Reprezentarea Ca Si Modalitate de Legatura Comerciant Si Auxiliarii Acestora

INTRODUCERE

Lucrarea de față este structurată pe un număr de șapte capitole, primele șase reprezentând aspecte teoretice iar ultimul capitol cuprinzând aplicații practice.

Am ales această lucrare pentru a pune în evidență modalitatea prin care reglementăril Noului Cod civil schimbă cele două importante paradigme privind sistemul legal românesc, după care: (i) Codul civil este destinat relațiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil în relațiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adică în completarea Codului comercial sau a legior comerciale speciale destinate relațiilor de afaceri; (ii) fiecare persoană are un singur patrimoniu, bunurile ce-1 alcătuiesc servind garanției comune și concursuale, dar egalitare, a creditorilor.

Referitor la partea practică a lucrării, am considerat necesară prezentarea unor spețe referitoare la tema nostră în care am pus în evidență hotărârile instanței bazate pe situația de fapt.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PROFESIONIȘTI

1. Tipuri de profesioniști

Prima schimbare de paradigmă este evidențiată de art. 3 alin. (1) NCC, potrivit căruia acesta se aplică nu doar unor simpli particulari, ci și profesioniștilor. Normele relatate în Noul Cod civil se aplică, în litera și spiritul lor, și raporturilor juridice în care sunt parte profesioniștii. În acest caz, obligațiile profesioniștilor, atât cele care rezultă din relațiile dintre ei (business to business – B2B), cât și cele care rezultă din relațiile dintre ei și simpli particulari (business to consumer – B2C) sunt reglementate direct de Noul Cod civil.

Este vorba de o reglementare directă, originară, și nu de una generală (așa cum, în mod greșit „precizează" denumirea marginală a art. 3 NCC). In sistemul parțial-abrogatului Cod comercial, legea civilă avea rolul de drept comun, adică de normă generală. Legea civilă se aplică raporturilor juridice comerciale în subsidiar, cu titlu de normă generală care completează norma specială (comercială). Este ceea ce, în art. 2 alin. (2), reprezintă Noul Cod civil pentru domeniile la care se referă litera și spiritul său, adică dreptul comun.

Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arată că este profesionist cel ce exploatează o întreprindere, exploatarea întreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip de activitate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ".

Așadar, sunt profesioniști atât titularii întreprinderilor dc tip comercial clasic, așa cum îi cunoșteam până acum (adică societățile comerciale, regiile, organizațiile cooperatiste, comercianții-persoană fizică), cât și persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate (medici, ziariști, avocați, notari), precum și instituțiile publice (spitale, universități, teatre) și organizațiile non-guvernamentale (fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).

Prin volum și valoare a contractelor (și a celorlalte surse generatoare) este evident că majoritatea covârșitoare a raporturilor juridice guvernate de Noul Cod civil vor fi raporturile juridice în care cel puțin una dintre părți este un profesionist. Așadar, este corect a spune că acest Nou Cod civil va fi un cod al profesioniștilor, adică un cod al afacerilor. Sau, așa cum am spus mai sus, un nou cod comercial.

A doua mare schimbare de paradigmă rezultă din art. 31 alin. (2) NCC. Deși fiecare persoană are un patrimoniu unic, acesta poate suferi diviziuni sau afectațiuni speciale, cu consecințele fracționării patrimoniului unic al persoanei și segregării între diferitele categorii de creditori, unde nu vor mai intra în concurs la urmărirea,.silită a bunurilor din patrimoniul debitorului lor comun, cel puțin câtă vreme diviziunea sau afectațiunea este în ființă.

Dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit să lupte contra răspunderii patrimoniale nelimitate, reglementată formal de legea civilă, și să inventeze tehnici de limitare a acestei răspunderi, întrucât:

(i) activitatea sa continuă, de multe ori exercitată pe baza încrederii celorlalți par-ticipanți la raporturile juridice de afaceri și cu finanțare din credite comerciale sau bancare, determină volume mari de datorii, care depășesc limitele valorice ale patrimoniului său; răspunderea nelimitată este un inhibator al riscului pe care și-l asumă întreprinzătorul (profesionist, în sensul Noului Cod civil), iar unde nu există risc, nu există afacere;

(ii) afacerea profesionistului nu concentrează doar interesele profesionistului, ci și interesele celor care, într-o măsură mai mică sau mai mare, depind de supraviețuirea afacerii (stakeholders – salariați, creditori chirografari, furnizori de utilități,bănci,comunitate locală, fisc).

De aceea, profesioniștii au inventat tehnici de limitare a răspunderii, cum sunt societățile cu răspundere limitată, clauzele de inalienabilitate și insesizabilitate și diviziunile patrimoniale (cu subclasa afectațiunilor patrimoniale, de genul fiduciei sau trustului și al patrimoniului de afectațiune profesională).

Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noțiune. Acestea cerințe, valabile și pentru ca o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi: (i) exercitarea de activități de producție, comerț sau prestări servicii în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de profesiune, (ii) supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului – deci nu supunerea la înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau liber-profesioniști și (iii) deținerea unui patrimoniu de afectațiune, astfel cum el este definit deja în OUG nr. 44/2008 cât și în cuprinsul NCC.

Conchidem astfel că profesionistul, în lumina NCC, nu poate înlocui complet comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte, precum am arătat mai sus. În acest sens este și art. 8 alin. 1 din Legea de punere in aplicare, care menționează că noțiune de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a NCC. Aceasta nu înseamnă că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin noul termen de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate  câteodată crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist.

Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist comerciant si profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de comerciant.

Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme ce s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților prevăzute de Codul comercial au fost preluate de NCC, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de drept privat, iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai comercianților, dovedindu-se din practica ultimelor decenii că este mai utilă și profitabilă această abordare, spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale prevăzute în proaspătul abrogat Cod commercial

În sinteză, profesioniștii sunt, în mod obișnuit:

persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice autorizate care organizează întreprinderi (PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali și persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale;

persoanele juridice, cum sunt societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, societățile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice, asociațiiie și fundațiile care exercită și activități economice, instituțiile publice care exercită și activități economice;

entitățile colective fără personalitate juridică, așa cum sunt grupurile de societăți, societățile simple sau societățile neregulat constituite, care exploatează o întreprindere.

Titulari ai unei întreprinderi pot fi chiar și entitățile fără personalitate juridică, cum ar fi societățile simple, societățile civile fără personalitate juridică reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii, fonduri de investiții, societăți de avocați, notari, executori judecătorești sau practicieni în insolvența) și grupurile de societăți, întrucât și acestea exploatează o întreprindere, iar exploatarea întreprinderii poate fi un exercițiu al uneia sau mai multe persoane, reunite fie în asocieri cu personalitate juridică, fie în colectivități sau entități fără personalitate juridică (fără subiectivitate proprie, distinctă de asociați ori membri).

În cazul entităților colective fără personalitate juridică ce exploatează întreprinderi (societăți civile, asociații în participație, grupuri de societăți) se pune problema de a ști dacă, în lipsa obligației de înscriere în registre publice, mai sunt întrunite cele trei condiții cumulative pentru a putea fi calificate drept profesioniști, în rând cu ceilalți profesioniști pe care îi enumera art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Într-adevăr, în cazul tuturor celor trei tipuri de entități colective enunțate, este de natura lor (nu și de esența lor) că nu au personalitate juridică și, de aceea, nici nu sunt supuse înregistrării. Dar, în primul rând, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vorbește nu numai de persoanele supuse înregistrării, ci și de întreprinzători și de agenți economici în general, termeni care, în legislația concurenței sau a protecției consumatorilor includ și grupurile de societăți sau societățile civile.

În al doilea rând, obligația de înregistrare poate să existe, fără ca cel supus înregistrării să se și achite de această obligație. Spre exemplu, o societate simplă care se lansează în afaceri care presupun continuitate trebuie să se înscrie în registrul comerțului pentru a dobândi personalitate juridică [art. 1889 alin. (3) NCC].

În al treilea rând, obligația de înregistrare sau de publicitate poate fi suplinită și prin alte forme de încunoștințare a terților. în cazul societății simple, semnătura în bancă aparține doar acelui administrator (sau, în lipsă, asociat) care și-a depus la bancă specimenul de semnătură sau și-a autentificat acest specimen la notar.

