Reprezentare Identitară Feminină

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CADRUL CONCEPTUAL 5

STRUCTURA LUCRĂRII 12

CONCEPTE UTILIZATE 20

PARTEA I. REPREZENTARE IDENTITARĂ FEMININĂ ÎN CULTURA

ROMÂNĂ: TREI GRILE DE INTERPRETARE 22

INTRODUCERE 23

CAPITOLUL I. AL DOILEA PERSONAJ: GEN PROXIM SI DIFERENȚĂ

SPECIFICĂ ÎN ROMANUL ROMÂNESC INTERBELIC 24

1.1. Personajul feminin: o abordare a stărilor de femeie 24

1.2. Perspectiva arhetipală 34

1.3. Perspectiva psiho-socială 45

CAPITOLUL II. FEMEIA-OBIECT: REPREZENTĂRI ALE FEMINITĂȚII

ÎN CULTURA DE MASĂ 56

2.1. Mesajul mediatic și dimensiunea de gen 56

2.2. Tipuri identitare feminine în mass-media românească 67

2.3. Mize și instituții implicate în gestionarea dimensiunii mediatice de gen 78

CAPITOLUL III. FEMEIA-REALITATE: PUTERE ȘI REPREZENTARE ÎN

SPAȚIUL SOCIAL 87

3.1. Puterea și dimensiunea de gen. Elemente generale 87

3.2. Tipuri identitare feminine în spațiul social. Feminismul 94

3.3. Mize și instituții implicate în gestionarea relației putere-gen în spațiul

social 105

PARTEA II. „SURSELE” UNEI REPREZENTĂRI IDENTITARE FEMININE

ALTERATE ÎN CULTURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ 113

INTRODUCERE 114

2

CAPITOLUL IV. VIOLENȚA FIZICĂ ȘI VIOLENȚA SIMBOLICĂ 115

4.1. Violența domestică în spațiul românesc 115

4.2. Identificare și reinventare ca efecte ale victimizării 120

CAPITOLUL V. AVORTUL, DE LA ABANDONUL FIZIC LA ABANDONUL

PSIHOLOGIC 129

5.1. Abandonul ca efect al politicilor pro-nataliste în perioada ceaușistă 129

5.2. Abandonul în societatea postdecembristă; abandonul copiilor ca efect

pervers al migrației 136

CAPITOLUL VI. CONCUBINAJUL: DE LA ALIANȚA MATRIMONIALĂ

LA ALIANȚA SIMBOLICĂ 144

6.1. Căsătoria și concubinajul: istoric și repere teoretice 146

6.2. Concubinajul în România: tendințele demografice, atitudini și valori 154

CAPITOLUL VII. PROSTITUȚIA: TRANZIȚIA DE LA SPAȚIUL REAL LA

SPAȚIUL VIRTUAL 168

7.1. Prostituția: delimitare, sociologie și efecte 170

7.2. Pornografia: erotism, sexualitate și dependență 178

CONCLUZII 189

BIBLIOGRAFIE 212

3

INTRODUCERE

Inegalitatea de gen a dominat de-a lungul istoriei și domină încă diversele domenii ale vieții sociale și private. Chiar dacă femeia a obținut ceea ce a fost mai greu – accesul la educație, dreptul la vot, accesul în diverse profesii și meserii – rămân de înfruntat concepțiile tradiționale, anacronice, stereotipe și sexiste la adresa reprezentantelor celui „de-al doilea sex”, concepții care au eșuat în încercarea de a se

schimba în același ritm alert care s-a definit angrenarea lor în spațiul public.

În fapt, femeile au fost percepute într-o perspectivă preponderent negativă încă de la începuturile istoriei. Sprijinindu-se pe o serie de prejudecăți masculine legate de caracterul inferior al femeii, filosofii antici au stabilit norme superioare, sau, mai degrabă, au atribuit masculinității calități superioare, pornind de la ideea corporalității

bărbătești ca simbol și apanaj al puterii.

„…nu trebuie uitat că Grecia este o societate de bărbați al căror misoginism se exercită împotriva gineceelor (n.n. apartamente rezervate femeilor în casele antice grecești) încă de la începutul democrației ateniene (secolul VI î.H.), cu o violență ale cărei urme le aflăm în Epistolele Sfântului Pavel și în predicile

Părinților Bisericii.”1

De la o abordare antică, orientată în principal asupra semnificațiilor

importanța feminității la maternitate și considerând-o, din perspectivă utilitară, inferioară și subordonată principiului masculin, care-și deleagă funcția de autoritate supremă atât în spațiul public, cât și în cel familial.

Epoca modernă marchează, într-o primă fază, o reîntoarcere la corporalitate, conectând, în același timp, problematica femininului la nașterea și evoluția statului. Conexiunea cu statul a avut implicit valențe negative, considerându-se că funcțiile femeilor în interiorul sistemului trebuie să rămână strict procreative, pentru că, dacă ar ajunge să guverneze, ele ar atrage ruinarea statului. Trecerea femeii în plan

4

secund, ca element al dezbaterii generale asupra opoziției între corp și suflet, rațiune și pasiune, s-a concretizat ulterior în explicația antropologică a dezordinii civile inerente î n prezența puterii feminine, care trebuie neutralizată prin puterea mariajului, un mijloc la îndemână de a o ține ulterior în interiorul căminului.

Discursul modern este marcat de repere relativ disjuncte: femeile sunt vinovate că acceptă dominația bărbaților2, emanciparea femeii este o prostie masculină3 sau destinul femeii e marcat de descoperirea lipsei penisului și de sentimentul castrării4, culminând cu o îngăduință socio-culturală ierarhică, respectiv ideea că femeile se pot integra în cultura masculină, chiar dacă nu există încă o cultură feminină obiectivă5. Dezvoltându-se în acești parametri, acest tip de discurs va conduce la o latură mai

elevată și mai rațională asupra rolurilor de gen: nu se mai vorbește despre femeie ca despre o subspecie a omului-bărbat, dar persistă ideea apropierii femeii de natură

și a subordonării ei, tocmai prin puterea civilizatoare a bărbatului de a desăvârși sau de a guverna ceea ce natura a lăsat în stare brută.

Secolul XX este cel în care emanciparea femeilor înregistrează un progres

notabil dar, deși s-au făcut pași importanți în înlăturarea egalității de gen, nu s-a ajuns la capătul drumului, în ceea ce privește eliminarea acesteia din societate. Cu

atât mai mult, dacă ne referim la inegalitatea de gen în societatea românească, aceasta nu numai că există transversal pe toate palierele societății, dar este întreținută chiar de la nivelele cele mai înalte ale organizării politice, fiind propagată în masă, deopotrivă de bărbați și de femei, la nivel de subconștient colectiv.

CADRUL CONCEPTUAL

Prezenta lucrare are drept scop analiza complexă a particularităților rolurilor de gen și a reprezentării identitare feminine în cultura română și definirea unor repere pentru formularea de politici publice, care să vizeze emanciparea mentalului feminin.

Pentru îndeplinirea acestui scop, am stabilit trei obiective fundamentale:

5

analiza reprezentării identitare feminine în cultura română și, implicit, determinarea particularităților rolurilor de gen în societatea românească, utilizând trei grile de interpretare: romanul interbelic, mass-media și realitatea socială contemporană;

definirea și analiza reperelor unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română contemporană (violența, avortul concubinajul și prostituția);

identificarea unor instrumente fundamentale în definirea identitară feminină,

indispensabile în formularea unor repere care să vizeze emanciparea mentalului feminin în parametrii spațiului socio-cultural românesc, construit pe ipostaza de victimă.

Definirea conceptelor operaționale

În vederea unei bune înțelegeri a accepțiunilor terminologice folosite pe parcursul lucrării, se impune definirea a două concepte fundamentale: cultură

(națională) și identitate / reprezentare (identitară).

În conștiința comună, cuvântul cultură sugerează , în principal, o formă de artă. Totuși, având în vedere că prima definiție riguroasă6 desemna cultura drept

„complexul care include cunoașterea, credința, arta, moravurile, legea, obiceiurile și orice alte capacități și deprinderi dobândite de om ca membru al societății”,

iar alte definiții se construiesc în jurul ideii de cultură ca „ereditate socială a membrilor unei societăți”7, conceptul a căpătat valențe mult mai extinse decât cele imediate.

Numărul mare de definiții ale culturii – de la cele 164 de definiții ale culturii8, înregistrate de către sociologii americani A.L. Kroeber și Clyde Kluckhohn9, în urma consultării mai multor lucrări de specialitate, la cele 250 de definiții identificate de sociologul francez Abraham Moles, care definește cultura ca „sumă a probabilităților de asocieri de tot felul care există între elementele de cunoaștere”10 –

David Frisby, Georg Simmel, Routledge, London, 2002, pag. 34

Edward B. Tylor, Primitive culture, London: J. Murray, 1871, pag. 120

Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalității, București, Editura Științifică, 1968, pag.

Alfred Kroeber, The nature of culture, Chicago: University of Chicago Press, 1952, pag. 132

Clyde Kluckhohn, Alfred Kroeber, A Critical Review of Concepts and Definitions, Peabody

Museum, Cambridge, MA, 1952

10 Abraham Moles, Sociodinamica culturii, Editura Științifică, 1974, pag. 6

6

face dificilă o abordare cuprinzătoare a caracteristicilor conceptului. Complexitatea este cu atât mai mare cu cât

„cultura, în sensul larg al unui mediu, rezultă din activitatea indivizilor creatori care trăiesc în acest mediu, modalitățile de creație ale acestora fiind condiționate de conceptele, cuvintele și formele pe care le primesc din anturajul lor.”11

Totuși, există o trăsătură distinctă, în măsură să sprijine demersul analitic al abordări din lucrarea de față. Cultura

„nu este o forță abstractă care plutește în spațiu și se așează asupra noastră – deși date fiind modurile subliminale în care ne influențează, poate fi percepută ca o entitate atotprezentă, fără trupag. De fapt, cultura este mediată de o structură socială. Cultura se naște dintr-o rețea de relații sociale care implică alți oameni: grupuri primare, precum familia, colegii și alte asociații informale, în cadrul comunității sau, din ce în ce mai mult, din instituții mult mai articulate formal și cu fundamente legale, cum ar fi școlile, media, bisericile, agențiile guvernamentale, corporațiile și armata.”12

Pornind de la această definiție și evidențiind astfel necesitatea conectării conceptului de cultură la spațiul social, se pot crea premisele realizării unei

„radiografii” mult mai pertinente a reprezentării identitare feminine în societatea românească contemporană.

Totodată, analiza are în vedere o raportare la cultură tocmai prin prisma elementelor componente ale acesteia – valori, norme și artefacte – abordând femeia atât ca ideal, ca obiect al reprezentării, cât și ca exponent al realității.

O abordare generală a identității, care, în conștiința comună, este asociată, în principal, problematicii etnice, se conturează pe câteva repere fundamentale:

– identitatea absolută (a cărei esență este redată de o propoziție simplă afirmativă),

Ibidem, pag. 98

Christian Parenti, Reflections on the Politics of Culture, Monthly Review, Volume 50, Issue 09, February 1999, http://monthlyreview.org/1999/02/01/reflections-on-the-politics-of-culture: “is not an abstract force that floats around in space and settles upon us – though give n the seemingly subliminal ways it influences us, it can feel like a disembodied, ubiquitous entity. In fact, culture is mediated through a social structure. We get our culture from a network of social relations involving other people: primary groups such as family, peers, and other informal associations within the community or, as is increasingly the case, from more formally articulated and legally chartered institutions such as schools, media, churches, government agencies, corporations, and the military.”

7

– identitatea relativă (dacă avem în vedere că identitatea, ca noțiune de relație,

nu este doar o propoziție afirmativă, ci conține, implicit, și negația),

– identitatea contextuală (de fapt o formă a identității absolute, raportate la context).13

În raport cu problematica reprezentării identitare feminine, Nathalie Heinich în „Etats de femme” consideră că realizarea unei identități, deși este consecința unei

experiențe intime,

„nu este o acțiune solitară, care îl întoarce pe subiect la sine, ci o interacțiune,

(verighetă, fotografii), și cuvinte ce o desemnează (logodnică, soție)”14.

În această rețea de interacțiuni, se pot distinge trei „momente” fundamentale: autopercepția, imaginea pe care cineva o are despre sine; reprezentarea, imaginea pe care cineva i-o produce altcuiva și desemnarea, imaginea care îi este transmisă de către altcineva. Așadar, trebuie să existe o coerență între felul în care se simte o femeie, felul în care ea se manifestă față de altcineva, în funcție de autopercepție, și felul în care altcineva îi semnalează că o identifică la fel cum ea se percepe. În stare normală, non-problematică, femeia trăiește identitatea ca pe o coincidență între cele trei momente, în vreme ce tulburarea apare atunci când există un decalaj între imaginea de sine (reprezentată prin sex, stare civilă, vârstă, profesie, naționalitate), comportament și percepția exterioară, dând naștere crizelor de identitate și manifestându-se în exterior prin disimulare.

În vederea „ancorării” reprezentării identitare femine în cultura română –

înțelegând cultura ca element mediat de structura societății românești – este necesară o analiză din mai multe perspective, a rolurilor de gen în societatea românească, dar

și a imaginii mediate / idealizate a femeii.

Teze principale

Lucrarea se fundamentează pe trei teze principale:

1. Deși studiile de specialitate (în special cele feministe) vorbesc de o evoluție (istorică) a reprezentării identitare feminine, în prezent există în România, trei

Geza Szocs, Teze despre identitate, Observator cultural, numărul 9, aprilie 2000

Natalie Heinrich, Etats de femme, Gallimard, Paris, pag. 229

8

FEMEI (reprezentări feminine), fiecare trăind „în afara” etapelor istorice corespunzătoare diferitelor tipuri de reprezentare;

2. În același timp, există o particularitate, care se poate constitui într-un

numitor comun al celor trei FEMEI în spațiul românesc – o puternică interiorizare a ipostazei de victimă – element care influențează toate cele trei „momente”

deviant din societatea românească, atât în sfera realității, cât și în cea a simbolicului. Pentru a delimita trăsăturile celor trei FEMEI, se poate apela fie la tipologia lui Gilles Lipovetsky15, fie la corespondența cu cele trei valuri feministe16, cu

paradigmele de dezvoltare a curentului feminist.

Pornind de la o reflecție pe tema poziției sociale și a coordonatelor identitare ale femeii din epoca noastră, Lipovetsky creionează trei imagini / femei.

Imaginea primei femei (femeia depreciată) – care se presupune că s-a impus până în zorii secolului al XIX-lea – este descrisă drept un „rău necesar izolat în niște activități fără strălucire, ființă inferioară, devalorizată în mod sistematic sau disprețuită de bărbați”17.

Imaginea celei de-a doua femei (femeia slăvită) se constuiește pe ideea de

„forță civilizatoare a moravurilor, stăpână a viselor masculine, „sexul frumos”, educatoare a copiilor, „zână a căminului”; spre deosebire de trecut, puterile specifice ale femininului sunt venerate, înălțate pe un piedestal”18.

Imaginea celei de-a treia femei (femeia nedefinită), este cea care consfințește sfârșitul guvernării condiției feminine de către logica de dependență față de bărbați, construindu-se pe repere distincte:

„devitalizarea idealului femeii casnice, legitimitatea studiilor și muncii feminine, dreptul la sufragiu, dreptul de a se despărți prin divorț de partener, libertatea sexuală, stăpânirea procreației sunt tot atâtea manifestări ale dreptului femeii de a dispune de propria-i persoană în toate sferele existenței,

Gilles Lipovetsky, A treia femeie, Editura Univers, București 2000

Conceptul de „valuri feministe” a fost introdus de Rebecca Walker la începutul anilor '90 atunci când s-a simțit nevoia diferențierii și a periodizării mișcărilor feministe în etape mari, concludente (“Becoming the Third Wave”, Ms. Magazine, January/February 1992).

Gilles Lipovetsky, op.cit., pag. 182

Gilles Lipovetsky, op.cit., pag. 184

9

tot atâtea dispozitive care duc la construirea modelului pentru a treia femeie”.19

Sintetizând,

„vechilor puteri magice, misterioase, malefice, atribuite femeii, i-a urmat puterea de a se inventa pe sine însăși, puterea de a proiecta și de a construi un viitor nedeterminat. Prima, ca și a doua femeie, erau subordonate bărbatului. A treia femeie este stăpînă pe ea însăși. A doua femeie era o creație ideală a bărbatului (n.n. femeia liricii de dragoste medievale și a romanțurilor sentimentale de secol XVII și XVIII), a treia femeie este creație sută la sută feminină.”20

Rosemarie Buikema evidențiază faptul că dezvoltarea teoriilor feministe cunoaște trei paradigme21, a egalității, a diferenței și a deconstrucției, acestea putând fi asociate așa-numitelor valuri ale feminismului.

Paradigma egalității este orientată, atât în plan teoretic, cât și politic, spre eliminarea diferențelor sociale dintre femei și bărbați.

Paradigma diferenței reiterează scopurile și mijloacele specifice dintotdeauna feminismului: demistificarea falsului universalism masculin și critica sistemului care favorizează valorile masculine sunt esențiale pentru șansa femeilor de a se elibera din condiția lor de subordonare. Feminitatea, respectiv strategiile de construire a discursului feminin, a spațiilor numai pentru femei și evaluarea pozitivă a sexualității feminine, inclusiv a maternității, delimitează concepția conform căreia diferența poate sta la baza egalității femeii (bărbatul este pentru femeie „celălalt”, la fel cum femeia este alteritate pentru bărbat).

Paradigma deconstructivistă descrie un echilibru între principiul diferenței și cel al egalității, recunoscând totodată, diversitatea experiențelor feminine și a diferențierilor multiple, de etnie, vârstă, orientare sexuală.

Dacă suprapunem cele două viziuni:

femeia depreciată / paradigma egalității,

femeia slăvită / paradigma diferenței, respectiv

femeia nedefinită / paradigma deconstructivistă,

Ibidem

Gilles Lipovetsky, op.cit., pag. 187

Rosemarie Buikema, Women’s Studies and Culture. A Feminist Introduction, New York: Palgrave Macmillan, 1995, pag. 3

10

obținem o abordare cuprinzătoare a caracteristicilor definitorii ale celor TREI femei. Pornind de la aceste trei imagini / paradigme și aplicându-le în raport cu societatea românească, vom constata că ele există și se dezvoltă în paralel în spațiul românesc. La originile acestui paradox stă, pe de o parte, faptul că a doua imagine / paradigmă trebuie recuperată în perioada post-comunistă22, pentru a fundamenta tranziția către femeia nedefinită / paradigma deconstructivistă, iar pe de altă parte, stau diferențele semnificative de mentalitate și statut, în raport cu originea (rural – urban), cu mediul sau cu nivelul de educație. Astfel, nu putem vorbi de o emancipare uniformă23 a femeii în societatea românească, element care determină atât o discrepanță, cât și o inconsistență a discursului aferent încercărilor de definire și de poziționare a feminității.

În plus, analiza elementelor fundamentale ale interacțiunii femeii cu exteriorul – autopercepția, reprezentarea și desemnarea – evidențiază un punct de convergență specific femeii societății românești: o puternică interiorizare a ipostazei de victimă. În acest context, autopercepția femeii ca victimă, înainte ca acest lucru să devină realitate (ipostază similară ideii de profeție auto-îndeplinită), constituie o barieră cu o semnificație mult mai mare decât alte elemente asupra cărora se orientează discursul feminist. Înainte de a lupta cu patriarhatul, femeia societății românești trebuie să lupte cu ea însăși, întrucât, pentru a evita ipostaza de victimă, nu trebuie să

transmită o imagine de victimă.

Pentru a găsi o cale de a depăși această stare, transformată într-o barieră

autoimpusă, este necesară identificarea și abordarea surselor alterării

fundamentelor interacțiunii femeii cu lumea exterioară, în societatea românească.

Pe lângă miturile esențiale ale culturii românești (și am în vedere balada Meșterului

Manole), ca potențiale surse principale, am identificat înmulțirea și evoluția manifestărilor cu caracter violent sau deviant din societatea românească, atât în sfera realității, cât și în cea a simbolicului, fapt pentru care analiza se focusează pe: violență, avort / abandon, concubinaj și prostituție / pornografie. Totodată, tranziția manifestărilor descrise spre spațiul simbolic, pe lângă faptul că facilitează consolidarea acestora în sfera realității, contribuie la acutizarea și permanentizarea lor și a efectelor aferente.

22 Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, ed., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 141

11

STRUCTURA LUCRĂRII

Lucrarea este structurată pe două părți, respectiv șapte capitole, din mai multe considerente:

Ca element de fundamentare a lucrării, este necesară analiza reperelor principale ale reprezentării identitare feminine, prin prisma a trei grile de interpretare: literatura, mass-media și realitatea socială.

Această primă parte a lucrării urmărește astfel, pe parcursul a trei capitole:

reprezentarea „idealizată”, delimitată la sfera romanului, ce reflectă cel mai bine realitatea socială a unei epoci – epoca interbelică;

reprezentarea „mediată” de către mijloacele de comunicare în masă;

imaginea „reală”, indispensabilă manifestării femininului în spațiul social. Al doilea considerent are în vedere teza principală, evidențiată de aplicarea

celor trei grile, respectiv interiorizarea ipostazei de victimă, precum și amplificarea efectelor acesteia prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau al propagării stereotipurilor de gen în spațiul social; astfel, se impune o analiză

a elementelor care alterează reprezentarea identitară feminină în cultura

română contemporană, respectiv o analiză a amplificării și evoluției manifestărilor cu caracter violent sau deviant din societatea românească, atât în sfera realității, cât și

în cea a simbolicului.

În acest sens, cea de-a doua parte a lucrării se focusează pe dezvoltarea, de-a lungul a patru capitole, a unor nuclee societale în care se manifestă condiția de victimă a femeii: violența (inclusiv simbolică), avortul (având ca manifestare asociată în spațiul simbolic abandonul maternal), concubinajul (tranziția de la alianța matrimonială la alianța simbolică), respectiv prostituția (corelată cu reprezentarea sa în spațiul simbolic, pornografia).

Reprezentare identitară feminină în cultura română: trei grile de interpretare

Reprezentarea identității feminine este o direcție de cercetare care a luat o mare amploare în ultima vreme în spațiul occidental, în studii psihologice, sociologice, filozofice sau de analiză literară. Condițiile sociale din timpul totalitarismului au împiedicat nu numai apariția la noi a unor astfel de studii, dar și manifestarea firească a personalității femeii, a cărei identitate se pierdea în masa compactă a mulțimii.

23 Emancipare uniformă, nu în sensul de uniformizare, ci de apartenență la o colectivitate cu un nivel comun de emancipare, fapt ce delimitează obiective și limbaje comune de abordare.

12

Aflată înca într-o „societate retro”24, tributară statutului de „națiune mică”25 și, implicit, sindromului adaptării „formelor fără fond”26 ale civilizațiilor mai evoluate, femeia din România se trezește proiectată dintr-un „-ism” (comunism) în alt „-ism” (feminism), fără a avea elementele necesare înțelegerii propriului său statut, într-o perioadă în care ecourile acestui cuvânt trezesc în „Cealaltă jumătate” teama răsturnării puterii, a dislocării establishment-ului universal masculin și a răsturnării perspectivelor patriarhale asupra lumii.

Pentru a veni în ajutorul definirii imaginii actuale a femeii, am propus

cercetarea statutului ei social, identitar din trei perspective – literatura (roman),

media și spațiul social – cele trei grile de interpretare suprapunându-se unor perioade istorice diferite în evoluția raporturilor de gen în cadrul societății românești.

Astfel, în cazul literaturii am ales o perioadă similară, din multe puncte de vedere, celei pe care o parcurgem astăzi: perioada interbelică, în care se afirmă puternic elemente ale emancipării feminine, pe fundalul unei societăți în plină

transformare. Cum literatura, și în special romanul (care cunoaște în această

perioadă o maximă înflorire, nemaiîntalnită nici chiar în perioadele următoare), reflectă mișcările societății, atât la nivel macro, cât și la nivel micro, am considerat oportună evaluarea locului personajului feminin în romanul românesc interbelic și analiza travaliului său identitar.

Problema corelației dintre femeie și literatură presupune, în primul rând, definirea termenilor. A vorbi despre femeie și literatură, înseamnă, de fapt, pe de o parte, a analiza prezența figurii feminine în ansamblul tradiției literare românești, iar pe de alta, a delimita două posibile traiectorii ale discursului: cea care surprinde personajul feminin ca obiect al reprezentării și cea care analizează personajul feminin ca subiect al scrierii literare. Fiecare dintre cele două direcții definește o arie de cercetare destul de amplă, dat fiind că există o mare varietate de ipoteze ce se cer verificate, dar un număr destul de redus de lucrări care să fi avut ca obiect de cercetare figura feminină. Așadar, în ambele sectoare pot fi întâlnite texte în care anumite figuri sunt parțial sau deloc interpretate; ambele pot conduce la reconstituirea unor biografii intelectuale sau la re-evaluarea unor scrieri considerate

„minore”, în raport cu tradiția „înaltă” a literaturii. Totuși, acesta reprezintă un mod

24 Mihaela Miroiu, Societatea retro, Editura Trei, București, 1999, pag. 5

25 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 2007, pag. 29

26 Titu Maiorescu, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, în Opere, I, Editura Minerva, București, 1978, pag. 153

13

parțial de punere a problemei, pentru că, deși oferă importante elemente noi, nu redă sensul general al prezenței femeii (care este „spusă”, spune sau „se spune”) în scrierea literară.

Dat fiind faptul că subiectul cercetării vizează nu numai spațiul literaturii, ci și pe cel al sociologiei și al psihologiei, am acordată o atenție aparte problemelor legate de identitatea operei și eul feminin, insistând asupra raportului dintre femei si

traversat întreaga cultură masculină, constituind mereu fermentul cunoașterii prin

afirmare a subiectivității; ieșind din spațiul tăcerii, femeia spune: eu. Își câștigă astfel statutul de subiect actant printr-un act lingvistic prin care se desemnează ea însăși ca subiect: Afirm că eu sunt eu., amintind poziția carteziană Eu sunt, deci exist. Femeia a început să vorbească la persoana I, făcându-și astfel cunoscută voința, care îi permite să iasă la lumină, să se recunoască, să existe; din tăcerea în care se ascundea

și de pe poziția care o făcea invizibilă, a ajuns să se situeze pe sine însăși ca subiect, să-și dorească propria eliberare, să-și revendice dreptul de a spune: „eu vreau”.

respectivă avea un impact și o răspândire reduse, mentalitatea vremii fiind dominată de ideea unei anumite „eleganțe” care prețuia romanul, în detrimentul ziarului. În

14

Similar raportării la literatură, în cazul media am avut în vedere ambele perspective: femeia ca obiect al reprezentării, respectiv analizarea femeii ca subiect al produselor mass-media. Totodată, dacă abordăm interacțiunea dintre gen și mass-media trebuie să facem referire la existența dimensiunii de gen în toate cele trei

niveluri ale construcției mesajului mediatic (producerea, conținutul și receptarea acestuia)27.

Problema principală nu este reprezentată de un număr de apariții ale femeilor scăzut față de cel al barbaților, ci, mai degrabă, de numărul de apariții ale femeilor în care ele sunt reprezentate în ipostaze ce le conferă o imagine negativă (victimă, obiect sexual etc.). Analiza produselor media românești (emisiunile de divertisment, talk-show-uri, știri sau seriale) evidențiază faptul că imaginea femeilor reflectată de mass-media promovează și adâncește stereotipiile existente și creează altele suplimentare, poate mai sexiste decât cele inițiale. Prezentarea femeilor în roluri

studiu „istoric” al evoluției post-comuniste a imaginii și reprezentării femeii în media (atât ca obiect, cât și ca subiect), decât o analiză punctuală pe produse mass-media.

În același timp, pentru definirea și reprezentarea femeii în raport cu realitatea socială, am pornit de la analiza raportării femeii la putere în spațiul social, luând în considerare manifestarea, de-a lungul istoriei, a trei tipuri de putere: puterea bărbaților asupra femeilor, puterea femeilor ca rezistență si puterea femeilor de a acționa în vederea atingerii propriilor interese, demers echivalent procesului de capacitare28.

Al doilea val al feminismului (anii ’70) a accentuat importanța analizei relațiilor de putere, considerând că atât relațiile intime, de dragoste, cât și relațiile generale existente în cadrul unei familii constituie, de fapt, relații de putere, care generează inegalitatea dintre cele două sexe în toate sferele societății (de la cea

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, ed., op.cit., pag. 165

Zoë Oxaal, Sally Baden, Gender and empowerment: definitions, approaches and implications for policy, Report no. 40, Bridge (development – gender), Institute of Development Studies, University of Sussex, 1997, pag. 1-7

15

privată, la cea publică). În fapt, puterea de gen fundamentează toate celelalte tipuri de putere.29

În același timp, pe fondul discriminării de gen, tipurile identitare feminine în spațiul social sunt în principal cele definite de evoluția feminismului, având în

vedere că teoriile politice feministe au constituit principalul instrument al femeilor în

lupta pentru putere.

„Sursele” unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română contemporană

După cum am menționat, am analizat ca surse ale alterării fundamentelor interacțiunii femeii cu spațiul public, în societatea românească, o serie de manifestări cu caracter violent, deviant, atât în sfera realității, cât și în cea a simbolicului, respectiv violența, avortul, concubinajul și prostituția.

În abordarea violenței, am ținut seama de clasificarea generică a violenței pe trei mari direcții: violența directă (care intimidează și reprimă), violența structurală

(care instituționalizează) și violența culturală (care interiorizează).30 Abordarea violenței împotriva femeilor este cu atât mai importantă, cu cât se poate aprecia că sărăcia asociată crizei economice curente, precum și feminizarea sărăciei vor accentua fenomenul.

Problematica avortului, cu implicațiile sale colaterale, ce cuprind dreptul la viață, dreptul la alegere, sănătatea individuală, efectele asupra moralității societății a suscitat și suscită dezbateri aprinse31. Dincolo de impactul personal, intim (după avort femeia rămâne sfâșiată trupește și sufletește, este copleșită de sentimente complexe separate – tristețea, neputința, revolta, dorința de a-i salva pe alții32 – sau cumulate – sindromul post-avort33) există și efecte semnificative asupra structurilor sociale, cum ar fi dezvoltarea unei atitudini pasive față de tragediile umane, de crimă, de violență și dispariția principiului tradițional moștenit – de a ocroti copilul

și pe cei slabi.34 Corespondentul simbolic al avortului, respectiv abandonul

Kate Millet, Sexual Politics, Rupert Hart-Davis Ltd., Londra, 1971, pag. 16

Ina Curic, Lorena Văetiși, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005, pag. 15-17

La Camera Deputaților, a fost înființată, în 2010, Subcomisia pentru Demnitate Umană, care are în centrul preocupărilor tocmai această problematică

Luca Vasile, Avortul provocat, Editura Medicală, 1987, pag. 87

Nancy Michels, Recuperarea emoțională a femeilor după avort, Editura OM, 1997, pag. 18 și Pius

Stossel, Myriam de ce plangi? sau trauma avortului, Editura Ariel, Timișoara, 1998 , pag. 99

34 Piuss Stosel, op. cit, pag. 124

16

maternal, nu este o noutate în România, acesta făcând ravagii în societatea românească în perioada regimului comunist. Cu toate că s-au înregistrat mari progrese în domeniul protecției drepturilor omului, prin crearea unor noi structuri instituționale centrale și locale, dezvoltarea de servicii pentru copii și familii în dificultate și pentru prevenirea situațiilor de risc, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută și acutizată cu mult înainte de 1990.

Căsătoria a fost considerată dintotdeauna condiția sine qua non a întemeierii familiei, încheierea ei, în condițiile imperative ale legii sau sub binecuvântare religioasă, oferind partenerilor o serie de drepturi și obligații. Încă din cele mai

îndepărtate timpuri, au existat, însă, cupluri care au trăit împreună, fără a încheia o

căsătorie religioasă ori civilă, situații ignorate, de altfel, la momentul redactării primelor coduri civile. Fenomen firesc de evoluție în mediul urban occidental – dar tratat cu superficialitate în contextul politicilor familiale românești – uniunea liberă sau consensuală (așa cum o numesc cu delicatețe decidenții politici, pentru a evita un cuvânt care încă mai stârnește respingere în rândul unei părți a societății civile

împovărate de greutatea prejudecăților: concubinajul), nu numai că încă mai este

pusă la zid, dar nici măcar cercetătorii sociologi nu i-au arătat atenția cuvenită, existând puține studii pe această temă la noi. Poate că o cercetare mai amănunțită, cu

diseminarea rezultatelor, ar avea efectul scontat în societate, ceea ce, ar putea

angrena și scăderea ratei divorțurilor. Altfel, ne putem trezi cu un fenomen paradoxal: fondul (de această dată) nu-și găsește forma, crește haotic și distruge.

Prostituția, fenomen ținut sub acoperire în perioada comunistă, a explodat, ca o defulare socială, imediat după 1989, ieșind dintr-un relativ anonimat.

Dincolo de percepția sa facilă, este, însă, un subiect complex, reprezentând o

problemă socială importantă, cu o multitudine de aspecte morale, juridice, religioase, medicale, economice și culturale. Astfel, unii sociologi apreciază că prostituția asigură o serie de funcții benefice pentru socializarea sexualității în direcții dezirabile, pe când alți cercetători o percep ca pe o problemă socială, pentru că implică imoralitatea (sexualitatea de tip comercial), exploatarea corpului femeii în beneficiul bărbatului sau asocierea ei cu alte activități ilegale (infracțiunea, traficul de droguri).

Corespondent simbolic al prostituției, pornografia – un fenomen în plină dezvoltare în România, în special în spațiul virtual – are de asemenea, o influență semnificativă asupra structurii și funcționalității societății. De exemplu, o serie de

17

studii arată că expunerea prelungită la pornografie conduce la o mai mare acceptare a promiscuității (atât la bărbați, cât și la femei) și, pe măsură ce promiscuitatea este considerată naturală, loialitatea față de partenerii sexuali scade. Totodată, există studii35 care demonstrează că astfel de materiale sunt dăunătoare și pentru formarea viziunii unui băiat despre sexualitatea feminină, din moment ce majoritatea materialelor pornografice le înfățișează pe femei ca simple obiecte sexuale al căror scop principal este să satisfacă dorințele sexuale ale bărbaților.

Evidențierea caracteristicilor și determinantelor celor patru „surse” ale unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română, rezultate, de altfel, în urma analizării rolurilor de gen și a imaginii mediate sau idealizate a femeii în societatea românească, poate sta la baza structurării unei „conexiuni inverse” (feed-back), necesare limitării, sau măcar diminuării efectelor alterării, prin dezvoltarea unor politici publice de gen sau programe ale societății civile, respectiv perfecționarea legislației în materie.

Transformarea femeii, în încercarea de a-și căuta propria identitate, a fisurat universalismul cunoașterii și identității masculine. În teoriile lingvistice și filosofice, subiectul, în clipa în care se enunță, se distinge de tot restul și se impune ca diferență. Se diferențiază de tu, de el, de tot ceea ce nu reprezintă eu. Subiectul pare a se constitui, astfel, pornind de la o diferențiere, de la o excludere și se definește ca identitate numai prin raportarea la această diferențiere, care, pentru multa vreme, s-a tradus în termeni de inferioritate sau de superioritate, pentru că, în această logică binară, alteritatea era percepută negativ: Celălalt reprezenta primitivul, femeia, străinul sau nebunul.

Astfel, în baza analizei influenței sistemelor sociale (culturale, organizaționale, instituționale sau educaționale) asupra structurilor valorice (modele de rol), normelor

(sancțiuni pozitive și negative), precum și asupra definirii rolurilor sociale de gen (contexte de manifestare), se poate remarca modul în care comportamentul social, diferențiat în funcție de gen, structurează și dinamizează sistemele sociale care au contribuit la formarea lui.

De altfel, diferențele de gen, începând cu comportamentul din cadrul unei familii, sunt determinate de seturile de valori și modelele culturale diferite, părând a

35 Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Media Effects: Advances in Theory and Research, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1994, pag. 228

18

fi naturale și, mai important, fiind acceptate ca normale și legitimând astfel diversele tipuri de dominație de gen, prin extensie, la nivelul întregii societăți.36

Parcurgând travaliul identitar al devenirii sale, femeia se construiește permanent, raportându-se nu numai la alteritatea masculină, ci la alteritatea unei întregi societăți, care, asigurându-i un cadru de constrângeri permanente, invadat de

„surse” ale unei reprezentări identitare feminine alterate, o obligă la o continuă redefinire, într-o permanentă provocare a sinelui cu imaginea receptată și cu imaginea standard impusă implicit prin manipulare vizuală.

36 Ana Bulai, Irina Stănciugelu, Gen și reprezentare socială, Editura Politeia-SNSPA, București, 2004, pag. 45

19

CONCEPTE UTILIZATE

20

21

PARTEA I. REPREZENTARE IDENTITARĂ

FEMININĂ ÎN CULTURA ROMÂNĂ: TREI

GRILE DE INTERPRETARE

22

INTRODUCERE

După cum am menționat în introducere, ca element de fundamentare a lucrării, este necesară analiza reperelor principale ale reprezentării identitare feminine prin prisma a trei grile de interpretare – literatura, mass-media și realitatea socială – suprapuse unor perioade istorice diferite în evoluția raporturilor de gen în cadrul

societății românești.

Astfel, această primă parte a lucrării urmărește, pe parcursul a trei capitole:

a) reprezentarea „idealizată”, delimitată la sfera romanului, ce reflectă cel

mai bine realitatea socială a unei epoci – epoca interbelică. Am ales perioada interbelică, deoarece este similară, din multe puncte de vedere, celei pe care o parcurgem astăzi, în care se afirmă puternic elemente ale emancipării feminine, pe fundalul unei societăți în plină transformare. De asemenea, am utilizat doar romanul ca grilă de analiză a reprezentării identitare feminine pentru perioada interbelică

b) reprezentarea „mediată” de către mijloacele de comunicare în masă. Spre

deosebire de presa interbelică, pe care individul trebuia să facă eforturi să o

„acceseze”, mass-media actuală invadează spațiul personal indiferent de dorințele personale, de atitudini, modelând și influențând receptorul, uneori chiar fără ca acesta să realizeze schimbarea;

c) imaginea „reală”, indispensabilă manifestării femininului în spațiul social. Analiza reperelor principale ale reprezentării identitare feminine, prin aplicarea

celor trei grile, are drept scop susținerea primelor două teze principale ale lucrării:

– existența în prezent, în România, a trei FEMEI, fiecare trăind „în afara” etapelor istorice corespunzătoare diferitelor tipuri de reprezentare, chiar dacă în procente diferite, aspect evidențiat atât de mass-media, cât și de poziționarea femeilor în spațiul social;

– interiorizarea ipostazei de victimă, numitor comun al celor trei FEMEI, precum și amplificarea efectelor acesteia prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau al propagării stereotipurilor de gen în spațiul social.

23

CAPITOLUL I. AL DOILEA PERSONAJ: GEN PROXIM SI DIFERENȚĂ SPECIFICĂ ÎN ROMANUL ROMÂNESC INTERBELIC

1.1. Personajul feminin: o abordare a stărilor de femeie

Ținând seama de faptul că ficțiunea și realitatea se contopesc în spațiul literaturii, pentru a identifica stările de femeie, am considerat oportun să recurg la un dicționar de tipologie literară. Dictionnaire des types et caracteres litteraires37 definește personajele feminine în funcție de etapele de dezvoltare și de locul ocupat în familie – copilul, ingenua, mama – de raportarea la un bărbat – muza, confidenta, amanta, întreținuta, geloasa, femeia fatală, femeia ca sprijin pentru arivist – de poziția socială – servitoarea, sclava, prostituata – sau de plasarea ei în spațiul fantastic, spațiu

în care este investită cu valori pozitive – prințesa – sau negative – vrăjitoarea.

Clasificarea în sine mi s-a părut nu numai tributară stereotipurilor tradiționale de gen, ci destul de schematică, dată fiind complexitatea atâtor personaje feminine din romane. Dintre stările de femeie, doar figurii materne (construită pe arhetipurile

„la mere terrible”, „la mere souffrante”, și „la mere aimante”38) i se acordă un spațiu mai amplu și i se face o interpretare nepărtinitoare, celelalte reprezentări situând femeia în roluri de totală dependență față de bărbați.

O abordare psihologică

O clasificare explicită a stărilor de femeie am întâlnit-o la Nathalie Heinich, în

„Etats de femme. L’identite’ feminine dans la fiction occidentale”39, care analizează problema definirii femeii în raport cu diferite îndoieli emise chiar de către femei asupra identității lor. Căutându-și locul între idealizarea masculină și diversitatea situațiilor reale, femeia traversează o serie de fenomene identitare, care se traduc prin anumite stări de femeie. Dubla tendință de a se detașa de modelul matern,

raportându-se, totodată, la propriul sex face ca ficțiunea să fie percepută ca

37 Claude Aziza, Claude Olivieri, Robert Sctrick, Dictionnaire des types et caracteres litteraires,

Éditions Fernand Nathan, 1978

Claude Aziza, Claude Olivieri, Robert Sctrick, op.cit., pag. 108 – 110.

Nathalie Heinich, Etats de femme. L’identite’ feminine dans la fiction occidentale, Gallimard, Paris, 1996, pag. 229 – 341

24

resursă identitară, romanul, în mod special, fiind un adevărat furnizor de personaje feminine care permit, pe de o parte identificarea cu femei imaginare, pe de altă parte diferențierea de mamă, atât ca persoană reală, cât și ca topos simbolic. Romanul,

de altfel, reprezintă un bogat teren de investigare pentru observarea

fenomenelor identitare, pentru că tinde să pună în scenă stări de criză, în care

realizează prin raportarea subiectului în exterior, la alte persoane, la grupuri, la instituții, în funcție de anumiți parametri angajați în imaginea de sine: sex, vârstă, profesie, naționalitate, religie. În urma acestor „confruntări”, femeia poate trăi o criză de identitate, dacă există un decalaj între imaginea sa despre sine

(autopercepția), felul în care ea se manifestă ca atare în fața cuiva (reprezentarea) și felul în care celălalt îi transmite că a identificat-o astfel (desemnarea). Incoerența

între cele trei imagini se produce mai ales în perioade de trecere, a căror valoare, așa cum a arătat Pierre Bordieu, este mai puțin temporală – între un înainte și un după, –

și mai mult categorială – între un etre și un autre.

În timp ce „mulți băieți definesc simplu masculinitatea drept ceea ce nu este feminin”40, abordând o postură de superioritate, identitatea feminină, ca orice identitate dominată, nu se afirmă atât prin demarcația externă cu privire la cel care o domină, cât prin demarcația internă cu privire la alte stări ale categoriei de apartenență. Așadar, identitatea feminină, rezultat al unei construcții endogene, prin raportarea la alte femei, mai mult decât exogenă, prin raportarea la cine nu este femeie, se definește nu atât în funcție de opoziția sexelor, cât în funcție de opoziția diferitelor feluri de a fi femeie, a diferitelor stări de femeie. Dar aceste stări se definesc mai ales prin tipul de raport întreținut cu lumea virilă, fapt pentru care puterea masculină se exercită prin modul în care femeile se folosesc de bărbați pentru a se demarca unele de altele, în funcție de relația lor cu celălalt sex (apropierea de bărbat, accesul la relații sexuale, vizibilitate, stabilitatea pozițiilor cucerite).

Această condiție are proprietatea de a ridica mereu, pentru o femeie, problema propriei identități. Poziția sa în lumea femeilor se modifică în permanență, nefiind doar o problemă de calificare (cineva este mai mult sau mai puțin frumoasă), cât una de definire (tânără fată sau femeie măritată, mamă în familie sau fată bătrână, soție fidelă sau femeie emancipată, soție supusă sau femeie independentă); astfel,

25

această construcție endogenă a identității feminine devine ea însăși un parametru identitar destul de problematic. O poziție anume se poate determina în funcție de ancorarea persoanei în real (spațio-temporal), de „interpretarea” (sau refuzul) rolului corespunzător poziției ocupate, de luarea în stăpânire a locului râvnit (pe de o parte locul în casă, la mas㸠pe de altă parte, locul cucerit prin numire sau prin noul nume). Asfel, în ceea ce privește identitatea familială, poziția maternă presupune și situația de femeie care își crește copiii („mami”), dar și locul propriu-zis al mamei în configurația familială (mama). Problema luării în stăpânire a locului se situează în centrul experienței feminine, pe de o parte în măsura în care femeile domină cercul familiei, pe de altă parte, în măsura în care demonstrează o mai puternică nevoie de a se diferenția de persoana de referință, adică mama, mult mai apropiată decât pentru băieți, pentru că aparține aceluiași sex; la această dificultate se adaugă și tendința mamelor de a se proiecta în fiicele lor printr-o legătură de identificare. Așadar, condiția feminină este marcată de o dublă și contradictorie exigență: aceea de a se lăsa asimilată unui anumit model de femeie, demarcându-se, totodată de altele, ba mai mult, demarcându-se chiar de modelul asimilator. Întotdeauna trebuie să ia loc, să facă un loc, să-și ocupe locul, să-și păstreze locul, să rămână la locul său…

Situarea femeii, rolul jucat și locul ocupat reprezintă suporturi pentru realizarea stărilor de femeie, în funcție de parametrii identitari. Astfel, așa cum există diferite moduri de a aparține unei religii, naționalități, familii, categorii sociale, există și diferite feluri de a aparține unui sex, de a fi bărbat sau femeie. Noțiunea de stare nu relevă psihologia, nu relevă o tipologie de caractere individuale prezente în atâtea personaje din spațiul imaginar al romanelor. Ea reflectă omologiile dintre diferite tipuri de poziții ocupate de femei în romane, conform unei combinatorii limitate la câteva criterii, care punctează stările de femeie, poziții ocupate de femeie pe axa sa identitară.

O abordare mitologică

În lucrarea sa „Goodness in every woman”, Jean Shinoda Bolen face o clasificare a stărilor de femeie, realizând o incursiune în mitologia greco-romană.

Autoare pornește de la premisa că în religia pre-patriarhală (înainte de

4500 îH) nu existau zeități masculine, ci doar Marea zeiță, reprezentând forța vitală feminină, legată de natură și de fertilitate, răspunzătoare atât de creația, cât și de

40 Ruth Hartley, apud Natalie Heinich, op. cit.

26

distrugerea vieții. După invaziile populațiilor indo-europene, Marea zeiță nu este distrusă ca religie, ci încorporată în noua religie patriarhală și războinică, transformată în consoarta supusă a zeilor aduși de către invadatori.

