Reprezentarea Politica a Femeilor din Romania

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Egalitate de gen în România

Diferențele de putere între femei și bărbați

Dihotomia public-privat

.Spațiul privat-gospodăria

Începuturile implicării femeilor în politica românească

Relații de gen în comunism

Politici de gen

Patriarhatul

Feminismul

7.1.Feminismul valului I

7.2.Feminismul valului II

7.3.Feminismul valului III

8. Liberalismul ”salvatorul” feminismului

9. Femeia în politica românească

10.Cote de gen

10.1. Cote de gen în PSD

10.2.Cote de gen în PD-L

11. Concluzii

CAPITOLUL II: Europenizarea României

Uniunea Europeană: noțiuni introductive

Procesul de europenizare

Aderarea României la Uniunea Europeană

Procesul de europenizare din perspectiva egalității de gen în România

4.1. Acorduri internaționale privind egalitatea de gen

4.2. Critici la adresa Uniunii Europene pe tema egalității de gen

5. Egalitatea de gen în România

6. Concluzii

CAPITOLUL III: Analiza rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul României(2004.2008,2012)și pentru Parlamentul European(2007,2009,2014)

1. Alegerile pentru Parlamentul României

2. Alegerile pentru Parlamentul European

3. Concluzii

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În acestă lucrare voi prezenta care au fost schimbările aduse de Uniunea Europeană în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați, în România. Egalitatea de șanse este un lucru care se dorește a fi pus în practică încă de la Tratatul de la Roma, din 1957, dar care și în prezent este un aspect problematic pentru unele state membre ale UE, cum ar fi România.

În primul capitol al lucrării voi prezenta cum s-au manifestat diferențele de putere între femei și bărbați și cum au apărut acestea odată cu separarea spațiului public de cel privat. Atunci când o să vorbesc despre dihotomia public-privat o să vreau să mă axez mai mult pe spațiul privat și anume gospodăria deoarece consider că aceasta este cauza apariției diferențelor de gen.

Tot în acest capitol vreau să studiez și începuturile implicării femeilor în politica românească și anume când au primit acestea drept de vot, dar și etapele prin care au trecut femeile pentru a ajunge la deținearea acestui drept. După aceea o să vorbesc despre ralațiile de gen în comunism, cu ce a participat acesta în problema egalității de gen și o să aduc în discuție apariția femeilor pe piața muncii, dar și problema care a apărut odată cu aceasta, și anume dubla zi de muncă.

Pentru a putea combate inegalitatea dintre femei și bărbați avem nevoie, în România, de crearea unor politici de gen care să ajute femeile să obțină un statut egal cu cel al bărbatului și să dispară subordonarea. O să vreau să scriu și despre patriarhat și cum societatea în care trăim a fost și este în continuare una patriarhală, iar în același timp o să scriu o secțiune dedicată feminismului și cum acesta a luptat pentru a îndepărta patriarhatul și o să aduc în discuție cele trei valuri, explicând care sunt contribuțiile fiecăruia la emanciparea femeilor.

Având în vedere că am atins tema feminismului o să continui prin a vorbi despre feminismul liberal și am ales să vorbesc doar despre feminismul liberal din cauză că Mihaela Miroiu spunea că acesta luptă pentru obținerea de drepturi egale între femei și bărbați.

Următorul lucru discutat în primul capitol al lucrării este situația femeilor în politica românească și care sunt problemele pe care acestea le întâlnesc în domeniul politic din România. Și nu în ultimul rând vreau să vorbesc despre cotele de gen și să vad dacă acestea au fost implementate în România și cum au fost primite de către politicienii români.

În al doilea capitol am decis să scriu despre procesul de europenizare și cum a afectat acesta țara noastră. O să încep prin a introduce câteva noțiuni despre Uniunea Europeană, cum s-a format, de ce s-a format. Apoi o să definesc procesul de europenizare, o să analizez aderarea României la UE și o să vorbesc despre criteriile pe care România a trebuit să le îndeplinească pentru a putea face parte din UE.

În ultima parte a acestui capitol o să vreau să scriu despre procesul de europenizare din perspectiva egalitații de gen în România și pe de altă parte să prezint ce înseamnă și cum se manifestă egalitatea de gen în România. Am ales să scriu despre procesul de europenizare din perspectiva egalității de gen deoarece aceasta este perspectiva care pe mine mă interesează în mod special, având în vedere că vreau să demonstrez dacă aderarea la Uniunea Europeană a adus beneficii în domeniul egalității de șanse pentru România. În cadrul acestui subcapitol o să amintesc și câteva acorduri internaționale privind egalitatea de gen, dar voi prezenta și câteva critici aduse Uniunii Europene pe tema egalității de gen.

În capitolul trei vreau să studiez rezultatul alegerilor pentru Parlamentul României, dar și pentru Parlamentul European. Pentru alegerile parlamentare din România am ales să studiez trei ani: 2004, anul de dinaintea aderării la UE, 2008 și 2012. Studiind aceste rezultate vreau să vad dacă aderarea la UE a dus la o creștere a reprezentării femeilor în politica din România.

CAPITOLUL I: Egalitate de gen în România

Cu toții știm că în România ne confruntăm cu problema egalității de gen dintre femei și bărbați. Este adevărat că s-a mai ameliorat în ultimii ani și din această cauză un foarte mare merit i se datorează Uniunii Europene, dar acest aspect îl voi discuta în capitolul 2.

În acest capitol vreau să scriu despre problema egalității de gen, cum s-a manifestat în România, în principiu în perioada de după revoluție și vreau să arăt cum au apărut aceste decalajele de putere.

Consider că acest capitol este relevant pentru a-mi demonstra ipoteza deoarece are rolul de a ajuta la înțelegerea conceptului de egalitate între femei și bărbați. Din punctul meu de vedere pentru a putea vedea cum Uniunea Europeană ajută la rezolvarea unei probleme, în primul rând trebuie să înțelegem cum a apărut această problemă și cum se manifestă pe teritoriul României.

Tot aici o să studiez și problema reprezentării scăzute a femeilor în politică, care din punctul meu de vedre afectează foarte mult jumătate din populția României, adică femeile..

O să încep prin a evidenția diferențele de putere între genuri și o să arăt că femeile și bărbații au suferit evoluții diferite în societate.

I.1.Diferențele de putere între femei și bărbați

În societatea de astăzi există un decalaj de putere între femei și bărbați. El este rezultatul diferențelor ce s-au creat în societate datorită exprimării inegale a puterii între femei și bărbați. Femeile și bărbații au suferit evoluții diferite în societate. Din punctul meu de vedere societatea este datoare cu redistribuirea puterii în așa fel încât și femeile să se bucure de ea.

Diferențele dintre genuri sunt considerate ca fiind rezultate ale dimensiunii politice. Cu alte cuvinte, pentru a putea diminua aceste diferențe trebuie să fie formulate politici de gen. Aici apare altă problemă : pentru a putea avea politici de gen care să ducă la schimbarea statutului femeii trebuie să avem mai multe reprezentante de gen feminin în politică. Spun asta pentru că numai așa femeile vor putea fi reprezentate corect, iar interesele lor vor fi ascultate. Atâta timp cât bărbații sunt cei care formulează politicile de gen, aceste interese vor fi ignorate. Cât timp bărbații se află într-un număr mult peste numărul femeilor, în politică, grupul lor social va dicta demersul societății.

Este adevărat că de-a lungul timpului au fost făcute anumite schimbări care să ajute femeile să își găsească un rol în domeniul public, cum ar fi acordarea dreptului de vot și presupusa egalitate a veniturilor. Despre aspectul acordării dreptului de vot voi vorbi mai târziu, într-o secțiune unde o să detaliez și o să arăt pașii parcurși de femei pentru a obține acest drept.

Diferențele dintre sexe apar înca de la vârste fragede când fetele sunt educate după anumite modele sociale ,diferite de cele după care sunt educați băieții. Fetelor li se spune că trebuie să fie protectoare și să aibă grijă de cei din jur și nu li se oferă șansa de a fi autonome, în timp ce băieților li se spune că trebuie să dea dovadă de curaj, de responsabilitate pentru a putea întreține o familie și pentru a putea devenii ”capul” acelei familii.

Diferențele dintre cele două sexe depășesc așteptările și sunt prezente într-o proporție mult mai mare decât ar trebui. Lăsând la o parte diferențele din gospodărie, femeile ocupă un loc inferieror și în domeniul economic, politic și în raport cu alte instituții.

În Constituția României scrie foarte clar că este necesară egalitatea dintre femei și bărbați, iar discriminarea de gen trebuie pedepsită prin lege: ”România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

Cu toate astea avem instituții care încă susțin și încurajează într-o manieră indirectă misoginismul. Biserica este o astfel de instituție care pune foarte mult accentul pe superioritatea bărbatului. În ceremonia ce are loc atunci când doi oameni se căsătoresc i se amintește femeii că ea trebuie să asculte de bărbat și că trebuie să i se supună, reciproca fiind exclusă. Atunci când naște o fată, femeia este considera ca fiind ”necurată” pentru șase săptămâni, în timp ce dacă naște un băiat este considerată necurată doar pentru trei săptămâni. În unele biserici din mediul rural există o anumită așezare în biserică, bărbații în față lângă altar, iar femeile în spate. Un alt exemplu este armata. Această diferențiere se face pe un principiu foarte simplu: cel care merge la război trebuie să fie bărbat. Locurile disponibile pentru fete la Academia de Poliție sunt limitate rezultând un număr mult mai mare de băieți care vor absolvi Academia.

Este adevărat că putem să găsim multe diferențe ale intereselor raportându-ne și la mediul rural/urban, dar pe de altă parte putem să identificăm și probleme cu care se întâlnesc toate femeile , putem da ca exemple veniturile mici, plata inegală a salariilor între femei și bărbați chiar dacă este vorba despre aceeași funcție și aceleași responsabilități. Vincze consideră faptul că femeile împărtășesc experiențe comune din viața privată, lucruri cu care numai o femeie se confruntă, ca pe un lucru care ar trebui să le determine să se organizeze și să-și revendice drepturile. Ideea este că pentru toate aceste probleme, pentru a putea aduce soluționări, trebuie să creștem reprezentarea femeilor în politică.

Pe lângă diferențele dintre cele două genuri, bineînțeles că există diferențe și între femei, însă ele au în comun anumite nevoi și din acest motiv diferențele între femei nu sunt așa problematice ca cele între femei și bărbați. Putem să ne referim la femei ca la un grup social distinct cu interese specifice care sunt în căutarea unor reprezentanți. Datorită unui număr mic de femei în politica românească, reprezentarea este mult mai greu de înfăptuit, cât și promovarea intereselor de gen. Acestea fiind spuse, creșterea numărului de femei atât în Parlament cât și în Guvern va duce la trecerea pe agendă a unor probleme ce le privesc strict pe femei. Pentru a putea crea un sitem de reprezentare al intereselor de gen trebuie acționat și la nivelul partidelor. Acest lucru va duce la o reprezentare mai mare în domeniul politic, dar și o mai bună cunoaștere a intereselor de gen.

I.2.Dihotomia public-privat

Un lucru foarte important de menționat în acest capitol este existența unei dihotomii dintre spațiul public și spațiul privat. Pe de o parte spațiul public este văzut ca aparținând bărbaților deoarece cuprinde tot ce se află în afara gospodăriei, iar pe de altă parte spațiul privat este domeniul de activitate al femeii și cuprinde gospodăria. Spun că este important deoarece consider că de aici au început să apară diferențele între femei și bărbați.

Mihaela Miroiu spune în cartea ”Lexicon feminist” că odată ce femeile intră în acestă sferă privată, ele capătă roluri subordonate.

Bineînțeles că feminismul a contestat această dihotomie pornind de la ideea că ”ce este personal e politic”. Feministele au motivat această contestate spunând că din această cauză a separării publicului de privat s-a ajuns la foarte multe cazuri de violență și de abuzuri în familii și nu este chiar recomandat să lași, ca stat, un copil să crească într-o asemenea familie. Femeile au nevoie de drepturi și în spațiul privat pentru că altfel vor suferi foarte multe discriminări. Pe de altă parte feminismul marxist considera că această problemă a dispărut odată cu apariția comunismului deoarece acesta a dus la dispariția proprietății private și a familiei.

Alice Iancu spune în cartea ”Gen și putere” că atunci când spunem spațiu public spunem bărbat și când vorbim de spațiu privat ne referim la femeie. Asocierea femeilor cu sfera naturală poate fi explicată prin simplul fapt că femeile au fost înzestrate cu trăsături care le permit să procreeze. Munca casnică este asociată de către Alice Iancu cu o reprezentare scăzută a intereselor în plan politic și tot odată invizibilă în cadrul aceluiași plan .

Dintr-un studiu realizat de Nicolescu Valentin- Quintus, intitulat ” problematica de gen în gândirea naționalistă românească” reiese că politicienii atribuie și ei la rândul lor femeilor planul natural și cel privat.

Tot ce ține de munca casnică, îngrijirea copiilor etc. ține de spațiul privat, iar acesta este motivul pentru care nu există politici publice pe acest domeniu, deoarece se presupune că statul nu are acces în spațiul privat.

Am ales să dezvolt conceptul de spațiu privat, deoarece consider că este în legătură directă cu situația de subordonanță a femeilor și consider că dacă în acest spațiu al gospodăriei, așa cum i se mai spune, s-ar rezolva problemele cu care se confruntă femeile, lucrurile ar sta altfel și în spațiul public. Cu alte cuvinte consider că problemele de inegalitate pleacă de la acest spațiu privat al gospodăriei deoarece, așa cum spunea și Pasti în ”Ultima inegalitate”, gospodăria este mijlocul prin care apar diferențe de putere între sexe.

I.2.1.Spațiul privat-gospodăria

Termenul de gospodărie poate căpăta foarte multe sensuri. Gospodăria poate fi înțeleasă ca un spațiu al familiei , un spațiu al educației, deoarece în primii ani ai copilului părinții sunt cei care îi induc educația primară. Mai poate fi înțeleasă și ca un spațiu economic unde fiecare persoană încearcă să contribuie pentru un bine comun și pentu a o întreține. În această gospodăriei femeia și-a căpătat rolul de mamă și de persoană care se ocupă cu îngrijirea și menținerea locuinței.

În societatea de astăzi încă mai există ideea că femeia este cea care trebuie să facă mâncare în casă, să aibă grijă de copil, să spele, să calce. Această idee este argumentată foarte simplu: femeia se pricepe la toate cele enumerate mai sus mai bine decât bărbatul. Este foarte posibil ca în foarte multe gospodării această afirmație să fie adevărată. Există un motiv pentru care spun asta și anume că femeile au fost educate să fie bune la aceste lucruri, în timp ce bărbaților li s-a interzis dezvoltarea acestor competențe. Prin ceea ce am spus în acest paragraf vreau să evidențiez că femeile au fost crescute să fie inferioare bărbaților și că atâta timp cât nu va exista o modificare în procesul de socializare pentru ca atât femeile cât și bărbații să beneficieze de o educație cât de cât similară, femeile nu vor putea ieși din spațiul privat.