În cazul grupului de societăți, legislația fiscală permite constituirea unui grup fiscal, iar acesta este opozabil fiscului și terților din momentul legalei înregistrări fiscale a grupului fiscal. Iar legislația bancară obligă băncile să își gestioneze riscurile și expunerile mari față de societățile dintr-un grup prin considerarea grupului ca fiind un singur debitor, adică o singură entitate, indiferent de existența sau inexistența personalității juridice a grupului; grupul este, de aceea, obligat să se înscrie ca atare în evidențele băncii, care va raporta despre aceasta și autorității bancare de supraveghere și control (BNR).

În al patrulea rând, entitatea colectivă poate să fie proprietarul întreprinderii, în timp ce întreprinderea este exploatată de o societate din grup, căreia grupul i-a încredințat această misiune (de regulă, societatea dominantă sau societatea împuternicită de grup cu managementul întreprinderii complexe derulate în comun de societățile din grup).

În fine, în sistemul Regulamentului nr. 1346/2000 privind insolvența transfrontalieră, centrul principalelor interese ale debitorului (COMI) nu este neapărat cel publicat, ci doar cel care poate fi cunoscut părților (ascertainable). De aceea, în caz de insolvența transfrontalieră care implică tribunalele a cel puțin unuia din statele membre ale Uniunii Europene, sediul societăților din grup coincide, de cele mai multe ori, cu sediul societății dominante, care este și sediul grupului, ca entitate colectivă. De aici concluzia că grupul, în sine, este privit ca titular al întreprinderii complexe derulate de toate societățile din grup.

2. Comerciantul categorie specifică de profesionist

Art. 3 noul C. civ. se referă la aplicarea generală a noului Cod civil, în sensul că el se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Totodată art. 3 prin alin. (2) noul C. civ. introduce termenul nou de a€fiœprofesionist”, cu un sens ceva mai larg, ca fiind cel care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin altul, tehnică care nu este prea clarificatoare. Termenul comerciant nu este automat înlocuit prin cel de profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat că noțiune.

Aceste cerințe, valabile și pentru că o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi:

1. exercitarea de activități de producție, comerț sau prestări servicii cu scop lucrativ în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de profesiune; (art. 10 noul Cod civil care se referă la modificarea Legii nr. 31/1990, iar expresia a€œacte de comert” din Legea nr. 31/1990 este înlocuită cu a€œactivitati cu scop lucrativ”, deoarece societatea comercială este un profesionist care desfășoară astfel de acte, cu scop lucrativ)

2. supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului a€“ deci nu supunerea la înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau liber-profesioniști, [art. 6 alin. (1) noul Cod civil, potrivit căruia referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990]

3. deținerea unui patrimoniu de afectatiune, astfel cum el este definit deja în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, cât și în cuprinsul noului Cod civil. Profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde și comerciantul, deoarece profesioniștii sunt:

1. cei care exercită activități economice în mod independent (cei supuși reglementărilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 și liber-profesioniștii care exercită profesii reglementate sau liberale);

2. persoane juridice de drept privat (unde sunt incluse societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, alte societăți cu personalitate juridică);

3. instituțiile publice, precum și:

4. organizații non-guvernamentale și alte entități fără personalitate juridică.

În aceste condiții afirmăm că profesionistul, în vederea noului Cod civil, nu poate înlocui în totul comerciantul. În baza acestui aspect și art. 8 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, care menționează că noțiune de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a noului Cod civil. Datele relatate ne precizează că referirea la ele se va face de acum prin noul termen de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate câteodată creă confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică în deosebirea categoriilor de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist, fiind necesară însă precizarea că exercită activități cu scop lucrativ. Reiterăm remarcă că profesionistul care desfășoară activități (de producție, comerț sau prestări servicii) cu scop lucrativ este de fapt fostul comerciant și deci ar putea fi înlocuit prin sintagmă de profesionist cu scop lucrativ, această fiind de acum diferențierea între profesioniști, precum o subliniază și art. 3 alin. (3) noul C. Civil.

CAPITOLUL II

REPREZENTAREA CA ȘI MODALITATE DE LEGĂTURĂ COMERCIANT ȘI AUXILIARII ACESTORA

1. Aspecte generale privind noțiunea de reprezentare

Potrivit normelor juridice în vigoare, este absolut necesar ca actulu juridic este să producă efecte în privința persoanelor care au luat parte la încheierea lui și care sunt părți. Celelalte persoane sunt terți față de actul respectiv care neavând legătură cu ei nu va produce efecte pe seama lor.

În practica de specialitate intervenția altei persoane la săvârșirea actelor juridice prezintă o deosebită importanță, astfel încât prin intermediul declarației de voință a acesteia să se producă efecte asupra persoanei pentru care lucrează.

Modalitatea atingerii acestui scopt este reprezentarea adică întocmirea actului juridic cu intenția și cu rezultatul că actul să fie privit că și cum ar fi fost săvârșit de altul, efectele juridice ale actului având să se manifeste și ele exclusiv și nemijlocit în persoană acestuia din urmă.

Trebuie înțeles faptul că respectivul reprezentant nu acționează pentru sine ci și în numele persoanei care l-a desemnat. Astfel, reprezentantul acționează cu voința de a lucra pentru altul și este obligat să înștiințeze pe cel cu care încheie un act juridic.

Încă un aspect important este acela că la baza reprezentării stă împuternicirea dată de persoana care urmează a fi reprezentată.

Temenul de reprezentare nu are o definiție anume în noul cod civil. Acest termen are un înțeles caracteristic, potrivit diferitelor reglementări date de codul civil.

Codul nostru civil deși nu folosește noțiunea de reprezentare face uneori aplicarea principiilor reprezentării în special în materia mandatului.

Există o diferență între noțiunea de reprezentare și cea de mandat având în vedere că poate exista reprezentare fără mandat precum și mandat fără reprezentare; mandatul este numai una din sursele reprezentării convenționale.

Actualul Cod civil dedică reprezentării art. 1.295-1.314.

Astfel, având în vedere regimul juridic al reprezentantului, consacrat de Codul civil, suntem în prezența reprezentării ca operațiune juridică numai în situația în care împuternicirea are ca obiect încheierea de acte juridice în numele și pe seama reprezentatului, iar nu exercitarea unor fapte materiale.

Dacă împuternicirea poartă asupra unor fapte materiale, atunci putem afirma că nu suntem în prezența contractului de reprezentare și, implicit, nu putem vorbi de reprezentant, ci mai degraba de un contract de prestări servicii care va fi condus de alte dispoziții decât cele ale reprezentării.

2. Prezentarea tipurilor de reprezentare

Reprezentarea este de trei feluri: legală, convențională și judiciară. Art. 1.295 C. civ. prevede că puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, avem reprezentanți legali, reprezentanți convenționali și reprezentanți judiciari.

Dacă ne raportăm la reprezentarea legală, observăm că puterea reprezentantului de a reprezenta interesele reprezentatului este rezultată din legea.

Reprezentarea convențională naște din contractul în cadrul căruia reprezentatul îi acordă reprezentantului puterea de a încheia o serie de acte juridice în numele și pe seama sa. Potrivit practicii în domeiu11 s-a observat de-a lungul timpului că reprezentarea convențională prezintă aspecte diferite față contractul de mandat. În cazul unui contract de mandat, mandantul îi conferă mandatarului capacitatea de a încheia acte juridice în numele și pe seama sa. Sub acest aspect, mandatul mandatul și reprezentarea sunt deopotrivă unite, luând naștere astfel mandatul cu reprezentare.

Astfel spus, pe baza noilor reglementări în materie de drept civil putem spune că reprezentanții comercianților sunt defapt persoanele fizice sau juridice împuternicite să încheie acte juridice în numele și pe seama comercianților de la care au primit respectiva împuternicire.

3. Aspectele contractului de reprezentare

3.1 Noțiuni privind condițiile de fond

Potrivit Codului civil, ca și părți ale reprezentării avem: reprezentantul și reprezentatul. Există anumite dispoziții speciale reglementate de Noul Cod civilcu referire la participanții din cadrul raporturilor juridice de reprezentare, ce se referă la condițiile de validitate ale reprezentării și forma împuternicirii de a reprezenta.