Pornind de la modelele arhetipale ale divinităților antice, se poate constata că fiecare femeie se identifică într-o zeiță sau în mai multe zeițe, care îi guvernează personalitatea, având posibilitatea să decidă singură pe care dintre ele să o pună în valoare și pe care să o înfrâneze. Divinitățile feminine acționează ca niște forțe interne, care condiționează femeia în acțiunile și în senzațiile ei. De altfel, prezența tuturor arhetipurilor feminine nu reprezintă decât o fragmentare a unui tot ce nu poate fi perceput ca întreg, decât în contextul unei evoluții dinamice, și nu în limitele unui tablou static. Paradoxal, însă, întregul oferă mult mai mult decât suma tuturor părților care îl compun. Existența acestor ipostaze interioare latente, care se manifestă succesiv sau într-o simultaneitate parțială, face ca femeia să fie văzută ca ființă proteică; mai mult, întâlnirea a două arhetipuri opuse într-o singură personalitate are ca efect prezența unor trăsături contradictorii, derutante atât pentru persoana în cauză, cât și pentru stabilirea raporturilor cu semenii.

Personalitatea feminină se definește, pe de o parte între acțiunea internă a arhetipurilor de divinități feminine și acțiunea externă a stereotipurilor culturale, pe de altă parte, prin stabilirea de raporturi. Modelele de raporturi pot purta, la rândul lor, amprenta unei anumite zeițe: tată – fiică, frate – soră, soră – soră, mamă – fiu, amantă – amant, mamă –fiică.

Arhetipurile divinităților feminine sunt șase zeițe ale Olimpului: Estia, Demetra, Hera, Artemis, Atena și Afrodita, la care se adaugă Persefona, a cărei mitologie este asociată cu cea a Demetrei. Ele pot fi grupate în trei categorii: zeițele fecioare, zeițele vulnerabile și zeițele alchimice, în funcție de rolurile pe care

și le asumă, de factorii motivaționali, de nevoia de atașament și de iubire, de puterea de seducție și de creativitate, de atitudinea față de ceilalți, de importanța pe care o atribuie raporturilor.

În prima categorie, cea a zeițelor fecioare, intră Artemis41 (Diana la romani), Atena42 (Minerva la romani) și Estia43 (Vesta la romani), toate trei urmărindu-și activ

41 Artemis este zeița vânătorii și a lunii, fiind o arcașă care nu-și greșește niciodată ținta; este stăpână peste locurile sălbatice și protectoare a puilor oricărei viețuitoare (fecioarele aflate sub protecția ei în preadolescență erau numite „arktoi” – ursoaice ; de altfel imagine ei este asociată cu diferite reprezentări animale : ursoaica, leoaica, cerbul, căprioara, calul sălbatic..

Atena este zeița înțelepciunii și a meseriilor, este bună strategă în luptă și protectoare a multor eroi.

Estia este zeița căminului, a focului din centrul căminului

27

scopurile și având ca trăsături comune independența și autosuficiența. Ele nu manifestă un interes aparte pentru relații (nici nu se căsătoresc, dealtfel) și în nici un caz pentru o puternică implicare afectivă, fapt pentru care nu se lasă victimizate și nu suferă; oricum, trăirile afective nu reușesc să le îndepărteze de ceea ce consideră cu adevărat important în viață. Ca arhetipuri, ele exprimă nevoia de independență a femeii și capacitatea ei de a se concentra conștient asupra a tot ceea ce este important pentru ea ca persoană autonomă44. Artemis și Atena, dând dovadă de gândire logică și de concentrare asupra țelului urmărit45, reprezintă arhetipurile orientate către realizare46, pe când Estia este arhetipul care fixează atenția către spațiul interior și interiorizare. În confruntarea cu o problemă, cele trei zeițe apelează la soluții diferite de rezolvare: Artemis alege separarea de bărbați și de influența lor47, Atena alege identificarea cu bărbații48, pe când Estia alege izolarea față de bărbați49.

În cea de-a doua categorie, cea a zeițelor vulnerabile, intră Hera50 (Junona la romani), Demetra51 (Ceres la romani) și Persefona52 (respectiv Proserpina), care reprezentă rolurile tradiționale de soție, mamă și fiică. Ele exprimă atât nevoia de înțelegere cu alte persoane, cât și nevoia de apartenență și de legătură, tipică pentru femei, nevoie care le face vulnerabile. Sunt arhetipuri ale orientării către relație53, zeițe a căror identitate și a căror bunăstare sunt condiționate de prezența în viața lor a

„O parte importantă a psihicului zeiței fecioare nu aparține nici unui bărbat” (Esther Harding , Women's Mysteries, Shambhala, Boston, 2001)

„Ceea ce le caracterizează pe zeițele fecioare este o conștiință concentrată care iluminează numai ceea ce este supus atenției cu maximă intensitate, un tip de conștiință focalizată, atribuită, de multe ori, în mod exclusiv, psihologiei masculine”. (Irene Claremont de Castillejo) Lumina acestei conștiințe apare ca un reflector: ceea ce rămâne în afară rămâne în întuneric, dar nu înseamnă că nu exsistă. – apud Jean Bolen, Goddness in every woman (A new psychology of women), pag.38, trad. it Editrice Astrolabio, Roma, 1991.

Artemis are capacitatea de a se concentra intens aspra oricărui lucru pe care îl consideră important, fără a se lăsa îndepărtată de la drumul său nici de alte interesse proprii, nici de concurența altcuiva. Polarizarea aspra țintei și perseverența, în ciuda obstacolelor sau a dificultații capturării prăzii sunt

calități ale arhetipului Artemis care duc la acțiuni de continuitate și la realizare. Jean Bolen, Goddness

fi remarcată de bărbați

Hera este zeița căsniciei, consoarta lui Zeus

Demetra este zeița recoltei, a secerișului, dar mitul pune în evidență rolul ei de mamă

Persefona este fiica Demetrei

Caracteristică pentru zeițele vulnerabile este o “conștientizare difuză”, care se traduce printr-o atitudine de acceptare, o conștiință a unității vieții, o receptivitate a nuanțelor, care conferă valori

multiple întregului și o disponibilitate către raporturi. (Irene Claremont de Castillejo, Knowing Woman: A Feminine Psychology, G. P. Putnam's Sons, New York, 1973, pag. 15)

28

unei relații semnificative54. Toate trei au fost violate, răpite și dominate sau umilite de zeități masculine, dar au reacționat diferit: Hera, cu furie și gelozie, Demetra și

Persefona căzând în depresie. Acest tip de experiență le-a adus, însă, pe lângă suferință, puterea de a-și depăși suferința, de a-și analiza propriile reacții în fața unei situații limită, oferindu-le, în consecință, șansa de a evolua. Sunt câțiva factori care o predispun pe femeie la victimizare, cum ar fi greșita interpretare a atașamentului ei prietenesc, înțeles, de multe ori, ca o invitație la sexualitate, prejudecata că o femeie singură este potențial disponibilă și ușor abordabilă, dar și prejudecata de a considera femeile drept proprietate a cuiva (o femeie însoțită nu este privită sau abordată ca o femeie singură). Fiecare dintre cele trei zeițe cunoaște o fază în care se simte fericită sau realizată, o fază în care a suferit și a trăit ipostaza de victimă și o fază de recuperare sau de transformare. Aceste faze reprezintă stadii de viață pe care femeia le poate traversa ușor sau în care, din contră, poate să rămână pentru o mai lungă perioadă de timp. Cert este că orice femeie descoperă în sine, în anumite momente ale vieții, afinități cu una dintre zeițele vulnerabile.

Ultima categorie, cea a zeițelor alchimice, este reprezentată de Afrodita55

(Venus la romani), cea mai frumoasă dintre zeițe, irezistibilă, puternică, emanând iubire, atracție erotică, senzualitate56. Fiind ea cea care și-a ales relațiile, a avut multe iubiri și nu a cunoscut starea de victimă. În acest fel, și-a păstrat independența, ca o zeiță fecioară, dar a și trăit într-o serie de raporturi, ca o zeiță vulnerabilă. Conștiința sa, concentrată pe scopul urmărit, dar și receptivă, îi permite realizarea unui schimb reciproc într-o relație, care să îi influențeze pe ambii parteneri. Arhetipul Afroditei o determină pe femeie să caute în raporturi intensitate și stabilitate, dar și să acorde o

considerație aparte procesului creator și să fie deschisă către schimbare. Spre

deosebire de femeia care trăiește sub influența Demetrei, care face dragoste pentru că își dorește un fiu, femeia de tip Afrodita are un fiu tocmai pentru că dorește cu intensitate o experiență sentimentală sau sexuală. Ipostaza amantei atrăgătoare și senzuale exercită o puternică fascinație asupra multor femei, care, dominate de

54 Atenția zeițelor vulnerabile este concentrată aspra celorlalți, și nu asupra unei ținte externe sau asupra unei stări interioare ceea ce le face să fie mai receptive la problemele altora. Jean Bolen,

Goddness in every woman (A new psychology of women), pag. 38, trad. it Editrice Astrolabio, Roma, 1991

Afrodita este zeița iubirii

Adjectivul cel mai des folosit de greci pentru a o descrie pe Afrodita a fost « aurea » ; aur/miere, aur/cuvânt sunt termeni care intră în aceeași sferă semantică, pentru a sugera creativitatea verbală a

zeiței – Paul Friederich, The meaning of Aphrodite, Chicago, University of Chicago Press, 1978, pag. despre mitologia și simbolistica Afroditei.

29

arhetipul Afroditei, se îndrăgostesc des și în mod voit și posedă un magnetism personal care trezește în ele conștientizarea puterii propriei sexualități. Atunci când senzualitatea și sexualitatea sunt înfierate public, așa cum se întâmplă în culturile iudeo-creștină, musulmană și în alte culturi patriarhale, femeia care o întrupează pe iubita sau amanta Afrodita este considerată o seducătoare sau o prostituată, care nu se supune modelelor sociale de moralitate, fapt pentru care riscă să fie ostracizată. În vremurile biblice, femeile din această categorie erau lapidate, obicei aplicat și astăzi

în unele țări musulmane.

Conform criteriului generațional, dintre cele șapte zeițe, Afrodita, Demetra și

Hera sunt cel mai bine conturate ca personalități puternice, aflate în floarea vârstei, Artemis, Atena și Persefona sunt zeițele fete, care aparțin generației fiicelor, iar Estia este cea mai bătrână, cea care nu se supune niciunei puteri.

Conflictele dintre zeițe nu reprezintă decât o metaforă a diferitelor aspecte ale conflictelor interne ale femeilor complexe și polivalente; în această competiție interioară, femeia este cea care trebuie să decidă care aspect al sinelui să și-l exprime

și când anume.

Freud face teoria complexului masculin al castrării la femei. Jung consideră că femeile au o personalitate feminină conștientă și o componentă masculină, Animus, inconștientă, în timp ce bărbații au o personalitate masculină conștientă și o componentă inconștientă feminină, Anima. Energia de tip masculin, în arhetipurile Estia, Hera, Demetra, Persefona, Afrodita apare ca manifestare a lui Animus, pe când arhetipurile Atena și Artemis demonstrează calități naturale feminine, și nu specifice unui Animus masculin, care le-ar activa.

„Jung credea că bărbații sunt poligami în atitudinea lor conștientă și că anima îi compensează, fiind femeia unică din subconștient, pe când femeile sunt monogame în atitudinea lor conștientă și animus apare compensatoriu drept un grup de bărbați.”57

Există o predispoziție înnăscută către un anumit arhetip și aceasta începe să se manifeste încă din primele luni de viață, dar devine evident în perioada adolescenței, când o fată poate fi o Afrodită (cu o sexualitate precoce, riscând o sarcină nedorită), o Artemis (sportivă, cu rucsacul pe umeri, cu pasiune pentru călărie sau șofat), o

Atenă (interesată de cunoaștere, cufundată în studiu și în cărți), o Demetră (care, în joaca sa cu păpușile, își pregătește ipostaza ulterioară de mamă), o Persefonă (fără

30

griji și fără proiecte, așteptându-și „zburătorul”). Aceste predispoziții înnăscute se definesc, de altfel, în urma interacțiunii cu mediul familial, pentru că așteptările familiei pot încuraja manifestarea anumitor arhetipuri și pot reprima evoluția altora. Pe de altă parte, modificările hormonale, pubertatea, sarcina, menopauza sunt de natură să scoată în prim plan anumite arhetipuri, în detrimentul altora58. Tot astfel, influența anumitor persoane sau a unor evenimente poate acționa asupra voinței de schimbare a femeii, asupra reordonării priorităților în viață și, în consecință, asupra asimilării altor modele. Bunăoară, apariția unei noi persoane iubite poate determina o

Atenă să pună iubirea mai presus decât avansarea în carieră, determinând-o să se transforme într-o Afrodită, gata să facă uz de toate armele seducției, sau chiar într-o

Demetră, dedicată căminului, dornică să-și materializeze această nouă ipostază prin dorința de a avea copii. Dar o situație economică precară poate transforma o

Demetră, orientată pe valorile căminului, într-o Atenă afaceristă, chiar avară, orientată pe valori sociale. Totodată, Hera poate renunța la valorile specifice, dacă partenerul, prin care se definea în relația de cuplu, a trădat-o; sau, dacă rămâne văduvă, poate căpăta atributele Atenei, apărând cu înverșunare averea lăsată de soț și

încercând să-și mențină o poziție socială.

În societățile patriarhale, rolurile acceptate sunt cel al bătrânei cuminți și înțelepte (Estia), al soției (Hera), al mamei (Demetra) și al fiicei (Persefona). Afrodita este condamnată, fiind considerată prostituată sau seducătoare, în timp ce Artemis și Atena, purtând o aură de mister stârnesc teama de necunoscut. Negându-li-se dreptul de a-și exprima independența, inteligența sau sexualitatea, tinerele sunt nevoite să-și reprime orice pornire care ar putea trăda atitudini caracteristice pentru Artemis, Atena sau Afrodita. Modelul Estia este apreciat mai ales în comunitățile religioase, în timp ce Atena își găsește spațiu de manifestare într-un context social în care este încurajat accesul la instruire și libera competiție între bărbați și femei59.

Stările de femeie apar astfel ca arhetipuri care acționează la nivelul subconștientului colectiv, determinând perpetuarea unor comportamente din

Maggie Hyde și Michael McGuinness, Câte ceva despre Jung, Editura Curtea Veche, 1992, pag. 98

Între 35 și 45 de ani, arhetipurile care au dominat anii precedenți pierd din intensitate, lăsând locul altor zeițe. Jean Bolen, Goddness in every woman (A new psychology of women), pag.47, trad. it Editrice Astrolabio, Roma, 1991

În Grecia antică meseria sau situarea femeii în viață o puneau sub tutela unei zeițe pe care grecii o onorau: țesătoarele – Atena, adolescentele – Artemis, femeile căsătorite – Hera – Jean Bolen,

Goddness in every woman (A new psychology of women), pag.38, trad. it Editrice Astrolabio, Roma, 1991

31

generație în generație. Reflectarea lor în literatura romanescă are nu numai o funcție

sociologică, ci și una psihologică de identificare și autoidentificare.

Introducere în abordarea stărilor de femeie în romanul românesc interbelic

Cum literatura, și în special romanul, reflectă mișcările societății, atât la nivel macro, cât și la nivel micro, am considerat oportună evaluarea locului personajului feminin în romanul românesc interbelic si analiza identității sale, oprindu-mă asupra unui segment ocolit cu destulă delicatețe de criticii literari – romane scrise de scriitoare – și folosindu-mă, pentru aceasta, de elemente psihanalitice. Studii de aplicare a psihanalizei sociologice pe literatură lipsesc din spațiul cultural românesc, așa încât voi folosi instrumente adecvate din literatura de specialitate franceză,

încercând să ridic „fondul” romanesc românesc la nivelul „formelor” importate din necesități metodologice. Punerea problemei raportului dintre femeie și literatură presupune, în primul rând, definirea termenilor. A vorbi despre femeie și literatură, înseamnă, de fapt, pe de o parte, a analiza prezența figurii feminine în ansamblul tradiției literare românești, pe de alta, a delimita două posibile traiectorii ale discursului: cea care surprinde personajul feminin ca obiect al reprezentării și cea care analizează personajul feminin ca subiect al scrierii literare. Fiecare dintre cele două direcții definește o arie de cercetare destul de amplă, dat fiind că există o mare varietate de ipoteze ce se cer verificate, dar un număr destul de redus de lucrări care să fi avut ca obiect de cercetare figura feminină. Așadar, în ambele sectoare pot fi întâlnite texte în care anumite figuri sunt parțial sau deloc interpretate; ambele pot conduce la reconstituirea unor biografii intelectuale sau la re-evaluarea unor scrieri considerate „minore”, în raport cu tradiția „înaltă” a literaturii. Totuși, acesta reprezintă un mod parțial de punere a problemei, pentru că, deși oferă importante elemente noi, nu redă sensul general al prezenței femeii (care este „spusă”, spune sau

„se spune”) în scrierea literară.

Începutul mai tuturor literaturilor se realizează prin romane de aventuri, în care, datorită perspectivei masculine, predomină epicizarea și explorarea lumii exterioare. Romanele de dragoste apar mult mai târziu, când cititorul, desprins de schematismul literaturii axate pe narativ exterior, este pregătit să recepteze analiza lumii interioare a individului. Lipsind din romanele picarești si de aventuri, femeia trece în prim plan în cele psihologice, pentru că analiza ei presupune subtilitate, finețe și (de ce nu?) o forma superioară de mister.

32

Nu este întâmplător faptul că unul dintre primele romane românești, „Elena” al lui Dimitrie Bolintineanu, se construiește pe autoanaliza lucidă a unor stări sufletești contradictorii, ceea ce subliniază predispoziția literaturii noastre către analiză. Și, dacă în romanele de mistere de la început asistăm la o adevarată invazie a emoțiilor, care, chiar dacă veneau din interior, rămaneau manifestări exterioare stereotipe, acest roman se îndreaptă către explorarea intimității; cultului emoției, specific secolului al XVII-lea, îi ia locul înalțarea spiritului, iar romanului pasional – romanul psihologic, care devine „o artă a impudorii”60. Bolintineanu promova astfel psihologia feminină, inaugurând „o linie a romanului nostru ce va duce, ocolind, la <Anna>, la <Adela>, la <Ioana>, romane ce poartă nu întâmplător ca titlu nume de femei, căci, după arivist, femeia este al doilea personaj constituit și specific”61.

Privind din perspectivă sociologică, personajul feminin capătă interes literar în măsura în care se adaptează prejudecăților sociale sau le refuză. Atât timp cât păstrează conveniențele, rămâne personaj secundar în limitele romanescului exterior, dar când se emancipează, se transformă, în cadrul romanescului interior, în personaj problematic de prim plan; din personaj – problemă pentru sine (Elena, din romanul lui Bolintineanu), devine personaj – problemă pentru „celălalt”, pe măsura ce independența sa crește (doamna T).

Imaginea ei, mereu mișcătoare, se încadra, în secolul trecut, în tipare literare fixe, cu condiția ca feminitatea sa să atingă valori maxime și să se poată încadra într-un clișeu, așa încât să poată reda idealul feminin. Urmând simplitatea arhetipală din basm, figura femeii se conturează la început unidimensional, conform dihotomiei benefic – malefic, ceea ce impune, în plan tipologic, eroine ferm individualizate, inconfundabile, iar în planul finalității, o tentă moralizatoare. Este evident că o grupare bipolarizantă a personajelor feminine, privite din perspectivă arhetipală, se poate aplica în mod mai eficient în romanul tradițional, unde există o coerență atât la nivelul universului epic, cât și la nivelul personajului.

René Marill Albêrês, Istoria romanului modern, EPLU, pag. 17

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, vol. II, pag.143

33

1.2. Perspectiva arhetipală

Personaje feminine solare – personaje feminine saturniene

Antiteza romantică surprinde o femeie prea puțin femeie, indiferent dacă se înscrie pe latura angelică sau demonică, fapt pentru care portetul ei se realizează destul de abstract. Tiparul este respectat întocmai în „Ciocoii vechi si noi”, unde Filimon, ținând seama de faptul că se adresează unui cititor obișnuit cu simplitatea basmului, schematizează personajele după tehnica pozitiv-negativ. Odată cu evoluția romanului, însă, personajul feminin tinde către complexitate, către căutarea propriei identități, caracterul fiind înlocuit prin concretul psihologic.

Polaritatea solar – saturnian implică o serie de subpolarități, în funcție de categoriile de nume, vârstă, inocență – femeie fatală, femeie superioară – femeie degradată moral. Cum identitatea personajului feminin începe cu un nume, scriitorii valorifică această simbolistică, indiferent dacă numele au rezonanțe rusești (Sașa), ungurești (Ilona) sau arhetipale (Ileana). Cel mai des întâlnit, Maria, străbate romanul românesc de la Nicolae Filimon, la M.Sadoveanu, L. Rebreanu, M. Sebastian si Camil Petrescu (Maria T. Mănescu, alias d-na T.), păstrandu-și aceeași sobrietate și caracterizând făpturi angelice, superioare sau cu încărcătură mitologică. Dacă perioada precedentă impusese câteva nume care au devenit ulterior banale (Zoe, Florica, Eliza), moda interbelică aducea, pe lânga nume importate din snobism, abrevierea și deformarea prețioasă a vechilor nume cu y la sfârșit, e mut sau consoană dublă: Emilie, Nory, Odette, Coca Aimee, Mika-Le, care invadează opera H.P. Bengescu.

Contrastul solar – saturnian se construiește, la nivelul vârstei, pe subpolaritățile care urmează prototipul arhetipal: la tinerețe – fata moșului și fata babei, la bătrânețe – Sfânta Duminică și Baba Cloanța. In secolul trecut, vârsta literara a eroinelor este tinerețea, ce aducea în scena copilele, neglijând practic femeia, căreia i se oferea rolul secundar de soție, de confesoare sau de element contrastiv. Opțiunea estetică oferă o informație de ordin sociologic: în societatea epocii, 14 – 16 ani era varsta la care fata se pregătea de măritiș și un fapt care părea firesc – să fie curtată de bărbați de diferite vârste – va constitui, în secolul următor, subiect de roman scandalos. Vârsta literară admisă a bărbatului începe la 20 de ani și se poate prelungi până la 35 – 40, (așa cum se întîmplă cu Emil Codrescu), pe când cea a femeii dorite se oprește la 20 de ani, urmând să crească treptat in secolul următor. În „Enigma Otiliei”,

34

întreținuta de lux, Georgeta, nu mai are atributele cochetei, ci chiar împrumută ceva din simplitatea Mariei lui Filimon: nu se fardează, are onestitate în privire, nu ispitește și nu intenționează să concureze cu nimeni; părăsind clișeul femeii ușoare,

nu intră în competiție sau în antiteză cu ea, ci o completează, ieșind din roman ca

soție folositoare a parvenitului Stanică Rațiu, trezind, poate, în cititor o ușoară unda

de compasiune, dacă n-ar fi mediul care s-o justifice. Indulgența cu care este

acceptată femeia necăsătorită indica, de bună seamă, o schimbare în optica societății.

Deși Călinescu este cel care își propusese să revigoreze formula tradițională a romanului, pare paradoxal că tocmai la novatorul Camil Petrescu schema funcționează dupa acest tipar: Emilia, o Kera Duduca interbelică, își petrece mai tot timpul lungită pe canapea sau în pat, și își „lucrează” măștile cu care să iasă în lume.

Balanța pe care sunt așezate personajele și-a schimbat centrul de greutate, caci

personajul pozitiv nu mai este o simplă fațetă a convenționalului, ci, dimpotrivă,

cocheta vine să pună în lumină complexitatea d-nei T., care, preluând de la Maria lui Filimon numele -Maria T. Mănescu-, amplifică schema arhetipală printr-o

încărcătură de mister. Copilei i-a luat locul Femeia. Ieșind din limitele tiparului static al secolului al XIX-lea (frumos sau urât), portetul ei devine mișcător, modificabil fie în funcție de poziția camerei de luat vederi, fie scăpând focalizării acesteia.

Toposurile secolului al XIX-lea suferă modificări și în privința finalității în plan social; „fabula” nu mai sfârșește cu nunta recompensă a personajelor pozitive; ba chiar Georgeta (din „Enigma Otiliei”) este cea care se marită si Emilia (din „Patul lui Procust”) speră să primească marele rol pe scenă și în căsnicie, pe când Otilia, iubită de doi bărbați, nu se poate îndrăgosti de niciunul și eșueaza într-o căsnicie proptea, din care fuge cu un conte, ajungând, poate, o altă Emilie, iar d-na T. își

trăiește tristețea marii iubiri frânte înainte de vreme.

O discuție asupra solaritații personajului feminin trebuie să aibă în vedere distincția între femeia ideală și femeia superioară. Femeia superioară, cultă și sensibilă, dând dovadă de inteligență și generozitate, este supusă deseori unui conflict interior etic, care o duce la sinucidere sau resemnare. Olguța, din romanul lui I. Teodoreanu, are și ea o personalitate bine definită, fiind, când băiețoasă și exuberantă, când feminină, scoțând la iveală multă sensibilitate. Ființă superioară, ea

ascunde, în spatele nonconformismului, o mare rezervă de zbucium sufletesc

și, îndrăgostită de aventurosul Vania, își problematizează în mod tragic iubirea, aidoma personajelor lui Camil Petrescu. La fel ca d-na T., stă sub semnul unei fatalități și

35

luptă cu un destin potrivnic. Elena, Ilinca, Luli, Olguța, d-na T., toate dovedesc o demnitate de natura superioară în orice împrejurare, emanând un aer de distincție. D-na T., însă, este singura care, după ce a cunoscut experiența perfecțiunii in iubire, retrăiește poezia idilei indefinite. Elena, Ilinca, Luli mor, iar Olguța se sinucide.

Urmașe ale personajelor lui George Sand (Lelia) si M-me de Stael (Corine), care impun superioritatea femeii, valoarea ei intelectuală, majoritatea personajelor feminine din perioada interbelică își obțin independența materială prin profesie sau talent artistic și meritele lor sunt recunoscute; Ilinca Arnoteanu din „Craii de Curtea

Veche” este apreciată tocmai pentru că vede în profesie demnitatea pe care nu o au

surorile ei. Însă d-na T. si Luli (din „Lorelei”) îl pun in inferioritate pe barbat,

evident afectat în instinctul de protecție de femeia stăpană pe sine, care are libertatea sa de mișcare, așa încât, în romanul lui I. Teodoreanu, soțul lui Luli ajunge să prefere alter-ego-ul ei din scrisori.

Dacă tipul femeii superioare se definește printr-o individualizare fermă,

înscriindu-se în toposul realist, tipul femeii ideale coboară din eposul cavaleresc al

Renașterii. Situarea femeii în idealitate o deposedează de concretețe, dezindividualizând-o, abstractizând-o, proces ce ia amploare mai ales în romantism.

Schematizată la N. Filimon, ea devine un personaj complex la Duiliu Zamfirescu, cumulând calitățile mamei, sorei și iubitei. Căldura sufletească, maturitatea, cumințenia, chibzuința, distincția morală ies la iveală pe măsură ce Sașa trăiește sub

ochii noștri, fără ca autorul să intervină, întrupând idealul romantic al „donnei

angelicata” (Sanda Radian în “Portrete feminine în romanul românesc interbelic”), chiar dacă primește dimensiunea accesibilității. Aceasta ipostază are rezonanță în romanul interbelic la Ionel Teodoreanu și la Gib Mihaiescu, la care femeia ideală se distinge prin onestitate, echilibru interior și stăpânire de sine. Manifestând discreție și

imponderabilitate. Ca și Sașa, nu se definește în plan factic, ci în cel al contemplației și expectativei; „o adevarată Penelopă modernă” ce se raportează la familie, având certe calități de soție și prietenă. Nu la fel se întâmplă cu Donna Alba, femeia rasată, care aduce inițial, dimensiunea inaccesibilității. Mihai Aspru, studentul de origine modestă, își face dintr-o silueta aristocrată o obsesie, un ideal, dar încearcă să o cucerească prin mijloace ariviste: „îi descoperă păcatele, pentru a o putea ierta de ele”

(N. Manolescu). Cu aerul de „grand dame”, ce ține de aristocratismul genealogiei

36

sale, Donna Alba își păstrează demnitatea, fiind gata sa plătească pentru aceasta cu renunțarea la fericire. Ea se înscrie în linia idealului feminin încarnat, care-și afirmă

latura pacificatoare, ajungând într-o căsnicie din dragoste sau datorie.

De obicei, femeia ideală este cea care respectă acest tipar, lăsând să se

întrevadă formula de basm „și au trăit fericiți până la moarte”, pe când femeia superioară e în situația de a frânge brutal firul idilei; uneori autorul are curajul de a distruge canoanele romantice printr-un epilog dupa moda lui Dumas „vingt ans apres”, așa cum procedează Negruzzi cu d-na B. sau Călinescu cu Otilia, însă numai după câțiva ani.

În “Alfabetul doamnelor”, Ioana Pârvulescu apreciază că „tinerețea e vârsta

funcție de arta de a îmbătrâni, personajele mature urmează clasificarea arhetipală –

memento sinistru: Adela peste treizeci de ani”). La celălalt pol – personaje cețoase,

carnala Zoe din romanul lui Bolintineanu și din Kera Duduca din romanul lui Filimon. Dacă Rebreanu respingea frivolitatea și superficialitatea, opunând-o Martei pe Ilona, I. Teodoreanu aducea în scenă, în „La Medeleni”, două eroine secundare,

a căror imoralitate are justificări diferite: Rodica practica seducția

neselectiv, intenționând să contacteze o căsătorie care să-i asigure o poziție socială

(imagine pe care o întâlnim și la Cezar Petrescu – Luminița și Zoe Vesbianu din

„Întunecare”, Almia Gabor din „Greta Garbo”, Angela din „Baletul mecanic”), iar

Ioana, subtila și rafinată intelectual, dar malefică, perversă, lucrează calculat,

pentru a-și satisface poftele.

37

Această latură proliferează in romanele H.P. Bengescu: Coca Aimee consideră

moralitatea un semn de înapoiere, iar viciul, incestul – excitante. Nu se dă înapoi de la o aventura cu unchiul său și își pregătește „drumul ascuns” spre patul lui Walter,

muribunde. La Mika-Le prostituția pare a fi consecință a degenerarii. Progenitură a unui zidar italian, stigmat al păcatului, dintr-o legatură nelegitimă, ascunsă multă vreme, „pocitania” depravată, repudiată pentru distrugerea unității și reputației clanului, devine odioasă, intrând, prin intrigi și perversiuni, sub demonia viciului.

În proza de mahala, prostituatele nu mai șochează, ci par un produs firesc al mediului, pierzându-și caracterul malefic, așa cum se întâmplă cu Agata din

„Diplomatul, tăbăcarul și actrița” de Carol Ardeleanu, Maro din „Maidanul cu dragoste” de G. M. Zamfirescu, Ninon din „Logodnicul” de H.P. Bengescu. În „Craii de Curtea Veche” nu mai primează necesitatea subzistenței în alegerea drumului prostituției, ci viciul; imaginile lor coboara parcă din picturile lui Goya. Portretul lor moral nu este atât de important, pentru că primează cel fizic, cu rol pictural, în ansamblul „adevăraților Arnoteni”.

Personaj feminin normă – personaj feminin virilizat

În societatea, arhaică impregnată de sacru, modelul feminin acceptat este cel biblic, din textele sacre, unde femeia este cea care pastrează stabilitatea familiei, susținand-o afectiv. Pasivă în macrouniversul social, rolul său se definește în microuniversul familial, unde reprezintă centrul la care bărbatul, punct mobil, se întoarce din călătoriile sale, indiferent dacă acestea sunt cavalcade eroice sau aventuri sentimentale; este tipul femeii normă, întalnit în epoca picarescă în romanele de aventuri.

Personajul cel mai semnificativ pentru categoria în discuție trebuie căutat, firește, la Sadoveanu, acolo unde viața decurge ritualic, fixată în tipare precise. Ilisafta, din „Frații Jderi”, poartă de grijă întregului clan, dirijându-i existența. Fiind o prezență stabilă, statică a clanului, „pare a compensa lipsa de mobilitate cu setea de informație” (Pompiliu Marcea). Poziția celor două elemente ale cuplului este, așadar, bine definită în societatea tradițională ce se conduce după morala creștină: femeia este cea care, mai apropiată de natură, îngrijește casa și apără copiii, dând

38

dovadă de iubire necondiționată, pe când barbatul, mai aproape de societate, are o slujbă în afară, un statut social și se raportează la lege, impunând niște reguli, pe care le aduce din social în casă.

„Femeia e elementul stabil, conservator și formalist al colectivitatții, iar barbatul cel mobil, pliabil la schimbare” (Nicolae Manolescu).

Tot Sadoveanu este cel care ne oferă și o altă variantă a personajului feminin în

familia tradițională: femeia virilizată, femeia – bărbat. Personaj activ, acest tip uman nu este deloc simplist, lipsit de feminitate, ci, dimpotrivă, foarte complex. Într-un mediu social care le modelează, aceste femei rămase singure devin caractere dârze, fiind nevoite să se adapteze. Complexitatea lor constă tocmai în faptul că asumarea masculunității și manifestarea ei activă le pune în valoare feminitatea. Se poate vorbi de un mit al androginului, pentru că femeia văduvă și-a interiorizat perechea, preluându-i atribuțiile. Vitoria Lipan, expresie umană a unei credințe străvechi, aparține, aparent, aceluiași registru în care se înscrie și Ilisafta: trăiește sub semnul tradițiilor și sub semnul anistoriei, este nevasta, cu lumea ei veche și stabilă, țăranca ce nu și-a părăsit niciodata satul, „genoceul”. Destinul său epic apare însă neobișnuit, pentru că nu se reduce la limitele unui singur tipar, ci parcurge treptele tansformării, de la femininul tradițional, la un veritabil justițiar; prin ea se realizeaza conversia feminin – masculin.

Predecesoarea Vitoriei este, în Ardeal, Mara lui Slavici, emblemă a unei lumi în plin proces de evoluție socială. Rămasă și ea văduvă, cu doi copii mici și

neavând nimic de pe urma soțului, Mara este nevoită să se angajeze în furtunile vieții cu tot simțul responsabilitații, pentru a le oferi copiilor ei un trai omenesc, pe măsura ambițiilor ce o animau. Ipostaza maternitătii model nu-și găsește o linie de

mult la Monica, atât în relația cu Danuț, pe care-l așteaptă răbdătoare să-și consume nebuniile tinereții, cât și în relația cu Olguta, ale cărei bucurii sau tristeți le

împărtășește.

39

Hallipa, Elena Drăgănescu se preocupă prea puțin de Ghighi, văzând in el doar o posibilitate de împlinire în plan social, iar Lina Rim, din repulsie față de propriul său păcat, își lasă fata „refuzată” să moară. Mama plina de adorație pentru progenitura

nunții”), Ticu Archip („Soarele negru”), Ioana Postelnicu („Bezna”), H. Y. Stahl

(„Voica”).

Personaje feminine statice – personaje feminine dinamice

Această dihotomie cunoaște o serie de modificari de-a lungul evoluției romanului, pe măsură ce personajul parcurge drumul de la structurare către destructurare, de la un caracter coerent, la dizolvarea eului într-o multitudine de euri în personalitate. În romanul tradițional, în care accentul cade pe general uman, în prim plan este adus socialul iar individul caută să câștige un statut, pentru a se integra; din acest motiv, el este un luptător: se înfruntă cu lumea și, de cele mai multe ori, morala lui se identifică cu morala colectivității. Această dinamică exterioară poate declanșa mișcări în plan interior, însă ele constituie centrul de interes al romanului modern, în care socialul se retrage în plan secund, făcând loc intimității, individualului, specificului uman. Individul nu mai urmărește să se integreze în societate, ci să-și integreze lumea sieși, fapt pentru care se transformă dintr-un luptător într-un contemplativ; lupta sa nu se dă în afară, nu înfruntă lumea, ci în interior; își înfruntă propriile patimi în căutarea identității. Aparent, romanul modern este static, pentru că devenirea nu se mai face în timp, ci în spațiul de adâncime, în pluralitatea fațetelor interioare, ceea ce imprimă o dinamică interioară, dată de spargerea tiparelor convenționale și pulverizarea eului în particule raportate secvențial la realitatea exterioară, devenită punct referențial accidental, și nu factor determinativ caracterial.

David Daches găsește în „The Novel and the Modern World” trei tehnici de construcție a personajului. Prima se referă la un portret inițial complet, urmat

40

categorie prin aventurile care produc experiența. Ultima tehnică, cea a „valurilor conștiinței”, surprinde personajul schimbându-se și dezvoltându-se, astfel încât datele

preliminare ale portretului inițial sunt valabile doar legate de situația prezentată

la începutul romanului; la sfârșit ele își pierd valabilitatea și iese la lumină o alta persoană, pe care nici autorul nu o bănuia. Această ultima metodă e capabilă să realizeze, prin intensie, ceea ce metoda tradițională realiza prin extensie.

Personajul static se apropie mai mult de modelul arhetipal, care se pretează la schematism. Înscriindu-se în limitele caracterului, are o psihologie statică, tipizată, fiind construit în jurul unei singure idei sau calitați – „qualité maitresse”. Întrunind

însă trăsături ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă, complexitatea sa caracterologică se amplifică. Personajele feminine ale lui L.Rebreanu nu sunt

personalități umane, fie ca urmare a unui proces evolutiv firesc, fie în urma

valorile eternului feminin, și la el se raportează scriitorul, ori de câte ori o aduce în scenă. Olguța, în schimb, este, încă de mică un adevărat „drac îngeresc”, afirmându-

41

și propria voința în evenimente aparent neînsemnate. Teribilismul și nonconformismul se împletesc cu tenacitatea, deșteptăciunea și autoritatea, trasând liniile unei puternice personalități feminine.

Aparent statică, prin aura de mister și senzualitate în care o învăluie Codrescu, imaginea Adelei, în romanul lui Ibraileanu, este surprinsă discontinuu, în mai multe variante determinate de vârste diferite: fetița ținută pe genunchi, adolescenta subțire, „femeia înaltă” și cea care a trecut printr-o căsnicie nereușită.

„Dinamica portetului său se raportează la dragostea pentru și la dragostea unui bărbat egal cu sine însuși de la intrarea în roman, la 20 de ani, până la 40; Codrescu este mereu același, mereu tânăr, pe când ea este mereu diferită, dezvăluind, sub același nume, diferite ipostaze ale feminitații, cărora le conferă continuitate un tulburator, dar atât de decent erotism.” (I. Petrescu)

Personajul feminin ca pereche a monogamului – personajul feminin ca

pereche a poligamului

Aceasta bipolaritate se distinge dupa modelul arhetipal al Vechiului Testament si al Noului Testament. Sub influența enigmaticelor eroine ale lui Turgheniev,

Ibrăileanu încearcă să pătrundă în sufletul feminin nu prin experiențe numeroase, ci prin epuizarea uneia singure. Aceeași intenție vădește și Liviu Rebreanu, în romanul

„Adam si Eva”, urmărind, însă, erosul și în forma lui de manifestare pământească, și

în realizarea lui metafizică. Diferența este că Bărbatul caută Femeia de-a lungul a

șapte vieți. Nu ajunge o singură viață pentru refacerea unității spirituale destrămate odata cu încarnarea în bărbat și femeie. În goana prin spațiu și timp după principiul feminin cu care să se reintegreze în viața spirituală, Barbatul trece prin șapte încarnări, de la civilizația egipteană, până în zilele noastre. Navamalika, Isit, Hamma, Sevilia, Maria, Yvonne si Ileana reprezintă șapte întrupări ale femininului, variante ale aceluiași suflet, așa încât Rebreanu surprinde o singură femeie în tipare diferite; invers decât Ibraileanu.

Mihail Sebastian, în romanul „Femei”, se oprește asupra celeilalte ipostaze a modelului arhetipal, din Vechiul Testament, axat pe poligamie. Stefan Valeriu, atât prin statutul său, medicinist, cât și prin momentul pe care îl trăiește, o vacanță în Alpi

și la Paris, este predispus experiențialismului erotic. Pentru el, femeia reprezintă un mijloc de cunoaștere psihologică și, în toate aventurile erotice de vacanță, caută să

42

surprindă psihologia feminină; de altfel, rolul său în roman este redus la o simplă schemă, aceea de comentator lucid al experiențelor, accentul fiind pus pe varietatea

și complexitatea sufletească a „victimelor”, ipostaze ale feminității, care alcătuiesc un adevarat document de psihologie amoroasă.

Personaj feminin unicentrat – personaj feminin policentrat

În funcție de punctul de vedere naratorial, această bipolaritate se înregistrează odată cu îndreptarea romanului către formule moderne. Modelul arhetipal respectă perspectiva unicentrată a naratorului transcendent, așa încât, personajele din basme nu sunt privite decât dintr-un singur punct de vedere; perspectiva divină oferă un adevăr absolut, unic și, în romanul realist, chiar dacă scriitorul spune ce simte personajul, romancierul este cel care vorbește; senzațiile sunt ale personajului, dar el este silit să le trăiască, supravegheat de acesta, care hotărăște cât să vorbească despre el, în timp ce cititorul stă alături de romancierul observator, lăsându-se ghidat de el.

Rebreanu și, în general, scriitorii realiști obiectivi, adoptând atitudinea

naratorială transcendentă, întinde personajelor o oglindă curată, în care acestea se reflectă.

Un aspect particular al naratorului unic este personajul narator unic, ce scoate în prim plan o oglindă deformată, încărcată de subiectivitate, prin care adevărul devine parțial. Allan Robbe Grillet protesta contra criticilor care afirmau că disoluția personajului, în sens tradițional, echivalează cu inexistența omului în roman; în locul

lui există privirea, care urmărește, gândirea, care reflectează și pasiunea care

deformează; așadar, imaginației îi iau locul percepțiile reale sau imaginare și accentul cade pe descoperirile conștiinței, rezultat al fenomenologiei epistemologice,

axată pe experimentarea universului în propria conștiință, pentru că realitatea

exterioară nu e mai adevărată decât cea interioară. Și, cum ce trăiește personajul în interior poate avea aceeași credibilitate ca ceea ce există în exterior, important devine nu cum este lumea, ci cum este văzută ea. Naratorul balzacian este înlocuit, astfel, cu un om care vede, simte și participă la ceea ce vede, așa cum se întâmplă în romanele lui Marcel Proust sau Michel Butor; și, deși s-ar spune că personajul își pierde coerența, incoerența pare căutată.

puțin creditabil, date fiind contradicțiile pe care le trăiește acest erou ce pendulează

43

între extreme, Ela nu există cu adevărat; este ireală și rămâne o taină pentru cititorul care nu are posibilitatea de a cunoaște un alt punct de vedere sau de a o vedea trăind.

Tot un Pygmalion este și Emil Codrescu, „mentor” spiritual al Adelei, care o

inițiază în probleme de literatură, modelându-i gustul estetic; Veșnica despicare a

firului în patru, nesiguranța, interpretarea fiecărui gest, a fiecărui cuvânt trădează teama de a nu fi înșelat, întâlnită și la Camil Petrescu, și la Anton Holban; spre deosebire de aceștia, însă, eroul lui Ibrăileanu are noblețea gesturilor romantice, nu jignește direct și nu acuză.

În cele trei romane, „O moarte care nu dovedește nimic”, „Ioana” și „Jocurile

Daniei”, Anton Holban surprinde trei ipostaze ale masculinului, tânărul, adultul și maturul, care, în fața feminității, are reacții diferite: vanitate juvenilă, gelozie și

inferioritate. Irina, Ioana și Dania sunt simple personaje păpuși, care în cuplu au un rol pasiv; constituind doar pretexte de roman, ele sunt personaje feminine constructe, care apar ca reprezentări ale bărbatului despre femei; e l e se reduc astfel la niște

imagini mentale, consecință a relativizării punctului de vedere, un relativism de

natură gnoseologică, pentru că personajul nici nu mai vrea să dea ideea de realitate. Trecerea de la atitudinea homodiegetică, a naratorului auctorial, către cea

heterodiegetică, a naratorului actorial, se face pe măsură ce un personaj devine centru de orientare a cititorului. Un exemplu semnificativ este Mini, din „Fecioarele despletite”, romanul H.P. Bengescu, personaj reflector, care neavând un rol important în acțiune, capătă un rol indispensabil în narațiune, pe care o împinge mai departe. Cititorul stă mereu puțin în urma acestui personaj, care se plimbă de la o familie la alta și culege informații despre fiecare, informații între care face conexiuni prin punctul său de vedere.

Perspectiva multicentrată se distinge în două variante: personajul feminin văzut din n perspective de către mai mulți naratori și văzut de același narator în diferite momente ale vieții. Doamna T. este surprinsă din perspectiva autorului în epilog și a lui Fred Vasilescu în jurnal, dar oferă o imagine și din propriile scrisori. Procedeul confesiv al jurnalului îi permite lui Mircea Eliade să modifice jocurile perspectivei la nivelul unui singur narator. Allan reconstituie etapele dragostei lui, având, asupra evenimentelor, o dublă perspectivă: una contemporană întâmplărilor, când scrie jurnalul și nu cunoaște sfârșitul, și alta ulterioară, când completează și corectează jurnalul, scriind romanul, după terminarea idilei. Această modalitate îi permite ca, de la distanță, să reordoneze evenimentele, vocea nemaifiind a celui care

44

exprima o trăire, ci a celui care judecă și aduce detalii abundente, pentru a regăsi atmosfera. Perspectiva trăită este astfel înlocuită cu cea prelucrată, dar limitată, ceea ce o deosebește de atitudinea omniscientă.

Înlocuirea punctului de vedere unic cu o multitudine de puncte de vedere a făcut ca romanul să capete o perspectivă umană, fragmentară, mai credibilă decât cea divină și, deși pare sofisticat, să se umanizeze, devenind mai concret, mai autentic;

„romanul se umple de adevăr” (Alberes). Abdicarea demiurgului are consecințe și în planul receptării, pentru că cititorul nu mai are plăcerea realității gata ordonate, nu se mai bucură de o poveste frumoasă, bine făcută, ci este invitat să caute să participe la operă. Castellet numește această perioadă „era cititorului, pentru că estomparea autorului determină apariția cititorului creator”.

1.3. Perspectiva psiho-socială

Urmărind evoluția personajului ca femeie emancipată în secolul al XIX-lea, se remarcă superioritatea ei în domeniul sentimental și intelectual în romanele

„Corrine” de M-me de Stael și „Lelia”, de George Sand, pe când la Balzac tocmai superioritatea, care îi permite să se emancipeze și să-și cucerească independența constituie un obstacol în calea împlinirii prin iubire.