Atâta timp cât o femeie este educata să fie inferioară soțului și să fie conștientă de faptul ca nu ea este cea care va lua deciziile în familie, cum să ne așteptăm să ia inițiativa în domeniul politic? Dacă ea nu este obișnuită să ia decizii împreună cu bărbatul în propria gospodărie, cu atât mai puțin va veni să ia decizii în spațiul public. Motivul este simplu: nu a fost învățată să lupte să își facă auzită opinia și nu i s-a acordat dreptul la o părere. O persoană care a crescut crezând că rolul ei este de a fi supusă cuiva, nu va avea niciodată curajul să-și asume responsabilități în domeniul public.

În cartea ” A treia cale. Renașterea social-democrației”, Giddens prezintă un aspect care se referă la repartizarea egală a responsabilităților între bărbat și femeie atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Pentru ca acest lucru să se poată realiza, în domeniul public au trebuit câteva modificări, de exemplu crearea concediului de paternitate care oferă bărbaților aceleași beneficii pe care le au și femeile.

În familiile tradiționale românești se obișnuia ca odată ce femeia și bărbatul se căsătoreau, ei să se mute în casa lui. Bineînțeles că cel care lua decizii în acea gospodărie era bărbatul , partea dominantă a familiei, în timp ce partea dominată avea dreptul la exprimarea unei opinii, în mare parte considerată un simplu comentariu , nu foarte important sau de luat în considerare.

Este foarte adevărat că în ultimii ani femeile au reușit să-și găsească un loc în spațiul public, însă există în continuare o dominanță masculină. Pentru a putea spera la o modificare în acest sens avem nevoie și de o împărțire egală a responsabilităților ce țin strict de gospodărie.

I.3.Începuturile implicării femeilor în politica românească

În acest subcapitol m-am gândit să scriu despre cum au ajuns femeile să aibă drept de vot și care au fost primii pași în contactul femeilor cu domeniul politic.

În România, Eliza Popescu a fost prima care în anul 1898 a militat pentru obținerea dreptului de vot pentru femei, lupta femeilor pentru obținera dreptului de vot începând de dinainte de primul război mondial.

În Constituția din 1923, în art.6 alin.2 scria că ” legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Cu toate acestea nu au existat schimbări majote în ceea ce privește drepturile politice ale femeilor. În anul 1929 după foarte multe petiții trimise la Adunarea Deputaților și după lungi lupte ale militantelor pentru drepturile femeilor, a fost adoptată ”Legea pentru organizarea administrației publice locale”. Prin această lege femeile au primit drept de vot, dar doar la alegerile de la nivel local, și doar femeile care erau absolvente a învățământului secundar sau profesional, văduvele de război și funcționarele.

Datorită susținerii regelui Carol al II-lea și prin legea alegerilor parlamentare, în anul 1939, femeile au primit drept de vot la alegerile generale, dar și dreptul de a fi alese în Senat. Tot în același an vom avea și prima femeie senator. Acum femeile aveau drept de vot, dar apare altă problemă: ele nu aveau dreptul să fie alese în Adunarea Deputaților, lucru care se va întâmpla abia în 1948. Prin Constituția din 1952, art 83 ” femeia în Republica Populară Română are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale” și art 96 ”femeile au dreptul de a alege și de a fi alese în Marea Adunare Națională și în Sfaturile Populare la fel cu bărbații”.

Acum că femeile primiseră dreptul de a vota și de a fi votate, apare problema de schimbare a concepțiilor în societate deoarece nu numai percepțiile bărbaților trebuiau schimbate, ci și cele ale femeileor care până atunci au depins de soții lor și trebuiau să lupte cu neîncrederea în ele, acest lucru fiind destul de dificil

I.4.Relații de gen în comunism

După ce am arătat când au primit femeile drept de vot, care sunt diferențele între genuri și mai ales cum au apărut acestea, este timpul să vorbesc despre relațiile de gen în perioada comunistă, cum au fost femeile încurajate să muncească, dar și apariția dublei zile de muncă.

În comunism, când ne gândim la sistemul politic existent atunci, ne gândim la un sistem dominat de bărbați, unde nici nu se pune problema participării femeilor la putere. După revoluție, sistemul politic și sistemul instituțional au suferit modificări și astfel au devenit mai permisive la insistențele sistemelor occidentale.

Începând cu perioada comunistă, femeile au fost încurajate să muncească. Veniturile lor , chiar și în același domeniu de muncă, sunt mai mici decât ale bărbaților. Atunci când au copii statul le încurajează să renunțe pentru o perioadă la muncă pentru a avea grija și pentru a educa copilul. Acest lucru duce la mai puțini ani de activitate ducând la o pensie mai mică. Tot statul decide ca femeile să iasă la pensie mai devreme decât bărbatul. Până acum toate cele enumerate mai sus sunt decizii luate politic și nu de către femei. Pe de altă parte, prin faptul ca femeia ori este obligată să devină casnică, sau primește un salariu mai mic decât cel al bărbatului, ele nu reușesc niciodată să fie suficient de independente financiar încât să nu mai aibă nevoie de suportul bărbaților.

Femeile intră în vizorul politicii odată cu regimul comunist. Bineînțeles cele vizate erau femeile care aveau un rost în societate,muncitoare, care doreau să-și construiască o carieră. Însă această propagandă a egalității în domeniul politic s-a diminuat ajungându-se iar la ideea că femeia se identifică mai mult cu maternitatea decât cu luarea de decizii în politică. Bineînțeles că femeile au avut acces la politică atunci când implicațiile erau nule , când nu se putea adăuga ceva pe agenda politică și nu se puteau accesa resursele necesare pentru rezolvarea intereselor. Femeile în comunism nu gândeau pentru ele sau în interes propriu, ci partidul din care făceau parte le impunea deciziile. În comunism a existat ideea de egalitate a salariilor pentru femei și bărbați în același domeniu de lucru. Toți cetățenii români aveau datoria de a muncii, scuzate erau mamele cu copii mici și cei care nu erau apți pentru muncă. Prin acest lucru, teoretic, femeile își recăpătau independența din punct de vedere economic. Ceaușescu declara pe atunci că cetățenii nu trebuie tratați în funcție de gen, bărbați sau femei, ci după munca pe care o săvârșesc. Este adevărat că și pe atunci existau posturi mai importante care erau ocupate de bărbații și posturi mai puțin importante unde prodominau femeile.

Nu putem să vorbim foarte mult despre poltici de gen în comunism pentru că în acea vreme partidul era cel care decidea ce va fi trecut în agendă și ce nu, și din păcate problemele partidului nu coincideau cu problemele cetățenilor, cu atât mai puțin cu problemele cu care se confruntau femeile. Chiar dacă nu s-a reușit rezolvarea problemelor ce le privesc pe femei, regimul comunist a oferit acestora un început de emancipare prin simplul fapt că acum femeile nu mai purtau strict eticheta de mamă sau soție , ci purtau și eticheta profesiei lor. De menționat este faptul că în comunism puterea în relațiile de gen nu a fost redistribuită în favoarea femeilor, pentru a se ajunge la distribuție egală, ci a ajutat doar la diminuarea diferențelor. Asta a făcut ca dominația patriarhatului să continue și bărbatul să rămână cel care domină.

Femeile au un statut inferior în viața publică și au fost învățate să nu îi contrazică pe bărbați. Politica a fost pentru femei un domeniu greu de accesat deoarece acesta le-ar solicita foarte mult și ar pune monopol pe timpul lor, timp care, în cazul unei femei, se împarte la mai multe responsabilități. Pe de o parte dubla zi de muncă, principala problemă în acest caz, însă pe de altă parte bărbații, care au și ei contribuția lor. Interesul bărbaților este de a eimina competiția feminină.

În ceea ce privește educația, femeile au avut șansa de a recupera decalajul existent între cunoștințele dobândite de bărbați și cele dobândite de femei. Problema orientării femeilor către profesii cu salarii mai prost plătite a fost prezentă și în regimul comunist, așa cum am mai munționat. Cu toate că aveau acces la învățământ, teoretic erau plătite la fel ca și bărbații în același domeniu de activitate, aveau drept de vot, o mare problemă cu care se confruntau femeile în acele vremuri era dubla zi de muncă. Ziua dublă de muncă este specif deținută doar de partea feminină a familiei și este definită ca o dublă responsabilitate: pe de o parte ea trebuie să muncească, iar pe de altă parte trebuie să aibă grijă și de gospodărie și de copii. Prin această dublă zi de muncă femeile erau exploatate pe două planuri: unul public și unul privat. Exploatarea din planul public se desfășura la locul de muncă prin patriarhat , iar în planul privat era exploatată de către bărbat.

Perioada de tranziție a adus două elemente importante pentru stabilizarea balanței: restructurearea economică și socială și a oferit o portiță către egalitatea de gen. Prin restructurea economică și socială pe de o parte a scăzut numărul resurselor și a crescut gradul de dificultate în ceea ce privește obținerea lor, iar pe de altă parte s-a creat o cale de modificare a relațiilor dintre grupul femeilor și cel al bărbaților. Înainte de revoluție, în România era evitată orice fel de discuție despre discriminarea femeilor, iar după au fost reluate deoarece le interesau în mod direct pe femei. Cu toate aceastea, în perioada de tranziție au avut de pierdut ambele sexe. Totuși bărbații au fost aceia care au pierdut ceva mai mult, însă pe lângă acest inconvenient ei au reușit să atragă statul de partea lor, pe când femeile au fost îndrumate către piață.

O problemă cu care societatea românescă încă se mai luptă, într-un fel o moștenire a regimului comunist și din păcate accentuată și după ce acesta a picat, este diferența de venit, venit care a fost obținut prin aceleași surse ca și bărbații. Această diferență intră în categoria discriminărilor de gen deoarece prin ea se poate ajunge din nou la o dependență a femeilor. Spun asta deoarece având în vedere că salariile femeilor s-au dovedit a nu fi suficiente pentru a supraviețui, ele ajung să aibă nevoie de ajutor din partea bărbatului. Pentru a putea combate inegalitatea dintre femei și bărbați avem nevoie de politici de gen.

Din această cauza am ales ca următoarea parte din acest capitol să fie despre politicile de gen.

I.5.Politici de gen

Politicile de gen au fost create pentru a diminua diferențele dintre femei și bărbați și mai exact diferențele care duc la inegalități și pentru a reduce efectele patriarhatului.

În România este nevoie de politici de gen relevante care să ajute la schimbarea raporturilor de putere existente. Aceste politici nu trebuie doar să existe , ci trebuie valorificate în așa fel încât să ducă la găsirea unor condiții în care eliminarea patriarhatului poate fi posibilă.

În prezent, în România există politici de gen care încercă să reducă diferențele dintre femei și bărbați, și nu să rezolve situația discriminărilor. Politicile apărute pe diferența de gen trebuie în primul rând să elimine diferențele de venituri și dubla zi de muncă a femeilor și în al doilea rând să combată discriminările de gen. Cu toate acestea avem nevoie de presiunea internațională deoarece pentru clasa politică actuală este destul de problematică tema politicilor de gen. Acest aspect al implicării internaționale îl voi dezvolta în capitolul 2.

Vladimir Pasti spunea în ”Ultima inegalitate” că pentru a putea oferi femeilor mai multă putere trebuie în primul rând ca ele să fie dornice să o aibă. Există foarte multă presiune asupra bărbaților pentru a ceda puterea, doar că înainte de a cere așa ceva trebuie să ne gândim că poate în momentul de față nu au cui să o cedeze. Deși pentru mine această interpretare nu este una corectă deoarece bărbații nu ar trebui să fie nevoiți să cedeze puterea, ci doar o parte, iar cel mai important lucru ar fi ca ei să dorească să o împartă cu femeile.

Consider că statul este cel care ar trebui să vină cu stategii pentru a combate inegalitățile, însă femeile trebuie să se organizeze pentru a putea ajuta la îndeplinirea acestor strategii, pentru că așa cum am spus și mai sus, atâta timp cât femeile nu sunt pregătite să ia parte la putere împreună cu bărbații, inegalitățile vor rămâne, iar situația lor nu se va schimba.

Mihaela Miroiu afirma în lucrarea sa, ”Drumul către autonomie” că deși femeile au primit drept de vot, prezența lor la alegeri este într-un număr mai redus decât cea a bărbaților. Putem explica acest lucru prin lipsa de pe agenda partidelor a problemelor ce le interesează și le privesc doar pe ele. O altă explicație ar putea fi lipsa timpului liber pentru a putea aduna informațiile necesare formării unei păreri.

Pe de o parte femeile care reușesc să își croiască un loc în politică ajung să se adapteze mentalității patriarhale pentru că alternativa ar fi desconsiderarea și eliminarea treptată din acest domeniu. Ideea de eliminare a femeilor participante la politică poate proveni și din cauza felului în care ele văd lucrurile, complet diferit de viziunea bărbaților. Ele, în primul rând se vor axa pe politici care au foarte mare legătură cu familia, copii și nu în utimul rând prezintă un interes mai mare pentru egalitatea de gen. Pe de altă parte apartenența unei femei la un partid politic este posibilă numai în situația în care aceasta este de acord cu agenda politică a partidului respectiv. Având în vedere că problemele dintre femei și bărbați se rezumă la împărțirea puterii, asta denotă că problemele sunt de natură politică și că numai cu ajutorul acesteia cele două grupuri sociale își vor putea rezolva diferențele. Pentru a putea câștiga un grad de putere mai ridicat, femeile trebuie să își construiască interesele într-o manieră politică. Până în acest moment, acest lucru a fost dificil de realizat deoarece în România nu există o mișcare de masă a femeilor.

În interiorul partidelor există o agendă feministă, însă această agendă iese la lumină doar atunci când acel partid are nevoie să câștige voturile venite de la partea feminină. În România social democrații au fost cei care au atins probleme de interes feminist, lucru pe care nu îl pot spune despre liberali.

Nu o să putem avea politici care să se axeze pe interesele femeilor, deoarece a fost dovedit, așa cum menționează și Oana Băluță, că interesele celor două sexe nu coincid și ”femeile și bărbații au o agendă diferită”. Așa cum am mai menționat și o să mai menționez în acest capitol, femeile sunt singurele care se pot ajuta. Pentru ca problemele ce le afectează doar pe ele să apară în agenda publică trebuie în primul rând să putem înțelege că publicul este împărțit în femei și bărbați, nu doar bărbați. În al doilea rând, avem nevoie de o reprezentare mult mai mare în politica românească, avem nevoie de femei capabile să lupte pentru alte femei, nu doar să stea în umbra bărbaților.

