Reprezentarea Romaniei In Institutiile U.e

=== -368-Disertatie ===

Introducere

Ideea Uniunii Europene a pornit de la două minți vizionare ale secolului XX, ambii francezi, la puțină vreme după cel de-al Doilea Război Mondial. Scopul inițial al alcătuirii unei astfel de construcții gigantice a fost atragerea și nu izolarea Germaniei, țara cea mai mare din Europa, cea care a determinat declanșarea ambelor conflicte mondiale devastatoare.

Ceea ce inițial părea doar o construcție economică pe bază de “fier și carbune” a devenit după mai bine de șase decenii o adevărată Uniune a Statelor Europei. Nu știu dacă părinții fondatori Robert Schumann și Jean Monnet au anticipat evoluția uneori lină, alteori dureroasă a transformării generoasei lor inițiative în realitate, dar astăzi este clar pentru marea masă a europenilor – și pentru noi, cei sosiți în marea familie europeană printre ultimii – că desființarea barierelor fizice, armonizarea culturilor și nu în ultimul rând pacea, au fost și rămân un caștig excepțional pentru Europa.

Admiterea în Uniunea Europeana a însemnat pentru romani extrem de mult: libertate de călătorie, libertate de dizlocare în oricare țară membră a Uniunii, libertatea de a munci și a trăi oriunde dorești, schimburile economice fără taxe vamale, mândria până la urmă, că aparținem pe deplin lumii civilizate. Sunt câștiguri pe care noi românii, până nu demult izolați politic și economic ni le-am dorit mereu de-a lungul istoriei noastre.

Lucrarea de disertatie poartă numele “Instituțiile Uniunii Europene – oportunități profesionale”. Motivul pentru care am ales această temă este acela că odată cu intrarea în Uniunea Europeană pentru români s-au deschis o serie întreagă de perspective legate de munca efectivă într-o instituție europeană. Tinerii absolvenți de facultate – cu precadere de profil umanist, au astăzi șanse reale de a se putea angaja la Parlamentul European, la Comisia Europeană sau în oricare altă organizație U.E.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, primele două fiind dedicate aparatului istorico-teoretic iar ultimul studiului de caz.

În primul capitol – Istoricul Uniunii Europene – vom face un excurs în istoria Uniunii, începând cu semnarea tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului la începutul anilor 1950, tratat care a pus bazele Uniunii și terminând cu Tratatul de la Lisabona din anul 2007 care a statuat pe deplin buna funcționare a Uniunii.

În cel de-al doilea capitol intitulat Instituțiile Uniunii Europene vom explica succinct criteriile de constituire și de funcționare dar și atribuțiile celor mai importante organizații ale U.E: Parlamentul European, Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție. Tot aici vom descrie principiile care guvernează activitatea înaltelor instituții europene.

Ultimul capitol – Oportunități profesionale pentru un tânăr absolvent într-o instituție U.E – reprezintă partea practică a lucrării. Am ales acest subiect pentru că este de actualitate și mai ales, pentru că este strâns legat de tema licenței. Vom detalia aici informațiile necesare pentru obținerea unui loc de muncă – fie de stagiar sau funcționar permanent la U.E., tipul de joburi, salarii etc. Am considerat că o astfel de temă este mai mult decât necesară pentru că foarte puțini absolvenți de studii superioare au cunoștință despre posibilitatea angajării în structurile superioare ale Uniunii Europene.

În instituțiile europene centrale există deja mulți români care activează acolo, fie că vorbim de europarlamentari ori de personal auxiliar.

În partea finala a studiul de caz vom descrie tocmai un astfel de cetățean român ce deține o funcție însemnată în structura poate cea mai importantă a Uniunii care este Parlamentul European. Dacă în urmă cu doar două decenii aceasta constituia un vis pentru oricare român, oricât de competent ar fi fost el, iata că astăzi visul s-a transformat în realitate. Mai mult, el este potențial realizabil pentru oricare dintre noi.

Capitolul 1. Istoricul Uniunii Europene

După cel de-al Doilea Război Mondial, principalele mișcări ale militanților europeni se constituie în perioada 1946 – 1947. Uniunea Paneuropeană reconstituită și organizația sa conexă, Uniunea parlamentară europeană, organizează congrese și întreprind acțiuni în favoarea Uniunii Europene.

Cele două Uniuni sunt exemple standard ale grupurilor de promovare a ideii europene, care se inspiră dintr-o ideologie supranațională ce depășește ideologiile naționale sau partizane. În urmărirea obiectivului lor, aceste mișcări reunesc elitele și militanții fără deosebire de partid sau naționalitate. Uniunea Europeana a Federaliștilor (U.E.F.) fondată în decembrie 1946 la Paris aparține acestei categorii de organizații pur europene.

În paralel cu acest curent supranațional și pluripartit se formează grupuri de promovare de inspirație partizană ce se reunesc în jurul unui ideal european și dincolo de fronțierele naționale, membrii aceleiași familii politice sau ideologice: Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene și Noile Echipe Internaționale născute din partidele democrat-creștine sau formate din personalități care le sunt apropiate (Meynaud, Jean, Sidjanski, Dusan, 1968, p.42). Cele două mișcari menționate urmăresc același obiectiv și anume, alegerea directă a unei constituante europene. Ele se diferențiază prin câteva nuanțe și mai ales prin mijloacele pe care le utilizează pentru a-și atinge scopul.

Această idee diseminată de Uniunea Paneuropeană și UEF a câștigat teren în rândul opiniei publice. Mai era nevoie ca guvernele să se inspire din această idee. Și totuși, Uniunea Paneuropeană s-a înhămat la această sarcină și a încercat să influențeze guvernele și parlamentele dar fără a neglija opinia publică. UEF a încercat să mobilizeze forțele active ale națiunilor europene prin diverse mijloace: prospectarea diferitelor medii sociale, publicarea unor buletine și broșuri, organizarea de stagii și o campanie de semnături.

În aceeași epocă însă, ia naștere rezistența împotriva mișcărilor europene cu vocație partizană. Astfel, creștin-democrații se organizează la nivel european în asa numitele Noi Echipe Internaționale care au la bază echipe naționale din zece țări în special din cele șase țări fondatoare ale Comunității europene.

Cum ambele războaie mondiale își avuseseră originea în Vechiul Continent, pacificarea sa durabilă era o țintă pe care liderii lumii o voiau atinsă rapid și cât se poate de durabil.

1.1. Începutul drumului. Tratatul de la Paris

Principala problemă care apărea era reconstrucția Republicii Federale Germania. În această privință, Parisul era cel mai sceptic întrucât avusese și foarte mult de suferit de pe urma vecinului său. Nu este însă de mirare că soluția a venit chiar de la oameni politici francezi, în speță a lui Jean Monnet – comisar general al planului de reconstrucție în Franța, cel care a avut inițiativa și a furnizat expertiza tehnică si administrativă și a lui Robert Schuman – ministrul francez de externe, care a fost și promotorul politic al ideii.

La data de 9 mai 1950, Robert Schuman și-a asumat în cadrul unei conferințe de presă, responsabilitatea politică asupra declarației care va rămâne cunoscută sub numele lui. El a precizat că proiectul propus era primul pas în realizarea unei Europe unite, având în centru reconcilierea franco-germană (Ștefan, Tudorel, 2006, p.2).

Planul ministrului francez de externe avea ca principală directivă punerea sub controlul unei instituții independente a producției de cărbune și oțel, domeniu ales datorită ponderii economice a lui în Europa dar și pentru că interesele din aceste sectoare au determinat în mod semnificativ, izbucnirea celor două războiale mondiale.

Planul prezentat de ministrul francez și aceptat de partea germană a atras atenția și altor state, astfel că șase țări occidentale și-au pus semnătura în data de 18 aprilie 1951 pe Tratatul de la Paris de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Cele șase țări au fost: Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Tratatul CECO sau Tratatul de la Paris cum mai este el cunoscut, a intrat în vigoare pe 27 iulie 1952, el fiind valabil pe o perioada de 50 de ani. CECO și-a încetat existența exact după 50 de ani, când la 23 iulie 2002 statele membre nu au mai prelungit existența acestuia.

Acest prim Tratat al viitoarei mari construcții europene a creat inițial patru mari instituții:

Înalta Autoritate Federală alcătuită din nouă membri desemntați de guvernele statelor membre, investită cu independență și autoritate legală; Înalta Autoritate a dispărut în 1967 fiind asimilată de Comisia Europeană, în care activitatea este împărțită pe directorate generale;

Consiliul de Miniștri reprezentând statele membre dar care avea puteri restrânse;

Adunarea Comună formată din deputați ai parlamentelor din statele membre;

Curtea de Justiție alcătuită din nouă judecători cu sarcina de a aplica și interpreta dispozițiile Tratatului. (Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., 2005, p.53)

1.2. Tratatul de la Roma

Datorită succesului înregistrat de crearea CECO prin Tratatul de la Paris a apărut un val de optimism printre promotorii ideii de integrare accelerată europeană. Astfel se face că ei au înaintat și alte proiecte așa cum a fost cel semnat la 27 mai 1952 la Paris privind Instituirea Comunității Europene de Apărare (CEA).