3.2.3 Capacitatea părților

Potrivit dispozițiilor art. 1.298 C. civ., în cazul reprezentării convenționale, atât reprezentatul, cât și reprezentantul este necesar să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. În mare parte, actele juridice încheiate de comercianți reprezintă acte de dispoziție, condiția esențială fiind aceea că atât reprezentatul cât și reprezentantul necesită să aibă deplină capacitate de exercițiu. În cazul reprezentării comerciale trebuie să avem în vedere că, problema capacității poate fi invocată numai în situația comercianților persoane fizice deoarece, potrivit dispozițiilor care guvernează administrarea și conducerea societăților comerciale, acestea trebuie să-și desemneze ca reprezentanți persoane cu deplină capacitate juridică.

3.2.4 Consimțământul părților

În conformitate cu art. 1.299 C. civ., un contract este lovit de nulitate în situația în care consimțământul  reprezentantului este viciat. Există situații în care contractul este lovit de nulitate numai în situația în care voința reprezentatului a fost viciată. Prin urmare, observăm că reglementările legale au în vedere, valabilitatea reprezentării din perspectiva consimțământului ca cerință de validitate a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul.

Această nulitate prevăzută de codul civil este categorisită ca fiind una relativă având în vedere că este pusă în discuție noțiunea de efect anulabil.

Astfel, aceste vicii de consimțămând, indiferent la care parte fac referire, aduc cu sine nulitatea relativă a contractului încheiat.

3.2.5 Invocarea bunei-credințe

Noul Cod civil pune mare accent pe buna-credință a subiectelor raporturilor juridice. Pe lângă principiul bunei-credințe specific raporturilor juridice civile, noul Cod reglementează în mod expres buna-credință în raporturile de reprezentare. Astfel, potrivit art. 1.300 alin. (1) C. civ., afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.

Prevederea Codului civil este de înțeles, având în vedere că persoana care închieie acel act juridic este tocmai reprezentantul. Deseori, terța persoană nu se comportă ca și cum reprezentantul ar fi stăpânul afacerii încheiate deoarece acesta, cel mai des, nu are cunoștință de cel care este reprezentat. În situația în care reprezentatul este de rea-credință, acesta nu poate invoca buna-credință a reprezentantului pentru a salva actul încheiat de către reprezentant cu terțul contractant. Prin urmare, în Codul civil găsim articolul de lege unde se merge pe ideea că, reprezentatul de rea-credință nu poate invoca nicicând buna-credință a reprezentantului .

3.2 Aspecte privind condițiile de formă

Potrivit prevederilor art. 1.301 C. civ., împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. În acest caz, reprezentarea face parte din operațiunea principală pe care urmează să o ducă la bun sfârșit reprezentantul prin stabilirea condițiilor cu terțul contractant. Accesorialitatea reprezentării rezultă și din reglementările Codului civil referitoare la capacitatea părților implicate în tehnica juridică a reprezentării.

4. Condițiile reprezentării

Condițiile reprezentării prevăzute de normele legale sunt: existența împuternicirii de reprezentare, intenția de a reprezenta și voința valabilă a reprezentantului'.

4.1 Existența împuternicirii de a reprezenta

Pentru a produce efecte, reprezentarea presupune existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului (dominus negoti), aceasta deoarece reprezentantul încheie actele juridice pentru reprezentat, iar nu pentru sine. Potrivit dispozițiilor art. 1.302 C. civ., contractantul poate cere reprezentantului să dovedească calitatea sa și trimită o copie după actul de reprezentare întocmit.

În principiu, împuternicirea se dă reprezentantului înaintea încheierii actelor juridice cu terții, dar ea poate fi dată și post factum, sub forma ratificării actelor juridice încheiate de reprezentant în numele și pe seama reprezentatului.

Reprezentarea poate izvorî dintr-un contract de muncă sau din alte raporturi de colaborare care nu presupun subordonarea și poate fi generală, în sensul că poate fi dispusă în vederea închiererii tuturor actelor pentru reprezentant (procuratio omnium bonorum), și specială, în care reprezentantul este împuternicit să încheie un anumit act sau anumite acte juridice determinate11'.

4.2 Intenția de a reprezenta

Una din cele mai importante condiții ale reprezentării este a ceea că reprezentantul trebuie să aibă în vedere că acționează pentru reprezentat și nu pentru sine. Din acest motiv, este necesar ca reprezentantul să îl informeze pe terțul cu care contractează despre acest aspect. Intenția de a reprezenta poate fi expresă sau tacită, în funcție de modalitatea în care părțile stabilesc sau de împrejurările încheierii actului juridic'2'.

4.3 Manifestarea de voință

Întrucât contractul este încheiat de reprezentant cu terții, validitatea acestuia presupune valabilitatea manifestării de voință a reprezentantului. înseamnă că pentru validitatea actului juridic încheiat cu terții se verifică valabilitatea voinței juridice a reprezentantului, și nu cea a reprezentatului'3'.

5. Efectele reprezentării

Reprezentarea dă naștere la două categorii de efecte juridice: efectele juridice ce se produc în raporturile dintre reprezentat și terț și efectele reprezentării față de reprezentant.

5.1 Efectele în raportul între reprezentat și terț

Actul juridic încheiat de reprezentant, indiferent de situație, produce efecte numai între cel reprezentat și cel cu care a încheiat actul reprezentantul. Altfel spus, reprezentantul nu face decât să încheie actul cu terțul și obligațiile rezultate vor fi executate direct între reprezentat și terț. în acest sens, art. 1.296 C. civ. dispune „contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte". Actul juridic încheiat de către reprezentant și terț îl obligă pe reprezentat numai dacă actul a fost încheiat în limitele împuternicirii date reprezentantului; depășirea acesteia sau lipsa împuternicirii îl obligă pe reprezentant, și nu pe reprezentat11'.

5.2 Efectele față de de reprezentant

Potrivit celor relatate anterior, în cazul actului juridic încheiat în baza unei obligația îi revine celui care reprezintă. În aceste condiții reprezentantul păstrează calitatea de terț (res inter alios acta) în raport cu actul juridic pe care I-a încheiat cu terțul. Cu toate acestea, legea reglementează anumite situații speciale în care actul juridic încheiat cu terțul produce efecte juridice față de reprezentant iar nu față de reprezentat. Aceste situații sunt: nearătarea calității de reprezentant și lipsa sau depășirea puterii de reprezentare.

6. Situații de anulare a actelor încheiate de către reprezentant cu terțul

Așa cum s-a văzut în cele de mai sus, legiuitorul optează pentru salvgardarea ne cât posibil a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul și care prezintă anumite neregularități. Cu toate acestea, sunt și anumite situații care atrag nulitatea contractului încheiat în temeiul puterii de a reprezenta. Cazurile ce atrag nulitatea contractului încheiat de către reprezentant cu terțul contractant sunt legiferate în cuprinsul art. 1.303-1.304 C. civ. și privesc conflictul de interese și contractul cu sine însuși și dubla reprezentare.

6.1 Conflictul de interese

Astfel în lumina dispozițiilor art. 1.303 C. civ. contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. De aici putem înțelege că nulitatea consacrată de textul legal mai sus reprodus are în vedere fraudarea intereselor reprezentatului și complicitatea la fraudă a terțului contractant.

Concluzionând, dacă terțul contractant nu cunoștea și nu trebuia să cunoască conflictul de interese existent între reprezentant și reprezentat, acesta din urmă nu poate cere nulitatea contractului. Deasemenea putem reține că norma Codului civil referitoare la acest caz de nulitate conferă legitimare procesuală activă în acțiunea în anulare doar reprezentatului, ceea ce înseamnă că reprezentantul nu poate invoca nulitatea contractului încheiat în conflict de interese cu reprezentatul.

Nulitatea este relativă; concluzia se deduce din exprimarea legiuitorului în cuprinsul art. 1.303 C. civ. care prevede că actul juridic încheiat cu terțul „poate fi anulat la cererea reprezentatului".

6.2 Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare

În conformitate cu prevederile art. 1.304 C. civ., contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în nume propriu, este anulabil în situația în care reprezentantul cere acest lucru, în afară de situația în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese. Suntem de părere că este vorba și în acest caz tot de nulitatea relativă, atâta vreme cât doar reprezentatul poate solicita constatarea nulității actului juridic încheiat de reprezentant cu sine însuși.