Toate politicile care duc la ameliorarea problemelor de violență, abuz, cu care se confruntă o femeie, nu sunt politici care ajută la emanciparea acestora, ci mai degrabă sunt văzute ca politici de protecție. Este adevărat că ele repreznintă un pas important către emancipare, însă nu suficient cât să scoată femeile de pe pozițiile de inferioritate.

O problemă care ”ajută” la menținerea femeilor pe o poziție inferioară bărbaților și de care toate femeile se lovesc la un moment dat în viață apare atunci când se hotărăsc să aibă un copil. O numesc problemă pentru că în acest caz ele sunt cele care renunță la locul de muncă pentru a se ocupa de educația și creșterea copilului.Pentru a diminua această problemă, în 1999, în România, a fost creată legea privind acordarea concediului parental. Aceasta presupune o distibuție egală a responsabilităților în rândul părinților. Prin această lege tatăl este încurajat să ia parte la creșterea copilului.

Guvernul României a încercat să elimine orice tip de discriminare prin Planul național de Acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați, aprobat în anul 2000. În acest Plan sunt conturate ideile conform cărora femeilor ar trebui să li se ofere dreptul de a participa în parteneriat cu bărbații la viața socială, economică și politică.

I.6.Patriarhatul

Vreau să aduc în discuție și problema patriarhatului deoarece o condier importantă pentru acest capitol și în același timp pentru că patriarhatul este problema cu care se luptă feminismul în încercarea de a-l diminua.

După cum bine știm, societatea românească este una patriarhală, o societate unde bărbații au mai multă putere decât femeile. Există o presiune internațională care luptă împotriva patriarhatului, pentru egalitatea de gen, și anume Uniunea Europeană.

O să încep prin a defini acest concept. Definiția pe care o voi folosi în această lucrare este definiția dată de Mihaela Miroiu în ”Lexicon feminist”, și anume patriarhatul văzut ca o autoritate superioară a bărbaților atât în gospodăria proprie cât și în societate. Cu alte cuvinte prin patriarhat înțelegem dominația masculuină.

Feminsimul încearcă să combată această forma clasică de patriarhat deoarece patriarhatul oferă femeilor roluri secundare. Pentru a explica cele spuse mai sus mă voi lega de situația femeilor, așa cum era ea înainte de primirea dreptului de vot. În acea vreme femeile erau supuse bărbaților din toate punctele de vedere și cel mai bine putem studia acest lucru în domeniul privat. În familiile cu mulți copii, de ambele sexe, băieții erau trimiși să învețe să se specializeze în diferite domenii, iar fetele erau cele care rămâneau acasă cu mamele pentru a ajuta la întreținerea gospodăriei. O altă motivare a faptului că fetele căpătau doar o educație primară este că ele trebuiau să stea pe lângă mamă să învețe treburile gospodărești pentru ca mai apoi să se căsătorească și să extindă dominația patriarhatului prin apariția urmașilor.

Patriarhatul a început a fi contestat la sfârșitul secolului XIX, iar asta a dus la o mai bună situație în ceea ce privește femeile, începând să capete anumite drepturi, cum ar fi dreptul la vot, dreptul de a deține o proprietate, dreptul de a participa la adunările politice, și astfel modificându-și statutul.

Feministele își propun să scoată din gândirea atât a femeilor cât și a bărbaților conceptul de patriarhat și să instaureze o lume liberă, fără dominare de gen.

În continuare o să vorbesc despre feminism deoarece acesta este o reacție la adresa patriarhatului și luptă pentru drepturile femeilor.

I.7.Feminismul

Am ales să vorbesc despre feminism deoarece feminismul este o reacție la adresa patriarhatului și urmărește ca femeile să fie tratate la fel ca bărbații, dar și pentru că feminismul poate fi înțeles ca un angajament politic prin care se poate obține un parteneriat de gen. Cu alte cuvinde o feministă sau un feminist luptă pentru drepturile femeilor în societate. Feminismul a apărut ca o măsură de apărate a femeilor de misoginism și sexism.

Vreau să fac o scurtă introducere despre problemele cu care s-au confruntat și încă se mai confruntă femeile din România. Femeile sunt dominate și constrânse de bărbați doar pentru simplul fapt că s-au născut femei. Pentru a putea combate această domininație masculină, feministele au considerat necesară apariția unor politici de gen pentru a putea elimina aceste inegalități. Avem pe de o parte feministele valului I care au reușit să obțină egalitate în drepturi și feminsitele valului II care au reușit să adauge noi drepturi în rândul celor deja existente, intrarea pe piața muncii ”masculine” și plată egală la muncă egală.

Relațiile de gen între femei și bărbați sunt construite în așa fel încât femeia să fie cea neîndreptățită. Este ușor de explicat de ce se întâmplă acest lucru. Trăim într-o societate patriarhală, prin urmare toate deciziile politice luate favorizează bărbații. Pentru a putea ameliora această nedreptate făcută femeilor trebuie să se facă o schimbare la nivel politic.

Termenul ”feminism” a fost asociat de-a lungul istorie și cu emanciparea. Emanciparea grupului femeilor și renunțarea la a mai fi inferioare bărbaților. Această diferență creată de patriarhat este văzută ca o nedreptate socială la adresa femeilor. În România, în perioada post-comunistă feminismul era văzut ca fiind ceva negativ și toate astea datorită ignoranței populației care nu voia să îi înțeleagă sensul și scopul. Datorită feminismului au început să fie recunoscute drepturile femeilor.

Până în momentul în care femeile au devenit subiect de discuție în politica românească, toate politicile și deciziile luate au fost inspirate din gândirea masculină. Asta înseamnă că au fost create în așa fel încât să servească nevoilor bărbaților. Feminismul a adus în atenția gânditorilor care se ocupă cu scrierea acestor politici experiențe care le marcheză strict pe femei. Aceste exepriențe specifice femeilor sunt acele caracteristici și trăiri ce le au doar femeile: sarcina, nașterea, menopauza, alăptarea.

Toate deciziile ce au fost luate de-a lungul istoriei referitoare la naștere și la interzicerea avorturilor au fost luate de către bărbați. Cu alte cuvinte viața unei femei și decizia care în mod normal ar trebui să îi aparțină deoarece aici este vorba despre corpul ei și despre facultățile ei reproductive, stă în mâna bărbatului care nu are cunoștință de cauză, ci doar puterea de a decide. Datorită acestor ”calități” ale femeii, bărbații au decis că este mai normal ca femeia să stea să aibă grijă de copil și să nu ia parte la domeniul politic. Mihaela Miroiu spune în lucrarea sa, ”Drumul către autonomie” că la nivel politic conduc cei raționali, cei care au minte. La nivelul familiei, femeia este condusă de bărbat pentru că se presupune, mergând după același raționament, că bărbații sunt cei raționali, iar femeile nu sau oricum mai puțin raționale ca bărbații.

În România, din păcate, feminsimul nu a reușit să-și impună teoriile în agenda politică, ci doar în societatea civilă care, însă nu deține momentan tot ce îi trebuie pentru a putea mobiliza puterea politică.

În continuare o să prezint cele trei valuri ale feminismului și o să precizez cu ce a ajutat fiecare val emanciparea femeilor.

I.7.1.Feminismul valului I

Feminismul valului I s-a axat foarte mult pe ideea de statut juridic egal între femei și bărbați, egalitate în drepturi.

Mary Wollstonecraft spunea în ”A Vindiction of the Rights of Woman” că femeile trebuie să devină cetățeni raționali și pentru asta trebuie să aibă dreptul de a primi o educație la fel ca și bărbații. Aveau nevoie de educație pentru a putea obține un loc de mucă în orice domeniu. O problema a valului I a fost că nu a inclus și lupta pentru persoanele de culoare.

Având în vedere ca în perioada primului Război Mondial femeile au fost cele care au preluat domeniul economic și au demonstrat că se pot descurca la fel de bine ca și bărbații, acest lucru a fost folosit ca argument pentru a obține femeilor drepturi politice, mai specific dreptul la vot.

În România, înainte de comunism populația țării era într-un procent foarte mare, țărănească. Asta înseamnă că apariția și dezvoltarea unei teorii feministe era foarte greu de realizat. În societate românească femeile erau scavele bărbaților și nu putea să ia decizii fără consimțământul și știrea acestora. Cu alte cuvinte drepturile lor civile și politice nu existau. Erau dependente de bărbați din toate punctele de vedere.

În 1896 Liga Femeilor Române de la Iași cere ca femeile măritate să aibă dreptul să-și administreze singure averea și ca bărbații să fie obligați să-și recunoască copii, iar mamele să nu mai fie nevoite să îi crească singure. Însă cerearea Ligii nu a fost ascultată. În acea perioadă femeile nu aveau drept de vot, iar după ce a fost scrisă Constituția, în 1923, politicienii momentului spuneau că acesta este un aspect care trebuie luat în considerare și că acest drept va fi acordat în cele din urmă. Femeile primesc drept de vot 6 ani mai târziu, însâ doar la nivelul comunei, adică la alegerile locale.

I.7.2.Feminismul valului II

Feminismul valului I a obținut o egalitate formală. Prin valul II se pune întrebarea: de ce dacă avem o egalitate formală, încă mai există diferențe vizibile de putere între cele două sexe? O altă întrebare regăsită în lucrarea Simonei Beauvoir ”Al doilea sex” a fost dacă nu cumva femeile trebuie să devină bărbați pentru a ajunge să fie considerate egale cu aceștia.

Dacă feminismul valului I s-a axat pe egalitate, tematica valului II a fost diferența și eliberarea. Feminismul valului doi a adus foarte multe beneficii în rândul femeilor: controlul reproducerii de către femei, plată egală în aceleși domenii de activitate, accesul la profesii ce până atunci erau considerate masculine, cum ar fi armata, politica, prevederi împotriva violenței, a violului, a hărțuirii sexuale. Pe lângă toate aceste, odată cu feminismul valului II au fost introduse studiile de gen în universități. Feminismul valului II observă că egalitatea în fața legii între femei și bărbați este doar teoretică deoarece șansele lor nu sunt egale, femeile fiind marginalizate în toate domeniile: social, economic și politic. De aici rezultă că între femei și bărbați nu există un parteneriat, ci doar o relație de subordonare a femeilor.

În România acest val nu s-a putut dezvolta în același timp ca în alte state . Un motiv ar putea fi comunismul deoarece acesta avea o părere împărțită: pe de o parte sprijinea, iar pe de alta oprima.Un foarte mare progres obținut cu ajutorul feminismului valului II a fost reconsiderarea conceptelor public și privat și s-a luptat foarte mult pentru a se ajunge la o egalitate de facto și nu doar una formală.

I.7.3.Feminismul valului III

Elizabeth Grosz spunea în ”The in(ter)vention of Feminist Knowledge” că acest al treilea val este unul au autonomiei care se deosebește de celelalte prin faptul că nu se limitează doar la dominația masculină Acesta nu se mai axează pe diferențele între bărbați și femei, ci pe diferențele între femeile aflate în contexte sociale și politice diferite. Încurajează femeile să devină autonome și să caute să se afirme în diferite situații. Aici problema se pune în felul următor: femeile se luptă pentru a căpăta drepturi egale cu ale bărbaților, dar în același timp se luptă și între ele pentru a ajunge la un numitor comun, pentru a putea lua parte la activitatea politică.

După cum bine știm, feminismul valului I și II s-a axat mai mult pe femeile albe din clasa de mijloc și nu atăt de mult pe cele de culoare sau cele sărace. Feminismul valului III vine și încearcă să amelioreze acest lucru și încearcă să reprezinte și femeile de culoare și pe cele cu o poziție materială mai slabă. Cu alte cuvinte așa cum spunea și Mihaela Miroiu, feminismul valului III și-a propus să fie policentric.

Un alt aspect de pe agenda valului III a fost să încurajeze femeile, să le facă să dorească să se autoafirme și să depășească starea de simplă victimă. Acest tip de feminism nu vrea să mai vadă femeia victimizându-se, ci vrea să îi ofere putere. Fiind un tip de feminism global, face posibilă împărtășirea experiențelor la nivel internțional, iar un alt beneficiu este agenda politică internațională pe care a creat-o.

În România, în ceea ce privește domeniul politic, feminismul valului III nu prea s-a regăsit și nici nu a venit cu propuneri pentru combaterea discriminării, a violenței împotriva femeilor deoarece la noi în țară până să apară presiunile din partea Uniunii Europene, egalitatea de gen nu era o prioritate.

.

I.8.Liberalismul ”salvatorul” feminismului

Feminismul liberal consideră că inegalitatea dintre femei și bărbați se datorează cutumelor/tradițiilor, dar și prejudecăților.

Am ales să scriu despre feminismul liberal deoarece Mihaela Miroiu în ”Drumul către autonomie” susține că avem neapărată nevoie de feminismul liberal pentru a putea vorbi de o autonomie a femeilor, și spune acest lucru deoarece acesta luptă pentru obținerea de drepturi egale între femei și bărbați.

Încep prin a spune că în centrul liberalismului sunt poziționate drepturile omului. Din punct de vedere liberal, statul trebuie să asigure indivizilor liberatea necesară pentru s-și putea exercita drepturile fundamentale: viața, proprietatea și căutarea fericirii. Un aspect foarte important adus în discuție de către liberalism a fost ideea conform căreia libertatea unui individ nu trebuie să împiedice alți oamnei să fie liberi.

John Stuart Mill era de părere că atât femeile cât și bărbații sunt posesori de rațiune și din această cauză amândoi sunt capabili să-și urmărească scopurile, să se autoguverneze și să fie autonomi și tocmai din acest motiv femeile nu ar trebui să fie considerate mai puțin capabile să ia parte la viața politică. Singurele motive pentru care femeile nu sunt văzute la fel ca bărbații sunt cele ce țin de tradiție.

Tot prin argumente liberale s-au obținut și dreptul la avort, restrângerea sexismului în instituții și media și asistența pentru creșterea copiilor.

Feminismul liberal a fost o teorie politică care a pus mai mult accentul pe modul în care femeile pot depășii obstacolele și nu așa de mult pe construirea unei imagini de victimă a femeii. Pentru a putea înțelege mai bine de ce acest tip de fiminism, voi enumera câteva dintre caracteristicile de bază ale liberaismului. În primul rând liberaliștii sunt de părere că indivizii sunt liberi și raționali. Raționalitatea, la nivel politic este necesară pentru a rezolva conflictele într-un mod pașnic. Pe de altă parte, Rousseau, în contractul social spunea că pentru a exercita libertatea ai nevoie de rațiune.

