizată independent de opera cercetătorului american. Carl Lange „a remarcat că toate emoțiile sunt acompaniate de schimbări corporale, de un fel sau altul”, (schimbări ale circulației sangvine și activității mușchilor) (cf.Chelcea, 2008, 53).
Limitele teoriei, identificate de cercetătorii specialiști în sociologia emoțiilor ar fi: „a) de multe ori emoțiile sunt resimțite înainte de a se produce, modificări viscerale, fiziologice; b) nu întotdeauna schimbările fiziologice generează emoții; c) nu există o corespondență biunivoca între schimbările fiziologice și emoții; d) acelorași schimbări fiziologice le corespund emoții diferite”(ibidem).
Teoriei Cannon-Bard i se pun bazele atunci când Walter Cannon (1871-1945) a contrazis teoria James-Lange, fiind completat ulterior de către Philip Bard. Aceștia consideră ca emoțiile sunt acompaniate de modificări fiziologice, dar nu sunt generate de acestea.
Ultima dintre teoriile clasice despre emoții este cea a lui Stanley Schachter (1922-1997) și Jerome Singer, doi psihologi americani, care propun o teorie combinând elementele de formare ale primelor doua teorii.
Teoria rezultată „cognitiv-fiziologică”, nu pune accentul atât de mult pe schimbările fiziologice, cât pe contextul în care indivizii suferă aceste modificări. Teoria lor a fost însoțită și elaborată pe baza unui experiment pe mai multe grupuri de indivizi, și a urmărit să observe cum percep aceștia schimbările fiziologice pe care le trăiau si ce motive le atribuiau.
Cu excepția teoriilor clasice despre emoții, recent au apărut unele teorii care leagă emoțiile de unele concepte sociologice cum ar fi de pilda teoria lui Theodore L. Kemper. În anul 1978, acesta creează “teoria puterii și statusului”, prin care leagă emoțiile de aceste două concepte. Acesta afirmă că în cadrul „grupurilor sociale, schimbările relative ale puterii (autorității) și ale statusului ( prestigiului) generează emoții pozitive (satisfacție, încredere în sine, securitate, etc.) și, după caz, negative (anxietate, frică, pierderea încrederii în sine)” (Chelcea, 2005, 77).
O alta teorie destul de cunoscută și care a fost lansată la sfârșitul anilor 1970 este cea a cercetătoarei Arlie Russell Hochschild. Aceasta a introdus conceptul de „muncă emoțională”. Conceptul are la baza teoriile lui Karl Marx și Erving Goffman care susțineau că oamenii nu își trăiesc emoțiile arbitrar, după bunul lor plac, ci după cum le induce cultura specifică societății lor.
În această societate există două tipuri de reguli ale emoțiilor. Prima regula a simțămintelor, în cadrul căreia este necesară o adecvare a emoțiilor la evenimentele și intensitatea lor, orientare și durată; cea de-a doua regulă se referă la modul de exteriorizare a simțămintelor și include aici și așteptările celorlalți în legătură cu ce și cum ne manifestam emoțiile. Munca emoțională constă în managmentul emoțiilor, iar acesta presupune un efort, conștient sau nu, de a schimba propriile emoții în acord cu regulile simțămintelor.
Erving Goffman introduce în analiza vieții cotidiene emoțiile, iar managementul impresiei, arată cât de importantă este controlarea părerii celorlalți despre propria persoană în vederea succesului în relațiile interpersonale; teoria are legătură cu ținerea în frâu a emoțiilor.
Managementul impresiei a fost folosit și dezvoltat în cadrul sociologiei emoțiilor de Peggy Thoits, care formulează un concept alternativ, și anume conceptul de management al emoțiilor, ce presupune autocontrolul individului și semnalarea prezenței unor emoții sau lipsa lor pentru a influența părerea celorlalți.
Munca emoțională este caracterizată prin: a) contact face-to-face sau voice-to-voice; b) cel care o practică produce celuilalt o stare emoțională; c) exercitarea unui grad de control asupra activităților emoționale ale angajaților; d) crearea unui produs aducător de profit prin utilizarea muncii emoționale ca factor major in producția lui.
O altă abordare privind emoțiile are in vedere emoția ca element component al proceselor interpersonale. Despre emoțiile din interiorul grupurilor, cercetători precum Brian Parkinson, Agneta Ficher si Antony Manstead, publică în anul 2005 lucrarea Emotions and Social Relations, în care împart emoțiile în emoții sociale și emoții non – sociale. Această distincție se bazează pe conceptul de contagiune emoțională lansat de John Cacioppo (în acest caz se folosește termenul pentru a explica cum comportamentele nonverbale care exprimă o emoție pot fi împărtășite de membrii aceluiași g rup). Emoțiile sociale identificate sunt: jena, rușinea, vinovăția, gelozia, invidia, dragostea, mâhnirea. Pe de altă parte, emoțiile non – sociale sunt: furia, frica și depresia. Putem observa ca toate emoțiile non – sociale sunt negative și mergând mai departe spre analiza tendinței de a acționa existentă în cazul emoțiilor negative, în acest caz izolarea îi face pe indivizii să trăiască aceste emoții de unii singuri și ar putea constitui un motiv pentru care aceste emoții au fost catalogate drept non – sociale. Totuși există cercetători care au opinii diferite. Un prim argument pentru a pune în discuție această clasificare este criteriul de catalogare a acestor emoții ca fiind sociale sau non – sociale. În plus, frica poate exista și ca emoție socială prin raportarea ei la anumite evenimente sociale (Chelcea, 2008).
Cercetări realizate în domeniul sociologiei emoțiilor
Pentru a se defini ca știință, în orice domeniu trebuie să existe și o parte de cercetare, care să infirme sau să confirme cele susținute cu ajutorul teoriilor. Fără această parte practică, teoriile ar rămâne la stadiul de doctrină, sau de ideologie. Bineînțeles că atunci când vine vorba despre conceptualizare pentru a se ușura măsurarea care se voiește a fi realizată, emoțiile nu sunt tocmai termenii cei mai indicați, deoarece au un puternic caracter subiectiv și interior, încât a spera la o validitate și fidelitate a rezultatelor era considerat până acum ceva vreme un lucru imposibil. S-au găsit două metode care au ajutat această știința să fie analizată în profunzime, și acestea se folosesc în continuare.
Măsurarea științifică a expresiei faciale este accesibilă pe două căi: metoda FACS (Facial Action Coding System) permite codificarea standardizată a tuturor unităților de acțiune vizibile pe fața fotografiată sau filmată. Tehnica electromagnetică presupune activitatea directă a activității electrice a mușchilor faciali cu ajutorul electrozilor, aplicați în puncte adecvate, de pe suprafața cutanată a individului-subiect. Cea de-a doua tehnică dă accesul la modificările latente ale activității faciale. Invizibile pentru observator, acestea se manifestă în corespondență cu imagistica mentală emoțională. Am să rezum în continuare opiniile lui Paul Ekman cu referire la cercetările care au condus la întărirea teoriei universalitații în articolul Facial Expressions.
Prima cercetare marcabilă ce a avut în vedere găsirea unor fundamente științifice în explicarea emoțiilor a a fost lucrarea lui Charles Darwin The Expression of the Emotions in Man and Animals scrisă în 1872. Această lucrare este continuarea studiului din 1871 The descend of man and selection in relation to sex în care observă dacă există similarități în modul de exprimare al emoțiilor la om și la animale. În încercarea de a descifra misterul originii umane și al psihologiei umane, folosind teoria evoluției și selecția naturală, Darwin a atras atenția întregii lumi atunci când studiul său care a inclus sute de fotografii cu actori, copii și imbecili din aziluri cât și observațiile lui directe asupra modului cum oamenii empatizează într-o situație dramatică , a condus la concluzia universalității emoțiilor. De asemenea, Darwin a mai arătat cum, în exprimarea emoțiilor, atât oamenii cât și animalele întrebuințează aceleași grupe de mușchi pentru a exprima o emoție (de exemplu furia-sprâncenele aplecate și colțurile gurii ridicate).
Principala preocupare a oamenilor de știința după acest studiu, așa cum remarca și Paul Ekman, este aceea de a verifica această ipoteză a universalității emoțiilor, sau să descopere dacă emoțiile sunt determinate cultural, cum susțineau cercetători cum ar fi antropologul american Margaret Mead.
Charles Darwin spunea că aceeași stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă, ca dovadă a strânsei legături între om și animal. Cercetătorul evoluționist propunea și trei principii ale exprimării emoțiilor: 1) principiul obiceiurilor folositoare, care se referă la acțiuni reflexe care sunt folositoare în supraviețuire și devin apoi obișnuință și asociate unei stări emoționale; 2) principiul antitezei care susține că oamenii învață emoții noi ca urmare a faptului că doresc să exprime stări emoționale opuse celei inițiale; 3) principiul acțiunilor datorate constituției, face apel la sistemul nervos, și se explică prin acțiunile pe care le realizează indivizii independent de voința și obișnuință.
Paul Ekman propune ca sistem de analiză așa-numitul FACS (Facial Action Coding System) pentru a identifica modul cum se transmite o expresie facială: a) evenimentul care a generat expresia; b) gândurile, planurile, amintirile celui care afișează expresia; c) starea psihică (emoțională) a persoanei care afișează expresia; d) studierea metaforelor sugestive folosite pentru a descrie expresia; e) ce crede ca urmează să facă cel care afișează expresia; f) în raport cu ceilalți, ce crede că dorește cel care afișează expresia de la ceilalți.
Cercetarea concretă, începută în anii 1965-1970,1972 este realizată după același model ca și al lui Darwin, și anume arătând subiecților fotografii ale unor persoane care afișează emoții ca: bucuria, tristețea, surpriza, frica, furia și dezgustul. „Acceptarea” nu a fost inclusă în studiu deoarece trăsăturile expresiei nu erau foarte clare. Ekman și Friesen au coordonat lucrarea, au organizat echipe care au realizat studiul în țări precum: Africa (subiecții erau din mai multe țări din Africa și au fost singurii cărora li s-a aplicat testul în limba engleza și nu în limba maternă), Anglia, Argentina, Brazilia, Chile, China, Elveția, Estonia, Etiopia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Japonia, Kirghizistan, Malaezia, Scoția, Suedia, Indonezia (Sumatra), Statele Unite ale Americii și Turcia.
Acestor grupuri de subiecți li sa cerut să spună care este emoția afișată și nu să aleagă dintre răspunsuri. Aceștia au recunoscut cel mai bine bucuria si tristețea (recunoscute de toți participanții), apoi urmând furia și frica. Emoțiile care au creat cele mai multe probleme subiecților au fost surpriza și dezgustul.
Au existat multe critici la care Ekman răspundea cu o alta cercetare menită să completeze și să nu lase alte dubii. S-a spus ca emoțiile ar fi împărtășite cultural, deoarece există o largă comunicare între aceste zone studiate. Ekman întreprinde astfel călătoria în Papua, Noua Guinee pentru a realiza cercetarea și în acest loc exotic. Rațiunea lui a fost că trebuie să aplice studiul și asupra persoanelor care au fost izolate de lumea civilizată, fără contact direct cu aceasta, și să contrazică astfel criticile aduse.
Deoarece era imposibil de găsit un limbaj comun, astfel încât cercetătorul să fie sigur că se exprimă aceleași emoții (problema era a diferențelor de etichetă), Ekman le-a povestit băștinașilor câteva istorioare care creau acele emoții pe care ar fi trebuit să le transmită. Ekman s-a întors cu fotografii făcute localnicilor, care exprimau emoțiile cu aceleași expresii faciale ca în restul grupurilor studiate. Cu această cercetare, el a răspuns și celorlalte critici (că ar fi cercetat prea puține țări, și majoritatea din Vestul Europei) și a afirmat că expresiile faciale ale emoțiilor sunt aceleași pentru ca sunt moștenite biologic (Paul Ekman, Facial Expressions).
Tot la Paul Ekman mai întâlnim și conceptul de „display rules”, lansat de cercetătorul american în anul 1973 care este un element component sau o tehnică a managmentului impresiei, și presupune capacitatea individului de a-și putea atenua, amplifica, ascunde, sau inhiba exprimarea unei emoții sau înlocuirea acesteia parțial sau total cu alta.
După fundamentarea la nivel științific a domeniului sociologiei emoțiilor prin cercetările prezentate mai sus, oamenii din științele sociale au întreprins alte studii pentru a determina diferitele reacții pe care le au emoțiile sau cum sunt folosite ele în viata cotidiană.
Dacă Theodore L.Kemper analizează emoțiile ținând seamă de statusul și autoritatea indivizilor, Stephanie A. Shields, Dallas N. Garner, Brooke Di Leone și Alena M. Hadley realizează o cercetare privind diferențele de gen în exprimarea emoțiilor. O alta perspectivă urmărește emoțiile din prisma selfului, astfel Howard B. Kaplan, formulează teoria selfului și a emoțiilor. Jan E. Stets contribuie și el cu teoria identității și a emoțiilor. Toate aceste teorii au fost cercetate empiric și au fost cuprinse într-o lucrare extrem de apreciată în acest domeniu, elaborată de Jan E. Stets și Jonathan H. Turner, Handbook of the Sociology of Emotions, (2005).
Trebuie a se reaminti contribuția, mai ales în popularizarea acestui domeniu din ultimii ani, a lui Daniel Goleman. Acesta redactează lucrările Emotional Intelligence (1996) și Social Intelligence (2006), și atrage atenția din ce în ce mai mult asupra emoțiilor. Acestea trebuie văzute ca o parte cognitivă a ființei umane și folosite în succesul relațiilor interumane.