Un an mai târziu, Adunarea Generală a CECO a elaborat și prezentat guvernelor statelor membre proiectul Tratatului de instituire a Comunității Politice Europene (CPE). Aceste inițiative nu vor rezista în practică, Franța respingând Tratul iar proiectul lui este lasat în nelucrare (Lefter, Cornelia, 2003, p.18).

Devenea evident că o integrare la nivel politic sau militar la un timp foarte scurt după sfârșitul războiului mondial, era o misiune imposibil de impus unor populații întregi. Trebuia deci să se revină la aspecte economice, mai degrabă decât la cele politice. Țările de Joc avansează propunerea pentru începerea negocierilor cu privire la extinderea integrării în două noi sectoare. Rezultatul acestor noi negocieri îl va constitui semnarea in 1957 la Roma a tratatelor care pun bazele Comunității Economice Europene (CEE) și Euroatom (CEEA). Tratatele vor intra în vigoare în 1958.

Astfel, Tratatul de la Roma stipula următoarele:

Eliminarea între statele membre a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, precum și toate celelalte măsuri de efect echivalent;

Stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de statele terțe;

Abolirea – între statele membre CEE – a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

Instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii și al transporturilor;

Stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurență pe piață;

Armonizarea legislațiilor naționale în scopul asigurării funcționării pieței comune

Instituirea unei Bănci Europene de Investiții destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunității prin crearea unor resurse noi;

Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări (coloniilor) în vederea creșterii schimburilor și a continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială. (Niță, Dan, 2010, p.29).

1.3. Tratatul de fuziune

În anul 1958 generalul de Gaulle a relansat ideea unei Uniuni politice iar în 1961 o comisie prezidată de Christian Fouchet a întocmit un proiect în acest sens care îi și poartă numele. Proiectul a fost respins, inclusiv un al doilea proiect în ianuarie 1962.

Date fiind eșecurile succesive de dezvoltare a integrării politice, sistemul creat prin tratatele anterioare s-a dezvoltat în două directii principale:

Integrarea comunitară prin aprofundarea mijloacelor de acțiune europene la nivelul celor trei Comunități;

Extinderea comunitară prin creșterea numărului de țări membre ale proiectului European.

În sensul primului aspect apare și Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 (Zlătescu,I., Demetrescu, R., 2003, p.62). De asemenea, față de CEEA (Euroatom), începând din 1958 guvernul francez prezenta o atitudine de neîncredere. S-a ajuns astfel la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei Comunități, CEE fiind considerată componenta de bază, iar celelalte două doar organizații de strictă specializare (Marcu, V., 2001, p.33).

1.4. Actul Unic European

Dezvoltarea integrării a intrat într-o epocă a pașilor mărunți după marile proiecte din anii ’50 – ’60. Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris și Roma a avut loc după aproape treizeci de ani și s-a făcut prin Actul Unic European (AUE) semnat la Luxemburg și Haga în 17 februarie 1986 respectiv 28 februarie 1986. Actul Unic European a intra în vigoare la 1 iulie 1987 (Deleanu, S., 2002, p.8).

În principiu, Tratatul privea transformarea relațiilor dintre statele membre într-o Uniune Europeană. Actul Unic European a avut ca obiectiv finalizarea așa-numitei piețe interne, definită ca o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.

O altă schimbare adusă de Actul Unic este promovarea principiului subsidiarității care însemna că nicio hotărâre ce trebuia luată la nivel inferior, să nu fie luată la nivelul “guvernului” European (Fuerea, A., 2003, p.17).

1.6. Tratatul de la Maastricht

Actul Unic European a adus un nou avânt în dezvoltarea construcției europene. Pe plan internațional însă, s-a produs un eveniment pe care-l putem numi fără putință de a greși, istoric. Acel eveniment s-a chemat căderea comunismului în Europa de Răsărit la sfârsitul anului 1989. Acesta este contextul în care apare Tratatul de la Maastricht, caracterizat ca fiind unul dintre cele mai importante documente ale secolului XX (Zorgbibe, Ch., 1998, p.343).

Tratatul – care cuprinde în plus față de textul în sine șaptesprezece protocoale și treizeci și trei de declarații – a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Noul Tratat a dat o nouă formă construcției europene – Uniunea Europeană – în cadrul căruia putem distinge trei piloni: Pilonul comunitar, Pilonul interguvernamental și Pilonul pe Justiție și Afaceri Interne.

Mai mult decât atât, Tratatul de la Maastricht prefigurează apariția (care și astăzi rămâne un deziderat) Statelor Unite Europene. Cum am arătat în capitolele precedente, pașii în acest sens au fost făcuți prin integrarea politicilor externe și de securitate dar și în domeniul judiciar și polițienesc. Dintr-o dată, dispăreau bariere care permiteau unor infractori dintr-o țară să se ascundă într-alta.

Au fost de asemenea extinse competențele în domeniul social. Astfel, statele semnatare ale Tratatului (cu excepția Marii Britanii) au adoptat dispoziții comune privind promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiior de muncă și viață, protecția socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piața muncii. “În afara prevederilor generale în legătură cu nevoia de coordonare a politicilor economice, în Tratat se subliniază că politica anti-ciclică și modificarea cursurilor de schimb trebuie să devină o problemă de interes comun (art.103 si 107)”( Berceanu, D., 2006, p.51)

În perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001, monedele naționale au continuat să circule alături de euro dar la cursuri fixe. Dacă cetățenii au avut posibilitatea să aleagă între utilizarea monedelor naționale și folosirea euro ca monedă de cont, tranzacțiile interbancare se făceau deja numai în euro și la fel, transferurile între BCE și băncile comerciale.

Trebuie menționat că la 1 ianuarie 1999 doar 11 țări au fost pregătite să treacă la moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Doi ani mai tarziu, dupa numeroase eforturi și Grecia a reușit să îndeplinească criteriile de aderare. Danemarca a respins prin referendum adoptarea euro iar Marea Britanie și Suedia au ales și ele să rămână în afara zonei euro.

Inițial, moneda euro nu a fost primită cu foarte mare încredere. Până la 1 iulie 2002 toate monedele țărilor care au aderat la SME au fost înlocuite cu moneda euro.

Abia începând cu această dată se poate vorbi despre debutul funcționării unei uniuni monetare în adevăratul sens al cuvântului, cu o monedă unică, gestionată de o bancă centrală – Banca Centrală Europeana.

Dar “dupa trei ani de existență virtuală, moneda unică a ieșit destul de șifonată din lupta directă cu dolarul pe piețele valutare.” (Ibidem, p.59)

1.7. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht prevedea convocarea unei Conferințe Interguvernamentale în 1996. Astfel la 29 martie 1996 s-a deschis la Torino Conferinta Interguvernamentală a UE, preconizându-se ca aceasta să țina cel puțin un an și șase luni și să se încheie cel mai târziu în iunie 1997. Conferința a avut trei etape desfășurate la Torino (martie 1996), Dublin (decembrie 1996) și Amsterdam (iunie 1997).

Rezultatul negocierilor din cadrul Conferinței Interguvernamentale (CIG) s-a concretizat în cadrul Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam, document ce a modificat Tratatul de la Maastricht dar și unele acte conexe.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei părți:

modificări aduse tratatelor;

simplificare;

prevederi generale și finale.

Au mai fost adoptate totodată 51 de declarații, o anexă cu echivalența vechii și noii numerotații și protocoalele anexate.

Tratatul de la Amsterdam urmărea “creearea unei Uniuni Europene mai aproape de cetățenii săi, cu un rol îmbunătățit în arena internațională, capabilă să funcționeze eficient, chiar și atunci când va avea 20 de state sau mai multe” (Traite d’Amsterdam, 1999, p.8)

Așadar, Tratatul de la Amsterdam are patru obiective principale:

de a plasa problema locurilor de muncă și drepturile cetățenilor în centrul preocupărilor Uniunii Europene;

de a îndepărta ultimele obstacole rămase în calea libertății de mișcare și de a întări securitatea cetățenilor;

de a conferi Europei o poziție avantajoasă în afacerile internaționale;

de a contribui la sporirea eficienței structurii instituționale a Uniunii în perspectiva extinderii acesteia.

În privința cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne, Tratatul precizează faptul că “obiectivul Uniunii este să ofere cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu al libertății, securității și justiției” (art. K1) prin eliminarea controalelor la frontierele interne, fapt evidențiat de includerea în Tratat a Acordului de la Schengen (Ibidem, p.54).

În domeniul politicii externe și de securitate comună, statele membre au căzut de acord să elaboreze prin consens strategii comune, asupra cărora Consiliul să decida în unanimitate în baza rapoartelor unui centru de analiză a situației internaționale, abținerea unui stat neafectând decizia. Acțiunile sau pozițiile comune pot fi decise cu majoritate, orice stat membru având posibilitatea de a bloca decizia în situația în care consideră că îi sunt amenințate interesele naționale. S-a convenit de asemenena asupra unei eventuale integrări a Uniunii Europei Occidentale, singura organizație europeană cu competențe în domeniul apărării în Uniunea Europeana, cu condiția ca cei 15 să decidă în unanimitate.

Cu cel puțin un an înaintea momentului în care numărul membrilor Uniunii va fi mai mare de 20, va fi convocată o conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre pentru a se proceda la o reexaminare completă a dispozițiilor tratatelor referitoare la compunerea și funcționarea instituțiilor (Cebuc, M., 2010, p.54).