În sfârșit, trebuie reținut că potrivit prevederilor Codului civil, dispozițiile referitoare la nulitatea contractului încheiat cu sine însuși se aplică și în cazul dublei reprezentări [art. 1.304 alin. (2)].

7. Încetarea reprezentării

Potrivit legii actuale, reprezentarea încetează în următoarele cazuri: revocarea împuternicirii; renunțarea reprezentantului; moartea, interdicția, insolvabilitatea sau aplicarea procedurii insolvenței reprezentantului sau reprezentatului111. Toate aceste cazuri de încetare a puterii de reprezentare sunt legiferate prin art. 1.305-1.307 C. civ., dar nu ridică probleme diferite de cauzele de încetare a celorlalte contracte intuitu personae.

Trebuie acordată o deosebită importanță cu privire la obligațiile reprezentantului în cazul încetării împuternicirii de reprezentare. Astfel, art. 1.308 C. civ. prevede că, la încetarea puterilor încredințate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri. Reprezentantul nu poate reține acest înscris drept garanție a creanțelor sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu mențiunea că puterea de reprezentare a încetat.

CAPITOLUL III

ASPECTE PRIVIND MANDATARII COMERCIANȚILOR

1. Contractul de mandat – generalități

Condițiile închieierii unui asemenea contract sunt prevăzute de art. 2.009-2.042 C. civ. Codul civil reglementează atât mandatul cu reprezentare, cât și mandatul fără reprezentare. Potrivit dispozițiilor art. 2009 C. civ. mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. în consecință, la fel ca și reprezentanții, mandatarii sunt auxiliarii comercianților care încheie acte juridice în numele și pe seama mandantului. De fapt, în accepțiunea actuală a Codului civil, mandatul se fundamentează pe operațiunea de reprezentare.

În acest sens, art. 2.012 C. civ. prevede că baza legală cu privire la reprezentarea în contracte este valabilă și pentru contractul de mandat.

Aceste caracteristici ale mandatului în raporturile comerciale se întâlnește în materia societăților comerciale, mai exact în raporturile dintre societatea comercială și membrii organelor de conducere și administrare a societății. Astfel, art. 72 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.

2. Forma mandatului

Potrivit prevederilor art. 2.013 C. civ., contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală.

Care sunt alte criterii de acceptare ale mandatului? Un prim criteriu este determinat de executarea sa de către mandatar. Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea nulității. Acest fapt nu poate fi invocat în situația în care forma este condiționată doar de opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În cazul raporturilor comerciale, actele juridice, cu eventualele excepții, nuprezintă criterii stricte pentru a fi încheiate sau duse la bun sfârșit, astfel că mandatarul poate accepta în mod tacit tacit împuternicirea dată de comerciant pentru a încheia acte juridice. În situația relatată, art. 2.014 C. civ. prevede că în absența unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului. în aplicarea regulilor de mai sus se va ține seama, între altele, de prevederile legale, de practicile statornicite între părți și de uzanțe.

Codul civil legiferează regimul juridic al pluralității de mandatari în cuprinsul art. 2022. Pentru a explica acest text de lege, dacă nu există vreo cerință contrară mandatul acodat mai multor persoane pentru a lucra împreună nu prezintă efecte în situația în care este acceptat doar de o parte din aceste persoane. În cazul în care există mai multe persoane ce acceptă același mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună. Dacă nu există o stipulație contrară, mandatarii răspund solidar față de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.

3. Puterile mandatarului

Puterile pe care le are mandatarul în raporturile cu terții sunt reglementate de art. 2.012 și art. 2.016 C. civ. Potrivit articolului 2.012 C. civ. În situația în care din anumite circumstanțe nu se poate altfel, mandatarul în va reprezenta pe mandant la încheierea actelor în vederea cărora i s-a dat împuternicirea, care, în termeni juridici va fi numită procură.

Avem în vederea astfel faptul că puterile mandatarului sunt diferite în raport cu felul actelor juridice pe care trebuie să le încheie cu terții. În acest caz potrivit art. 2.016 C. civ., mandatul general are calitatea de a-i putea dispune mandatarului să încheie numai acte de conservare și de administrare. Se necesită o împuternicire expresă în vederea posibilității de a putea încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție. Mandatarul poate hotârâ și asupra tuturor actelor necesare executării contractului de mandat, indiferent dacă sunt sau nu precizate în mod sigur.

4. Aspecte privind obligațiile părților

4.1 Obligațiile mandatarului

Potrivit normelor legale în vigoare prevăzute expres de Noul Cod civil, executarea mandatului, obligația de a da socoteală mandantului, plata dobânzilor la sumele datorate și luarea măsurilor de conservare a bunurilor mandantului, reprezintă principalele obligații ale persoanei împuternicite printr-un contract de mandat.

Executarea mandatului

Există anumite limite stabilite cert în contractul de mandat ce îl obligă pe mandatar să îndeplinească cerințele prevăzute în contractul de mandat. Astfel, mandatarul trebuie să execute mandatul, adică să încheie actele juridice cu terții în numele și pe seama mandantului, în limitele stabilite de comun acord, acest lucru fiind prevăzut în mod expres în art. 2.017 C. Civ. Există și situații în care mandatarul poate face abatere de la ceea ce mandantul i-a cerut. Una din ele este delimitată de faptul că dacă nu îl poate înștiința în prealabil pe mandant din motive temeinice, se poate considera că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. Însă, mandatarul tot are obligația de înștiințare, de îndată ce este posibil cu referire la schimbările survenite executării mandatului.

Diligența cu care trebuie să acționeze mandatarul este diferită în funcție de cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri.

În executarea mandatului, mandatarul este obligat să îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului și care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.

Legea prevedecă actele juridice încheiate de mandatar trebuie să respecte clar cerințele contractului de mandat. Altfel spus, mandatarul trebuie să ducă la bun sfârșit mandatul în funcție de criteriile stabilite la începutul sau pe parcursul afacerii, iar în lipsă de instrucțiuni potrivit uzanțelor. În situația în care mandatarul nu își respectă obiligațiile față de mandant, răspunde de daune interese.

El răspunde de orice pagubă care derivă din nesocotirea instrucțiunilor, chiar de pagubele care rezultă din forță majoră .

Mandatarul este ținut totdeauna să despăgubească pe mandant pentru daunele pe care le-a cauzat prin faptul că nu s-a conformat instrucțiunilor date, chiar dacă mandatul i-a fost revocat pentru cauza justă sau injustă .

Mandatarul este obligat să plătească mandantului daune interese, când nu se conformează instrucțiunilor, atât pentru pagubă efectivă (damnum emergens) cât și pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans) .

Dacă mandantul pretinde că mandatarul a depășit instrucțiunile date, sarcina de a aporba acest lucru îi revine, el trebuind să precizeze termenii mandatului .

Pentru a fi angajată răspunderea mandatarului pe motiv că nu a respectat instrucțiunile date prin mandat nu sunt suficiente faptele care pot constitui un motiv just pentru revocarea mandatului .

În dreptul nostru, spre deosebire de dreptul francez, facultatea data mandatarului de a face o tranzacție cuprinde și pe aceea de a face un compromis.

Desigur, mandatul nu se consideră depășit dacă, neavând limite exprese, mandatarul a făcut actele necesare încheierii afacerii, în condițiile art. 375 alin. 2 și 3 din fostul cod comercial .

Cu toate că mandatarul trebuie să execute personal mandatul încuviințat, afară de cazul când prin contract s-a prevăzut posibilitatea mandatarului cu o altă persoană , se admite că mandatarul va putea să se facă înlocuit pentru execuțiunea anumitor funcțiuni speciale cuprinse în mandatul său, dar nu va putea să transmită altora complet acea reprezentanță care i-a fost încredințată .

Această datorită accentuării caracterului intuitu personae în dreptul comercial afacerile comerciale presupunând o abilitate specială, deci calitatea persoanei mandatarului fiind esențială.

Dacă prin același act au fost numiți mai mulți mandatari, fără să se arate că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare din ei poate lucra în lipsă celuilalt, deci fără a avea nevoie de consimțământul comandatarilor.