În al doilea rând ei consideră că drepturile omului sunt universale, punând accentul mai mult pe drepturile politice ale cetățenilor. În al treilea rând liberaliștii cred în egalitatea dintre oameni. La Locke, Hobbes și Rousseau toți oamenii aflați în starea inițială erau egali. În al patrulea rând principiul fundamental este acela că fiecare individ dintr-o societate trebuie tratat la fel, judecat la fel și condus la fel ca și ceilalți și toată lumea trebuie să respecte Constituția deoarece ea reprezintă legea supremă a unui stat.

După enumerarea caracteristicilor de mai sus pot să afirm că liberalismul poate ajuta la realizarea multor scopuri feministe. Prin argumente liberale s-a ajuns la obținerea anumitor drepturi, cum ar fi: dreptul la avort și contracepție, legi împotriva prostituției, dreptul la asistență pentru creșterea copiilor.

I.9.Femeia în politica românească

În acest subcapitol vreau să arăt care sunt problemele pe care le întâlnesc femeile în politica din România și ce a dus la această diferență de gen. Pentru a face acest lucru o să mă folosesc de perspectiva mai multor autori, dar în principal de cea a Mihaelei Miroiu.

Foarte mult timp femeile au avut un singur rol de jucat în domeniul politic și anume, să stea în dreapta bărbatului. Situația trebuia la un momentdat să se schimbe și femeile să ajungă să aibă un rol în politica din România. Din păcate spațiul politic românesc, care în momentul de față se află într-o etapă de tranziție, poate fi explicat printr-o ”deteriorare a relațiilor de gen”. Atunci când spune deteriorarea relațiilor de gen, Alice Iancu face referință la accesul dificil al femeilor la pozițiile de putere.

Pentru ca femeile din România să se poată bucura de relații sociale echilibrate la nivel decizional trebuie ca mai întâi să fie studiate cauzele apariției acestui dezechilibru, iar apoi trebuie neapărat să se lucreze la schimbarea menatlitățior la nivel colectiv.

În primul rând o să încep prin a spune că femeilor li s-a întipărit în minte încă de când erau mici că ele nu ar fi competente să dețină puterea deoarece nu ar sti ce să facă cu ea. Lucru care din păcate este adevărat deoarece ele au fost crescute pentru a fi bune fiice, apoi neveste și nu în ultimul rând mame. Bineînțeles acum lucruriele din fericire nu mai stau așa, cel puțin în mediul urban, unde femeile vor să își creeze un nume, o carieră și să fie independente. Cu toate astea, ele nu sunt încă obișnuite să dețină putere politică, iar atunci când reușesc să o aibă nu știu cum să se folosească de ea pentru a se ajuta pe sine.

Femeile sunt devalorizate în societatea de astăzi deoarece, conform spuselor autoarei Alice Iancu, nu li se oferă șansa de a obține poziții cu putere de decizie și aici face referire în special la domeniul politic. Originea acestei devalorizări nu poate fi identificată, dar ar avea mare legătură cu separarea public/privat și asocierea femeior cu sfera naturală.

Din punctul meu de vedere, atunci când vorbim despre o reperezentare echilibrată în politică ne gândim la două motive pentru care acest lucru ar trebui să se întâmple. În primul rând femeile în România reprezintă mai mult de jumătate din populație și totuși sunt subreprezentate în politică, iar în al doilea rând femeile au interese și nevoi diferite de cele ale bărbaților care sunt într-o oarecare măsură ignorate într-un domeniu politic domniat de bărbați. Este posibil ca această diferență de reprezentare în politica Românească să fie și din cauză că regulile de reprezentare politică au fost stabilite din punctul de vedere al unor standarde masculine.

De-a lungul anilor au fost sesizate creșteri ale numărului de femei în domeniul politic, dar nu semnificative. Prin anii 2004 sfera politică era considerată nepotrivită pentru femei deoarece este văzută ca fiind coruptă și murdară, bine acestea fiind spuse nu cred că în prezent lucrurile stau altfel, iar sfera politică este vazută în continuare de mulți ca fiind coruptă și de ce nu și murdară.

O problemă cu care consider că se confruntă femeile dornice de a intra în politică este aceea că se ghidează după modele masculine ceea ce înseamnă că nu își susțin propria cauză și în continuare există lipsa politicilor publice din punct de vedere feminist. Problemele ce le privesc în special pe femei nu se găsesc pe agenda publică și din această cauză nu pot fi create politici publice pentru a le rezolva. De aici putem trage concluzia că aceste ”probleme ale femeilor” nu sunt suficient de importante nici măcar pentru a ajunge în agendă și pentru a fi discutate.

În Barometrul de gen 2000, 68% considerau că femeile nu mai dispun de timpul necesar implicării în viața publică deoarece sunt prea ocupate cu treburile gospodărești. Probabil și acesta este un motiv pentru care nu găsim un număr de femei direct proporțional cu numărul de bărbați în politica din România. Pe de altă parte accesul femeilor în politică este influențat de intrarea lor pe piața muncii și de poziția pe care o ocupă, poziție care este afectată de cantitatea de muncă pe care o are de făcut acasă. Problema aici este puțin mai complicată și spun asta deoarece femeile spun despre femeile implicate în politică, că acest lucru este foarte bine, însă apare întrebarea când au timp. Această întrebare este una pertinentă având în vedere că foarte multe femei din România se luptă cu dubla zi de muncă, acest lucru ducând la inexistența timpului liber pentru ele. Faptul că o femeie dorește și cel mai important reușește să obțină o funcție în politică ridică pentru celelalte această dilemă: când mai are timp să se ocupe de gospodărie? Știm cu toții că domeniul politic este considerat potrivit, strict pentru bărbați și asta pentru că presupune să ai timp, să deți resurse financiare și să ai un caracter puternic, iar toate aceste caracteristici au fost plasate bărbaților.

Privind dintr-un alt punct de vedere, atâta timp cât populația nu își schimbă mentalitatea tradițională, cum că bărbații sunt mult mai potriviți în poziții de conducere, accesul femeilor la posturi în plan politic va rămâne la stadiul de dorință.

Revenind la problema intereselor diferite sunt de acord cu o afirmație făcută de Oana Băluță în cartea ”Gen și putere”, conform căreia interesele se bazează pe experiența de viață, de aici trag următoarea concluzie: atâta timp cât bărbații sunt majoritari în politică, deciziile luate de grupul masculin se vor concentra pe rezolvarea problemelor care nu sunt specifice femeilor, dar este adevărat că pot rezolva probleme care să procupe ambele tabere. Este normal din anumite puncte de vedere să existe diferențe între femei și bărbați. Este adevărat că fiecare are viziuni diferite și va folosi puterea diferit. De exemplu femeile trăiesc experiențele diferit de cum le trăiesc bărbații, iar asta însemnă că și perspectiva puterii va fi diferită.

Cum putem să soluționăm această problemă? În primul rând trebuie să găsim o modalitate de a separa spațiul public de cel privat sau să apară o relație de interdependență public/privat. Interdependența poate să fie realizată prin politici publice. Fără aceasta accesul femeilor în politică este și va rămâne problematic și foarte puțin probabil și chiar dacă se întâmplă să reușească, problema tot nu dispare, ele în continuare vor fi văzute la fel, inferioare bărbaților. De exemplu femeile care încearcă să ia parte la jocul de putere din politica românească sunt de cele mai multe ori marginalizate și izolate față de exercitarea puterii.

Este clar că în România vorbim de o subreprezentare a femeilor în politică cât și de o slabă participare la viața politică a femeilor. Nu este suficient să crească numărul femeilor în politică pentru a putea rezolva probleme cu care acestea se confruntă și le privesc doar pe ele, dar este necesar. Acest lucru ar duce la o schimbare a discuției de abordare a problemelor.

Așa cum am mai spus, creșterea numerică a femeilor nu poate să rezolve problema reprezentării intereselor deoarece în momentul de față femeile care ar reuși să ia parte la luarea de decizii se ghidează după modelele comportamentale masculine. Însă prezența femeilor ca reprezentanți politici ar încuraja femeile și nu numai, să renunțe la anumite bariere tradiționale. De aici ar rezulta un puternic impact deoarece societatea nu va mai considera domeniul politic a fi un teritoriu al bărbaților.

Atât femeile cât și bărbații sunt conștienți că această problemă a egalității de șanse ar trebui să se regăsească pe agenda publică, și cu toate acestea problematica este ușor abandonată într-un colț deoarece se pare că alte probleme sunt mai importante. În 2006, atunci când a fost publicată cartea ” Gen și putere. Partea leului în politica românească” , autorii Mihai albu și Cristina Mocanu considerau necesar crearea unor studii prin care să se prezinte avantajele includerii dimensiunii de gen în activitatea instituțiilor publice.

În 2010 Guvernul României a dat o hotărâre prin care a fost aprobată Strategia națională pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați și Planul pentru implementarea acestei Strategii. Scopul Strategiei era să promoveze principiul egalității de șanse la nivelul procesului decizional. Prin acest principiu se dorea participarea egală atât a femeilor cât și a bărbaților la toate nivelurile de luare a deciziilor. Chiar dacă s-a încercat formularea de politici care să ajute la atingerea unei egalități, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de-a lungul anilor. Participarea femeilor în poziții de luare a deciziilor nu este cu mult mai vizibilă decât era înainte de formularea acestor politici.

Faptul că femeile au ajuns să fie reprezentate în politica Românească se datorează organizațiilor internaționale care au făcut presiuni asupra redistribuirii puterii după căderea regimului comunist. Mihaela Miroiu spunea în cartea ” Drumul către autonomie” că femeile din România pentru a putea ajunge să se bucure de emancipare, trebuie să se inspire din Occident. Tot ea este cea care folosește termenul de feminsim room-service, înțesles ca ”impunerea unei legislații sensibile la problematica de gen din țările central și est-europene prin autoritatea unui actor politic internațional”. Cu alte cuvinte, avem nevoie de un actor politic internațional care să impună modificări în problematica de gen. În cazul României, UE este actorul internațional care a pus condiția existenței politicilor de gen în țara noastră, și asta pentru a i se putea aproba cererea de aderare.

I.10.Cote de gen

În Raportul privind Diferențele de Gen din 2010, elaborat de Forumul Economic Mondial, România se afla pe locul 109 din 134 de țări, în ceea ce privește puterea femeilor în politică (political empowerment), ajungând să fie întrecută chiar și de țări musulmane cum ar fi Siria, Maroc,Turcia.

Am introdus această parte a cotelor de gen deoarece ele sunt relevante pentru a putea stabili un anumit număr de femei și de bărbați care trebuie să participe la alegeri și au rolul de a crește reprezentarea femeilor în politică. Se folosește forma cote de gen, o formă neutră, pentru a nu exista o dominanță a unui sex fată de celălalt. Având în vedere că nu există un start egal pentru femei și bărbați la alegeri, a fost nevoie de un impusl oferit de aceste cote de gen. Acestea sunt o formă prin care un stat admite că are nevoie de ceva care să ajute la combaterea discriminăii și a altor probleme care fac ca femeilor să le fie greu să obțină puterea politică. Cu alte cuvinte cotele de gen sunt folosite pentru a ajuta femeile să depășească anumite probleme cu care se confruntă în procesul electoral. Prin sistemul cotelor de gen se dorește o reprezentare egală între femei și bărbați, iar țările aleg să implementeze cotele de gen deoarece pot ajunge la ea într-o manieră mai rapidă și așa cum spunea și Drude Dahlerup acestea sunt văzute ca o pedală de accelerație pentru a atinge egalitatea în reprezentare între genuri.

Cotele de gen sunt de trei tipuri: impuse prin lege elctorală sau constituție, sunt procente propuse de partide tocmai pentru a respecta egalitatea de gen și mai sunt prezene și sub formă de locuri rezervate adică un anumit număr de locuri din Parlament care sunt destinate femeilor. În România idee de locuri rezervate o întâlnim pentru minoritățile etnice și nu pentru femei.

Un număr suficient de mare de țări din toată lumea cum ar fi Belgia, Polonia, Franța, Argentina, Brazilia au introdus cotele de gen fie în Constituție sau în legea electorală, iar în țări din Asia respectiv Africa au ales să adopte locurile rezervate pentru femei. Bineînțeles că există și țări care nu au adoptat cotele de gen prin metodele enunțate mai sus, dar totuși au cote de gen în cadrul partidelor politice. În România, PSD-ul și PD-L-ul au ales să introducă cote de gen atunci când desemnează candidații la alegeri, din păcate însă, acest lucru nu a fost respectat.

I.10.1. Cote de gen în PSD

PSD a fost primul partid din România care a adus vorba de cotele de gen, în 2001, însă au fost luate în considerare ca simple propuneri și nu existau sancțiuni în cazul în care nu erau respectate. Acest ucru s-a schimbat în 2010 când în Statutul partidului la art. 43, alin. 3 scria că ” în organele de conducere ale partidului de la toate nivelurile se recomandă reprezentarea unui număr de femei, tineri și pensionari, proporțional cu ponderea lor în partid, respectiv 30% pentru femei din numărul total al acestora”.

Distriburea mandatelor pe partide a femeilor la alegerile pentru Parlament din 2008

Camera deputaților

Senat

Din aceste tabele de mai sus reiese că femeile din partidele PSD+PC au câștigat cele mai multe mandate în Parlament la alegerile din anul 2008, respectiv 14 femei în Camera Deputaților și 4 în Senat.

De-a lungul anilor, PSD a fost partidul cu cel mai mare număr de femei în Parlament și Guvern, cu toate acestea nu au existat încercări de a implementa cotele de gen în legislație. Președinții PSD, Mircea Geoană și Adrian Năstase au susținut cotele minimale pentru femei, chiar dacă nu le-au pus niciodată în practică. Singurul președinte al PSD-ului care a fost împotriva cotelor de gen a fost Victor Ponta, motivând că el consideră că femeile trebuiesc promovate pe alte criterii și nu numai prin faptul că sunt femei.

I.10.2.Cote de gen în PD-L

În actualul statut al PD-L scrie ca trebuie să se țină cont de o reprezentare a femilor de minim 30%, în toate activitățile partidului. Această prevederea nu a fost însă luată în calcul nici la alegerile locale, nici la cele parlamentare. La alegerile pentru Parlamentul României, în anul 2008, PD-L a propus pentru Camera Deputaților 38 de femei, reprezentând un procent de 12% din totalul candidaților PD-L, iar pentru Senat au fost propuse 9 femei dintr-un total de 137 de candidați PD-L. Totuși PD-L a avut câteva femei cu poziții foarte bune în politică și anume: Roberta Anastase ca președinte a Camerei Deputaților în 2008, Elena Udrea din 2009 până în 2012 a fost ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului și Anca Boagiu care în anul 2000 a fost aleasă ministru al Transporturilor.