Sistemul cooperării intensificate instituit prin acest Tratat a fost îmbunătățit prin Tratatul de la Nisa, prin înlăturarea barierelor legislative existente în scopul creării unor posibilități concrete de cooperare.

După ratificarea sa de catre parlamentele statelor membre, Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

1.8. Tratatul de la Nisa

Premisele unei extinderi cuprinzătoare a Uniunii Europene, comparabilă ca semnificație doar cu crearea pieței unice, au evidențiat necesitatea revizuirii cadrului instituțional al organizației.

Acest lucru s-a produs la Nisa în perioada 7-11 decembrie 2000. Conferința s-a încheiat cu adoptarea Tratatului de la Nisa și el reprezintă în opinia multor specialiști “un moment decisiv al dezbaterii privind viitorul Europei și al mizelor procesului de reformă” (Prisecaru, P., Idu N., (coordonatori), 2003, p. 152).

Tratatul de la Nisa stabilește condițiile prealabile pentru admiterea de noi membri în Uniune. De asemenea el conține prevederi referitoare la distribuția puterii de decizie în cadrul Uniunii, în perspectiva în care aceasta urma să aibă 27 de țări membre. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și după ratificarea sa de către parlamentele naționale a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Mai trebuie spus că schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa și-au intrat în drept începând cu 2004 când erau prevăzute alegeri noi pentru Comisia Europeană și Parlamentul European.

În privința Comisiei Europene, Tratatul a decis ca începând cu 2005 ea să fie alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru – fiind dezavantajate state mari ca Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și Spania – până în momentul în care numărul statelor membre va ajunge la 27. Era modificată de asemenea procedura alegerii Președintelui Comisiei și a membrilor acesteia.

Astfel, potrivit art. 214 al. 2, fiecare stat membru trebuie să își propună reprezentantul în Comisie, iar Consiliul, cu o majoritate calificată, va indica persoana pe care intenționează s-o numească Președinte al Comisiei Europene. Această nominalizare trebuia să fie aprobată de Parlamentul European (http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/TRATATUL-DE-LA-NISA-intrat-in-15882.php).

Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și de comun acord cu Președintele nominalizat, va adopta lista cuprinzând ceilalți membri ai Comisiei în concordanță cu propunerile statelor membre.

Tratatul de la Nisa îi reconfirmă Parlamentului European rolul de co-legislator, el putând formula pe viitor recurs în anulare împotriva actelor celorlalte instituții fără a fi însă condiționat de expunerea unui interes particular. De asemenea și aria codeciziei este extinsă, avizul acestuia fiind necesar pentru inițierea unui raport de cooperare întărită (Prisecaru, P., Idu, N. op.cit. p.153).

Tratatul mai prevedea și creșterea numărului parlamentarilor europeni la 732 începând cu 2004 iar repartizarea locurilor în Parlament era făcută prin prisma perspectivei extinderii Uniunii la 27 de membri. Deși numărul locurilor atribuite actualelor state membre este diminuat cu 91, Germania își menține poziția de lider (99 de parlamentari), restul statelor cedând din numărul lor pentru a permite accesul țărilor candidate cărora le sunt atribuite 197 de locuri.

După intrarea în Uniune a celor zece noi state membre, pentru adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată vor fi necesare 232 de voturi, minoritatea de blocaj fiind de 89 de voturi.

Conform noului Tratat, era modificată structura Comitetului Economic și Social care includea reprezentanți ai mai multor sectoare ale societății civile și cea a Comitetului regiunilor. Numărul limită de reprezentanți fiind de 350, statele membre aveau posibilitatea să își mențină numărul de locuri deținut la adoptarea Tratatului.

Potrivit Tratatului de la Nisa, mecanismul cooperării consolidate viza orice domeniu, mai puțin cel al securității europene. Foarte importantă este specificarea facută în clauza C potrivit căreia “atunci când se stabilește o cooperare consolidată, ea va fi deschisă tuturor statelor membre. Comisia și statele membre la cooperarea consolidată se vor asigura că sunt încurajate să participe cât mai multe state membre posibil” ( Treaty of Nice, Enhanced Cooperation, General Principles, Clause A, General conditions, conference of Representatives of the Governments of the Member States, Brussels, 12 december 2000).

1.9. Tratatul de la Lisabona

Globalizarea economiei, criza economică mondială, evoluția demografică, securitatea energetică și combaterea criminalității transfrontaliere au determinat statele membre ale Uniunii Europene să modifice instrumentele necesare pentru a face față acestor provocări.

După eșecul adoptării Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa ca urmare a neratificării tratatului constituțional de către două state member (Franța 29 mai 2005, Olanda 1 iunie 2005), evoluțiile politice, economice și sociale au determinat șefii de stat și de guvern să-și propună prin Tratatul de la Lisabona să adapteze instituțiile europene și competențele acestora la realitățile contemporane.

Consiliul European întrunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat care să înlocuiască textul Constituției respinse. Acest tratat numit inițial “Tratatul de Reformă” nu înlocuia ci amenda Tratatul Comunității Europene și Tratatul Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona a fost elaborat în baza mandatului detaliat agreat de Consiliul European în iunie 2007, reluând substanța fostului Tratat Constituțional din cadrul căruia au fost eliminate prevederile cele mai controversate.

Adoptat în cadrul Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre la 3 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 .

Țara noastră a ratificat Tratatul de la Lisabona printr-o lege specială (Legea 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, publicată în M.O. nr.107/12.02.2008).

Ca și în cazul tratatelor anterioare, Tratatul de la Lisabona este unul complex. El este alcătuit din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din amendamentele aduse Tratatului Uniunii Europene (TUE) și Tratatului Comunității Europene (care devenea Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, TFUE).

Tratatul modifică structura Parlamentului European în sensul că numărul parlamentarilor aleși prin vot universal direct, liber și secret de cetățenii statelor membre pentru un mandat de cinci ani nu va putea depăși 751 (în prezent sunt 785 parlamentari). Repartizarea locurilor pe state membre va fi făcută în mod proporțional descrescător cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru.

În privința Consiliului European, Tratatul de la Lisabona afirmă că rolul lui este acela de a da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale, definind orientările și prioritățile politice generale fără însă a avea funcții legislative. Consiliul European este format din șefii de stat și de guvern, președintele acestei organizații și președintele Comisiei.

Dacă până la Lisabona președintele exercita un mandat de șase luni, după intrarea în vigoare a Tratatului, el este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate cu posibilitatea unei singure reînnoiri.

În privința Consiliului de Miniștri, Tratatul precizează faptul că acesta exercită împreună cu Parlamentul funcția legislativă și cea bugetară definind politicile Uniunii și coordonând procesul decizional în conformitate cu dispozițiile prevăzute în tratate. Rolul său rămâne aproape neschimbat.

Tratatul de la Lisabona desăvârșește noul cadru al instanțelor europene, sistemul jurisdicțional al Uniunii care se va numi Curtea de Justiție a Uniunii Europene. (art. 19 TUE). Aceasta va include trei instanțe:

Curtea de Justiție, instanța supremă comunitară ;

Tribunalul;

Tribunalul Funcției Publice.

Curtea dobândește competențe sporite în privința controlării dispozițiilor privind punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comună. Ea se pronunță cu privire la legalitatea deciziilor ce prevăd măsuri restrictive adoptate de Consiliu în temeiul acestei politici împotriva unor persoane fizice și juridice.

Conform Tratatului de la Lisabona, negocierile pentru ieșirea din Uniune se desfășoară după o procedură prevăzută în Tratatul asupra Funcționării Uniunii Europene (TFUE, art.188 N). Potrivit acestei proceduri, Consiliul desemnează în acest caz șeful echipei de negociatori iar aceștia elaborează și negociază clauzele acordului cu statul care dorește să se retragă din Uniune dar și cu celelalte state membre.

Capitolul 2. Instituțiile Uniunii Europene

2.1. Aspecte generale ale sistemului instituțional comunitar

Structura instituțională a Uniunii Europene este fundamentată pe o organizație formată din patru instituții care însă “nu corespunde principiului separației puterilor, în locul acestuia aplicându-se un principiu specific comunitar, cel al reprezentării intereselor conforma căruia, fiecare instituție a UE reprezintă un interes distinct” (Niță, D., Dragomir, E.,op. cit., p.39).

Din acest punct de vedere caracteristicile fiecărei instituții europene în parte arată astfel:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Comisia apără interesul Comunităților în ansamblul lor;

Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

Curtea de Justiție asigură respectarea regulilor de drept;

Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

Structura instituțională a Comunităților Europene a fost creată pornindu-se de la concepțiile și metodele consacrate până la jumătatea secolului al XX-lea, atât în plan național cât și în privința raporturilor interțări.

Organizarea instituționala a Uniunii Europene s-a transformat puternic prin revizuirile periodice ale tratatelor care aduceau noi zone de politică dar și noi membri și mai ales prin practica de zi cu zi și experiența acumulată (Tsoukalis, L., 2005, p.36).

Instituțiile Uniunii Europene sunt:

Parlamentul European;

Consiliul European;

Consiliul Uniunii Europene;

Comisia Europeană;

Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

Banca Centrală Europeană;

Curtea de Conturi.