Când prin act se declară că mandatarii trebuie să lucreze împreună suntem în prezența unui mandat colectiv. În acest caz afacerile care fac obiectul mandatului se pot încheia doar cu consimțământul tuturor mandatarilor . Ca urmare o singură voința viciată echivalează cu vicierea consimțământului dat pentru încheierea actului, căci acesta vine de la toți mandatarii, ca de la un colectiv omogen. Dar faptele aduse de terțul contractant la cunoștință unuia dintre mandatari se consideră a fi cunoscute de toți ceilalți mandatari, neputând fi invocată necunoașterea lor ca un viciu de consimțământ .

Deși legea prevede unanimitatea din partea mandatarilor la încheierea actelor ce fac obiectul mandatului, acest lucru nu trebuie confundat cu unanimitatea mandatarilor pentru acceptarea mandatului. Contractul de mandat colectiv este legal constituit dacă majoritatea mandatărilor acceptă mandatul . Cei care au acceptat mandatul lucrează doar cu unanimitate.

Mandatarii ce au primit un mandat colectiv își pot exprima voința, în lipsă de stipulație contrară în actul de mandat, în orice formă, și chiar tacit, cu excepția cazurilor în care legea cere o anumită formă pentru actul încheiat în bază mandatului.

Legea nu impune nici că exprimarea voinței să se facă simultan, așa că, în lipsa unei stipulații contrare, consimțământul diferiților mandatari poate fi exprimat și succesiv. Esențial este însă că ei să-și exprime acordul în mod direct față de terțul contractant. Este inadmisibil deci ca după ce toți mandatarii au deliberat doar unul să transmită hotărârea comună contractantului. 80

Comandatarii răspund, în toate cazurile solidar pentru îndeplinirea mandatului încredințat .

Obligația de a da socoteală

Potrivit legii mandatarul are obligația de a da socoteală în legătură cu gestiunea sa și să remită mandantului tot ceea deține în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului (art. 2019).

Plata dobânzile la sumele datorate

Pentru realizarea mandatului, mandatarul poate fi împuternicit să vândă sau să cumpere ori să încheie alte acte juridice care presupun plata unor sume de bani. Aceste sume de bani necesare executării mandatului sau obținute ca urmare a tranzacțiilor efectuate de către mandatar trebuie restituite mandantului în calitatea sa de stăpân al afacerii (dominus negoti). De aceea art. 2.020 C. civ. dispune că mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.

Luarea măsurilor de conservare a bunurilor mandantului

Potrivit dispozițiilor art. 2.019 alin. (2) C. civ. timpul în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deținerea mandatarului, este destinat conservării lor. De asemenea, art. 2.024 prevede că mandatarul va exercita drepturile mandantului față de terți, dacă bunurile deținute prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere, în caz de urgență, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenta unui bun proprietar. În situațiile date mandantul trebuie întotdeauna înștiințat.

În încheiere este necesar să relatăm ideea că actele juridice încheiate de către mandatar cu terțul produc efecte juridice direct pe seama mandantului, mandatarul fiind un reprezentant al mandantului, mandatarul nu este ținut să răspundă pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către terțul contractant.

4.2 Obligațiile mandantului

Principalele obligații prevăzute de lege pentru mandant sunt punerea la dispoziția mandatarului a mijloacelor și sumelor de bani necesare îndeplinirii mandatului, despăgubirea mandatarului și remunerarea mandatarului.

Punerea la dispoziția mandatarului a mijloacelor și sumelor de bani necesare executării mandatului

Obligația mandantului constă în punerea la dispoziția mandatarului toate instrumentele necesare în vederea ducerii la bun sfârșit a mandatului. Mandatarul are dreptul la restituirea cheltuielile făcute de odată cu executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor. întrucât, mandatarul încheie actele juridice cu terții în numele și pe seama mandantului, acesta din urmă trebuie să-i pună la dispoziție toate mijloacele necesare perfectării afacerii pentru care a fost împuternicit. Mijloacele de care face vorbire legea pot consta în cataloage, pliante, mostre, instrucțiuni tehnice de utilizare sau de exploatare a bunurilor pe care mandatarul este împuternicit să le cumpere sau să le vândă, după caz, etc.

Sumele datorate mandatarului

Pe același raționament al încheierii actelor juridice în folosul mandantului, legea îl obligă pe acesta din urmă la acoperirea prejudiciilor suferite de mandatar cu ocazia executării mandatului. în acest sens, art. 2.026 C. civ. prevede că mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.

Remunerarea mandatarului

Potrivit dispozițiilor legale, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În acest caz, dacă ne raportăm la prevederile art. 2.010 C. Civ, aflăm că mandatul dintre două persoane fizice este unul cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Fără îndoială că mandatul dat în vederea efectuării unor operațiuni comerciale, în lipsă de stipulație contrară în contract, este cu titlu oneros. Aceasta deoarece, așa cum am arătat și în cele de mai înainte, activitatea comercială este o activitate organizată, înfățișându-se ca o veritabilă întreprindere în accepțiunea Codului civil, iar titularul întreprinderii economice dobândește statutul juridic de profesionist.

Potrivit dispozițiilor art. 2.027 C. civ. dispune că în situația în care mandatul este cu titlu oneros, mandantul are obligația de a-l plăti pe mandatar , chiar și atunci când, mandatul nu a putut fi dus la bun sfârșit fără ca mandatarului să i se rețină vreo vină. În continuare, prevederile art. 2.010 alin. (2) C. civ. ne relatează că în situația în care mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este stabilită prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, în funcție de valoarea serviciilor prestate. Această prevedere prezintă o deosebită importanță juridică prin faptul că este menținută valabilitatea contractului de mandat chiar dacă nu este prevăzută remunerația mandatarului, iar aceasta va fi stabilită prin înțelegerea părților sau pe cale judecătorească, după criterii prevăzute de lege. Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia.

5. Încetarea calității de mandatar

Calitatea de mandatar face parte din categoria operațiunilor intuitu personae, astfel încât mandatul se termincă la fel ca și reprezentarea, prin revocarea împuternicirii, renunțarea mandatarului, moartea, interdicția, insolvabilitatea și insolvența mandantului comerciant sau a mandatarului, în condițiile legii. Cazurile de încetare a mandatului sunt reglementate de art. 2.030 C. civ. Potrivit textului de lege citat, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

revocarea sa de către mandant;

renunțarea mandatarului;

moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora.

Top of Form

CAPITOLUL IV
COMISIONARII
1. Generalități  

O altă categorie de auxiliari destul de frecvenți în negocierea afacerilor o reprezintă comisionarii.

Comisionarii acționează pe baza contractului de comision încheiat cu comitentul.

Codul civil reglementează contractul de comision în cuprinsul art. 2.043-2.053. Potrivit art. 2.043 C. civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații numite comision. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 2.050 C. civ., comisionarul poate fi împuternicit cu vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerț sau a altor mărfuri cotate pe piețe reglementate.

Principala caracteristică a contractului de comision o constituie lipsa reprezentării, în sensul că actele juridice se încheie pe seama comitentului dar în nume propriu, adică în numele comisionarului. Așadar, comisionarul nu îl reprezintă pe comitent la încheierea contractului cu terțul, ci încheie actul în nume propriu. " Datorită acestei tehnici juridice, comisionarul creează aparența că încheie actul pentru sine și nu pentru comitent. De aceea, art. 2.045 C. civ. prevede că terțul contractant este ținut direct față de comisionar pentru obligațiile sale.

În caz de neexecutare a obligațiilor de către terț, comitentul poate exercita acțiunile decurgând din contractul cu terțul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului (art. 2.046 C. civ.).

2. Puterile comisionarilor 

Obligația principală a comisionarului este să execute mandatul încredințat de comitent. El trebuie să încheie actele juridice stabilite de acesta, dar comisionarul trebuie să ducă la bun sfârșit și toate actele în legătură cu executarea comisionului chiar dacă acestea nu au fost expres arătate, art. 375 C. com. fiind aplicabil. În executarea comisionului, deoarece contractul de comision este un mandat, comisonarul nu trebuie să se abată de la instrucțiunile primite. Îndeplinirea acestei obligații trebuie apreciată în funcție de caracterul instrucțiunilor care pot fi imperative, indicative și facultative. 115 Obligația de a acționă în limitele împuternicirii implică obligația comisionarului de a-l informă pe comitent asupra modificării împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii pentru o eventuală reconsiderare a împuternicirii date sau revocarea acestuia (art. 378 C. com.).