În România, după cum afirmam la începutul lucrării, domeniul sociologiei emoțiilor este relativ nou, și prea puțin cunoscut celei mai mari părți dintre cercetători. Emoțiile au fost inserate în studii de psihosociologie, atât în lucrările profesorilor Adrian Neculau sau Petru Iluț cât și în cele ale profesorului Septimiu Chelcea de la Universitatea din București.
Septimiu Chelcea a publicat și primul studiu din literatura noastră de specialitate dedicat sociologiei emoțiilor, care include teoriile și cercetările realizate pe plan mondial în sprijinul acestei noi părți a sociologiei. De asemenea, a coordonat echipa de cercetătorii care finalizează prima analiză cu această temă, fiind realizat un studiu atât la nivel teoretic cât și la nivel empiric despre emoții. De această dată emoțiile vizate au fost rușinea și vinovăția. S-a încercat să fie evidențiate acestea prin măsurarea percepției studenților de la Universitatea din București despre frauda intelectuală și plagiat.
Rezultatele studiului au fost cel puțin surprinzătoare. Majoritatea studenților au afirmat că au copiat, plagiat sau au ajutat colegii să treacă examene cel puțin o dată. În legătură cu emoțiile pe care aceștia le resimțeau, s-a ajuns la concluzia că vinovăția este un sentiment mai interiorizat față de rușine, indivizii declarând că sunt rușinați când sunt implicate și alte persoane în evenimentul respectiv și trebuie să răspundă într-un fel sau altul comunității din care face parte.
Lucrarea are meritul de a fi îndreptat privirea asupra practicilor din rândul studenților români și la nivelul oamenilor de știință, de a fi deschis un alt drum de explorat, și anume, cel al sociologiei emoțiilor.
Capitolul II
Tristețea din perspectivă psiho-sociologică
Tristețea este o emoție caracterizată prin senzația de dezavantaj, pierdere și neajutorare. Când oamenii sunt triști, ei devin și mai puțin activi și retrași. Tristețea este considerată emoția opusă bucuriei și similară melancoliei, mâhnirii, supărării sau suferinței.
Emoția de tristețe existat tot timpul, în toate societățile umane. Indivizii au resimțit în același mod sau poate diferit tristețea, în funcție de cultură iar oamenii sunt adaptați pentru a reda acest sentiment încă de la naștere. Charles Darwin (1872) a fost primul care a arătat că emoțiile umane se identifică și la animale, ceea ce indică faptul că emoțiile și implicit tristețea, toate fac parte din bagaj evolutiv al omului.
Tristețea ca emoție universală
Cea mai mare parte a cercetătorilor încadrează în categoria emoțiilor primare (Plutchik, 1980; Ekman; 1982; Frijda, 1986) și conțin aceleași caracteristici stabilite de Paul Ekman și anume: 1) prezente și la primate; 2) au răspunsuri fiziologice distinctive; 3) au antecedente universale distinctive ; 4) arată coerența în exprimarea răspunsurilor; 5) apar rapid ; 6) sunt de scurtă durată ; 7) generează o evaluare automată a stimulilor; 8) sunt trăite ca evenimente ale selfului, dincolo de controlul lor deplin”(apud Chelcea, 2008, 361). Emoțiile secundare se formează din combinarea emoțiilor primare, susțin autorii acestor teorii.
Desigur, în clasificările emoțiilor, tristețea are eticheta de emoție negativă, acest tip de emoții fiind mai atent studiate. Emoțiile negative se deosebesc de cele pozitive prin nevoia de acționa. În cazul durerii, acțiunea pe care tinde s-o facă individul este aceea de a se retrage, a se izola, pentru a-și regăsi echilibrul.
Dylan Evans, specialist în psihologie și autor al lucrării Emotion: The Science of Sentiment” (2001), precizează că este o certitudine faptul că abilitatea de a exprima sentimentul de tristețe a fost moștenită de milioane de ani. „Este o capacitate înnăscută pe care o moștenim prin prisma procesului evolutiv pentru ca nu este altceva decât o emoție universală. Oamenii nu învață cum sa fie triști. Nevăzătorii, care nu au avut niciodată șansa de a vedea și imita anumite expresii faciale, reproduc întocmai aceste expresii atunci când sunt triști, veseli, speriați sau dezgustați. Tristețea poartă toate caracteristicile unui sentiment adaptativ la diferite situații” (Evans, 2001, 34).
Dylan Evans acceptă însă ca beneficiile trăirilor de tristețe nu sunt la fel de clare ca în cazul celorlalte trăiri. „Astfel sentimentul de dezgust te ajută să nu mănânci hrană alterată, iar frica te ajută să eviți animalele sălbatice sau întunericul. Funcțiile tristeții sunt însă ceva mai dificil de identificat” (idem, 35).
„O posibilitate ar fi că tristețea te face sa reflectezi la o situație prin care ai trecut, sau la lucruri pe care le-ai inițiat și astfel te oprește să repeți aceleași greșeli în viitor. O alta teorie ar fi că prin starea de tristețe oamenii emit un semnal social de ajutor”, primind asistență din partea celorlalți semeni, care sunt dotați cu mecanismele psiho-sociale ale compasiunii, mai susține el (ibidem).
Doar când stările de tristețe nu au o cauză clară sau se prelungesc mai mult decât normal trebuie considerate disfuncționale și tratate ca atare, prin aportul medicinii. Pentru diagnosticarea stării de depresie la o persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cel puțin cinci din următoarele nouă simptome pe o perioadă de cel puțin două săptămâni – stări depresive, lipsa interesului pentru orice fel de activitate, schimbări în apetit sau greutate, insomnie sau hipersomnie (somnul excesiv), o încetinire a funcțiilor gândirii, lipsa energiei, sentimente de inutilitate sau vinovăție, inabilitatea de a se concentra și de a lua decizii, gânduri recurente cu privire la moarte sau suicid.
Simptome similare pot fi resimțite și de o persoană sănătoasă după ce a trecut printr-un eveniment nedorit în viață, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate, adulterul sau despărțirea după o relație, sau chiar picarea unui examen important. Scherer K.P. Wallbott (1986) a studiat cele patru emoții: bucuria, tristețea, furia, frica, încercând să observe în cadrul cărei relații sociale au un impact mai mare.
Tristețea s-a măsurat ținându-se cont de următoarele situații: dificultăți cu prietenii; moartea unui prieten sau cunoștințe; boala proprie sau a altuia. În 62% din cazuri tristețea este resimțită prin ruperea unei legaturi, sub forma dificultăților relaționale diverse, a despărțirii, morții, singurătății. Pe de alta parte, în 28% dintre cazuri apare ceva nedorit precum vești proaste, eșec, boală, sfârșitul unei experiențe plăcute (apud Rime, 2005/2007, 203).
Voi enumera câteva studii realizate de diverși cercetători ce vizau emoțiile. Într-unul dintre cazuri li s-a cerut subiecților să descrie evenimente care au condus la resimțirea unei emoții primare incluzând tristețea , emoții deja numite de cercetători sau li s-a cerut să descrie ce au resimțit în fiecare caz descris de ei. Alte tipuri de cercetare s-au axat pe ce fac subiecți atunci când resimt aceste emoții. Concluziile despre tristețe: toți subiecții au spus că tristețea se resimte în fata unui eveniment descris ca neplăcut, caracterizat prin pierderea scopurilor sau neîndeplinirea acestora.
După ce această emoție a fost catalogată ca emoție negativă de către subiecții, studiul își propunea să o deosebească de alte emoții negative. Tristețea se deosebește de frică, de exemplu, prin faptul ca evenimentul a avut deja loc și nu se anticipează că s-ar întâmpla, ca în cazul fricii. Spre deosebire de vină, tristețea nu are drept cauză o acțiune a selfului, iar furia implică acțiunea unei alte persoane, de obicei pe care o considerăm vinovată, în timp ce pentru tristețea individului de regulă nu este nimeni vinovat. Studiile arată totuși că emoțiile acestea tristețea, frica, furia sau vinovăția sunt resimțite de regulă împreună. Studiul a fost realizat de doi cercetători americani Craig Smith și Phoebe Ellsworth (1988).
În mod particular, se deosebește tristețea de furie; există crezul că emoția se simte atunci când altcineva este responsabil pentru ghinionul tău, dar este vorba despre cineva asupra căruia individul nu are control. În mod asemănător furia este acceptată atunci când altcineva este responsabil pentru problema ta, dacă acea persoană nu a făcut nimic considerat rău. De aceea, unii ar putea simți furie în loc de tristețe sau invers. Furia apare cu siguranță atunci când este vorba despre sentimente de frustrare ale individului.
Craig Smith și Phoebe Ellsworth (1988), amintiți în lucrarea din 2004, Handbook of emotions leagă tristețea de așteptările pe care le are individul. Astfel ei deosebesc tristețea de resemnare, în condițiile în care situația era așteptată, apare resemnarea, în timp ce tristețea apare atunci când s-ar mai putea sau s-ar mai fi putut face ceva, și ca efectul ar fi de fapt reversibil.
Nancy L.Steine si Linda J. Levine (1990) observă planul de acțiune pe care individul îl vede atunci când este cuprins de emoții. Omul furios crede că poate recupera obiectivul pierdut sau să-l înlocuiască cu un altul, pe când omul trist se resemnează cu pierderea sa.
De asemenea s-au studiat funcțiile emoției de tristețe, luându-se această emoție corelată cu atenția și capacitatea de a păstra o atenție ridicată la lucrurile din jur. Aceiași Ellsworth și Smith au arătat ca datorită faptului că tristețea nu este o emoție care îi include pe ceilalți și individul nu găsește explicația stării sale în acțiunile celuilalt, atenția nu mai este îndreptată către ceilalți, deci nici către lumea exterioară. Pe termen lung, așa se explică tendința de izolare a individului și crearea unei lumi proprii.
Tristețea analizată împreună cu furia creează perspective noi de a privi aceste emoții. În analiza antropologilor realizată în mijlocul unor societăți mai mult sau mai puțin izolate, s-a născut ideea că tristețea este văzută ca emoție negativă din prisma culturii, educației sau a altor forme de tradiție.
Totodată, există culturi în care este acceptată tristețea și culturi care, din contră, o condamnă. De exemplu, studiul realizat în Tahiti (Sterns, 1973), pe o societate care este intolerantă la furie și manifestări violente, relevă ca acești indivizi nu acceptă nici tristețea, deoarece aceasta este aducătoare de pasivitate, lucru văzut periculos. Această stare este asociată cu plictiseala, lipsa de reacție și activitate sau imobilitate. În cultura lor, nu exista echivalent exact pentru emoția de tristețe, în primul rând pentru ca ei nu o caracterizează ca pe o emoție ci mai mult ca pe o dificultate, obstacol ce trebuie trecut. (Zisowitz, 1973, apud Lewis, Hoviland-Jone, 2004, 614).
În cultura Kaluli sau Bedouin, unde agresivitatea poartă un rol fundamental în alcătuirea socială și se bucură de o toleranța ridicată, să fi trist este permis deoarece se considera că acesta emoție se va transforma în furie, în concluzie o noua ocazie de a se rezolva dificultățile în acest mod.
Există totuși unele culturi studiate (Stearns, 1988, apud Lewis, Hoviland-Jones, 2004, 615) în care indivizii erau mândrii de tristețea lor deoarece implica răbdare și umilință. A fi furios era un lucru de neacceptat, iar umilința și fața posomorâtă se credea ca aduce zeii în favoarea lor.
Cercetătoarea Carol Zisowitz are o abordare mai mult decât interesantă în ceea ce privește modul în care oamenii „aleg emoțiile” care trebuie simțite. El spune ca nord americanii și europenii – în fata unor pierderi cum ar fi decesul, eșecul obiectivelor sau pierderea persoanei iubite – caută o emoție care să răspundă acestei probleme. Deoarece nu pot apela la violența sau furie din cauza normelor culturale indivizilor le rămâne numai sentimentul de tristețe, chiar în condițiile în care problema lor s-ar fi rezolvat altfel. Atunci când nu avem curaj să acționam spre exterior, către ceilalți, acționam invers retrăgându-ne și izolându-ne. Atunci când conștientizăm că de cele mai multe ori cultura noastră stigmatizează și marginalizează actele agresive sau altă formă de comportament indezirabil, ne retragem și alegem să devenim triști. Același autor susține că așa se întâmplă în relațiile status-putere, sau relațiile interpersonale.
Ca urmare a socializării, individul învață de la ce intensitate a durerii îi este permis să reacționeze emoțional fără a se expune ironiei, dezaprobării celorlalți. Cultura în care ne-am născut și trăim ne arată atitudinea pe care trebuie sa o adoptam fata de durere. Este abordată ideea conform căreia tristețea nu ar fi o emoție negativă deoarece omul modern încetează să se mai izoleze ci caută ajutorul fie al unor specialiști fie al unor apropiați. Un alt argument este legat de aspectele interioare ale individului, de conștiința sa, pentru că în momentele de tristețe mai intensă sau suferință, persoana se întoarce la sine.
„În unele culturi, indivizii sunt autorizați să-si exprime emoțiile fără restricții, prin cuvinte, mimica și gesturi. În alte culturi, normele de comportament impun un control atent al expresiei emoționale. Daca ne referim la cultura românească remarcăm libertatea exprimării publice atât a bucuriei, cât și a suferinței” (Chelcea, 1990, 52).