Această situație traduce o dificultate psihologică de definire a femeii între statutul de ființă, cu o personalitate unică și aspirații individuale, și cel de soție, cu un rol bine definit în societate, unde își găsește locul prin raportarea la soț, al cărui nume îl poartă, și la descendenți, ale căror interese le reprezintă. Ambivalența între aspirația la independență și aspirația la o legătură duce de multe ori la stări conflictuale interne, pentru că mariajul satisface o nevoie exterioară de normalitate socială, de bogăție, oferindu-i femeii un nume, lux sau apartenența la o familie, dar poate împiedica desăvârșirea statutului de ființă autonomă.

O direcție a romanului feminin românesc pune în evidență tocmai starea de criză în căutarea identității, pentru că fenomenul identitar este insesizabil în

situație normală, neproblematică și apare numai în situații critice. Nefiind o realitate dată, stabilă, obiectivă, cu care fiecare să se acomodeze, ea se face simțită la bărbați în momentul de trecere al adolescenței sau prin raportarea la ceilalți prin putere; la femei însă, travaliul identitar este parcurs în permanență, fie în procesul de detașare de referința propriului lor sex, încarnat de mamă, fie în

45

fenomenul de calificare (frumoasă, distinsă, virtuoasă…) sau în cel de definire

(tânără fată, femeie măritată, mamă, fată bătrână, soție fidelă, femeie independentă…). Romanul feminin se axează, de altfel, pe problematica identității feminine, pe când în centrul povestirii masculine stă posesiunea, mai ales cea sexuală.

Liana Cozea, în „Cvartet cu prozatoare”, distinge două direcții ale prozei feminine românești: una, chintesența prozei feminine moderne (Alice Botez, Olga Caba, G.M.Cancicov, Cella Delavrancea, H.Y.Stahl), bazată pe cerebralitate, pe

luciditatea privirii scrutătoare și autoscrutătoare, alta reprezentată de LuciaDemetrius, Ioana Postelnicu, Cella Serghi și parțial Ticu Archip, axată „pe

asupra individului. Distorsiunile ivite în relația bărbat-femeie, așa cum se reflectă în roman, ne îndreptățesc să punem în discuție probleme ce țin, pe de o parte de patologia individuală, iar pe de altă parte de patologia socială, a cuplului. Dacă la scriitori centrul de orientare este predominant masculin, la scriitoare accentul cade pe femeie, care transfigurează realitatea la nivel emoțional. Atunci când o romancieră

construiește un centru de orientare masculin, îl efeminizează. Astfel, în romanul Sandei Movilă „Viața în oglinzi” apare un personaj care nu-și poate asuma responsabilități masculine, care caută protecție, atunci când el ar trebui să o ofere.

Laitmotivul vieții lui, „Timpul rezolvă toate. Timpul limpezește multe lucruri”67 trădează lipsa de curaj a acestui nehotărât, care mereu amână. Tonul său confesiv este cel al lui Pozdnâșev din „Sonata Kreutzer” a lui Tolstoi.

62 Liana Cozea, Cvartet cu prozatoare, Editura Eminescu, 1987, pag. 47 63 Liana Cozea, op.cit.

64 Liana Cozea, op.cit.

Călinescu , George, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1986, pag. 682

Liana Cozea, op.cit.

Movilă, Sanda, Viața în oglinzi, Editura Eminescu, 1980, pag. 65

Nicolae Manolescu, op.cit., pag. 57

46

Reversul efeminizării bărbatului este virilizarea femeii, atunci când personajul masculin nu realizează comportamentele rolului de sex, nu face ceea ce trebuie în cuplu, fenomen care poate avea trei consecințe: soția este nevoită să-i preia atribuțiile, virilizându-se; iese din cuplu și caută altceva în afară, pentru echilibru; suferă, situație în care patologia relației poate provoca patologia individului. Primul personaj care inversează raporturile este emancipata coană Chiriță, și ea „o femeie în

țara bărbaților”68, pentru că merge la Paris într-o vreme când bărbatul era cel care pleca în lume. Deși preia atributele masculinului prin implicarea în social, ea nu se desprinde încă de modelul tradițional, având în continuare grija copiilor. În romanele H.P.Bengescu atitudinea se modifică, mamele angajând „nurse” specializate în educație și oferindu-și iubirea condiționat, numai dacă și copilul răspunde unor standarde sociale. În familia tradițională, bărbatul este cel care aduce socialul în casă, însă aici primește rolul secundar, în timp ce femeia substituie lipsa lui de voință și nepregătirea socială, stabilind strategia parvenirii. Elena Drăgănescu și Ada Razu din

„Concert din muzică de Bach”, de exemplu, urzesc pânza relațiilor sociale și iau decizii în cupluri, unde puterea masculinului se arată destul de palidă. Cum snobismul este o latură complementară a emancipării, ele vor să domine nu numai în planul familiei, ci și în cel social, și Elena organizează concertul, iar Ada caută să-și etaleze condiția proaspăt câștigată prin căsătoria cu un nume princiar, după care trage sforile pentru a-i asigura lui Lică Trubadurul ascensiunea socială. Nu altfel se

întâmplă în romanul scris de Ticu Archip, „Soarele negru”, unde Coca, femeie plină de inițiativă, întreprinzătoare, dirijată de visul parvenirii, îl trage după ea pe Mihai, împingându-l către un carierism, la baza căruia stă banul.

Într-un alt roman, cel al Sandei Movilă, „Desfigurații”, Ada Udrescu, trăind o traumă afectivă, caută o rezolvare masculină emancipată. Moartea logodnicului său, Ștefan, în război, îi declanșează o criză de identitate, urmată de o serie de căutări de sine. Trecând prin iubiri și dezamăgiri, își găsește împlinirea în artă, căci, odată ce și-a pierdut centrul în iubire, nu se mai poate realiza într-o dragoste absolută sau într-o căsătorie mediocră și se refugiază în creație, muzica aducând vieții sale armonia ce-i lipsește.

Nathalie Heinich în „Etats de femme” consideră că realizarea unei identități, deși este consecința unei experiențe intime, „nu este o acțiune solitară, care îl întoarce pe subiect la sine, ci o interacțiune care pune femeia în relație cu alți subiecți, cu grupuri de indivizi ce o integrează, cu instituții, care o garantează

47

(căsătoria), cu obiecte (verighetă, fotografii), și cu cuvinte ce o desemnează

(logodnică, soție)”69. În această rețea de interacțiuni se pot distinge trei

„momente” fundamentale: -autoperceptia, imaginea pe care cineva o are despre sine; -reprezentarea, imagine pe care cineva i-o produce altcuiva; -desemnarea, imaginea care îi este transmisă de către altcineva. Așadar, trebuie să existe o coerență între felul în care se simte o femeie, felul în care ea se manifestă față de altcineva, în funcție de autopercepție, și felul în care altcineva îi semnalează că o

identifică la fel cum ea se percepe. În stare normală, non-problematică, femeia trăiește identitatea ca pe o coincidență între cele trei momente, în vreme ce tulburarea apare atunci când există un decalaj între imaginea de sine (reprezentată prin sex, stare civilă, vârstă, profesie, naționalitate), comportament și percepție exterioară, dând naștere crizelor de identitate și manifestându-se în exterior prin disimulare.

Romancierele interbelice urmăresc procesul prin care identitatea unei femei se construiește prin raportarea la un bărbat, raportare în urma căreia iau naștere anumite

„stări de femeie”: tânără fată de măritat, amantă soție și mamă, fostă nevastă, metresă, fată bătrână. De multe ori, căsătoria aduce pentru femei o stare de criză, datorată deconstrucției sentimentului de identitate și reconstrucției lui, în cazul în care se stabilește o armonie conjugală. Această problemă nu este prea exploatată în romanul tradițional, în care, pentru femeie, căsătoria nu se făcea din dragoste, ci reprezenta o afacere; pentru afirmarea sexualității, o femeie trebuia să se căsătorească, dar ca să se căsătorească, trebuia să aibă o situație materială; atunci când își câștigau singure existența – este cazul guvernantelor – nu se măritau. În romanul modern situația tinde să se schimbe, pentru că femeile au o independență materială și sexuală, și, în construirea identității, vor să se rupă de raportarea la un bărbat.

Se pare că dorința de a se căsători a femeilor nu este atât o chestiune afectivă, sexuală, cât una identitară, mariajul conferindu-le un statut social, o încadrare în normalitate. O mare dificultate în definirea sinelui feminin vine tocmai din identificarea prin atribuirea unui nume; numele patern asigură o stare de provizorat și urmează să se estompeze în spatele altuia, după măritiș, sau să fie din nou schimbat, în caz de remăritiș. Această experiență specific feminină poate deveni o formă de alienare. În „Călător în noaptea de ajun” Anișoara Odeanu aduce un personaj feminin slab, incapabil de a-și croi singur un drum, deși duce o viață agitată. Olga, orfană, crescută de tutorele ei ungur, Geza Baci, ea fiind româncă, trăiește dramatic starea de

69 Natalie Heinrich, Etats de femme, Editura Gallimard, Paris, pag. 229

48

orfan, ca pe un handicap social, pentru că se simte privată de aspectul de fond. Neavând o familie, îi lipsește încrederea, curajul, conștiința acceptării necondiționate și figura cu care să se identifice. Nu are un nume concret la care să se raporteze, fapt pentru care stă mereu în plan secund, așteptând să i se ofere o identitate. Călătoriile de una singură în străinătate ar putea fi un semn al emancipării, însă este o falsă femeie emancipată, pentru că ea nu merge să vadă lumea, ci își caută cu disperare un loc protector; îl caută, involuntar, într-o familie cu rădăcini solide, de descendență nobilă și cu funcții importante. Această familie, însă, ridică problema națională și refuză logodnica modestă „de peste mări și țări”; și, cum Peter este supusul familiei, Olga se retrage, amplificându-și cu încă o experiență psihologia respinsului. De altfel, psihologia respinsului, la nivel social sau la nivel individual, al iubirilor neîmplinite, este asociată celei a inadaptatului, formă patologică minoră, tip caracteristic prozei de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru. Prezent la Al. Vlahuță, Al Brătescu-Voinești, Galla Galaction, M. Sadoveanu, Cezar Petrscu, el apare și în ipostaze feminine la Ioana Postelnicu, Ticu Archip, Cella Serghi, H.Y.Stahl.

În romanul „Bogdana” al Ioanei Postelnicu, personajul feminin are o structură bovarică, ce o împinge să caute diverse evadări; și la începutul, și spre sfârșitul romanului o întâlnim vorbind la telefon cu un necunoscut, al cărui număr l-a format

întâmplător, din plictiseală. Între aceste telefoane ni se dezvăluie devenirea ei, de la fetița neglijată de părinți în favoarea frumoasei sale surori, Elena, până la actuala căsnicie cu Adam Drăguș, avocatul la care fusese nevoită să lucreze ca ajutoare de secretar, în urma vinderii casei părintești. Scriitoarea surprinde, cele trei euri ale Bogdanei: copilul, adultul și părintele (aceasta din urmă doar la nivelul intenției și al revelației, atunci când pleacă înspre presupusul amant). În mod normal, aceste subpersonalități se contextualizează în funcție de situație, dar Bogdana nu reușește să realizeze o demarcație strictă între cele trei stări, tocmai datorită desprinderii incomplete dintr-o copilărie în care nu și-a putut defini locul prin raportarea directă la părinți. Travaliul său de specificare identitară dă naștere unei patologii mentale, ivită din confruntarea cu anumite obstacole. Problema pornește chiar de la nume, cu o tentă ușor virilă și se amplifică prin prezența surorii ei mai mari, feminina Elena, admirată și apreciată de membrii familiei. Dacă băieții se definesc într-o manieră exogenă, prin raportarea la ce nu e masculin, fetele trăiesc această experiență în manieră endogenă, prin raportarea la ceea ce este feminin, ceea ce pare a fi un

49

fenomen complex, pentru că ele trebuie să se detașeze de referința la propriul lor sex,

încarnată de mamă. Dificultatea găsirii de sine a Bogdanei vine din existența a două puncte de referință feminine foarte puternice: cel primar – mama – și cel secundar – sora. În căsnicia cu Adam Drăguș se află într-o situație în care trebuie să se redefinească; pentru a se redefini, însă, ar fi trebuit să se fi definit înainte de a fi devenit nevastă. Or insatisfacția mariajului vine tocmai din această nefinisare de sine, pentru că ea caută încă să-și descopere identitatea de femeie, și nu pe cea de soție.

În pripă, a sperat să găsească în căsnicie identificarea cu un statut social care să-

i dea sentimentul valorii de sine; dar aceasta nu se dovedește decât o „formă fără fond”, atâta timp cât ea nu și-a putut răspunde dinainte la întrebarea: cine sunt eu? A

vrut să fie o etichetă a bărbatului, dar începe să sufere când își dă seama că e o

„persona” (în accepția lui Yung – masca pe care ți-o pui în societate), și nu o

„persoană” (cu idealurile, aspirațiile, sentimentele și gândurile sale). Este motivul pentru care fuge din nou; evadează într-o realitate romantică, o legătură în imaginarul pe care îl susțin convorbirile telefonice cu necunoscutul: „-Cine ești? -Bărbatul. -În cazul ăsta, eu sunt Femeia.”70 Ea vrea să devină femeie, căutând astfel o situație în care să obțină primul loc, pentru că în familie a fost mereu a doua. Această obișnuință de a nu-și putea afirma individualitatea o împiedică acum să conștientizeze că deținea primul loc, acela al soției în cuplu. Întâlnirea cu necunoscutul de la telefon o surprinde din nou nemulțumită de realitate și se întoarce acasă în zorii zilei, fericită că s-a regăsit neatinsă în cearșafurile curate ale patului conjugal. Abia acum realizează că acolo este la locul ei și acolo are drepturile și avantajele ei. În acest moment este pregătită să-și sacrifice individualitatea și să devină o figură simbolică: nevasta care a rămas pe locul ei, pură, fidelă și s-a identificat cu un rol, devenind un mecanism social: femeia unui bărbat. Intrând în căsnicie cu complexul celei de-a doua, nu a fost în stare să-și ocupe poziția și, abia când era gata să o piardă prin adulter, și-a dat seama cine e cu-adevărat. Vladimir Streinu consideră că acesta este „un roman în care nu se întâmplă nimic”71 și că Bogdana ar fi o replică feminină la Oblomov, personajul lui Goncearov. Adevărul este, însă, că aparent nu se întâmplă nimic, pentru că mișcarea romanului se înregistrează în interiorul personajului, e o devenire în timpul individual, și nu în spațiul social.

Ioana Postelnicu, Bogdana, Editura Eminescu, 1983, pag. 56

Vladimir Streinu, Studii critice, Editura Cartea românească, 1974, pag. 95

50

O altă variantă a inadaptatului apare la Cella Serghi, al cărei personaj central

bună”, Diana are complexul originii sale modeste și încearcă să se dedice cu

sinceritate singurei modalități de împlinire permisă de mentalitatea mediului,

dragostea. La 16 ani se îndrăgostește de pictorul Petre Barbu, în care Diana caută, de fapt, o variantă a tatălui, care să-i aducă o poziție în societatea înaltă, dar care

nu-i oferă, însă, decât tortura unei iubiri tiranice și nefericite, ce o va împiedica să se

împlinească în viața conjugală. Ulterior, Mihai Ionescu, soțul ei, este bărbatul care îi asigură un statut identitar social, dar, mărginit, lipsit de idealuri și de aspirații,

mulțumit cu o existență monotonă, nu satisface setea de viață a Dianei, dându-i senzația de incomplet. Ea refuză să joace rolul corespunzător poziției ocupate,

de soție, ceea ce implică o marjă de joc cu propria-i identitate, și se lasă în mrejele

răspund dorinței ei de a-și găsi sensul vieții prin împlinirea iubirii, prin realizarea în planul familiei. Deși poziția de soție îi asigura un parametru identitar – sexul, pentru a

postbelică a „generațiilor pierdute”, în care individul era sortit prăbușirii. Devenind ziaristă, în perioada în care Ladima se sinucidea, nu acceptă să scrie ceea ce-i dictau interesele patronului și renunță la acest soi de independență, găsindu-și mulțumirea ca avocată care sprijină oamenii nevoiași. Această soluție dostoievskiană a iubirii aproapelui desăvârșește travaliul identitar al Dianei, care a trecut prin stările feminine de copilă, adolescentă complexată de sărăcia și sacrificiile părinților, dar invidiată pentru succesele timpurii, fată ademenită de „zburătorul”

Petre Barbu, fată de măritat, ce așteaptă căsnicia ca pe o soluție pentru a scăpa de

51

sărăcie, femeie măritată nemulțumită, care-și revarsă rezervele de maternitate refulată asupra soțului, amantă, ce își afirmă feminitatea tulbure, voluptatea și senzualitatea rafinată față de Alex, femeie independentă, ce refuză înjosirea dictată

de anumite interese și trăiește o viață demnă. Aceste stări de femeie apar în

urma traversării unor momente critice, în interacțiune, pe de o parte cu trei bărbați, fiecare având ceva din modelul patern, pe de alta cu o instituție, redacția unui ziar,

și cu grupuri de oameni necunoscuți. Pentru Diana, problema identității se pune mereu, în travaliul de ajustare continuă dintre autopercepție, reprezentare și desemnare.

Maria, din romanul „Steaua robilor” al lui H.Y.Stahl, părăsită de Sașa, trece printr-o depresie nervoasă ce o împinge către instabilitate sexuală, pe fondul unor probleme de identitate personală și socială. Definindu-și feminitatea prin raportarea la Sașa, în momentul rupturii pierde centrul de referință și rămâne dezorientată, criza fiind sporită de bănuiala că e însărcinată. Este un moment în care Maria se percepea ca parte dintr-o relație stabilă, dar celălalt nu și-o reprezenta decât ca instrument de satisfacere a orgoliului masculin, ca victimă și, vrând să urmeze cariera de avocat, se orientează către o căsătorie avantajoasă. În încercarea disperată de verificare a farmecului feminin, asupra căruia eșecul o făcuse să aibă dubii, într-o stare aproape somnambulică îi cedează unui mascul insignifiant, locotenentul Negrea, logodnicul

și, în curând, soțul surorii sale, ceea ce o face să refuze cererea în căsătorie a doctorului Panu. Este interesant de observat că, în relatarea scenelor erotice, femeile îi consideră pe bărbați animalici (Florin Negrea nu-și satisface decât o necesitate instinctuală în actul de posedare a Mariei, arătânde-se chiar cinic), pe când scriitorii bărbați pot găsi animalic modul de manifestare a femeilor (e suficient să amintim impresia lui Fred Vasilescu în urma după-amiezii de împreunare ce cu vulgara Emilia Răchitaru din „Patul lui Procust”). Purtând pecetea femeii înșelate, Maria se aruncă în brațele pictorului Veroniade, pentru a se simți mai puțin singură. Moartea mamei lui Sașa îl îndeamnă pe acest individ slab, ce se sperie de singurătate, să caute un refugiu în căsnicia cu Maria. Ca în „Exclusa” lui Pirandello, ea își destăinuie legăturile, dar pe Sașa nu-l interesează. Căsătoria îi desparte definitiv pe cei doi, pentru că nu reprezintă decât o conveniență ce ține de instinctul social. Ruptura se produsese după prima despărțire, când Maria a încercat să-și anuleze imaginea de sine, aceea de fată cuminte de măritat, crescută în spirit mic burghez, și să se

52

identifice cu imaginea cu care o desemnase Sașa, aceea a unui obiect sexual într-o aventură; în acest moment era firesc să respingă serioasa cerere în căsătorie a doctorului Panu. Aflându-se într-un proces de reconstrucție a identității, prin raportarea la niște parametri impuși din afară, nu-și putea asuma rolul de soție; trebuia să se descopere pe sine, să se definească în funcție de cerințele societății, atâta vreme cât definirea raportată la propriile percepte și la regulile familiei dăduse greș. Desprinderea de această imagine inițială durează până în momentul căsătoriei tardive cu Sașa, dar sentimentul culpabilității și resentimentele față de el, călăul sinelui său inițial, o fac să nu se mai simtă confortabil în această relație, tocmai pentru că nu mai poate avea o reprezentare clară despre ea. Îl părăsește pe Sașa șivrea să se sinucidă; însăși hotărârea echivalează cu o primenire morală, pentru că acum poate accepta a doua cerere în căsătorie a celui care o salvează de la moarte, doctorul Panu. Întâlnirea cu el, în acest moment, este decisivă pentru Maria, pentru că

îi întinde o oglindă curată, în care ea, desemnată ca soție, se regăsește acum astfel.

În romanul „Soarele negru” al lui Ticu Archip, Olga trăiește și ea sentimentul nerealizării, starea de nemulțumire fiind amplificată de atmosfera târgului de provincie și de mediul din familie, un fel de „casă cu molii”. Ca profesoară de matematică, nu se simte împlinită, neavând o vocație certă pentru profesia aleasă, și, ratând această ipostază socială, tinde să umple golul din viață prin dragoste. Nevoia ei de fericire se izbește, însă, mereu de „gura lumii”, de prejudecățile celorlalți. Dragostea pentru Mihai, soțul prietenei sale, este mai mult o autoiluzionare, pentru că acesta știe să o folosească pentru a se despovăra de bârfele asupra sinuciderii nevestei sale, Puica. Vulnerabilă și romantică, prinsă în plasa unor indivizi lipsiți de suflet, construiți după tiparul matematic al compromisului social, ea nu poate și nu vrea să intre în jocul prefăcut al celorlalți. Vrea să trăiască dragostea autentic și se iluzionează că a găsit-o în relația cu Ion, bărbatul căsătorit, crescut cândva de tatăl ei, dar acesta nu se dovedește a fi decât un cuceritor ce-și satisface un capriciu masculin, în timp ce ea se găsește din nou în postura de amantă veșnic înșelată. Refuzând minciuna, ipocrizia și compromisul social (o căsătorie care să-i asigure o situație, așa cum o îndeamnă clanul feminin ce o înconjoară), ea face nenumărate compromisuri pentru a păstra dragostea. Negăsindu-și o formă de definire în social, încearcă să-și construiască identitatea prin raportarea la doi bărbați căsătoriți; acceptarea statutului de metresă este un gest de revoltă inconștientă, tacită la adresa canoanelor existenței

53

burgheze. Întâlnirea cu Dinu Haralamb, supranumit „Zeul”, profesorul savant atât de admirat de oameni, dar de o calitate umană îndoielnică, încrezut, egoist, gelos, o transformă într-o păpușă trasă de sfori. Iubirea pentru el o face să renunțe la independența și la personalitatea ei, și să se lase jignită, umilită, călcată în picioare, sperând că îi va câștiga încrederea și va fi fericită alături de el. Înrobind-o și menținând-o supusă, o izolează în afara societății, pretinzându-i adorație absolută, aidoma unui zeu tiranic. Olga, dezarmată în fața vieții, rătăcește haotic într-o lume bine organizată după legile rigide ale interesului, târându-și mediocra existență prin viețile unor bărbați stabili, din punct de vedere social, prin căsătorie. Lipsa tatălui o împinge acum către căutarea unui alt punct fix, pe care crede că îl găsește în Dinu Haralamb. Ea vrea să-și trăiască viața după bunul ei plac și se simte o femeie liberă, nonconformistă, însă ceilalți nu o percep ca atare, pentru că scapă tiparului rigid în care să o încadreze, fapt pentru care o resping. Abia când „Zeul”, prin autoritatea sa, o desemnează drept o femeie obișnuită, inferioară, se mulează după forma ce i se dă, grație forței sale de a iubi, pentru că „singura axă a vieții femeii este dragostea”72. Ea, atât de independentă de obicei, are nevoie de „controlul” Zeului, care, îndeplinind mai mult o funcție paternă, o dirijează pe o traiectorie fixă, dându-i un statut, și anume acela de femeie supusă: „Era fascinată. Ar fi dorit să uite tot ce

învățase și tot ce trăise, ca să poată să rămână o femeie fără carte și fără amintiri, o femeie iubitoare și atâta tot.”73 Depersonalizată, se identifică cu femeia în sens tradițional, construindu-și poziția, inițial prin diferențiere față de mediu, de familie și prin refuzul de a se integra și, după întâlnirea „centrului”, prin asimilarea unui model social și identificarea cu el. O cauză concretă a inadaptării o constituie patologia individuală, surprinsă, sub diferite aspecte (boală, toxicomanie, nebunie, tare ereditare) la H.P.Bengescu, Ioana Postelnicu, H.Y.Stahl, Sanda Movilă.

Spre deosebire de viziunea masculină, axată pe social, pe probleme majore, viziunea feminină surprinde istoria mică a universului imediat, de multe ori trăirile personajelor plasându-se mai mult în virtual, pentru că femeile sunt mai receptive la imaginar. Ele aduc o problematică nouă, dat find faptul că au o experiență din interior, dinspre casă înspre social, având o mai mare acuitate a perceperii sentimentelor, a explorării lor, în comparație cu bărbații. G. Călinescu remarca absența oricărui interes al scriitoarelor

„pentru ideile generale, pentru finalitățile îndepărtate ale universului, pentru simboluri, pentru problemele morții cosmice…Viața simțurilor, a căminului și

54

a societății, cu încrederea implicită în aceste valor,i sunt singurele aspecte cultivate.”74

Dar meritul scriitoarele constă în a fi eliminat centrul unic de emanație masculin, nemailăsând bărbații să vorbească în numele femeilor și echilibrând domeniul tematic al literaturii cu perspectiva feminină complementară care lipsea.

Vladimir Streinu, op.cit.

Ticu Archip, Soarele negru, Editura Eminescu, 1978, pag. 241

55

CAPITOLUL II. FEMEIA-OBIECT:

REPREZENTĂRI ALE FEMINITĂȚII ÎN CULTURA DE MASĂ

2.1. Mesajul mediatic și dimensiunea de gen

Lucrările de specialitate sau chiar limbajul uzual utilizează sintagma mass-media ca sinonimă cu noțiunile de comunicare de masă, respectiv de mijloace de comunicare în masă.

Etimologic, sintagma „mass-media” s-a format prin alipirea a două cuvinte de sorginte anglo-saxonă „mass”, cu sensul de masă, și „media” (preluat ca atare din limba latină), cu forma sa de plural, însemnând mijloace.

În principiu, mijloacele media pot fi definite ca „suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi”75. Aceste mijloace intermediază relația de comunicare între creatorul de mesaj și receptor, denumită și „comunicare mediată”, deoarece utilizează un instrument de mediere pentru a permite difuzarea informațiilor de către unul sau mai mulți emițători, către unul sau mai mulți receptori. Altfel spus, medierea are în vedere „acele suporturi care se interpun în actul comunicării, între emițător și receptor”76.

Sintagma de „comunicare de masă”77 poate fi definită ca „orice formă de comunicare în care mesajele, având un caracter public, se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect și unilateral, utilizându-se o tehnologie de difuzare”78. În prezent, caracterul unilateral este limitat , chiar evitat prin susținerea unei relații de interacțiune (feed-back) între cele două părți.

Revoluția industrială a accelerat comunicarea de masă, conducând la crearea unei „culturi de masă”, care a determinat standardizarea produsului,

George Călinescu , op.cit., pag. 681

Jean-Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, 2001, pag. 19

Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 1999, pag. 20

Masa este definita ca „un conglomerat uriaș de oameni, care nu se cunosc între ei, nu se află în relații de proximitate spațială, nu comunică, nu au valori și scopuri comune și pe care nu-i leagă decât un singur lucru- consumul aceluiași produs cultural distribuit pe scară largă prin tehnologiile

moderne”, Mihai Coman, op.cit., pag. 20

78 Jan Van Cuilenburg, Otto Sholten și Willem Noomen, Știința comunicării, București, Editura Humanitas, 1998, pag. 37

56

simplificarea conținuturilor, diminuarea dimensiunilor intelectuale în favoarea atributelor afective și valorificarea după criteriul economic, adică profitul.

„Cultura de masă este definită nu de faptul că este cultura maselor sau că este produsă pentru a fi consumată de mase, ci de faptul ca ei îi lipsește atât caracterul reflexiv și subtilitatea culturii „înalte” a elitelor sociale, culturale

și academice, cât și simplitatea și concretețea culturii folclorice din societatea tradițională.”79

Pe fondul dezvoltării culturii de masă, produsele mediatice au început să fie variate, caracterizate de accesibilitate și afectivitate excesivă. Totodată, acestea au fost procesate în funcție de preferințele „omului mediu”, așa cum l-a numit Adolphe Quetelet, care

„este, pentru o națiune, ceea ce este centrul gravitațional pentru un corp; aprecierea tuturor mișcărilor sau a echilibrului unei națiuni trebuie să se raporteze la el”.80

Ca urmare, stilul, structura și conținutul unui astfel de produs mass-media trebuie corelate astfel încât acesta să fie interiorizat de un public cât mai larg, cu acces simplu și direct. Produsele mediatice sunt construite și multiplicate pe principiul bandei rulante, fiind utilizate ca un bun comercial. De altfel, acestea sunt perisabile din cauza nevoii permanente a auditoriului de a consuma ceva nou,

îmbunătățit și frumos „ambalat”, dar și de a cunoaște evoluția sistemelor societății actuale, care se schimbă permanent și produc fluxuri de informații și evenimente care trebuie transmise.

În acest context, când vorbim de gen și mass-media se impune să facem referire la existența dimensiunii de gen la toate cele trei niveluri ale construcției mesajului mediatic, și anume în producerea, conținutul, dar și în receptarea acestuia81.

Unul dintre primele studii care a încercat să prezinte imaginea femeii reflectate de televiziune a fost cel al lui Gaye Tuchman, „Anihilarea simbolică a femeilor prin mass-media” (publicat inițial în 1978). În acest studiu, autoarea analizează influența negativă pe care o are televiziunea în conturarea imaginii femeilor, având în vedere că aceasta este considerată spațiu care prezintă și promovează cele mai multe imagini

79 Christopher Rootes, „Mass culture”, în William Outhwaite, The Blackwell dictionary of modern social thought, Second Edition, Blackwell Publishing Ltd, Oxford, 2006, pag. 382

80 Adolphe Quetelet, A treatise on man and the development of his faculties, William and Robert Chambers, Edinburgh, 1842, pag. 96

57

defavorizante despre, cu și pentru femei. Prin televiziune, subliniază Tuchman, sunt promovate cele mai multe stereotipii și atitudini misogine, care oferă o serie de modele negative pentru tinerele adolescente în lipsă de alternative.

Un alt aspect important regăsit în acest studiu este și cel al anihilării simbolice a genului feminin prin stigmatizarea sau trivializarea femeilor. La baza anihilării simbolice ar sta faptul că bărbații și femeile învață despre rolurile lor sexuale prin mass-media (definițiile fiind transmise din generație în generație în acest mod).

Rolurile sexuale, după Tuchman, ar constitui „direcționări sociale pentru

manifestarea specifică sexului, interese, deprinderi, comportamente și auto-percepții”82.

Pe lângă televiziune, un alt segment media este vizat de atacurile autoarei

este publicitatea. Per ansamblu, aceasta încurajează în mod constant sexismul aducând în atenție femei dependente sau supuse de bărbați, transformate astfel în

căutând constant sfatul, aprobarea sau laudele bărbaților din jurul lor.

În ceea ce privește România, având în vedere că mesajul mediatic în perioada comunistă (până în 1989) a fost tributar discursului bipolar caracteristic Războiului

Rece, iar „configurațiile de gen au constituit o parte a acestei vorbării lipsite de substanță”83, am considerat relevantă mai degrabă evoluția dimensiunii de gen în problematica mass-media după 1989.

Primul studiu relevant în acest sens l-ar constitui Global Media Monitoring Project, ediția 1995, la care contribuie și România (coordonator de proiect Daniela

Rovența-Frumușani), cu 1.009 înregistrări din toate ramurile media – presa scrisă, radio și TV. Deși concluziile ș i elementele principale rezultate din înregistrările prezentate de România sunt agregate valorilor definitorii pentru Europa de Est, am putea aprecia că valorile obținute sunt semnificative pentru situația din România, având în vedere că numărul de înregistrări prezentate reprezenta 40-45% din cele aferente Europei de Est, iar celelalte state aveau mult sub numărul de înregistrări din mass-media românească (mai puțin de 40%). În ceea ce privește prezența femeilor în

înregistrările menționate, în cazul Europei de Est, aceasta este semnificativ redusă,

Otilia Dragomir și Mihaela Miroiu, edit., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 134

Gaye Tuchman, „The Symbolic Annihilation of Women in Mass Media” în Crothers, Lane, Lockhart, Charles, Culture and politics: a reader, St. Martin’s Press, New York, 2000, pag.151-152

58

atât în cazul angajării în trusturile de presă (37% în raport cu 63% bărbați), cât și, mult mai pregnant, în cazul intervievaților pe diverse teme (15% în raport cu 85% bărbați)84. Următoarea ediție a studiului, apărută în 2000, a evidențiat rolul redus al femeilor pe segmentul de știri (news making roles, mai mic decât în orice altă țară europeană), și totodată preponderența acestora în domeniile artei, entertainment-ului

și celebrităților (cu același coordonator de proiect din partea României)85.

Un alt reper important pentru această perioadă îl constituie studiul realizat în anul 2000 de Comisia Națională de Statistică, cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în România, care arăta că, din totalul posturilor de conducere mass-media, cu acoperire națională, femeile erau în număr de 27 față de bărbați aflați în număr de 203, iar cu acoperire locală (la nivelul capitalei București), erau 73 de femei și 519 bărbați (în presa audiovizuală numărul mic al femeilor aflate în posturi de conducere era sub orice așteptare: 5 la nivel național și 40 la nivel local față de 31 bărbați la nivel național și 203 la nivel local)86. De asemenea, studiul respectiv creionează o perspectivă negativă asupra evoluției dimensiunii de gen a mesajului media în perioada 1989 – 2000:

„Pe ansamblu, mass-media nu a reușit să articuleze problematica globală a femeii în perioada de tranziție. Mesajul mass-media oscilează între înregistrări neputincioase ale cazurilor individuale în care femeia este victimă și imaginea femeii ca obiect de consum sexual. Ea este însă puțin pregătită pentru a contribui la formularea, la nivelul conștiinței colective, a problemelor generale a femeilor în societatea românească contemporană, și cu atât mai puțin la cristalizarea unei agende de acțiuni social-politice și culturale în acest domeniu.

O parte importantă a mass-media (radioul public, revistele săptămânale, mai ales cele dedicate publicului feminin) acordă un spațiu destul de larg discutării problemelor curente ale femeii, mai ales a celor legate de propria îngrijire, de modă, gospodărie, de problemele sentimentale. Problemele egalității de șanse,

83 Susan Gal și Gail Klingman, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom,

Iași, 2003, pag. 19

http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/1995/gmmp_1995.pdf

http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/2000/gmmp_2000.pdf

86 Adina Brădeanu, Otilia Dragomir, Daniela Rovența-Frumușani și Romina Surugiu, Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe, 2002, Editura Polirom, Iași, 2002, pg. 72

59

situația de discriminare sau problemele grave social-economice ale femeii sunt practic neacoperite.”87

Perspectiva negativă evidențiată în raportul național menționat anterior a generat o serie de studii detaliate, atât în ceea ce privește reflectarea dimensiunii de gen în mass-media, cât și reflectarea acesteia la nivel social.

Din perspectiva raportării la mass-media, următorul studiu relevant pe această dimensiune este realizat de Irina Stănciugelu și Ana Bulai, în urma monitorizării emisiunilor de știri în perioada noiembrie – decembrie 2001 și a emisiunilor care și-au definit în primul rând un target feminin, în perioada noiembrie 2001 – ianuarie 2002.

Dincolo de problemele generate de mimetismul mediatic, atât din perspectiva influenței covârșitoare a presei scrise asupra conținutului știrilor de televiziune, cât și din perspectiva copierii unor formule de emisiune după televiziunile occidentale, există elemente caracteristice dimensiunii de gen:

– în primul rând, deși putem vorbi de o discriminare pozitivă, în sensul că femeile, în special cele tinere, au șanse mult mai mari de a lucra într-o televiziune decât bărbații (datorită calităților fizice și artistice), structurile decizionale sunt majoritar masculine, iar femeile tind să preia ( sau le sunt oferite) domenii care extind, într-un fel, responsabilitățile domestice (educația, sănătatea etc.), în timp ce finanțele, politica sau relațiile internaționale rămân apanajul bărbaților88;

– în al doilea rând, există o serie de factori care influențează și

structurează dimensiunea de gen a spațiului mediatic românesc – patternul

conflictualist (care, centrat pe agresivitate, presupune o pondere mai mare a

Raportul Național al Dezvoltării Umane, Romania 1999, Academia Română, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, octombrie 1999, pag.78 în Adina Brădeanu, Otilia Dragomir, Daniela

Rovența-Frumușani și Romina Surugiu, op.cit., pg 114.

Ana Bulai și Irina Stănciugelu, Gen și reprezentare socială, Politeia-SNSPA, București, 2004, pag.

Ana Bulai și Irina Stănciugelu, op.cit., pag. 102-106

60

Având în vedere faptul că mass-media nu sunt considerate numai „oglindă a realității”, ci și participați activi la construcția realității90, mizele „contractului de comunicare” capătă o și mai mare importanță. În acest sens, se pot evidenția mizele simbolice (tendința de stereotipie, unde, în ceea ce privește presa românească analizată de autoare, predomină stereotipurile „femei obiect” bazat pe mitul frumuseții, respectiv cel al femeii domestice), mizele reprezentaționale (consolidarea stereotipiilor menționate anterior, sub formă de reprezentări colective, ca instrumente de inteligibilitate a realului) și mizele socio-culturale sau ideologice (plecând de la ideologia de tip patriarhal, prin care femeilor li se atribuie rolurile construite social).

Următoarea perioadă în care dimensiunea de gen a mass-media este intens monitorizată o constituie intervalul 2004-2005, atrăgând atenția două lucrări în acest sens.

Prima, pe care am putea-o cataloga „de referință” este parte a unui proiect al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare intitulat „O abordare integrată a participării politice echilibrate a femeilor și bărbaților”, a fost publicată sub titlul

„Mass-media despre sexe. Aspecte privind stereotipurile de gen în România”, în coordonarea Laurei Grünberg. Monitorizarea media are loc pe o perioadă de două săptămâni91, iar concluziile nu evidențiază o îmbunătățire calitativă a reflectării dimensiunii de gen în mass-media:

„Televiziunile, publicitatea și presa scrisă analizate au o dominantă misogină și practică discriminarea de status, rol și de vârstă între femei și bărbați.

Există un sexism evident și unul implicit în majoritatea produselor mediatice analizate.

Socializarea femeilor și bărbaților în astfel de modele, mai ales la vârste foarte tinere, are consecințe pe termen lung.

Fiecare gen va tinde spre modelul imaginar indus de mass-media. Cum nici

școala nu se desprinde de mesaje misogin-patriarhale și roluri predestinate (chiar dacă acestea sunt mult mai „nepicante”, mai cuminți și mai tradiționaliste), iar biserica este tradiționalist-conservatoare, șansele ca și bărbații și femeile să tindă spre autoafirmare publică și privată, în limitele

90 Peter Berger și Thomas Luckmann, Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999, pag. 110

91 Noiembrie – decembrie 2004 pentru presa scrisă și radio și octombrie – noiembrie 2004 pentru televiziune.

61

propriilor capacități, neatarate de mesaje sexiste, scad dramatic, iar demersurile normative spre egalitate de șanse rămân forme fără fond.”92

Cea de-a doua lucrare93, postată relativ recent pe site-ul Centrului Parteneriat pentru Egalitate94, prezintă o analiză orientată exclusiv asupra spațiului audiovizual, având la bază monitorizarea emisiunilor tip divertisment sau tip talk-show și a știrilor pe perioada ianuarie – mai 2005.

Pe segmentul emisiunilor de divertisment de tipul real people show, autoarea se oprește la diverse emisiuni prezente în grila posturilor TV românești95, preluate după modele occidentale și al căror succes ține, conform sociologilor de „invitația adresată publicului de a se complace în poziția de privitor pe gaura cheii”96.

Deși în cazul unor asemenea emisiuni, posturile occidentale respectă elemente precum intimitatea participanților (de exemplu postul francez M6 în cazul emisiunii

Există o serie de aspecte care atrag atenția asupra imaginii femeilor transmisă prin intermediul emisiunilor de divertisment românești. Primul este cel vestimentar, tinerele dansatoare sau prezentatoare (uneori adoptând o postură de simple „obiecte”

fizicul plăcut al acestora, ci și considerația că femeile sunt sensibile și atente, fiind mult mai pricepute în a aborda subiectele „delicate”, conform opiniei marii majorități. Pe lângă prezentatoare, „calitatea” emisiunilor este accentuată și de manifestările animatoarelor care conduc invitații pe platou. În afară de cele două posturi de reprezentare, televiziunile promovează emisiuni culinare, care vizează gospodinele sau, la polul opus, emisiuni având ca temă moda.

92 Laura Grünberg, coord., Mass-media despre sexe. Aspecte privind stereotipurile de gen în România, Editura Tritonic, București, 2005, pag. 127-128

93 Manuela Weber, FEMEILE ȘI PUTEREA. O analiză a spațiului audiovizual românesc din perspectiva teoriilor politice feministe, lucrare de absolvire a SNSPA, București, 2005

http://www.cpe.ro/english/images/stories/manuelaweber2005.pdf

Big Brother (Prima TV), Ciao Darwin! (Antena 1) sau Surprize, surprize (TVR 1).

Adina Brădeanu, Otilia Dragomir, Daniela Rovența-Frumușani și Romina Surugiu, op.cit., pag. 73

62

În ceea ce privește emisiunile de tip talk-show, în timp ce segmentele politice

și financiare sunt dominate de masculin97 (bărbații le creează și le prezintă, lăsându-se de multe ori să se înțeleagă că ele sunt dedicate unui public informat, în mare parte bărbătesc), talk-show-urile „de societate” sunt dedicate femeilor, acestea vizând viața de familie, relațiile în cuplu, moda, viață mondenă a capitalei sau scandalurile din lumea show-biz-ului. O emisiune simbol am putea spune pentru acest tip ar fi De 3x femeie, care popularizează „tri-dimensionalitatea” femeii: „gospodină în bucătărie, doamnă pe stradă și curvă în pat”. De altfel, modelul propus de emisiune este

împărtășit la scară largă de români și considerat a fi cheia succesului, atât în carieră, cât și în viața sentimentală.

O altă sursă principală de propagare a imaginilor stereotipe o constituie publicitatea, care promovează atât imaginea gospodinei care nu cunoaște gradul de eficiență al unor detergenți (și are implicit nevoie de sfatul bărbatului), cât și ideea că mașinile de lux sunt cele care ajută bărbații să atragă atenția cât mai multor femei. Prin valorificarea contextului cultural românesc, patronat de valori masculine, clișeele sociale existente impregnează mesajele publicitare, care le și impun, le

întrețin și le propagă, determinând, în acest fel, „stagnarea” evoluției femeilor.

În același timp, în cazul publicității prin spoturi televizate, este necesară diferențierea între publicitatea importată și cea autohtonă. Publicitatea importată urmează anumite repere valorice, etice și stilistice, dar publicitatea autohtonă recentă are în prim plan profitul, în detrimentul valorilor. Astfel, publicitatea autohtonă, în cazul detergenților, promovează eterna gospodină (trecută de vârsta a doua, de „talie” mare), care reușește să „învingă” mizeria, indiferent de cantitatea acesteia, spre fericirea soțului sau a familiei (detergenții Bonux sau Tide spre exemplu). Imaginea tradițională a femeii în veșnicul rol „casnic” se opune imaginii de femeie liberă, conștientă de statutul ei, care transpare din reclamele la țigări sau băuturi alcoolice, spre exemplu, dar care se supune de fapt unui alt rol – cel de obiect sexual și decorativ.

97 Talk-show-uri politice moderate de femei jurnalist nu prea există, decât în cazul campaniilor electorale (Gabriela Vrânceanu – Firea a fost moderatoarea câtorva confruntări televizate între principalii candidați la Președenția României pe postul Antena 1 și Rodica Culcer alături de Stelian Tănase tot în timpul campaniei electorale pentru Parlamentarele și Prezidențialele din 2004 pe postul Realitatea Tv); totuși, de-a lungul timpului au existat câteva programe de acest tip precum cele prezentate de Gilda Lazăr – TvR 1, Anca Florea – Antena 1 sau Mihaela Cutuș –Tele 7abc, care însă nu au rezistat mai mult de un an sau doi.

63

Deși mitul femeii-obiect domină sectorul de publicitate, adevărata „artă” în domeniu constând în aplicarea strategiei „personalizării obiectului“ pentru ca spoturile publicitare să dea impresia că abordează femeia ca subiect, atribuindu-i un

rol mai „activ” în transformarea acesteia tot în obiect.

În ceea ce privește segmentul de știri, prezentatoarele apar într-un număr destul de ridicat , atât pe posturile de televiziune locale, cât și cele cu acoperire națională, chiar dacă în principal bărbații fac știrile și le conduc. Pe cealaltă latură, cu

în știrile televiziunilor în ipostaze care distrag atenția, de fapt, de la adevărata problemă: violența familială (femei năpăstuite de soartă, bătute de soți, furate, care plâng, țipă și cer ajutor).

De cealaltă parte, sitcom-urile și telenovelele românești preiau „tiparele” latino-americane, dar perpetuează, în același timp, atitudinile sexiste și stereotipiile promovate de spoturile publicitare sau de talkshow-urile existente pe piață. Astfel, pe lângă încurajarea promiscuității și minciunii, încă din adolescență, sau a apetenței pentru false valori (banii), unele seriale aduc în prim plan femeile trecute de 35 de ani, stereotip al femeii vulgare, care încearcă să atragă atenția soțului, dar care, în același timp, este mare cunoscătoare într-ale gospodăriei.

Ediția 2005 a Global Media Monitoring Project nu aduce modificări semnificative față de cea din 1995, în ceea ce privește prezența femeilor în

înregistrările media: chiar dacă se inversează raporturile în cazul prezentatorilor (62% femei în raport cu 38% bărbați), discrepanța de menține în cazul reporterilor (40% femei în raport cu 60% bărbați) și, la fel de pregnant, în cazul intervievaților pe diverse teme (23% în raport cu 77% bărbați)98. În același timp, studiul a evidențiat rolul redus al femeilor, subiect de știri pe aproape toate segmentele (politic, economic, artă, sport, știință), cu o mică excepție, „echilibrată”, în cazul socialului (52% în raport cu 48% bărbați).