2.2. Principii care guvernează activitatea instituțiilor europene

Fiecare dintre aceste instituții reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă fiecare o legitimare proprie.

În cadrul Comunităților – similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul. Totodată, puterea bugetară este partajată, astfel că Parlamentul European poate contesta Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive. Consiliul European cumulează funcțiile legislativă, executivă și guvernamentală.

Astfel, am văzut că UE este structurată pe trei piloni:

dimensiunea comunitară (primul pilon);

politici externe și de securitate comune (al doilea pilon);

cooperarea judiciară și a poliției în domeniul criminalității (al treilea pilon).

În domeniul ultimilor doi piloni, metoda de decizie este cea inter-guvernamentală, caracterizata prin:

drept de inițiativă împărțit de către Comisie și S/M;

consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate);

rol consultativ pentru Parlamentul European;

rol minor pentru Curtea de Justiție.

Spre deosebire de acestea, dimensiunea comunitară – care reprezintă însăși esența Uniunii – este caracterizată, la nivelul deciziei, prin:

dreptul de inițiativă ca monopol al Comisiei;

largă utilizare a votului majoritar în Consiliu (majoritate calificată);

rol activ pentru Parlamentul European;

interpretare uniformă a legislației comunitare de către Curtea de Justiție.

În ceea ce privește procesul de decizie, metodele utilizate în acest scop sunt: co-decizia, avizul conform, cooperarea și consultarea (ultimele trei fiind prezentate în cadrul descrierii atribuțiilor Parlamentului European).

Dintre acestea, reforma instituțională acordă un rol crescut procedurii co-deciziei, care devine astfel principala metodă de decizie la nivel comunitar și limitează rolul celorlate proceduri.

Datorită acestui fapt am considerat necesară o prezentare detaliată a co-deciziei și a modului în care aceasta funcționează la nivelul celor trei instituții cu atribuții în domenii: Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene.

In continuare vom detalia cateva aspecte ale principalelor institutii europene.

2.3. Cadre generale ale prezentării și desfășurării

instituțiilor Uniunii Europene

Parlamentul European

Dintre toate instituțiile U.E. Parlamentul European este singura ai cărei membri sunt aleși în mod direct. Cei 785 de deputați din Parlamentul European îi reprezintă pe cetățenii europeni, fiind aleși pe o perioadă de cinci ani din cele 28 de state membre U.E. Europarlamentarii reprezintă peste 500 de milioane de cetățeni ai Uniunii. Sediile Parlamentului European se află la Strasbourg și Bruxelles.

P.E. își organizează activitatea printr-un sistem de comisii specializate iar activitatea lui este importantă pentru că deciziile privind legislația europeană sunt adoptate în comun de către Parlament și Consiliul de miniștri care reprezintă de asemenea, statele membre. Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislației privind protecția mediului, dreptul consumatorilor, egalitatea șanselor, transportul, libera circulație a cetățenilor, capitalurilor și serviciilor. Totodată, P.E. are competențe și în privința bugetului anual al Uniunii Europene.

Parlamentul European este alcătuit din reprezentanții cetățenilor europeni și ei nu reprezintă doar pe cetățenii care i-au desemnat ci pe toți cei din statele membre U.E. Acesta este motivul pentru care s-a optat pentru formarea grupurilor politice prin gruparea eurodeputaților nu în funcție de naționalitatea lor ci în funcție de afinitățile politice (Coman, F., București, p.31).

Grupurile politice au fost create la începutul anilor 1950 de catre CECO, potrivita căreia numărul minim de membri pentru a putea iniția un grup era de noua din 78. Aceasta a fost prima adunare internațională ai carei membri se reuneau în funcție de apartenența politică.

În prezent, numărul minim de membri necesar pentru a putea forma un grup politic este de 25 iar cel puțin o pătrime din statele membre trebuiesc să fie reprezentate în cadrul grupului. Grupurile politice își exercită funcțiile în cadrul activităților Uniunii, inclusiv sarcinile care le revin în temeiul Regulamentului de procedură. Deputații care nu aderă la un grup politic dispun de un secretariat.

Membrii Parlamentului European nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcțiilor lor. Comisia Europeană însă, poate solicita autorității interesate furnizarea tuturor informațiilor pe care le consideră necesare pentru a stabili în cunoștință de cauză dacă este cazul să se ridice sau nu imunitatea.

Deputații europeni își pot alege personalul în limita unui buget anual stabilit de Parlament. Asistenții acreditați care își desfășoară activitatea la Bruxelles (sau Strasbourg/Luxemburg) sunt încadrați în mod direct de administrația P.E. În momentul în care ia cuvântul în fața P.E. sau a unuia dintre organismele acestuia ori dacă este propus raportor, orice deputat european care are un interes financiar direct în cazul aflat în dezbatere trebuie să afirme oral acest lucru. Înainte chiar de a semna mandatul de europarlamentar, orice deputat trebuie să completeze o declarație cu privire la interesele lui financiare. Pe timpul execitării mandatului, eurodeputaților le este interzis să primească orice altă donație sau liberalitate.

Parlamentarii Europeni au în principiu următoarele drepturi pe care le pot exercita în timpul activității zilnice din Parlamentul European:

dreptul de a introduce o moțiune pentru votare

dreptul de a adresa întrebări liderilor Parlamentului, Consiliului European, Consiliului și Comisiei

dreptul de a prezenta amendamente la orice text aflat în dezbaterea comitetelor

dreptul de a-și explica votul.

Parlamentul European își desfășoară activitatea în cadrul unor comisii permanete. Numărul acestora precum și atribuțiile lor sunt stabilite în prima sesiune a Parlamentului nou ales dar sunt reconfirmate la jumătatea mandatului. În prezent există 20 de comisii parlamentare. Majoritatea deputaților din U.E. sunt membri titulari ai unei comisii și supleanți în alta. Comisiile au misiunea de a examina chestiunile în legătură cu care au fost sesizate de Parlament sau – pe timpul întreruperii sesiunii – de către Președintele P.E.

Să enumerăm în continuare câteva dintre cele mai importante Comisii ale P.E.:

Comisia pentru afaceri externe;

Comisia pentru dezvoltare;

Comisia pentru comerț internațional;

Comisia pentru bugete;

Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale.

Cea mai importantă competență a Parlamentului European este competența legislativă. P.E. are cel mai mare rol in cadrul diverselor metode legislative comunitare in cazul codeciziei. De altfel, două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European și Consiliu.

Consiliul European

Consiliul European este o instituție comunitară care reunește șefii de state și de guverne ai celor 28 de state europene care aparțin Uniunii. Această instituție nu a fost prevăzută în tratatele inițiale dar a venit ca un răspuns la cerințele de cooperare politică la nivel înalt între state și a fost prima dată reglementat prin Actul Unic European iar ulterior prin Tratatul de la Maastricht.

Consiliul European nu trebuie confundat cu Conferințele de vârf ale reprezentanților guvernelor statelor membre reunite în vederea modificării tratatelor comunitare. Acest tip de modificări necesită acordul guvernelor tuturor statelor membre.

Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru, la convocarea președintelui său. Când este posibil, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru iar în privința președintelui Comisiei, de către un membru al Comisiei. Când este necesar, președintele poate convoca o reuniune extraordinară a Consiliului European. La pregătirea și organizarea lucrărilor Consiliului European participă și Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene. La deschiderea lucrărilor Consiliului European participă și președintele Parlamentului European.

Oficial, Consiliul European nu are o agendă prestabilită, dar pentru că trebuie să existe unele orientări, era uzual ca demnitarii superiori din țara care deținea presedinția să colaboreze cu Consiliul de Ministri pentru alcătuirea unei agende. Subiectele aflate pe agendă depind de împrejurări iar delegațiile naționale au de obicei probleme pe care vor să le pună în discuție. De asemenea, trebuie să existe o continuitate față de întâlnirile anterioare. Așa cum arată situațiile precedente, mecanismele elaborării deciziei se bazează pe buna organizare și pregătirea de calitate, pe abilitățile conducerii președinției și pe agenda ideologică și personală a liderilor.

Activitatea Consiliului European se concretizează prin adoptarea următoarelor documente:

Decizii pentru problemele cele mai importante;

Decizii de procedură;

Orientări și directive;

Declarații (Fuerea, A., op.cit. p.47)

Conform Tratatului de la Maastricht, rolul primordial al Consiliului este de a furniza Uniunii imboldurile politice necesare dezvoltării și de a trasa liniile directoare generale și politice în acest sens.

Totuși, Consiliul European deține și rolul de a coordona politicile Uniunii. Este o funcție esențială atunci când spre exemplu, vine vorba despre coordonarea politicilor comune cu cele din pilonul Politicii Externe și de Securitate. Deciziile cu privire la acest aspect se adoptă în unanimitate.

În cazul în care Consiliul European a definit o abordare comună a Uniunii, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate și miniștrii afacerilor externe ai statelor membre își coordonează activitățile în cadrul Consiliului.

Prevederile comunitare care acordă un rol specific Consiliului European în materie de politică economică și monetară dar și în domeniul forței de muncă, sunt trasate în mod similar. C.E. decide în materie de politici economice, el fiind cel care stabilește liniile directoare de urmat de către statele membre. Cel care apoi implementează aceste politici este Consiliul de Miniștri.