Tristețea, se pare că are valori mai complexe decât s-a crezut. În studiile lui Paul Ekman, tristețea era arătată ca o emoție universal recunoscută, obținând cele mai ridicate scoruri și care s-a dovedit expresia facială recunoscută fără echivoc de toți cei intervievați. S-ar putea spune că avem de a face cu o “tristețe universală” (Zisowitz, 2004, 616). Aceeași cercetătoare, Carol Zisowitz arată insuficiențele legate de etichetele lingvistice și relativitatea cuvântului sadness pentru alte culturi cum ar fi cea japoneză (patru cuvinte pentru a exprima tristețea de diferite intensități) sau cultura greacă, ce își exprimă tristețea prin cinci cuvinte. Se vorbește și despre relația existentă între tristețe și depresie . Depresia este văzută ca incapacitatea de e simți emoție (Zisowitz, 2004, 619), iar oamenii deprimați de obicei plâng mai puțin tocmai datorită faptului că își suprimă emoția. Se pune întrebarea dacă există mai putină tristețe și depresie în societățile mai tolerante exprimarea sentimentelor?
La această întrebare un punct de discuție s-ar găsi într-o cercetare realizată de către Institutul Gallup în țările Uniunii Europene și care a măsurat fericirea sau nefericirea indivizilor. Ghidul de interviu conținea și întrebări despre cât de des se simt triști și în general întrebări despre tristețe. Considerând că țările cu origini latine sunt considerate cele mai libere în exprimarea emoțiilor, ar fi trebuit să credem că cetățenii lor sunt și cei mai puțini depresivi sau triști (conform teoriei lui Zisowitz). Totuși clasamentul este puțin surprinzător, în fruntea celor mai fericite țări stând țările nordice (indivizii nordici sunt cunoscuți pentru sobrietatea în exprimarea emoțiilor). Țările cu origini latine ocupă ultimele poziții în clasament.
Durerea – aspecte neuropsihologice
Tristețea ca emoție își găsește originile și în senzația dolorifică; „experiență umană universală, durerea îmbracă și ea forme greu de exprimat în cuvinte” (Chelcea, 1990, 45). Durerea fizica este una dintre principalele surse de tristețe, anxietate și depresie.
Septimiu Chelcea (1990), evidenția dificultățile care există în a determina senzația dolorifică la nivelul limbajului uman. Acesta aprecia că „există mai multe expresii verbale care sugerează decât caracterizează cu precizie senzația respectivă” (ibidem).
Natura subiectivă a emoției, și mai ales în ipostaza în care aceasta trebuie să fie descrisă de individ pentru a fi înțeleasă de ceilalți, a fost principala piedică în realizarea unui studiu științific care să definească sau să clasifice emoția.
Durerea, din punct de vedere neurofiziologic, a fost studiată de partea biologic-medicală a științei. S-au delimitat componentele anatomice care au rol în producerea durerii (aceasta se produce la nivelul cortexului, ca și emoțiile, și implică fibrele nervoase, fascicolul paleotalamic și neospinotalamic). Durerea are deci o componentă cognitivă prin importanța cortexului în formarea și transmiterea influxurilor dolorifice.
Profesorul Andre Soulairac, „explicând mecanismele nervoase ale durerii, atrăgea atenția asupra existenței mai multor sisteme: două cognitive și unul afectiv” (Chelcea,1990,45). Având o puternică componentă emoțională, durerea devine uneori dominantă și anihilează orice altă activitate sau stare psihica. Ea inhibă alte senzații provocate simultan.
În ceea ce privește subiectivitatea durerii și resimțirea acesteia, indivizii trec peste dureri considerate de alții de nesuportant. În afară de efectul agenților nocivi în conturarea sensibilității dolorice, un aport îl are și personalitatea indivizilor, educarea și socializarea.
Septimiu Chelcea afirmă în continuare că încercările de măsurare obiectivă a sensibilității dolorice se bazează pe ipoteza caracterului dual al durerii. Conform acestei ipoteze, durerea ar fi constituită din: a) senzație independentă; b) reacție emoțională, volitivă, antrenând personalitatea în întregul ei. Leon Chertok (1979) făcea distincția între senzația dolorica, având rol de informare și reacția subiectivă, suferința (în limba engleză sensory pain și suffering pain). În timp ce prima ar fi de natură psihofiziologică, cea de-a doua ar exprima caracterul psihosocial al durerii. Aceste doua tipuri de durere nu trebuie văzute ca independente și nerelaționate, ci, din contra, ca o unitate, una determinând-o pe cealaltă. Cum remarca și David Le Breton (1985), „durere fără suferință” nu există (apud Chelcea, 1990, 50).
„Rene Leriche spunea că senzațiile dolorice exprimă conflictul dintre un stimul nociv și individul ca întreg, ca personalitate, care s-a format într-o și pentru o anumita cultura, însuțindu-ți normele și valorile ei sociale” (Chelcea, 1990, 51).
Pe de alta parte, în cadrul fiecărei culturi se fac diferențieri în funcție de sex: băieții sunt educați să-ți reprime exprimarea durerii, iar fetele sunt încurajate să-și manifeste sensibilitatea dolorică. Pentru băieți modelul cultural impune virilitate, pentru fete fragilitate. Cel puțin așa stăteau lucrurile în spațiul nostru sociocultural. Tendința contemporană este aceea de apropiere a celor doua modele culturale.
Corpul, boala și suferința
David LeBreton în lucrarea sa Antropologie de la douleur (1996) realizează un studiu despre durerea umană, tristețe și capacitatea omului de a înfrunta durerile fizice și emoționale. El afirma că durerea este, fără îndoială, experiența umană cea mai larg împărtășită; durerea este personală, dar este de asemenea impregnată cu elemente de social, cultural, relațional, si este fructul educației.(apud Le Breton,1996/2006,11). De aici am putea sublinia caracterul social el emoțiilor, și cum manifestarea ei depinde de societatea din care individul face parte.
Autorul îl amintește pe Aristotel, cel care vedea durerea ca o forma particulară a emoției, și cum durerea este practic un mod de a cunoaște un om care are de suportat suferințe interioare. Dacă Aristotel atingea partea afectivă a durerii, Descartes a spus despre durere ca ea este o senzație produsă de „mașina corporală” a individului.
Durerea are paradoxal (la prima vedere) un rol în vindecarea individului. Ea, prin manifestarea ei ambiguă încearcă să apere corpul de suferințe mai mari. Privat de capacitatea de a o resimți, omul devine vulnerabil. Le Breton dă exemplu lepra, boală care atacă țesuturile umane dar care nu creează senzația de durerea bolnavului.
Definițiile pe care le dau separat fie medicii, fie psihologii, sunt insuficiente, spune Le Breton, deoarece durerea grupează în ea doua forme de durere: senzory pain și suffereing pain. Dacă prima constă în durerea fizica a individului, cealaltă este o lovitura în moralul, în conștiința unei persoane. Cele două forme se pot declanșa reciproc și au influență una asupra celeilalte.
Durerea strivește liniștea și fericirea trăită de om, transparentă în el însuși în timpul când este sănătos, încrezător în resursele sale, uitând de toate obstacolele existente între el și proiectele sale. Din punct de vedere al relației cu corpul, în viața cotidiană, corpul este invizibil, valoarea lui este restrânsă la ritualuri sociale și repetarea neobosită a acelorași situații cotidiene. Sănătatea individului face ca să fie șters corpul din atenția individului. Rene Leriche definea sănătatea ca „viața în tăcerea organelor’’ (LeBreton,1996/2006,23). Atunci când corpul și individul se află în momente de dualitate, acele momente sunt caracterizate de disconfortul psihic al insului față de alții: oboseala, efortul, neîmplinirea unei dorințe, a nu reuși depășirea unui obstacol. Atunci apare sentimentul că ne-am dori să fim în corpul altcuiva, ne conștientizăm propriul corp și limitele lui.
Dacă bucuria sau plăcerea își fac prezența în cotidian, ca o experiență familiară, durerea este inversul acestor trăiri, ea viețuiește într-o lume complet străina și rupe șirul obișnuințelor ducând la pierderea poftei de viață.
Se face distincție, la nivelul trăirilor între durere și fericire (plăcere) dar și la nivelul dispoziției cu care este întâmpinată durerea de individ. Dacă un individ este cuprins de tristețe, atunci el va crede despre durere că aceea senzație nu se va sfârși niciodată. Dacă în schimb, omul este fericit, el va considera toate necazurile, și chiar durerea, ca fiind lucruri perisabile. Dacă fericirea este expansivă și oferă măreție în relație cu lumea, durerea îl interiorizează pe individ, îl izolează și-l face să se detașeze de tot. Omul care suferă, chiar și pentru nimicuri, îi vede pe ceilalți cei mai fericiți oameni din lume. Durerea semnifică pierderea poftei, dezgustul în fața vieții, susceptibilitatea, insomnie, apatie.
Durerea afectează sentimentul identității, conștiința se descoperă îngrădită de limitele unui corp pe care individul eșuează în a-l mai recunoaște, corp care, însă, își impune prezența. În durerea sa, individul se izolează pentru a evita contactele riscante cu cei în fața cărora vrea să-și păstreze stima. Prin durere se slăbește autocontrolul – control care îi organizează raporturile cu ceilalți – această lipsă de control îi permite individului să plângă, să înjure, grimasele (toate acestea fiind în mod normal evitate).
Durerea depersonalizează individul, diferitele forme de durere produc schimbări în conștiința individului, și în întelegerea efemerității corpului și a vieții în sine. „Chiar dacă ea atinge numai un fragment din corp, fie el și un dinte cariat, durerea nu se mulțumește să dăuneze relației corp-om, ea merge mai departe, anticipează gesturile, traversează gândurile, contaminează toate raporturile cu lumea” (LeBreton, 1996/2006, 26).
Formele durerii, afirmă Le Breton, variază în funcție de intensitate și de durată. Astfel, durerea ascuțită, pătrunzătoare, este durerea trecătoare, consecință a unei căderi sau răni, care își găsește imediat vindecare. În schimb, durerile postoperatorii produc anxietate, teama, consecință fiind o mai mare atenție și precauție pentru o anumită perioadă de timp. Odată cu timpul și individul își va aminti de vulnerabilitatea corpului său. Durerea generatoare de angoasă este menită să semnaleze o viitoare boală.
Durerea cronică este o lungă piedică în calea existenței și paralizează toate activitățile, apare frica de moarte. Durerea cronică se aseamănă pe alocuri cu frica de îmbătrânire. Omul se supune pentru a evita îmbătrânirea unor altor tipuri de durere, inutile, pentru a alunga senzație sfârșitului care se apropie. Durerea cronica poate fi însoțită de depresie, fapt ce face ca vindecarea în sine a rănii să dureze mai mult. Durerea totală marchează momentul când individul nu mai este legat de lume, ci numai de oglindirea durerii sale, timpul dispare, individul fiind numai spectator la scurgerea propriei vieți. Durerea totală însoțește spre sfârșitul vieții, persoanele atinse de cancer sau Sida.
În cazul durerii totale există, în domeniul medical mai multe abordări, cu care individul este condus spre sfârșit. Prima constă în administrarea de morfina, care alină durerea, dar care, spune Le Breton, anulează persoana, deoarece omul moare fără a putea beneficia de ajutorul celor din jurul lui, este într-o alta lume, practic fără istorie. O alta abordare este tratamentul paleativ care asigură tocmai acele relații, dar introduce pacientul într-o suferință surdă.
Eutanasia, este o variantă la care poate apela pacientul atunci când are impresia că existența sa este o invenție a durerii și că îngrijirile acordate se prelungesc inutil fără ca el să-și poată exercita cea mai mica autoritate asupra vieții sale sau a timpului rămas.
Dacă are loc o ameliorare a durerii, individul va șterge delirul, va regăsi folosința existentei sale în orele petrecute în suferință. Va folosi momentul de față ca pe o renaștere, o miraculoasa reîntoarcere la viață, fie ea o viață obișnuită.
Durerea este de necomunicat, individul nu reușește să reprezinte în cuvinte aceasta trăire. Caracterul subiectiv pe care orice emoție îl îmbracă îl face aproape imposibil de explicat astfel încât celalalt să-l înțeleagă sub aceeași formă. De asemenea în jurul oamenilor în durere, este un acord comun, tacit, manifestat inconștient. Despre acest lucru, David Le Breton afirmă: „durerea nu se mai transmite cuvintelor susceptibile să o mărturisească. Ea reduce limbajul la neputința, iar ceea ce rămâne este doar tăcerea, care spune multe” (LeBreton, 1997/2001, 249). Durerea reduce dimensiunile lumii exterioare individului.
Durerea, cum am văzut și în modelul de creare a emoțiilor secundare, dă naștere alături de așteptare la pesimism, iar alături de dezgust dă naștere suferinței și remușcării. De aceea, trebuie văzută ca o emoție. Durerea este o emoție care se separă nu cu multă ușurință de imaginea de stimul senzorial, mai bine analizabil din punct de vedere biologic.
David Le Breton, cu toate ca nu face parte din sociologii care analizează emoțiile în mod particular, prin caracterul subiectiv pe care îl are durerea, prin schimbările pe care le produce la nivelul sinelui și a comportamentului său și bineînțeles prin manifestările fiziologice, că păstrează caracteristicile unei emoții, după cum a fost ea definită de teoreticienii acestui domeniu.