Următoarea ediție a Global Media Monitoring Project (2010), care include de altfel și un raport separat privind România, înregistrează aceleași tendințe evidențiate și în studiile anterioare, cu anumite diferențe: se extinde prezența femeilor reporter

98 http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/2005/gmmp-report-en-2005.pdf

64

dincolo de zona socială, către științe, sănătate, arte, media (65-80%), iar ca subiect de

știri femeile rămân marginale pe dimensiunea politicii (13%, procent care reflectă prezența femeilor în sfera publică). Un element semnificativ îl constituie perpetuarea unei construcții de victimizare în cazul femeilor (victime ale sărăciei și bolilor, ale violenței domestice sau discriminării).

Pornind de la considerentul că, în principiu, presa scrisă ar trebui să se

„sustragă”, într-o oarecare măsură, influenței „prezenței” fizice a femeilor și să evidențieze o oarecare evoluție față de elementele prezentate anterior pe această dimensiune, separat de studiile abordate, am monitorizat șase ediții ale unor ziare (cotidianul tabloid „Libertatea”, cotidianele „ProSport”, „Adevărul” și „Ziarul Financiar”) în perioada ianuarie – iunie 2010, dar demersul a confirmat perpetuarea diferenței de gen în producerea și transmiterea mesajului mediatic. Bărbații au mult mai mult spațiu alocat într-un cotidian, fie că este vorba despre redactori și reporteri, fie că este vorba despre subiectul în cauză, indiferent dacă vorbim de un ziar de nișă, sau un tabloid. În privința editorialelor, prezența femeilor este la fel de rară, redusă la mai mult de jumătate. Ideile preconcepute se perpetuează: femeile trebuie să țină diete, femeile nu știu sport, nu activează decât într-o mică măsură în domeniul economic, însă sunt perfecte pentru știrile de scandal. Egalitatea în drepturi potențial indusă de existența unui sistem democratic, nu va exista niciodată, practic, ci doar în teorie. Realitatea este clară. Oamenii sunt diferiți, de aceea nu pot fi egali. Totuși, deși femeile care activează în presă sunt mai puține decât bărbații, nu înseamnă ca nu există femei în presă care scriu mai bine decât bărbații.

Specific, în cazul cotidianului tabloid „Libertatea”, pe lângă disproporția dintre articolele redactate de femei și cele redactate de bărbați (6 la 16), subiectele vizând femeile sunt ușor de intuit. Iată temele principale, cu o parte dintre titluri: bărbați cu o anumită vechime în spațiul public și femeile care gravitează în jurul lor: Traian Basescu a cumpărat din mall ce a vrut soția lui, Ana Lesko a fost invitată să cânte la ziua lui Ion Țiriac; „drame” și „senzațional”: „adolescenta s-a sinucis din dragoste pentru profesorul ei”, „act de domnișoară la 64 de ani”, „Alexandra și-a făcut schimbare de sex, iar acum e fotomodel”, „avort la 17 săptămâni”. De asemenea, prezintă relevanță faptul că articolele de opinie nu sunt semnate niciodată de femei, editorialele apărând în medie trei într-un număr.

În cazul cotidianului „ProSport”, discrepanța dintre numărul de articole semnate de femei în raport cu bărbații este semnificativ mai mare (2-3 la 26), iar

65

articolele de opinie – analize și editoriale – variază între 3 și 4 într-un număr și nu sunt niciodată semnate de femei, ca și în cazul „Libertatea”. Ideile preconcepute nu se opresc la tipul de alimente consumate de femei, ci ajung până în sfera sportului, unde „cu siguranță” bărbații sunt experți, fie că vorbim despre comentarea unui meci, fie că vorbim despre un simplu editorial. Putem afirma cu ușurință că imaginea aceasta este formată în mare parte din cauza reclamelor tradiționaliste difuzate până la refuz, care vizează fotbalul, și care nu implică femei niciodată – imagine care s-a

întimpărit treptat în mintea oamenilor, extinzându-se nu doar la fotbal, ci la aproape toate sporturile.

Publicând pe site știri de la reprezentanți din toată țara, cotidianul

„Adevărul”ajunge la o medie de 500 de articole online zilnice – de tip informativ – dintre care circa 200 sunt semnate de femei, față de bărbați, care semnează cu 100 mai multe. Spre deosebire de „Libertatea” și ”ProSport” , în „Adevărul” și articole de opinie semnate de jurnaliste, însă nu foarte multe, ci 2-3 maximum pe o ediție online, față de bărbați care semnează între 7 și 9 și care sunt majoritari în toate cotidienele, fie că vorbim despre editoriale sau articole informative, în general. Temele care implică direct femeile sunt diverse de data aceasta, dar tot tributare, într-o măsură semnificativă, unei imagini negative, fie că este vorba de persoane obișnuite („un român fură banii clienților iubitei, care este prostituată”) sau de persoane publice („Udrea cheltuiește 350.000 euro pe indicatoare turistice”).

În varianta online a cotidianului „Ziarul Financiar” sunt publicate aproximativ 80 de articole de informare, zilnic. În medie, 35 dintre ele sunt semnate de femei, cea mai populară rubrică a lor fiind „business internațional”. Comparativ, balanța este mai echilibrată decât la celelalte ziare monitorizate – „Libertatea”, „ProSport” și, în același timp, am putea aprecia că faptul că femeile nu sunt mediatizate foarte mult în jurnalismul de tip economic, nu înseamnă că nu sunt competente, doar că sunt mult mai puține cele care activează în acest domeniu.

Raportul de analiză media „Imaginea femeii în societatea românească” (august 2011), elaborat în cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 și al proiectului național ALTFEM – o campanie pentru schimbarea imaginii femeii în societate, reiterează faptul că, pe fondul tendinței de „a folosi rețete sigure”, mass-media românească perpeuează „reprezentările stereotipe” și „vulgarizarea gratuită” a imaginii femeii. Astfel,

66

„femeia are un rol controversat, marcat de stereotipuri tradiționaliste sau sexiste. Predomină discursul conservator (transmis prin glume, snoave, istorii de viață sau prin apel la cutumă) și tendința de a prezenta femeia ca fiind un actor social care își dobândește statutul datorită asocierii cu un bărbat puternic sau calităților fizice și sexuale.”

În același timp,

„femeile care dețin funcții de putere și responsabilitate publică devin ținta unor evaluări subiective și stereotipale, care depășesc astfel cadrul unor discuții bazate pe analize concrete a performanțelor profesionale”,

iar

„agenda media, care de multe ori este confundată cu agenda publică, nu oferă suficiente date și informații despre femeile „invizibile” din jurul nostru.”

2.2. Tipuri identitare feminine în mass-media românească

Pe dimensiunea de receptare a mesajului, se poate aprecia că mass-media reprezintă, în prezent, un factor important în formarea mentalității colective. În acest sens, există trei tipuri de efecte – puternice, limitate și slabe – pe fondul evoluției cronologice a opiniilor despre efectele și influența sistemelor media asupra indivizilor.

În categoria efectelor puternice, se manifestă patru modele de comunicare: stimul-răpuns, hegemonic, al dependenței și cel al spiralei tăcerii.

Modelul stimul-răspuns implică apropierea partenerilor actului comunicațional, fapt ce amplifică rapiditatea și intensitatea efectului. La baza modelului menționat se află o anumită percepție a societății de masă, percepută ca o comunitate uniformă și atomizată, având același răspuns la un stimul identic. De altfel, această viziune conduce la imaginea unei societăți ușor susceptibilă la manipulare, prin intermediul unor campanii media bine orientate (demersul este confirmat istoric).

Stimulii vor declanșa cel mai adesea, răspunsuri rapide și inconștiente, adică necontrolate sever de rațiunie, având astfel un caracter precipitat, emoțional. De altfel, aceasta este intenția unor sisteme media, care vizează tocmai exploatarea acestei vulnerabilități a consumatorului, în moduri mai mult sau mai puțin discutabile din punct de vedere etic.

67

Melvin DeFleur denumește în mod sugestiv aceeași teorie – „teoria glonțului magic” – pentru a ilustra modul în care mesajele „bombardează” indivizi izolați, determinând reacții (voluntare sau involuntare, respectiv nemijlocite și imediate), media putând fi percepute ca „factori declanșatori de comportament social programat”99.

Cel de-al doilea model (modelul hegemonic) are la bază teoriile sociale marxiste, construite pe diviziunea și ireconciliabilitatea claselor sociale. Astfel, teoria este construită într-un context social caracterizat de calm și stabilitate economică și socială (așadar stări ne-revoluționare). În această situație, clasele dominante

„acaparează” sistemele media, care se tranformă, în acest mod , într-un instrument ideologic, aservit intereselor de clasă. În aceste condiții, controlul media echivalează cu puterea absolută, cu hegemonia, deși modelul rămâne în speță tributar ideii de influență puternică; în definitiv, „puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivității audienței – un public activ și critic nu ar asimila imediat valorile «picurate» de presă și nu ar deveni atât de ușor prizonierul unei ideologii străine de propriile sale interese și valori”.100

Melvin DeFleur a lansat în 1976 un al treilea model (modelul dependenței), în baza observațiilor circumscrise omniprezenței media în societate. Conform modelului, dependența de media se materializează în grade destul de diferite, depinzând de acumulările socio-culturale și de nevoile de cunoaștere, de informare, orientare sau prelucrare a informației. Astfel, nu toate informațiile au aceeași valoare pentru individ sau o informație nu are aceeași semnificație pentru toți indivizii.

Totuși, modelul dependenței evidențiază „conectivitatea” variabilelor procesului comunicațional: audiența (pasivă), media și sistemul social (contextul).

Spirala tăcerii este un model dezvoltat de Elisabeth Noelle-Neumann, în contextul cercetărilor asupra modelării opiniei publice de către o serie de variabile (sociale, economice, politice și culturale), precum și asupra influențării mediului social de către opinia publică (variantă mai puțin studiată). Teoria pornește de la cinci premise, de sorginte socio-psihologică (după Mihai Coman):

indivizilor le e teamă de izolare și își doresc integrarea;

indivizii cu comportamente deviante sunt marginalizați de către societate;

Mihai Coman, op.cit., pag. 110

Idem

68

indivizii evaluează permanent opinia celorlalți, pe fondul temerilor de izolare;

în vederea evitării excluderii, nevoia de grup determină o aliniere a comportamentelor;

renunțarea și adaptarea formează și alimentează opinia celorlalți.

Abordarea modelelor influenței limitate a mass-media, adică schimbarea perspectivei, a îndreptat atenția asupra analizării situațiilor de transfer de informație funcțională către audiență, respectiv asupra identificării mesajului transmis, în speță asupra conținutului denotativ și faptelor în sine, dar și a conotațiilor individuale asociate acestora, precum și a stilului prezentării.

Noua abordare a evidențiat că audiența are acces la anumite informații prin expunerea la semnalele media, dar conștientizează astfel și importanța anumitor subiecte. De altfel, în baza distincției dintre realitate (environment) și pseudo-realitate (pseudo-environment), adică percepția particulară și individuală a acesteia, evidențiate de Walter Lippmann încă din 1922, s-a mers spre relativizarea efectelor mass-media, relativitate dată de următoarele elemente:

„media reprezintă doar una dintre multiplele surse și factori de influențare; influența este condiționată de alte componente ale mediului social; influența este mai curând indirectă, deci mediată de alte elemente ale mediului social”101.

Primul model din categoria influenței limitate, avansat în 1955, este cel al fluxului în doi pași, având la bază ipoteza potrivit căreia schimbările de atitudine la nivelul audienței de masă pot fi doar indirect atribuite sistemelor media, care au efecte directe, puternice și ușor de urmărit, în special asupra liderilor de opinie ai diverselor grupuri. Astfel, responsabilitatea schimbările semnificative de atitudine ale publicului aparține liderilor de opinie, și doar indirect media. Funcțional, acest lucru evidențiază introducerea unui nou element în modelul comunicațional, un factor de mediere, de filtrare și selecție a mesajelor.

Elementul de noutate abordat de acest model vizează recunoașterea capacității de reacție a audienței. Deși percepută drept omogenă, amorfă, pasivă până acum, masa devine o unitate cuprinzând personalități individuale animate de mentalități similare, dar care interiorizează mesajele primite de la formatorii de opinie aplicând grile de interpretare diverse. Tributare procesului menționat, mesajele suferă astfel o

69

dublă interpretare, prin însăși activitatea de selecție a lor – la preluarea de către formatorul de opinie de la sursă și apoi la transmiterea lor de la intermediar către masa receptorilor finali – pierzându-și treptat obiectivitatea. Care ar fi rolul media în aceste condiții? Un potențial răspuns ar fi că ele își asumă „rolul de factor de întărire a predispozițiilor și deciziilor luate”102, accentuat și de alte modele.

În contextul constatării imposibilității ca mass-media să acorde o atenție egală tuturor evenimentelor, a fost dezvoltat modelul agendei. Mijloacele media aleg, conform unor criterii și priorități variabile, în funcție de instituție, anumite evenimente, în detrimentul altora, creionând astfel o ierarhie a importanței acestora care, de cele mai multe ori, nu corespunde realității sau calendarului receptorilor. De altfel, în principiu, agenda publică se raportează agendei media, nu invers.

Totodată, noile studii au evidențiat și un alt aspect al problemei: dacă media determină agenda publică, cine generează agenda media? Răspunsul standard ar fi, în linii mari, că jurnalismul, ca și profesie, adică implicând o serie de practici, tradiții și valori, reprezintă un filtru corespunzător pentru reflectarea realității asumate de către instituțiile media.

Un alt model din seria influenței limitate îl constituie cel al cultivării, dezvoltat de George Gerbner și aplicat cu precădere televiziunii. Conform acestuia, oamenii s-au născut într-un mediu simbolic, iar televiziunea poate fi percepută ca un ghid universal valabil pentru respectivul mediu, legând indivizii de un univers sintetic, creat de către ea.

Elementul care asigură distincția televiziunii, în raport cu celelalte mijloace media, este constituit de producția de masă, care este accesată fără o selecție rudimentară, aproape ritualic, de majoritatea telespectatorilor. De altfel, aderența telespectatorilor este facilitată și de „comoditatea” accesului: efortul este minim pentru receptarea informațiilor, într-o formă atractivă. În același timp, în comparație cu celelalte sisteme media, televiziunea asigură o selectivitate relativ limitată, în raport cu subiectele abordate, unui public virtual nelimitat, adică aduce în atenție subiecte comune unui public variat, care, pe măsură ce sunt expuse mai mult acestuia, își diminuează capacitatea de selecție. De altfel, Gerbner apreciază ca necesară distincția între efecte și cultivare, cultivarea nefiind

Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996, pag. 202

Ioan Drăgan, op.cit.

70

„doar un alt cuvânt pentru efecte. Și nici nu presupune, în mod obligatoriu, un proces unidirecțional, monolitic.”103

Mediul (în speță televiziunea) și publicul interacționează pe un fond influențat de o serie de variabile sociale, personale și culturale care au o influență specifică în determinarea formei, scopului și gradului de implicare a televiziunii.

„Interacțiunea e un proces continuu (cum e și cultivarea), care începe din leagăn și se termină în mormânt.”104

Un model care, într-o anumită măsură, face notă discordantă cu cele menționate anterior este cel al utilității și satisfacției (uses and gratifications), care, de altfel realizează translația la categoria efectelor slabe. Având la bază studiile lui Paul Lazarsfeld și echipei acestuia, modelul este construit pe principiul selectării și utilizării produselor media după nevoile și dorințele consumatorilor, care pot avea o natură afectivă, cognitivă, personal-integrativă, lucrativă etc.

De altfel, Jay Blumler aprecia în 1979, că media ar putea fi utilizate cu trei obiective: cunoaștere, diversiune și identitate personală. Pornind de la cele trei obeictive (recompense în viziunea audienței) ale oricărui produs mediatic, acesta a avansat trei ipoteze de lucru. Prima ipoteză se construiește pe ideea că motivațiile cognitive determină acumularea de informații. A doua ipoteză pornește de la presupunerea că rațiuni de evaziune, de diversiune facilitează modul în care audiența percepe realitatea mediatică. Ultima ipoteză consideră drept rezultante ale motivațiilor de identitate personală o serie de efecte cu o amploare mult mai mare.105

De asemenea, există o serie de elemente esențiale în dinamica cercetării efectelor media, în special în ceea ce privește utilitatea și satisfacția, cum ar fi: perceprea reactivității audienței, analiza modificărilor concepțiilor, atitudinilor, comportamentelor pe termen scurt (imediată și măsurabilă), și ipoteza influenței directe a media asupra audienței.

Totuși, Alan Rubin evidențiază necesitatea unei delimitări între cele două categorii de cercetări. Studiile despre efecte vizează, în principiu, procesul comunicării de masă din perspectiva celor care comunică mesajele, în timp ce analiza utilității are la bază nevoile membrilor audienței. În același timp, există elemente pe care cele două abordări le au în comun:

George Gerbner, Growing Up with Television: The Cultivation Perspective, în Media Effects, editată de J. Bryant și D. Zillmann, Hillsdale, New Jersey, Ed. LEA, 1994, pag. 23

George Gerbner, op.cit.

71

„ambele încearcă să explice consecințele comunicării de masă ca atitudini și percepții individuale, cum e cultivarea, ca schimbări de comportament (behavioristice), cum e dependența, sau ca efecte sociale.”106

Pe fondul discrepanțelor menționate, în ultimii ani s-a operat o nuanțare a cercetării: audiența nu mai este percepută ca universal activă, ci doar variabil activă, adică nu toți membrii audienței sunt la fel de activi pe toată durata procesului de comunicare.

Astfel, procesul este dependent, în sens larg, de fondul social și de potențialul interactiv, caracteristici precum mobilitatea ori singurătatea fiind extrem de importante. De altfel, un grad diminuat de mobilitate, dublat de singurătate, determină ritualizarea media și căutarea asiduă de suport (de orice natură) din partea acestora. O importanță similară o prezintă dispozițiile atitudinale, care acționează ca un filtru pentru media, dar și mesajele și utilizarea acestora. În plus, atitudinile, ca rezultat al unor experiențe anterioare, în raport cu un anumit mediu, și ca generatoare de așteptări pentru noi recompense, alterează percepția media.

Parcurgerea modelelor care „guvernează” modul de raportare la efectele media evidențiază, totodată, că distincția prezentată inițial pare ne-funcțională, având în vedere că o cumulare a efectelor limitate pe o perioadă lungă de timp, poate conduce la efecte puternice.

„Începând din momentul în care informațiile se repetă, se înscriu într-o anumită coerență, iar majoritatea mass-media sunt în consens, efectele minime cumulate pot da naștere unor transformări de amploare. Cu alte cuvinte, nu există opoziție, ci complementaritate între cele două tipuri de interpretare propuse: efectele mass-media sunt limitate în anumite circumstanțe (pe termen scurt) și puternice în alte circumstanțe (pe termen lung).”107

În același timp, caracterul „limitat” al efectelor nu exclude modelarea mentalității colective de care vorbeam la începutul prezentului subcapitol. Astfel, problema nu este determinată de un număr redus de apariții ale femeilor în raport cu cel al bărbaților, ci mai degrabă de numărul semnificativ de apariții ale femeilor în care acestea sunt reprezentate în ipostaze ce le conferă o imagine negativă.

Elihu Katz, Jay G. Blumler și Michael Gurevitch, „Uses and Gratifications Research”, în The Public Opinion Quarterly, Vol. 37, No. 4. (Winter, 1973-1974), pag. 509-523

Alan M. Rubin, „Media uses and effects. A uses and gratifications perspective”, în Media effects, editată de Jennings Bryant și Dolf Zillmann, New Jersey, Ed. LEA, 1994, pag.419

Claude Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Iași, Ed. Polirom, 2001, pag.

72

Totodată, ca o considerație generală, trecem de la un echilibru al perechilor de

arhetipuri identificate în literatura interbelică (principal vehicul de formare a

mentalității colective în perioada respectivă) la o accentuare a valențelor negative și

implicit a arhetipurilor de această natură (saturnian, dar în același timp dinamic și

policentrat) în mass-media actuaăe.

Specific, în mass-media actuală putem identifica trei ipostaze ale femeii:

Femeia ca obiect sexual (martor „tăcut”). Indiferent dacă apare într-o reclamă la servicii erotice sau apare la știri, fiind acuzată de prostituție, se ajunge mai ușor la corelarea femeii c u un obiect. Fenomenul în sine tinde să se regăsească și cu privire la femeile „normale”, dat fiind faptul că în presă se înregistrează un interes crescut pentru conotațiile sexuale. Dacă e să ne referim la exemple dintr-o revistă sau un ziar, se poate constata că un bărbat va fi întotdeauna mai bine reprezentat, ceea ce se scoate în evidență calitățile lui de bun afacerist sau tată, pe când o femeie care are același statut social, este reprezentată într-o manieră cu tentă sexuală.

Rolul definitoriu în această ipostază îl deține corpul femeii și, implicit, mitul frumuseții, având în vedere că

„dominate de aspirația de a se identifica cu modelele dominante, purtătoare ale semnelor distincției, femeile sunt victime sigure ale manipulării simbolice prin mitul frumuseții.”108

Prezența corpului domină produsele mass-media. Pe fondul eforturilor de a conferi veridicitate știrilor sau comentariilor, jurnaliștii merg până la descrierea în detaliu a unor părți ale corpului. O exacerbare a acestui tip de descriere o constituie articolele sau emisiunile șocante, în care sunt relatate diverse tipuri de accidente, unde corpul este „brutalizat”, dezumanizat sau fragmentat. Un alt exemplu de exacerbare îl constituie etalarea nudității (mai ales feminine), în ipostaze care evidențiază promiscuitatea, nu esteticul, astfel de imagini vânzând, de altfel, unele produse.

În același timp, „alterarea” corpului – tatuajul, anorexia, bulimia, chirurgia plastică – este prezentată pe larg în camalele media ale zilelor noastre, determinând, în majoritatea cazurilor, „alterarea” mentalității receptorilor.

Un alt mod de transpunere a corporalității în produsele media este constituit de metaforă. De altfel, metafora corporală joacă un rol important în presa românească,

108 Daniela Rovența Frumușani în Otilia Dragomir și Mihaela Miroiu, edit., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 262

73

având o apariție timpurie în discursurile politicienilor. Astfel, organul esențial al corpului – inima – apare în nenumărate cazuri ca metaforă conectată la noțiuni precum națiuni, orașe, diverse grupări etc. Rațiunile acestei reprezentări au la bază faptul că inima sugerează, pe de o parte, centralitatea, respectiv semnificația subiectului abordat, iar, pe de altă parte, asocierea cu emotivitatea (inima drept centru al emotivității), respectiv asocierea unor sentimente puternice subiectului menționat.

Stilul jurnalistic aduce în atenție și alte părți ale corpului, care pot fi utilizate ca metafore, în special pentru că asocierile cu acestea sau cu evenimente definitorii ale vieții (nașterea, boala, moartea) atrag atenția cititorului.

Având în vedere că reprezentarile metaforice ale unui concept au obiective diferite, în vederea evidențierii unor aspecte diverse ale respectivului concept, metaforele jurnalistice nu apar subit și nu sunt construite din reprezentări fragmentare sau din cadre conceptuale pur schematice. Acestea sunt integrate unui scenariu cu o structură narativă bogată, fenomene în principiu abstracte fiind transpuse în termenii unei realități cotidiene, cu ajutorul metaforei, pentru a face informația accesibilă și a faclita, de altfel, „consumul” acesteia.

În raport cu utilizarea metaforei în produsele media care creionează imaginea femeii, un element central îl contituie „mitul frumuseții”. Expresia „mitul frumuseții” a fost utilizată pentru prima dată de Naomi Wolf în anul 1991109, pentru a desemna standardul impus femeilor de mass-media și publicitate, pentru a garanta succesul, atât în viața privată, cât și în cea profesională. Conform „mitului”, femeile trebuie să fie frumoase, pentru a fi iubite și apreciate (în speță promovate profesional). Astfel, în practică, același „mit” încurajează femeile să recurgă la diverse metode și tehnici de

înfrumusețare – cosmetice, haine și accesorii, înfometare, exerciții fizice sau proceduri riscante, dureroase și costisitoare de chirurgie estetică.

În scurt timp de la „lansare”, „mitul frumuseții” a generat o obsesie generală generatoare de depresii și de probleme fiziologice în rândul femeilor. Sub apanajul promovării eternei perfecțiuni ce trebuie atinsă de către femei, mari corporații internaționale au construit adevărate imperii profitabile, având ca obiecte ale tranzacțiilor produsele cosmetice și vestimentare, operațiile estetice sau chiar medicamentele de slăbit, în timp ce, din ce în ce mai multe femei (în special

109 Naomi Wolf, The Beauty Myth – How Images of Beauty Are Used Against Women, Vintage Books, Londra, 1991.

74

adolescente minore) cad pradă unor depresii grave, rămânând cu traume fizice și psihice deosebit de grave, pe fondul unor „efecte” precum anorexia și bulimia, sau

ajungând, în ultimă instanță, în pragul sinuciderii.

În „decăderea” femeii în raport cu așa-zisul „mit al frumuseții”, mass-media

este principala sursă a insatisfacției femeilor față de propriul corp, oferind modele al căror fizic este oricum „prelucrat” prin intermediul unor tehnici care țin de intervenții

directe (machiaj, etc.) sau indirecte (lumini, culori, p h o t o s h o p etc.). Astfel,

televiziunile excelează în emisiuni de divertisment cu femei în rol „decorativ”,

îmbrăcate sumar și provocator, concursuri de frumusețe sau emisiuni care promovează diete serioase și defilări de modă. De asemenea, ziarele conțin imagini cu aceleași „decorațiuni”, revistele promovează cosmetice și cluburi de

întreținere corporală, iar panourile publicitare consfințesc imaginea sexy și provocatoare a femeii, fie că este vorba de țigări, mașini sau bunuri de larg consum.

Femeile, „bombardate” zilnic cu astfel de imagini (în special adolescentele), își vor construi viața având ca obiectiv central atingerea „perfecțiunii” corporale, conform standardelor promovate de către „piață”. De la obsesia pentru un corp perfect, până la pornografie și prostituție, nu este decât un pas foarte mic, facilitat de altfel de „necesitățile” de natură financiară, pentru a „susține” perfecțiunea.

Pe lângă frumusețe, sexualitatea este cea care plasează femeia în zona consumistă, punând în prim plan pretutindeni redescoperirea corpului. În consecință, mass media are o influență covârșitoare atât asupra corpului nostru, cât și asupra comportamentelor specifice de gen.

Femeia ca victimă. De multe ori, femeile sunt ilustrate ca victime ale violenței, cu precădere ale violenței sexuale. Mass-media joacă un rol important în mediatizarea și problematizarea fenomenului, dar tot ea ar trebui să reprezinte și un mijloc de prevenire a violenței. De cele mai multe ori, însă, în goana după rating, mass-media își rezervă doar dreptul de a prezenta cazurile de violență, pentru că doar această parte stârnește interes și atrage cititorii prin latura de senzațional; se sustrage de la implicare. Promovarea negativă a imaginii femeii ca ființă vulnerabilă este de natură să contribuie la „consolidarea violenței împotriva femeii”110, mass-media perpetuând în acest sens, o violență de ordin simbolic asupra femeilor.

De foarte multe ori, în mass-media, violența domestică este tratată în maniera tabloidă, insistându-se, de obicei, pe mai multe cazuri individuale de violență

75

împotriva femeii. Cazurile alese sunt șocante, de o violență extremă: crime, violuri , cruzimi și exploatare sexuală. Totul se oprește aici, pentru că nu se merge mai departe, în analiza violenței împotriva femeii ca problema socială și nici în prezentarea mijloacelelor prin care ar putea fi contracarate aspectele sociale.

Imaginile cu violență împotriva femeilor, în special cele care ilustrează violul, maltratarea fizică și emoțională, sunt potențiali factori care contribuie la persistența violenței în viața reală și exercită o certă influență asupra receptorilor, cu precădere asupra tinerilor.

Astfel, majoritatea specialiștilor apreciază că mijloacele de comunicare în masă pot produce sau spori violența prin produsele promovate. Pe fondul modelelor prezentate anterior în raport cu efectele produselor media, s-a constatat că există o legătură între intensitatea expunerii la violența mass-media și comportamentul de tip agresiv. Controversa ar fi însă cât de semnificativă poate fi corelația între cele două elemente, care este sensul cauzalității în acest raport și care sunt mecanismele ce operează în respectiva situație111.

George Gerbner și grupul de cercetare de la Annenberg School of Communication evidențiază eficacitatea televiziunii în promovarea violenței prin112:

 repetitivitatea și continuitatea mesajelor, care consolidează valorile și comportamentele promovate;

creșterea audienței datorită racordării programelor la cerințele și nevoile telespectatorilor;

construirea unui „realism” artificial, fundamentat de prim-planul mesajelor televizate, care determină subiecții să perceapă lumea prin intermediul teleobiectivelor (ce devin intermediari între oameni și realități);

De altfel, violența a devenit o temă centrală în dezbaterile asupra disfuncțiilor mass-media. Unii specialiști consideră că violența televizată generează sentimente de

Zamfir Catalin, Zamfir Elena, Situația femeii în România, Editura Expert, 2000, pag. 69

Ioan Radu, Psihologie socială, Editura Polirom, Iasi, 2004, pag. 282-285

Ioan Drăgan, op.cit., pag. 219

76

insecuritate și stări de panică la scară largă mare, iar vizionarea repetată a scenelor violente tinde să dezvolte comportamentul agresiv și sporește acceptarea de către

audiență a violenței ca pe un mod legitim de rezolvare a problemelor.

Femeia ca „beneficiar”. S-a constatat că, dacă o femeie face parte dintr-o clasă superioară, logica mentalității colective urmează un raționament simplu: femeia respectivă beneficiază de condiții bune de viață fie din întâmplare, succesul datorându-se, de fapt, succesului soțului ei, fie datorită propriilor calități fizice.

Paradoxal sau nu, cel puțin în mass-media românească, perspectiva aceasta

reducționistă a femeii la oportunism și calități fizice este susținută chiar și de către femei: foarte puține sunt exponente de gen care încearcă să impresioneze prin alte calități decât cele fizice (și aici ne reîntoarcem la orientarea excesivă asupra corpului

și la mitul frumuseții).

Această orientare a mass-media este de natură să genereze efecte asemănătoare

„cursurilor” particulare de genul „Cum să te căsătorești cu un bogătaș”, sau a cărților de popularizare a diverse rețete de succes sigur. Perpetuarea unei astfel de imagini chiar de către femei (vezi Lisa Johnson, „Cum să furi un milionar”), aducându-se

argumentul că reprezentantele sexului frumos sunt „programate genetic” să aleagă

bărbații care au succes, întrucât „încă de pe vremea în care trăiau în peșteră, femeile se împerecheau cu cei mai buni vânători și culegători pentru a asigura perpetuarea speciei”113, vine în sprijinul ideii de a confirma, cel puțin pe termen mediu, statutul conferit femeii de mass media românească actuală.

În consecință, s-ar putea afirma că mass-media, difuzând emisiuni de divertisment, talk-show-ri și spoturi publicitare, transmite, perpetuează și uneori

77

2.3. Mize și instituții implicate în gestionarea dimensiunii mediatice de gen

Dacă echilibrul arhetipurilor perioadei interbelice nu impune decât descrierea stării de fapt, dezechilibrul media românești contemporane și profunda orientare pe dimensiunea negativă necesită identificarea și abordarea mizelor de reprezentare.

Pe lângă perpetuarea unei imagini negative și alterarea în acest mod atât a auto-percepției, cât și a desemnării, o imagine eronată promovează și acutizează în fapt comportamentele care o fundamentează: un cerc vicios în care portretizarea și exagerarea violenței naște violență, iar promovarea și supra-dimensionarea exclusiv a sexualității accentuează vulgaritatea. Totodată, imaginea femeii în mass-media românească se reduce la femeia depreciată sau cel mult la cea slăvită, dar doar ca obiect sexual.

Femeia nedefinită nu există în spațiul media românesc. Spre deosebire de romanul interbelic, care permite întrezărirea potențialului provocator al misterului feminin, mass-media contemporană tranșează în mod grosolan problema identității femeii – „gospodină în bucătărie, doamnă pe stradă și curvă în pat”.

Astfel, se remarcă necesitatea redefinirii fundamentelor care guvernează instituțiile care ar putea corecta acest „comportament” mediatic, asociată cu o redefinire a femeii de către fiecare participant la procesul de comunicare, cu ajutorul unor instrumente a-instituționale (în afara instituțiilor), guvernată doar de conștiințele acestora.

Într-o primă fază se poate avea în vedere identificarea potențialelor mecanisme de reglare sau cel puțin „temporizare” a situației actuale, în care corpul este principalul vector de promovare al femeii. Societatea românească ne oferă două asemenea mecanisme: unul dedicat mass-media – Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) și altul cu responsabilități mult mai largi – Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD).

CNA-ul a fost creat în anul 1992, ca autoritate publică autonomă sub control parlamentar, având funcția de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale114. Conform legii 48/1992, misiunea inițială a CNA a vizat apariția și dezvoltarea unei piețe libere a audiovizualului românesc.

113 Lisa Johnson, How to Snare a Millionaire, Saint Martin's Press Inc., 1998 114 Legea audiovizualului nr. 48/1992 (abrogată prin Legea nr. 504/2002).

78

La începutul anilor 2000, datorită evoluției spectaculoase a audiovizualului românesc, a fost resimțită nevoia unui nou cadru legislativ115. În același timp, pe fondul integrării României în UE, CNA funcționează și în acord cu Convenția Europeană privind Televiziunea Transfrontalieră, adoptată la Strasbourg la 1 octombrie 1998 și modificată prin noua Directivă Europeană a Serviciilor Media Audiovizuale, în vederea trecerii la digitalizare.

În prezent, rolul CNA-ului este de a asigura:

respectarea exprimării pluraliste de idei și de opinii în programele transmise de radiodifuzorii aflați sub jurisdicția României;

respectarea pluralismului surselor de informare și încurajarea liberei

concurențe în domeniul audiovizual;

– protejarea culturii și a limbii române, respectiv a culturii și limbilor minorităților naționale;

– asigurarea unui raport echilibrat între serviciile naționale de radiodifuziune și serviciile locale, regionale ori tematice;

– asigurarea transparenței mijloacelor comunicării de masă din sectorul audiovizual116.

Există și prevederi specifice, care privesc protecția minorilor, apărarea demnității umane și politicile nediscriminatorii, dar acestea sunt subsumate elementelor de conținut ale deciziilor, dar nu sunt explicit abordate în lege (de exemplu, limitele dincolo de care se apreciază că un produs pejudiciază demnitatea umană). Există o tentativă de clarificare a acestora în Codul de reglementare a continutului audiovizual (Decizia nr. 220/2011 a CNA), cu un rezultat dscutabil, în sensul că este nevoie de o grilă de raportare a diverselor concepte utilizate.

În exercitarea atribuțiilor conferite prin lege, CNA emite decizii, instrucțiuni și recomandări. Acestea sunt adoptate în prezența a cel puțin opt membri (din totalul de 11) și cu votul a cel puțin șase membri. În funcție de natura sau gravitatea abaterilor constatate, CNA adresează somații publice sau aplică sancțiuni prevăzute de lege, prezentând Parlamentului un raport anual de activitate117.

După cum am menționat anterior, unul dintre aspectele controversate legate de activitatea CNA privește măsura în care Consiliul asigură apărarea demnității umane,

115 Acest nou cadru legislativ s-a concretizat prin adoptarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, modificată și completată.

Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 10.

Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 15, 20.

79

în contextul difuzării constante a unor produse media cu conținut obscen sau violent. Principalul obstacol l-ar putea constitui caracterul modic al sancțiunilor118 – CNA a amendat de multe ori deținătorii de licență și televiziunile care difuzează astfel de produse, dar acest lucru pare a nu afecta bugetul televiziunilor, care își continuă misiunea de „vulgarizare” a societății.

Pe de altă parte, legislația CNA cuprinde prevederi minimale referitoare la vulgaritatea emisiunilor și la atitudinile sexiste declanșate constant de acest tip de vulgaritate, iar Consiliul insistă mai mult pe ceea ce nu poate face (nu controlează programele înainte de difuzare, poate emite recomandări, dar responsabilitatea pentru calitatea emisiunilor le revine radiodifuzorilor), decât pe ceea ce poate face, aspect cu o semnificație aparte de altfel, în contextul respectării libertății de exprimare și evitării cenzurii.

Pe acest fundal legislativ, mass-media construiește practic o altă realitate socială dominată de stereotipii și sexism, unde femeia se manifestă în limitele statutului de dependentă față de bărbat, familie, gospodărie, etc. Există și cazuri de exacerbare a reprezentării, unde dependenței îi este asociată și o altă imagine negativă: prezentarea ca mame denaturate, soții infidele sau prostituate. Gama de manifestare a femeii are la bază extremele: între mamă-gospodină și obiect decorativ-sexual, nu există multe alte reprezentări.

CNA are o intervenție limitată în restricționarea acestui curent, insistând pe funcția sa de garant al respectării legii audiovizualului, și nu de autoritate morală. În același timp, nu putem exclude faptul că existența a doar 2 membri femei din totalul de 11 al Consiliului ar putea fi un factor în favoarea reducerii semnficației problemei reprezentării femeilor în mass-media.

În acest sens, în vederea completării legislației audiovizuale, cel puțin pentru limitarea propagării prejudecăților și stereotipiilor prin discursul mass-media, schimbarea trebuie să fie susținută prin atât prin politici publice promovate de clasa politică, cât și prin programe ale ONG-urilor sau „responsabilizarea” presei (eventual prin programe de responsabilitate socială corporativă).

118 În marea majoritate, amenzile sunt în jur de câteva zeci de milioane lei pentru imagini vulgare și obscene.

80

Astfel, trebuie avută în vedere, pe lângă schimbarea legislației audiovizuale, de abordarea responsabilă a anumitor conținuturi în grilele de programe ale televiziunilor, dar și unele campanii care să atragă atenția telespectatorilor asupra stereotipiilor care însoțesc imaginea femeiii în mass-media și asupra efectelor pe care promovarea acestora le poate avea la nivelul întregii societăți.

În același timp se poate remarca eficiența CNA în raport cu caracterul „solid” al dosarelor soluționate (vezi Situația în procente a litigiilor), chiar dacă pe fond nu poate interveni decât într-o măsură limitată pentru îmbunătățirea imaginii femeilor.

Cel de-al doilea mecanism, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

(CNCD) s-a înființat ca urmare a adoptării Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 și a

Hotărârii Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea și funcționarea CNCD. Cele două demersuri au avut la bază necesitatea transpunerii legislației comunitare în domeniul discriminării la nivel național.

Elementele cele mai importante care au suferit schimbări au fost în ceea ce privește independența, structura și atribuțiile CNCD și acoperirea unor lipsuri de reglementare existente în legislația în vigoare.

Astfel, Consiliul a fost reorganizat și definit ca instituție autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public și al persoanelor în domeniul respectării principiului nediscriminării. De asemenea, a fost modificată componența Colegiului Director al Consiliului, prin creșterea numărului membrilor acestuia de la 7 la 9 și introducerea unei noi proceduri de numire, de către cele două Camere ale Parlamentului, respectiv modificări ale condițiilor de numire în funcție, de eliberare

81

și revocare a membrilor, precum și alegerea unui vicepreședinte din rândul membrilor Colegiului. Pe lângă definirea clară a statutului și competențelor membrilor Colegiului Director, a avut loc înființarea birourilor regionale ale Consiliului și suplimentarea numărului de angajați, de natură să eficientizeze activitatea sa la nivel național și local (vezi evoluția numărului de plângeri adresate CNCD în perioada 2002-2010).

Au avut loc de asemenea și alte modificări ale „mecanismului” de funcționare al CNCD: completarea procedurii legale aplicate de către Consiliu cu prevederile Codului de procedură civilă, precum și introducerea unui termen special de soluționare a petițiilor în cazul procedurilor aplicate de către instituție, introducerea termenului limită până la care se poate sesiza Consiliul, specificarea elementelor conținutului Hotărârilor Colegiului Director și termenelor de adoptare, de comunicare a acesteia părților, inclusiv introducerea noțiunii de mediere, în exercitarea atribuțiilor Consiliului.

Pe fondul lipsurilor de reglementare existente, legea din 2006 a introdus alte noțiuni importante, precum discriminarea multiplă, victimizare, hărțuire, dispoziția de a discrimina, circumstanțe agravante, și, în special, procedura sarcinii probei în cazurile de discriminare.

S-a clarificat totodata situația accesului la instanțe, indiferent de formularea sau nu a unei plângeri în fața Consiliului și s-a extins aria criteriilor de discriminare, în

82

scopul înlăturării apariției unor cazuri în practică, neacoperite din punct de vedere al reglementării. De asemenea, au fost majorate cuantumurile minime și maxime ale amenzilor pentru săvârșirea faptelor de discriminare.

În plus, legislația a fost completată cu prevederile comunitare din domeniu care lipseau și care au fost solicitate prin rapoartele de țară, respectiv independența instituției, inversarea sarcinii probei, întărirea capacității instituționale și recunoașterea expresă a liberului acces la justiție.

Totuși, similar CNA și în CNCD există o problemă de reprezentare a femeilor, având în vedere raportul de 3 la 5 existent în prezent în Colegiul director al Consiliului în defavoarea lor. Totuși, având în vedere numărul de plângeri pe dimensiunea de gen nivelul de reprezentare pare rezonabil.

Pe lângă activitățile desfășurate de fiecare din cele două instituții, sincronizarea acțiunilor acestora este esențială pentru limitarea alterării imaginii femeilor prin mass-media, atât prin parteneriate de promovare a luptei împotriva discriminării, cât

și în sfera sancțiunilor, astfel încât să fie sancționat atât jurnalistul care permite un comportament care afectează imaginea / demnitatea femeilor (de către CNA), cât și cel care adoptă respectivul comportament (de către CNCD).

În același timp, este nevoie de acțiuni asupra cărora CNA și CNCD au o influență relativ limitată: educație pentru a evita „mirajul” inspirat de mitul frumuseții și responsabilitate socială pentru a lua poziție împotriva manifestărilor media care promovează mediocritatea femeilor.

În sfera societății civile nu putem vorbi de un ONG care se ocupă exclusiv de dimensiunea de gen a mass-media românești, dar există o serie de organizații neguvernamentale care acționează pe direcția egalității de șanse și implicit inițiază proiecte / campanii pentru schimbarea percepției femeilor, inclusiv în mass-media.

În acest sens, un proiect recent, dar extrem de relevant, este constituit de

ALTFEM – o campanie pentru schimbarea femeii în societate. ALTFEM își propune pe de-o parte, să trateze o cauză importantă a problemei, prin educarea mass-mediei în vederea schimbării imaginii femeii în societate, iar pe de altă parte, să susțină femeile din România într-un prim pas spre schimbare.

Astfel, proiectul își propune îmbunătățirea percepției asupra femeilor și creșterea gradului de conștientizare a experților și operatorilor mass-media, al partenerilor sociali, autorităților publice și a femeilor asupra problematicii egalității

83

de șanse și de gen pe piata muncii, prin acțiuni menite să schimbe percepția acestora asupra rolului profesional și social al femeii.

Se urmărește, totodată, identificarea percepțiilor și stereotipurilor asupra femeii în relație cu profesia, așa cum rezultă din mass-media și comunicarea comercială, precum și dezvoltarea abilităților a 400 de jurnalisti, experți mass-media, în marketing și comunicare, pentru identificarea acestor stereotipuri prin cursuri de formare.

Campania de sensibilizare la nivel național va facilita accesul grupurilor țintă ale proiectului la resurse prin dezvoltarea unui centru online, urmărindu-se în același timp înființarea unei rețele a femeilor profesioniste în domeniul media, comunicare și marketing.

Proiectul are ca „ancoră” un ONG specializat în promovarea egalității de gen și în integrarea egalității de șanse pentru femei și bărbați în domeniile economic, politic

și social – Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE)119. Partenerii CPE pentru acest proiect sunt TBWA București120 și Active Watch – Agenția de Monitorizare a Presei (AW – AMP)121.

O altă dimensiune a implicării sferei private în combaterea / limitarea efectelor stereotipurilor promovate de media o constituie activitățile de tip Corporate Social Responsibility. Un exemplu în acest sens îl constituie Campania V-Days 2010 –

Violența în familie deformează realitatea, derulată sub egida Fundației Sensiblu

119 CPE deruleaza proiecte în domenii precum managementul diversității în organizații, egalitatea

transnaționale, totalizând un număr de 8000 de beneficiari direcți și indirecți. CPE face parte din structuri / organisme precum SON – Reteaua Deschisa Soros (www.son.ro), Comitetul de Monitorizare POSDRU, Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare (organism consultativ

„Programul Stop Prejudecăților despre Etnia Romă” (S.PAG.E.R.) împotriva discriminării romilor (2007-2009) sau Programul Crucea Roșie „Victimele inundațiilor au nevoie de hainele tale” (2006).

care

au oferit, de-a lungul timpului, o serie de diagnoze privind nivelul rasismului sau gradul de competență și profesionalism din discursul mediatic. Organizația este partener / afiliat la: Rețeaua Reporteri fără Frontiere, International Network Against Cyberhate, Rețeaua UNITED și European Network Against Racism. În plan național, AW – AMP a consolidat parteneriate strategice, devenind parte a Coaliției Anti-Discriminare și Coaliției pentru Fonduri Structurale.

84

Ediția din 2010 (a șaptea) a campaniei „V-Days” a abordat o dimensiune mai puțin cunoscută a violenței domestice – abuzul emoțional și modul în care acesta îi poate deforma unei femei imaginea despre sine și percepția asupra realității înconjurătoare.

Organizatorii au plecat de la studii care arată că o femeie căreia i se spune în mod repetat că este într-un anumit fel, ajunge să creada ea însăși într-o astfel de realitate. Astfel, anii de abuz emoțional îi pot crea unei femei o percepție negativă despre ea însăși, îi pot reduce încrederea în sine și o pot face să se simtă vinovată de situația în care se află. Totodată, ea tinde să se izoleze social, de prieteni și de familie, evitând să vorbească despre problema pe care o are. Campania s-a desfășurat

în principal pe platforma online www.nuepoveste.ro, creată în 2009. A existat însă și o componentă offline – un eveniment de comemorare a femeilor care și-au pierdut viața în urma violenței în familie.