Dacă comisionarul depășește puterile și instrucțiunile primite, comitentul poate refuză operațiunea încheiată de comisionar în asemenea condiții. 116 Din acest principiu, aplicația teoriei mandatului, codul comercial extrage următoarele consecințe:

– când comisionarul a cumpărat anumite bunuri pe un preț mai mare hotărât de comitent, comitentul nu este ținut să primească bunurile cumpărate afară de cazul când comisionarul ar fi de acord să plătească diferență între prețul hotărât de comitent și cel stipulat în contractul de cumpărare (art. 407 C. com);

– dacă a vândut cu un preț mai mic decât cel stabilit de comitent sau, în lipsă unui preț hotărât, la un preț mai mic decât cel curent, comisionarul este de acord să plătească comitentului diferență afară numai dacă ar aprobă că vânzarea cu prețul hotărât nu se putea face și că, vânzând astfel comisionarul a scutit pe comitent de o pagubă (art 408 C. com.) 117

– în cazul în care bunurile cumpărate nu au calitatea convenită, bunurile cumpărate de comisionar rămân în sarcină să comitentul putând refuză operațiunea (art. 408 C. com.);

– comisionarul, trebuind să lucreze numai în limitele mandatului sau, nu are voie să vândă lucrurile comitentului pe credit, dacă nu a fost autorizat să facă acest lucru. Dacă totuși el contravine acestei dispoziții, va răspunde față de comitent că

și cum ar fi vândut în condiții obișnuite. Deci, operațiunea este considerată valabilă și în consecință comitentul este îndreptățit să primească imediat prețul bunurilor de la comisionar, rămânând acestuia valorificarea drepturilor ce decurg din operațiunea de credit față de terț (art. 409 C. com). Comisionarului i se cuvin dobânzile și alte foloase rezultate din operațiunea de credit. 118

În general comisionarul nu este îndreptățit să cumpere pe seamă lui lucrurile ce i-au fost date de comitent, nici să vândă comitentului lucrurile proprii, căci aceste acte cu șine însăși, deși comisionarul apare în calități distincte pot prejudicia pe comitent datorită intereselor contrare pe care comisionarul le are în cele două ipostaze. 119

Legea prevede că în cazul în care comisonarul este autorizat să vândă pe credit, el este obligat să arate comitentului în scrisoarea de aviz persoană cumpărătorului și termenul acordat; altminteri operațiunea se presupune că s-a făcut pe bani gata, neputându-se admite nici o probă contrară (art 410 C. com.).

Comisionarul trebuie să încheie acte juridice cu terții. El nu poate face cu șine însăși, chiar dacă în principiu asemena acte sunt posibile. Legea permite în anumite condiții astfel de operațiuni. Astfel, art. 411 C. com. arată că atunci a€œcand comisionarul este însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligațiuni sau efecte ale statutului ori alte titluri de credit, circulând în comerț sau mărfuri, având preț la bursă sau în piață, dacă comitentul nu a dispus într-un fel, el însuși poate să-I procure pe prețul cerut că vânzător, lucrurile ce trebuia să cumpere sau să retina pentru șine, după prețul curent că cumpărător, lucrurile ce trebuia să vândă în socoteală comitentului, deosebit de dreptul su de proviziune.

Dacă între părți există o convenție prin care se arată obligația comisionarului de a încheia acte doar cu terți interzicând deci actul cu șine însăși, art. 411 C. com. Nu mai are aplicabilitate .120

Dacă în cazurile mai sus arătate comisionarul după îndeplinirea însărcinării sale nu face cunoscut comitentului persoană cu care a contractat, comitentul are dreptul să considere că cumpărarea sau vânzarea s-a făcut pe contul sau și să ceară de la comisionar executarea contractului”. 121

Faptul încheierii actului de către comisionar cu el însăși nu face că el să fie lipsit de dreptul de a primi remunerația pentru executarea comisionului. 122

Cea de-a două obligație a comisionarului este să dea socoteală comitentului, că orice mandatar. În temeiul acestei obligații comisionarul este obligat să-l informeze pe comitent de mersul afacerilor.

Comisionarul este, pe de altă parte, obligat să-și îndeplinească îndatoririle rezultate din contract cu bună credința și cu diligență unui bun profesioniost. Diligență este sporită de caracterul oneros al acestei specii de mandat și de faptul că acest mandatar particular care este comisionarul este de regulă un comerciant profesionist.

3. Renumerarea comisionarilor 

Întrucât, comisionarul încheie actele juridice pentru comitent, acesta datorează remunerație comisionarului. Cu alte cuvinte, contractul de comision nu este gratuit. Suma pe care o datorează comitentul comisionarului poartă denumirea de comision.

Regulile privind plata comisionului sunt cuprinse în art. 2.049 C. civ. În baza articolului menționa , observăm că nu se poate refuza renumerarea comisionului atunci când terțul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terțul își îndeplinește obligația sa ori invocă excepția de neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prinorice altă modalitate.

Ce se întâmplă în situația în care părțile nu s-au hotătât cu privire la comision? Atunci se stabilește în conformitate cu regulile mandatului, dacă remunerația comisionarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

La fel ca și mandatarul, comisionarul beneficiază de un drept de retenție pentru creanțele pe care le are împotriva comitentului, inclusiv cele care privesc plata comisionului, în conformitate cu prevederile art. 2.053 C. civ. „pentru creanțele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa". Comisionarul va avea preferință față de vânzătorul neplătit.

4. Răspunderea comisionarilor 

Principala obligație a comisionarului este aceea de a încheia actele juridice specifice comisionului. Comisionarul nu răspunde pentru obligațiile asumate de către terț prin actul încheiat. Soluția este consacrată expres în cuprinsul art. 2.052 alin. (1) C. civ. care dispune: „comisionarul nu răspunde față de comitent în cazul în care terțul nu își execută obligațiile decurgând din act".

Cu toate acestea, el își asuma expres obligația de a garanta pe comitent de executarea obligațiilor terțului. în acest caz, în lipsă de stipulație contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision special «pentru garanție» sau «pentru credit» ori un alt asemenea comision stabilit prin convenția lor sau, în lipsă, de către instanță, care va ține cont de împrejurări și de valoarea obligației garantate.

5. Încetarea calității de comisionar 

Calitatea de comisionar încetează odată cu încetarea contractului de comision, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, prin încheierea contractului/contractelor pentru care a fost dată împuternicirea, prin revocarea împuterniciri etc. Codul civil prevede doar un singur caz de încetare a contractului de comision, acela al revocării împuternicii de către comitent. Astfel, potrivit art. 2.051 C, civ., comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terțul'1'.

CAPITOLUL V

INTERMEDIARII

1. Aspecte generale

Prin Codul civil actual a fost reglementată o nouă categorie de mijlocitori în operațiunile juridice, denumită intermediari.

În accepțiunea riguroasă a Codului civil, intermedierea este operațiunea prin care intermediarul efectuează doar fapte materiale și nu încheie acte juridice. Cu alte cuvinte, intermedierea poartă doar asupra faptelor materiale și nu are ca obiect încheierea de acte juridice. Concluzia se desprinde fără echivoc din conținutul art. 2.096 C. civ., în care intermedierea reprezintă o obligație a intermediarului de a-l pune pe client în legătură cu terții. În baza aceleiași reglementări intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este independent față de acestea în vederea îndeplinirii obligațiilor pe care le are. Astfel, intermediarul reprezintă un auxiliar independent al comerciantului.

Intermedierea este legiferată de Codul civil în art. 2.096-2.102 ca și convenție a părților, sub denumirea de contractul de intermediere.

2. Puterile intermediarului

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească contractul de intermediere sunt dispuse de art. 2.096, potrivit căruia : „intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract". Din acest context observăm intermediarul nu are aceeași putere de reprezentare ca și reprezentantul și mandatarii, în sensul că intermediarul nu este împuternicit să încheie acte juridice cu terții, ci doar să ajute la încheierea lor. Un alt aspect important este dat și de faptul că intermediarului i se permite să negocieze și să stabilească toate elementele esențiale ale unui contract sau ale unei afaceri, însă nu are capacitatea de a încheia el actul nici măcar în numele clientului său.

3. Obligațiile intermediarului

Principala obligație a intermediarului este de informare a clientului. în acest sens, art. 2.100 C. civ. prevede că intermediarul este obligat să comunice terțului toate informațiile cu privire la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiția să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului. Așadar, în virtutea reglementărilor care guvernează intermedierea, intermediarul este obligat să depună toate diligentele pentru a pune față în față părțile și a le determina să încheie unul sau mai multe acte juridice.