Capitolul III
Construirea imaginii despre real – Reprezentările sociale
Acționăm nu în funcție de stimulii ce vin din mediul social, nu în raport cu informația obiectivă ci în funcție de imaginea noastră despre societate. Posedăm fiecare o grilă de lectură cu care citim oamenii, evenimentele și lumea care ne înconjoară.
Definirea conceptului din perspectivă psihosocială
În psihologia socială conceptul de reprezentare socială, este unul foarte important, dacă nu fundamental. În decursul anilor s-au studiat fenomene ca interacțiunile umane, grupurile sociale, stereotipurile. Toate aceste au la bază acest concept, motiv pentru care rămâne încă în atenția specialiștilor.
Cei care pun bazele conceptului fac parte din categoria fondatorilor sociologiei moderne, Èmile Durkheim în Les règles de la méthode sociologique (1895), propune ideea de reprezentare colectivă, pentru ca mai apoi, Carl Gustav Yung (1912) să realizeze primele referiri la modul în care indivizii își construiesc și utilizează reprezentări ale realității sociale. Teoria acestuia referitoare la inconștientul colectiv și arhetipuri este o prima prefațare a paradigmelor științifice de studiu ale cogniției și reprezentărilor sociale.
Definirea conceptului a preocupat atât sociologii cât si psihologii sociali, dovedindu-se că este destul de incert și dificil de explicat. Următoarele definiții prezentate au fost culese de către psihosociologul român, Adrian Neculau în lucrarea Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale (1995).
„Reprezentarea socială este un sistem de valori, noțiuni și practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de orientare a percepției situației și de elaborare a răspunsurilor. (Moscovici, apud Neculau,1997, 8)
„Conceptul de reprezentare socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, conștiința sensului comun, al cărei conținut se manifestă prin operații, procese generative, și funcționale socialmente însemnate. Ea desemnează în sens larg o formă de gândire socială. Reprezentările sociale sunt modalități de a gândi practic, orientate către comunicare, înțelegerea și stăpânirea mediului social, material și ideal… ele prezintă caractere specifice în plan de organizarea a conținuturilor, operațiile mentale și logice” (Jodelet, 1984, apud Neculau, 1997, 8)
„Reprezentările se prezintă întotdeauna cu două fațade: aceea a imaginii și aceea a semnificației ce-i corespunde; fiecărei imagini i se poate atașa un sens și fiecărui sens, o imagine. Ele constituie o forma particulară de gândire simbolică, o data ce imaginile concrete cuprind direct și simultan o trimitere la un ansamblu foarte sistematic ce dau semnificație și mai ampla acestor imagini concrete. În acest sens, reprezentările sociale diferă deci, pe de o parte de sistemele teoretice foarte elaborate, precum ideologiile sau teoriile științifice și, pe de alta parte, de imagini ca produse imediate ale percepției” (Palmonari, 1986, apud Neculau, 1997, 8). Această definiție scoate in evidență o caracteristică a reprezentărilor sociale, folosită ulterior de specialiști in studii lor. Imaginea pe care individul o are asupra unui aspect social este o dimensiune de măsurare a reprezentărilor sociale.
“Reprezentarea socială este un proces de elaborare perceptivă și mentală a realității ce transformă obiectele sociale (persoane, contexte, situații) în categorii simbolice (valori, credințe, ideologii) și le conferă un statut cognitiv, permițând înțelegerea aspectelor vieții obișnuite printr-o racordare a propriei noastre conduite la interiorul interacțiunilor sociale” (Ficher, 1987, apud Neculau, 1997, 8 ).
“Definind reprezentările sociale ca niște principii generatoare de luări de poziție ce sunt legate de inserțiile specifice într-un ansamblu de raporturi sociale, propun o definiție în care semnificația ar trebui să aibă puterea de a fi înțeleasă deopotrivă de sociologi și de psihologii sociali… eu insist asupra faptului ca luările de poziție se realizează prin raporturi de comunicare și privesc orice obiect al cunoașterii ca având o importantă în raporturile stabilite cu agenții sociali” (Doise, 1990, apud Neculau,1997, 9 ).
„O caracteristică principală a reprezentării sociale este aceea ca ea re-prezintă întotdeauna un obiect, că se raportează la un loc, o situație, un fapt, o persoană, un eveniment, o idee. Și că redă prezența de spirit, starea de conștiință unui individ sau grup real, decupat din realitate. Ea are atitudinea de a face să fuzioneze concepția și perceptul” (Neculau, 1997, 9).
În lucrarea coordonată de Adrian Neculau Psihologie sociala. Aspecte contemporane, (1996), profesorul afirmă despre reprezentările sociale ca ele „se interferează în parte cu opiniile și atitudinile, dar nu sunt atât de direcționate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil sau susceptibil de măsurare, și de atitudini care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale mediază între cognitiv și afectiv, ezită între exactitudine și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul” (Neculau, 1996, 34).
Reprezentarea socială contribuie hotărâtor, afirmă Serge Moscovici la procesul de formare și de orientare a comunicațiilor sociale. Pierre Bourdieu (1977) leagă reprezentarea socială de locul actorului social într-un câmp al relațiilor ierarhice și al opozițiilor valorice.
Reprezentările sociale au două roluri:
1) ele convenționalizează obiectele, persoanele și evenimentele cu care se află în contact, le conferă o formă precisă, le localizează într-o categorie data și le impun gradual drept model de un anumit tip, destinat și împărtășit de un grup de persoane. Atunci când o persoana, un obiect nu se conformează precis modelului, ele sunt obligate să-și asume o formă dată, să intre într-o categorie dată. Experiențele pe care un om le trăiește construiesc imaginea, reprezentarea individului despre societate. Orice minte umană nu cunoaște libertatea de a crea o realitate fără să fie condiționată de reprezentări sociale, limbaj și cultură. Gândim prin limbaj (atât cât se prelungesc limitele vocabularului), folosim cadrele culturii în care trăim și de asemenea reprezentarea socială;
2) reprezentările sociale sunt prescriptive, adică ni se impun cu o forța irezistibilă. Asemenea faptului social și caracteristicilor lui de universalitate, unele lucruri, pur si simplu le acceptam, sunt în cultura noastră, lumea în care ne naștem le susține ca adevăruri generale. Aceste reprezentări ne sunt impuse, transmise și sunt produsul unei secvențe întregi de elaborări și de schimbări care apar în timp, fiind rezultatul prelucrării de către generații succesive.
Reprezentările au fost, în mod normal, studiate în relație cu grupurile sociale tocmai datorită faptului că sunt vitale pentru interacțiunile sociale de orice tip. Faptul cel mai important despre interacțiunile umane, scria Asch, este că sunt întâmplări ce sunt reprezentate psihologic în fiecare dintre participanți (Asch, 1952, apud Neculau, 1997, 23). „Reprezentările sociale sunt capabile de a influența comportamentul individului integrat într-o colectivitate. Indivizii și grupurile creează reprezentări în cadrul cooperării și comunicării” (cf. Neculau, 1997, 24).
Pentru a înțelege reprezentarea este necesar să începem cu reprezentarea din care provin. Dificultatea în a le explica nu constă în faptul ca au o origine colectivă sau pentru ca se referă la un obiect colectiv, ci pentru ca fiind împărtășite de toata lumea și întărite prin tradiție constituie o realitate socială.
Reprezentări sociale: caracteristici generale
Sociologia a văzut reprezentările sociale drept trucuri explicative, nerelevante pentru o analiză ulterioară. La Emile Durkheim, reprezentările sociale descriau o gamă întreagă de forme intelectuale care includeau știința, religia, mitul, modurile timpului și spațiului. Reprezentarea socială desemnează un număr mare de fenomene și procese. Ea este o instanță intermediară între concept și percepție; ea se situează pe dimensiunile de atitudine, informație și de imagine, că ar contribui la formarea conduitelor și la orientarea comunicărilor sociale (apud Neculau, 1997, 27).
Serge Moscovici, sociologul român stabilit în Franța, are contribuții majore în conceptualizarea termenului de „reprezentare socială”. Serge Moscovici a dezvoltat conceptul durkheimian de „reprezentări colective”, înlocuindu-l cu cel de reprezentări sociale, tocmai pentru a marca faptul că ele sunt construite de o realitate socială în continuă devenire și că diferite grupuri sociale dezvoltă reprezentări sociale diferite ce constituie componente fundamentale în procesele de identificare de grup și în viața acestora, în general. Reprezentarea unui obiect social nu se face numai pe baza proceselor psihice, ci imaginea este construită prin nenumerate negocieri la nivelul grupului, apoi este transmisă în diverse locuri și urmează o traiectorie guvernată de legi proprii ( apud Ilut și Radu-Geng, 2003, 312).
Petru Iluț și Lucian Radu Geng ( 2003) propun o scurtă trecere în revista a unor caracteristici ale reprezentărilor sociale. Autorii anterior menționați fac cunoscută natura socială a reprezentărilor sociale după cum le-a descrie autorul Regulilor metodei sociologice. Astfel, natura socială a reprezentărilor sociale constă în aceea că: a) sunt elemente ale universului social cu caracter transindividual; b) reprezentările sociale au un conținut social chiar în reprezentările despre obiecte fizice, fiind impregnate tradiția, miturile, habitusurile, ideologia grupurilor; c) sunt împărtășite colectiv, ceea ce înseamnă un grad accentuat de consensualitate; d) atât ca idei și imagini despre lumea fizică, dar și despre cea socială, reprezentările sociale se formează prin socializare; în fine, ultimul punct de refera la coeficientul de individualitate.
În La psychanalyse, son image et son public (1961), lucrare în care autorul reactualizează conceptul de reprezentare colectivă a lui Emile Durkheim, se oferă primele abordări și perspective ale conceptului. Serge Moscovici realizează o cercetare ce viza presa franceză, reprezentările pe care ziarele le aveau despre anumite probleme dezbătute. Pe baza acestei cercetări și a lucrării în genere, sunt observate importanța atitudinilor, schimbarea acestora și cum mesajele se propaga către mulțimi.
Urmărind acest aspect, Serge Moscovici leagă conceptul de reprezentare de formele de comunicare și subliniază etapele prin care se realizează schimbul de informații între presă și public. Primul tip de raport este difuzarea care este văzută ca o diferențiere clară între sursele și receptorii comunicării. Moscovici observă că în timp ce publicul reprezintă receptorii mesajelor transmise de către autorii articolelor, aceștia din urmă, la rândul lor, erau receptorii unor informații pe care specialiștii lor le difuzau, iar pentru a se afla în concordanță cu cititorii lor difuzau același tip de informație.
Al doilea mod de raportare este propagarea – tip de raport stabilit de către membrii unui grup care au o viziune bine organizată asuprea lumii, o credință ce trebuie propagată în paralel cu acomodarea altor tipuri de cunoaștere la acest cadru stabil.
Cel din urmă mod de raportare este propaganda: „ formă de comunicare ce se înscrie în raporturi sociale puternic antagoniste (Doise, 1984/1996, 26). Prin această cercetare, Moscovici a arătat cum reprezentările sunt „entități imuabile”, care se modifică în funcție de multiplele valori pe care fenomenul care este implicat le ia (în cazul lui comunicarea). Din prisma modului de comunicare indivizii își fac opinii diferite, ce emerg în atitudini diferite iar lanțul se poate continua în funcție de modalitatea de comunicare aleasă (ex. în urma propagandelor apar ideologiile).
Caracteristicile generale ale reprezentărilor sociale așa cum sunt prezentate de Serge Moscovici (1976), sunt: a) obiectivizarea care „concretizează ceea ce este abstract, transformă un concept într-o imagine sau într-un nod figurativ (idem, 27). Utilitatea extraordinară a concretizării se observă în conceptele, fenomenele și procesele abstracte care, pentru a fi înțelese într-un mod comun, „cu o schemă figurativă” cât mai asemănătoare pentru cât mai mulți indivizi, se reprezintă prin noțiuni simple și ușor de obiectivizat.
Serge Moscovici realizează un studiu despre reprezentarea psihanalizei. Concretizarea acestui fenomen extrem de greu de conceptualizat devine un pas fundamental în elaborarea oricărui tip de cercetare. Serge Moscovici (1976), afirmă că anumite concepte inițial abstracte, cu conținut științific ridicat sfârșesc prin a fi considerate concepte concrete datorită dorinței indivizilor de a-și explica anumite caracteristici ale comportamentului lor. Exemplele date de el sunt complexele și refulările. „Roqueplo arată, de altfel, în ce măsură obiectivizarea sau materializarea sunt caracteristici inerente vulgarizării științifice” (ibidem).
O a doua caracteristică este: b) ancorarea, enunțată ca fiind punerea unui „obiect nou într-un cadru de referință bine cunoscut pentru a-l putea interpreta”, spunea Serge Moscovici, citat de Willem Doise în articolul „Caracteristici ale reprezentărilor sociale”, publicat în lucrarea coordonată de către Adrian Neculau (1996). Ancorarea susține ideea că atunci când un concept nu ne este familiar, și ne creează probleme, „îl ancorăm” alături de concepte familiare în scheme figurative cunoscute pentru a încerca astfel să-i deslușim înțelesul. Dintr-o perspectivă instrumentală, am putea să spunem că-i atribuim o funcționalitate.