În România, violența domestică este în continuare o problema gravă, iar după cum am menționat, mass-media are un rol semnificativ în perpetuarea / alimentarea fenomenului. Începând din 2004, Fundația Sensiblu (fundația corporativă a A&D Pharma) desfășoară anual campanii de conștientizare a consecințelor violenței domestice. Acestea au loc între 25 noiembrie și 10 decembrie, perioadă în care, la nivel internațional, se desfășoară evenimente pe aceeași temă, în cadrul mișcării „16 Zile de Activism împotriva Violenței asupra Femeii”.

Pentru că violența domestică este o problemă complexă, în fiecare an, campaniile abordează o altă dimensiune a acesteia. Spre exemplu, cea din 2006 s-a adresat bărbaților, cu mesajul „când tu îți pierzi controlul, celălalt își poate pierde viața”. În 2007, s-a adresat martorilor violenței domestice, avertizându-i că „prin indiferență încurajăm violența domestică”. În 2008, s-a adresat femeilor care acceptă violența, spunându-le că asta le poate duce la gesturi extreme, cum ar fi uciderea partenerului. În 2009, campania s-a concentrat pe traumele psihologice suferite de copiii care cresc într-un mediu violent.

O primă concluzie ar putea fi că, deși promovarea unei imagini alterate a femeii de către mass-media înregistrează o tendință ascendentă, în principal datorită implicațiilor financiare ale căutării senzaționalului, există o gamă largă de

mecanisme necesare pentru temperarea / limitarea acestei evoluții. Eficiența

mecanismelor menționate este limitată însă de lipsa sincronizării eforturilor acestora.

85

Se impune totuși delimitarea și analiza detaliată a temelor care

„monopolizează” latura negativă promovată de mass-media (care vor fi

prezentate în partea a doua a lucrării) pentru o articulare mult mai coerentă a

limitării efectelor perpetuării unei abordări eronate a imaginii femeii în societatea

românească.

86

CAPITOLUL III. FEMEIA-REALITATE:

PUTERE ȘI REPREZENTARE ÎN SPAȚIUL SOCIAL

3.1. Puterea și dimensiunea de gen. Elemente generale

Puterea în sens larg, poate fi percepută ca totalitatea mijloacelor prin care

indivizi sau grupuri domină alți indivizi sau grupuri, definindu-și și realizându-și

astfel scopuri și interese particulare, chiar dacă întâmpină opoziție sau rezistență.

Astfel, puterea poate fi definită drept o relație asimetrică de control, pe care A (individ sau grup) o exercită asupra lui B (ființa liberă, niciodată complet dependentă), în vederea obținerii de către A, de la B, a unei acțiuni pe care ultimul nu ar fi efectuat-o altfel.122

Exercitarea puterii devine, în acest fel, o relație socială care necesită cel puțin doi parteneri – conducătorii sau conducerea și condușii, adică executanții. Relația de

putere se materializează astfel,

„între cei care exercită puterea și ceilalți membri ai grupului se stabilește o relație specifică; ea constă în comunicarea și executarea hotărârilor… a comunica o hotărâre pentru executare înseamnă a conduce. A răspunde acestei

comunicări, efectuând acțiunile trasate prin hotărâre, înseamnă a te supune.”123

Relația de putere poate implica forța fizică pentru asigurarea și menținerea dominației sau poate fi produsul accesului diferențiat la resurse, respectiv distribuției inegale a resurselor (resurse materiale – proprietate, bogăție sau tehnologie – sau simbolice, cum ar fi alfabetizarea, știința sau alte tipuri de capital cultural-științific).

De asemenea, Keith Dowding evidenția distincția fundamentală între „puterea de a face” (power to) și „puterea asupra cuiva” (power over)124. În acest sens

„puterea de a face” este considerată a fi „abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită acțiune socială” iar „puterea asupra cuiva” este puterea socială, respectiv „capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat

122 Robert Dahl, Who governs, în Cristian Pârvulescu, Politici și instituții politice, Editura Trei,

București, 2000

123 Jean-William Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Oprys, Aix-en-Provence, 1968, pag. 74

124 Keith Dowding, Rational Choice and Political Power, Edward Elgar, Aldershot, 1991

87

structura de interese a unui alt actor, determinându-l să se angajeze într-o anumită acțiune socială”.125

În strânsă legătură cu puterea, este definită și autoritatea, care se referă, de altfel, la instituționalizarea relațiilor de putere, grupurile sau indivizii fiind obligați să accepte și să interiorizeze o serie de reguli, ordine și reglementări. Măsura în care puterea este convertită în autoritate depinde de legitimitatea aparentă și, cu excepția

situației în care o autoritate pretinde cu succes că posedă legitimitate, puterea va

trebui să fie constant reconfirmată prin mijloace coercitive directe. Legitimitatea este conferită de mobilizarea posesiei și exercițiului puterii și autorității sub egida

„binelui” sau „justeții”, care sunt garantate de superioritate morală „naturală”.

În abordarea binomului putere-autoritate, Marcel Prelot distingea între

puissance (autoritatea naturală deținută de un actor) și pouvoir (autoritatea legitimă a constituției și magistraturii). Raportată la sensul de pouvoir, autoritatea politică vizează modalitatea concretă de manifestare a puterii politice, respectiv capacitatea unui actor (individ sau grup) de a-și impune voința în societate126. Astfel, autoritatea politică este definită ca „dreptul de a îndeplini o acțiune, implicit de a face legile, și de a exercita celelalte drepturi atașate funcției guvernamentale”127.

Sociologul german Max Weber definește trei tipuri de legitimitate128. În cazul

legitimității tradiționale sau divine, dreptul la guvernare este asigurat de caracterul sacru al puterii, respectiv de originea divină a reprezentantului acesteia. Istoric, acest tip de legitimitate se regăsește în antichitate, societatea medievală și o bună parte a epocii moderne. Legitimitatea carismatică are la bază calitățile naturale (morale,

politice, intelectuale) excepționale ale conducătorului/liderului care știe cum să se

impună și cum să câștige încrederea maselor. Al treilea, și ultimul tip de legitimitate, rațional-legală, este generată de un cadru normativ, care aparține funcției și nu persoanei. Legitimitatea rațional-legală este fundamentată de lege, vot popular sau referendum, asigurând stabilitatea și eficiența guvernării prin acordul majorității.

În ceea ce privește raportarea autorității la legitimitate în plan politic, în timp ce

John Scott, Power, Polity Press, Cambridge, 2001, pag. 7

Marcel Prelot, Sociologie politique, Dalloz, Paris, 1973

Bertrand De Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972, pag. 44

Max Weber, Politica o vocație și o profesie, Editura Anima, 1992

88

Raportarea femeilor la puterea politică evidențiază trei tipuri de relații: puterea bărbaților asupra femeilor (patriarhatul), puterea femeilor ca rezistență și puterea femeilor de promovare a propriilor interese (empowerment / capacitarea).129

Cele trei tipuri de relații au fost evidențiate în contextul celui de-al doilea val al feminismului (anii ’70), orientat de altfel asupra analizei relațiilor de putere în toate sferele societății – atât relațiile generale din cadrul unei familii, cât și cele intime, sunt relații de putere care fundamentează inegalitatea dintre sexe. Astfel, promotorii feminismului au evidențiat că puterea de gen alimentează toate celelalte tipuri de putere.130

Indiferent de gradul de intimitate al relațiilor din cadrul familiei, acestea pot fi transformate în relații de exploatare sau opresiune, având ca finalitate controlul asupra bunurilor (bani, proprietăți, etc.)131. În contextul feminismului, aceste relații de putere în sfera privată au fost catalogate ca relații de putere patriarhală.132

Modelul patriarhal își are originile în modelul familiei evreiești descrisă în Vechiul Testament, aflate sub autoritatea necondiționată a tatălui. Ulterior, vechiul concept de patriarhat a fost adoptat de filosofia feministă, care l-a definit ca „sistem masculin de opresiune a femeilor”133.

În diverse accepțiuni ulterioare134 conceptul de patriarhat a fost definit ca având la bază puterea unui bărbat atât asupra soției, cât și asupra copiilor (atât fete, cât și băieți). Astfel, patriarhatul poate fi perceput ca formă de autoritate tradițională în care tatăl („capul” familiei) exercită puterea asupra celorlalți membri ai familiei. Femeile din gospodărie (atât soția, cât și fiicele), precum și fiii neînsurați ai

„capului” familiei sau servitorii, sunt subiecți asupra cărora acționează puterea tatălui, care nu are o bază instituțional-legală, ci obiceiuri și tradiții destul de vechi.

În același timp, se impune o delimitare între relațiile patriarhale dintre tată și fiii neînsurați, pe de o parte, și dintre „capul” familiei și soție (sau celelalte femei din gospodărie), relațiile de dominare fiind mult mai evidente în cadrul celei de-a doua

129 Zoë Oxaal și Sally Baden, Gender and empowerment: definitions, approaches and implications for policy, Raport no. 40, Institute of Development Studies, University of Sussex, 1997, pag. 1-7

Kate Millet, Sexual Politics, Rupert Hart-Davis Ltd., Londra, 1971, pag. 16

Barret și McIntosh (1982) în Scott, John, Power, Polity Press, Cambridge, 2001, pag. 143

inegalitate – Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, pag. 175

89

relații. De altfel, orice formă a modelului patriarhal implică ideea de dominație, în special dominația bărbatului asupra femeii135.

În majoritatea accepțiunilor, puterea asupra femeilor implică mai mult decât

controlul asupra corpului, capacităților reproductive sau bunurilor femeilor, respectiv puterea simbolică136. Astfel, în analiza istorică a patriarhatului trebuie să se aibă în vedere faptul că s-a dorit menținerea unui status inferior al femeii, atât în relațiile

dezvoltării patriarhatului. De altfel, prima formă de proprietate privată o constituie cea a bărbatului asupra capacității reproductive a femeii.137

Ulterior, dominația bărbaților asupra femeilor a fost consolidată de primele legi promovate de statele patriarhale, care impuneau reperele instituționale ale subordonării de gen, menținând și promovând constant familia tradițională

(patriarhală).

Modul de concepere a sistemului patriarhal a determinat acceptarea unei poziții inferioare de către femeie, chiar dacă a existat și o categorie a non-conformistelor,

Femeia a fost constant divinizată, pe fondul capacității acesteia de a „da” viață,

până la extinderea religiilor monoteiste, care au transformat puterea divină a femeii

de a da viață într-o simplă funcție de reproducere. Astfel, etapa ultimă în

consolidarea patriarhatului ca ideologie și ca realitate a fost constituită de demitizarea

134 Michele Barret, Women's Oppression Today: Problems in Marxist Feminist Analysis, Verso, London, 1980 și Rosalind Sydie, Natural Women, Cultured Men. A Feminist Perspective on Sociological Theory, Methuen, Toronto, 1987 sau Max Weber, op.cit.

Mary Murray, The Law of the Father, Routledge, London, 1995, pag. 67

Conceptul de putere simbolică, promovat de Pierre Bourdieu (La domination masculine, Seuil,

Paris, 1998) dezvoltă ideea conform căreia majoritatea oamenilor dintr-o societate se află într-o permanentă competiție pentru un status social cât mai înalt, care le asigură accesul la un capital simbolic (atât economic, cât și social) și prin care pot să-și manifeste dominația și puterea simbolică.

137 Gerda Lerner, The Creation of Patriarchy , Oxford University Press, New York, 1986

90

Practica patriarhatului a condus la pierderea respectului de sine de către femei, la auto-devalorizarea lor și ulterior la o stare de acceptare a unui status (social și cultural) inferior, impus de societatea masculină.

De altfel, numeroși specialiști au subliniat faptul că diferențele de gen nu sunt datorate exclusiv diferențelor biologice sau culturale, ci reprezintă un efect al construirii unor diferențe în cadrul societăților. Familia, în calitate de centru al diferențelor de gen este mecanismul principal de implementare a puterii asupra femeilor. Astfel, deși participă activ în societate în aceeași măsură, femeile și bărbații nu pornesc de pe poziții egale, realitatea istorică evidențiind că numai bărbații par să cumuleze capital simbolic în urma competițiilor societale.138

Un exemplu în acest sens îl constituie România, unde, conform Barometrului de Gen139 publicat în anul 2000 de către Fundația pentru o Societate Deschisă, peste 50% dintre cei intervievați consideră că „este mai mult datoria femeilor decât a bărbaților să se ocupe de treburile casei”. De asemenea, în cadrul aceluiași barometru de gen se arată că marea majoritate a populației consideră că într-o familie bărbatul este cel care trebuie să conducă („Bărbatul este capul familiei!”).

Pe fondul evoluției patriarhatului, s-a apreciat că femeile ar trebui să dobândească puterea de a acționa, astfel încât să-și realizeze interesele și nevoile. Puterea de a acționa ar putea fi fundamentată de conștientizarea faptului că schimbarea trebuie să aibă loc în primul rând în mintea și comportamentul femeilor, atât în familie, cât și în societate. Cu alte cuvinte, eliminarea patriarhatului și gândirii patriarhale se impune să aibă loc în primul rând în conștiința femeilor, astfel încât acestea să găsească forța de a deveni independente economic, de a se dezvolta intelectual și de a nu lăsa în urmă frica și dependența. Dobândirea puterii de acțiune de către femei a fost etichetată cu termenul de capacitare (empowerment).

Conceptul american de capacitare a fost și este utilizat în contexte și domenii diferite, cum ar fi educația, asistența socială, psihologia, politicile radicale, fiind ulterior adoptat și nuanțat de către gândirea feministă și apărând astfel din ce în ce mai des în acest tip de discurs.

Pe fondul adoptării conceptului de capacitare pentru promovarea drepturilor minorităților etnice și sexuale începând cu anul 1970, au fost evidențiate trei direcții de analiză pentru studierea constructului:

În John Scott, op.cit., pag.146

http://studiidegen.wordpress.com/2011/04/05/barometrul-de-gen/

91

1. Teoria social-critică asociază capacitarea cu îmbunătățirea condițiilor de viață ale grupurilor oprimate (minoritățile rasiale, femeile sau pacienții care necesită

îngrijiri medicale). Majoritatea cercetărilor subscrise acestei teorii tratează capacitarea din punctul de vedere al avantajului teoretic și al cercetării calitative. Astfel, din perspectiva acestor studii, prin limitarea exercitării anumitor drepturi de către instituții publice sau alte unități administrative, puterea și capacitarea devin fenomene sociale și politice.

2. Teoriile organizaționale asociază capacitarea cu delegarea puterii și oportunitatea individuală de a acționa. Conform cercetărilor din această categorie, factorii care susțin capacitarea au o corelație pozitivă cu starea generală de bine în organizație și cu dedicația pentru muncă. Teoriile organizaționale nu au ca obiect grupurile oprimate, puterea fiind văzută ca proces, ca abilitate de rezolvare a sarcinilor, iar capacitarea ca oportunitate de inițiere a unor acțiuni care pot genera evoluții pozitive atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional.

3. Teoriile social-psihologice pornesc de la dezvoltarea individului, percepând capacitarea ca avându-și originea la nivel individual și vizând modul de reflectare a individului în mediu.

Ulterior, în anii ’80, studiile s-au focalizat asupra conținutului conceptului de capacitare, care, ca și concept abstract, fundamental pozitiv, se referă mai degrabă la soluții, decât la probleme. Astfel acestea au inclus atât ideea de capacitare ca „proces, mecanism prin care oamenii, organizațiile și comunitățile câștigă stăpânire asupra propriilor vieți”140, cât și ideea de capacitare ca exercitare instrumentală a puterii, perspectiva teoriei motivaționale evidențiind că împărtășirea puterii conduce automat la capacitare141. Astfel, un punct de vedere „dinamic” – „se preia puterea asupra…” sau „se renunță la puterea asupra…” – reflectă ideea că puterea este împărtășită.

Asumarea puterii, ca formă de capacitare (empowering process), de către indivizi sau comunități presupune identificarea impactului maximal al eventualelor alegeri pe care le au la dispoziție asupra vieții acestora, din acest punct de vedere capacitarea fiind asociată cu creșterea și dezvoltarea.

Pe dimensiunea de gen, capacitarea vizează preluarea controlului asupra propriei persoane și asupra resurselor sau ideologiei care determină puterea, acest

140 Julian Rappaport, „Studies in empowerment: introduction to the issue”, Prevention in Human Services, vol. 3, 1984, pag. 1-7

141 Jay Conger și Rabindra Kanungo, „The Empowerment Process: Integrating Theory and Practice”, The Academy of Management Review, Vol. 13, No. 3, July, 1988, pag. 475

92

concept reflectând, de altfel, trezirea conștiinței social-politice a femeilor. Astfel, termenul „capacitare” se definește în raport cu valențele conceptului de putere din care derivă, grupate în patru categorii142:

a. Putere asupra (power over) – termen care implică o relație de dominare-subordonare ce pune în discuție problema sancționării sociale a amenințării cu violența sau a intimidării și necesită implicarea societății civile în a menține și a dezvolta rezistența activă și pasivă a „subordonaților” în vederea eliminării opresiunilor și inegalităților;

b. Putere de a face (power to) – care înseamnă a avea autoritatea de a lua deciziile privind rezolvarea problemelor, a participa, a te implica activ în procesele și deciziile care-ți afectează viața. Poate fi o putere creativă și competentă;

Putere colectivă (power with) – implică organizarea indivizilor în funcție de un scop comun sau de voința comună, pentru a duce la îndeplinire scopurile colective;

Putere individuală (power within) se referă la încrederea în sine, la propria

susținere motivațională și afirmare a unui individ, în așa fel încât să fie capabil de a analiza modul în care puterea intervine în viața sa și de a găsi resursele necesare pentru a o influența sau schimba în beneficiul dezvoltării sale, fără a afecta dezvoltarea celorlalți143.

Deși extremele au în vedere și puterea asupra, mișcarea feministă a impus termenul de capacitare în accepțiunile puterii în sensul de putere de a face, putere colectivă și putere individuală, ca o contrabalansare.

Totuși, redistribuirea puterii implică o stare de conflict. Pe fondul acestei stări potențiale, unele reprezentante ale feminismului au încercat să schimbe percepția conform căreia puterea implică un raport de dominare-subordonare, apreciind că bărbații pot beneficia de pe urma tratării femeilor ca parteneri egali de muncă și viață. În acest mod, șansa de a conviețui într-o societate echitabilă și de a-și asuma roluri noi, ar conduce la o societate „mai umană”, indiferentă la conflictele de gen și având la bază un nou sens al puterii – „puterea de a da putere”.

Lisa VeneKlasen și Valerie Miller, Power and empowerment, PLA Notes, 43, 2002, pag. 39-41

Ibidem

93

3.2. Tipuri identitare feminine în spațiul social. Feminismul

de a măsura aspecte legate de percepțiile societății românești în legătură cu relațiile între bărbați și femei, precum și nivelul de acceptare al valorilor de gen în România.

Structurat în cinci capitole (Imagine de gen, Viața privată, Violența, Viața publică, Gen și Economie) Barometrul de Gen a evidențiat atât practicile curente, cât

și percepția subiecților asupra acestora. Răspunsurile au evidențiat două modele – unul conservator de origine tradiționalist-patriarhală, care implică o ierarhie unde bărbatul este deținătorul rolului dominant, și un altul mai nou, egalitarist, unde egalitatea femeilor și bărbaților este percepută ca egalitate în drepturi și acces teoretic egal la competiția socială144.

Studiul a evidențiat dubla manifestare a discriminării femeilor din România: în familie, printr-o zi dublă de muncă, iar în societate, prin diferențierea salarială a posturilor ocupate frecvent de femei și cvasi-invizibilitatea femeilor în viața publică, în special pe dimensiunea politică. Totodată, studiul a adus în atenție faptul că, la momentul respectiv, circa o cincime din femeile din România erau casnice, interacționând astfel de o manieră limitată cu societatea din jurul lor.

În cazul eșantionului interogat în contextul Barometrului de Gen, exista o diferență de venituri destul de mare: în cazul femeilor veniturile constituiau, în medie, jumătate din cele ale bărbaților, iar proporția femeilor fără venituri era de patru ori mai mare decât a bărbaților din aceeași categorie. Diferențierea veniturilor a evidențiat, de altfel, tendința „patriarhatului românesc” de a elimina femeia din zona muncii salariate sau de a o împinge spre categorii ocupaționale cu venituri reduse, crescând, astfel, dependența acesteia (și a copiilor) de veniturile bărbaților145.

Marginalizarea economică este însoțită și de o slabă reprezentativitate politică. Discriminările sunt evidențiate în diverse împrejurări, de la momentul angajării, la situațiile în care se ridică problema menținerii posturilor sau avansarea în carieră, precum și în diverse instituții (în școală, la spital, etc.), în locurile publice sau în spațiul vieții private.

144 Vladimir Pasti și Cristina Ilinca, O realitate a tranziției: Discriminarea de gen, raport de cercetare, Institutul de Studii ale Dezvoltãrii, București, 2001, pag. 46–47

94

Barometrul menționat delimitează și diferențele de percepție privind discriminarea femeilor: situațiile frecvente de discriminare sunt remarcate la angajarea într-un loc de muncă, 22%, și la locul de muncă, 18%, în locurile publice, 13%, abia apoi în familie, 8%. Procente mult mai mici apar în relațiile cu autoritățile, 7%, în justiție, 5%, la spital/policlinică, 6%, sau la școală, 5%. Femeile sunt mai puțin discriminate în instituțiile publice decât în interacțiunea directă, eventual în competiția pentru atragerea de resurse.

În România, o formă specială de discriminare pe criterii de sex o constituie hărțuirea sexuală, adică orice comportament nedorit – verbal, nonverbal, fizic – de natură sexuală, care are ca scop atingerea demnității persoanei și/sau crearea unui mediu degradant, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensator146.

Barometrul privind discriminarea în România realizat de Metro Media Transilvania în anul 2004 are ca subiect categoriile de persoane percepute ca fiind frecvent discriminate, respectiv: romii, identificați, în medie, de 22% din populație ca fiind supuși la acte de discriminare „foarte des sau des”, săracii 22%, persoanele cu dizabilități 21% și vârstnicii 18%. Într-o mai mică măsură, dar totuși relevantă statistic, sunt menționați ca fiind discriminați homosexualii 13%, femeile însărcinate 13% și femeile 10%147.

În Cercetarea națională privind violența în familie și la locul de muncă, realizată de IMAS (Institutul de Marketing si Sondaje) în colaborare cu Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2006, se evidențiază că:

– 12,9% din populația adultă a României a trecut prin experiențe de hărțuire sexuală sub forma atingerilor, gesturilor sau limbajului cu conotații sexuale, la locul de muncă sau la școală (59% femei și 41% bărbați);

– 1,9% din populația adultă a țării a trăit unele experiențe de natura hărțuirii

sexuale care au presupus solicitarea de relații sexuale prin promisiuni (61% femei și

39 % bărbați) ;

– 1,7% din populația adultă a țării a trecut prin experiențe de hărțuire sexuală care au presupus utilizarea forței, femeile menționând de cinci ori mai frecvent decât bărbații această formă de hărțuire (85% femei).

Vladimir Pasti și Cristina Ilinca, op.cit., pag. 71

Legea nr.501/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 84/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

http://www.mmt.ro/cercetari/discriminare%202004.pdf

95

Astfel, studiile au evidențiat două aspecte importante în legătură cu

discriminarea. Primul vizează frecvența acesteia: unele grupuri sunt discriminate permanent (homosexualii, femeile, romii, săracii sau membrii unor secte religioase),

în timp ce alte grupuri sunt discriminate în mod ocazional, în situații particulare (femei însărcinate, persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități). Există și cazuri

de discriminare multiplă – femeia vârstnică, săracă și singură sau adolescenta de etnie romă, fără soț, pe cale de a deveni mamă.

Al doilea vizează faptul că, la orice formă de discriminare se adaugă

coordonata genului. De regulă, femeile aflate în diverse condiții dezavantajoase, suportă o accentuare a discriminării, având de suportat consecințe negative, ca urmare a simplului fapt că sunt femei.

Pe fondul discriminării de gen, tipurile identitare feminine în spațiul social, sau mai bine spus în spațiul politic, sunt în principal cele definite de evoluția feminismului, având în vedere că teoriile politice feministe au constituit principalul

instrument al femeilor în lupta pentru putere.

Politica a fost percepută ca un domeniu exclusiv masculin de-a lungul istoriei,

inaccesibil femeilor, întrucât acestea erau considerate slabe, emotive, lipsite

de autonomie sau chiar de raționalitate. Participarea femeilor la luarea deciziilor, atât

în ceea ce privește societatea în care trăiau, cât și propria viață, a fost

limitată, teoreticienii de gen ai vremii trasând o distincție clară între sfera publică (a politicii, culturii etc.) și sfera privată (a familiei și gospodăriei).

Totuși, contribuțiile din teoria politică feministă reprezintă unele dintre cele mai originale și mai pline de consecințe evoluții în teoria politică din ultima jumătate de secol. De altfel, teoria feministă politizează socialul atât prin interogarea dihotomiei public-privat, evidențiind că politica secolului XX are nevoie de o regândire fundamentală a acestei distincții, cât și prin introducerea ideilor de: drepturi egale între femei și bărbați, parteneriat sau autonomie. Astfel, odată cu dezvoltarea teoriilor politice feministe, relațiile de familie, sexualitatea femeilor, relațiile inegale în școală sau la locul de muncă sunt interpretate ca relații politice.

Feminismul a apărut ca o mișcare îndreptată împotriva misoginismului148 și a sexismului149, pornind de la ideea că femeile au fost și sunt dominate constant de

148 Misoginismul se definește a fi teama, ura, disprețul și desconsiderarea față de femei. (Otilia Dragomir, și Mihaela Miroiu, ed., Lexicon feminist, 2002, pag. 260)

96

către bărbați, relațiile lor cu aceștia fiind mai ales relații de supunere, accentuate în cadrul societăților și familiilor patriarhale.

Pe acest fond, feminismul a pledat pentru intervenția politică, în vederea eliminării diferențelor și inegalităților sociale de gen150, propunând noi politici pentru implementarea unor concepte precum egalitatea151 și echitatea de gen152.

Susținătorii feminismului au utilizat teoria contractului social pentru a demonstra că atunci când se fac referiri la ideea de individ, de cele mai multe ori se fac, în fapt, referiri la ideea de bărbat, deoarece conceptul de individ presupune independență față de îngrijirea trupului, lucru care s -ar obține numai în condițiile

în care altcineva ar face acest lucru153.

Abordarea unor teme, precum contractul social sau drepturile omului în literatura feministă, a condus la reperarea și demontarea discriminărilor de ge n, apreciindu-se că, de fapt, drepturile omului sunt ale celor care le-au articulat, respectiv ale bărbaților, „stăpânii” necontestați ai arenei publice, unde se dezbat și se iau deciziile politice. Astfel, perspectiva feministă conturează un alt model de raportare metodologică și o orientare mai degrabă complementară celei de tip patriarhal (caracterizată de ierarhism, abstracționism și deductivism).

Prezintă relevață în ilustrarea și explicarea discriminărilor tradiționale de gen concepția filosofică a lui Jean Jacques Rousseau privind raporturile dintre bărbați și femei, neexplicitată în Contractul social, dar regăsită în Emile sau Despre educație.

economice, spre exemplu accesul la educație, diferențiat pe sexe. Acest concept încadrează condiția în care femeile și bărbații au acces la resurse socio-economice și participă într-un mod nediferențiat la accesarea acestora. (Otilia Dragomir, și Mihaela Miroiu, ed., Lexicon feminist, 2002, pag. 88)

153 Carol Pateman, Sexual Contract, Stanford University Press, Stanford, 1988, pag. 2

97

Astfel, Rousseau apreciază, spre deosebire de înaintașii săi154, că sexul

influențează semnificativ rolul femeii în societate. Pornind de la ideea că,

„exceptând sexul ei, o femeie este un bărbat…”, filosoful francez apreciază că totuși,

de la sex derivă anumite caracteristici comportamentale: moralitate distinctă, educație diferită, nivel diferit de acces la cunoaștere și adevăr și, fără îndoială, o funcție socială și politică total diferită de cea atribuită bărbaților.

De altfel, pentru Rousseau, bărbatul este subiectul „universal”155, sexul său ne-interferând neapărat cu „calitatea” umană a acestuia. Potențialul bărbatului nu este determinat temporal sau spațial, el î l transcende, situându-se deasupra propriului său sex, pentru a înțelege adevărurile și principiile abstracte. În schimb, femeia este întotdeauna definită de loc, de timp, de particularitatea de femeie („etats de femme” descrise de Natalie Heinich), de trupul și pasiunea ei (pasiunea fiind contrapusă raționalității bărbatului).156

În baza a două ipoteze de lucru – „bărbatul este doar bărbat din când în când, femeia e întotdeauna femeie…” și „…totul reamintește de propriul ei sex”157 – Rousseau își expune în volumul Emile percepția asupra diferențierii sexuale, în contextul în care, în Contractul social, de exemplu, filosoful francez nu-și expune în mod clar opiniile despre locul ocupat de cele sexe în sfera politică și cea morală.

Modelul vieții sociale și politice imaginat de Rousseau evidențiază că

„femeile sunt cele de la care se așteaptă să furnizeze baza „naturală” necesară pentru securitatea și legitimitatea legăturii convenționale a contractului social. Sfera privată, domestică, este cea care susține material și emoțional permanența societății civile.”158

În plus, Rousseau pledează pentru un rol suplimentar de călăuzitoare și ocrotitoare ale bărbaților pentru femei, având în vedere că asocierea femeilor cu natura le conferă bărbaților siguranța că nu se vor pierde pe terenul artificial al culturii. Astfel, distincțiile dintre bărbați și femei sunt marcate prin analogii la celebrele opoziții între cultură și natură, respectiv între rațiune și pasiune sau, extins la nivel social, între viața publică și viața privată.

154 De exemplu, Descartes și succesorii săi consideră că diferența sexuală este irelevantă pentru suflet și pentru capacitatea de a gândi.

Acest aspect „universal” este reflectat și de limba franceză, în care termenul care desemnează ființa umană este valabil pentru a desemna, în aceeași măsură și bărbatul – „omul” – prin excelență.

Moira Gatens, Feminism și filosofie, Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 28

Moira Gatens, op.cit., pag. 28

Moira Gatens, op.cit., pag. 30

98

Raporturile de forță dintre femei și bărbați, în termenii elaborați de Rousseau, vor sta, pentru o vreme îndelungată, la baza mentalității închiderii femeilor în arealul familiei patriarhale organizate „natural”, bărbații urmând să aibă acces la sfera privată pentru a nu se rătăci prin „labirintul culturii” (care ar permite dezvoltarea unor vicii și pasiuni artificiale). Lumea privată, domestică va include familia, educația copiilor, moralitatea și senzualitatea, iar lumea publică vizează, în acest

context, munca, cetățenia, legalitatea și raționalitatea.

Poziția statică a femeilor stă la baza afirmării potențialităților bărbatului, în viziunea lui Rousseau, care descrie femeile exclusiv în termeni funcționali159.

Concluzionând, Rousseau notează,

„Cu toții ne naștem, ca să spun așa, de două ori; născut pentru existență și născut pentru viață, născut ca ființă umană și născut ca bărbat”160.

În acest sens, pentru Rousseau este relevant faptul că nașterea întru cultură este caracteristică bărbaților, femeile născându-se o singură dată, întru existență și natură, fiind astfel excluse din cultură. Naturile lor ar trebui separate, intrarea în viața civică fiind rezervată bărbaților, iar femeile și copiii „conectându-se” la societate indirect, prin intermediul unui tată/soț/ frate.

Perspectiva lui Rousseau avansează ideea conducerii tuturor formelor culturii de către bărbați, femeile doar reproducând condițiile necesare perpetuării culturii, fapt ce implică purtarea sarcinii, îngrijirea și creșterea copiilor și oferirea confortului emoțional și fizic soțului161.

În pofida faptului că emanciparea feministă nu a anihilat efectele acestui tip de gândire, au fost identificate anumite soluții pentru integrarea femeilor în societate ca partener activ și nu pasiv, care au re-activat opoziția clasică natură/cultură, respectiv viață privată/viață publică.

Mișcările feministe sunt tributare celor trei etape sau „valuri”, fiecare explorând noi drepturi ale femeii în raport cu termenii politici specifici anumitor perioade istorice precum puterea, autoritatea, cetățenia, democrația sau sfera privată.

Moira Gatens, op.cit., pag. 32

Moira Gatens, op.cit., pag. 23

99

Dincolo de scrierile exploratoare162, prima lucrare de referință a feminismului este elaborată de Mary Wollstonecraft – A Vindication of the Rights of Woman, 1792. Wollstonecraft respinge teoriile filosofice și politice ale vremii care negau dreptul femeilor de a lua parte la viața politică, deși introduseseră deja noțiunea universală de cetățean. Mary Wollstonecraft consideră c ă femeile pot și trebuie să fie recunoscute drept cetățeni în aceeași măsură ca și bărbații, evidențiind, în acest sens, necesitatea obținerii independenței economice de către acestea, precum și a educării societății în spiritul egalității și al demnității.163

Modelat de ideile scriitoarei britanice, feminismul valului I a fost etichetat ca

„feminism al egalității”, primele mișcări feministe pledând pentru și reușind să obțină un statut juridic egal pentru ambele sexe.

Ulterior, vor aborda condiția inferioară a femeii în cadrul societății filosoful John Stuart Mill, în Subject of Women (1869) și Harriet Taylor164, în Enfranchisment of Woman (1851), aceștia susținând că femeile au fost oprimate și înlăturate de la luarea deciziilor în mod regulat. În acest sens, Mill considera că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbații, propunând chiar acordarea dreptului de vot și pentru femei, în anul 1867.165

În pas cu evoluțiile feminismului în Anglia, SUA s-a raliat curentului în anul 1848 prin Convenția de la Seneca Falls, unde, după modelul „Declarației de

Independență”, s-a adoptat „Declarația sentimentelor”, document care cerea eliminarea oricăror forme de discriminare între sexe și modificarea legislației, astfel încât să permită divorțul, votul femeilor și accesul egal la bunuri și proprietăți.

Betty Friedan, cu The Feminine Mystique (1963) marchează debutul celui de-al doilea val al feminismului166, care stă sub semnul diferenței și eliberării. Betty Friedan reușește să demoleze mitul femeii americane casnice, fericite și împlinite, demonstrând că, în realitate, aceste femei trăiesc într-o stare constantă de plictis și de

Moira Gatens, op.cit., pag. 33

Cum ar fi cele promovate de Christina de Pizan (Cartea cetății doamnelor, 1405) sau Mary Astell (A Serious Proposal to Ladies, 1694)

Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of Men and A Vindication of the Rights of Woman, Cambridge University Press, Cambridge, 1995

Harriett Taylor, soția filosofului John Stuart Mill, a preferat să publice anonim lucrarea Enfranchisment of Woman, datorită realităților vremii care nu concepeau că femeia ar putea fi

posesoarea inteligenței necesare pentru publicarea unei cărți.

165 Propunerea lui Mill nu a fost acceptată, Anglia fiind a patra țară care a introdus dreptul de vot pentru femei în anul 1928, dupa Noua Zeelandă în 1893, Australia la sfârșitul secolului al XIX-lea și Țările Scandinave între anii 1906-1907.

166 Din perspectiva altor analize, cartea care a marcat începutul celui de-al doile val ar fi fost Al doilea sex (1949) al Simonei De Beauvoir.

100

ignoranță, ocupate cu creșterea copiilor și curățenia. Această situație perpetua, de fapt, starea femeii de izolare și inutilitate.

Impactul volumului lui Betty Friedan a condus la formarea Organizației Naționale a Femeilor (National Organisation for Women / NOW) în anul 1966, care a avut un rol esențial în introducerea pe agenda politică a problemelor referitoare la egalitatea de șanse, nediscriminare sau parteneriatul între femei și bărbați. Curentul va determina, de altfel, și crearea Women’s Liberation Movement (Women’s Lib), care aduce în prim plan importanța drepturilor civile. Women’s Lib s-a raliat și la mișcările de studenți din anii ’60 sau manifestările împotriva războiului din Vietnam, militând, totodată, în favoarea drepturilor femeilor de culoare.167

După modelul Statelor Unite, în Anglia se formează, British Women’s

Liberation Movement, cu obiective din sferele obținerii plății egale la muncă egală, accesului egal la educație, autonomiei sexuale și accesului liber la contracepție și avort.

În același timp, odată cu revoltele studențești din anul 1968, apar și mișcările feministe din Franța, pornind de la blamarea atitudinilor bărbaților revoluționari care implicau femeile doar în activitățile minore, „tipic feminine”, dar niciodată la alcătuirea strategiilor politice. Pe acest fond, ca reacție la atitudinile conservatoare ale bărbaților, se formează Mouvement de Liberation des Femmes (MLF).

Al doilea val al feminismului a adus femeilor în principal o serie de drepturi familiale (cum ar fi controlul sexualității și reproducerii), acces la profesiile

„masculine” și, de asemenea, egalitatea plății la muncă egală. Totodată, în anumite

țări, s-a acordat, la nivel statal, sprijin pentru creșterea copiilor și au fost instituite prevederi legale împotriva tuturor formelor de viol168, respectiv împotriva prostituției, a pornografiei, a hărțuirii sexulale și a violenței domestice. În ultimă instanță, feminismul valului al II-lea își arogă contribuția la introducerea studiilor de gen și studiilor feministe în universitățile europene și americane, după 1970.

Mișcările lesbienelor au deținut un loc aparte în contextul feminismului valului al II-lea, promovând feminismul ca teorie, iar lesbianismul ca practică. Ulterior,

167 „Sisterhood is powerful!” a fost lozinca folosită pentru a întări ideea că femeile, indiferent de rasă, trebuie să fie solidare. Această solidaritate însă a fost deseori pusă la îndoială de către femeile afroamericane și de către hispanice, acestea având de suportat o dublă povară: cea rasială, în care erau solidare cu bărbații de aceeași rasă și cea legată de inegalitățile de gen.

168 Inclusiv violul marital.

101

această abordare a fost asociată preponderent cu feminismul radical169, în raport cu scopurile evidente de contestare a sex-rolurilor și a ierarhizării acestora.

Transformările societății politice și economice mondiale din debutul anilor ’90 marchează reformularea agendei feministe (third wave agenda) și, în același timp,

inițierea ultimului val feminist.

Spre deosebire de primele două valuri, care atrăgeau atenția asupra diferențelor de gen și inferiorității femeii / dominației bărbatului, atât în spațiul public cât și în cel privat, valul al III-lea evidențiază diferențele dintre femeile aflate în diferite contexte sociale și politice, insistând asupra relevanței pluralității experiențelor feminine. În

fapt, abia val al III-lea accentuează adevărata putere a femeilor (power feminism),

depășind conservatorismul și tendința de victimizare specifice celorlalte două valuri.

Astfel, se admite în premieră că oprimarea femeilor este relaționată și la context social sau/și politic, teoriile feministe clasice insistând cu precădere pe situația femeilor albe, din clasa mijlocie, ignorând posturile mult mai tragice în care se află femeile de culoare, cele sărace, femeile care au avut de suportat regimul comunist sau femeile din lumea islamică. În acest sens, s-a apreciat că nou val ar

trebui să propage ideea de capacitare globală, atât la nivel politic, cât și social.

O etapă „interstițială” celor trei valuri este post-feminismul (între feminismul valului al II-lea și cel al valului III), care, asociat ideii de postmodernitate, a dorit să introducă ideea că tot ceea ce există, ceea ce se produce poate fi universal acceptat,

restricțiile și canoanele de orice tip fiind anulate.

Gândirea post-feministă este caracterizată prin diversitate și flexibilitate, în

opoziție cu constrângerile feministe ale anilor ’60. În acest context, post-feminismul proiectează o nouă perspectivă asupra femeilor și situației acestora, insistând că victimizarea scade șansele de autoafirmare, având în vedere că odată ce sunt considerate victime, femeile sunt tratate ca atare.

În baza acestei perspective, mass-media a creat și a promovat pe piață alte două idei care au fost etichetate drept teorii postfeministe – pornografia nu trebuie condamnată, fiind considerată o formă de liberă exprimare și de libertate sexuală, iar

hărțuirea sexuală de asemenea nu trebuie incriminată, incriminarea ei generând inhibiții, și conducând, în ultimă instanță, la încălcarea libertății de exprimare.

exponentele cele mai importante ale acestui curent a fost Kate Millet – Sexual Politics.

102

În particular, în cazul României, spre deosebire de feminismul interbelic, feminismul contemporan este blocat într-o ofensivă împotriva patriarhatului, având ca element central al discursului victimizarea femei de către bărbați. Deși această evoluție marginalizează abordarea necesității „trezirii” conștiinței social-politice a femeilor în acelați timp cu emanciparea femeii (în raport, nu cu bărbatul, ci cu ea

însăși, pentru depășirea ipostazei de victimă), nu trebuie exclus faptul că la originea ei stă tocmai lipsa mizelor semnificative – există deja o tendință de „împărțire” a spațiului social, politic, economic etc. în termeni de cote de reprezentare, cote care vor fi implementate, mai devreme sau mai târziu, în contextul „eforturilor” de

nediscriminare.

Lipsa unor mize semnificative este evidențiată și dacă ne raportăm la acțiunea publică a femeii în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis la poziționarea acesteia la realități politice într-o permanentă schimbare (războaiele napoleoniene,

Sfânta Alianță, războaiele ruso-austro-turce). De exemplu, acțiunile Zoei Golescu,

ce are contacte cu secretarul Consulatului Britanic din București, călătorește în Imperiul Otoman și se confruntă cu reprezentantul Puterii protectoare la București, sunt fundamentate de împărtășirea ideii izbucnirii unui nou conflict ruso-turc, care să oblige Marile Puteri să intervină și să clarifice situația internațională a Principatelor Române170. Astfel, femeia interbelică nu se implică în politică doar pentru a propovădui egalitatea între femei și bărbați, sau libertatea femeilor, ci ideile de libertate și egalitate în sens larg, în strânsă conexiune cu evoluția statului român.

În perioada interbelică, primează mize precum dreptul de vot sau accesul în Parlament, mize cu mult mai importante decât lupta pentru nediscriminare per se, pe un fond ce proiectează, în fapt, o discriminare pozitivă a femeii. Astfel, în timp ce

De altfel, dacă luăm în considerare mai multe caracteristici ale femeii interbelice – cvasiindependentă, din punct de vedere financiar, consumatoare de literatură și de vestimentație de factură occidentală171 – se poate constata că femeia, în societatea românească, contemporană regresează, pe fondul luptei cu o himeră, reminiscență a unui feminism al extremelor. Femeia nu trebuie să se impună

170 George Marcu, coord., Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia,

București, 2009

103

„cantitativ”, pentru a pune capăt „tiraniei” bărbatului, ci calitativ, să acumuleze capitalul simbolic necesar pentru propria dezvoltare.

Este interesant că, în prezent, se pierde din vedere că „România este o țară feminină, adică membrii societății caută un mediu colaborativ și cer susținerea tuturor celorlalți membri, indiferent de aportul acestora”172, aspect „speculat” de către feministele interbelice, unde, cele mai multe dintre apelurile publice accentuau rolul ce-i revenea bărbatului în ridicarea spirituală a femeii și în educația acesteia.

Abordarea actuală este întrucâtva tributară regimului comunist, care a reglat, într-un mod brutal, diferendul ideologic de gen, impunând femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul173. Totuși, modelele promovate în perioada comunistă (femeia politician, femeia muncitor sau femeia activist, în timpul administrației lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau femeia – mamă a națiunii, muncitor, soție și credincios apărător al păcii, în timpul perioadei Ceaușescu), precum și reprezentarea consistentă

în structurile de conducere, în ultima perioadă a regimului comunist (în Comitetul Central al PAG.C.R. erau 17% femei membre în 1960, 22% în 1965, 23 % în 1973 sau 29 % în 1980174), nu au presupus și emanciparea socială, așa cum susțineau parte din feministele perioadei antebelice, independența financiară a femeii perioadei respective fiind surmontată de obligațiile de reproducere. De altfel, femeia, potrivit iconografiei oficiale comuniste, era „îngemănarea fertilității cu devotamentul față de casă și societate, cu sacrificiul de sine și capacitatea de luptă”175; altfel spus tributară unui destin „tradițional”, circumscris spațiului privat.

Provocarea cantitate (cotă) – calitate revine în abordarea prezenței femeii în spațiul politic. Deși reprezentarea femeilor în Parlamentul României înregistrează în prezent o cotă redusă (11,4%, vezi figura privind ponderea femeilor în totalul membrilor parlamentelor naționale și europene în 2011, preluată din Andreea Paul Vass, coord., Forța politică a femeilor, Editura Polirom, Iași, 2011), acest lucru nu se datorează exclusiv constrângerilor societății patriarhale.

171 George Marcu, op.cit.

172 Studiul Interact și Gallup România despre valorile si comportamentul romanesc din perspectiva dimensiunilor culturale dupa metoda lui Geert Hofstede, http://anatolbasarab.files.wordpress.com /2010/05/studiu_hofstete5.pdf

173 George Marcu, op.cit.

174 George Marcu, op.cit.

175 George Marcu, op.cit.

104

În schimb, similar bărbaților implicați în viața politică, nu există o grilă coerentă de raportare care să promoveze calitatea, valoarea, în detrimentul cantității sau „pomenilor” electorale. Vorbim astfel nu numai de o criză a reprezentării femeii în spațiul social, ci și de o criză generală a societății acutizată de disiparea valorilor.

3.3. Mize și instituții implicate în gestionarea relației putere – gen în spațiul

social

Principala miză a relațiilor de gen în spațiul social o constituie lupta pentru putere, având drept vector principal combaterea discriminării, unde

„…prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum

și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

105

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.” (ORDONANȚA 137/31.08.2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările și completările ulterioare)

De altfel, Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare instituie o procedură specială în cazurile de discriminare. Astfel, orice persoană care apreciază că a fost victima unei discriminări, în toate formele sale (discriminare directă, discriminare indirectă, hărțuire, victimizare) poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării / CNCD (abordat anterior) în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea lua cunoștință de săvârșirea ei (art. 20 din

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000).

După cum se observă, CNCD-ul are un rol important de jucat și în gestionarea relației putere-gen în spațiul social (pe lângă „reglementarea” dimensiunii de gen în mass-media). Conform articolului 16 al Ordonanței de Guvern nr. 137/2000, CNCD este o autoritate de stat autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și al cărei rol este de a garanta respectarea și aplicarea principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația în vigoare și tratatele internaționale la care România este parte.