În anul 2010, Sulfina Barbu împreună cu Andreea Paul Vass au susținut o campanie de promovare a ideii introducerii cotelor de gen, campanie pe care colegii bărbați din partid au ales să o evite.

I.11.Concluzii

Consider că femeilor din România, în perioada de dinainte de aderarea la UE, nu li s-au oferit suficiente șanse de afirmare în domeniile care se considerau a fi ale bărbaților. Așa cum am scris și la începutul capitolului, cred că aceste inegalități între femei și bărbați au pornit de la separarea spațiului public de cel privat, lucru care a dus la accentuarea diferențelor dintre cele două genuri. În domeniul politic femeile sunt subreprezentate, deși reprezintă jumătate din populația tării, lucru care trebuie să se schimbe. La un moment dat a apărut ideea că implementarea unor cote de gen poate rezolva această problemă a subreprezentării. Este adevărat că în România s-a încercat implementarea cotelor de gen de către unele partide, dar acest lucru a rămas doar la stadiul de intenție.

În încheiere vreau să spun că femeile din România suferă de tratament inegal spre deosebire de bărbați, iar prin acest prim capitol am vrut să evidențiez cauzele și să arăt de ce această inegalitate persistă și cum au încercat feministele să lupte pentru egalitatea de gen.

CAPITOLUL II: Europenizarea României

În acest capitol vreau să explic procesul de europenizare și efectele acestuia asupra egalității de gen din România.

În primul rând o să încep prin a arăta cum a apărut Uniunea Europeană și cum ajută ea la dezvoltarea procesului de europenizare. Următorul pas este de a arăta când a aderat România la UE și care au fost condițiile pe care a trebuit să le îndeplinească, iar în ultima parte din acest capitol vreau să ating subiectul lucrării mele și anume cum a afectat procesul de europenizare schimbarea percepției asupra diferențelor de gen. O să prezint modul în care egalitatea între femei și bărbați apare în România și câteva acorduri care ating problema egalității de gen în UE.

II.1. Uniunea Europeană: noțiuni introductive

Primul Război Mondial a pornit de la un conflict între europeni și din acestă cauză a rezultat nevoia găsirii unei soluții pentru pace în Europa,lucru care se întâmplă după terminarea războiului, când încep să fie concepute tot felul de proiecte pentru soluționarea acestei probleme: Uniunea Paneuropeană care este cel mai vechi proiect de unificare europeană, Mișcarea Federalistă Europeană- o reacție la nazism și fascism și Mișcarea Europeană înțeleasă ca ideea de unitate a statelor europene.

Cu toate acestea, Comunitatea Europeană a început să prindă formă după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, iar prin Tratatul de la Maastricht în 1992, Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană. Odată cu UE apare ideea de regionalizare și anume ideea de cooperare între statele europene. Liliana Popescu a definit Uniunea Europeană ca ”proces de regionalizare cu puternice componente economice , dar și politice”. Conform acestei definiții, UE cuprinde atât o dimensiune politică, cât și una economică. Integrarea politică se referă la cât de mult sunt dispuse statele să cedeze suveranitate sau să o impartă cu celelalte state membre, iar cea economică se referă la eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe economii.

Am ales să amintesc și despre Tratatul Uniunii Europene (TUE), care în 1992 stabilește înființarea Uniunii Europene și îi oferă trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă și de SecuritateComună și Justiția și Afacerile Interne. Tot datorită acestui tratat a apărut și Uniunea Economică și Monetară, însă pentru ca aceasta să poată exista trebuie înainte să se îndeplinească trei pași: liberalizarea circulației capitalurilor, convergența economiilor care se realizează prin reducerea inflației, a ratei dobânzilor și fluctuațiile schimbului valutar și crearea monedei unice.

Am ajuns în punctul în care consider că este necesar să definesc UE și să spun care sunt condițiile de aderare. Uniunea Europeană poate fi definită ca o entitate care influențează atât statele membre cât și pe cele care nu au aderat încă și transformă sistemele de guvernare existente. Statele care doresc să intre în această uniune, trebuie în primul rând să îndeplinească standardele UE, iar în al doilea rând să se adapteze la modelele deja existente. În 1993 au fost definite criteriile aderării, iar statul dornic să facă parte din această uniune trebuie să fie: stat democratic, stat de drept, trebuie să respecte drepturile omului, dar și drepturile minorităților, trebuie să fie stat cu economie de piață funcțională și să aibă capacitate de a face față presiunilor pieței unice, să-și asume rolul de membru, să respecte acquis-ul comunitar, scopurile politice, economice și de uniune monetară ale UE.

Asta nu înseamnă că aderarea la Uniunea Europeană implică adaptarea imediată la politicile Uniunii. Fiecare țară beneficiază de o perioadă de tranziție. Pe de altă parte dacă un stat membru nu respectă aquis-ul comunitar, Comisia, care este gardianul Uniunii Europene, are dreptul să sancționeze statul respectiv.

Uniunea Europeană și-a obținut puterile atunci când statele membre au fost de acord să semneze tartatele propuse de aceasta. Din această cauză, UE a fost uneori văzută ca un comitet interguvernamental a cărui funcție este să implementeze agendele domestice ale statelor membre, într-un mod mai eficient decât ar fi făcut-o fiecare stat în parte. Cu toate acestea, acest mod de a vedea Uniunea Europeană poate într-o oarecare măsură subestima coeziunea UE, capacitatea sa de a acționa ca o unitate și măsura în care își dezvoltă o agendă proprie, diferită de cele ale statelor membre. Mai putem spune despre UE că este formată din instituții care împreună formează echipamentul guvernamental de care are nevoie pentru a putea funcționa și pentru a putea rezolva interesele diverse ale statelor membre.

II.2. Procesul de europenizare

În continuare o să încep să vorbesc despre europenizare, să o definesc din perspectiva mai multor autori și să spun care sunt efectele pe care ea le produce.

În literatura de specialitate întâlnim două tipuri de efecte propuse de europenizare: efecte explicite care apar prin interacțiunea dintre instituțiile naționale și cele europene și efecte indirecte ce rezultă din cotidian, din activități individuale, cu alte cuvinte cum se adaptează indivizii.

Thomas Risse, Maria Green Cowles, James Caporaso înțeleg prin europenizare ” apariția și dezvoltarea la nivel european atât a unor structuri de guvernare distincte, cât și a unor rețele politice specializate în crearea de reguli europene autoritare.” Acesata va fi definiția în funcție de care mă voi ghida și pe care o consider cea mai utiliă pentru lucrarea mea. Însă pentru a putea realiza această dezvoltare a instituțiilor la nivel european avem nevoie de actori politici care să considere că schimbarea instituțională este soluția favorabilă și să schițeze forme comune de guvernare care să ofere pentru toată lumea rezultate mai bune decât ar putea atinge pe cont propriu.

Eurpenizarea este un proces interactiv care depinde de cum se raportează actorii naționali la normele și politicile europene, dar și de cum interacționează cu instituțiile Uniunii Europene. În România a existat și există o problemă cu europenizarea instituțiilor pentru că societatea încă este reticentă la schimbare. Reticența aceasta există deoarece oamenii nu înțeleg foarte bine fenomenul și sunt lipsiți de informație. Unii români consideră că un avantaj al aderării este conformarea instituțiilor naționale la norme europene și așa în cazul în care ei consideră ca justiția autohtonă nu funcționează cum trebuie sau pur și simpu nu respectă regulile, se poate apela la o instanță superioară pentru a rezolva lucrurile. Pentru mulți oameni lucrul cel mai important și care va fi cel mai de folos României este accesul la fondurile structurale.

Așa cum am spus și mai sus vreau să expun mai multe definiții ale conceptului, din perspectiva mai multor autori deoarece consider că europenizarea este un proces complex pentru care există mai multe explicații și consider că trebuie să expun mai multe interpretări ale fenomenului de europenizare, din perspectiva mai multor autori care au studiat fenomenul.

Robert Ladrech spunea că europenizarea este o consecință a integrării europene.

Gheorghe G. spunea în articolul ”Europenizarea României.Dimensiunea politică” că europenizarea poate fi înțeleasă în mai multe moduri: schimbare a granițelor externe, dezvoltarea instituțiilor la nivel european, principală influență asupra sistemelor de guvernare sau ca formă de exportare a organizării politice și ca unificare din punct de vedere politic.

Grabbe H. era de părere că europenizarea este un proces necesar pentru orice stat care dorește să adere la Uniunea Europeană.

Risse vede europenizarea ca pe o acțiune de extindere a spațiului Uniunii Europene . Tot el spune că prin europenizare cetățenii europeni iau parte la discuții de interes comun.

Radaelli sugerează trei tipuri de europenizare:nagativă, pozitivă și de cadru. Cea negativă se referă la integrarea economică, cea pozitivă se referă la integrarea instituțională și cea de cadru la modificarea credințelor actorilor naționali.

Anca Stângaciu consideră că europenizarea este un proces prin care se construiesc instituții supranaționale, reguli și politici la nivel european.

II.3. Aderarea României la Uniunea Europeană

În această parte a lucrării vreau să discut și să analizez, așa cum o spune și titlul subcapitolului, pașii urmați de România pentru a face parte din Uniunea Europeană și care au fost efectele europenizării asupra societății din România.

Prin europenizare este necesar ca guvernele naționale și cele sub-naționale să se adapteze la un centru politic european și unor norme europene. Nu se poate spune că un stat care se ghidează după niște acorduri europene devine mai slab sau mai puternic, dar putem să afirmăm că suferă schimbări. UE nu impune forme specifice de adaptare instituțională, ci oferă libertate de acțiune actorilor autohtoni, iar de aici rezultă că organizațiile europene nu influențează instituțiile autohtone în același mod și că nu există o metodă universal valabilă.

După căderea comunismului în țările din centrul și estul Europei, în 1989, dorința de aderare a fost foarte mare deoarece aceste țări voiau să pună în aplicare capitolele sociale, economice și juridice ale dreptului comunitar, inclusiv pe cele privind egalitatea de șanse pentru femei și bărbați la locul de muncă și considerau că numai prin aderarea le UE pot face acest lucru.

Uniunea Europeană este interesantă pentru România deoarece aceasta pare să aibă succes în crearea unui sistem de guvernare care se întinde pe o mare parte a continentului. Este adevărat că dezvoltarea europeană reprezintă un cadru important pentru reforma administrativă românească, dar în același timp Guvernul român a răspuns foarte dificil acestei dezvoltări și numai după numeroase presuni europene.

Numai că pentru a putea intra în UE, România trebuia să îndepliniască anumite criterii, așa numitele ”criterii de la Copenhaga”, pe care le-am menționat în primul subcapitol. Țările care doreau să facă parte din UE au trebuit să-și modiice cadrele legale și pe cele instituționale pentru a accelera trecerea la o economie de piață, consolidând în același timp standardele privind drepturile umane și practicile unei politici democrate.

Având o structură instituțională deficitară, României i-a fost foarte greu să implementeze componenta comunitară. La noi în țară există anumite probleme în funcționarea democrației și a economiei de piață deoarece instituțiile statului nu sunt bine definite. Odată cu aderarea la UE, România a început să acorde o mai mare importanță respectării drepturilor fundamentale ale omului și a problematizării statutului minorităților.

Pentru a înțelege mai bine cum a fost afectată țara noastră de procesul de europenizare și ce anume a reușit să se schimbe odată cu aderarea la UE, o să încep prin a arăta cum a aderat România la Uniunea Europeană și cel mai important prin ce a trebuie să treacă/ce a trebuit să schimbe pentru a ajunge aici.

România a depus cerearea de aderare la Uniunea Europeană în 1995 și abia în 1999 Consiliul European a început negocierile cu o parte dintre statele care și-au manifestat dorința de a adera, printre care se afla și România, negocieri care au durat până în 2004. În 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare, urmând ca la 1 Ianuarie 2007, România să devima membru al Uniunii Europene.

Chiar daca cererea de aderare a fost depusă în 1995, primul pas făcut de România în direcția europenizării a fost Constituția din 1991. Prima modificare făcuta în urma acestei noi Constituții a fost modificarea modului de formare a executivului, cunoscut astăzi sub numele de Guvern. Ca urmare a acceptării candidaturii la UE, România a trecut și încă trece printr-un proces de adaptare la nivelul guvernării centrale.

La recomandările Comisiei și la insistențele Comitetului European al Drepturilor Sociale, Guvernul României a acordat prioritate îmbunătățirii condițiilor sociale și egalității de șanse între femei și bărbați, acesta fiind trecut ca principiu de bază în actele legislative.

Tot prin Constituția din 1991 s-a stabilit că ”România este patria comună și invizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

Se poate observa că în europenizarea sistemului politic din România se întâlnesc două tipuri de schimbări, și anume schimbări naturale sau impuse. Schimbările naturale sunt cele care vin de la sine, fără cerințe de la UE, în timp ce schimbările impuse sunt rezultatul unor recomandări din partea structurilor europene și pot fi considerate instrumente ale europenizării României. Pentru ca România să se poată adapta la modelele UE, procesul de integrare a crescut presiunea asupra zonei politice românești, iar aceasta reprezintă un tip de schimbare impusă.

Dacă stăm să analizăm situația României după dispariția perioadei comuniste, așa cum spunea și Stângaciu A., observăm că acesta a avut foarte multe lucruri de reparat, iar acest proces a fost foarte dificil. În ceea ce privește instituțiile și funcțiile publice totul era foarte confuz, exista o rezistență la schimbare, dar cel mai dificil a fost să se renunțe la stereotipuri, lucru care nu s-a întâmplat nici după opt ani de la aderarea la Uniunea Europeană.

Consider că prin aderarea la UE, România beneficiază de măsurile necesare pentru a putea atinge modelul european de dezvoltare și astfel sentimentul românilor că sunt europeni de mâna a doua va dispărea, iar în momentul în care acest sentiment nu va mai exista europenizarea va fi completă.

Pentru a concluziona o să spun că Uniunea Europeană a oferit României șansa de a se moderniza, de a ieși din trecut, cu alte cuvinte a ajutat la realizarea unui scop. Pe lângă acest aspect, aderarea a ajutat România și la înființarea de structuri instituționale democratice. Prin procesul de europenizare, România va ajunge la democrație, va beneficia de reforme economice și sociale, instituțiile vor fi redefinite, cu alte cuvinte România se va bucura de modernizare.

II.4. Procesul de europenizare din perspectiva egalității de gen în România

O să insist asupra acestui subcapitol deoarece efectele pe care europenizarea le-a creat asupra egalitățiii de gen pot să demonstreze cât de mult a afectat aderarea la Uniunea Europeană creșterea ponderii femeilor în politica românească.