Atât la nivelul activității persoanelor, cât și în viața grupurilor umane, reprezentările sociale îndeplinesc importante funcții: a) de dirijare și reglaj a comportamentelor individuale și colective fără de care nu este posibilă angajarea într-o acțiune socială a indivizilor; b) de modalitate și instrument prin care persoanele ca și grupurile umane învață ambianța socială, prin care membrii grupului înțeleg fenomenele și își interiorizează experiența socială; c) de proiectare și, respectiv, anticipare a acțiunilor comune; d) rolul de acceptare sau rectificare a comportamentelor sociale; e) de proiecție înspre obiect a universului social al individului; f) o funcție simbolică, de impregnare a imaginilor cu afectivitate și stări atitudinale care permit apoi indivizilor ca și grupurilor umane să anticipeze acțiunea psihosocială. (apud Bogdan-Tuciucov, 1981).
Reprezentările sociale: primele cercetări
„În mai mult de 20 de ani s-a constituit, mai ales în psihologia socială, un câmp care a făcut obiectul unor analize și comentarii, ale căror concluzii prezintă evidente convergențe. Totuși, multiplicitatea perspectivelor desenează teorii mai mult sau mai puțin autonome prin accentul pus pe aspecte specifice ale fenomenelor reprezentative” (cf. Denise Jodelet, 1984/1997, 93).
Reprezentările sociale sunt o imagine și au întotdeauna un obiect. Reprezentarea socială este întotdeauna reprezentarea a ceva (obiectul), aparținând cuiva (subiectul). Caracteristicile obiectului și subiectului vor avea o incidență anume asupra a ceea ce este ea. Reprezentarea se afla într-un raport cu obiectul ei de „simbolizare” (îi ține locul) și de “interpretare” (îi conferă semnificații).
În funcție de felul conceptului și mai ales de gradul de abstractizare a acestuia, Denise Jodelet a identificat mai multe tipuri de analiză:
„Prima categorie de lucrări privește practicile și situațiile sociale. Ea grupează cercetări interesate de formele de organizare socială (Codol, 1972: grupul), practicile instituite (Robert și Faugeron, 1979: justiția; Salmaso și Pombeni, 1983: munca; Guimelli, 1987: vânătoarea; Gilly, 1980: școala), transformările sociale (Grize, Verges, Silem, 1987: noile tehnologii) și practicile deviante (Echebarria Echabe et al., 1992: toxicomania).
O alta categorie este interesata de fenomenele naturale și de obiectele fizice. Se găsesc aici lucrări ce tratează despre aspectele biologice și psihologice ale omului (Hurting si Pichevin, 1986: diferența dintre sexe; Mugny si Carugati, 1985: inteligența), despre stările de sănatate sau de boala (Herzlich, 1969: boala; Jodelet, 1989: boala mentală) sau despre mediu (Morin, 1984: cadru de viață; Ramos, 1987: timpul; Verges, 1992: banii; Galli si Nigro, 1990: radioactivitatea).
În fine, o a treia categorie privește reprezentările creațiilor umane, esențialmente intelectuale, psihanaliza (Moscovici, 1961) constituind fără îndoială obiectul de studiu cel mai cunoscut dintr-o listă prea lungă pentru a fi enumerată în întregime (Kaes, 1968: cultura; Verges, 1989: economia).” (Jodelet apud. Moliner, 1987/1997, 147).
La începutul secolului al XX-lea, Gabriel Tarde (1910), analizând starea de colectivitate, a vorbit despre reprezentările sociale. El a subliniat ideea că opiniile și aceste reprezentări depind de procesul de comunicare și se creează în cadrul conversațiilor dintre indivizi (apud Moscovici, 1984/1997 , 60).
Claudine Herzlich (1973) prezintă un studiu despre reprezentarea socială a medicinei anilor ’50-’60 din Franța. Ea a studiat încrederea în noile tratamente, în componenta științifică a medicinei sau relația dintre medic și pacient. Aceasta cercetare constituie unul dintre studiile de început despre reprezentările conceptelor de boală, sănătate sau moarte.
În mod firesc, odată cu evoluția socială, spre anii 1950 au apărut și reprezentările din ce în ce mai nuanțate despre corpul uman. Reprezentări sociale despre corpul uman diferite în funcție de vârstă sau de gen au fost însuflețite de mișcările feministe sau de tinerii studenți.
În 1975, Denise Jodelet și Serge Moscovici realizează o cercetare ce viza studierea relațiilor dintre localnicii unei mici comunități sătești din Franța cu un grup de bolnavi mental ce locuiau în același sat. Schimbările atitudinale, reprezentările distincte pe care grupurile le aveau despre situație, sau apariția discriminării au fost concluziile și observațiile finale ale cercetării. Aceeași cercetătoare Denise Jodelet pune bazele alături de Stanley Milgram (1977) unui alt studiu despre imaginea socială a Parisului. Se poate vorbi despre o reprezentarea socială a unor locuri (orașe) încărcate de simbolism.
Augusto Palmonari, întreprinde la rândul lui o cercetare despre diferitele reprezentări ale meseriei de psiholog. În timpul problemelor sociale din Italia de la mijlocul secolului al XX-lea (probleme sanitare, greve în fabrici, migrații interne) s-a cerut ajutorul psihologilor pentru a ajuta diversele grupuri să se reintegreze, fără a li se recunoaște munca ca o meserie. Acestora li s-a spus ca este ceva provizoriu și că ce fac ei nu poate fi considerat o profesie.
Astfel cei care practicau în una sau mai multe instituții acest fel de psiho-consiliere, nici ei nu mai credeau că practicau o profesie cu atât mai puțin indivizii de alte profesii. Concluziile acestei cercetări au fost ca în lipsa unui cadru teoretic sau chiar instituțional care sa stabilească argumentele pentru care psihologia se poate numi o știință, profesia a fost caracterizată pe baza reprezentărilor pe care indivizii le aveau despre aceasta meserie.
Serge Moscovici prin intermediul cercetării asupra reprezentărilor despre psihanaliză, introducerea ei ca teorie științifică în mediile socio-culturale, difuzarea cunoștințelor într-un mod specific și însușirea lor de către diferitele grupuri îl determină să afirme că există un transfer la nivelul simțului comun, și că reprezentările sociale se integrează în ordinea cotidiană.
În România, tema reprezentărilor sociale a fost introdusă în studiile de psihosociologie de profesorul Adrian Neculau, care a fost interesat de noile domenii ale acestei teorii si abordează noi modalități de cercetare capabile să evidențieze problematica specifică vieții sociale contemporane.
Capitolul IV
Metodologia cercetării
Stabilirea obiectivelor cercetării
Analiza sociologică științifică are de cele mai multe ori o parte empirică ce servește validării ipotezelor sau ideilor formulate pe baza unor teorii. Cercetarea calitativă este una dintre formele de cercetare care s-a impus după anii 1960 în spațiul anglo – saxon, și a fost folosită îndeosebi în studiile psihosociale și in general în temele de studiere a relațiilor interpersonale și a grupurilor sociale. Aceasta abordare se caracterizează prin libertatea comunicării, și o cunoaștere mai profunda a temelor studiate și nu numai (în cazul poveștilor de viata, temele decurg în funcție de discuție, adică povestirea subiectului). Cercetătorul are o mai mare libertate de a atinge anumite teme si să insiste pe aspecte mai greu de descoperit prin intermediu cercetării cantitative. Dintre metodele întâlnite în abordarea calitativă enumerăm: observația participativă, experimentul, analiza calitativă de date, ancheta sociologică (interviul calitativ), biografia.
Studiul de fața este de tip calitativ, are un caracter descriptiv și, în același timp, exploratoriu. Dat fiind faptul că pe această temă sunt relativ puține studii, iar indivizii nu sunt obișnuiți și nici nu se simt confortabil să vorbească despre emoțiile lor în mod deschis, acest tip de abordare mi s-a părut cel mai indicat.
Am folosit cercetarea calitativă și pentru că, nefiind sigură de relațiile cauzale existente în întregul mecanismul de formare, reprezentare și manifestare a emoțiilor, am considerat că într-o cercetare calitativă, de culegere a datelor prin interviu, ar rezulta mai puține erori de măsurare.
Obiectivele cercetării mele sunt să determin dacă există diferențe între modul de manifestare al tristeții în funcție de vârstă, și totodată să aflu din experiența intervievaților care este reprezentarea emoției de tristețe în mediul in care trăiesc și într-un cadru mai formal.
Elaborarea ipotezelor de lucru
Ipoteza este după cum o definea Fred Kerlinger (1964, apud Chelcea, 2001, 75): un enunț conjectural despre relația dintre două sau mai multe variabile” . Legătura dintre variabile este una probabilă și nu sigură. În structura oricărei ipoteze se găsesc: o unitate, (grup, societate, instituție, persoană); o variabilă (coeziune, democrație, ierarhie, inteligență); și un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă)” (ibidem).
Enunțul despre o relație probabila între două sau mai multe variabile trebuie să fie testabil. Conținutul trebuie să fie plauzibil, în funcție de ce a fost studiat anterior. Astfel, corectitudinea teoriilor poate să fie vitală pentru construirea unui model de cercetare care să redea în mod fidel realitatea socială pe care dorim să o analizam. Despre ipoteze trebuie subliniat că ele nu trebuie în mod necesar să se confirme. O ipoteza este la fel de corectă daca demonstrează contrariul teoriei.
Galtung (1967, apud Chelcea, 2001, 76) enumera zece condiții pentru ca o ipoteză să fie validă: generalitatea (este de dorit să facem afirmații la un nivel general și nu pentru câțiva indivizi); complexitatea (determinat de numărul de variabile introduse în model); specificitatea (numărul de valori pe care pot să-l aibă variabilele); determinarea; falsicabilitatea (confirmarea și infirmarea ipotezelor); testabilitatea (posibilitatea de a fi cercetate); predictibilitatea (descrierea unor fenomene); comunicabilitatea (accesibilă pentru toate categoriile de indivizi); reductibilitatea (obținerea unor rezultate asemănătoare și în studiile ulterioare); și imitarea.
Robert King Merton (1949) face distincția între ipoteza de lucru și ipoteza teoretică. Ipoteza teoretică propune interpretări noi ale faptelor și fenomenelor și sunt indirect testabile. Ipotezele se pot construi și pe baza experienței directe. Observând faptele și fenomenele din viață cotidiană, se formulează ipoteze despre regularitatea probabilă producerii lor, despre legăturile posibile dintre ele (idem, 78).
Ipotezele de lucru ale cercetării mele sunt următoarele:
– cu cât indivizii înaintează în vârstă, cu atât ei vor aplica mai mult și mai eficient managementul emoției;
– dacă indivizii sunt de vârstă mai mică, atunci ei vor trece mai repede peste sentimentul de tristețe.
Dimensiuni. Indicatori. Universul cercetării
În construirea ipotezelor utilizăm termeni, noțiuni, concepte sociologice ce necesită o atenție mai mare atunci când se ajunge la măsurarea concretă a fenomenului. Definirea conceptelor are scopul de a clarifica sensul conceptului pe care cercetătorul dorește să-l analizeze și de asemenea să faciliteze întrebuințarea instrumentelor de cercetare sociologică.
Operaționalizarea conceptelor este un proces prin care cercetătorul folosește subcategorii cu grade cât mai mici de abstractizare (până la indicatori și indici, subcategori imediat măsurabile), pentru a fi siguri că datele ce sunt adunate răspund temei propuse.
Vârsta este definită ca fiind „timpul scurs de la nașterea unei persoane până la un anumit moment de observare.
Vârsta constituie o variabilă demografică foarte semnificativă în anchetele sociologice, în mod obișnuit se iau în considerare copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Trecerea de la un stadiu de vârstă la altul se face prin rituri de trecere, asupra cărora au atras atenția etnologul francez Arnold Van Gennep (1873-1957) și, la noi în țară. etnograful și sociologul Ion Chelcea (1902-1990)” (Chelcea ,1993, 671). Cel mai simplu indicator de măsurare este vârsta în ani împliniți, dar eu mă voi referi la grupele de vârstă: copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea și bătrânețea.
Managementul emoțiilor este un concept derivat din abordările interacționist-simbolice ale emoțiilor ce văd emoțiile prin prisma modificările sinelui astfel încât individul să se bucure de anumite beneficii sau de apreciere din parte celorlalți. Găsim astfel de abordări la Steven Gordon, 1981; Arlie Rusell Hochschild,1975; sau Peggy Thoits, 1987(Peggy Thoits este și cea care lansează conceptul de muncă emoțională ).
Universul cercetării:
Am realizat opt interviuri cu persoane ale căror profesii am considerat eu că ar ajuta cercetarea și anume psihologi și asistenți sociali. Aceștia lucrează cu indivizi care fac parte din toate categoriile de vârsta pe care eu le-a analizat.
Motivul pentru care am ales să intervievez psihologi și asistenți sociali a fost acela ca aceștia cunosc cel mai bine stările emoționale ale persoanelor cu care lucrează și au avut ocazia sa le observe o perioada mai îndelungată. Inițial luasem în calcul să realizez o cercetare cantitativă pe indivizii din diferite categorii de vârstă. Însă nu puteam să asigur validitatea datelor deoarece puteau apărea multe erori de măsurare, dintre care cea mai importanta ar fi fost starea dispozițională a respondenților atunci când erau rugați să-și caracterizeze stările emoționale pe care le-au trăit sau le trăiau. În plus, o stare emoțională cum ar fi tristețea se putea confunda ușor cu insatisfacția de viata si eu m-aș fi găsit în imposibilitatea de a le deosebi. Prin aceste interviuri, m-am bazat pe părerea profesională a respondenților considerând ca în acest mod pot caracteriza cel mai bine emoțiile în funcție de grupele de vârstă.