Sesizarea trebuie însoțită de probe, cum ar fi declarațiile victimei și ale eventualilor martori, dovezi materiale, înregistrări audio-video etc. În fața CNCD se poate invoca orice mijloc de probă. Proba faptelor de discriminare este, însă, dificilă, dat fiind faptul că atitudinea discriminatorie este, de cele mai multe, ori interiorizată și nu se exteriorizează de manieră explicită, prin afirmații neîndoielnice sau, cu atât mai puțin, prin dovezi scrise.

Articolul 20 alin. 5 al Ordonanței de Guvern nr. 137/2000 mai prevede că

CNCD poate să efectueze propriile sale investigații în vederea strângerii probelor, fără a înlătura, însă, obligația presupusei victime de a-și proba afirmațiile. CNCD are, de asemenea, obligația de a-i asigura acesteia asistența de specialitate în ce privește redactarea sesizării, legislația în vigoare, instituțiile publice competente.

Sesizarea poate fi soluționată fie prin inițierea unei proceduri de mediere de către CNCD, fie, de cele mai multe ori, prin adoptarea unei hotărâri a Colegiului director al CNCD. Hotărârea Colegiului director se adoptă motivat în 90 de zile de la

106

data sesizării și, în cazul în care se stabilește existența unei fapte de discriminare, persoana responsabilă poate fi sancționată contravențional (cu amendă sau avertisment).

Hotărârea Colegiului director al CNCD este susceptibilă de control judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. CNCD nu poate, însă, acorda despăgubiri victimei discriminării, aceasta având deschisă calea unei acțiuni în instanță pentru a obține despăgubiri. O astfel de acțiune civilă se poate iniția atât ulterior unei decizii a CNCD, cât și independent de sesizarea CNCD, aceasta din urmă neconstituind un demers obligatoriu anterior procesului civil. În măsura în care se alege direct calea judecătorească, instanța se va pronunța atât cu privire la existența sau inexistența faptei de discriminare, cât și asupra daunelor acordate, dacă este cazul. În situația în care victima se adresează instanței, după ce CNCD s-a pronunțat deja cu privire la existența faptei de discriminare, hotărârea CNCD constituie probă în acest sens.

O a doua entitate guvernamentală care joacă un rol în gestionarea relației putere-gen în spațiul social este Direcția Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, construită în baza fostei Agenții Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei

și Bărbați (ANES). Aceasta promovează principiul egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și asigură integrarea activă a perspectivei de gen în toate politicile și programele naționale.

România a înființat la 1 Ianuarie 2005, Agenția Națională pentru Egalitatea

de Șanse între Femei și Bărbați ( ANES), instituție publică de interes național care avea ca scop promovarea principiului egalității de șanse, asigurarea perspectivei de gen în toate politicile și programele naționale, armonizarea cadrului legislativ national cu reglementarile din Uniune Europeana. ANES a început să funcționeze la 1 Martie 2005, iar printre atribuțiile Agenței se aflau: elaborarea de rapoarte, studii, analize și prognoze privind aplicarea principiului egalității de gen; stabilirea și dezvoltarea de relații cu organisme similare din alte țări; primirea reclamațiilor și plângerilor privind încălcarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați de la persoane fizice, juridice, instituții publice și private. Înființarea

ANES a reprezentat un obiectiv cuprins în programul legislativ prioritar pentru integrarea în Uniunea Europeană, pentru care România a beneficiat și de sprijinul UE, printr-un proiect PHARE de înfrățire instituțională România-Spania.

107

Totuși, ANES a fost desființată la 30 iulie 2010, conform art. 2 din OUG nr.

68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei

și Protecției Sociale și transformată în Direcția Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, prin Hotărârea de Guvern nr.728/21.07.2010 pentru modificarea și

completarea H.G. nr. 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Muncii, Familiei și Protecției Sociale. În prezent, se află în subordinea directă a ministrului de resort.

Dacă înainte de desfințare, ANES avea 30 de posturi, în prezent, Direcția are alocat un număr de 13 posturi, dintre care 3 persoane sunt detașate în Minister, 2 posturi sunt rezervate pentru persoane aflate în creștere și îngrijire copil, rămânând doar 9 persoane care au atribuții în elaborarea și implementarea politicilor publice în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați, pentru implementarea Strategiei

Naționale pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru perioada 2010-2012, precum și în asigurarea reprezentării României în comisiile și comitetele de specialitate de la nivelul Comisiei Europene, Consiliului Europei și Institutulului European de Gen.

Ariile de intervenție sunt: educația, piața muncii, viața socială, eliminarea rolurilor și stereotipurilor de gen și participarea echilibrată a femeilor și bărbaților la

procesul de decizie.

Direcția Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați primește reclamații și

plângeri privind încălcarea dispozițiilor normative referitoare la principiul egalității

de șanse și de tratament între femei și bărbați si la nediscriminarea după criteriu de

aplica sancțiuni la constatarea nerespectării legislației în domeniul egalității de șanse

între femei și bărbați.

În același timp, genul este un proiect construit prin spațiul public și manifestat

și în cadrul acestuia. Este important de semnalat că singurul ONG din România care folosește termenul de „feminism” în titulatura sa – Societatea de Analiză Feministă

– AnA, a avut ca prioritate, încă de la început, problemele femeii în raport cu spațiul public. Laura Grünberg, una dintre fondatoare și o feministă marcantă din România, explica în publicația organizației că

108

„demult, ANA a fost considerată un pion de sacrificiu în lupta cu autoritățile, cu sărăcia, cu poluarea, cu câinii vagabonzi și cu țiganii din zonă.”176

condiției femeilor din România, promovarea cercetării privind poziția socială a femeilor în societatea românească contemporană, respectiv introducerea studiilor despre femei și a feminismului în programele universitare și în publicistica națională.

Un demers important al AnA îl connstituie lansarea, în anul 2006, a volumului

„Cartea neagră a egalității de șanse între femei și bărbați în România”, al cărui argument reflectă într-un mod semnificativ situația femeilor în spațiul social românesc:

„Pentru că poate fi un mod aparte de a aduce subiectul egalității de șanse în mentalul colectiv.

Pentru că, dincolo de multe realizări ale mișcării de femei din Romania ultimilor ani, există încă multe zone confuze, multe lucruri improvizate, multe aspecte neacoperite, multe desincronizări, marginalizări și auto-marginalizări

în interiorul domeniului și al comunității.

Pentru că, dincolo de documente și instituții, există femeile din țara aceasta, care, așa cum arată cifrele, trăiesc in sărăcie, se confruntă cu probleme specifice de sănătate, câștigă mai puțin decât bărbații, sunt victime ale violenței domestice și ale traficului de ființe umane, numai 10% ne reprezintă in Parlament etc. Mai mult, există ierarhii și discriminări între femei și între bărbați. Sunt anumite grupuri de femei (femeile rome, cele în vârstă sau din mediul rural) care o duc mai rău decât multe alte femei (idem și pentru anumite grupuri de bărbați).

Pentru că în Romania se confirmă teoria acumulării dezavantajelor. Poate că nu există multe discriminări de gen majore, dar există cu siguranță multe lucruri aparent mărunte care întrețin nejustificat (și demodat) discrepanțe și chiar discriminări de gen. De multe ori mecanismul de combatere a discriminărilor de gen are hibele lui, care merită discutate.”177

Volumul urmărește furnizorii și beneficiarii cunoașterii pe dimensiunea de gen

și oferă o serie de analize a accentelor specifice acesteia.

176 Laura Grünberg, AnaLize nr. 6 (1999), pag. 16

109

O altă organizație care acționează pentru egalitatea de gen, înființată în aprilie

2000, este Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA, care are ca scop implementarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și

bărbați, introducerea dimensiunii de gen în politicile publice, creșterea participării femeilor la viața publică, promovarea studiilor de gen printr-o abordare integrată, multi- și interdisciplinară a genului în cercetarea academică.

Dacă în primii ani de activitate Centrul FILIA implementa mai multe programe

de cercetare, în prezent Consiliul Director a introdus în Strategia Asociației și activități grass-roots de conștientizare a cetățenilor față de discriminarea femeilor și față de nevoia de a avea o viață publică orientată spre egalitate de șanse.

Asociația Centrul FILIA este membră a mai multor rețele naționale și

internaționale, printre care Romanian Women's Lobby (membru fondator) afiliată la

European Women's Lobby și ENAR-Romania (membru fondator) afiliată la

European Network Against Racism. Asociația Centrul FILIA este membră a coaliției informale, Coaliția Antidiscriminare.

Prin acțiunile sale, FILIA se opune inegalității de șanse, discriminării femeilor, sub-reprezentării politice a intereselor de gen și a intereselor femeilor, excluziunii sociale, violenței împotriva femeilor și, nu în ultimul rând, lipsei politicilor care

sprijină armonizarea vieții de familie cu profesia.

Pe dimensiunea acțională, Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE), fostul

Program pentru femei al Fundației pentru o Societate Deschisă România, a fost

înființat în aprilie 2002. Afilierea la Network Women Program (NWP) a fost un pas înainte, formându-se o legătură între ONG-urile de femei din România și comunitatea internațională, iar NWP a contribuit esențial prin furnizarea de informații despre inițiativele formate la nivel internațional pe problematica femeilor. În același timp, implicarea Fundației pentru o Societate Deschisă România și a Soros Open Network (SON) în problematica femeilor a avut un impact important în țară.

CPE urmărește trei linii de program pentru activitățile actuale și viitoare:

Observatorul Național privind egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, al cărui obiectivul principal îl constituie dezvoltarea unui mecanism integrat de promovare a egalității de șanse pentru femei și bărbați în viața publică, cu accent pe

177 Ioana Borza, Laura Grunberg, și Theodora-Eliza Văcărescu, coord., Cartea neagră a egalității de șanse între femei și bărbați în România, Editura AnA, București, 2006, pag. 7

110

piața muncii și drepturile economice și sociale. Obiectivul programului este realizat prin următoarele tipuri de acțiuni:

– crearea unei structuri de informare, documentare și resurse în domeniul egalității de gen;

– crearea unor mecanisme de monitorizare a respectării principiilor egalității de

șanse pentru femei și bărbați la nivel legislativ și executiv;

– inițierea și derularea de acțiuni de lobby și advocacy în sprijinul asigurării unei egalități de șanse reale și consistente pentru femei și bărbați;

– instruirea grupurilor-țintă specifice în perspectiva promovării egalității de

șanse pentru femei și bărbați în toate domeniile vieții publice.

Gen și educație, cu următoarele obiective principale:

– implicarea civică în sprijinul egalității de gen, prin creșterea competențelor profesoarelor și profesorilor în ceea ce privește educația civică în perspectiva integrării europene;

– dezvoltarea de practici și atitudini în procesul de educație, în spiritul șanselor egale și al tratamentului egal pentru fete și băieți, femei și bărbați;

– dezvoltarea unui stil de viață sănătos prin integrarea aspectelor legate de diferențele de gen în programele de educație și serviciile de sănătate;

– prevenirea traficului cu femei prin informarea asupra riscurilor migrației ilegale și ale traficului cu femei, prin realizarea educației sexuale și a educației de gen specifice.

Violența împotriva femeilor, care vizează în principal:

creșterea gradului de informare și conștientizare cu privire la gravitatea și consecințele economice și sociale ale fenomenului de violență împotriva femeii, prin proiecte de intervenție educațională;

susținerea organizațiilor neguvernamentale implicate în prevenirea violenței

împotriva femeii, prin crearea unui cadru comun de intervenție asupra violenței în familie, prin analizarea, evaluarea și implementarea politicilor și metodelor de asistare și consiliere a victimelor violenței;

– desfășurarea unor acțiuni de lobby pentru crearea și influențarea cadrului legislativ specific, care să răspundă optim realității și complexității fenomenului de violență în familie;

– radiografierea fenomenului de violență împotriva femeii prin realizarea unor cercetări naționale privind violența în familie și la locul de muncă.

111

Tot pe dimensiunea acțională se manifestă și Fundația „Șanse Egale pentru

Femei” (ȘEF), organizație ne-guvernamentală cu caracter non-partizan și non-profit, care are sediul la Iași și personalitate juridică din 1 martie 1996. Misiunea ȘEF o constituie promovarea democrației, bunei guvernări și drepturilor omului din perspectiva Egalității de Șanse pentru Femei și Bărbați, respectiv ridicarea statutului social și creșterea vizibilității femeilor în profesiunile și comunitățile lor, astfel încât ele să poată contribui în cel mai înalt grad la transformările economice, sociale și politice din România și din lumea întreagă.

Organizația are obiective precum:

– promovarea principiilor bunei guvernări în cele trei tipuri de guvernare:

Economică, Politică și Administrativă;

dezvoltarea personală a femeilor și tinerilor, respectiv promovarea intereselor acestora în contextul globalizării;

susținerea inițiativelor femeilor și tinerilor, ca lideri comunitari, în schimbarea politicilor publice.

După cum am menționat, analiza implicațiilor manifestării dimensiunii de gen

în spațiul social a evidențiat drept caracteristică definitorie a acesteia lupta pentru

putere, având drept vector principal combaterea discriminării. Deși instrumentul

principal în lupta pentru putere este apanajul mișcării feministe, remarcăm

constituirea unor mecanisme de gestionare a relației putere-gen în spațiul social, cu toate că, similar mecanismelor pentru monitorizarea imaginii promovate de mass-media, constatăm aceeași lipsă de relaționare a mecanismelor menționate, care limitează eficiența eforturilor în direcția respectării egalității de șanse.

Evoluția feminismului evidențiază, în același timp, caracteristicile celor trei

reprezentări feminine, precum și faptul că, în România, predomină extremele

(femeia depreciată sau femeia slăvită), chiar dacă în societatea românească se

regăsesc toate cele trei tipuri de reprezentări.

De asemenea, remarcăm că temele promovate de mass-media autohtonă,

care accentuează latura negativă a imaginii femeii în societatea românească (vor fi

prezentate în partea a doua a lucrării), influențează relația putere-gen în spațiul

social, iar relația menționată generează, perpetuează și „hrănește” respectivele

teme.

112

PARTEA a II-a

„SURSELE” UNEI REPREZENTĂRI

IDENTITARE FEMININE ALTERATE ÎN

CULTURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

113

INTRODUCERE

Prima parte a lucrării evidențiază că se impune o analiză a elementelor care

alterează reprezentarea identitară feminină în cultura română contemporană,

respectiv o analiză a amplificării și evoluției manifestărilor cu caracter violent sau deviant din societatea românească, atât în sfera realității, cât și în cea a simbolicului.

În acest sens, cea de-a doua parte a lucrării se focusează pe dezvoltarea, de-a lungul a patru capitole, a unor nuclee societale în care se manifestă condiția de victimă a femeii: violența, avortul (având ca manifestare asociată în spațiul simbolic abandonul maternal), concubinajul, respectiv prostituția (corelată cu reprezentarea sa în spațiul simbolic, pornografia).

Abordarea violenței împotriva femeilor este cu atât mai importantă, cu cât se poate aprecia că sărăcia, asociată crizei economice curente, precum și feminizarea sărăciei vor accentua fenomenul.

Problematica avortului, cu implicațiile sale colaterale, ce cuprind dreptul la viață, dreptul la alegere, sănătatea individuală, efectele asupra moralității societății a suscitat și suscită dezbateri aprinse. Corespondentul simbolic al avortului, respectiv abandonul maternal, nu este o noutate în România, acesta făcând ravagii în societatea românească în perioada regimului comunist.

Fenomen firesc de evoluție în mediul urban occidental – dar tratat cu superficialitate în contextul politicilor familiale românești – concubinajul, nu numai că încă mai este pusă la zid, dar nici măcar cercetătorii sociologi nu i-au arătat atenția cuvenită, existând puține studii pe această temă la noi.

Prostituția, fenomen ținut sub acoperire în perioada comunistă, este, dincolo de percepția sa facilă, un subiect complex, implicând o multitudine de aspecte morale, juridice, religioase, medicale, economice și culturale. Corespondent simbolic al prostituției, pornografia – un fenomen în plină dezvoltare în România, în special în spațiul virtual – are, de asemenea, o influență semnificativă asupra structurii

și funcționalității societății.

Analiza elementelor care alterează reprezentarea identitară feminină are drept scop susținerea celei de-a treia teze principale a lucrării, respectiv alimentarea ipostazei de victimă a femeii, de către evoluția manifestărilor cu caracter violent sau deviant din societatea românească, în sfera realității și în cea a simbolicului.

114

CAPITOLUL IV.

VIOLENȚA FIZICĂ ȘI VIOLENȚA SIMBOLICĂ

4.1. Violența domestică în spațiul românesc

Violența domestică are un rol aparte în ansamblul discuțiilor asupra „surselor” unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română contemporană,

întrucât stă la baza tuturor celorlalte manifestări de această natură. Extrapolând, avortul, abandonul sau prostituția pot fi percepute ca forme de violență. Totodată, aceste manifestări sunt determinate mai mult sau mai puțin de acte de violență, voluntare sau involuntare, „stocate” în psihicul uman, începând din copilărie.

Violențele împotriva femeilor și fetelor sunt răspândite, sub diverse forme, în întreaga lume, ceea ce face ca fenomenul în sine să nu fie unul izolat, marginal și lipsit de importanță. Pericolul banalizării lui este, în primul rând, unul de percepție, pentru că, având o serie de cauze structurale adânc înrădăcinate în practicile sociale

și culturale, acesta intră, oarecum, în firescul lucrurilor.

Astfel, ajunge să se manifeste cu precădere în virtutea existenței raporturilor inegale de forță și, în consecință, de putere, definitorii pentru societate, la care contribuie invocarea valorilor cutumiare, tradiționale și religioase.

„Originile violenței împotriva femeilor trebuie căutate nu numai la nivelul agresorului, ci în structura socială și în ansamblul valorilor, tradițiilor, obiceiurilor și credințelor legate de inegalitatea dintre femei și bărbați.”178

În mod indirect, inegalitățile economice și lipsa de independență completează tabloul, ca factori determinanți ai violențelor, pentru că influențează, pe de o parte, reducerea capacității de acțiune și de luare a deciziilor de către femei, pe de altă parte, creșterea vulnerabilității acestora față de violențe.

În acest context, inegalitatea de gen se identifică drept o formă de violență invizibilă, menținând tipare sociale violente care restricționează alegerile, oportunitățile, dezvoltarea femeilor și participarea lor la viața socială, împiedicând, astfel, realizarea pe deplin a potențialului lor în societate.

178 Ina Curic, Lorena Văetiși, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editura Eikon, Cluj, 2005, pag. 15

115

„În contextul inegalităților sociale, abuzul femeilor constituie o extensie a comportamentului “normal” acceptat, și nu un comportament deviant. Virtual, toți bărbații pot folosi violența pentru a supune și subordona femeile, dacă aleg să facă acest lucru.” 179

În România, până în 1865, când a intrat în vigoare noul cod civil, funcționau legiuirile Calimach (1817) și Caragea (1818), cu prevederi opuse egalizării în drepturi a sexelor. Femeile nu aveau dreptul la slujbe publice, funcții politice, aveau însă dreptul dea dispune de averea lor (deosebită de zestre). Cele două coduri prevedeau privilegiul masculinității la moștenire.

Chiar dacă existau cazuri de violență domestică destul de multe, regimul comunist nu a manifestat interes pentru fenomen, ne-existând în această perioadă nicio statistică oficială sau cercetare științifică pe această temă. De asemenea, studiile limitate de după 1990 nu au reușit să ofere o perspectivă cuprinzătoare asupra violenței domestice.180

Subiectul a intrat pe agenda discuțiilor publice din România abia după 1995 și s-a ajuns la conștientizarea importanței acestei problematici oarecum colateral, în măsura în care, abordându-se probleme majore ale societății românești în tranziție, s-a constatat că există o interdeterminare între problematica abandonului copilului – motivele care duc la abandon – familia cu probleme sociale – violența în familie.

Odată constatată problema, rezolvarea ei nu a venit de la sine, fiind îngreunată de posibilitatea redusă de intervenție, dat fiind faptul că violența domestică nu era semnalată ca infracțiune separată în Codul penal dinainte de 2000, singurul cadru legislativ care acoperea violența în familie.

Cu toate că au existat o serie de inițiative practice în acest domeniu, acestea au fost mereu blocate, lovindu-se de rezistențe din partea autorităților responsabile. Sub imperiul prejudecăților, convingerea încetățenită că o asemenea problemă nu există

în România s-a arătat, ca și în cazul problemei abuzurilor sexuale asupra copiilor în familie, mai puternică decât realitatea în sine. Tot în baza unei mentalități închistate, s-a vehiculat idea că acestea ar fi probleme străine de societatea românească, pătrunse la noi odată cu creșterea numărului de străini care au venit în țară după 1990

și care au stat la originea unor schimbări sociale.

Mark Davies, apud. Ina Curic, Lorena Văetiși, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editura Eikon, Cluj, 2005, pag. 13

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 372

116

Acest mod de a percepe problematica, la nivel individual, dar și la nivel instituțional, absența ei din pachetul legislativ, precum și lipsa de acces la statisticile sau înregistrările făcute de miliție înainte de revoluție făceau imposibilă cunoașterea adevăratelor dimensiuni ale fenomenului violenței domestice. Cercetarea lui, pentru această perioadă, a mers pe aprecieri speculative, pe mărturii orale, pe studii și sondaje de opinie regionale, suficient de consistente, însă, încât să impună necesitatea studierii în profunzime și a stabilirii unui program de măsuri concrete, în conformitate cu modelele de intervenție existente deja în țări cu experiență în domeniu.

Dintre evenimentele desfășurate, în această perioadă, la nivel mondial, o influență favorabilă a avut-o adoptarea, în 1993, de către Adunarea Generală ONU, a

Declarației asupra eliminării violenței asupra femeilor, ceea ce a dus la cointeresare economică, din partea organizațiilor nonguvernamentale, care au început să studieze terenul, să caute grupuri de beneficiari, să adune date și să-și definească nevoia de expertiză necesară în vederea demarării proiectelor.

Conștientizarea publicului în legătură cu amploarea și gravitatea fenomenului violenței în familie în România nu s-a dezvoltat, așadar, cu foarte mult timp în urmă, si asta doar în urma intensificării discuțiilor pe această problematică, la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000. La vremea respectivă, un rol fundamental în punerea pe agenda publică a problemei și în conștientizarea publicului, l-au avut organizațiile ce puneau la dispoziție servicii și asistență victimelor, prin desfășurarea de campanii de informare a publicului și prin promovarea adoptării unei noi norme legale, respectiv Legea nr. 217/2003, cu privire la prevenirea și combaterea violenței

în familie.

Un rol esențial în aprofundarea cercetărilor în domeniu l-a avut înființarea, dintr-o inițiativă guvernamentală, a unui Centru pilot de acțiune și sprijin împotriva violenței domestice, în cadrul unei policlinici din București, sub supravegherea Ministerului Sănătății și Familiei și a Inspectoratului General al Poliției. Aceasta a dus, pe de o parte la dezvoltarea unor programe pentru combaterea infracționalității și programe destinate educației pentru prevenirea victimizării femeilor, în special în privința infracțiunii de viol, pe de altă parte, a creat condițiile pentru efectuarea primului studiu privind femeia și criminalitatea, în care un capitol important a fost destinat studiului violenței domestice.

117

„În raportul organizației americane Minnesota Advocates fr Human Rights (1995), se constată faptul că violența domestică este o problemă frecventă în România; statul roman apare ca neîndeplinindu-și obligațiile privind protejarea femeilor de violențele comise în families au sancționarea adecvată a soților violenți și dezvoltarea unor programe juridice, politice, administrative

și culturale, cu scopul de a preveni violența împotriva femeilor.”181

Studiile arată că, în 2003 situația raportării abuzurilor era încă destul de slabă, ceea ce reflectă, pe de o parte o insuficientă cunoaștere a drepturilor femeii și a cadrului legislativ, ce îi asigura protecție femeii agresate, pe de altă parte, reținerea de a duce în spațiul public o chestiune percepută ca specifică spațiului privat. Astfel, în 2003 s-au înregistrat doar 12,8 raportări de violență psihologică în familie (limbaj agresiv, intimidare, umilire, amenințare), 7,1 cazuri raportate de violență socială

(control, izolare de familie și prieteni, monitorizarea activității), 4,2 raportări de abuz financiar (oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice), 1,4 cazuri de abuz sexual. Per total, în 2003, circa 80 000 de femei au raportat că au suportat frecvent violența în familie, sub diferite forme182. Conform datelor furnizate de Institutul de Medicină legală din București, cazurile raportate de violență au crescut de cinci ori între 1996 și 1998, iar în 1997, 60% dintre cazurile de divorț înregistrate în București menționau drept cauză prncipală violența fizică.

Din fericire, situația a evoluat într-o direcție pozitivă, din acest punct de vedere, odată cu dezinhibarea relațiilor sociale și a cunoașterii drepturilor, astfel încât, dacă în 2003, un sondaj Gallup demonstra că femeile nu numai că nu raportau cazurile de hărțuire sexuală, dar abia reușeau să le identifice ca atare, astăzi discursul public a reușit să introducă în conștiința femeilor din România coordonatele conceptului modern de mobbing183.

Deși societatea românească a evoluat, instituțiile sociale încă mai reproduc, la toate nivelele, relații de inegalitate între femei și bărbați. Astfel, deși instituțional există un Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării, femeile încă se mai simt discriminate atunci când optează pentru anumite specializări în domenii dominate de bărbați, precum chirurgia.

„Patriarhatul face parte din categoria relațiilor de putere care stabilesc inegalități sociale prin naștere. Cei care se nasc femei aparțin prin naștere

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, op.cit., pag. 372

Ina Curic, Lorena Văetiși, op.cit., pag. 30

118

unui grup social dominat în societate. Cei care se nasc bărbați aparțin prin naștere unui grup social dominant în societate.”184

Accesul inegal la resurse, la anumite promovări, la unele funcții care presupun

normalității sociale, dar și o calitate scăzută a nivelului de viață a femeilor.

„Când un bărbat își bate soția este un caz de violență personală (directă), însă când un milion de bărbați își țin soțiile în ignoranță, este vorba despre violență structurală.”185

Situația este cu atât mai dramatică în mediul rural, unde, insuficiența sau ineficiența programelor dezvoltate au reușit să mențină în continuare populația rurală la un nivel scăzut de cunoaștere a drepturilor, fapt pentru care țăranca română se confruntă în continuare cu violența domestică, pentru că, deși pe canale media, este informată asupra nefirescului situațiilor de supunere, nu deține instrumentele și mecanismele prin care să reacționeze, neîncrederea în organele de stat din sat contribuind la starea ei de inerție și acceptare.

„La nivelul societății românești se observă faptul că actele de violență domestică sunt considerate “probleme ale cuplului” și sunt private drept comportamente tolerabile. Un exemplu concludent este dat de compararea a două sondaje de opinie: unul realizat în România – Barometrul de Gen (2000)

– și unul în țările Uniunii Europene – Eurobarometrul 51.0 (1999). La întrebarea cu răspuns multiplu: Ce instituții sau organizații ar trebui să ajute femeile care devin victime ale violenței domestice? Românii au rspuns: cuplul trebuie lăsat să-și rezolve singur problemele (35%), ar trebui să intervină rudele (28%), poliția (28%), vecinii (13%), în timp ce europenii au răspuns: familia și prietenii (96%), serviciile sociale (93%), serviciile medicale (93%), poliția (90%).”186

Concept promovat în România de Organizația COLFASA.

Vladimir Pasti, Ultima inegalitate, Editura Polirom, Iași, 2003, pag. 138

Johan Galtung, Peace by Peaceful Means, Sage Publications, 1996, pag 218

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, op.cit., pag. 373

119

4.2. Identificare și reinventare ca efecte ale victimizării

Dat fiind faptul că, în întreaga lume, violența împotriva femeilor în spațiul public și privat încă produce multă suferință și, uneori, chiar moarte, fiind una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului, se pune, firesc, întrebarea de ce este îngăduită și acceptată în continuare ca normalitate?

„Violența este răspândită pe scară largă în majoritatea societăților și este o cauză frecventă a sinuciderilor în rândul femeilor.”187

În literatura de specialitate, Strong, DeVault și Sayad au identificat șase modele explicative ale violenței domestice:

1. modelul psihiatric (conform căruia violența domestică este condiționată de tulburări de natură psihică și emoțională, de consumul de alcool și droguri);

modelul ecologic (violența este rezultatul interacțiunilor dintre factorii individuali, familiali, relaționali și comunitari);

modelul patriarhal/autoritar (construit în jurul ideii că bărbatul este

deținătorul autorității depline asupra vieții celorlalți membri ai familiei);

4. modelul situației sociale (violența domestică este rezultatul acțiunii unor factori socioeconomici și norme culturale favorabile menținerii violenței interpersonale ce pot fi contrase în expresii precum „bătaia e ruptă din rai”);

modelul resurselor (violența apare îndeosebi în situația în care indivizii nu au acces la resursele legitime de a obține autoritatea, întrucât sunt șomeri sau au venituri reduse și datut social scăzut);

modelul costurilor și controlului social (violența indivizilor este rezultatul analizei raționale a costurilor pe care le implică declanșarea acesteia, dar și a lipsei

controlului social în spațiul familial, domestic)188.

Există numeroase definiri pentru violența domestică, unele dintre ele reflectând definiții legale, stipulate de lege, altele axându-se pe descrieri relevante referitoare la rolurile specifice ale persoanelor desemnate pentru identificarea formelor de abuz. Cea mai relevantă pentru argumentarea din capitolul de față pare a fi cea dată în 1996 de Johan Galtung:

Ina Curic, Lorena Văetiși, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editura Eikon, Cluj, 2005, pag.

Brian Strong, Christine DeVault și Barbara W. Sayad, The Marriage and the Family Experience: Intimate Relationships in a Changing Society, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998, pag. 454-455

120

„Violența, în sens larg, include nu doar actele violențe la nivel fizic, ci orice situație în care ființele umane sunt influențate în asemenea manieră, încât realizările lor efective, somatice și mentale se află la un nivel mai scăzut decât realizările lor potențiale.”189

Discrepanța dintre potențial și rezultate, datorată limitării accesului la resurse și oportunități, ca urmare a monopolizării lor de grupul social al bărbaților, menține diferența și dominarea în societate, fiind receptată ca o violență indirectă.

„Violența împotriva femeilor este o consecință a raporturilor de putere inegale dintre femei și bărbați. Recurgerea la violență este un mod prin care femeile sunt controlate și supuse.”190

Cu toate că violența directă apare ca vizibilă, având efecte imediate și generând măsuri de combatere, ea este susținută de anumite structuri sociale și de manifestări culturale, care o mențin, o legitimează și chiar o încurajează. Cele trei forme de violență, violența directă, structurală și culturală sunt interdependente, potențându-se reciproc și fiind specifice mai ales societăților patriarhale, care cultivă cu precădere violența împotriva femeilor: violența directă (fizică, sexuală, socială, economică și psihologică), violența srtucturală (violența încastrată în sisteme sociale, politice și economice, care susțin idea normalității superiorității și dominației bărbaților asupra femeilor) și violența culturală (aspecte culturale ce tarnsformă violența într-un aspect “normal” al cotidianului, legitimând, astfel, violența directă și structurală). Relațiile dintre ele au fost asociate cu

„metafora icebergului, în care vârful vizibil al acestuia, 1/10 din întreaga sa suprafață, reprezintă violența directă, cele 9/10 aflate sub apă violența structurală, în timp ce oceanul în care icebergul plutește semnifică violența culturală.”191

Interacțiunea celor trei forme ale violenței menține în societate anumite fenomene, pe cât de grave, pe atât de complexe, ca violența domestică, prostituția, traficul de ființe umane. Toate acestea au la bază încălcarea drepturilor fundamentale ale ființei umane.

Lenore Walker a identificat un tipar al violenței dintre cei doi parteneri, intrat în literatura de specialitate sub denumirea de ciclul violenței, desfășurat în trei faze: tensiunea, explozia, dragostea și sentimentele contrare.

189 Johan Galtung, Peace by Peaceful Means, Sage Publications, Londra, 1996 190 Ina Curic, Lorena Văetiși, op.cit., pag. 15

121

„Tensiunea – se instalează treptat ca urmare a producerii unor schimbări în statutul ocupațional al unuia dintre parteneri (pierderea locului de muncă) sau după evenimente precum pierderea unei sarcini. Dacă în familiile obișnuite unele evenimente pot provoca discuții care sunt urmate de intrarea în normalitate a vieții de cuplu, există însă unele familii, descrise de autoare drept „familii violente”, în care tensiunea crește gradual după asemenea discuții, iar agresorii întrețin starea aceasta din dorința de a deține controlul.

Explozia – creșterea graduală a tensiunii duce la transformarea acesteia în insulte, amenințări, țipete și agresiuni fizice. Aceste situații se produc pe fondul controlului pe care agresorul îl deține, în raport cu victima, și nu a lipsei de control pe care agresorul o resimte asupra comportamentului său, lipsă generată de consumul de alcool sau de atitudinea victimei.

Dragoste și sentimente contrare – sunt resimțite de ambii parteneri după producerea descărcării tensiunilor acumulate. Agresorul se simte vinovat și din acest motiv încearcă să repare situația prin crearea unei atmosfere care să-i amintească partenerei de începuturile relației lor. Victima trăiește sentimente contrare, se simte rănită, vinovată, derutată, dar speră, în același timp, că nu se va mai repeta actul de violență. Însă realitatea a demonstrat că, dacă cuplul respectiv nu recurge la ajutorul unui specialist și nu acceptă ideea că există o problemă care trebuie rezolvată, ciclul violenței se reia după un interval de timp.”192

Formele directe de violență sunt, în general, cele care afectează cel mai

mult, pentru că sunt mai ușor de sesizat și mai ușor de probat, sub formă de violență fizică, violență sexuală, violență psihologică și violență economică. De multe ori, toate aceste tipuri de violență coexistă într-o familie, pentru că se angrenează una pe alta, ștrangulând, practic, victima într-un cerc vicios. De obicei, violențele și abuzurile se îndreaptă asupra femeii, dar în acest carusel al violenței sunt angrenate

și victime colaterale: copiii și bătrânii (despre abuzurile domestice asupra bătrânilor se discută destul de puțin, pentru că bătrânii sunt lipsiți de vizibilitate și de putere de reprezentare în societate).

Când se vorbește despre violența în familie, vin imediat în minte episoade zguduitoare despre violențe fizice și abuzuri sexuale asupra femeilor, minorilor și

Ina Curic, Lorena Văetiși, Op.cit., pag. 16

Lenore Walker, The Battered Woman, New York: Harper&Row, 1979

122

adolescenților și bătrânilor, abuzuri venite tocmai din partea celor care ar trebui să asigure un spațiu protector; din partea membrilor familiei. De obicei, sunt episoadele care fac subiectul știrilor de la ora 5. Dar acesta nu este decât vârful macabru al unui iceberg, pentru că imediat sub el începe marea, o mare de violențe psihologice, care, chiar și atunci când nu lasă răni fizice vizibile, traumatizează victima, punând asupra ei un sechestru emoțional din care nu se mai poate elibera singură.

Pericolul acestor traume individuale cu efecte sociale, transmise, într-o spirală a violenței, pe mai multe generații, se resimte la nivelul familiei, erodând echilibrul psihologic al individului, dar are consecințe la nivelul raportării la grup, condiționând indirect comportamentului social.

Studii recente arată că, atunci când vine vorba de cauze ale morții femeilor sau cauze ale invalidității femeilor, pe primul loc nu se află nici cancerul, nici accidentele stradale, ci violența domestică:

„Violența împotriva femeilor este o urgență pentru sănătatea publică și reprezintă o cauză majoră a deceselor și deficiențelor provocate femeilor cu vârste cuprinse între 16 și 44 de ani.”193

Mai mult decît atât, victima, de cele mai multe ori, este nevoită să trăiască sub același acoperiș cu agresorul. Astfel, casa, un spațiu presupus protector, se confirmă a fi locul cel mai puțin sigur, pentru că, în peste 55% dintre cazuri, agresorul este soțul sau partenerul de viață.

Violența domestică este un tip de violență care străbate transversal societatea și societățile, în general, la toate nivelele, pentru că violența domestică nu cunoaște diferențieri geografice sau geopolitice, nu cunoaște diferențieri de vârstă sau de categorie socială și, pentru o țărancă, pentru o muncitoare, pentru o artistă sau pentru o profesoară universitară violența domestică îmbracă aceleași forme de manifestare.

În mod surprinzător, de multe ori, cu cât este mai cultivată, cu cât e mai sus pe scara socială, o femeie va ezita și mai mult să-și denunțe soțul sau partenerul sau măcar să vorbească despre agresiune, din teama de a nu se face de râs. În lumea satului, dacă Ion o bate pe Maria, știe tot satul și… îi vorbește lumea; gura satului este o instanță etică incontestabilă, care a menținut un echilibru moral în lumea satului. Distribuirea caselor pe orizontală, cu siguranță, facilitează comunicarea și cunoașterea oamenilor între ei. La oraș, unde se trăiește pe verticală, într-un bloc, abia dacă se cunosc vecinii de palier, se aud de multe ori certuri, țipete, plânsete, dar

123

fiecare își vede mai departe de treburile sale, într-un soi de nepăsare citadină față de dramele de alături.

Lipsa de curaj a femeii de a rupe o relație în care este transformată într-o victimă se explică, în unele cazuri, prin ceea ce specialiștii numesc Sindromul Stockholm194, un sindrom de atașament greu explicabil în condiții normale, întâlnit, de cele mai multe ori, la persoanele ținute în captivitate și amenințate cu moartea. Atunci când femeile victime ale violenței domestice au fost amenințate cu moartea sau au fost terorizate în mod brutal prin forță, au ajuns să dezvolte acest tip de sindrom.

Sindromul Stokholm

„presupune dezvoltarea unui atașament paradoxal emoțional într-o relație de interdependență între captiv și capturator. Raportul victimă – abuzator apare când cineva îi amenință viața, deliberatși iute ucide. Sentimentul de ușurare rezultat din retragerea amenințării cu moartea generează intense sentimente de recunoștință și frică, sentimente care, combinate, fac victima sa șovăie în exprimarea sentimentelor negative de ură. Nevoia victimei de a supraviețui este mai puternică decât impulsul de a-l urî pe cel care-i face rău, ceea ce face ca victima tinde să-l vadă pe agresor ca pe un salvator.”195

Violența domestică este, așadar, în primul rând o problemă a individului, întrucât victima este un adult care consimte. Femeia are discernîmânt și, dacă a hotărât să nu pună capăt relației după prima agresiune, ba chiar să o legalizeze prin căsătorie, trebuie să devină conștientă de consecințe.

Multe femei consideră că merită să fie bătute, asumându-și necondiționat condiția de victimă. Ele ajung să-și asume până și limbajul bărbaților agresori, într-un aparent inexplicabil proces de identificare cu victima și reinventare a propriei persoane printr-o atitudine de mimetism compensatoriu. Neputându-i opune rezistență, caută să devină ca el, într-un compromis cu sine și într-o demonstrație subconștientă că și-ar putea depăși agresorul. Efectele acestui tip de comportament se

Ina Curic, Lorena Văetiși, op.cit., pag. 21

Nils Bejerot, „The six day war in Stokholm” , New Scientist, 1974, volume 61, nr. 886, pag 486-

Publishers, Boca Raton, Fla. 2006

124

repercutează uneori, ca o defulare, asupra unor personae mai slabe decât victima: copii, bătrâni sau animale.

Față de agresor, femeile se comportă precum copiii, care se grăbesc să recunoască faptul că sunt răi și merită pedepsiți, în speranța că vor face pe placul părinților, care, în felul acesta, nu îi vor abandona. Această atitudine angrenează, din partea agresorului, violența tot în deplină stare de discernământ, ca act de decizie, nu condus de o forță inexplicabilă. Comportamentul violent e ste, pentru agressor, un mod de viață în care se simte confortabil, cu atât mai mult cu cât, mai ales în cazul violenței domestice, acest mod de viață nu este sancționat de societate. Dimpotrivă, în societățile tradiționale, agresivitatea soțului este chiar aplaudată și apreciată cu sintagma „așa face un adevărat bărbat”.

Deși nu este o regulă, de foarte multe ori, modelele comportamentale victimă – agresor se întemeiază pe asimilarea unui model comportamental parental, mulți dintre agresori sau victime fiind dintre cei care au fost maltratați în copilărie.

„Prin violența asupra copilului înțelegem faptul că părinții sau cei ce au copilul în îngrijire îl expun unui comportament abuziv emoțional, fizic și-sau sexual sau îl neglijează într-atât, încît sănătatea fizică și – sau emoțională și dezvoltarea acestuia sunt în pericol.”196

Violența domestică este diagnosticată ca problemă la nivelul mai larg al comunității, întrucât, la nivel individual, există un procent foarte mic de victime care acceptă idea că violența în familie este o problemă și decide să treacă la acțiune, indifferent dacă aceasta înseamnă divorț sau uciderea soțului.

Dacă se poate admite idea că violența fizică este admisibilă ca mod de manifestare a unor stări emoționale, în relațiile dintre parteneri, violența domestică este un fenomen care se manifestă în viața privată, dar are repercursiuni în comportamentul individului agresat și al victimelor colaterale, devenind o problemă ce are consecințe la nivel social.

Dificultatea identificării problemei constă în îndărătnicia persoanei agresate de a denunța cazul forțelor de ordine, datorită jenei și a mentalității, atitudine care acționează în defavoarea victimei și a rezolvării situației. O serie de factori concreți, ce țin de un determinism social, economic, cultural, dar și legislativ, împing femeile să adopte această atitudine.

196 Kari Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998

125

Din punct de vedere economic, se pot identifica o serie de condiționări, cum ar fi lipsa de mijloace de subzistență, în cazul femeii casnice, insuficiența pensiei alimentare, în cazul în care are un copil, dacă este angajată, insuficiența salariului pentru acoperirea costurilor locative, datorită nivelului salarial mai mic pentru femei, în unele cazuri; pînă și taxa pentru examenul medico-legal, suportată de victimă, poate constitui uneori un impediment în calea denunțării violenței domestice în fața autorităților.

Din punct de vedere juridic, multă vreme nu a existat o posibilitate legală de a se asigura securitatea victimei până la pronunțarea sentinței cu închisoarea.

Cultural, o serie de stereotipuri și prejudecăți acționează ca un inhibator natural în intenția de a vorbi în public despre violența din familie: femeia trebuie să fie supusă bărbatului, bărbatul este capul familiei, femeia divorțată este vinovată și responsabilă pentru eșecul mariajului, este jenant să se știe că soțul bea și o bate, punând asta pe seama incapacității personale în alegerea unui soț bun și făcând-o să se culpabilizeze pentru eșecul personal și să aibă mai puțină încredere în valoarea personală.. Pe de altă parte, societatea admite destul de ușor statutul de femeie casnică, întreținută financiar de bărbat, dar respinge cu desăvârșire situația inversă.

De aceea, treburile casnice revin femeii, aceasta fiind cea care primește un calificativ bun sau slab, după felul cum este întreținută casa ori după aspectul soțului. Tot ei i se dau calificative si pentru educația copiilor de până la 12 – 14 ani. Cu toate acestea, bărbatul dă numele familiei și numele copiilor iar, în spațiul social, meseriile legate de etica grijii, asociate cu îndatoririle casnice, cele care revin îndeobște femeilor, sunt mai puțin valorizate social și chiar financiar.

Aceste cutume, prejudecăți sau stereotipuri care devalorizează femeia,

„promovând concepții care inferiorizează femeia și cantonează în în poziții de supunere față de bărbați”197 sunt, de multe ori, preluate și promovate prin educație în

școală sau biserică. Ca forme de violență culturală, ele „incită la și legitimează violența directă împotriva femeilor, făcând această violență nu doar acceptabilă, normală, dar și necesară.”198

Cu toate că violența domestică este, de multe ori, receptată ca o problemă privată, ea afectează nu numai generația următoare, martor fără voie, care asimilează anumite comportamente, ci întreaga societate, constituind un ferment pentru

Ina Curic, Elena Văetiș, op.cit., pag. 78

Ibidem

126

difuzarea violenței nu numai în plan vertical-generațional, ci și în plan orizontal: traficul de personae, prostituția, copiii străzii, exploatarea copiilor sunt tot efecte ale ale acestor manifestări.

Totodată, violența domestică poate avea consecințe fizice, psihologice și sociale care să afecteze femeile de-a lungul întregii vieți. Nevoia de acceptare, inoculată încă de la cele mai fragede vârste, cînd fetele realizează că aparțin, într-un fel, celui care le dă numele (tatăl, soțul) și, odată cu acesta, o identitatea socială, le fac, de multe ori pe femei nu numai să accepte violența, dar, în virtutea menținerii acelui statut social dobândit prin căsătorie, să o acopere, să o considere firească și să-

și ajusteze comportamentul în funcție de ceea ce i se oferă și i se impune în plan familial.

Nevoia de definire identitară în plan social, prin mecanismele unanim recunoscute și acceptate de societate (femeia trebuie să devină soție, să aibă copii și să-și împlinească rostul în familie) pare să fie mai puternică decât nevoia de definire identitară în plan individual, prin mijloace proprii de afirmare. Deși tendințele actuale promovează tot mai mult modelul femeii de carieră, care se definește prin ceea ce este, și nu prin ceea ce are sau prin apartenența la o familie, de multe ori, modelul social unanim acceptat face ca lipsa familiei să fie resimțită ca o neîmplinire

și un eșec personal.

Dificultatea definirii identitare a femeii între modelul tradițional al rolului său

în familia patriarhală și adaptarea la noile provocări ale societății contemporane, care aduce în scenă roluri care o pun în competiție cu „cealaltă jumătate”, plasează femeia modernă într-un spațiu de răscruce, între identificarea cu un rol impus de o societatea patriarhală și reinventarea, după noi criterii.

Societatea patriarhală pune femeia contemporană ce se confruntă cu violența domestică în fața unei duble alegeri: reinventarea prin renunțarea la propria identitate

și respectarea regulilor impuse de agresor, acceptând statutul de victimă, sau reinventarea prin refuzul unui patern tradițional și descoperirea potențialului creator individual în societatea competitivă actuală.

După cum am menționat la începutul capitolului, violența generează sau

„catalizează” toate celelalte manifestări care alterează imaginea femeii. În același timp, „vizionarea” violenței de către generațiile tinere – în special prin promovarea de către mass-media – conduce la interiorizarea și acceptarea acesteia ca o formă legitimă de „luptă” pentru diverse avantaje, imagine, etc.

127

Propagarea violenței, pe lângă faptul că accentuează ipostaza femeii de victimă (chiar dacă uneori aceasta se află în postura de agresor), blochează femeia într-una dintre stările sale, indiferent dacă vorbim de femeia depreciată, slăvită sau nedefinită.