Un rol foarte important în plasarea inițiativelor egalității de gen pe agenda politică, în majoritatea țărilor, l-a avut conferința de la Beijing din 1995. La Beijing integrarea dimensiunii de gen a devenit un element central, dar și contestat, al luptei pentru obținerea egalității. Tot datorită acestei conferințe au apărut și primele instituții care se ocupau cu problemele de gen, în Republica Cehă, Estonia, Ungaria, România și Lituania. Aceste instituții aveau rolul de a reprezenta interesele femeilor în Guvern și care să formuleze politici privind egalitatea de gen în țările respective. Cu ale cuvinte, aceste instituții aveau responsabilitatea de a îndeplini obligațiile internaționale, cum ar fi: să trimită rapoarte Comitetului de eliminare a discriminării împotriva femeilor, să trimită rapoarte la Beijing etc. Asta arată că principalul motiv pentru construirea acestor instituții a fost presiunea internațională.

Aceste instituții au întâlnit două tipuri de probleme. Pe de o parte lipsa independenței de ciclurile politice, acesta fiind unul dintre cele mai problematice aspecte de care s-au lovit instituțiile deoarece în acest context egalitatea de gen era marginalizată în agenda politică. Pe de altă parte au existat probleme în relațiile cu organizațiile feministe deoarece aceste instituții nu au reprezentat interesele femeilor în stat atât de mult cât ar fi trebuit.

UE dorește egalitate în sfera publică și o reprezentare politică a femeilor, iar cea mai mare parte a legislației privind egalitatea între femei și bărbați în UE se concentrează pe egalitate în ocuparea forței de muncă. Cristina Chiva scria în ”The Limits of Europenisation” că aici trebuie să ne uităm dacă vrem să găsim evidențe ale europenizării.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, stabilește o nouă competență pentru UE și anume, ocuparea forței de muncă punând accentul pe egalitatea de șanse și pe combaterea excluderii. Prin acest tratat se aduce o îmbunătățire principiului respectării drepturilor fundamentale ale omului prin condamnarea oricărei forme de discriminare. Puterile Uniunii Europene asupra egalității de oportunitate au fost îmbunătățite odată cu acest tratat.

Pentru a putea avea o evidență a tuturor drepturilor fundamentale aplicabile în UE, avem Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care enumeră drepturile omului integrându-le în capitole: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Eu o să vorbesc în special de cele care se referă la egalitate și libertate. În această carte la libertăți intră: libertatea de gândire, libertatea de exprimare, libertatea de informare, dreptul la educație, dreptul la muncă, libertatea de acțiune. Când facem referire la egalitate spunem egalitate în drepturi între femei și bărbați și interzicerea discriminării. Am vrut să menționez ce intră la capitolul egalități pentru a arăta că în Carta Drepturilor Fundamentale este specificat aspectul egalității de gen.

Egalitatea de gen este considerată de Uniunea Europeană ca fiind un drept fundamental și tot odată una dintre condițiile necesare pentru a atinge obiectivele UE de ocupare a forței de muncă. Una dintre problemele pe care Uniunea Europeană încearcă să le combată este creșterea gradului de ocupare a forței de muncă în rândul femeilor . Pentru a putea combate această problemă, în primul rând trebuie să elimine diferențele dintre genuri. Încă din 1970 se încerca implemntarea tratamentului egal la locul de muncă, plata egală pentru același volum de muncă în același domeniu, chiar dacă acest lucru teoretic exista deja prin Tratatul de la Roma încă din 1957, egalitatea în drepturi atunci când vine vorba de a obține un loc de muncă și promovarea care era necesar să apară și în rândul femeilor. În 1992 s-a trecut la protejarea gravidelor și a celor care tocmai au născut, iar în 1996 s-a ajuns la concluzia că este nevoie de crearea unui concediu parental de cel puțin trei luni care să ofere o șansă ambilor părinți să ia parte la creșterea copilului. În 1999 au fost stabilite anumite standarde pentru cei care aveau contracte pe timp determinat având rolul de a combate discriminările asupra persoanelor angajate temporar.

Egalitatea de gen reprezintă un pilon important în îndeplinirea obiectivelor Tratatului de la Lisabona. Bineînțeles că pentru a putea vorbi de o egalitate de gen avem nevoie de acțiuni specifice pentru a crește participarea femeilor pe piața muncii. Consiliul European, a adoptat în martie 2006 un ”Pact european pentru egalitatea de gen”. Prin acest Pact statele membre sunt încurajate să: a) promoveze ocuparea forței de mună în rândul femeilor prin sisteme de asistență socială mai accesibile în ceea ce privește locurile de muncă; b)adopte măsuri de încurajare a unui echilibru între muncă și viața personală atât pentru femei cât și pentru bărbați; c) introducă în reformele naționale o perspectivă a egalității de gen.

Organizațiile feministe din cadrul The European Women’s Lobby au jucat un rol critic în punerea pe agenda europei a problemelor cu care se luptă femeile în general și erau de părere că pentru a se ajunge la o egalitate între femei și bărbați în țările în curs de aderare, UE trebuie să integreze acest aspect al egalității în cadrul negocierilor, tratându-l ca pe o parte necesară în procesul de extindere. Pe de altă parte, succesul implementării politicilor pe tema șanselor egale în statele membre depinde foarte tare de implicația Comisiei Europene.

Comisia Europeana este o component a UE care a avut un rol predominant în aducerea de propuneri pentru dezvoltarea politică mai ales prin componenta sa care se ocupă cu egalitatea de gen. Această componentă s-a ocupat cu dezvoltarea directivelor pentru a promova egalitatea de gen, pentru a crea programe de acțiune pe probleme de egalitate, precum și construirea de rețele de experți la nivelul UE, pe probleme de gen. Deoarece statele membre nu au inclus în programele lor unele aspecte cu privire la egalitatea de gen, Comisa a hotărât să reînoiască această perspectivă din Strategia de la Lisabona și stabilește ca prioritate-cheie independența economică a femeilor și a bărbaților. Cu alte cuvinte, Comisia Europeană s-a angajat să întărească aspectele de gen din Strategia de la Lisabona, să combată diferențele salariale dintre femei și bărbați și să accentueze spiritul antreprenorial în rândul femeilor. Tot Comisia este cea care a venit cu ideea conform căreia trebuie alcătuit un ”manual” care să cuprindă informații utile pentru statele membre,pentru a-i ajuta în înțeleagă importanța egalității de șanse și pentru a-i ajuta să integreze mai eficient aceste probleme în propria reformă națională. Acest ”manual” a fost elaborat de un grup de exeperți în probleme de gen , pe baza unui raport și presupune 4 etape: organizare, documentare cu privire la diferențele de gen, evaluarea impactului politic și reformularea politicii.

În continuare vreau să definesc abordarea integratoare a egalității de gen și de ce aceasta este relevantă în acest context. Această abordare aduce completări politicii egalității de șanse și propune mobilizarea politicilor care să ajute la dobândirea egalității.

Consiliul Europei definește această abordare integratoare a egalitățiii de gen ca ”(re)organizarea, îmbunătățirea, dezvoltarea și evaluarea proceselor politice, astfel încât perspectiva unei egalități de gen să fie încorporată în toate politicile, la toate nivelurile și în toate etapele de către actorii implicați în mod normal în luarea deciziilor politice.” Cu alte cuvinte, abordarea integratoare a egalității de gen este înțeleasă ca ceva care trebuie adăugat la politicile deja existente pentru a putea avea o perspectivă a unei egalități de gen, iar astfel femeile vor beneficia de drepturi egale cu cele ale bărbaților.

Prin abordarea integrării egalității de gen, Comisia vrea să sublinieze următorul lucru: politica unui stat membru UE trebuie să ia în serios și să se ocupe de problema poziției inegale pe piața muncii între femei și bărbați. Așa cum menționa și Virgil Stoica în ” Public policies concerning the equality of opportunities between women and men”, Comisia se pare că este actorul politic cu cea mai mare infulență asupra guvernului României în ceea ce privește egalitatea de oportunitate.

Conform spuselor Comisiei Europene, egalitatea de gen nu se poate realiza dacă nu va exista mai întâi o egalitate la nivelul salariilor și al șanselor. Cât timp va exista discriminarea directă a femeilor și toate aceste inegalități dintre femei și bărbați, diferențele salariale vor persista. Dacă stăm să analizăm motivele pentru care există aceste diferențe la nivelul salariilor, vom observa că sunt multe. Pentru a putea diminua numărul acestora, fiecare stat trebuie să creeze politici de remunerare egală și politici privind egalitatea de șanse.

La nivelul UE există reguli cu privirea la remunarația egală și tratament egal atunci când vine vorba de ocuparea unui loc de muncă. Este adevărat că tratamentul egal nu duce la rezultate egale, iar pentru a soluționa această problemă , femeile s-ar putea să aibă nevoie de măsuri specifice. La un moment dat ajungem să ne gândim și la faptul că poate pentru a stabili o egalitate de gen trebuie să schimbăm organizațiile/instituțiile.

Putem să afirmăm că unul dintre motivele pentru care există acest decalaj între femei și bărbați pe piața muncii , este cariera neîntreruptă a bărbaților. Societatea în care trăim este obișnuită cu ideea conform căreia femeia este cea care trebuie să se ocupe de gospodărie și deci ea este cea care va ajunge să aibă o carieră întreruptă, într-o lume unde instituțiile caută să angajeze persoane care să nu se abată de la muncă.

În” Manualul pentru abordarea inegalității de gen în politicile de ocupare a forței de muncă, incluziune socială și protecție socială”, Comisia spune că pentru a putea rezolva această problemă, Uniunea Europeană vine cu următoarea soluție: politici de reconciliere care să armonizeze atât viața familială cât și pe cea profesională. Politica de reconciliere este necesară pentru a putea atinge obiectivele UE în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și coeziunea socială.

Pentru a putea beneficia de o dezvoltare durabilă avem nevoie să se respecte drepurile femeilor și să o existe egalitatea de gen. Acquis-ul comunitar este mulțimea de drepturi și resonsabilități pe care un stat membru UE trebuie să le respecte. Din acest acquis face parte și dreptul femeilor de a fi egale cu bărbații. Uniunea Europeană joacă de ceva timp un rol important în promovarea egalității de gen si drepturilor femeilor.

Studiile au arătat că Uniunea Europeană influențează valorile naționale, care la rândul lor suferă modificări semnificative datorate impactului europenizării. UE sprijină statele membre în demersul dezvoltării. Sprijinul oferit nu se rezumă numai la bani, ci și la crearea de politici în parteneriat cu țara respectivă. Dintr-o altă perspectivă, Uniunea Europeană ajută la dezvoltare și prin impunerea apărării drepturilor omului, combaterea discriminărilor și întărirea principiilor democratice. Scopul UE este să transforme țările mai puțin dezvoltate în țări capabile și nu face toate astea prin impunerea unui sistem, ci încearcă să-i stimuleze pe alții să dorească să-i adopte valorile.

Anderson spunea în ”European Union gender regulation in the East” că problemele de gen au fost date la o parte până ce politicienii s-au lovit de așteptorile UE în privința discriminării și asta a făcut ca guvernele țărilor membre UE să instituționalizeze apărarea intereselor femeilor. Problema în acest caz apare prin faptul că ei încercau să lucreze la reprezentarea intereselor femeilor, dar la această discuție nu luau parte tocmai subiecții problemei: femeile. Uniunea Europeană a fost cel mai puternic conducător în demersul politicilor de gen în centrul și estul europei deoarece avea puterea necesară pentru a influența legislația națională a țărilor candidate. Legislația care sprijinea egalitatea între femei și bărbați nu a apărut în țările din centrul și estul Europei până când UE nu a furnizat modelul pentru politici și motivația politică pentru ca guvernele să o adopte.

În România, în anul 2016, încă ne luptăm cu diferențe majore între femei și bărbați, lucru care nu este ușor de eliminat. Aderarea la UE, în 2007, a ajutat la ameliorarea acestei probleme, însă, în domeniul politic nu putem să spunem că femeile sunt reprezentate corespunzător.

II.4.1. Acorduri internaționale privind egalitatea de gen

Pentru a demonstra cele spuse mai sus vreau să prezint câteva acorduri internaționale pentru egalitatea de gen.

Atunci când au aderat la UE, statele membre au fost automat de acord cu implementarea acquis-ului comunitar. Atunci când statele decid să implementeze diferite programe este necesar să ia în calcul faptul că acele programe trebuie neapărat să cuprindă și problematica egalității de gen. Pentru ca această dimensiune de gen să poată fi implementată în programele de ajutorarea și dezvoltare externă trebuie ca mai întâi să fie îmbunătățit cadrul instituțional și să crească resursele.

Primul acord este ” Convenția privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor” care mai este numită și ”legea internațională a drepturilor femeilor”.Acest acord pune bazele pentru a se putea realiza egalitatea între femei și bărbați. Al doilea acord este ” Declarația și Platforma de Acțiune de la Beijing” și a fost creat cu scopul de a elimina obstacolele din sferele vieții private și publice și astfel să apară o împărțire egală în procesul de luare a deciziilor în domeniul economic, social,cultural și politic. Al treilea proiect, ” Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului” a fost principalul cadru de dezvoltare internațională. Egalitatea de gen ocupă o poziție centrală în procesul de dezvoltare, așa că aceste obiective realizează că egalitatea de gen joacă un rol principal în îndeplinirea altor obiective și deci o problemă ce trebuie depășită pentru a putea ajunge să vorbim de dezvoltare.

A patra declarație este defapt un pion datorită căruia s-a ajuns la un acord. Aici mă refer la ” Declarația de la Paris cu privire la eficacitatea asistenței”. Pentru că în această declarație nu a existat un angajament privind egalitatea de gen și nici nu s-a discutat despre drepturile femeilor, a fost foarte criticată, iar ca urmare a acestei critici rezultă ” Agenda de acțiune Accra” care include o componentă puternică privind egalitatea de gen.

O altă strategie menită să ajute la ameliorarea problemei egalității de gen a fost” Strategia UE pentru Egalitate între Femei și Bărbați 2010-2015”, care include aspecte privind egalitatea de gen și drepturile femeilor. Această strategie oferă cadrul politic necesar pentru integrarea cât mai eficientă a egalității de gen în toate politicile UE și susține egalitatea de gen și emanciparea femeilor din toată lumea.

În cartea ”Egalitatea de Gen și Cooperarea pentru Dezvoltare în Uniunea Europeană” , Dion spunea că Uniunea Europeană consideră că dezvoltarea este un pas important în combaterea săraciei, respectarea drepturilor omului și că egalitatea de gen este un pilon necesar pentru a putea obține dezvoltarea. În acest caz, Parlamentul European a aprobat în 2004 un Regulament privind promovarea egalității de gen. Datorită acestui regulament au fost create programe de cooperare pentru dezvoltare care includ respectarea drepturilor femeilor.