În mod excepțional când este împuternicit cu puterea de reprezentare, intermediarul va încheia actul juridic cu terțul în numele și pe seama clientului.

4. Drepturile de care dispune intermediarul

Principalele drepturi ale intermediarului privesc remunerația și restituirea cheltuielilor efectuate și a prejudiciilor suferite.

Remunerarea intermediarului

Potrivit dispozițiilor art. 2.097 C. civ., intermediarul are dreptul la o remunerație din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.  

În lipsa convenției părților sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părți sau cu uzanțele existente între profesioniști pentru astfel de contracte.

Codul civil reglementează și regulile remunerației în cazul pluralității de intermediari. Astfel, potrivit art. 2.099 C. civ. în cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulți intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remunerația stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.

Restituirea cheltuielilor

Intermediarului i se restituie cheltuielile ocazionate de intermediere, dacă se stipulează expres în contract (art. 2.098 C. civ.). Dispozițiile relative la intermediere nu prevăd, însă fără îndoială că dacă intermediarul suferă anumite prejudicii, clientul este obligat la acoperirea integrală a acestora.

CAPITOLUL VI

AGENȚII COMERCIALI

1. Aspecte generale

În Noul Cod civil este reglementată noțiunea de agent comercial în art. 2.072-2.095.

În accepțiunea veche a Legii nr. 502/2002, agentul comercial permanent era definit ca și un comerciant persoană fizică sau persoană juridică care, în calitate de intermediar independent, era împuternicit să negocieze și să încheie afaceri pentru altă persoană fizică sau juridică, denumită comitent, în schimbul unei remunerații'.

Actualmente, Codul civil prevede în art. 2.072 că prin intermediul unui contract de agenție comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate. Agentul este un intermediar independent care deține titlu profesional. El nu poate fi în același timp prepusul comitentului.

Din reglementările actualului cod putem susține că agentul este și el la rândul lui comerciant persoană fizică sau persoană juridică, pentru că exercită o activitate organizată cu caracter de întreprindere în locul stabilit prin contractul de agenție.

2. Contractul de agenție comercială

În practică, contractul de agenție este văzut ca fiind „contractul prin care o parte, denumită comitent, împuternicește în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama comitentului, în una sau mai multe regiuni determinate, în schimbul unei remunerații”.

3. Părțile contractului de agenție

Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.

În practică, agenția este uzitată cu precădere în raporturile specifice întreprinderilor comerciale și în cvasitotalitatea situațiilor, atât agentul cât și comitentul au calitatea de profesioniști, în accepțiunea juridică a Codului civil.

De fapt, împuternicirea agentului se referă la desfășurarea unor afaceri ale comitentului într-o zonă stabilită sau pe o piață anume prin efectuarea de acte juridice în acest scop, sau doar prin mijlocirea acestora între comitent și terții interesați. În concluzie, statutul juridic al agentului este de intermediar al afacerilor comitentului cu terții, și astfel atât agentul cât și comitentul au statutul juridic de comercianți profesioniști, titulari ai unor întreprinderi economice.

4. Obiectul contractului de agenție

Obiectul contractului de agenție este reprezentat de împuternicirea pe care comitentul o conferă în mod statornic agentului fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seamă comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate.

5. Obligațiile agentului

Potrivit celor relatate anterior, mandatul unui agent are efecte doar în cadrul zonei stabilite, fiind stabilite prin urmare limite teritoriale prin contractul de agenție încheiat.

6. Drepturile agentului

Agentul poate fi împuternicit să „negocieze" cu terții condițiile unor acte juridice, urmând ca acestea să fie încheiate în mod direct între comitent și terț, ori poate fi împuternicit să „negocieze" și să „încheie" contracte cu terții în numele și pe seama comitentului'21. Pentru negocierea și încheierea actelor juridice, agentul este îndreptățit la remunerație din partea comitentului.

7. Aspecte referitoare la încetarea drepturilor de agenție

Există mai multe criterii referitoare la modalitatea de încetare a contractului de agenție:

Expirarea termenului

Ca orice contract încheiat pe durată determinată, și contractul de agenție încetează la expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Potrivit dispozițiilor art. 2.088 noul Cod Civil, contractul de agenție pe durată determinată care continuă să fie executat de părți după expirarea sa se consideră prelungit pe durată nedeterminată.

Denunțarea unilaterală

Contractul de agenție pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz (art. 2.089 noul Cod Civil).

Rezilierea contractului

În virtutea principiului executării obligațiilor contractuale cu loialitate și bună-credință, oricare dintre părți poate rezilia contractul de agenție înainte de expirarea duratei contractului, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte.

Remunerații și despăgubiri ocazionate în cazul încetării contractului

Reglementările din Codul civil stabilesc cert obligația de plată a unor remunerații în cazul unor situații speciale și după încetarea contractului de agenție. În situația de față, pentru anumite operațiuni individuale, agentul are dreptul la plata unui comision, iar în cazul sporirii afacerilor comitentului, agentul este îndreptățit la plata unei indemnizații. în fine, dacă prilejuit de încetarea contractului sau din alte cauze agentul suferă anumite prejudicii, acesta poate cere repararea lor de la comitent.

CAPITOLUL VII

PARTEA SPECIALĂ- APLICAȚII PRACTICE

Dosar Nr. 25C (20.01.2009) somație de plata

Sentinta comerciala nr. 25C/2009

Potrivit dispozitiilor art. 83 C. pr. Civ., calitatea de mandatar poate fi dovedită numai prin originalul procurii sau a unei copii legalizate a acesteia.

Prin sentinta comerciala nr 25 pronuntata de Judecatoria Orsova în dosarul nr 122/274/2009, a fost anulata cererea de chemare în judecata pe motiv că nu a fost formulate în baza unei împuterniciri.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta a retinut ca procura data de catre creditoarea V.R. SA mandatarului E.K.R. SRL a fost depusa într-o copie nelegalizata. În temeiul acestei procuri, mandatarul a formulat cererea de chemare în judecata, fiindu-i acordat si dreptul de a reprezenta creditoarea în fata instantei.

Instanta i-a acordat mandatarului E.K.R. SRL posibilitatea să depuna în original sau în copie legalizata procura data de către creditoare.

S-a observant că procura solicitată de instant nu a fost depusă.

Potrivit dispozitiilor art. 83 C. pr. civ., când cererea este facuta prin mandatar, se va alatura procura în original sau în copie legalizata. Tinând seama de aceste prevederi legale, instanta apreciaza ca dovada calitatii de mandatar nu poate fi facuta în alt mod decât prin depunerea originalului procurii sau a unei copii legalizate a acesteia.

Cum în prezenta cauza, la dosar a fost depusa o copie nelegalizata de pe procura data mandatarului E.K.R. SRL, instanta considera ca mandatarul EOS E.K.R. SRL nu si-a dovedit calitatea de reprezentant al creditoarei.

Potrivit art. 161 alin. 1 C.p.c., când instanta constata ca reprezentantul partii nu poate face dovada calitatii sale, se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, ceea ce instanta a facut.

Potrivit art. 161 alin. 2 c.p.c., daca lipsurile nu se împlinesc, instanta va anula cererea.

Fata de cele de mai sus, având în vedere ca nu s-a depus procura nici în original si nici în copie legalizata pâna la termenul acordat în acest scop, instanta urmeaza sa admita exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a mandatarului E.K.R. SRL, invocata din oficiu de catre instanta si anuleze cererea de chemare în judecata, ca fiind formulata de o persoana care nu si-a dovedit calitatea de reprezentant.

Dosar Nr. 4590 (10.06.2004) obligarea la restituirea sumelor ridicate

Potrivit art.1541 C.civ., mandatarul este obligat să se supună cerințelor mandantului cu privire la actele îndeplinite si de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului.