Cum am ales subiecții? Dat fiind tipul cercetării, m-am focalizat pe obținerea unor date calitative și mai puțin pe reprezentativitatea datelor. Astfel, am realizat o eșantionare de conveniență, care se definește ca fiind nereprezentativa, formata din persoanele disponibile (convenience sample). Metoda se aseamănă cu metoda neprobabilistă a „bulgărelui de zăpadă”, numai ca numărul intervievaților nu-mi permite să-mi numesc metoda de eșantionare ca fiind neprobabilistă. Am ales doua Fundații de ajutorare a persoanelor cu probleme din București în funcție de accesibilitatea acestora. Astfel am ajuns să iau legătura cu un membru al fundației, acesta prezentându-mi pe altcineva ce putea fi intervievat din cadrul Fundației Principesa Margareta a României și Fundația Sf. Dimitrie; am intervievat trei psihologi si cinci asistenți sociali. Intervievații sunt șase femei și doi bărbați cu vârste cuprinse între 23 de ani și 47 de ani. Aceștia diferă în funcție de grupul cu care lucrează, în funcție de numărul de ani de experiență.
Tehnica – interviul și ghidul de interviu
Pentru a valida ipotezele prezentate anterior, am folosit ca metodă de cercetare ancheta sociologica folosind drept tehnica interviul calitativ.
„Definim interviul de cercetare ca o tehnica de obținere, prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane. Interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri, ca și chestionarul” (Chelcea, 2004, 267).
Funcția exploratoare a interviului identificată de Kelinger, 1973, apud Chelcea, 2001, 268), descrisă prin identificarea variabilelor și a relației dintre variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide. Celalalt scop este instrumental: de recularea informațiilor în vederea testării ipotezelor (în acest caz fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare).
Pentru această cercetare voi folosi interviul centrat (ghidat sau focalizat); ca tehnică de cercetare în științele socioumane, a fost prezentat de Robert K Merton, M Fiske și Paul Kendell (1956). Este un interviu semi-structurat, în sensul că abordează teme și ipoteze dinainte stabilite (ca și interviurile structurate), dar întrebările și succesiunea lor nu sunt prestabilite, (ca și în cazurile interviurilor nestructurate), (apud Chelcea, 2001, 269). Tehnica propusă de Robert K Merton impune centrarea convorbirii pe o experiență comună tuturor subiecților. Sunt formulate ipoteze privind consecințele implicării persoanelor în situația dată. Cercetătorul elaborează pe această bază un ghid de interviu în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experiența subiectivă a implicării în situația analizată. C. A. Moser afirmă despre interviul centrat „se depărtează de inflexibilitatea metodelor formulate, dar au totuși o formă structurată și asigură că toate problemele relevante sunt discutate” (Moser, 1978, apud, Chelcea, 2001, 277).
Interviurile au fost realizate face-to-face, individual, folosindu-mă de un suport audio pentru înregistrarea răspunsurilor cu acordul lor, cerut în prealabil. Am folosit primul interviu ca o pretestarea a ghidului de interviu să văd daca apar probleme în înțelegerea întrebărilor. Interviurile, le-am aplicat pe parcursul a doua zile 27-28. 05. 2009, la locul de munca al respondenților, iar un interviu a durat in medie 17-18 minute.
Ghidul de interviu, (anexa 1) a fost structurat pe teme și subteme pentru a-mi facilita analiza ulterioara a datelor și pentru a aprofunda o temă anume. Am urmat succesiunea întrebărilor din interviu dar în momentul când subiectul începea să vorbească despre probleme întâlnite în temele următoare, susțineam dialogul, chiar daca asta însemna să sar peste întrebări. Pentru a înfășișa cum a decurs un interviu, atașat la anexa 2 este transcriptul unui interviu.
Temele și subtemele ghidului de interviu și care am apreciat eu ca pot valida ipotezele și împlini obiectivele sunt:
Formele de manifestare al emoțiilor
expresiile faciale ce semnalează tristețea
motive care declanșează tristețea
durata stării emoționale de tristețe
forma de comportament a indivizilor triști
Influența locului de muncă în manifestarea emoțiilor
constrângerile grupului la lucru în ceea ce privește exprimarea emoțiilor> autocontrol
dezirabilitatea sociala în exprimarea emoțiilor
cerințele angajatorului în ceea ce privind emoțiile
Influenta mediului in manifestarea emoție
disozitii/ emoții determinate genetic
învățate din mediul social
Manifestare tristeții la adolescenți
moda
dispoziția vârstei
manipularea emoțiilor
Managementul emoțiilor – capacitate înnăscută sau abilitate dobândită
manifestări emoționale determinate de cerințele societății
Reprezentarea pe care o are societatea despre tristețe
părerea despre indivizii emotivi
părerea despre oamenii triști
momentul când sunt permise exprimările emoționale
Interpretarea datelor și concluziile cercetării
Cercetarea era menită să constituie o analiză comparativă între grupurile de vârste pentru a îndeplini primul obiectiv, acela de a demonstra ca sunt diferențe între manifestările emoțiilor la acești indivizi. Menționez, ca la cerința celor care au răspuns, numele au fost notate cu inițialele numelor.
Comparația între grupe de vârste am realizat-o în funcție de diferențele cele mai vizibile între categorii. În discuție au intrat indivizii din aceste generații de vârstă și am realizat o analiză comparativă. Astfel am ales să mă refer la copii (gândindu-mă la copii cei mai mici care vin la centru sau intră în contact cu persoanele intervievate, între 10 și12 ani); adolescenții (de la 12-13 ani până la 18-19ani), adulții (începând cu 20 până la 60 de ani); vârstnici (peste 60 de ani)
Analizând datele în funcție de temele și subtemele deja enumerate, voi prezenta observațiile care au reieșit în urma interviurilor.
Prima întrebare și care a necesitat cele mai multe detalii a fost legată de manifestarea diferențiat în funcție de vârstă a emoțiilor. Am încercat să descompun acest concept de manifestare a emoției (făcând referiri atât la modul general cât și în particular la tristețe) prin următoarele aspecte: expresii faciale și limbaj nonverbal, în general; motive care declanșează tristețea; durata stării emoționale de tristețe; forma de comportament a persoanelor triste. Am încercat să aflu dacă intervievații au observat forme diferite ale aspectelor mai sus enumerate în funcție de vârstă.
Astfel, copii afișează expresiile faciale cele mai clare. Aceștia pot fi „citiți” foarte repede de persoanele din jur; dar ei nu manifesta nici intenția de a ascunde ceva. Totuși au și manifestări confuze, în sensul că „ei plâng și când sunt triști și când sunt veseli, râd când sunt veseli și când sunt triști” (F.S., asistent social). Una dintre persoanele care a lucrat cu copii a observat și o stare de apatie a copiilor în cazul stărilor emoționale și, în general, în comportament. Adolescenții deja încep să-și controleze expresiile faciale, devin din ce in ce mai greu de citit. La adulți aceste manifestări faciale sunt controlate astfel încât să răspundă anumitor nevoi ale individului. Se ascunde când îi este pusă în pericol stima de sine și trebuie să păstreze a anumita impresie, sau din contra afișează multe expresii distincte de tristețe atunci când caută milă sau mai multă simpatie. Există consensul că fiecare persoană are propriul mod de manifestare al expresiilor faciale, condiționat de învățarea socială, personalitate, mediu de viață și alți factori. Încheiând cu vârstnicii, se pare că această categorie își afișează des această emoție, dar totuși într-un mod reținut. Rămâne totuși ușor de urmărit emoțiile prin intermediul expresiilor faciale.
Despre motivele care îi determină pe oameni să se întristeze sunt diferite în funcție de vârstă, aflăm din ce afirmă intervievații. La copii, cerințele sunt de ordin: „acum, în momentul acesta”. Se întristează pentru orice nu este oferit în momentul cerinței și nu este pe placul lor. Îndreptându-ne către vârsta adolescenței, motivele se diversifică: se pot întrista “și ca nu a sunat prietenul sau că nu mi-am cumpărat nu știu ce lucru de firmă” sau mai grav, probleme în familie, certuri sau lipsuri materiale. Toate aceste sunt în funcție de maturitatea fiecărui adolescent. Se pare că cei care au într-adevăr probleme mai delicate nu se mai plâng de lucrurile mai mărunte. La adulți, motivele trebuie să fie ceva mai serioase. Răspunsurile au fost legate de pierderi, în general (confirmă cercetările anterior realizate și care au determinat motivele tristeții): pierderea serviciului, pierderea unei persoane dragi. Dacă la adulți, motivele sunt mai puține și de gravitate mai mare, vârstnicii se întorc la copilărie: “ se întristează și dacă i s-a părut lui că nu i-am zâmbit sau că nu am sunat într-o zi” (V.C., psiholog). Izolarea de mediul social fac tocmai ca lucrurile mărunte să aibă o semnificație mai mare. „Sunt persoane care fac mai mult caz pentru nimic, sunt persoane care se exteriorizează doar în cazuri foarte grave sau persoane care tocmai în situațiile foarte dificile nu-și pot exterioriza emoțiile”(F.D, psiholog).
Durata tristeții variază în funcție de gravitatea problemei. Poate cu excepția copiilor care trec foarte ușor peste starea de tristețe, indivizilor din celelalte categorii de vârstă le este ceva mai greu să treacă peste starea de tristețe. Dacă la copii poate fi o stare de câteva minute, durata se poate prelungi la adulți și vârstnici la câteva zile. „La oamenii maturi, practica a demonstrat că se iese mai greu dintr-o stare de tristețe decât la adolescenți, pentru că într-un fel adolescenții au o perspectiva, un drum înainte, pe când adultul este marcat de experiențe mai grave, mai importante de viată și este mai greu să-l aduci la un punct de echilibru. Dar depinde, așa cum am spus, de personalitatea fiecăruia; trebuie ținut cont că fiecare individ este unic” (F.D., psiholog). La vârstnici, starea de tristețe adesea se transformă în depresie, pentru ca cea mai mică stare negativă se identifică cu singurătatea și sentimentul sfârșitului.
În situațiile de tristețe, copiii, de obicei, amestecă această emoție cu cea de furie și au manifestări violente îndreptate spre ceilalți. Adolescenții și vârstnicii preferă să se izoleze și să țină contact cât mai puțin cu lumea socială. Se mai întâlnesc și comportamente violente în funcție de motiv. Adulții sunt persoanele care, afirmă intervievații, au lăsat impresia ca „nu își permit” să se izoleze, fiind obligați să-și înfrunte emoțiile și să reintre în mediu social și să reia legăturile cu ceilalți indiferent de probleme.
În ceea ce privește influenta locului de munca, am gândit să urmăresc câteva aspecte: constrângerile grupului la lucru asupra exprimării emoțiilor și autocontrolul; dezirabilitatea socială legata de exprimarea emoțiilor; cerințele angajatorului în ceea ce privește emoțiile
Persoanele intervievate susțin că individul trebuie să-și adapteze expresiile emoționale în funcție de locul de munca. Desigur există și profesii, cum ar fi actoria, unde o paleta cât mai diversificată de emoții este recomandată. În general persoanele intervievate văd această influență sau constrângere de adaptare ca un lucru pozitiv pentru ca individul învață cu adevărat cum să-și construiască relațiile sociale, să le întrețină și să nu permită ca prin excesul lui de emotivitate să fie exclus din grup. În plus, daca el ar deveni șomer, starea lui de tristețe se va adânci sau se va transforma în depresie.
Privit din postura colegului care trebuie să asculte mereu plângerile, problemele și stările dispoziționale negative, exprimarea emoțiilor la locul de muncă poate deveni cel mai stresant obicei pe care persoanele trebuie să-l suporte de la colegi. „Preferăm oamenii veseli și fără probleme ca să nu fim nevoiți să-i ascultam pe ei și să ne putem noi exterioriza cât mai mult” (C.Ș., asistent social).
Legat de cerințele angajatorului, acestea se leagă de randamentul, puterea de concentrare și productivitatea mult mai scăzute la oamenii triști: “adevărul este ca un om trist are o productivitatea mai scăzută, e clar că angajatorul își dorește să aibă angajați cu un stil de viață care să-i aducă și lui niște beneficii”(F.D., psiholog).
Angajatorul dorește să aibă, de obicei, în echipă, indivizi productivi și care să păstreze o stare de spirit ridicată în interiorul grupului. De aceea, persoanele cu emoții predominant de tristețe sunt foarte greu de acceptat în interiorul firmelor care se bazează pe lucrul în echipă. Dacă unii cred ca acest autocontrol al emoțiilor și exprimarea emoțională cât mai reținută este indicată și menține relațiile sociale, alții cred că angajatorii de fapt „vor niște roboței”(S.M) și că acest autocontrol construiește o „societate duală” . (S..M. asistent social).
Referitor la problemele pe care indivizii le experimentează și care ar indica stări de tristețe, unitatea grupului și încrederea unii în ceilalți ar fi factorii care-i determină pe indivizi să împărtășească durerea.