Un alt exemplu este Planul de Acțiune UE privind Egalitatea de Gen și Emanciparea Femeilor în Dezvoltare. Acesta este un ghid pentru implementarea Comunicării privind Egalitatea de gen și Emanciparea Femeilor 2007. Prin acest Plan se dorește realizarea unor angajamente și o creștere a impactului și se concentrează pe : dialog de politici cu țările membre, introducerea egalității de gen în toate programele și pași concreți ce trebuie urmați atât de statele membre cât și de Comisie.

Prin Acordul de Parteneriat EU-ACP, numit și Acordul Cotonou, se dorește o situație a femeilor și a problemelor privind egalitatea de gen în domeniul politic, economic și social, iar pe de altă parte sunt solicitate măsuri care să estompeze inegalitățile dintre femei și bărbați.

Totuși chiar dacă am văzut că procesul de europenizare a ajutat România să se modernizeze, din păcate acesta presupune și costuri care sunt plătite de întreaga populație deoarece toate modificările care apar din acest proces afectează viața tuturor. În România europenizarea a adus diferite inegalități și spun asta deoarece odată cu europenizarea au apărut noi structuri și instituții care au creat sentimente de inegalitate între indivizi, grupuri sociale și regiuni ale țării.

II.4.2. Critici la adresa Uniunii Europene pe tema egalității de gen

Apare o problemă în contextul relațiilor de gen în Uniunea Europeană: se pune problema dacă nu cumva egalitatea pe care încearcă să o implementeze este valabilă doar în cazul în care femeile sunt dispuse să acționeze la fel ca bărbații. Walby spune în lucrarea ” The EU and Gender Equality” că există foarte multe păreri, ale mai multor autori cum ar fi Wobbe, Elman, Possilli, conform cărora dezvoltarea UE este asociată cu reducerea inegalității de gen. Oamenii de știință au recunoscut că Uniunea Europeană a avut un foarte mare impact în egalitatea de gen și toate acestea datorită directivelor juridice obligatorii în ceea ce privește tratamentul egal la locul de muncă, dar pe de altă parte au sesizat anumite limitări în potențialul de reducere a inegalităților pe viitor. Prima problemă se leagă de faptul că acțiunile Uniunii Europene sunt limitate de principala sa procupare și anume un loc de muncă standard. Rossilli susținea în ” The european Community’s Policy on the Equality of Women” că femeile sunt des angajate în poziții de part-time sau în locuri de muncă temporare, acestea nefiind forme standard. Totuși acest aspect a fost rezolvat prin apariția unor directive date de UE .

O altă problemă adusă în discuție are legătură cu diferențele dintre instituțiile naționale și cum acest lucru influențează implementarea inegală a politicilor pe egalitate. Un alt lucru problematic este acela că există aspecte importante pe care UE nu le atinge, ca de exemplu: preferința sexuală, avorturile și violența împotriva femeii. Totuși, în ultima perioadă Uniunea și-a extins implicarea și a început să elaboreze legi și în domenii ca discriminarea sexuală la locul de muncă, violența împotriva femeilor și avort.

Tot în textul lui Walby mai este descrisă o problemă: avem strategia UE pentru impulsionarea proiectelor privind egalitatea de gen și integrarea dimensiunii de gen este susținută de intervenții legale ”soft”, adică mai degrabă de consultanți decât de executori judiciari. Acest lucru duce la un grad de eficacitate limitat al intervențiilor în inegalitatea de gen.

Roth S. scria în lucrarea sa, ”Women’s Organizations in the Expanded European Union” că o problemă care a afectat punerea în aplicare a legilor pe egalitatea de gen a fost faptul că UE nu a pedepsit în același mod în care ar fi pedepsit pentru nerespectarea altui principiu statele membre care au încălcat această regulă și odată cu ea o parte din aquis-ul comunitar.

II.5. Egalitatea de gen în România

Așa cum am specificat și mai sus, una dintre cerințele pentru a face parte din UE este ca statul care vrea să adere să fie stat democratic. Așadar democrația este consideră valoare europeană. În Uniunea Europeană se găsesc două tipuri de țări: foste comuniste în curs de democratizare și țări cu o democrație consolidată. Țările aflate în perioada de tranziție spre democrație și care au dorit să adere la UE, au trebuit să construiască instituții comunitare la nivel național. România, atunci când a decis că vrea să facă parte din UE era una din tările foste comuniste, aflată în perioada de tranziție , cu probleme în dezvoltarea instituțională. Eu însă o să ma leg strict de nevoia de instituții care să promoveze egalitatea între femei și bărbați, în România.

Vreau să încep prin a enumera câteva motive pentru care în România, ca și în alte state, exista nevoia de instituții ale statului care să promoveze egalitatea de gen și să sprijine victimele discriminării de gen. În primul rând exista un număr foarte mic de ONG-uri femisite, cu o putere la fel de mică, în al doilea rând cei care sunt discriminați aveau nevoie urgentă de un suport instituțional pentru a putea aduce plângeri în aceste circumstanțe. Un ultim motiv era faptul că în România exista un sistem judiciar ineficient, iar oamenii nu știau ce înseamnă să facă reclamații juridice. Instituțiile care se ocupă cu implementarea egalității joacă un rol foarte important în definirea și în schimbarea lor și din acest motiv ele sunt vitale pentru a putea răspunde la provocările cu care se confruntă politica de egalitate.

În anul 2000, România începe negocierile pentru aderarea la UE. Începând cu anul 2001, a fost creată o subcomisie privind aspecte legate de egalitatea de șanse între femei și bărbați, ca parte a Comisiei Parlamentare pentru integrare europeană. Apoi fiecare cameră din Parlament a numit o comisie care să se ocupe de problema egalității de gen. În Decizia de Senat 10/2003 scria că principalul motiv pentru înființarea lor a fost că acestea reprezintă un mecanism util care va ajuta la o comunicare mult mai ușoară cu instituțiile europene.

În Decizia Camerei Deputaților nr.24/18 noiembrie 2003, articolul 5 scrie că rolul celor două comisii formate este de a elimina orice formă de discriminare de sex, de a îmbunătații situația femeilor în societate, să integreze principiu egalității între femei și bărbați în cadrul legislației și în politici publice și nu în ultimul rând de a monitoriza aplicarea legislației din domeniul egalității de gen.

În România, în anul 2000, prin ordonanța de Guvern 137/2000 s-a decis interzicerea dicriminării în materie de rasă, naționalitate, etnie, religie, credință sau orientare sexuală, iar această ordonanță devine lege în anul 2002. Tot în anul 2002 a fost adoptată și legea șanselor egale între femei și bărbați, aspectul egalității de gen fiind tratat separat de celelalte discriminări. Cu toate astea ambele legi au fost concepute să incorporeze prevederile directivelor UE privind egalitatea în legile naționale.

Având în vedere că egalitatea de gen este una dintre condițiile aderării la UE, România a fost nevoită să adopte legislația pe egalitatea de gen. Între anii 2000 și 2004 problema egalității de oportunitate și de tratament egal între femei și bărbați a fost foarte discutaă în Parlamentu României odată cu adoptarea legii egalității de oportunitate între femei și bărbați, în 2002. Conform planului de guvernare pentru 2001-2004, adoptarea acestei legi era necesară pentru a putea deveni membru UE. Principala problemă dezbătută în întâlnirile camerei Deputaților a fost traducerea în română a conceptelor europene și nu cât de folositoare este această lege pentru România. A apărut o problemă în traducerea legii, inițial a apărut tradusă ca egalitate de oportunitate după care membrii ai comisiei parlamentare și-au dat seama că nu este cea mai corectă interpretare și au mai adăugat noțiunea de tratament egal.

În România, în acea perioadă nu exista o instituție care să se ocupe cu implementarea acestei legi și Guvernul României aștepta fonduri le la Comisia Europeană pentru a putea înființa o astfel de instituție. Problema a fost că fondurile întârziau să apară și Ministerele au fost nevoite să formuleze moduri de organizare pe plan intern care să ducă la îndeplinirea acesto responsabilități.Pe scurt, fără resurse financiare din partea UE, instituțiile românești au primit sarcina de a aplica și monitoriza legislația privind egalitatea de gen.

Nu a existat o opoziție puternică față de adoptarea acestui proiect de lege, ci din contra a existat un consens general cum că acest proiect trebuie adoptat deoarece ar ajuta societatea românească să se modernizeze și să atingă un grad de europenizare mai ridicat. Totuși chiar dacă nu au existat discuții în ceea ce privește importanța acestei legi, au existat discuții referitoare la necesitatea unei instituții independente. Partidul Național Liberal, față de Partidul Social Democrat considera că se pot împărții sarcinile la mai multe instituții și că nu este nevoie de o singură instituție care să facă asta. În final, în textul legii care a fost adoptată în 2002 nu este stipulată apariția unei noi instituții care să se ocupe special cu implementarea legii egalității, ci sunt stipulate mai multe ministere care împart responsabilitățile. În anul 2004 prin ordonanța de guvern apare o nouă structură instituțională pentru implementarea și monitorizarea legii egalității de șanse. În 2003 Consiliul pentru combaterea discriminării care avea ca rol prevenirea și pedepsirea oricărei forme de discriminare, ajunge o instituție subordonată biroului Primului Ministru, iar în 2005 se dorea apariția Agenției Naționale a șanselor egale între femei și bărbați cu scopul de a aplica și monitoriza implementarea legii șanseor egale.

În România totuși nu au existat dezbateri pe tema problemelor de gen, ci doar s-a încercat implementarea unei legi care să ofere șanse egale între femei și bărbați deoarece se dorea aderarea la UE, iar acest aspect făcea parte din criterii Aquis-ului comunitare pe care orice stat dornic să adere la UE trebuie să îl îndeplinească. Pe de altă parte ONG-urile feministe, în perioada 2000-2004, nu au foarte implicate în acestă problematică, iar acest aspect pune un semn de întrebare în ceea ce privește natura democratică a procesului de policymaking în România.

II.6. Concluzii

Uniunea Europeană luptă împotriva excluderii și vrea să stabilească o egalitate de șanse între femei și bărbați. Aceste lucruri încep să apară și în România, lucru care din punctul meu de vedere nu s-ar fi întâmplat dacă țara noastră nu făcea parte din această comunitate europeană.

În încheierea acestui capitol vreau să spun că procesul de europenizare nu a fost unul ușor pentru România, însă aceasta și-a dorit foarte mult să facă parte din Uniunea Europeană și a încercat să adopte aquis-ul comunitar și să implementeze criteriile de la Copenhaga pentru ca aderarea să aibă loc și poporul român să cunoască o perioadă mai bună decât comunismul și anume democrația. În România a existat și există încă o problemă cu europenizarea instituțiilor pentru că societatea încă este reticentă la schimbare.

Implicarea Uniunii Europene în procesul de egalitate de șanse poate fi văzută ca o oportunitate pentru a educa pe de o parte liderii politici și pe de altă parte întreaga societate. Consider că dacă această putere externă a UE nu intervenea în cadrul intern al statelor membre, schimbările în aria egalității de gen s-ar fi produs mult mai greu și mult mai târziu. În acest capitol am vrut să arăt că aderarea la UE a României a fost factorul care a dus la transformarea cadrului legal și instituțional pentru egalitate de gen în sfera publică.

CAPITOLUL III: Analiza rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul României(2004.2008,2012) și pentru Parlamentul European(2007,2009,2014)

În acest capitol vreau să studiez rezultatele alegerilor parlamentare din anii 2004, 2008 și 2012 și europarlamentare din anii 2007, 2009 și 2014. Am ales acești ani deoarece vreau să analizez atât rezultatele de dinainte de aderarea României la Uniunea Europeană, cât și pe cele de după aderare, adică de după anii 2007.

Am specificat în capitolele anterioare când anume femeile au primit dreptul de vot, am spus că în Constituție este stipulată egaliatea de gen la locul de muncă, iar de aici putem ajunge la concluzia că domeniul politic nu trebuie să fie strict un domeniu masculin, la care numai bărbații să aibă acces. Ce vreau să spun este că femeile au dreptul de a participa la viața politică, au dreptul să candideze pentru funcții politice și de ce nu chiar să câștige alegerile și să ajungă să ne reprezinte la nivel național și chiar și european. Prin acest capitol și mai ales prin această lucrare vreau să demonstrez că numărul femeilor politician din România a crescut după aderarea la UE.

O să o iau în ordine cronologică cu alegerule pentru Parlamentul României și o să prezint mai întâi alegerile din 2004, apoi de cele din 2008 și la final pe cele din 2012, urmând să concluzionez cele observate în datele statistice. O să încep prin a spune că în România s-a observat o oarecare diferență între numărul de femei și numărul de bărbați, din punct de vedere demografic și totuși acestea au fost sub-reprezentate în politică.

III.1. Alegerile pentru Parlamentul României

În România, primele alegeri parlamentare au avut loc în 1990, unde procentul mandatelor deținute de femei era de 4,9%. În Adunarea Deputaților, femeile au obținut 25 de mandate, echivalentul a 8,53% din numărul total de mandate, iar la Senat doar 2 femei au fost alese ca senator, reăprezentând 1,39% din totalul numărului de senatori.

În 1992 au avut loc alte alegeri datorită adoptării Constituției statului din 1991, iar procentul femeilor care dețineau mandate în Parlament a fost de 3,7%, respectiv 18 femei parlamentar. Aceasta a fost perioada cu cel mai scăzut număr de mandate deținute de femei în Parlamentul româniei. Între anii 2000 și 2004, procentul s-a dublat față de alegerile din 1990, apropiindu-se de componența actuală din Parlament, și anume 10,8%, respectiv 40 de femei deputat și 12 senatori. În perioada 2004-2008 procentul a rămas constatnt cu perioada anterioară și anume 10,2%. În perioada dintre 2012 și prezent întâlnim cel mai mare număr de femei ce dețin mandate în Parlament, aproximativ 11,5%.

Tabel cu procentul mandateor deținute de femei în Parlament

Odată cu revizuirea Constituției în anul 2003, apare o lege foarte importantă pentru o posibilă creștere a reprezentării femeilor în politică, această lege fiind stipulată în articolul 16, alin.3: ”Funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”

Așa cum am arătat și mai sus, la alegerile legislative din 2004, numărul femeilor care au ocupat mandate în Parlament a fost destul de mare față de numărul întâlnit la primele alegeri democratice ale României. O să continui prin a vorbi despre alegerile parlamentare din 2008.

În 2008 se simte mai puternic existența principiului egalității de șanse și spun asta deoarece procentul femeilor în rândul candidaților la Camera Deputaților a fost de 11,8%, iar la Senat de 10,9%. Principalele partide care au propus candidați pentru funcția de parlamentar au fost: PSD, Alianța PSD+PC, PNL, UDMR, PD-L. După cum putem observa în tabelul de mai jos UDMR a fost partidul care a avut cele mai multe candidate din rândul femeilor, urmat de PRM.