Folosirea de catre mandatar, în interesul sau, a sumelor încasate în numele mandantului, reprezinta o fapta grava, motiv pentru care art.1544 C.civ. îl obliga sa plateasca dobânzi pentru aceste sume, dobânzi care se datoreaza din ziua întrebuintarii lor ori din ziua chemarii în judecata, daca nu au fost întrebuintate. (sentinta civila nr.4590/10.06.2004)

Prin intermediul cererii de pe rolul Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti în data de 29.12.2004, reclamanta M.A. a formulat cerere de chamere în judecată împotriva pârâtului CI., solicitând instantei de judecata ca prin hotarârea ce va pronunta sa dispuna obligarea acestuia la înapoierea sumelor ridicate de la BRD în baza împuternicirii ce i-a acordat-o, actualizate cu dobânda legala si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii, întemeiata pe dispozitiile art.1541-1544 C.civ., reclamanta arata ca l-a cunoscut pe pârât în calitate de avocat si ca acesta s-a dovedit deosebit de atent, propunându-i sa aiba grija de ea, însă numai cu condiția de a încheia un testament în favoarea sotiei si copiilor sa.

Întrucât pârâtul a prezentat încredere, a fost de acord cu propunerea si a întocmit testamentul conform cerințelor acestuia si, data fiind legatura pe care a stabilit-o cu familia pârâtului si având o stare de sănătate precară, la îndrumarea functionarului de la B.R.D., l-a trecut pe pârât ca împuternicit în contractul de depozit, scopul fiind acela ca, în situația în care, din orice motiv de sănătate nu ar putea ajunge la Banca, pârâtul sa ridice banii necesari din depozitul de 9.386 USD.

Ulterior, observând anumite neînțelegeri dintre pârât si sotia acestuia, a facut o verificare a contului, ocazie cu care a constatat ca pârâtul a ridicat în data de 13.05.2003 suma de 1300 USD iar în data de 15.05.2003 a lichidat întregul cont, devenind el titularul contractului de depozit.

Reclamanta a declarant că nu a avut de gând să ofere acesti bani pârâtului si ca acesta a deposedat-o de toate economiile, comportamentul acestuia determinând-o să ia hotărârea de a revoca testamentul.

Pe lângă cererea de chemare în judecata reclamanta a depus la dosar, în copie certificata conform dispozitiilor art.112 alin.(2) C.proc.civ., testamentul autentificat sub nr.1089/13.06.2003 de notarul public Cezar-Gabriel Ciudoescu, declaratia de revocare a testamentului, autentificata sub nr.2981/177.06.2003 de notarul public Melania Popa, plângerile formulate împotriva pârâtului la Baroul Bucuresti si la Parchetul de pe lânga Judecatoria sectorului 2 Bucuresti, acte medicale, contractele de depozit.

Pârâtul, prin întâmpinarea depusa în termenul stabilit de lege, a cerut respingerea actiunii ca neîntemeiata deoarece reclamanta a fost cea care a autorizat Banca sa-i elibereze suma constituita în depozit si dobânda aferenta.

În dovedirea sustinerilor reciproce, partile au solicitat, instanta încuviintând, administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu si testimoniala, în cauza fiind audiata martora C L.

Analizând materialul probator administrat în cauza, instanta retine ca prin intermediul contractul de depozit încheiat de reclamanta cu B.R.D. la data de 06.05.2003, pârâtul a fost desemnat împuternicit, banca fiind autorizata sa îi elibereze suma constituita în depozit si dobânda aferenta.

În data de 13.05.2003, pârâtul a ridicat din cont suma de 1384 USD iar diferenta de 8.000 USD a transferat-o într-un nou depozit cu privire la care el avea calitatea de titular, reclamanta fiind împuternicit.

În data de 15.05.2003, conform extrasului de cont depus la fila 16 din dosar, întreaga suma de 8.000 USD este retrasa, contul fiind lichidat de catre pârât, aspect recunoscut de acesta prin raspunsul la întrebarea nr.3 din interogatoriu.

Pretentiile reclamantei au fost întemeiate pe dispozitiile art.1541-1544 C.civ., natura juridica a clauzei de împuternicire din contractele de depozit bancar fiind aceea a unui contract de mandat astfel ca, în calitate de mandatar, pârâtul avea trebuia șă o înștiințeze pe reclamantă în legatura cu sumele de bani transferate în baza clauzei de împuternicire

În acest sens, desi a sustinut ca banii au fost retrasi cu stirea reclamantei, fiind predati acesteia sub forma de obiecte si servicii, pârâtul nu a facut dovada ca în perioada 13.05.2003 – 15.05.2003 a procurat obiecte sau a asigurat reclamantei servicii în valoare totala de 9.384 USD si nici nu a probat existenta acordului reclamantei privind cheltuirea banilor în scopul afirmat.

În mod contrat, potrivit declarației martorei., audiata la propunerea pârâtului, reclamanta s-a ofensat atunci când a constatat ca toti banii au fost retrasi, în aceeasi zi revocând testamentul si rupând orice legătură cu familia pârâtului.

Potrivit art.1541 C.civ., mandatarul are obligatia ca, oricând i se cere de mandant, sa dea socoteala de actele sale si de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului.

Folosirea de catre mandatar, în interesul sau, a sumelor încasate în numele mandantului, reprezinta o fapta grava, motiv pentru care art.1544 C.civ. îl obliga sa plateasca dobânzi pentru aceste sume, dobânzi care se datoreaza din ziua întrebuintarii lor ori din ziua chemarii în judecata, daca nu au fost întrebuintate.

Din raspunsul pârâtului la întrebarile nr.4 si 5 interogatoriu, rezulta ca întreaga suma ce a fost ridicata din contul bancar al carui titular a fost reclamanta a fost cheltuita în zilele de 13.05.2003 si 15.05.2003, astfel ca acesta datoreaza dobânda legala la suma de 1.384 USD începând cu data de 13.05.2004 si la suma de 8.000 USD începând cu data de 15.05.2004.

Cuprivire la situația dată, instanta consideră întemeiata actiunea reclamantei si procedează la admiterea ei, punându-I în vedere pârâtului că areobligația de a-I da suma de 9.384 USD, cu dobânda legala de la data de 13.05.2003 pentru suma de 1.384 USD si de la data de 15.05.2003 pentru suma de 8.000 USD, echivalent în lei la data executarii obligatiei.

Va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecata.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI CURSURI

STANCIU D. CĂRPENARU- TRATAT DE DREPT COMERICAL ROMĂN EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2012.

VASILE NEMEȘ- DREPT COMERCIAL EDITURA HAMANGIU, BUCUREȘTI 2012.

GHEORGHE PIPERA-DREPT COMERCIAL ROMÂN EDITURA C.H BECK BUCUREȘTI 2012.

MARIA DUMITRU-DREPT PROFESIONAL, TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI PROFESIONAL, EDITURA UNIVERSITARIA, IAȘI 2011.

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2002

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004

Emanoil Munteanu – „DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. SILVY, BUCUREȘTI, 2001

L. Georgescu – „DREPT COM. ROMÂN”, VOL. I, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000 (ED. SOCEC, BUC 1946)

E. Cârcci – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK 2000

V. Pătulea, C. Turianu – „CURS DE DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000

Turcu – „TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1998, VOL. I

S. Angeni, M. Volonviu, C. Stoica, M. G. Lostun – „DREPT COMERCIAL”, ED. 2 ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 2001

Vasile Pătulea, Cornel Turuianu – „ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL”, ED. „EDIT PRESS – MIHAELA S.R.L.”, BUCUREȘTI 1996

Smaranda Angheni, „DREPT COMERCIAL”, ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 1997

T. Prescure, „REGISTRUL COMERȚULUI”, ED. ALL BECK 2001

P.Demetrescu, „ÎNTREPRINDERILE COMERCIALE”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 2000

Stanciu D. Cărpenaru, „REGIMUL JURIDIC AL COMERCIANȚILOR”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2001.

I. N. Fințescu, „CURS DE DREPT COMERCIAL”, BUCUREȘTI 1929.

Octavian Căpățână – „SOCIETĂȚILE COMERCIALE”, ED. A II – A, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1996.

ACTE NORMATIVE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.

LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.

LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.

CODUL COMERCIAL ROMÂN

legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

legea nr. 82/2003 privind procedura reorganizării juridiciare și a falimentului publicată în m. of. nr. 194 din 26 martie 2003

legea nr. 31/1990 privind constituirea societăților comerciale

legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în m. of. nr. 279 din 21 aprilie 2003

legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în m. of. nr. 529 din 19 iulie 2002

legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent, publicată în m. of. nr. 576 din 29 iunie 2004