Trebuie subliniat că rolul Consiliului European este foarte important atunci când este vorba despre modificarea Tratatelor Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu „Consiliul Europei” care este o instituție total independentă și fără legătură cu instituțiile Uniunii Europene.

Consiliul este alcătuit din reprezentanții fiecărui stat membru (Popescu, R, Fuerea, A., Dumitrascu, A., op.cit. p.49). Tratatul de la Maastricht arată că reprezentanții statelor sunt la nivel ministerial și trebuie să fie abilitați să angajeze guvernul țării pe care o reprezintă.

Președinția Consiliului este asigurată prin rotație, fiind exercitată pe rând de fiecare stat membru pe o perioadă de șase luni.

Consiliul se întrunește atunci când este convocat de președintele său, la inițiativa lui ori la cererea unuia dintre membrii săi sau a Comisiei Europene. Mai trebuie spus că sediul Consiliului este la Bruxelles, dar el se poate reuni si la Luxemburg.

Consiliul Uniunii Europene îndeplinește un rol deosebit de important în cadrul sistemului instituțiilor comunitare. El coordonează domeniile majore de interes ale Uniunii, asigurând totodată respectarea celor celor patru libertăți stipulate în tratatele U.E: libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor la care se adaugă punerea în circulație a monedei unice.

Astfel, Consiliul Uniunii Europene are următoarele atribuții principale:

atribuții legislative – Consiliul este principalul legislator al Uniunii Europene, el având puterea necesară de a lua decizii cu privire la problemele Uniunii Europene pe care le reglementează (Duculescu, V., 2003, p.123). În cazul în care i se propun inițiative legislative, Consiliul se abține de la a adopta acte care nu sunt prevăzute în Tratate, așa cum sunt rezoluțiile sau declarațiile, altele decât cele prevăzute în Regulamentul Intern.

atribuții bugetare – Consiliul are ample atribuții în elaborarea și aprobarea bugetului comunitar. În acest domeniu colaborează în special cu Parlamentul European, instituție care are o mare putere de decizie în domeniul bugetar.

atribuții executive – Consiliul are atribuții executive în raport cu normele pe care le adoptă și cu cele care integrează dreptul primar. În acest sens are capacitatea de a adopta acte administrative concrete prin care să se aplice o normă. În mod normal, executarea normelor comunitare corespunde statelor membre sau Comisiei, aceasta dispunând față de Consiliu, de aparate birocratice care în plus, au și caracter permanent.

atribuții în domeniul Apărării și al Afacerilor Externe – Unul dintre domeniile de primă importanță a activității Consiliului este cel al afacerilor externe. Este de competența Consiliului semnarea de acorduri cu terțe state, grupuri de state sau organizații internaționale. Aceste decizii se iau după caz, prin majoritate calificată sau în unanimitate. În unele situații, avizul prealabil al Parlamentului European este consultativ, dar în altele este obligatoriu.

Consiliul are atribuții și competențe de inițiativă sau impulsionare a acțiunii comunitare în majoritatea cazurilor, inițiativa actelor comunitare aparține Comisiei, instituția însărcinată cu impulsionarea acțiunii comunitare în general. Consiliul poate face presiuni asupra Comisiei pentru ca aceasta să prezinte inițiative legislative legate de obiectivul realizării tratatelor constitutive.

Pe lângă acestea, Consiliul mai are atribuții în apărarea dreptului comunitar dar și administrative (stabilește indemnizația președintelui Consiliului European, a președintelui Comisiei, ale presedinților și grefierilor Curții de Justiție a U.E. etc).

Comisia Europeană

Comisia Europeană este instituția independentă care reprezintă și apără interesele Uniunii în ansamblul său. Ea este de fapt centrul instituțional al Uniunii, deoarce propune legislația, politicile și programele de acțiune și de asemenea, implementează deciziile Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene.

În general, membrii Comisiei Europene – așa numiții comisari europeni – sunt desemnați dintre personalitățile vieții politice a statelor membre, care acționeaza doar în interesul Uniunii, ei neputând primi instrucțiuni de la guvernele lor naționale.

În vremurile în care numărul statelor membre ale UE era mai mic, țările mari precum Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania, desemnau câte doi reprezentanți. În prezent însă, când numărul statelor membre este de 28, fiecare stat membru are un singur reprezentant în Comisia Europeană.

Pe scurt, atribuțiile Comisiei Europene sunt următoarele:

are drept de ințiativă legislativă;

întocmește proiectele de acte normative pe care le supune spre adoptare Parlamentului și Consiliului;

asigură aplicarea legislației europene (directive și decizii), execuția bugetară și realizarea programelor adoptate de Consiliu și Parlament;

verifică alături de Curtea Europeana de Justiție respectarea legislației comunitare;

are dreptul să negocieze în numele Uniunii Europene diverse tratate internaționale.

Președintele Comisiei Europene este numit la început pe o perioadă de doi ani, dar mandatul se prelungește automat la patru ani (Dick, L., 2001,p.40).

În urma alegerilor pentru Parlamentul European, Consiliul European propune un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Candidatul este ales de catre Parlamentul European cu majoritate de voturi, dar în cazul în care el nu este ales, Consiliul European face o nouă propunere în termen de o lună.

Sediul Comisei Europene este la Bruxelles. De-a lungul timpului structura Comisiei a suferit o serie de modificări în funcție de evoluția atribuțiilor Comisiei. Concepută inițial ca o administrație de misiune, Comisia a evoluat spre o gestiune economică ulterioară și mai apoi, spre o gestiune politică. „Structura Comisiei Europene, având ca model inițial de organizare administrația germană și suferind influențe franceze prezintă un grad sporit de verticalitate, permițând o ierarhizare suplă. În cadrul acestei structuri, fiecare element are obiective precise, importanța sa fiind pusă în valoare în contextul ansamblului”(Niță, D., Dragomir, Ed., op.cit. p.334).

Rolul comisarilor europeni este strâns legat de cel al cabinetelor sau echipelor lor personale de consilieri. Reputația unui comisar depinde în mare măsură de eficiența cabinetului în oferirea de recomandări și orientări. Cabinetul comisarului european alcătuiește echipa care însă dispare odată cu încetarea mandatului comisarului. În majoritatea cazurilor, membri cabinetelor au aceeași naționalitate ca și comisarul.

Secretariatul General al Comisiei Europene este un serviciu special cu rang de direcție generală, având o structură complexă cu un secretar general care are rangul de director general asistat de un adjunct și cu șapte direcții în subordine.

Secretariatul General ocupă o poziție centrală în cadrul Comisei Europene și al sistemului mai larg al guvernării Uniunii Europene. Pe lângă conducerea sarcinilor administrației obișnuite, Secretariatul pregătește și intrarea Comisiei la negocierile reformei tratatului, își asumă responsabilitatea și compețentele noi ale Comisiei și preia dosarele de politică complexe, sensibile sau controversate.

Încă de la apariția ei, administrația comunitară a fost organizată în direcții generale, ele însele fiind alcătuite la rândul lor din alte unități administrative. Acestea sunt: serviciul juridic, Oficiul de statistică, serviciul de presă și informare, Secretariatul general, serviciul de interpretare-conferințe și serviciul de traduceri.

În cadrul Comisiei își mai exercită activitatea și o serie de servicii speciale. Acestea ființează pe durata misiunii pentru care au fost create.

Curtea de Justiție

Apariția și dezvoltarea Curții de Justiție Europene se află în strânsă legătură cu cea a proiectului european care a făcut posibilă existența Uniunii Europene.

Amploarea activității desfășurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene a deterrminat crearea în anul 1989 a unui Tribunal de Primă Instanță, care să degreveze Curtea de unele cauze.

Conform Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiție a U.E. hotărăște în conformitate cu tratatele:

cu privire la acțiuni introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Curtea de Justiție nu este însă competentă în dispozițiile cu privire la politica externă și de securitate comună.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este alcătuită din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Judecătorii CJ pe timpul exercitării mandatului lor, beneficiază de imunitate de jurisdicție față de toate jurisdicțiile naționale, atât față de cele penale cât și față de cele civile. În cazuri elocvente, imunitatea poate fi ridicată de plenul CJ.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului ale Comisiei și ale BCE, altele decât recomandările, avizele și actele Parlamentului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controleză de asemenea, legalitatea actelor organe, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți. Curtea are competență să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie pentru motive de necompetență, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare. Acțiunile trebuiesc formulate în decurs de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

Curtea de Conturi

Înființată în anul 1977, Curtea Europeană de Conturi a căpătat statutul de instituție a Uniunii Europene abia în 1993, după Tratatul de la Maastricht.

Necesitatea creării Curții de Conturi a venit de la creșterea importantă a volumului finanțelor comunitare, de la diversitatea surselor și a cheltuielilor, de la complexitatea operațiunilor pe care gestiunea lor le impunea. Rolul acestei instituții este acela de a controla aspectele financiare ale Uniunii, legalitatea operațiunilor bugetului comunitar și corespondența acestuia cu programul anual de gestionare. Curtea desfășoară anual un program de control pe baza căruia elaborează un raport pe care-l înaintează Parlamentului European.

Trebuie specificat că, Curtea de Conturi este o organizație independentă în raportul ei cu celelalte organisme ale U.E. De aici provine deplina ei libertate în privința organizării și planificării activității de audit și raportare.