Tabel candidați pentru Parlamentul României 2008

Așa cum putem observa în tabelul de mai jos, numărul total de mandate pentru Camera Deputaților , în 2008 a fost de 318, din care s-au scăzut 16, cele ale minorităților, iar la Senat numărul mandatelor a fost de 137. Din 318 mandate pentru Camera Deputaților, doar 38 au fost acordate femeilor, iar din 137 de mandate disponibile în Senat, doar 8 au fost obținute de femei. De aici rezultă că în anul 2008, la alegerile parlamentare, femeile au obținut un procent de 9,76%. Totuși, pentru Camera Deputaților procentul femeilor a fost de 11,37%, mai mare decât pentru Senat, unde a fost doar 5,83 de procente.

Rezultate alegeri pentru Parlametul României 2008

La agerile din 2012 au candidat în total 2473 de persoane, dintre care 86% bărbați și 14% femei. Din acest total, 2442 au provenit din partide politice, 13 candidați au fost independenți, iar dintre acești candidați independenți, 2 erau femei și au mai fost și 18 candidați din partea cetățenilor aparținând minorităților naționale, dintre care tot 2 erau femei.

Tabel candidați pentru Parlamenul României 2012

La alegerile din 2012 au existat doi competitori care s-au remarcat, și anume: Uniunea Social Liberală- USL și Alianța România Dreaptă- ARD. Reprezentarea femeilor pentru cele două alianțe a fost următoarea:

Putem observa că în cazul USL-ului, UNPR-ul nu a avut reprezentane în rândul femeilor, iar PSD-ul a trimis cele mai multe candidate femei, mai exact 24. În cazul ARD, toate partidele au trimis femei la alegerile din 2012, în special PDL-ul care a avut 52 de femei care au candidat pentru un mandat în Parlament.

În continuare o să analizaez tabelul cu rezultatele obținute de fiecare partid/alianță la alegerile parlamentare din 2012. La aceste alegeri au fost disponibile 412 mandate pentru Camera Deputaților și 176 pentru Senat, în total 588 de mandate parlamentare.

Rezultate alegeri pentru Parlamentul României 2012

Pentru Camera Deputaților au fost alese 56 de femei, iar la Senat au fost alese doar 12 femei în funcția de senator. Tradusă în procentaje, femeile au obținut 11.56% din manadatele parlamentare. Acest lucru a făcut ca România să ajungă la coada clasamentului european, pe locul 25 din 28 de tări din UE, în ceea ce privește numărul de femei alese la alegerile parlamentare.

III.2. Alegerile pentru Parlamentul European

Odată cu primirea statutului de membru UE în 2007, România a trebuit să adopte și legislația pentru alegerile Parlamentului European. Primele alegeri europene au avut loc chiar în anul aderării, la 25 noiembrie, România având alocate 35 de mandate. La aceste prime alegeri pentru Parlamentul European din România, au participat 540 de candidați susținuți de 13 partide poliice și un singur candidat independent.

Rezultate alegerile europarlamentare din 2007

Din tabelul de mai sus reiese că procentul femeilor care au câștigat la aceste aegeri pentru Parlamentul European din 2007 a fost de 34,28%. Femeile din Partidul Social Democrat au câștigat 50% din numărul mandatelor deținute de acest partid,iar aceeași situație o întâlnim și la Partidul Național Liberal. Pe de altă parte Partidul Liberal Democrat și UDMR-ul nu au avut reprezentante din rândul femeior la Bruxelles.

La următoarele alegeri europarlamentare din 2009 au fost depuse mai puține candidaturi, aproape cu 50% mai puține decât în 2007, mai exact 289 și 2 candidaturi independente.

Rezultate alegeri pentru Parlamentul European din 2009

După cum putem observa în acest tabel, în anul 2099 România a beneficiat de 33 de mandate în Parlamentul European, acestea fiind împărțite: 22 de mandate câștigate de bărbați și 11 de femei, adică un procent de 33,33%. În acest an a existat și un candidat independent din rândul femeilor care a reuși să obțină un mandat. Alianța Electorală PSD+PC a avut cel mai mare număr de femei în Parlamentu European și anume 5, reprezentând un procent de 45%, urmat de PNL cu 4 femei europarlamentar. Dacă totuși stăm să ne uităm la rezultatele din 2009 comparativ cu cele din 2007 o să observăm că la alegerile din 2009 numărul femeilor europarlamentar a scăzut cu 1, lucru care nu este neapărat mai rău sau mai bun.

În continuare o să studiez rezultatele de la alegerile din 2014. În 2014 numărul de candidația a crescut iar la 579, iar în același timp a crescut și numărul candidaților independenți la 12. Din cei 579 de candidați, 169 au fost femei, adică 29%.

Rezultate alegeri pentru Paramentul European 2014

În tabelul de mai sus putem observa că Alianța Electorală PSD-UNPR-PC a trimis cele mai multe femei în Parlamentul European, mai exact 7, adică 44% din numărul mandatelor Alianței, urmată de PNL, care a avut 4 femei europarlamentar în anul 2014. Din cele 32 de mandate deținute de România în Parlamentul European: 22 sunt deținute de bărbați și 10 de femei.

Din analiza rezultateor celor trei alegeri pentru Parlamentul European reiese că numărul femeilor scade cu căte o femeie în fiecare an, dar în acealși timp scade și numărul mandatelor alocate României.

III.3.Concluzii

În concluzie partidele politice din România promovează creșterea gradului de reprezentare a femeilor în politică, dar această promovare rămâne la stadiul de teorie deoarece nu fac nimic pentru a o pune în practică.

Cum am mai spus și în capitolele anetrioare apar diferite întrebări referitoare la existența acestei reprezentări inegale, cum ar fi: oare chiar își doresc femeile să ia parte la viața politică? Un posibil răspuns care ar putea să rezulte din procentajele prezentate mai sus, atât la alegerile la nivel național cât și la cele la nivel european, ar fi că există un număr de femei care doresc să participe la viața politică, doar că acel număr nu este suficient de mare pentru a combate inegalitatea în reprezentare.

Pe de altă parte, dacă lăsăm la o parte dorința femeilor de a participa în domeniul politic, poate să mai apară o întrebare: este societatea românească o societate misogină? Răspunsul la această întrebare, din punctul meu de vedere, tinde să fie unul pozitiv. Spun asta deoarece consider că în România încă mai există mentalitatea conform căreia femeilor ar trebui să li se atribuie luarea de decizii mai puțin importante și bărbații să-și asume deciziile importante la nivel de țară sau societate.

CONCLUZII GENERALE

Prin această lucrarea am vrut să demonstrez că Uniunea Europeană a avut un rol important în implementarea politicilor de gen în România, lucru pe care îl consider adevărat. Cred că dacă România nu adera la UE, lucrurile ar fi stat complet diferit în momentul de față, femeile continuând să aibă un loc sub aripa bărbaților. Nu pot spune că după aderarea la UE reprezentarea femeilor în politica românească s-a schimbat foarte mult, dar ideea este că s-a schimbat.

Am ales să încep această lucrare prin a arăta care sunt problemele cu care se confruntă și s-au confruntat femeile de-a lungul anilor și să prezint situația din România în perioada comunistă și postcomunistă. Așa cum am spus-o și la începutul capitolului I, am ales să fac asta deoarece pentru a demonstra dacă aderarea la UE și-a pus într-o oarecare măsură amprenta asupra egalității de gen în România, trebuie ca mai întâi să vedem cum stăteau lucrurile înainte ca aderarea să aibă loc.

Prin aderare, atât românii cât și celelalte state mebre ale UE au de câștigat. România își împlinește scopul de a cunoaște modernitatea, iar Europa se dezvoltă și își lărgește orizonturile. Prin procesul de europenizare, România va ajunge la democrație, va beneficia de reforme economice și sociale, instituțiile vor fi redefinite, cu alte cuvinte România se va bucura de modernizare.

România are nevoie să cunoască dezvoltarea durabilă, iar asta nu se poate realiza dacă încă mai există diferențe atât de vizibile între femei și bătbați. Poporul român încă nu poate face distincția dintre sectorul public( considerat ca fiind al bărbatului) și sectorul privat ( consideraca fiind al femeii). Foarte multe state membre UE nu se mai confruntă cu această problemă și a venit vremea ca și România să intre în rând cu ceilalți.

Pentru a putea vorbi de o egalitate de gen avem nevoie de acțiuni specifice pentru a crește participarea femeilor pe piața muncii și UE este un factor important în crearea unui nou drum către egalitatea de gen.

Prin abordarea integratoare a egalității de gen s-au adus completări politicii egalității de șanse, iar Comisia Europeană vrea ca politica unui stat membru să ia în serios problema inegalității pe piața muncii între femei și bărbați și să o rezolve.

În încheierea lucrării am ales să analizez rezultatele de la alegerile parlamentare din România din anii 2004, 2008 și 2012, dar și rezultatele alegerilor europarlamentare din anii 2007, 2009 și 2014. În urma acestor analize am ajuns la concluzia că dacă această putere externă a UE nu intervenea în cadrul intern al statelor membre, schimbările în aria egalității de gen s-ar fi produs mult mai greu și mult mai târziu.

Este adevărat că România încă ocupă o poziție foarte joasă față de majoritatea țărilor din UE în ceea ce privește numărul de femei prezente și alese la alegerile locale, naționale și europene, însă chiar și așa, dacă România nu adera a UE și nu era obligată să implementeze egalitatea de șanse, lucrurile puteau să stea și mai rău, iar reprezentarea femeilor să fie și mai puțin vizibilă decât este.

În concluzie o să spun că aderarea la UE a dus la transformarea cadrului legal și instituțional pentru egalitatea de gen în sfera publică, în România. Este foarte adevărat că nu putem să spunem că în România s-a ajuns la stadiul în care reprezentarea femeilor în politica românească să fie egală cu cea a bărbaților și putem explica acest lucru și prin faptul că societatea românească este una misogină, unde chiar femeile nu au încredere să ofere putere politică altor femei crezând că bărbații sunt cei care ar trebui să se ocupe cu luarea deciziilor importante în societate.

BIBLIOGRAFIE

Avdeyeva, O. States Compliance with International Requirements, Political Research Quarterly, vol.63, no.1, 2010

Băluță, Oana( editoare), Gen și putere. Partea leului în politica românească, 2006, Editua Polirom, Iași

Borza, I. A lacking legitimacy in the transposition of the EU’s equal opportunity directives: The case of Romania, 2010

Chiva, C. The Limits of Europenisation, University of Salford, UK

Comisia Europeană (1996), Incorporating equal opportunities for women and men into all Community policies and activities, COM(1996) 67 final

Comisia Europeană (2008),” Manualul pentru abordarea inegalității de gen în politicile de ocupare a forței de muncă, incluziune socială și protecție socială”

Consiliul Europei (1998), Gender mainstreaming: conceptual frameork, methodology and presentation of good practices. Strasbourg

Dahlerup, D. Quotas as a fast Track to equal Representation for Woman, International Feminist Journal of Politics,7:1 March 2005

Dion, V.(2012), Egalitatea de Gen și Cooperarea pentru Dezvoltare în Uniunea Europeană

Grabbe, H. (2003), “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process”, in K. Featherstone and C. Radaelli (Eds.) The Politics of Europeanization: 303- 327 (Oxford: Oxford University Press)

Krizsan, A. Equality Architectures in Central and Eastern European Countries, Oxford University Press 2012

Macarie, F. C. (2011), Politici de gen în organizațiile publice”, Eikon, Cluj-Napoca

Miroui, M. (2002), Lexicon feminist, Poliron, Iași

Miroiu, M.(2004) Drumul către autonomie, Iași,Polirom

Nicolescu-Q. V.; Pirică, R. A. (2002),”Femeia în gândirea naționalistă românească”, în Bucur, M.; Miroiu, M. (coord.), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Editura Polirom, Iași

Pană A.-D. (2011), Europenizarea în media transnaționale, teză de doctorat, București: SNSPA

Pasti,V. (2003), Ultima inegalitate: relațiile de gen în România, Iași , Polirom

Pârle,L. Femeile în politica românească, Autoritatea Electorală Permanentă

Popescu-Bîrlan, L. (2009), Construcția Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, București

Postolache, T. (1995), Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, Snagov

Risse, T., Cowles, M. G., Caporaso, J. (2001), “Europeanization and Domestic Change: Introduction”, in Cowles, M. G., Caporaso, J., Risse, T. (Eds.). (2001), Transforming Europe: Europeanization and Domestic Change, Ithaca: Cornell University Press

Roth, S. Women’s Organizations in the Expanded European Union, Oxfor University Press 2007

Savu, D. V. (2007), Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, Ed. ASE, București

Schifirneț, C.(2011),Europenizarea societății românești și modernitatea tendențială,în Schifirneț, C.(coordonator), Europenizarea societății românești și mass-media,Comunicare.ro,București

Stângaciu, A. (2008), Europenizarea și democratizarea României: Realitate și perspective, Ed. EFES, Cluj-Napoca

Tudorina Mihai, Lucrare de dizertație, Cote de gen în politică și aplicarea lor în România, SNSPA

Vincze, Eniko Magyari,2002,Diferența care contează, Editura DESIRE, Cluj-Napoca

Walby,S. The EU and Gender Equality, Volume 11, Oxford University Press 2004

Articole și reviste

Beciu, C. Percepția Europenizării în instituțiile publice: Imaginarul ”adaptării” la un nou sistem, Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XX, nr. 3–4, București, 2009

Cartea albă a alegerilor, 2014, Autoritatea Electorală permanentă (http://www.roaep.ro/legislatie/wp-content/uploads/2015/06/RAPORT-EUROPARLAMENTARE.pdf ) accesat la 05.06.2016

Revista „Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, vol. 1, nr. 1 – Toamna 2007

Revista „Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, vol. 3, nr. 3 – Vara 2009

Evoluția reprezentării femeilor în Parlamentul României, Februarie 2013

Art”Feminizarea politicii românești” de Claudia Gilia, în Sfera Politicii, vol XXIII, nr.4,2015

JER(2007), Raportul comun privind ocuparea forței de muncă 2006/2007, Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles

Site-uri

Aderarea României la Uniunea Europeană:capitolele de negociere, nr.20, Aprilie 2007, p.1(http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf ), accesat la 20.04.2016

http://www.becparlamentare2008.ro/ , accesat la 24.05.2016

Gheorghe , G. C.(2010) , Europenizarea României.Dimensiunea politică, accesat la 18.03.2016(https://andreivocila.wordpress.com/2010/10/04/europenizarea-romaniei-dimensiunea-politica/ )