Pentru a determina influența mediului social în construirea predispozițiilor pentru anumite emoții am pus întrebarea Credeți că emoțiile sunt deprinse din cadrul familiar sau ne naștem cu anumite capacități emoționale? La aceasta întrebare, intervievații, pe baza experienței lor profesionale cu oamenii de diferite categorii de vârsta, au răspuns că indivizii se nasc cu anumite capacități emoționale care sunt completate ulterior cu informații, deprinderi pe care le preiau din mediu lor social: de la părinți, școala, prieteni. Argumentele pentru a susține factorul genetic sunt cele legate de transmiterea pe cale genetica a unor tulburări emoționale sau a unor boli psihice. În ceea ce privește componenta culturală, unii susțin faptul că unii copii devin replici ale părinților, reproducând anumite comportamente văzute la cei din jurul lor: agresivitatea. Un factor care ar explica dezvoltarea predispozițiilor emoționale și modul de manifestare al emoțiilor este educația părinților de exemplu. „Din practică am observat că acei copii ai căror părinți au un nivel mai ridicat de educație au mai puține ieșiri emoționale necontrolate” (C.G., asistent social).
Managementul emoțiilor, conceptul introdus de Arlie Russell Hochschild explică modalitatea cum oamenii își modifică unele stări emoționale, amplifică sau diminuează trăirea astfel încât să obțină anumite beneficii. Am dorit să aflu care categorie ar părea că realizează acest lucru cel mai des.
În general, toți respondenții au afirmat că în cazul copiilor, lucrul este extrem de rar întâlnit, deoarece ei sunt cei mai spontani, spun primul lucru care le vine în minte: „sunt de o sinceritate care de multe ori jignește” (C.G., asistent social). Odată cu vârsta, mergând spre adolescența, indivizii realizează că atunci când anumite stări atrag mai multă simpatie, aceștia folosesc aceste tehnici până la manipularea celorlalți.
În ceea ce privește adulții, părerile sunt împărțite. Dacă unii pun un semn de egalitate între dezvoltarea și echilibrul emoțional și afișarea unor emoții pentru a obține beneficii, ceilalți susțin că acest management este văzut ca o formă de prefecătorie, disimulare (mai ales cauzate de constrângerile profesionale):
Tinerii care lucrează în anumite firme , trebuie să poarte anumite măști oriunde merg în afaceri, în P.R., marketing, vânzări, resurse umane. Au diverse contacte și trebuie să fie tot timpul pozitivi. Poate că ei vor să fie pozitivi, dar realitatea este alta și la un moment dat nu mai pot să-și mențină masca asta. E clar! Sunt și foarte mulți vârstnici care reușesc să-și disimuleze emoțiile pentru a obține anumite lucruri. Dar oamenii, în general, cu un anumit regim de viață, o anumita etică niște oameni drepți nu practică lucrul ăsta. (S.M., asistent social)
Am introdus în interviu întrebarea: Ce părere aveți despre moda tristeții – depresie din rândul adolescenților? Ați avut cazuri în care adolescenții au fost influențați de aceasta modă? pentru a observa imaginea pe care o au persoanele intervievate despre seriozitatea acestei stări printre adolescenți și de asemenea să vadă importanța pe care o dau acești tristeții adolescenților. Deci vom urmări manifestarea tristețea din aspectele: moda în rândul tinerilor, dispoziție a vârstei, modalitate de a-i manipula pe ceilalți.
În general, persoanele intervievate văd tristețea la această categorie de vârstă cauzată de dispozițiile vârstei. Părerea lor este că adolescenții văd emoția de tristețe într-un mod foarte serios, și acordă foarte multă importanță problemele lor. Totodată au observat tendința de a exagera aceste sentimente și stări negative. „Adolescenții cad cel mai ușor în extreme” (V.C., psiholog). Din experiența cu adolescenții, cei care au probleme reale se identifică rareori cu cei care preferă să-și maximizeze problemele sau să se victimizeze. Cei intervievați au răspuns că nu au cazuri cu adolescenți deprimați, sau să cunoască cazuri în care tinerii au fost influențați de această modă. Ei de regulă, la cea mai mica problemă vin să o împărtășească și prin victimizare caută simpatie.
Interesant este că cei mai mulți dintre cei care au răspuns, iau drept cauză pentru eventualele depresii și dispoziții negative ale adolescenților lipsa activităților extra-școlare, și înlocuirea relațiilor reale cu cele virtuale: „ce pretenție să ai de la un tânăr, care din clasa a VIII-a până în clasa a XII-a, jumătate din timp și l-a petrecut în fața calculatorului. Calculatorul i-a fost și mamă și tată și prieten. În momentul când trebuie să se rupă de calculator încep să fie triști, depresivi; calculatorul le oferea o realitate virtuală făcută pe placul lor. Lumea sociala nu e așa”. (S.M., asistent social).
Ca să avem și o reprezentare socială a tristeții adolescenților văzută prin ochii adulților, în general, se pare că aceștia nu văd motive serioase în manifestarea acestei emoții și văd mai degrabă că sunt mici trucuri de a obține lucrurile dorite mai ușor sau dispoziții trecătoare legate de vârstă.
Întrebați în final care cred că este imaginea (reprezentarea socială) tristeții în lumea aceasta, societatea noastră, aceștia au afirmat că de obicei emoțiilor nu li se dă atenție în creșterea copiilor, de exemplu. Instituțiile cum ar fi școala și apoi nici mediul profesional nu încurajează manifestarea emoțiilor). Respondenții lucrând într-un domeniu unde emoțiile constituie un factor important în desfășurarea activității, consideră că indivizii nu cunosc o dezvoltare completă dacă nu li se arată și partea emoțională din trăirile lor. După cum am observat din analizarea răspunsurilor despre mediul profesional, în societatea noastră emoțiile nu sunt tocmai acceptate la locul de muncă , cu atât mai mult emoțiile negative, printre care și tristețea. Dacă la nivel formal emoțiile nu fac parte din topicul cotidian, între colegi încrederea este factorul care impulsionează împărtășirea emoțiilor. După părerile celor care au răspuns, nici colegii nu sunt tocmai dornici să ne asculte emoțiile și mai ales să-i încărcăm cu emoții negative. Consider că acest circuit conduce la formarea unor legături reci, bazate pe contacte strict profesionale, asemănătoare celor caracteristice solidarității organice durkheimiene (1893).
Concluzii generale
Studiul emoțiilor preocupă lumea științifică din ce in ce mai mult. Într-o era hiper-modernă, unde sarcinile sunt luate tot mai des de aparate sofisticate si roboti, individul privește cu mai mult interes emoțiile și rolul lor în viața cotidiană
Începute în 1872, când Charles Darwin a argumentat că emoțiile sunt transmise într-un mod universal printr-un proces biologic-evolutiv, studiile sociologice despre emoții (fie la nivel de definiții sau privind funcționalitatea lor pentru individ și societate) au fost continuate abia un secol mai târziu, când se pun bazele sociologiei emoțiilor.
Cercetare mea abordează emoția de tristețea, ceea ce încadrează acest studiu în domeniul sociologiei emoțiilor. La nivel teoretic am încercat să descriu emoția de tristețe vizând mai mult aspectul său funcțional decât cel operațional și să urmăresc formele de manifestare și imaginea distincte pentru fiecare individ. Tristețea este considerată emoția negativă, opusă bucuriei și similară melancoliei, mâhnirii, supărării sau suferinței. Cercetare este calitativă, exploratorie, prin care încerc să înțeleg mai bine reprezentarea indivizilor privind emoțiile în general. Am urmărit în principal două aspecte: să studiez exprimarea tristeții, comparativ, în funcție de vârstă și apoi care este reprezentarea socială a tristeții pentru grupurile respective de vârstă.
Interviurile au fost realizare cu persoane care pot descrie cel mai bine stările emoționale ale indivizilor: psihologi și asistenți sociali. Aceștia lucrează cu indivizi diferiți ca vârstă dar care au anumite probleme, fie de ordin material, fie de ordin psihologic, ce-i determină să ceară ajutorul.
Lucrarea se distinge, cred eu, prin tema propusă spre analizat. Tristețea ca emoție de sine stătătoare a fost puțin analizată, după cum nu am întâlnit nici-un studiu comparativ pe vârste privind emoțiile.
Principalul minus al lucrării mele îl identific în intervievarea unor indivizi despre emoțiile pe care le simt alți indivizi, și mai ales percepția lor față de emoțiilor acestora. Unitatea de analiză nu este foarte clară, în sensul că se fac anumite asumpți despre emoțiile indivizilor dintr-o anumită generație de vârstă pe baza părerii (profesionale totuși) ale intervievaților.
Din analiza datelor am putea remarca faptul ca tristețea este manifestată atât la nivel comportamental cât și al expresiilor nonverbale diferit în funcție de vârstă. Privind comparativ aceste grupuri am putea trage concluzia că cele mai elocvente distincții între generații de vârstă
se observă între copii și adulți. Aceasta deoarece adulții, prin experiență și printr-un mai bun control asupra emoțiilor încearcă să-și valorifice selful într-un mod cât mai eficient. Adolescenții și vârstnicii, le-am văzut ca fiind categorii intemediare în ceea ce privește exprimarea emoțiilor și categorii care îmbină foarte mult caracteristicile emoționale ale celorlalte generații.
O observație despre reprezentarea emoțiilor este paradoxala constatare că, deși intervievații lucrează foarte mult cu emoțiile indivizilor, ei au o părere relativ dezaprobatoare când vine vorba să-ți manifești emoțiile în public.
Conceptul de „managmentul emoțiilor”, explicat la nivel teoretic în paginile anterioare, l-am testat considerându-l important pentru concluziile cercetării. Indivizii își controlează mai bine emoțiile cu cât înaintează în vârstă (se confirmă astfel ipoteza), ajungând să practice și disimularea emoțiilor dacă aceasta ar ajuta la îndeplinirea unui scop.
Pentru o viitoare cercetare, este interesant să aflăm, dacă există emoții ale căror expresii nu pot fi disimulate, în condițiile în care expresiile tristeții, considerată emoție primara, pot fi disimulate de către indivizi în numite scopuri. De asemenea, legat de emoțiile negative merită văzut daca vreuna dintre acestea este perceputa într-un mod favorabil și în ce condiții.
Prin această cercetare, nu am urmărit să evaluez starea emoțională a indivizilor sau să fac aprecieri despre nivelul lor de satisfacție sau de fericire, ci să realizez o analiză mai profundă la nivelul emoției de tristețe.
Anexa 1. Ghidul de interviu.
GHID DE INTERVIU
NUME:
VÂRSTA:
FUNCȚIA:
LOCUL DE MUNCĂ:
EXPERIENȚĂ:
BENEFICIARI (CATEGORII DE VÂRSTĂ):
NUMĂR BENEFICIARI:
DATA INTERVIULUI:
Forme de manifestare al emoțiilor
Cum puteți caracteriza starea emoțională a persoanelor (beneficiari) cu care lucrați, atât din punct de vedere al manifestării lor, cât și a predominanței uneia dintre ele?
Credeți că există vreo diferență între modul de exprimare al emoțiilor în funcție de vârstă ?
Există diferență între modul de exprimare al emoției de tristețe în funcție de vârstă, observate la indivizii cu care lucrați?
Există distincții la nivelul expresiilor faciale sau a semnalelor non-verbale în cazul existenței emoției de tristețe?
De regulă, care sunt motivele care induc starea emoțională a indivizilor?
Sunt diferențiate motivele în funcție de vârstă?
La care categorie de indivizi (copii, adolescenți, adulți , vârstnici) starea emoțională de tristețe durează cel mai mult?
Din experiența dumneavoastră, care dintre aceste categorii de indivizi vin să-și împărtășească mai ușor tristețea?
Care ar fi distincțiile între comportamentul indivizilor când sunt triști?
Managementul emoțiilor – capacitate înnăscută sau abilitate dobândită
Credeți că indivizii, în general, pot să-și controleze emoția de tristețe astfel încât să obțină beneficii?
Care dintre aceste categorii de vârstă practică acest autocontrol pentru a abține anumite beneficii?
Manifestare tristeții la adolescenți.
Ce părere aveți despre moda tristeții – depresie din rândul adolescenților?
Ați avut cazuri în care adolescenții au fost influențați de aceasta moda?
Reprezentarea pe care o are societatea despre tristețe.
Cum credeți că este văzută emoția de tristețe de societatea în care trăim din punctul de vedere al mediului profesional sau familiar?
În general, ce părere credeți că au oamenii despre oamenii triști?
Este acceptată manifestarea liberă a emoțiilor oricând și oriunde?
Lucrați cu aceleași persoane de mai mult timp. Considerați că se schimbă stările emoționale odată cu înaintarea în vârstă. În ce sens?
Influenta mediului în manifestarea emoțiilor.
Credeți ca emoțiile sunt deprinse din cadrul familiar sau ne naștem cu anumite capacități emoționale?
Anexa 2: Transcript interviu 27. 05. 2009
Numele :Florentina Drăghici
Vârsta : 47 ani
Locul de muncă: Fundația Sf. Dimitrie, Bucuresti
Beneficiari (categorii de vârstă): copii și adulți
Număr de beneficiari: 70
Data interviului: 27 mai 2009, ora 11.00
Sunteți psiholog, și lucrați de câtă vreme in domeniu?
Din 2003, deci de 6 ani.
Persoanele cu care lucrați în ce categorie de vârsta se încadrează?
Lucrez cu copii, am câțiva adolescenți si cu părinții acestora.
Ce-mi puteți spune despre stările emoționale ale copiilor si adulților in general, dacă sunt diferențe între modul cum percep ei stările emoționale?