Curtea de Conturi este alcătuită din 28 de membri – independenți și cu experiență mare în auditul finanțelor publice. Membri Curții provin din cele 28 de state ce alcătuiesc U.E. Membri Curții de Conturi au un mandat de șase ani, iar din rândul lor este ales un președinte al organizației care are însă un mandat de trei ani. Membri titulari ai Curții Europene de Conturi sunt asistați în activitatea lor de un număr de circa 700 de profesioniști din domeniul financiar-contabil din care un sfert sunt auditori.

În cazul descoperirii de nereguli însă, Curtea de Conturi nu are dreptul să acorde sancțiuni ci doar informează organismele europene care au astfel de competențe.

Activitatea Curții de Conturi se desfășoară cu ajutorul unor sectoare conduse fiecare de câte un membru al Curții. Aceste sectoare au atribuții precizate pe fiecare domeniu așa cum este de exemplu sectorul care controlează Fondul european de dezvoltare sau cel pentru controlul Fondului de dezvoltare regională. Sectoarele sunt alcătuite din funcționari și agenți care efectuează controale după un program bine stabilit.

La încheiera exercițiului bugetar anual, Curtea de Conturi își întocmește rapoartele generale asupra întregii activități de control în care înscrie eventualele disfuncționalități ale politicilor conduse de Comunități. Rapoartele sunt făcute publice în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Curtea de Conturi poate prezenta și din proprie inițiativă rapoarte speciale care cuprind observații asupra unor probleme deosebite.

Curtea de Conturi Europeană are și un Secretariat General. El este responsabil de gestionarea resurselor umane și de administrația Curții. Secretariatul dispune de asemenea și de un departament de traduceri.

Ca organizare internă, Curtea de Conturi funcționează în colegiu iar membrii săi adoptă rapoartele anuale de audit prin vot majoritar. Ședințele Curții de Conturi nu sunt publice.

Curtea verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. Ea verifică de asemenea totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale fiecărui organ, oficiu sau agenție a Uniunii.

Banca Centrală Europeană

Misiunile fundamentale ale Băncii Centrale Europene potrivit Tratatelor U.E sunt:

definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;

efectuarea operațiunilor de schimb valutar;

deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

Banca Centrala Europeana deține personalitate juridică și este singura instituție abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. BCE este independentă în exercitarea competențelor ei și în administrarea finanțelor. Această independență este respectată de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii dar și de guvernele statelor membre.

Consiliul guvernatorilor BCE este constituit din membrii Comitetului executive al Băncii și din guvernatorii băncilor centrale naționale a fiecărui stat membru care are monedă euro.

Sistemul Central al Băncilor Europene (SEBC) este condus de către organele de decizie ale BCE.

Reuniunile guvernatorilor BCE sunt confidențiale iar Consiliul se întruneste de cel puțin zece ori pe an. Președintele BCE poate convoca o reuniune a Consiliului guvernatorilor dacă cel puțin trei membri prezintă o cerere în acest sens.

Președintele sau în absența lui, vicepreședintele, prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv al BCE. În lipsa acestora, comitetul executiv al Băncii este prezidat de membrul cu cea mai mare vechime în funcție, iar în cazul in care doi sau mai mulți membri au aceeași vechime în funcție, acesta este prezidat de cel mai în vârstă.

Băncile centrale naționale fac parte integrantă din SEBC și acționează în conformitate cu orientările și instrucțiunile BCE. Consiliul guvernatorilor ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea orientărilor și instrucțiunilor BCE. Băncile centrale naționale pot îndeplini și alte funcții în afara celor menționate de statut, cu excepția cazurilor în care Consiliul guvernatorilor decide cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate că funcțiile respective interfereză cu misiunile SEBC.

Banca Centrală Europeană întocmește și publică rapoarte asupra situației SEBC cel puțin o dată pe semestru. Conform art. 284 alin.3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Banca prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comisiei dar si Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs.

Pentru a-și desfășura operațiunile, Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale pot deschide conturi la instituțiile de credit, la organismele publice și la alți participanți de pe piață și pot accepta active drept garanție. BCE stabilește principiile generale ale operațiunilor de piață monetară și de credit desfășurate de ea însăși sau de băncile centrale naționale, inclusiv cele privind comunicarea condițiilor în care acestea sunt dispuse să participle la aceste operațiuni. Banca este împuternicită să impună instituțiilor de credit din statele membre obligația constituirii de rezerve minime obligatorii la BCE și la băncile centrale naționale conform politicilor monetare.

Banca Centrală Europeană poate să adopte avize și să fie consultată de Consiliu, de Comisie și de autoritățile competente din statele membre cu privire la domeniul de aplicare și punerea în aplicare a legislației Uniunii privind supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sisitemului financiar.

Capitolul 3. Studiu de caz. Oportunități profesionale pentru un tânăr absolvent într-o instituție U.E.

3.1. Nivelul de studii. Condițiile acceptării într-o instituție europeană

Odată cu admiterea României în marea familie europeană, s-au creat premisele ca în instituțiile centrale ale Uniunii Europene să lucreze români. Țara noastră trebuia să aibă reprezentanți permanenți, alții decât europarlamentarii la care România avea drept de reprezentare.

Pentru mulți dintre noi, munca într-o instituție europeană era un vis care acum devenea realitate.

Criteriile generale pentru o persoană (candidat) care dorește să muncească într-o instituție centrală a U.E. sunt următoarele:

să fie cetățean al unui stat membru al U.E.;

să se bucure de toate drepturile asociate acestui statut;

să-și fi îndeplinit obligațiile impuse de legislația referitoare la satisfacerea stagiului militar;

să cunoască foarte bine una dintre limbile oficiale ale U.E. și o a doua limbă la nivel acceptabil;

să respecte condițiile referitoare la calificările necesare pentru postul pentru care dă concurs – în general nivel de licență pentru administratori și experiență profesională / cunoștințe lingvistice pentru interpreți.

Trebuie precizat că anunțul de concurs este foarte important în privința criteriilor de admitere pentru că el conține exact condițiile pentru postul scos la concurs.

Totuși, în practică, pentru a putea obține un post într-o instituție europeană este nevoie pe lângă cunoștiințe de utilizare a computerului, de stăpânirea foarte bună a limbii engleze și / sau franceze dar și de pregătire aprofundată pentru a putea trece de probele concursului. În general, instituțiile europene urmăresc o echilibrare a raportului între sexe atunci când urmează să facă angajări.

Conform site-ului oficial al Uniunii Europene – secțiunea de recrutare – în instituțiile aferente organizației muncesc peste 40.000 de oameni care provin din cele 28 de state membre.

Instituția de la nivel european care se ocupă de acest proces este Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) care organizează concursuri generale de selecție a personalului pentru posturi cu caracter permanent sau temporar. Prin urmare, EPSO este prima „stație” pentru cei care doresc să lucreze într-o instituție a Uniunii Europene.

Oficiul organizează, așa cum scriam mai sus, concursuri prin care evaluează competențele candidaților prin intermediul unei serii de teste care au scopul de a garanta selecția celor mai buni candidați.

De asemenea, Oficiul de Selecție recrutează personal pentru toate instituțiile Uniunii Europene. Totuși, așa cum se arată pe pagina web oficială a Uniunii Europene, „indiferent de instituție, procedura de selecție și tipul de contract sunt aceleași. Funcționarii titulari se împart în două categorii: administratori și asistenți” (http://europa.eu/about-eu/working-eu-institutions/index_ro.htm) .

3.2. Categoriile de contracte

Funcționari titulari – aceștia sunt angajați în urma concursului, inițial pe o perioadă de probă de nouă luni, după care permanent.

Agenti temporari – sunt asemenea funcționarilor din punct de vedere al drepturilor și salariilor doar că sunt angajați pe o perioadă determinată de trei ani cu posibilitate de prelungire de până la șase ani.

Agenți contractuali – aceștia au un statut inferior funcționarilor, însă de multe ori îndeplinesc aceleași sarcini. Sunt de regulă angajați pe o perioadă de maxim trei ani în cadrul aceleiași instituții dar pot fi și pe o perioadă nedeterminată în cadrul angențiilor U.E.

Experți naționali detașați (END) – sunt funcționari naționali, internaționali sau angajați în sectorul public care lucrează temporar pentru una dintre instituțiile europene. Aceștia nu sunt angajați prin intermediul EPSO, însă îndeplinesc atribuții asemănătoare fucționarilor pentru care primesc un salariu din partea instituțiilor U.E.

Asistenții parlamentari – sunt angajați la cabinetele europarlamentarilor și au un statut specific. Recrutarea, salarizarea și responsabilitățile lor sunt negociate direct cu deputatul european.

Stagiarii – sunt de obicei tineri absolvenți de universitate care duc o activitate temporară în cadrul instituțiilor U.E. (de obicei între trei și șase luni). Există și stagiari care nu sunt plătiți, dar de cele mai multe ori, aceștia primesc o bursă de circa 1000 de euro / lună. Atribuțiile stagiarilor sunt foarte diverse, gestiunea programelor de stadii revenind în întregime fiecărei instituții în parte.