În același timp, deși se apreciază că formele directe de violență au efectul cel mai percutant, se impune să remarcăm faptul că asistăm la o tranziție către sfera violenței simbolice, care va avea un impact mult mai important pe termen lung. Puterea violenței simbolice rezidă tocmai în capacitatea acesteia de a se perpetua, subiecții nepercepând efectul ei „coroziv”, întrucât rezultatul nu este vizibil imediat: nu există vânătăi, nu există sânge, nu există șocul agresiunii directe. În cazul femeii, violența simbolică ucide feminitatea.

În ultimă instanță, și violența simbolică se materializează în violență fizică. În

„Împăratul muștelor”, William Golding oferă o astfel de proiecție, în care cruzimea

și primitivismul copiilor, ucigînd un alt copil („fiara”), seamănă îngrijorător de mult cu imaginile violente promovate de mass-media contemporană.

128

CAPITOLUL V.

AVORTUL:

DE LA ABANDONUL FIZIC LA ABANDONUL PSIHOLOGIC

5.1. Abandonul ca efect al politicilor pronataliste în perioada ceaușistă

Problemele legate de avort și d e abandonul maternal prezintă o importanță aparte pentru imaginea femeii, deoarece au tangență cu unul dintre elementele fundamentale ale „destinului” acesteia – rolul de mamă.

Există, însă, o serie de diferențe în abordarea celor două teme. Dacă în cazul avortului majoritatea studiilor sunt orientate asupra impactului acestuia asupra femeii, în cazul abandonului, analiza vizează efectele asupra copiilor.

Totodată, deși urmările celor două demersuri converg spre traumatizarea femeii, în timp ce avortul implică o „renunțare” fizică în principal199 (desigur și cu efecte puternice în plan psihic), abandonul are la bază respingerea simbolică.

În același timp, o comparație, din punct de vedere statistic, între perioada comunistă și evoluția post-decembristă a României a evidențiat că avortul și abandonul s-au manifestat în „contratimp”: perioadele de interzicere a avortului au condus la extinderea fenomenului abandonului, în timp ce legalizarea avorturilor a produs un efect invers, limitând abandonul.

În prezent, în România se înregistrează o diminuare a ambelor fenomene200, cu posibilități de creștere a acestora pe fondul crizei economice, dar aceste probleme nu sunt pe deplin rezolvate. Astfel, statisticile recente evidențiază un număr relativ mare atât de avorturi, cât și de copii abandonați, în raport cu alte state europene.

Pe de altă parte, abordarea tematicii avortului era necesară, în contextul unei nedreptăți care se înregistrează în discursul public, atunci când, evocându-se victimele comunismului, se acordă un spațiu mult mai amplu deținuților politici, care au murit în detenție, decât femeilor care și-au pierdut viața ca urmare a legislației antiavort. Numai în anul 1989 erau înregistrate 1193 de decese, iar pentru întreaga perioadă pe care s-a aplicat decretul, 1966 – 1989, s-a avansat cifra de 9452 de femei

199 În prezenta lucrare referirile la avort vizează întreruperea de sarcină provocată, generată de o decizie conștientă de renunțare.

129

decedate201, statisticile realizate la vremea aceea fiind, totuși, destul de greu de apreciat ca fiind reale, pentru că, așa cum mărturisesc ginecologii intervievați după revoluție, pentru evitarea anchetelor, li se cerea ca, în certificatul de deces, să treacă drept cauză diagnosticul complicațiilor finale, de obicei, septicemie sau blocaj renal.

Totuși, se poate estima că numărul femeilor decedate din cauza avorturilor făcute în condiții barbare, depășește cu mult zece mii de victime. Însă, așa cum remarcă

Lavinia Betea,

„după 1989, pentru evocarea celor dintâi au fost înființate asociații, fundații, publicații, instituindu-se tradiția comemprării lor. Personalitățile politice și culturale își fac titluri de onoare din participarea la manifestările cu acest

scop. Din memoria colectivă a românilor pare a se fi șters însă amintirea femeilor decedate în urma complicațiilor medicale apărute după avorturile provocate ilegal.”202

Problemele legate de avort își au originea în politica pronatalistă extrem de represivă a regimului comunist, ai cărei „parametri” au fost stabiliți prin decretul anti-avort nr. 770 din 1966203, care, practic, a legitimat controlul statului asupra corpului femeii și implicit asupra rolurilor de gen în interiorul familiei, astfel că

„relația care a rezultat din intersecția politicii statului cu factorii demografici a avut consecințe directe asupra familiei; ea a schimbat raporturile între sexe

și rolurile lor și a evidențiat interesele, adesea contradictorii, ale statului și cetățenilor lui, în special pe cele ale femeilor.”204

După vizita în Asia, Ceaușescu a realizat că un președinte puternic este cel care conduce un număr cît mai mare de oameni, fapt pentru care a impus creșterea natalității cu o rată anuală de 18 – 20%, așa încât să devină conducătorul a 30 de milioane de oameni; această măsură, care angrena mecanisme din domeniul planificării economice, transforma femeia într-o mașinărie de producție,

http://provitabucuresti.ro/docs/stat/statistici.avort.ro.pdf, http://www.copii.ro/statistici.html?id=96

Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000, pag. 113

Lavinia Betea, „Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială”, în Viața cotidiană în comunism, volum coordonat de Adrian Neculau, Editura Polirom, 2004, pag. 244 – 263

204 Gail Kligman, op.cit., pag. 32

130

„programată” să își facă planul impus de partid, adică să „livreze” minimum patru copii.

Dorința de a face posibilă nașterea unui număr cât mai mare de copii, dincolo de dimensiunile unui capriciu megalomanic, însemna, concret, un număr mai mare de oameni care să lucreze în economie, sprijinind-o să se dezvolte, dar și un număr mai mare de potențiali „oameni noi”, crescuți, în spiritual grijii și nevoilor partidului, ca șoimi ai patriei, pionieri, uteciști și, în final, meritorii membri de partid.

Experimentul social ceaușist, unul dintre cele mai relevante în istoria omenirii, a fost antiuman, marcând direct jumatate din societatea românească, indirect și pe cealaltă jumătate. De fapt, se poate vorbi de o complicitate a bărbaților din România cu regimul totalitar, care a găsit în ei mai degrabă aliați, decât combatanți, după ce statul paternalist, prin măsurile și grija excesivă a partidului, ajunsese să infantilizeze bărbatul, transformându-l într-o păpușă trasă de sfori ideologice. Scenariul sinistru, gen Frankestein, a avut consecințe catastrofale asupra întregii societății românești, a cărei identitate era practic anihilată de voința partidului și a conducătorului său: numai până în anul 2000 era prevăzută o creștere demografică a țării cu zece milioane de copii, din care, până în 1989, s-au născut două milioane. Unii s-au născut cu sacrificial vieții mamei, alții lăsîndu-și mamele mutilate pe viață, alții s-au născut ei înșiși cu malformații, fiind aruncați în orfelinatele precare din vremea respectivă, alții au răzbit și s-au confruntat cu toate capcanele unui regim care, promovând

„omul nou”, anula libertatea de decizie a individului. Ei au fost numiți „decrețeii”, și,

într-un fel de revanșă a istoriei, tot ei au fost cei care s-au revoltat împotriva regimului, omorându-și, creatorul, întocmai ca în mitul lui Kronos.

Ideologii comunismului, sub pretextul promovării egalității și al emancipării femeii, confiscaseră pană și spațiul fundamental de definire identitară a femeii. În lucrarea sa Femeia, Familia și Originea Proprietății Private, Friedrich Engels susținea că:

„Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producție la scară socială și atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei…”205

Modificarea relațiilor de familie a condus la transformarea dublei „poveri” a femeii într-una triplă, pe fondul decretării nașterii copiilor ca „datorie patriotică” și,

205 Friedrich Engels, Women, the Family and the Origin of Private Propriety, Middlesex, Hammondsworth, 1986, pag 120-121

131

în același timp, al faptului că rolurile „tradițional feminine din familie i-au revenit în continuare femeii și în cadrul mai larg al diviziunii muncii la nivel de stat”206. Dar încurajarea femeii să fie tot mai activă în sectorul muncii plătite nu a dus și la o reorganizare a responsabilităților domestice, care, nefiind încadrate la muncă plătită, nu sunt considerate drept participare activă, munca domestică rămânând în zona muncii invizibile. Dubla zi de muncă, în care coexistă munca plătită și cea neplătită, munca valorizată și cea nevalorizată nu numai ca a dus la o defeminizare a femeii, chiar o androginizare prezentă în mai toate reprezentările din perioada ceaușistă, dar a transformat-o într-un adevărat „furnizor” material și afectiv al familiei.

„Elementul distinctiv al poverilor associate femeilor din statele socialiste a fost apariția unei a treia poveri: maternitatea, politicile pronataliste ale acestor state interzicând avortul și impunând un număr fix de copii pentru fiecare cuplu. De aici, teoreticienele feministe vorbesc, în cazul estului Europei, de tripla povară a femeilor207:

producător și reproducător în gospodărie;

cap al familiei;

non-persoană-individ lipsit de autonomie personală.”208

Bunăstarea promisă de măsurile luate de Ceaușescu se concretiza, de fapt, într-o continuă presiune fizică și teroare psihologică.

În același timp, transformarea femeii „prin politica demografică a regimului

Ceaușescu a însemnat, mult mai des, emanciparea prin moarte survenită în urma complicațiilor unui avort ilegal sau prin nașterea unor copii nedoriți”209.

De asemenea intervenția statului pentru a legifera „reproducerea biologică în interesul reproducerii sociale” și implicit distrugerea sferei private, au condus la

„îngemănarea oficială” a preocupărilor publice și private210, politica demografică având repercursiuni asupra tuturor relațiilor sociale și generând în acest mod o serie de efecte pe termen mediu și lung asupra dezvoltării reale a femeii: controlul ginecologic obligatoriu, efectuat pe neașteptate de două sau mai multe ori pe an, sub controlul securității, teama de a nu fi amendată sau închisă ori teama de un șoc

Gail Kligman, op. cit., pag. 36

Chris Corin, Superwomen and the Double Burden, London, Scarlett Press, 1992

Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir, Lexicon feminist, Editura Polirom, colecția Studii de Gen, București, 2000, pag. 290

Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport Final, Editura Humanitas,

București, 2007, pag. 435

210 Gail Kligman, op. cit., pag. 37

132

psihologic în urma unui avort, pierderea completă a dreptului reproductiv odată ce fetusul a devenit „proprietatea socialistă a întregii societăți”.211

Femeia era anihilată nu numai în esența identității e de gen, ci și ca ființă

umană, pentru că importanța ei era dată de capacitatea de a naște cât mai mulți potențiali „oameni noi”, standardul aspirațional identitar suprem recunoscut fiind acela de „mamă eroină”:

„Anonimitatea femeii în estetica României ceaușiste are consecințe duale și chiar contradictorii: ea este simbolul idealizat al națiunii, dar în același timp este victima neputincioasă a politicilor socialiste. Astfel, prezentarea femeii

reproductivă.”212

Tensiunea dintre „frustrarea interzicerii intimității, eforturile feminității ilicite

și precaritatea maternității tovarășei de luptă și de viață”213 este, după anumiți autori, cel mai bine redată sub forma disidenței prin avort:

„în comunismul românesc avortul ilegal era singurul mod de disidența exclusiv feminin. Un gest sinucigaș prin care, umanitatea însăși își recapătă integritatea. Femeia uzurpă opera partidului mutilându-se, clădind astfel visul propriei libertăți, cu sânge din sângele său, cu carne din carnea sa, redând vieții dreptul la moarte.”214

Măsurile represive au fost amplificate de acțiunile de propagandă care vizau să evidențieze importanța reproducerii și să slăvească ideea de mamă care își face datoria față de societate :

„Cea mai mare onoare pentru femei este să nască, să dea viață și să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă.”215

Aceste manifestări de propagandă aveau, de multe ori, un caracter destul de agresiv, tocmai în ideea de a „legitima” controlul asupra corpului, și „tipizarea corporalității”, care

211 Ibidem, pag. 64, 113

212 Studiul lui Jill Massino, „Anonimatul femeii în estetica României Ceaușiste”, în Alin Ciupală,

Despre Femei și istoria lor în România, Editura Universității București, 2004

Marius Chivu, „Femeile în comunism”, Adevărul, 20 august 2008

Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, coord., Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, Editura Polirom 2008, pag. 25

Nicolae Ceaușescu, Discursul lui Nicolae Ceaușescu la ședința plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, iunie, 1973

133

„urmărea egalitatea între sexe, și prin urmare acționa prin măsuri coercitive asupra corporalității: corpul trebuia ascuns, orice urmă de sexualitate trebuia camuflată bine în uniforme sau salopete muncitorești.”216

În același timp, propaganda a indus în mentalul colectiv o imagine a femeii ca

„erou bifațetat, un Janus: un obiect desexualizat egal, pe piața muncii în contrapartea sa masculină (exemplu imaginea femeii tractoriste), și un obiect sexualizat în viața privată (exemplu imaginea mamei patrioate dornică să procreeze națiunea).”217

Un factor cheie în propaganda pronatalistă, Consiliul Național al Femeii, amintea constant de pericolele pe care le presupuneau avorturile, atrăgând în același timp atenția femeilor asupra importanței rolului procreativ.

„Limitarea libertății individuale era motivată ca „datorie patriotică”, în spiritul

„tradiției românești”. După publicarea articolului antiavort, dintre ipostazele femeii – mamă, soție, producător – promovate de ideologia comunistă, cea de mamă trece pe prim plan. În discursul public, femeia este adesea desemnată prin sintagma „izvorul vieții”, copilul devine „împlinirea destinului de femeie”, iar nașterea – „minune a naturii”. În machetele robot ale tuturor ziarelor din România și în grilele programelor de radio și televiziune fuseseră introduse rubrici și emisiuni permanente pe tema

înfăptuirii politicii demografice.218

Mai mult decât atât, articolul 6 al Decretului antiavort prevedea sancțiunile celor care se făceau vinovați de provocarea ilegală a unui avort., excepțiile fiind puține și fiind aplicate doar cu înștiințarea medicului legist și a procurorului. În felul acesta, statul, poliția și procuratura erau implicați întrr-o experiență intimă specific feminină, invadând trupul femeii ca pe un teritoriu asupra cărora aveau drepturi de posesie. Comandamentele de partid erau cele care primau până și în cele mai intime aspecte ale individului, sexualitatea fiind controlată și supravegheată fără încetare. S-a impus taxa pe burlăcie, o pedeapsă pentru cei care nu aveau copii, indiferent dacă erau căsătoriți sau nu, sub forma unei „contribuții de 10% din salariu a angajaților fără copii”. Educația sexuală și cărțile despre reproducerea umană au fost clasificate drept secrete de stat și folosite doar ca manuale medicale, în farmacii, comercializarea contraceptivelor a fost interzisă în 1985, în timp ce femeile erau

216 Cucu Codruța, „Gen, corp, politică în comunism”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, no. 10, 2005

217 Eniko Magyary-Vinctze, Diferența care contează. Diversitate social-culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fundația Desire, Cluj, 2002, pag.177

134

controlate ginecologic periodic, chiar la locul de muncă, ca vitele într-o fermă.

Obligativitatea acestui control a fost „una dintre armele cu ajutorul cărora statul a pătruns în corpul fizic al cetățenilor săi”, făcând femeile să se înstrăineze de propriul lor corp, pe care au început să îl privească detașat, ca pe un „dușman interior”219, terorizate de ideea că orice act sexual ar fi putut duce la o sarcină nedorită sau la pericolul asumat al unei morți la care se expunea provocându-și ilegal un avort.

Existau puține situații în care se putea face excepție de la prevederile draconicului decret, după multe confirmări și aprobări.. Femeile puteau avorta legal, la spital numai dacă avea peste 45 de ani, dacă născuse deja patru copii, pe care îi avea în grijă, dacă sarcina era urmare a unui viol sau incest sau dacă sarcina punea în pericol viața femeii ori dacă unul dintre părinți era diagnosticat cu o boală gravă transmisibilă220.

Date puse la dispoziție de Centrul de Statistică și Documentare Medicală demonstrează că restricțiile decretului au speriat inițial populația, dublând numărul de nașteri în numai un an de la aplicare (de la 14,3 la mia de locuitori în 1966, la 27,4 în 1967), dar, douăzeci de ani mai târziu, cifra natalității revenea la nivelul din 1966, semn că populația se „adaptase” la regulile impuse, evitându-le și găsind mijloace paralele de a-și impune voința proprie, în detrimentul voinței și constrângerilor partidului.

Asta a dus la dezvoltarea unei adevărate industrii subterane a moașelor sau a unor excroci care se dădeau drept medici, deși erau, în cel mai bun caz, măcelari, care provocau avorturi clandestine, în condiții primitive, pe masa de bucătărie, cu instrumente septice sau cu tot felul de substanțe sau obiecte casnice improvizate, folosite ca accesorii tehnice în provocarea avortului.

„Pentru a împiedica ducerea la capăt a unei sarcini nedorite, femeile apelau la diverse mijloace. Printre altele, s-a revenit la practicile descrise de Panait Istrati la începutul secolului precedent. Cruzimi fără număr, adevărate barbarii221, numea scriitorul obiceiurile femeilor ce-și înțepau uterul cu andrele de împletit, cărau poveri, își opăreau picioarele cu apă fiartă sau și le rupeau sărind de la înălțime. Un inventar al mijloacelor de provocare a

Lavinia Betea, op.cit., pag 256 – 257

Gail Kligman, op.cit., pag. 113

Prevederi prezente ca excepții în articolul 2. din Decretul nr. 770 din 01.10. 1966

Panait Istrati, Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983, pag. 65

135

avortului dovedește că un astfel de moment echivala cu suferințe fizice și psihice greu de estimat.”222

Măsurile pronataliste, avorturile ilegale și consecințele lor au făcut ca numărul deceselor să se tripleze în primul an de la aplicarea decretului și să tot crească ulterior, ajungându-se ca în România să se înregistreze cea mai ridicată rată a mortalității materne din Europa.

De aceea, prima lege abrogată chiar în primele zile de după revoluție a fost cea referitoare la interzicerea avorturilor, respectiv Legea nr. 36 din 1966 (inițiată cu Decretul 770 din 01.10.1966). Urmarea imediată a fost înregistrarea a circa un milion de avorturi într-un singur an. Iată cum, o decizie care ține de puterea individuală a femeii de a avea control asupra propriului corp avea să producă efecte adânci și pe termen lung la nivelul societății românești. Dezechilibrele demografice s-au resimțit pe rând în cadrul populației preșcolare, școlare, universitare, afectând, în primul rând, necesarul locurilor de muncă în învățământ. Dacă e să ținem seama de faptul că, la nivelul învățământului preșcolar, primar și preuniversitar, datorită unor factori ce țin de etica grijii, posturile sunt, în general, ocupate de femei, putem constata că regimul, cu ultimele sale zbateri, a continuat să aibă consecințe și să lovească nemilos în populația feminină și după răsturnarea lui.

5.2. Abandonul în societatea postdecembristă; abandonul copiilor ca efect pervers al migrației

După cum am menționat la începutul prezentului capitol, avortul și abandonul reprezintă două laturi ale alterării elementelor fundamentale ale „destinului” femeii – rolul de mamă.

Avortul are asupra femeii două tipuri principale de efecte, o serie cu impact direct asupra acesteia (sănătate fizică și mentală) care afectează implicit și auto-percepția, precum și o altă gamă care afectează reprezentarea și desemnarea (efecte asupra familiei și societății). În timp ce efectele din prima categorie se pot manifesta independent de structura și organizarea socială, fiind astfel prezente și înainte și după

1989, cele din a doua categorie se manifestă diferit în raport cu cele două perioade. Efectele asupra sănătății fizice sunt determinate de faptul că, în evoluția sarcinii

către termen, există o pregătire treptată a organismului matern pentru actul

222 Lavinia Betea, op.cit., pag 251

136

puerperalității223, care implică modificări locale și generale. Astfel, avortul determină – într-un moment dinamic al transformărilor anatomice și funcționale – o întrerupere a acestor modificări, putând epuiza rapid rezervele de reactivitate ale femeii.224

În acest context, chiar dacă nu putem vorbi despre un impact direct asupra reprezentării femeii, efectele asupra sănătății fizice constituie un element care erodează resursele feminității, și, în consecință poate avea un efect catalizator asupra auto-percepției.

În cazul efectelor asupra sănătății psihice, putem vorbi de implicații mult mai complexe, cum ar fi Sindromul post-avort (SPA), pe fondul nenumăratelor drame asociate avortului: tristețea, sentimentul de neputință, revolta, dorința de a salva pe alții.225

Inumanitatea avortului, a respingerii unei vieți, este asociată inevitabil unei faze de negare, în care femeia refuză să accepte că a fost în măsură să comită o asemenea faptă, chiar și în cazurile unde acesta este recomandat medical (pericolul unor malformații semnificative etc.).

Refuzul este de asemenea legat de posibilitatea de a jeli pierderea, care este dificilă, deoarece vederea și atingerea corpului celui care a murit este un aspect important în acest proces (atingerea permite interiorizarea și acceptarea realității morții). De asemenea, jelirea este cu atât mai dificilă, având în vedere faptul că femeia a contribuit la moartea copilului (fătului), iar întreruperea sarcinii nu este o practică acceptată și sprijinită social, părinții neavând parte de compansiune și suport în astfel de situații. Jelirea incompletă conduce la un conflict intra-psihic, care se poate manifesta sub diferite forme, în principal de natură depresivă, putând determina chiar și comportamente suicidare.226

De altfel, SPA are o serie de simpome caracteristice227, determinate și de factorii descriși mai sus:

– mâhnire și durere, anxietate, sentimentul de vinovăție, de murdărie, teamă de propriile impulsuri, de propria agresivitate și mânie, accentuate de tulburări de somn, insomnii sau coșmaruri, vise obsesive;

Starea femeii de la fecundație până la sfârșitul lehuziei, incluzând nașterea și prelungirea ei în lehuzie.

Coralia Carp, Implicațiile metodelor anticoncepționale și avortului în planificarea familială,

Facultatea de Medicină „Carol Davilla”, București, 1996, pag.11

Luca Vasile, Avortul provocat, Editura Medicală, 1987, pag. 87

Nancy Michels, Recuperarea emoțională a femeilor după avort, Editura OM, 1997, pag. 18; Pius

Stossel, Myriam de ce plângi? sau trauma avortului, Editura Ariel, Timișoara, 1998, pag. 99

227 Piuss Stossel, op. cit, p.126.

137

– inhibarea vieții emoționale (comportament stereotip, amorțeală psihică) și sexuale (frigiditate), precum și întreruperea comunicării în cuplu ce poate culmina cu distrugerea relației cu partenerul, respectiv incapacitatea de a avea relații stabile cu alte persoane;

– tulburări grave ale aprecierii de sine, neîncrederea în sine și în cei din jur, dispreț față de sine, mergând până la masochism;

– depresie și tulburări de personalitate de lungă durată, care pot conduce la situații extreme de consum de alcool și droguri, etc., sau chiar tendințe de suicid.

Întreruperea de sarcină, dar mai ales consecințele acestui act, nu sunt acte sau accidente individuale și, în afara faptului că afectează doi indivizi (mamă-făt), ele se repercutează asupra familiei, extinzându-se la nivel juridic, politic sau social.228 De altfel, din observațiile științifice și clinice s-a dedus că avortul conduce la o vătămare profundă și extinsă a familiei, accentuând violența intra-familială.

Astfel, pe de-o parte, avortul afectează negativ relațiile dintre mamă și copil, precum și dorința naturală, instinctuală a mamei de a veni în întâmpinarea nevoilor copilului. Când acesta va plânge, ea va reacționa cu teamă sau, din contră, cu mânie, brutalizându-l sau neglijându-l.

De asemenea, ignorând existența propriului copil, femeia va suferi o criză de identitate, întrucât renunțând la maternitatea ei, a renunțat și la feminitate. Pentru ea, sexualitatea este strâns legată de maternitate și dragoste; ori, ignorarea potențialului de a fi mamă o transformă într-un obiect de obținere a plăcerii.229

În ceea ce privește efectele avortului asupra structurilor sociale, sferelor medicale, juridice și economice sau asupra demografiei, se pot remarca230:

dezvoltarea unei atitudini pasive față de tragediile umane și eclipsarea principiului tradițional de a ocroti copilul și pe cei slabi;

promovarea eutanasiei și a eugeniei și creșterea tendinței de a planifica tot mai strict numărul nașterilor;

compromiterea imaginii publice a profesiunii medicale și conformarea medicinii la o moralitate decăzută;

pierderea încrederii în sistemele de valori morale și diminuarea caracterului legii ca linie directoare morală;

228 Luca Vasile, Avortul provocat, Editura Medicală, 1987, p. 87

Meletios Kalamaros, Avortul, Editura Bizantină, București, 1996, p. 24.

Piuss Stosel, op. cit, p. 124

138

– efectele semnificative asupra demografiei, pe fondul îmbătrânirii populației și

a rupturii între generații, pe fondul unei distribuții inegale a presiunilor finanicare.

Însă cel mai important efect al avortului, în situația în care atinge cifre considerabile, asupra sferei sociale este constituit de „condamnarea” societății la

întrucât generațiile tinere vor fi tot mai puțin numeroase.”231

O analiză empirică a efectelor avortului (având în vedere și incidența acestuia la nivel național) evidențiază o serie de elemente care contribuie la alterarea reprezentării femeii în societatea românească contemporană.

În cel mai bun caz, avortul poate fi privit, în sens larg, ca un abadon precoce, dar și în acest caz reprezentarea și desemnarea femeii suferă un impact negativ, întrucât femeia este privită ca având principalul rol în demersul de abandonare. Mass-media nu face decât să accentueze ipostaza de vinovăție a femeii.

În același timp, după cum am menționat, procesul de auto-percepție

înregistrează o tendință negativă, de devalorizare a feminității (de fapt, a însăși „însușirii” deosebite a femeii de a da viață), alimentând sentimentul de vinovăție și, în același timp, determinând „căderea” femeii într-o spirală a desconsiderării și interiorizării sentimentului inutilității.

Totuși, deși se auto-percepe și este desemnată drept vinovat principal în cazul avortului, femeia este „beneficiarul” unic al unei game largi de efecte care îi corodează trupul și spiritul, transformând-o în fapt într-o victimă.

Abandonul. în sens larg, are două semnificații majore în societatea românească contemporană: una care vizează, în principal, modalitatea „brutală” de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice232, iar alta care transformă copiii în mesaje financiare, rezultat al narațiunii economice inițiate de plecarea părinților la muncă în străinătate233.

Mihăilescu Ioan, Familia în societățile europene, Editura Universității, București, 1999, p. 70

„Situația abandonului copiilor în România”, UNICEF, Institutul pentru ocrotirea mamei și

copilului „Alfred Rusescu” și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, 2005, http://www.studiidecaz.ro/images/ attach_com/292-153.pdf

233 Mihaela Michailov, „Copiii părinților care migrează. Pentru o educație de implicare socială”, 20 decembrie 2011, http://www.criticatac.ro/12530/copiii-parintilor-care-migreaza-pentru-o-educatie-de-implicare-sociala/

139

În ceea ce privește prima semnificație, respectiv abandonul maternal, prezența sau persistența fenomenului în societățile moderne este determinată de absența unor servicii, de nefuncționarea unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.234

Prima creștere bruscă a numărului de copii abandonați, îndeosebi la naștere, a fost cunoscută de România începând cu anul 1967. Totuși, înainte de 1989,

amploarea fenomenului de abandon era dificil de determinat, în principal datorită

faptului că abandonul nu era recunoscut oficial. Astfel, fenomenul abandonului, deși blamat de toate guvernele, indiferent de culoarea politică, a fost tratat cu indiferență, amploarea lui menținându-se relativ constantă până recent.

În abordarea problemei abandonului, prezintă relevanță pentru prezenta lucrare, pe lângă determinarea evoluției fenomenului, elemente precum cauzele acestuia și

caracteristicile mamelor implicate în aceste evenimente.

Analizând cinci studii destul de relevante, efectuate între 1990 și 2004235 (anul

care marchează o diminuare destul de semnificativă a fenomenului, numărul total de copii părăsiți temporar în unitățile sanitare reducându-se la jumătate236), se observă evoluția abandonului maternal, de la aproape 9000 de copii (cu vârsta în intervalul 0-3 ani), care se aflau instituționalizați în leagănele din țară în 1990 la 4000 de copii nou-născuți abandonați în maternități în 2004 (cu observația că la cei 4000 se

Dacă ne raportăm la cauzele instituționalizării, acestea erau diverse, în funcție de caz, de la lipsa sprijinului social și material (mame singure sau adolescente, lipsite

de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite), la problemele asociate sărăciei

extreme (familie numeroasă, alcoolism, prostituție etc.).237

„Situația abandonului copiilor în România”,…

Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului (IOMC) și UNICEF, „Cauzele instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici”, 1990; IOMC, UNICEF și Fundația Internațională pentru Copil și Familie / FICF, „Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1996; UNICEF și FICF, „Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1997; Ioan Dâmbeanu, Petronela Stoian ș.a., „Abandonul ca formă de neglijență”, în Șerban Ionescu, coord., Copilul maltratat. Evaluare,

prevenire, intervenție, Fundația internațională pentru copil și familie, București, 2001; Iuliana Dombici, Minerva Ghinescu ș.a., Abandonul maternal, Editura Viața Medicală Românescă, București, 2002; UNICEF, IOMC și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, „Situația abandonului copiilor în România”, 2005.

http://www.copii.ro/statistici.html?id=96

„Situația abandonului copiilor în România”, ….

140

Totodată, studiul UNICEFF efectuat în 1997 pe România a evidențiat sărăcia și insecuritatea materială drept cauză principală a abandonului, dar și cauze adiționale, cum ar fi238:

– divorțul, unde, în urma separării, se recurge la instituționalizarea copilului, în situația în care părintele în custodia căruia rămâne copilul nu îl mai poate întreține

(factorul material) sau din motive personale. Pe lângă întreruperea unei legături legitime, instituționalizate, există și posibilitatea refuzului tatălui de a-și recunoaște copilul rezultat dintr-o relație nelegitimă;

– copii care suferă de anumite dizabilități, născuți cu malformații congenitale, copii nedoriți, fiind evidențiate cazurile în care copiii care se nasc cu anumite deficiențe sunt percepuți ca o povară pentru părinți, aceștia luând decizia să

îi lase în îngrijirea unui centru specializat. De asemenea, multe tinere însărcinate își ascund sarcina ca ulterior să își poată abandona fătul, de teama parinților;

– alcoolism sau violență domestică, pe fondul stilului de viață, al nivelului de trai sau al problemelor cotidiene.

De asemenea, există și alți factori cu incidență mai mică decât cei prezentați anterior, precum nivelul scăzut al educației și al simțului de responsabilitate, lipsa spațiilor de locuit, plecarea părinților în străinătate, f a c t o r i care conduc la abandon, dar toți au, în principiu, un numitor comun: sărăcia.

Totuși, până în 2005, niciunul dintre studii nu și-a propus înțelegerea fenomenului de adandon al copilului și din perspectiva mamei. Astfel, studiul

„Situația abandonului copiilor în România” din 2005, urmărește cel puțin patru perspective pentru înțelegerea contextului care generează și susține abandonul în România: condiția de sănătate a copilului abandonat, condiția socio-culturală și economică a mamei, practicile de îngrijire în unitățile sanitare precum și adecvarea

și accesibilitatea serviciilor sociale și medicale adresate mamei și copilului.239

În determinarea caracteristicilor mamelor, prin analiza unui eșantion relativ reprezentativ, s-a conturat ideea că aceste mame se află în situații de risc social crescut, marcat prin lipsa de educație, sărăcie extremă, suport social scăzut. În cazul studiului prezentat, se evidențiază că, din eșantionul analizat, 42,2% din mame sunt analfabete și 27% cu școala generală neterminată. De asemenea, nivelul socio-ecomomic foarte scăzut caracterizează aproape 80% dintre mame, iar 85% dintre mame trăiesc din

UNICEF și FICF, „Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1997

„Situația abandonului copiilor în România”, ….

141

venituri nesigure. Un alt element important îl reprezintă faptul că 28% dintre mame aveau sub 20 de ani la nașterea copilului.240

Dacă ne raportăm la etnie, tot în studiul de mai sus, femeile rome sunt supra-reprezentate atât la abandonul în maternități, cât și la cel în spitale pediatrice (51% și respectiv 66%). În unele județe, dezvoltate din punct de vedere economic, mamele copiilor abandonați sunt aproape în exclusivitate de etnie romă, în timp ce, în județe mai sărace, apar copii abandonați și din rândul altor etnii.

Elementele analizate în 2005 evidențiau că nu etnia în sine, ci nivelul socio-economic al mamelor predispune la abandon.

O altă caracteristică relevantă o constituie starea civilă, mamele celibatare care

și-au abandonat copiii în maternitate reprezintând, în principal, subcategoria de femei care-și abandonează copiii, pentru că nu sunt căsătorite și provin dintr-o cultură în care astfel de evenimente sunt grav sancționate în sine.

Similar cazului avortului, în situația abandonului, tot femeia este percepută drept vinovat principal, deși în majoritatea evenimentelor de acest gen, capacitatea ei de decizie este puternic restricționată de o gamă largă de factori (sprijinul emoțional, situația financiară, etc.). Mecanismul de auto-învinovățire și, implicit, de alterare a auto-percepției funcționează în mod similar avortului: devalorizarea feminității și transformarea femeii într-o victimă.

Un alt fenomen identificat în ultima perioadă, în sfera abandonului, îl constituie plecarea părinților la muncă în străinătate. Pe lângă efectele benefice (în principal financiare), migrația părinților are și numeroase aspecte nedorite, precum destrămarea familială, „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude.

În ultimii ani, numărul copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate este în creștere, acesta ajungând un fenomen la nivel național. De exemplu, la nivelul anului 2007 se estima că aproximativ 170.000 de elevi de gimnaziu au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 80.000 au doar tatăl plecat, 55.000 doar mama, iar în cazul a 35.000 dintre ei, atât mama, cât

și tatăl.241 Studii recente indică o dublare a numărului acestora.242

Principala problemă legată de generația „singur acasă” este că, acești copii, conform psihologilor și sociologilor, dezvoltă personalități dizarmonice și, în

Ibidem

„Efectele migrației: copiii rămași acasă”, studiu realizat de Fundația Soros, 2007, http://www.soros.ro/ ro/comunicate_detaliu.php?comunicat=54#

Mihaela Michailov, op.cit.

142

consecință, este posibil ca, odată ajunși la maturitate, să formeze o generație de adulți cu probleme de integrare socială.243

Având în vedere abordarea în primul capitol a politicilor pronataliste ale regimului comunist, detașarea aparentă a exponenților generației „singur acasă” poate fi raportată, ca analogie la detașarea caracteristică generației „cu cheia la gât” sau a decrețeilor. De altfel, experții merg până la a evidenția legăturile dintre cele două generații:

„În timpul comunismului au existat mai multe generații de copii care au crescut singuri, pentru că ambii părinți lucrau toată ziua. Este generația 'copiilor crescuți cu cheia de gât', deoarece își petreceau ziua în fața blocului, în așteptarea revenirii părinților de la serviciu. Această generație este cea care emigrează astăzi și își lasă copiii acasă, gândind că așa cum s-a întâmplat cu ei în trecut, sarcina unui părinte este de a-și întreține material copiii, tocmai pentru că și ei au fost obișnuiți cu depărtarea emoțională și uneori fizică de părinți.”244

Astfel, din perspectiva procesului de reprezentare a femeii, există premisele ca o asemenea generație, în lipsa afecțiunii, în special maternale, să delimiteze un altfel de rol pentru femeie în viitorul apropiat, construit pe indiferență și egocentrism.

Totodată, procentul destul de ridicat al mamelor plecate la muncă în străinătate erodează percepția tradițională asupra rolului femeii circumscris familiei și copiilor, aruncând, în același timp, în plan secund feminitatea.

Astfel, pe lângă efectele pe termen scurt și mediu (labilitate emoțională) putem vorbi și de o potențială „confiscare” a viitorului feminității, pe fondul abandonului temporar generat de plecare părinților la muncă în străinătate.

De altfel, abandonul – temporar sau permanent – marchează tranziția de la renunțarea fizică (avortul) la cea simbolică, având efecte mult mai diverse și mai ample asupra femeii și, implicit, asupra capacității acesteia de a proiecta o imagine armonioasă la nivelul societății.

Alexandru Hudițeanu, Metode de cunoaștere psihologică a elevilor, Editura Pshihomedia, Sibiu, 2001, pag. 112

Psihologul Cătălin Luca, directorul asociației „Alternative Sociale”, prima din România care se ocupă de copiii rămași singuri acasă, în „Copiii migrației din România”, The Epoch Times, 15 decembrie 2011.

143

CAPITOLUL VI.

CONCUBINAJUL:

DE LA ALIANȚA MATRIMONIALĂ LA ALIANȚA SIMBOLICĂ

Importanța concubinajului pentru lucrarea de față rezidă în faptul că, în pofida proliferării concubinajului ca alternativă a căsătoriei, în ultima perioadă, această evoluție reprezintă una dintre sursele alterării reprezentării feminine în spațiul social românesc și, implicit, a interiorizării și asumării ipostazei de victimă de către femei.

Astfel, se impune prezentarea unei viziuni de ansamblu asupra evoluției concubinajului în România de după 1989, în vederea înțelegerii transformărilor structurilor sociale, tensiunilor, tendințelor și mizelor care, laolaltă, influențează formarea tinerelor cupluri.

Concret, deși opțiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă nevoia de dependență și identificare cu cea de autonomie, angajând o implicarea activă și negând aspectul contractual al relației, în favoarea unei libertății de manifestare pe măsura satisfacțiilor mutuale și a nevoilor de a fi împreună, unul dintre principalele dezavantaje ale concubinajului, pentru femeie, îl constituie tocmai perpetuarea rolului tradițional, care constă în asigurarea sarcinilor domestice. Această evoluție ar putea conduce fie la unele dificultăți în continuarea formării pentru o viitoare carieră, fie la o restrângere semnificativă a satisfacerii nevoilor proprii.

Răspândit mai ales în rândul tinerilor studenți din marile orașe universitare – la fel cum s-a întâmplat, într-o fază inițială, în țările occidentale – concubinajul desemnează o categorie puțin studiată în România. În plus, el reprezintă un fenomen a cărui evoluție poate fi abordată din diferite perspective: sociologică, juridică, demografică, politică.

Pe lângă o abordare generală a istoricului și reperelor furnizate de studii de cercetare a fenomenului, am considerat semnificativă abordarea a trei aspecte, în raport cu societatea românească.

În primul rând, plecând de la cuvintele lui Xavier Thierry, („Studiul nupțialității are ca obiect apariția mariajelor”245), am creionat o perspectivă, fără

îndoială, incompletă, a schimbărilor demografice observabile în ultima perioadă

245 Xavier, Thierry, La nuptialité à l’épreuve de la cohabitation, în Population no. 4, 1993, pag. 939

144

în România, având în vedere, de asemenea, legătura implicită dintre concubinaj și comportamentele cuplurilor, pe fondul unui anumit cadru socio-demografic.

În acest sens, se evidențiază necesitatea altor studii care să arate legătura, uneori greu perceptibilă, dintre evoluția schimbărilor demografice și viitorul probabil al coabitanților, ținând cont și de vârsta acestora, de nivelul de educație și de poziția lor socială. Fără îndoială, studiile occidentale reprezintă un ghid important, ale cărui modele pot fi urmate în analiza datelor demografice, actuale și viitoare, oferite de rezultatele ultimului recensământ, precum și de diferitele proiecte realizate de marile institute de cercetare din România246.

În al doilea rând, având în vedere ideea conform căreia „categoriile juridice au o influență majoră asupra categoriilor demografice și socio-demografice”247, am prezentat anumite particularități ale contextului juridic românesc, pentru a

înțelege mai bine probleme frecvente care constituie obiectul preocupărilor judecătorilor și legislatorilor în prezent.

Care este, însă, rolul reglementărilor juridice legate de concubinaj, de ce sunt ele atât de necesare în România actuală și cum ar putea ele determina o mai bună înțelegere a fenomenului amintit?- sunt doar câteva întrebări care ar putea face parte din problematica unor noi cercetări.

În al treilea rând, este necesară evidențierea atitudinilor tinerilor față de concubinaj, întrucât, evident, răspândirea uniunii libere în România ar tebui analizată în special acolo unde se identifică primele indicii ale apariției și existenței sale. În același timp, trebuie să se țină cont, fără îndoială, de contextul specific românesc, în care se realizează analiza concubinajului.

Concubinajul reprezintă o categorie de cercetare foarte controversată, datorită conotațiilor sale peiorative preluate de-a lungul timpului. Inexistent în textele românești din secolul al XVIII-lea248, este necesară stabilirea exactă a momentului intrării cuvântului „concubinaj” în limba română, ca și identificarea cauzelor reale care au determinat diferitele semnificații și reprezentări sociale ale termenului.

IMAS, Institutul Român de Cercetare a Calității Vieții, Institutul Național de Statistică, Institutul Român de Cercetări Socio-economice, ș.a.

Michel Fresel-Lozey, „Les nouvelles formes de conjugalité : problèmes théoriques et méthodologiques”, Population no. 3, 1992, pag. 737

Cel mai vechi text în limba română, pe tema concubinajului, a fost scris în 1904: Emanoil Elefterescu, Despre reul Concubinagiului în poporul nostru, Ed. Al. Vălescu, 1904, pag. 1- 13

145

6.1. Căsătoria și concubinajul: istoric și repere teoretice

Căsătoria a fost considerată dintotdeauna condiția sine qua non a întemeierii familiei, încheierea ei, în condițiile imperative ale legii sau sub binecuvântare religioasă, oferind partenerilor o serie de drepturi și obligații. Încă din cele mai

îndepărtate timpuri, au existat, însă, cupluri care au trăit împreună, fără a încheia o căsătorie religioasă ori civilă, situații ignorate, de altfel, la momentul redactării primelor coduri civile. Astfel, persoanele care trăiau într-o uniune liberă, alta decât căsătoria, nu puteau să pretindă , în cazul în care lipsea o reglementare juridică sau binecuvântarea religioasă, un statut legal sau moral.

Dreptul elen făcea deosebirea între căsătoria printr-o simplă convenție

(agraphos), acceptată drept căsătorie de probă, și cea oficială, cu acte legale (engraphos), care confereau depline efecte juridice. De asemennea, familia era monogamă, dar bărbaților li se permitea să aibă și alte relații și, în aceste condiții, copiii treceau automat sub tutelă parintească.

La începuturile dreptului roman, căsătoria viza o comunitate a cultului și

îndatoririlor, urmând ca, în vremea lui Justinian, să se transforme într-o uniune pe viață.

Încă de la întemeiere, în statul roman, concubinatul (concubinatus) se definește ca rezultat al uniunilor neparitare social, concubinii fiind privați de connubium, respectiv de dreptul încheierii unei căsătorii legitime, în baza lui ius civile249.

Astfel, până la Lex Canuleia (445 î.H.), nu puteau fi oficializate uniunile dintre anumite categorii sociale: patricieni și plebei, liberți și ingenui, iar mai târziu, dintre liberți și senatori, dintre cetățeni și persoanele care desfășurau o serie de meserii considerate dezonorante, ca actoria sau luptele în arenă, ori dintre soldați și concubinele acestora250.

Înainte de Justinian, concubinatul a fost o simplă uniune de fapt, care, în epoca clasică, a primit un caracter onorabil. Dovezile arheologice arată că multe ingenue trăiau în concubinat, iar pe monumentele funerare, li se atribuiau epitete distinse ca sancta, sanctisima, dignissima, fidelissima251. Domițian, care a refuzat dreptul

Adrian Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 1998

Aceștia, în timpul exercitării stagiului militar, nu puteau contracta iustum matrimonium.

Jean Plassard, Le concubinat romain sous le Haut-Empire, É. Privat, Toulouse, 1921

146

femeilor imorale de a primi o succesiune, le-a exclus pe concubine din categoria numită feminae probrosae.252

Nu exista o obligație de fidelitate a femeii față de concubin, fapt consemnat de

Lex Iulia de Adulteriis, care nu prevedea nicio sancțiune pentru concubina adulterină. Ulterior, spre sfîrșitul principatului, se impune obligația de fidelitate și se interzice pluralitatea relațiilor de concubinat pentru bărbat sau pentru femeie.

Copiii rezultați în urma concubinatului nu erau percepuți ca fiind copii ai tatălui, ci copii naturali, liberi naturalis. Tatălui i se permitea să-i adopte, ba chiar să

îi legitimeze, în perioada domiatului. În caz contrar, copiii naturali nu intrau sub puterea părintească, patria potestas. Totuși, în această perioadă, ei puteau primi o parte din masa succesorală, după tatăl defunct, în lipsa concursului cu copiii legitimi.

Pe lângă concubinat, dreptul roman permitea și alte uniuni, respectiv contubernium și matrimonium sine connubio. Contubernium nu avea efecte juridice

și era interzis de lege, constituind doar o legătură de fapt între sclavi sau între oameni liberi și sclavi. La jumătatea epocii clasice, cei care dețineau sclavi nu îi mai puteau despărți pe aceștia de consoartele lor sau de copiii lor naturali, chiar dacă sclavul nu avea patria potestas și nici manus.

Uniunea a două persoane fără conubium din cauza diferenței de cetățenie ori de naționalitate – status civitas – era numită matrimonium sine connubio, și, în consecință, aceste persoane se căsătoreau după ius gentium. Recunoașterea tuturor locuitorilor imperiului ca cetățeni romani le-a adus dobândirea cetățeniei romane, ceea ce le-a dat posibilitatea de a încheia căsătorii conform lui ius civile.

Uniunea în sine nu îi permitea tatălui să dobândească patria potestas, dar nici nici manus asupra soției sale. Concesiuni imperiale ulterioare au făcut să fie posibilă dobândirea de ius connubii și, în virtutea acestuia, prerogativele oricărui pater familias – patria potestas și manus.