Primul lucru pe care vreau sa vi-l spun este faptul ca dincolo de inteligența cognitivă pe care o măsurăm de cele mai multe ori, exista si inteligența emoțională și ca de cele mai multe ori specialiștii în lucrul cu copii și mai ales părinții ignoră această inteligență emoțională care este foarte importantă. De ce? Experimental s-a dovedit ca adolescenții își copii care au valori foarte mari ale inteligentei cognitive nu sunt întotdeauna cei care se descurcă cel mai bine in viață. De ce? Pentru ca nu li s-a dezvoltat inteligența emoțională.
Ce presupune inteligența emoțională?
Inteligența emoțională presupune capacitatea copilului sau a individului de a face față socialului si problemelor reale de viață. Deci, cu cât inteligența emoțională este mai dezvoltată la un individ cu atât el va face mai bine fața încercărilor în viața socială și va ști să rezolve problemele în viața socială.
Credeți că există vreo diferență între modul de manifestare al emoțiilor la adolescenți și adulți?
Da, datorită, experienței e viața pe care o au adulții față de adolescenți, pe de o parte, pe de alta parte, adolescenții sunt mult mai spontani. Adolescenții se împart în 2 categorii: unii dintre ei își exprimă mult mai ușor emoțiile si trăirile interioare și unii care se interiorizează și au dificultăți în exprimarea emoțiilor.
Credeți că diferențierea aceasta se face în funcție de socializarea din familie sau depinde de originile biologice ale unui om, în sensul că așa a fost născut , să nu aibă abilitatea să se exprime la fel de ușor?
Nu, ține de mediul familial și în special de stima de sine, imaginea pe care și-o creează fiecare copil. Bineînțeles primii care influențează stima de sine și imaginea de sine a unui copil, sunt părinții. După aceea, în mediul școlar, profesorii și grupul din care face parte și în funcție de personalitatea fiecăruia apare această diferențiere.
La nivelul expresiilor faciale, în cazul tristeții, care sunt diferențele de manifestare in funcție de vârstă ?
Cum spuneam mai devreme, sunt copii care își exprimă mai mult sentimentele si atunci se vede pe chipul lor prin : conturul buzelor îndreptate către jos, cu privirea în pământ, spre picioare sau cei care nu-si exteriorizează emoțiile și atunci nu poți să citești trăirea interioară pe chip.
Tot la nivelul expresiilor faciale, la adulți, există așa un fel de management al emoțiilor în sensul că trebuie să apari foarte liniștit, foarte sobru astfel încât să nu se citească emoțiile pe fața ta?
Depinde de locul de muncă, de exemplu. Sunt profesii în care e bine să-ți exteriorizezi trăirile și profesii în cadrul cărora e bine să-ți pui o anumită mască , impusă de profesia respectivă.
Vorbim despre motivele care îi determină pe indivizii din aceste categorii de vârstă să devină triști. Predomină anumite motive în cadrul unor categorii? Cred ei că este bine să te întristezi pentru puțin ?
Fiecare individ este unic. Motiv pentru care și modalitățile de exprimare a emoțiilor lor este individuală. Sunt persoane care fac mai mult caz pentru nimic, sunt persoane care se exteriorizează doar în cazuri foarte grave sau persoane care tocmai în situațiile foarte dificile nu-și pot exterioriza emoțiile. Sunt persoane care își exteriorizează în public emoțiile cu mare ușurință și persoane care și le exteriorizează numai atunci când sunt singure sau într-un cadru cunoscut.
În ceea ce privește durata emoției, există diferențe în funcție de vârsta în ceea ce privește perioada în care acești indivizi rămân triști?
Exista diferențe în funcție de vârstă dar există și diferențe datorate momentului intervenției. Cu cât depistezi starea de tristețe mai devreme și intervii, fie printr-o consiliere sau o formă de psihoterapie, poți rezolva problema. Cu cât intervii mai târziu se acutizează, se ajunge la depresie care poate declanșa și alte tulburări de personalitate.
Pe de alta parte, la maturi practica a demonstrat că se iese mai greu dintr-o stare de tristețe decât la adolescenți , pentru că într-un fel adolescenții au o perspectiva, un drum înainte, pe când adultul este marcat de experiențe mai grave, mai importante de viată și este mai greu să-l aduci la un punct de echilibru. Dar depinde, așa cum am spus, de personalitatea fiecăruia, trebuie ținut cont că fiecare individ este unic si …
Din experiența dumneavoastră, adolescenții sau adulții vin mai ușor să-și împărtășească durerea?
Din fericire, în ultimul timp, am constat o deschidere mai mare a tinerilor pentru psiholog decât înainte. Totuși , adulții au o anumita reticență pentru ca ei, datorită educației pe care au primit-o la nivelul anterior, dar deseori confuzie între psiholog si psihiatru si considera că vor primi nu știu ce etichetă de om nebun sau cu nu știu ce probleme și întârzie prezentarea la psiholog și de multe ori ajung într-o fază avansata la doctor când nu mai poți prin metode de psihoterapie simple să rezolvi problema ci trebuie să intervii cu un tratament medicamentos prescris de medicul psihiatru.
Comportamentele provocate de starea de tristețe sunt diferite în funcție de categoria de vârstă?
Pot fi diferite…
Mă refer la cazuri când tristețea îi determina pe indivizi să devină agresivi, să se izoleze să aibă alte tipuri de comportamente.
De cele mai multe ori se izolează, dar în practică nu există o tulburare sau o problemă în stare pură; în general ele se întrepătrund și există o emoție predominantă și atunci încerci să lucrezi pe acea emoție. Agresivitatea și furia sunt și ele emoții cum este și tristețea.
Credeți că indivizii, în general pot să-și controleze emoțiile în general astfel încât să aibă anumite beneficii?
Da, se poate întâmpla lucrul acesta, dar are un aspect pozitiv și unul negativ. Pentru că acest autocontrolul poate să te ajute în momentul în care tu realizezi că este ceva în neregulă cu tine și că lucrurile nu merg foarte bine, te poți ajuta în felul acesta. În cazul manipulării, există și aici doua aspecte: depinde ce îți dorești să obții: dacă efectul este unul pozitiv sau este unul egoist și cu efecte negative.
Ce părere aveți despre moda tristeții – depresie din rândul adolescenților? Ați avut cazuri în care adolescenții au fost influențați de aceasta moda?
Această moda este generată, în primul rând de faptul că adolescenții se izolează și majoritatea activităților extra – școlare sunt legate de calculator. Puțini tineri mai ies la plimbare, participă la activități sportive, plimbări în aer liber. Izolându-se cu calculatorul, ei intră în contact cu o lume virtuală si atunci pot avea multe surprize, adică prin mesajele pe care le primite, ei obțin mereu răspunsuri care le convin dar care nu o legătură cât de mică cu realitatea concretă. În momentul când sunt forțați să reintre în realitate, au un fel de șoc și de aici provine această modă, este generată de fapt de acest fapt. Adolescenții cu care am lucrat nu au dat semne ca ar fi îmbrățișat în vreun fel acesta stare e depresie .
Cum credeți că este văzută emoția de tristețe de cultură , societatea în care trăim? Mă refer aici la mediu profesional. Ne este permis să ne exprimăm tristețea la locul de muncă sau societatea ne vrea oameni veseli, oameni sobri, serioși și să manifestăm cât mai puține emoții?
Adevărul este ca un om trist are o productivitatea mai scăzută, e clar că angajatorul își dorește să aibă angajați cu un stil de viață care să-i aducă și lui niște beneficii. Pe de altă parte, orice stare de acest gen, orice emoție în general, într-o oarecare măsură în funcție de profesie , îi poate influența și pe ceilalți. Dacă din punct de vedere terapeutic este bine să-ți exprimi cât mai mult emoțiile, dar într-un mod controlat, nu să devină felul tău de a fi, în mediul profesional e bine să existe totuși un control și limite. Trebuie să-și cunoască interesele, căci dacă el rămâne șomer tocmai că nu s-a adaptat acestei cerințe, starea lui se poate transforma în depresie și se pot accentua problemele în plan social.
Gândindu-ne ca ați avut ocazia să lucrați cu același persoane mai mulți ani, se schimbă stările emoționale odată cu vârsta?
Da, depinde. De exemplu, adolescenții pot avea perioade foarte scurte de tristețe după care să intre într-un echilibru emoțional și comportamental foarte bun, ca adulți. Adultul se reechilibrează un pic mai greu, recăderile la adulți pot avea o frecvență mai mare decât adolescentul care e reușit să reechilibreze comportamental si emoțional.
Emoțiile sunt deprinse din cadrul familiar, adică sunt învățate în familie sau sunt capacități emoționale cu care individul se naște?
E clar că există și o predispoziție nativă în formarea unei personalități și a unei manifestări ale emoțiilor cum ar fi și tristețea. Dar este foarte import și cadrul familial , ce se întâmplă în aceea familie, sau modelul pe care copilul drept element de referință. De exemplu , daca un copil are o mama depresivă sau care manifestă deseori tristețea, atunci și copilul va avea tendința , să spunem, la un moment dat în existența sa ulterioară să reproducă modelul. Apoi, atitudinea părinților față de copii, cum am spus mai devreme, stima de sine la care părinții contribuie foarte mult , în aceeași proporții ca și mediul social, influențează acest lucru. Familia este foarte importantă și într-adevăr pot fi niște predispoziții genetice. Chiar și pentru bolile psihice, există în fiecare dintre noi o predispoziție, dar ca o persoană să manifeste acea boală trebuie să se creeze un ansamblu de factori propice dezvoltării și manifestării bolii respectiv. Deci, dacă există o familie echilibrată , un echilibru emoțional în familie atunci va avea un comportament normal în ciuda predispoziției.
Bibliografie
Bogdan-Tucicov, Ana (1981) în Dicționar de Psihosociologie, (pp. 211-213). București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Chelcea, Adina și Chelcea, Septimiu. (1990). Din universul cunoașterii. București: Editura Militară.
Chelcea, Septimiu (1993). Vârstă. În C. Zamfir și L. Vlăsceanu (coord.). Dicționar de sociologie (p. 671) București: Editura Babel
Chelcea, Septimiu (2001) Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică
Chelcea, Septimiu și Iluț Petru (coord.) .(2003). Enciclopedie de psihosociologie, ( ediția a III-a, pp. 311-315). București: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu. (coord.).[2006](2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații (ediția a II-a). Iași: Editura Polirom
Chelcea, Septimiu și Zodieru Alexandru [2006] (2008). Emoțiile – o construcție socială. În S.
Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații.(ediția a II-a, pp. 355-376). Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu (coord.). (2008). Rușinea și vinovăția în spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor. București: Editura Humanitas.
Cosnier, Jacques (1994)[2002]. Introducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor. Iași: Editura Polirom
Dylan, Evans (2001. Emotion: the science of sentiment. New-York: Editura Oxford University (diponibilă la adresa: books.google.ro. , la data de 28.11.2008
Dylan, Evans [2003](2005). Emoția: foarte scurta introducere. Bucuresti: Editura Bic All (Emotion: a very strong introduction. Oxford: American Psychological Association, trad. Sabina Dorneanu)
Doise, Willem și Palmonari, Augusto [1984] (1996). Caracteristici ale reprezentărilor sociale. În A. Neculau (coord). Psihologie socială. Aspecte contemporane (pp. 23-34). Iași: Editura Polirom.
Ekman, Paul. (1999). Facial Expression. În Handbook of Cognition and Emotion. New York: Editura John Wiley & Sons Ltd.
Goleman, Daniel [1996](2007). Inteligența emoțională. București: Editura Curtea Veche (Emotional Intelligence: why it can matter more than IQ., trad. Irina Margareta-Nisor).
Jodelet, Denise [1984] (1997).Reprezentările sociale. Un domeniu în expansiune. În A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, (pp. 85-107). Iași: Editura Polirom.
Le Breton, David [1996](2006. Anthropologie de la douleur. Paris: Editura Metailie- (disponibilă la adresa: books.google.ro. ,la data de 21.11.2008.
Le Breton, David. [1997](2001). Despre tăcere. București: Editura All.
Molinere, Pierre [1988] (1997). Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale. În A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, (pp.145-155). Iași: Editura Polirom.
Moscovici, Serge [1984](1997). Fenomenul reprezentărilor sociale. În A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, (pp. 15-76). Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian (coord.)(1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian (coord.), (1997). Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, Iași: Editura Polirom.
Parkinson, B. Ficher și A. Manstead, A.(2005). Emotions in social relations, cultural, group and Interpersonal Process. New York: Editura Psychology Press
Pavelcu, Vasile. [1936] (1999). Funcția afectivității. În V. Pavelcu. Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viața cotidiană.(pp 167 – 184). Iași: editura Polirom
Rimé, Bernard [2005](2007). Comunicarea socială a emoțiilor. București: Editura Trei (Le partage social des emotions. Pris: PUF. Trad.rom. M. Marin ).
Steats,Y. și Turner, J.H.(eds) (2006). Handbook of the Sociology of Emotions. NewYork: Editura Springer .
Turner, J.H. și Steats, Y.E. (2005). The Sociology of Emotions. Cambridge: Editura Cambridge University Press.
Ungureanu, Ion (2002). Paradigme ale cunoașterii societății. Iași: Editura Junimea.
Zisowitz, Carol (2004). Sadness, is there a such a thing. În M. Lewis și J. Haviland-Jones (ed.) Handbook of emotion. (pp. 607-623). New York: Guilford Press.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reprezentarea Sociala a Tristetii (ID: 164208)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.