3.3. Nivel de responsabilități și salarii

Angajații instituțiilor europene se împart în două mari categorii:

Administratori (AD) – sunt absolvenți de universitate și se ocupă cu elaborarea politicilor și punerea în aplicare a legislației europene. Ei efectuează analize și oferă totodată consiliere. Administratorii au un rol esențial în procesul legislativ și în cel bugetar al Uniunii dar pot fi și traducători, interpreți sau juriști – lingviști.

Asistenții (AST) – au atribuții de sprijin (secretariat, administrație, financiar, comunicare, elaborare și implementare politici etc). În cadrul acestei categorii există mai multe grade în funcție de vechime și responsabilități.

Agenții contractuali au o altă împărțire în grupuri de funcțiuni care însă pot fi asemenea administratorilor sau asistenților.

Nivelul salariilor în instituțiile U.E. este similar celor din alte mari organizații internaționale. Acesta permite o viață confortabilă și este de regulă mai ridicat decât în mediul privat pentru același tip de responsabilități (http://ec.europa.eu/civil_service/job/official/index_ro.htm).

După cum se vede, grila de salarizare este publică și se găsește în statutul funcționarilor. Salariile cresc în funcție de vechimea în muncă și o dată cu promovarea în grad. Există următorul nivel de salarizare pentru funcționarii din instituțiile centrale ale Uniunii Europene:

Comisia Europeană este cel mai important angajator între instituțiile Uniunii – 34.000 de angajați, ceea ce reprezintă cam 70% din totalul angajaților în instituțiile europene. Parlamentul European angajează circa 13% , iar Consiliul Uniunii Europene doar nouă procente. Instituțiile europene sunt cele care decid asupra angajării de personal iar funcționarii europeni trebuie să fie total independenți, fără posibilitatea de a primi instrucțiuni de la statele cărora le aparțin.

3.4. Reprezentarea Romaniei in instituțiile U.E.

România este reprezentată în cadrul instituțiilor și organelor UE – Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European prin membri desemnați, încă de la aderarea la UE.

Niculae Idu, șeful Reprezentanței Comisiei Europene la București arăta într-o discuție online cu cititorii www.hotnews.ro că „peste 2000 de români lucrează în instituțiile europene, fie că sunt agenți contractuali, fie funcționari europeni. Singurul post care mai trebuie ocupat în Comisie e acela de director general sau director general adjunct, ceea e probabil se va întâmpla foarte curând” (datele sunt de la nivelul anilor 2012 / 2013).

În același interviu, acesta sublinia că este important să fie analizate zonele în care lucrează aceștia, pentru că "este nevoie de o dispersie relativ uniformă pe toate domeniile de interes și, evident, de "implantarea" unor funcționari români în câteva domenii-cheie, care sunt acum subiecte de negocieri importante la nivelul UE (de ex. politica bugetară, politica de coeziune, PAC, politica în domeniul energiei).

Reprezentantul Comisiei Europene la București crede că funcționarii români din instituțiile europene pot oferi "o punte de legătură, un nod cu conotație culturală favorabilă pentru autoritățile din România".

"Să nu uitam că ei sunt supuși principiului rotației și, așa cum se întamplă în multe state membre, mai ales în cele mai vechi, o bună parte dintre funcționarii instituțiilor europene se întorc în administrația națională oferind noi valențe acesteia și un nou  impuls", a mai spus acesta." (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12553406-cum-vazuta-romania-comisia-europeana-romania-din-punct-vedere-economic-social-justitiei-seful-reprezentantei-comisiei-europene-bucuresti-nicolae-idu-discuta-online-marti-ora-12-00.htm).

Pe de altă parte însă, influentul website „Curs de Guvernare” afirmă în studiul „Actor pasiv sau proactiv. Cum sunt reprezentate interesele românești la Bruxelles?” dedicat activității românilor din U.E. că : „Românii sunt subreprezentați la Bruxelles, iar acest fapt este parțial adevărat. Cantitativ, numărul funcționarilor români din Comisia Europeană ar trebui să fie – potrivit cotei de 3,9% care revine țării noastre – 1280. România este însă de puțin timp în UE, iar cei mai mulți români sunt angajați recent. Este însă semnificativ faptul că mai puțin de 10% dintre ei au poziții de management. Opt români au funcții de management de nivel înalt – un director general adjunct și șapte directori – și niciunul dintre cei 41 de Directori Generali nu este român. Conform statisticilor Comisiei Europene progresul de la primul nivel de funcționar până la cel mai înalt durează în medie 40 de ani”.

Mai trebuie specificat că Regulamentul Funcționarilor europeni precizează necesitatea unei acoperiri geografice echitabile dar nu se poate vorbi de un sistem fix de cote administrative alocate statelor membre U.E. (http://www.cristianbusoi.eu/wp-content/uploads/2014/11/407-Ghid-practic-Cum-te-poti-angaja-in-institutiile-europene.pdf)

Conform site-ului oficial al Ministerului Afacerilor Externe (http://www.mae.ro), României îi revin următoarele poziții în cadrul instituțiilor europene :

Comisia Europeană:

1 comisar european pentru mandatul 2014 – 2019 – Corina Crețu, căreia i-a fost atribuit portofoliul politica regională (un portofoliu important care, prin natura și responsabilitățile pe care le implică, face parte din majoritatea grupurilor de coordonare pe orizontală din cadrul Comisiei Europene).

Politica regională a UE reprezintă una dintre cele mai importante politici europene, având ca scop principal reducerea decalajelor de dezvoltare între diferitele regiuni europene, asigurarea unei mai mari coeziuni între aceste regiuni, în principal prin investiții care să contribuie la consolidarea competitivității și creșterii economice la nivelul Uniunii, îmbunătățirea calității vieții, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea durabilă.

Parlamentul European:

32 de parlamentari europeni – În legislatura 2014-2019, cetățenii României sunt reprezentați în Parlamentul European de 32 de deputați europeni, aleși prin vot direct în urma alegerilor desfășurate la 25 mai 2014. Parlamentarii europeni aleși vor ocupa această poziție până în anul 2019, când vor avea loc alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament European.

Repartizarea în grupurile politice din PE este făcută astfel:

13 parlamentari afiliați grupului PPE;

16 parlamentari afiliați grupului S&D;

3 parlamentari afiliați grupului ALDE.

Consiliul UE:

Potrivit listei de exercitare a ordinii președințiilor la nivelul Consiliului UE, România urmează să dețină acest mandat în perioada iulie-decembrie 2019.

Alți reprezentanți ai României în cadrul instituțiilor UE sunt reprezentați de:

1 judecător la Curtea de Justiție a Comunităților Europene;

1 judecător la Tribunalul Uniunii Europene;

1 membru în Curtea de Conturi;

15 membri în Comitetul Economic și Social, dintre care 5 reprezentanți ai sindicatelor, 5 reprezentanți ai confederațiilor patronale și 5 reprezentanți ai societății civile;

15 membri în Comitetul Regiunilor.

3.5. Eugen Sandu – purtător de cuvânt al grupului românesc de parlamentari P.P.E.

Eugen Sandu este purtător de cuvânt al delegației române prezente în Grupul PPE (Partidul Popular European), post pe care îl ocupă la Bruxelles de cinci ani. Dedicat acestei sarcini, Eugen Sandu servește adesea de portiță de intrare și spre alți deputați români ale căror grupuri nu posedă un purtător de cuvânt.

Pasionat de ski și de ciclism, Eugen Sandu este absolvent al Universității din București și ar fi vrut să urmeze apoi o specializare în Relații Publice, dar experiența de pe teren a înlocuit orice pregătire profesională.

Grupul Popularilor Europeni este cel mai numeros și mai important din Parlamentul European. El numără și 14 membri români, iar pentru toți aceștia interfața cu mass-media este asigurată de către tânărul și foarte dinamicul Eugen Sandu (http://www.rfi.ro/stiri-politica-45590-eugen-sandu-arta-comunicarii-parlamentul-european).

Mereu disponibil, mereu politicos și corect în relația cu deputații, dar și cu presa, Eugen nu spune niciodată "nu". Dacă trebuie să refuze pe cineva, atunci el găsește mereu o formulă prin care refuzul să devină de fapt o altă formă de ajutor.

Parcursul profesional

Eugen Sandu, absolvent al Facultății de Filologie din București, deținea în 2007 poziția de consilier politic la Camera Deputaților din Parlamentul României. Acela a fost momentul, spune el, în care s-a gândit să se orienteze spre Bruxelles, iar șansa i-a surâs: "Am avut ocazia să merg printr-un program al Institutului Robert Schuman la Budapesta și așa am avut eu primul meu contact cu Europa. Programul se desfășura în trei locații: întâi la Budapesta două-trei zile, după care ne duceau la Bruxelles, unde activam ca stagiari în biroul unui europarlamentar, după care ne duceau să participăm la o ședință plenară, la Strasbourg. M-am mutat în Bruxelles în 2008, am fost asistent pentru primii trei ani și jumătate, chiar patru, după care am dat un examen care este destul de greu și am devenit funcționar".

Munca la Parlamentul European i-a plăcut, se pare, de la bun început. Acesta avea 14 eurodeputați în grijă, fără a comite vreo greșeală sau chiar vreo gafă politică, iar a ține în mână presa nu poate fi simplu. Și totuși…

"Nu este simplu, dar în același timp este foarte simplu. Fiecare persoană are un fel de a fi… Ne-am pornit împreună, am fost și eu nou, în parte erau veniți și ei la început, cu unii lucrasem și înainte, dar abordarea este diferită cu fiecare. Fiecare are un stil pe care eu trebuie să mă pliez sau să ajungem la un numitor comun. De obicei ajungem, deci nu e o problemă", spune el.

Cât despre colaborarea cu presa, Eugen a găsit și aici o formulă inedită de a o descrie: "Este destul de interesant, pentru că eu lucrez pentru două partide: pentru UDMR și pentru PDL. Am deci și ziariști de etnie maghiară și vorbesc româna cu mine ca a doua limbă și e destul de interesant. Comunicatele de presă destinate maghiarilor le scriu asistenții și le traducem împreună în română și le dăm mai departe, atunci când este cazul".

Dintre numeroasele sale sarcini care includ și organizarea de evenimente și de conferințe, cele din urmă îi plac cel mai mult lui Eugen: "În momentul în care un europarlamentar se decide pentru un anumit subiect și încearcă să aducă o părticică din România aici, cum a fost evenimentul Coandă sau cel destinat lui Brâncuși (am adus Poarta Sărutului aproape în mărime naturală; am avut câteva probleme cu introducerea ei în incintă, dar am trecut peste ele), lumea este curioasă, vine și întreabă și deci poți să spui ce este România. Unii sunt surprinși și dacă vezi că au disponibilitatea de a se angaja într-o conversație, poți să le povestești mai mult. Eu încerc să le povestesc și să-i conving că și noi avem ceva de oferit".

Integrarea într-un mediu unic

Eugen Sandu se integrează însă cu entuziasm într-un mediu cosmopolit și bogat prin diversitatea sa, un mediu unic în lume, adăpostit de Parlamentul European.

"Cel puțin pe etajul meu este câte un om din fiecare țară membră a UE, în afară de Anglia. Dacă vrei informație la prima mână, poți să ieși pe culoar, să bați la ușa colegului și să-l întrebi. E ca și cum ai avea o enciclopedie ambulantă, care se pune la zi singură. Toți consultăm Internetul, dar eu îi consult și pe colegi", spune el.

Și fiindcă tot vorbim despre mediul de lucru din Parlamentul European, merită să ne oprim și asupra biroului, a încăperii unde lucrează Eugen. Nu este un birou ordonat, dimpotrivă (ceea ce denotă probabil o ordine interioară), dar este vesel și deosebit. Cum se deschide ușa, privirea este surprinsă de statuia unei oi albastre în mărime naturală, obiect care a aparținut inițial fostului președinte al Parlamentului European, Jerzy Buzek. Acesta și-a împărțit la sfârșit de mandat în 2012 toate cadourile primite cu titlu protocolar, iar oaia i-a revenit lui Eugen.

Și privind alături, ne suprinde colecția de mașinuțe fabricate în Europa de est, în perioada comunistă. "Mama mea mi le cumpăra. Este o colecție incompletă, trebuie să iau ultimele mașini acum în decembrie, când mă duc acasă. Colecția dă un pic de culoare unui birou destul de micuț și gri. Și nu vreau să fie biroul meu exact ca celelalte, vreau să fie un pic diferit. Și lumea se bucură, fiindcă răpește un zâmbet fiecăruia care intră la mine în birou", spune el.

În fine, Eugen este pasionat de ciclism, de snowboard, participă la maratoane, iar în studenție a fost și salvamar în SUA, prin programul Work&Travel.

Cât despre planurile sale, Eugen nu se poate imagina pentru moment într-o altă structură decât cea a Parlamentului European, unde simte că nu a terminat încă tot ceea ce și-a propus să facă.

"Vreau să duc încă un mandat. Am prins aproape jumătate din primul, al doilea îl inchei acum și vreau să-l termin și pe al treilea, dacă se poate, deci mai sunt încă cinci ani. După cinci ani, om vedea… om vedea…".

Concluzii

Primele două capitole ale lucrării constituie partea teoretică și fac referire la istoria Uniunii Europene precum și la instituțiile ei esențiale.

Astfel, în primul capitol am descris momentele de început ale Uniunii prin semnarea Tratatului Comunității Cărbunelui și Oțelului dintre Franța și Germania în anul 1950. A urmat apoi o descriere completă a Tratatelor Uniunii, adică acele documente fundamentale care au făcut posibilă Uniunea Europeană așa cum o știm cu toții astăzi și căreia România îi aparține începând cu 1 ianuarie 2007.

În următorul capitol al aparatului teoretic am încercat să arăt care sunt instituțiile cele mai importante ale Uniunii, descriind totodată principiile care le guvernează, rolul și atribuțiile fiecăreia dintre ele.

Pentru că de aproape un deceniu țara noastră face parte din Uniunea Europeană am considerat că ar fi foarte necesar să descriu procesul de selecție a cadrelor din interiorul instituțiilor europene, proces la care și românii sunt astăzi părtași.

Uniunea Europeană prin organizațiile ei cele mai importante și în același timp vizibile – Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii – reprezintă unul dintre cei mai mari angajatori ai Europei. Așa cum am arătat în ultimul capitol, în instituțiile centrale ale U.E. lucrează mai bine de 40.000 de cetățeni ai Europei. Procesul de angajare a lor nu este unul deloc simplu, iar distanța dintre “a vrea” să activezi într-o organizație U.E. și “a lucra” efectiv acolo reprezintă un drum deloc ușor, ce implică numeroase obstacole. Acestea nu au neapărat nuanțe birocratice ci sunt mai degraba legate de cunoaștere.

Uniunea Europeană încearcă așadar să angajeze cei mai potriviți oameni pe posturile pe care le scoate la concurs. Pentru a putea pune în practică acest lucru, a fost înființat Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO), instituție care reprezintă prima etapă pe care oricine dorește să lucreze la U.E. trebuie s-o parcurgă.

După documentarea largă pe care am făcut-o pentru realizarea lucrării, pot afirma că nu neapărat dacă ai fost selectat de EPSO pentru un job îl și obții automat. Dosarul candidatului acceptat pentru următoarea etapă este introdus într-o bază de date și poate să treacă o bună bucată de timp până ce eventual, candidatul să fie anunțat că urmează o nouă probă. Pentru că procesul de selecție este unul dur, am preluat în ultimul capitol dedicat studiului de caz exemplul unui tânăr român care lucrează în Parlamentul European pentru eurodeputații români ce aparțin grupului politic al Popularilor Europeni.

Așa cum poate se deduce din studiul de caz, Uniunea Europeană își dorește cei mai buni oameni în posturi și funcții înalte ori mai puțin înalte pentru că, până la urmă, aceștia conduc direct sau indirect viețile a peste 500 de milioane de cetățeni din U.E.

Cum însă întotdeauna intervine și factorul subiectiv pe lângă cel “matematic” de trecere a unor teste, nu cred că greșim dacă afirmăm că obținerea unui post într-una dintre organizațiile centrale ale Unuinii necesită și un dram de șansă.

Până la urmă totuși, important este faptul că teoretic măcar, oricare dintre tinerii români, cu puțin noroc dar cu multă știință de carte se poate angaja în structurile centrale ale Uniunii Europene.

Bibliografie:

Berceanu, Dana, Integrare Monetară Europeană, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 2006 (Berceanu, D., 2006)

Cebuc, Maria, Uniunea Europeană: structuri și legislație, Craiova, Ed. Universitaria, 2010 (Cebuc, M., 2010)

Coman, Florian, Drept comunitar European, București, Ed. Universul Juridic, 2003 (Coman, F., 2003)

Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Arad, Ed. Servo-Sat, 2002 (Deleanu, S., 2002)

Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, București, Ed. Teora, 2001 (Dick, L., 2001)

Duculescu, Victor, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, București, Ed. Lumina Lex, 2003 (Duculescu, V., 2003)

Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, București, Ed. Univers Juridic, 2003 (Fuerea, A., 2003)

Lefter, Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, București, Ed. Economică, 2003 (Lefter, C., 2003)

Marcu, Viorel, Drept instituțional comunitar, București, Ed. Lumina Lex, 2001 (Marcu, V., 2001)

Meynaud, Jean, Sidjanski, Dusan, Verso l’Europa Unita, Milano, Ferro Edizioni, 1968 (Meynaud, J., Sidjanski, D., 1968)

Niță, Dan, Dragomir, Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, București, Ed. Nomina Lex, 2010 (Niță, D., Dragomir Ed., 2010)

Popescu, Ion, Bondrea, Aurelian, Constantinescu, Mădălina, Uniunea Statelor Europene. Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, București, Ed. Economică, 2005 (Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., 2005)

Prisecaru, Petre, Idu, Nicolae, (coordonatori), Reforma constituțională și instituțională a Uniunii Europene, București, Ed. Economică, 2003 (Prisecaru, P., Idu, N., 2003)

Ștefan, Tudorel, Introducere în dreptul comunitar, București, Ed. C.H. Beck, 2006 (Ștefan, T., 2006)

Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă?, București, Ed. All, 2005 (Tsoukalis, L., 2005)

Zlătescu, Irina, Demetrescu, Radu, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, București, Ed. Economică, 2003 (Zlătescu, I., Demetrescu, R., 2003)

Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent și viitor, București, Ed. Trei, 1998 (Zorgbibe, Ch., 1998)