În dreptul postclasic, concubinajul era cel care reprezenta căsătoria specifică și abia Justinian a fost cel care l-a ridicat la rangul de căsătorie inferioară, acordând, în cazul în care nu existau descendenți sau soție legitimă, dreptul de succesiune copiilor naturali față de tatăl lor și concubinei față de concubin. Tot Justinian a fost cel care a creat o obligație alimentară, care să revină tatălui natural. În vremea împaratului Leon

252 Constantin Tomulescu, Justinien et le concubinat, în Studi in onore di G. Scherillo, I, Milan, 1972, pag. 299-326.

147

Filosoful (sec. al IX-lea d.H.), concubinajul a dispărut, deși s-a încercat eradicarea lui de către împărații creștini.253

Existența unei „căsătorii” de rang inferior, care desemnează, în fapt, concubinajul, atât în dreptul roman, cât și în cel elen, atestă această formă de

parteneriat încă din antichitate și stă la baza „transferului” ei în societatea

modernă. Având în vedere proximitatea culturală și influențele romană și elenă asupra arealului corespunzător teritoriului actual al României, putem aprecia că percepțiile celor două culturi asupra concubinajului s-au manifestat de o manieră semnificativă asupra evoluției acestuia în spațiul românesc.

Având în vedere faptul că, treptat, concubinajului îi sunt conferite, pe lângă valențele sociale și valențe juridice, un interes aparte îl prezintă evoluția lui în

perioada modernă în societatea occidentală.

Așadar, ajungând la perioada modernă, abia după anul 1970, atât în Europa, cât

și în SUA, înregistrarea unei creșteri a numărului de cupluri necăsătorite și, în consecință, a numărului de copii rezultați din uniunea liberă i-a determinat pe legiuitori să aibă în vedere reglementări care să nu prevadă relației de coabitare a concubinilor aceeași poziție cu familia legitimă. Astfel, dobândind, din partea autorităților civile, unele avantaje juridice proprii, uniunea liberă a ajuns sa se

transforme dintr-un fenomen social, într-un fenomen juridic.

Cu precădere în țările din Europa Occidentală, încă din anii ’60, se pot remarca o serie de transformări privitoare la structurile familiale, evoluția neașteptată a indicatorilor demografici semnalând primele indicii ale acestor transformări; astfel, dacă modelul dominant în țările industriale fusese până atunci familia nucleară

(constituită din cei doi soți și copii), se poate observa cum schimbările amintite

au afectat formarea și stabilitatea familiei și au favorizat apariția și dezvoltarea formelor familiale „atipice”: cupluri necăsătorite coabitante, familii cu un singur părinte, mariaje în care cel puțin unul dintre parteneri este recăsătorit, cupluri fără copii, persoane care trăiesc singure254.

Aceste schimbări au intrat în atenția multor specialiști, care au început să studieze noul fenomen al diversificării tipurilor familiale și să elaboreze noi teorii, prin care să explice schimbările percepute la nivelul structurii familiei. Louis Roussel

253 Mihail Jakota, Drept privat roman, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1997, pag. 107; Valerius M. Ciucă, Drept roman, Editura Anakrom, Iași, 1996, pag. 272; Constantin St. Tomulescu, Drept privat roman – curs, Tipografia Universității București, 1973

148

observă, în acest sens, faptul că „analizele clasice de altă dată se dovedesc astăzi a fi

destul de recentă, intitulată „Couple, filiation et parenté aujourd’hui”, Irène Théry remarcă: „Trebuie să înțelegem că nu lipsa de interpretări, ci tocmai invers, numărul prea mare al acestora este cel care stă la baza opacității și a incertitudinilor actuale. Judecățile pozitive sau negative, s-au impus înainte de toate, prestabilind, fără să ne dăm seama, un cadru obligat al dezbaterilor”256; de aceea, I. Théry subliniează necesitatea de a interpreta, într-o manieră coerentă și argumentată, mutațiile familiale, dincolo de limitele dezbaterilor tradiționale, cu ajutorul unei noi problematici257.

Philip Rice a identificat în cercetările sale atât cupluri dispuse pentru coabitare doar pentru o vreme, cât și persoane ce manifestau o dispoziție de coabitare permanentă. El a grupat aceste comportamente în cinci tipuri258:

Aranjamentul fără angajare – este cel mai rar întalnit tip de relație, în care partenerii locuiesc și se distrează împreună, își distribuie cheltuielile și rolurile casnice, fiind foarte buni prieteni și iubiți, dar nedorind o angajare permanentă, ceea ce face ca, de cele mai multe ori, relația să fie de scurtă durată;

Implicarea intimă cu angajament emoțional – este cea care se regăsește la majoritatea studenților; ei își descriu relația ca puternică și sinceră și, cu toate că

uneori își permit și întâlniri în afara relației, acordă mare importanță monogamiei; cei implicați într-o asemenea relație preferă să trăiască prezentul și nu se lansează în planuri pentru viitor.

3. Traiul în comun ca preludiu al căsătoriei – traduce decizia cuplului de a-și asuma o relație legală, ceea ce îi face să considere normal să trăiască împreună, timp în care fac angajamente pentru căsătorie;

France Prioux, La famille dans les pays développées : permanences et changements, INED-UIESP-CNAF-CNRS, 1990, pag. 7

Louis Roussel, La famille incertaine, Editions Odile Jacob, Paris, 1989, pag. 103

Irène Théry, Couple, filiation et parenté aujourd’hui, Editions Odile Jacob, Paris, 1998, pag. 15

Irène Théry, Couple, filiation et parenté aujourd’hui, Editions Odile Jacob, Paris, 1998, pag. 19-

simbolic al rudeniei.

258 Rice, Philip, The adolescent development, relationships and culture, Fifth Edition, Allyn and Bacon, Boston, 1987, pag. 500-501

149

4. Traiul împreună simulând căsătoria (căsătoria de probă) – seamănă mai mult cu un test al relației, în care cei doi locuiesc împreună, pentru a se lămuri dacă

sunt compatibili să intre într-o relație legală;

5. Traiul împreună ca alternativă a căsătoriei (companionate marriage) –

apare ca un substitut al căsătoriei, înlocuind-o.

Cel mai folosit argument în favoarea coabitării îl reprezintă dizolvarea cuplurilor incompatibile și “stagiul” partenerilor pentru o căsnicie fericită. De altfel,

interpersonale, creșterea nivelului de trai, asigurarea unei relații sexuale, înțelegerea

reducerea numărului de prieteni, datorată tendinței cuplurilor de a se asocia cu alte cupluri, care reduc, pentru fiecare partener, rețeaua de suport social; dar poate că cel mai pregnant dezavantaj este perpetuarea rolului tradițional al femeii, constând în îndeplinirea sarcinilor domestice, ceea ce poate aduce femeii prejudicii în continuarea perfecționării pentru o viitoare carieră sau poate conduce la o diminuare a satisfacerii propriilor nevoilor.

Creșterea numărului de uniuni libere – care reprezintă uneori doar o altă denumire a „concubinajului” tradițional260 – reprezintă una dintre trăsăturile esențiale care marchează transformările contemporane ale familiei. Totodată, într-o epocă a

„demariajului”261, concubinajul nu mai are aceleași semnificații de altă dată, reprezentând „o redefinire a angajării partenerilor într-o relație de cuplu, ca un pact esențialmente privat”262. În acest sens, oricare ar fi tipologiile „uniunilor fără acte” realizate de către specialiștii occidentali263, este evident faptul că, de-a lungul timpului, primele „coabitări juvenile” asociate „mariajelor de probă” s-au

Coleman, John apud Hardyment, Christina, Viitorul familiei, Ed, Stiintifica, Bucuresti, 2000, pag.

Louis Roussel, La famille incertaine, Editions Odile Jacob, Paris, 1989, pag. 118

Irène Théry, op.cit., pag. 34 : reprezentând mult mai mult decât refuzul sau criza mariajului, demariajul este „situația nouă din punct de vedere istoric, legată de transformarea legăturii

conjugale într-un sens mai egalitar, mai privat și mai contractual”.

262 Idem, pag. 32

263 Catherine Villeneuve-Gokalp, „Du mariage aux unions sans papiers : histoire récente des transformations conjugales”, Population no. 2, 1990, pag. 267-273

150

transformat în „coabitări adulte”. În privința acestora din urmă Laurent Toulemon remarcă:

„După ce a fost considerată mult timp a fi un comportament specific tinerilor, coabitarea în afara mariajului se transformă progresiv într-un mod de viață durabil, ce concurează vieții cuplurilor căsătorite”264.

Se pot identifica o serie de trăsături caracteristice transformărilor familiei

contemporane; toate acestea impun oricărei analize de sociologie a mediului de familie necesitatea de a se raporta la legătura de cuplu, care, în viziunea lui Jacques Commaille265, mai mult decât o problemă a vieții private (viața domestică, intimă, familială), reprezintă o problemă a vieții publice (Statul, societatea): cuplul este astfel o problemă a sentimentului, o problemă socială și totodată o problemă a Statului, „garant al individualizării”266.

Apariția unui copil aduce alte constatări relevante pentru nevoia femeii de a se defini prin apartenența la un mediu familial protector. O serie de cercetări sociologice demonstrează că, în cuplurile de părinți care coabitează, copiii obțin rezultate mai slabe, în comparație cu acei copii care provin din cupluri cu părinți căsătoriți. Efectele se datorează faptului că părinții care coabitează sunt mai înclinați

spre separare decât cei căsătoriți, instabilitatea relației repercutându-se negativ

asupra copiilor. Alte câteva studii analizează de ce mariajul convențional între părinți duce la o dezvoltare mai sănătoasă a copiilor, comparativ cu situația coabitării, și concluzionează că statutul social și legalizarea relației conferă mai multă încredere femeii, responsabilizând-o în privința administrării resurselor familiale; reducerea stresului parental și un comportament mai cooperant între părinți sunt de natură să aducă rezultate benefice în viața copilului.

Studiul Millenium Cohort267 – un studiu longitudinal ce a debutat în 2000 pe un eșantion de circa 19.000 de copii născuți în Marea Britanie și a continuat prin reveniri atunci când copilul a împlinit 9 luni, 3 ani și respectiv 5 ani, arată că un eșantion de aproximativ 10.000 dintre acești copii, aveau părinți biologici care au fost căsătoriți sau locuiau împreună la momentul nașterii lor și stabilește câteva

Laurent Toulemon, „La cohabitation hors mariage s’installe dans la durée”, Population no. 3, 1996, pag. 675

Jacques Commaille, „La construction du couple par les individus, la société et le politique. Approche sociologique”, în La notion juridique de couple sub direcția lui Clotilde Brunetti-Pons, Ed. Economica, 1998

François de Singly, Sociologie de la famille contemporaine, Editions Nathan, Paris, 1993, pag. 33-

37

267 http://www.cls.ioe.ac.uk/studies.asp?section=000100020001

151

criterii care definesc diferențierile dintre cuplurile care aleg să se căsătorească și cele care aleg să coabiteze:

Criteriul etnic: doar puțin peste jumătate dintre mamele de origine negro-caraibiană sunt căsătorite atunci când li se naște copilul, comparativ cu 70% dintre mamele de rasă albă. Prin contrast, aproape toate mamele din Bangladesh, Pakistan

sau India sunt căsătorite la nașterea copilului;

Criteriul religios: mamele care se supun unor credințe religioase sunt mult mai înclinate să fie căsătorite, decât să trăiască în concubinaj, comparativ cu mamele

care declară ca nu aparțin vreunei religii;

Criteriul educației parentale: procentul mamelor , dar și al taților din cuplurile căsătorite care dețin o diplomă școlară este dublu față de cazul părinților care coabitează.

Ocupația părinților: sunt de două ori mai mulți tați care au o ocupație sau un loc de muncă în cuplurile căsătorite, în comparație cu cei din cuplurile care locuiesc împreună;

Venitul parental și deținerea unei locuințe: cuplurile care sunt deja căsătorite când se naște copilul sunt de două ori mai bine situate în categoria populației cu venituri mari și, de cele mai multe ori, dețin o locuință proprie sau se angajază într-un credit pentru cumpărarea locuinței;

Vârsta mamei la nașterea primului copil: de foarte mult ori, mamele din cuplurile care coabitează sunt adolescente când nasc primul copil; 18% dintre ele au avut prima naștere înainte de 20 de ani, în comparație cu 4,2% dintre mamele căsătorite, iar peste 30% dintre mamele căsătorite aveau peste 30 de ani la nașterea primului lor copil, comparativ cu 21% dintre mamele care coabitează;

Durata relației dintre părinți înainte de nașterea copilului: spre deosebire de cuplurile care coabitează, mai mult de jumătate dintre cuplurile căsătorite au trăit peste 6 ani împreună înainte de nașterea copilului, comparativ cu 16% dintre cuplurile care coabitează. Aproape 40% dintre cuplurile care locuiesc împreună necăsătoriți au trăit împreună mai puțin de 2 ani, situație întâlnită doar la 8% dintre cuplurile căsătorite;

Planificarea sarcinii: 75% dintre mamele căsătorite și-au planificat sarcina, comparativ cu doar 47% dintre mamele ce coabitează;

Calitatea relației: se înregistrează diferențe în ceea ce privește calitatea relației din cuplu în stadiul ei incipient. 31% dintre mamele căsătorite susțin că, abia

152

după primele 9 luni de la nașterea copilului, partenerul lor este sensibil și atent la nevoile lor, în comparație cu 24% dintre mamele din cuplurile care coabitează;

Stabilitatea relației: majoritatea cuplurilor care coabitează experimentează o perioadă de separare de cel puțin o lună, înainte ca primul lor născut să ajungă la vârsta de 3 ani, situație prin care au trecut 26% dintre cuplurile care locuiesc

împreună, dar numai 7% dintre cuplurile căsătorite. De multe ori, se întâmplă ca părinții care coabitează la momentul nașterii copilului să nu mai locuiască împreună până acesta ajunge la vârsta de 3 ani;

Sănătatea mamei și a copilului: cele mai multe dintre mamele căsătorite la nașterea copilului sunt mai sănătoase decât mamele care coabitează. Numai 5,8% dintre nou născuții din familii căsătorite sunt sub greutatea normală la naștere, în comparație cu 7,4% în cazul copiilor cuplurilor care coabitează. 7,7% dintre copiii născuți în cuplurilor căsătorite sunt născuți prematur (comparativ cu 8,5%). 41% dintre mamele din cadrul cuplurilor care coabitează fumează, spre deosebire de 15% dintre mamele căsătorite. De asemenea, doar puține dintre mamele care coabitează își alăptează copilul. Toți acești factori pot fi considerați indici de depresie;

Practici parentale: deși tații căsătoriți par să aibă cel mai scăzut nivel de implicare în creșterea copilului, în preajma vârstei de 9 luni, 57% dintre ei cred că sunt „părinți buni”, în comparație cu 44% dintre tații necăsătoriți, care cred același lucru. Diferența de procent din afirmațiile similare ale mamelor nu este semnificativă

în compararea celor două categorii. 46% dintre părinții căsătoriți la momentul nașterii copilului și-au stabilit o rutină pentru culcarea copilului, înainte ca acesta să împlinească 3 ani, spre deosebire de cuplurile care coabitează, în care doar 39% dintre ei au această rutină. Totodată, părinții căsătoriți oferă și un mediu de educție mai eficient pentru copilul de 3 ani, 67% dintre ei citind copilului zilnic, în comparație cu numai 58% dintre cuplurile necăsătorite.

Cuplurile care au coabitat, nu-și schimbă și precepția asupra traiului în comun după căsătorie, ceea ce face ca rata divoțurilor să fie cu până la 80% mai ridicată la aceste cupluri268. Pe de altă parte, concubinajul subminează , într-un fel, responsabilitatea, întrucât partenerul nu se vede răspunzător de problemele pe termen lung ale relației, de complicațiile ce pot să apară nici chiar după încheierea căsătoriei.

268 Larry Bumpass și James Sweet, Cohabitation, Marriage and Union Stability: Preliminary Findings from NSFH2, NSFH Working Paper nr.65, Center for Demography and Ecology: University of Wisconsin, Madison, 1995

153

Păstrarea unei permanente posibilități de evadare aduce o sursă de îndoială și neîncredere reciprocă permanentă, mai ales în rîndul femeilor.

Cuplurile care coabitează înaintea căsătoriei au conflicte maritale mai mari și o mai slabă comunicare, sunt mai puțin satisfăcute sexual269 și apelează mai frecvent la consilieri maritali.270 În comparație cu cuplurile căsătorite, cei care trăiesc împreună au mai puține șanse să fie fideli reciproc și femeile sunt de trei ori mai expuse să-și înșele soții în cadrul căsătoriei271. Numeroase studii arată că femeile care coabitează sunt și mult mai expuse decât soțiile să suporte violență domestică272, fiind, totodată, de trei ori mai expuse să facă o depresie decât femeile căsătorite273.

Concubinajul este astăzi legiferat în unele state, dar nu este acceptat sau este acceptat treptat în altele. În Romania, ca în majoritatea statelor europene, de altfel, concubinajul este tot mai des întâlnit și acceptat.

Aceste evoluții se reflectă și în doctrina juridică aferentă familiei, în spațiul european și implicit românesc. Inițial, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere, prin „familie”, numai relațiile dintre soți și relațiile dintre părinți și copiii lor minori. Pe parcurs, însă, noțiunea de „viață de familie” s-a extins

și asupra relațiilor de familie care există în fapt, adică asupra relațiilor dintre concubini. În accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, de altfel, noțiunea de „familie”, prezintă două înțelesuri: de jure, ca o consecință a încheierii actului juridic de căsătorie, si de facto, ca un rezultat al conviețuirii dintre un barbat si o femeie, fără încheierea căsătoriei.

6.2. Concubinajul în România: tendințele demografice, atitudini și valori

Având în vedere că, până în anul 1950, România a fost o țară preponderent rurală, modelul familiei țărănești a constituit pentru mult timp un element de referință

269 Lee Robins și Darrell Regier, Psychiatric Disorders in America: The Epidemiologic Catchment Area Study , New York: Free Press, 1991,, pag. 64

Elizabeth Thompson și Ugo Colella, Cohabitatin and Marital Stability: Quality or Commitment?

Journal of Marriage and The Family 54, 1992, pag. 263

Linda J. Waite și Maggie Gallagher, The Case for Marriage: Why Married People are Happier,

Healthier and Better Off Financially, New York: DoubleDay, 2000, pag. 93

272 Koray Tanfer și Renata Forste, „Sexual Exclusivity Among Dating, Cohabiting and Married

Women”, Journal of Marriage and Family, February 1996, pag. 33-47

273 Kersti Yilo și Murray A. Strauss, Interpersonal Violence Among Married and Cohabiting Couples, Family Relations, 1981, pag. 30; Albert R. Roberts, Psychological Characteristics of Batterers: A Study of 234 Men Charged with Domestic Violence Offences, Journalof Family Violence 2, 1987, pag. 81-93; Jan E. Stets, Cohabiting and Marital Agressions: The Role of Social Isolation, Journal of Marriage and The Family 53 (1991), pag. 669-680

154

în societate și, deși au existat diferențe nesemnificative între regiuni, acest model ar corespunde „familiei tulpină”274 descrisă de Frederic le Play. Caracteristicile familiei tradiționale din România la jumătatea veacului al XX-lea includ căsătoria la o vârstă fragedă, filiația patrilineară sau rolul important al natalității, justificată prin nevoia unei „mâini de lucru” la muncile câmpului.

Totuși, un studiu al relațiilor matrimoniale în familiile boierești din Țara Românească și Moldova în secolul al XVII-lea, de exemplu, evidențiază că, la momentul respectiv, concubinajul era permis, deși bărbatul care trăia astfel pentru mult timp, fără să se decidă ce vrea, era supus unei pedepse canonice275. În plus, relaxarea ulterioară a pravilelor, în această privință, a condus la desconsiderarea căsătoriei, contribuind, astfel, la creșterea numărului de bărbați ce și-au împărțit traiul alături de o amantă.

În perioada comunistă, legăturile de concubinaj erau destul de rar întâlnite, acestea fiind „pedepsite” indirect de către statul comunist, întrucât, mai ales când apăreau copii în afara căsniciei, statul obliga tatăl să îi recunoască și să-și legalizeze relația.

Astfel, concubinajul are o evoluție limitată în perioada respectivă, pe fondul politicilor familiale ale regimului comunist, care erau foarte dure, descurajând orice formă de viață familială diferită de familia conjugală considerată legitimă276.

Numărul redus de copii în afara căsătoriei din perioada dinainte de 1989 (anual sub 5% din numărul de nașteri) atestă caracterul descurajator al sancțiunilor indirecte ale statului, dar nu infirmă existența concubinajului. Diferența o constituie faptul că, odată cu apariția unui copil, la intervenția comitetelor de partid, concubinii erau obligați să se căsătorească.

familiei-matcă. (Frédéric Le Play, Textes choisis par Louis Baudin, 2004, cap. VI, „La Famille”, site-ul Universității Quebec, „Classiques des sciences sociales”)

276 Marian Preda, Familiile monoparentale: un tip sprecial de familie ignorat de politicile sociale din România, Editura Expert, București, 1999, pag.315

155

După revoluția din 1989, în România s-a înregistrat o evidentă evoluție a structurilor familiale: familia nucleară și extinsă, majoritară în perioada comunistă a început să piardă teren, fiind înlocuită de tot mai multe uniuni libere, familii monoparentale, de celibatari și de familii ai căror parteneri au experiența unor mariaje precedente277.

În același timp este de remarcat că schimbările în comportamente considerate de sociologii români ca fiind „atipice” sunt importante nu numai datorită noutății lor în societatea românească, ci și datorită vizibilității lor sociale.

Astfel, prezența acestui fenomen în România este o realitate evidentă, care se observă în special în categoria cuplurilor tinere, mai receptive, mai mobile și mai deschise în fața modelelor din țări occidentale.

Astfel, deși recensământul din 1992 nu conține nicio întrebare referitoare la concubinaj, importanța datelor pe care le furnizează nu este de neglijat: la 7.288.676 de locuitori înregistrați, au fost identificate, în proporție de 17%, menaje de o singură persoană, 20% familii fără copii, 7% familii monoparentale. Alături de „o pondere importantă a populației regăsită în modelul concubinajului”; aceste date demonstrează o frecvență ridicată a menajelor, a căror configurație diferă mult de cea clasică, a familiei nucleare278. În acest mod „concubinajul”, cuvânt utilizat adesea în sensul de „uniune liberă” sau de „coabitare în afara mariajului”279, reprezintă o categorie care s-a manifestat și dezvoltat într-un mod particular în România.

Luând în considerare o serie de factori precum: schimbările demografice, contextul juridic (nu este reglementată problema uniunilor libere), precum și deschiderea tinerilor față de coabitarea înainte de căsătorie, se poate constata că, în România schimbările care au intervenit la nivelul structurilor familiale nu presupun, așa cum se întâmplă în cazul multor țări occidentale, substituirea modelului familiei contractuale cu cel al familiei consensuale.

În acest sens, creșterea numărului de uniuni libere în România nu reprezintă decât o etapă în evoluția mai vechilor modele familiale, apărând, totodată, ca o dovadă certă a schimbărilor de la nivelul întregii societăți. O mare parte dintre cuplurile tinere coabitante necăsătorite, în ciuda creșterii numărului lor, sunt doar

Ioan Mihăilescu, Familia in societățile europene, Editura Universității din București, 1999

Cătălin Zamfir & Septimiu Chelcea, Manual de sociologie, Editura Economică Prouniversitaria,

București, 2001

Louis Roussel, „La famille en Europe Occidentale: divergences et convergences”, Population no. 1, 1992, pag. 141

156

„uniuni temporare” sau „mariaje de probă”. Respingerea definitivă a ideii de căsătorie este un fenomen tipic occidental, cu impact încă limitat în România.

Studiile realizate după Revoluție scot în evidență deschiderea tinerilor români în ceea ce privește diversitatea modalităților de constituire a unui cuplu. Aceste atitudini sunt receptate ca înscriindu-se în fenomenele specifice pentru perioada de tranziție către democrație, într-o societate în care transmiterea vechilor mentalități de la familia de origine încă mai primează.

Pentru felul în care este receptată femeia în această societate, este interesant de remarcat, în „Barometrului de gen” din 2000, că 58 % dintre tinerii care au mai puțin de 30 de ani, 71% dintre persoanele trecute de 60 de ani, 42% dintre persoanele cu studii universitare și 61% dintre persoanele cu studii medii apreciază că „de problemele care țin de menaj trebuie să se ocupe mai ales femeia”.

Chiar dacă tineri din mari centre universitare susțin că familia și căsătoria sunt instituții valoroase în context social și aproape toate fetele își exprimă dorința de a se căsători cândva, în urma discuțiilor purtate cu ei, s-a constatat că atitudinea lor față de concubinaj este favorabilă: se poate constata că peste 40% dintre cuplurile căsătorite din București au coabitat înainte de a-și „legaliza” legătura280. O altă anchetă281 realizată pe un eșantion de 60 de cupluri de studenți arată că 51 de subiecți

„au fost de acord cu concubinajul”, 50 dintre ei „au fost parțial de acord” și doar 14

„nu au fost deloc de acord”. Diferențele dintre răspunsuri sunt semnificative atât pentru criteriul repartiției pe sexe, cât și pentru cel al repartiției pe mediul de origine a subiecților.

Atitudinea față de sexualitate reprezintă o altă caracteristică a schimbărilor survenite după Revoluție. Debutul relațiilor sexuale premaritale se face, după cum arată studiile, la o vârstă din ce în ce mai mică, ajungând la 16 ani; pe sexe, numărul băieților de această vârstă care și-au început viața sexuală este mai mare decât al fetelor. Fenomenul în sine are repercursiuni și asupra schimbării mentalității în rândul persoanelor mai în vârstă, mai ales în mediul urban282.

O mai bună înțelegere a schimbărilor actuale intervenite în formarea tinerelor familii în România, se face, fără îndoială, ținându-se cont de tranziție, un proces care

Georgeta Ghebrea, Regim social politic și viață privată, Editura Universității din București, 2000, pag.47

Cristian Ciupercă și Iolanda Mitrofan, „Uniunea liberă sau preferința pentru autonomie a cuplului modern”, în Revista română de sociologie, nr. 5-6, 1999

Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă, Psicologia vieții în cuplu, Editura Universității din București, 2000, pag. 153

157

ne-a marcat la nivel social, politic, economic și demografic. Analiza noilor tendințe demografice este, astfel, strâns legată de trecerea de la dictatură la democrație, iar populația României a fost direct influențată de transformările intervenite în ultimele două decenii. Evoluția indicatorilor demografici ai nupțialității, ai fertilității și ai divorțialității reprezintă argumente concrete pentru tendințele actuale specifice cuplurilor tinere din România.

În perioada 1990-2000, scăderea indicilor nupțialității este vizibilă: înainte de 1989 aceștia se situau îu jurul valorii de 7-9 căsătorii la mia de locuitori, dar au scăzut, după 1991 la sub 7 ‰; în 1999 se poate constata, astfel, cea mai mică rată a nupțialității înregistrată vreodată în România, respectiv de 6,2‰283.

Fenomenul amânării formării familiilor tinere în România este din ce în ce mai răspândit, factorii definitorii ce influențează negativ motivația de a se căsători tinerilor fiind creșterea ratei șomajului, dificultățile financiare și lipsa de locuințe la un preț accesibil. Mai mult decât atât, comparând rata de nupțialitate a anului 2000 cu cea a anului 1990, se poate observa micșorarea acesteia, în special la tinerii a căror vârstă este fie mai mică de 20 de ani, fie între 20-24 ani284.

În pofida evoluției negative în intervalul 1990-2000, dezvoltările post-2000 evidențiază o creștere a ratei nupțialității (8,8 mariaje la 1000 de locuitori în 2007, de exemplu), România având de altfel o rată a nupțialității mare în raport cu alte state europene, care în principal nu depășesc 6 ‰.285

Scăderea probabilității mariajului și creșterea vârstei medii la prima căsătorie, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, reflectă schimbarea concepției românilor în privința unui modelul al nupțialității. Astfel, a crescut vârsta medie la prima căsătorie, atât pentru populația masculină (de la 25 de ani în 1990, la 27 de ani în 2000, respectiv aproape 30 în 2007), cât și pentru populația feminină (de la 22 de ani în 1990, la 24 de ani în 2000, respectiv la 26 în 2007).

Având în vedere absența factorilor socio-economici și juridici favorabili, tinerii amână tot mai mult mariajul, manifestându-și adesea preferința pentru uniunile consensuale286.

283 Traian Rotaru, „Starea demografică a României in context european”, în Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000, pag. 197

Tendințe sociale, Institutul Național de Statistică, 2002, pag. 17

http://eppag.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-08-013/EN/KS-RA-08-013-

EN.PDF

286 Traian Rotaru, op.cit., pag. 16

158

Diferențele înregistrate între mediul urban și mediul rural în România orientează atenția asupra unui alt aspect important al evoluției ratei nupțialității: dacă

în spațiul rural tinerii acceptă mai greu să își modifice comportamentul față de mariaj, în mediul urban se poate remarca o scădere mult mai rapidă a ratei nupțialității287.

Pe de altă parte, având în vedere cenzura aplicată tuturor informațiilor de către fostul regim comunist, datele statistice înregistrate înainte de 1989 legate de frecvența concubinajului la nivelul întregii țări nu sunt reprezentative.

Astfel, recensământul din 1992 nu conține nicio întrebare legată de concubinaj; abia în formularul recensământului din 2002, s-a introdus o singură întrebare în privința „stării civile de fapt” a persoanelor care trăiesc în cadrul aceluiași menaj288.

Recensământul din 2011 urmează să furnizeze date consolidate asupra stadiului concubinajului, întrucât subiectul este abordat puțin mai extins decât în 2002 (formularul include anul constituirii uniunii consensuale și numărul de copii născuți-vii ca urmare a relației).

În al doilea rând, după 1990, se poate remarca o ușoară creștere a ratei divorțialității, deși, în context european, aceasta este considerată a fi destul de moderată. În 1993, formalitățile unui divorț au fost mult simplificate datorită noilor prescripții legale mai puțin restrictive, dar, cu toate acestea, s-a remarcat că, după

1995, s-au înregistrat indici ai divorțialității considerați a fi constanți pentru ultimii 15-20 de ani. Datele statistice arată că, la fel ca în cazul nupțialității, decalajul între mediul urban și cel rural este semnificativ, din punctul de vedere al frecvenței separațiilor legalizate: aproape 73% dintre divorțuri au fost înregistrate în urban289.

Un raport relativ recent al Eurostat (Demographic Outlook 2007) consemnează că, deși rata divorțialității este în creștere (de la 1,51 la 1,69 la 1000 de locuitori), aceasta este relativ scăzută, comparativ cu alte state europene, ceea ce indică „o stabilitate relativă a familiei în societatea românească”.290

287 Maria Voinea, „Familia tânără – particularități socio-demografice în perioada de tranziție”, în Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000, pag. 736

288 În capitolul al patrulea al formularului de recensământ realizat în 2002, a unsprezecea întrebare legată de starea civilă a persoanelor înregistrate este divizată în două părți: „starea civilă legală”: 1-necăsătorit(ă), 2-căsătorit(ă), 3-divorțat(ă), 4-văduv(ă) și „starea civilă de fapt” : „Persoana trăiește în uniune consensuală?” : 1- da, 2- nu.

Tendințe sociale, Institutul Național de Statistică, 2002

http://eppag.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-08-013/EN/KS-RA-08-013-EN.PDF

159

Diferențele, în ceea ce privește durata mariajului anterior separării, reprezintă un alt aspect important al evoluției divorțialității din România: a crescut numărul divorțurilor realizate după doi ani de căsătorie, circa o treime din numărul separărilor legalizate intervenind după cinci ani de căsătorie și mai mult de o pătrime din

divorțuri fiind înregistrate după 5-9 ani de mariaj.

Ar fi bine ca toate aceste date să indice atașamentul românilor pentru modelul familiei tradiționale; în realitate, însă, primează dificultățile financiare

întâmpinate în cazul necesității de a achiziționa o locuință suplimentară pentru cei ce divorțează, dificultăți la care pot fi adăugate cheltuielile uneori exagerate necesare

într-un proces de divorț în Romania.

Diferențele înregistrate între mediul urban și cel rural în privința nupțialității și a divorțialității pot fi observabile și în cazul fertilității: în anul 2000, valorile acesteia sunt mult mai mari față de cele înregistrate în 1990, fertilitatea femeilor din mediul rural fiind de apoape două ori mai mare decât cea înregistrată în mediul urban. O serie de schimbări se înregistrează și în privința creșterii numărului de copii născuți

în afara mariajului (17% în 1990, față de 23% în 2000 sau 26,7% în 2007), precum și

în privința caracterului „precoce”291 al fertilității: cele mai multe nașteri sunt

înregistrate la femeile cu vârsta cuprinsă între 20-24 ani, urmate de nașterile

înregistrate la femeile de 25-29 ani.292

Scăderea fertilității în România este influențată destul de mult de transformările economice și sociale, de mobilitatea teritorială293, dar și de creșterea duratei de studii în rândul tinerilor. Mai mult decât atât, anchetele naționale asupra evoluției reproducerii în România arată o eficacitate redusă a programelor de planificare și asistență socială, pentru că rata avorturilor era încă destul de ridicată în 2000, deși

numărul acestora a cunoscut o anumită diminuare (110 avorturi la 100 de născuți vii)

față de anul 1990 (315 întreruperi de sarcină la 100 de născuți vii)294. Statistici

relativ recente295 evidențiază, însă, că rata avorturilor înregistrează o tendință

291 Maria Voinea, „Familia tânără- particularități socio-demografice în perioada de tranziție”, în Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000, pag. 735

http://eppag.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-08-013/EN/KS-RA-08-013-EN.PDF

„Migrația internă și internațională”, pag. 19-23, în Tendințe sociale, Institutul Național de

Statistică, 2002.

Tendințe sociale, Institutul Național de Statistică, 2002, pag. 9

http://eppag.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-08-013/EN/KS-RA-08-013-

EN.PDF

160

descrescătoare, cu toate că pe fondul actualei crize economice și-ar putea modifica direcția.

În ciuda sesizării unor schimbări demografice, în perioada 1990-2003, în țara noastră, structurile familiale tradiționale nu au suferit o schimbare radicală; în mod paradoxal, totodată, trăsăturile tradiționale ale structurilor familiei românești sunt menținute, de multe ori, ca o aparență, pentru că tinerii se arată destul de deschiși

față de pluralismul modelelor și valorilor din țările occidentale. Deși opiniile

specialiștilor români rămân împărțite, în funcție de atitudinea pro sau contra față de importanța fenomenului uniunilor libere în România, experiența țărilor dezvoltate din vestul Europei a constituit o motivație importantă în a diminua decalajul între schimbările de la la nivelul structurilor familiale și alte aspecte importante ale vieții sociale.

De altfel, potrivit studiului Viața de familie – 2008296, realizat de Fundația

Soroș Romania, datele recente arată că, în România, numărul cuplurilor formate din parteneri care locuiesc împreună, dar nu sunt căsătoriți legal, este relativ mic, acest tip de conviețuire fiind întâlnit doar la 5,7% din populație. Motivele cel mai des invocate pentru care unii români preferă concubinajul căsătoriei sunt dificultățile financiare, lipsa unei locuințe proprii (90% dintre respondenți), comoditatea și lipsa de încredere în relație.

Cadrul juridic al familiei în România actuală a fost stabilit prin Constituția adoptată în 21 noiembrie 1991, intrată în vigoare la data de 8 Decembrie 1991 (moment în care vechea Constituție din 21 August 1965 a fost abolită) și revizuită în 2003. Până la căderea regimului comunist, vechiul cadru juridic nu interzicea în mod expres existența concubinajului, însă politicile familiale ale regimului ceaușist erau foarte dure și agresive față de toate formele alternative de familie, descurajând, marginalizând și stigmatizând orice formă de viață familială diferită de cea a familiei conjugale legitime297. În acest sens, regimul comunist propaga ideea conform căreia toate formele familiale atipice (divorțul, concubinajul, familiile monoparentale) erau considerate categorii condamnabile din toate punctele de vedere, nelegitime, devenind adevărate „stigmate sociale”.

De altfel, legislația română favorizează încă existența mariajului, celelalte forme de uniune – oricare ar fi frecvența lor pe teritoriul României – fiind ignorate de

296 http://www.soros.ro/ro/comunicate_detaliu.php?comunicat=80#

161

către relementările legislative, în ciuda transformărilor sociale vizibile în ultimul deceniu și în ciuda necesității de a adopta noi concepte utilizate în legislația Uniunii Europene.

Din punct de vedere instituțional, o inițiativă legislativă privind „recunoașterea concubinajului ca formă de viață în comun” a fost promovată și prezentată în Parlamentul României în martie 2002, fiind realizată de către „Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale”. Inițiativa a primit ulterior aviz favorabil din partea Consiliului Legislativ și din partea comisiilor permanente competente („Comisia pentru sănătate și familie” și „Comisia juridică, de disciplină și imunități”), însă nu a parcurs toate etapele procedurilor legislative în urma cărora putea fi respinsă definitiv sau promulgată de către Președintele României.

Deși Consiliul Legislativ sublinia redactarea deficitară a proiectului amintit, atât din punctul de vedere al ideilor prezentate, cât și din punctul de vedere al tehnicii legislative adoptate, este de reținut, totuși, că inițiativa 158/2002 reprezenta o primă

încercare de a garanta protecția socială a cuplurilor care trăiesc în concubinaj, în scopul de a reduce cât mai mult numărul proceselor de divorț și de partaj, precum și numărul copiilor născuți în afara căsătoriei. Inițiativa viza, astfel, reglementarea concubinajului ca formă de viață în comun, în scopul de a oferi cuplurilor heterosexuale o alternativă legală mariajului, ce susținea existența unor drepturi ale concubinilor, diferite de cele ale partenerilor căsătoriți.

Prin această inițiativă legislativă, se mai urmărea și stabilirea condițiilor de existență a concubinajului prin intermediul „Contractului de uniune consensuală între concubini”, înregistrat în „Registrul pentru evidența persoanelor care trăiesc în concubinaj” ținut la serviciul Stării civile din localitatea în care cei doi concubini își au rezidența. Astfel, autorii proiectului legislativ consideră concubinajul ca fiind o altă formă de mariaj, o practică socială deja acceptată și, în acest sens, în conformitate cu prevederie inițiativei amintite, concubinii pot semna contractul de uniune consensuală în fața unui notar, doar în cazul în care au cel puțin 18 ani – în cazul bărbaților și respectiv 14 ani – în cazul femeilor.

Pe de altă parte, în textul proiectului, se remarcă o echivalență implicită între

„concubinaj” și sintagma „uniune consensuală”, alături de referința foarte clară a

297 Cristian Ciupercă & Iolanda Mitrofan, „Uniunea liberă sau preferința pentru autonomie a cuplului modern”, în Revista Română de Sociologie nr. 5-6, 1999, pag. 496

162

acestei forme de uniune la instituția mariajului: „prin concubinaj sau uniune consensuală se înțelege relația durabilă și stabilă între un bărbat și o femeie care trăiesc împreună, prin liber consimțământ, fără a realiza formele legale ale căsătoriei”.

În proiect, se mai amintește și de instituția „concubinajului adulterin”, cu

specificarea că un astfel de cuplu nu poate beneficia de reglementările inițiativei

158/2002. În plus, deși relațiile homosexuale sunt legale pe teritoriul României, nu există niciun act sau proiect legislativ în care să se pună problema uniunilor între două persoane de același sex.

Câteva luni mai târziu, în septembrie 2002, inițiativa legislativă (450/2002) a Grupului parlamentar al Partidului Democrat vine ca un alt proiect, prin care se viza necesitatea de a se reactualiza Codul familiei, în conformitate, pe de o parte, cu transformările sociale existente și, pe de altă parte, în conformitate cu legislația internațională. Dar, ca și în cazul inițiativei 158/2002, nici acest proiect nu a parcurs

toate etapele procedurii legislative.

Diferența substanțială dintre cele două inițiative constă în abordările

conceperii și reglementării categoriei concubinajului. Astfel, conform proiectului din septembrie 2002, trebuia refuzată orice încercare de legalizare a concubinajului văzut ca un substitut al instituției familiale, considerându-se că mariajul reprezintă singura

instituție în care trebuie reglementate relațiile familiale. Conform inițiativei

democraților, concubinajul ar fi trebuit reglementat printr-un nou cadru legal, în care să existe referințe doar la problemele concubinilor, a căror durată de viață comună să depășească o perioadă stabilită de 10 ani, perioadă dovedită în fața instanțelor judecătorești. Spre deosebire de prima inițiativă legislativă, cel de-al doilea proiect amintit sublinia importanța concubinajului doar din perspectiva regimului patrimonial al bunurilor achiziționate de către concubini.

Prin urmare, din punct de vedere juridic, mariajul este singura instituție recunoscută legal prin care se poate întemeia o familie în România. Cât despre sensul

„normalității” promovate de către legile românești, familiile „normale” sunt cele constituite pe baza actului juridic al căsătoriei oficiale, familiile „anormale”- inclusiv cazurile de concubinaj – fiind cele care nu respectă legislația familiei298.

298 Maria Voinea, Sociologie generală și juridică, Ed. Sylvi, București, 2000

163

Se preconiza că noul Cod Civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011) va legaliza conviețuirea partenerilor de sex opus, pe o perioadă îndelungată, fără

îndeplinirea formelor legale de căsătorie.

Pe fondul potențialului conflict cu Biserica, în situația în care legalizarea uniunii consensuale (concubinajului) ar fi pus sub semnul întrebării instituția căsătoriei, juriștii care au lucrat la noul Cod Civil au identificat un subterfugiu, pentru a conferi, într-o oarecare măsură, un statut legal conviețuirii dintre un bărbat și o femeie, fără ca aceștia să parcurgă formele legale aferente căsătoriei.

Uniunea consensuală are, în noul Cod Civil, ca element corespondent principal, logodna (prevazută la art. 266), care reprezintă promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Altfel spus, partenerii pot coabita, pe fondul unei promisiuni de căsătorie, însă uniunea poate fi întreruptă oricând, fără a exista constrângerea încheierii căsătoriei.

Noutatea absolută ce transpare din noul Cod Civil, în cazul uniunii consensuale, o constituie posibilitatea obligării partenerului care întrerupe logodna, fără motive

întemeiate (adică părăsește locuința comună), la plata unor despăgubiri, dar și a restituirii darurilor primite la momentul logodnei. De asemenea, partea care a deteminat indirect întreruperea logodnei poate fi obligată la despăgubiri.

Totuși, indiferent de durata concubinajului, există prevederi care se aplică numai bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, nu și celor dobândite în timpul concubinajului (cum ar fi prezumția de comunitate asupra bunurilor). Astfel, de exemplu, un imobil cumpărat de concubini este co-proprietatea acestora, iar cota parte a fiecăruia urmează să fie stabilită de instanță, în raport cu contribuția reală a acestora la achiziționare.

În concluzie, România nu se arată încă pregatită să accepte mental concubinajul, acest model de conviețuire fiind considerat împotriva bunelor moravuri. Mai mult, concubinajul nu oferă o serie de drepturi și obligații, precum obligația de fidelitate, sprijin reciproc, dreptul de a purta un nume comun. Tocmai aceasta pare a fi explicația faptului că Legea Concubinajului, proiect de lege propus de reprezentantul romilor, deputatul Nicolae Păun, în anul 2002, a fost rătăcit intenționat într-un sertar al Camerei Deputaților, nefiind dezbătut niciodată.

164

Dincolo de aspectele juridice, „procesul de construcție a realității sociale […] se efectuează și se manifestă la însuși nivelul cuvintelor, acestea ascunzând întotdeauna o viziune asupra lumii”299.

Astfel, în încercarea de a pătrunde dincolo de sensul comun al termenului

„concubinaj” și de a înțelege cum este el văzut în ochii cuplurilor tinere din România, se poate realiza o viziune de ansamblu asupra atitudinilor și valorilor tinerilor români, viziune care să identifice o parte dintre valorile cele mai importante asociate vieții de cuplu, dar și percepțiile asupra concubinajului și mariajului, care influențează atitudinile tinerilor în privința noilor forme familiale ce se întâlnesc la noi.

Majoritatea studiilor arată că, după Revoluția din 1989, există o deschidere și o toleranță a tinerilor români față de multitudinea de maniere de a fi și de a trăi în cuplu. De multe ori, aceste atitudini sunt percepute ca fiind caracteristici ale perioadei de tranziție spre democrație, în ciuda mentalităților moștenite și transmise

încă, mai ales prin intermediul familiei de origine. În acest sens, 58% dintre tinerii de până la 30 de ani, 71% dintre persoanele de peste 60 de ani, 42% dintre persoanele cu studii superioare și 61% dintre cei intervievați cu studii medii consideră că „mai ales femeia trebuie să se ocupe de problemele menajului”300.

Pe de altă parte, conform analizelor realizate în marile orașe universitare, atitudinea tinerilor față de viața în concubinaj este favorabilă, chiar dacă familia și instituția mariajului sunt destul de valorizate: specialiștii arată că aproape toți tinerii doresc să se căsătorească „într-o bună zi”, ceea ce denotă faptul că fenomenul de respingere definitivă a căsătoriei, fenomen specific țărilor occidentale, este foarte rar întâlnit la noi.

În anul 2000, s-a putut constata, totuși, că mai mult de 40% dintre cuplurile căsătorite din București au coabitat înainte de a-și legaliza uniunile301. In plus, o altă anchetă302 realizată pe un eșantion de 60 de cupluri de studenți arată că 51 dintre subiecți au fost „de acord cu concubinajul”, 50 dintre ei „parțial de acord” și doar 14

299 Rémi Lenoir, „Objet sociologique et problème social”, pag. 66, în Patrick Champagne, Rémi Lenoir, Dominique Merllié, Louis Pinto, Initiation à la pratique sociologique, Dunod, Paris, 1989

300 „Barometrul de gen” realizat in August 2000, în scopul de a masura difuziunea valorilor tradiționale in România, în Cătălin Zamfir & Septimiu Chelcea, Manual de sociologie, Editura Economică Prouniversitaria, București, 2001

Georgeta Ghebrea, Regim social-politic si viata privată, Editura Universității din București, 2000, pag. 47

Cristian Ciupercă&Iolanda Mitrofan, „Uniunea liberă sau preferința pentru autonomie a cuplului modern”, în Revista Română de Sociologie nr. 5-6, 1999

165

nu au fost „deloc de acord”, diferențele între răspunsuri fiind semnificative, nu atât în ceea ce privește sexul celor anchetați, ci, mai ales, în ceea ce privește regiunea teritorială de proveniență.

Se mai poate sesiza faptul că 82% dintr-un total de 150 de studenți interogați303

consideră că „o perioadă de coabitare precedentă mariajului este utilă și necesară”, față de 10% care nu sunt nici de acord nici împotrivă si față de 4,7% care nu acceptă deloc această idee; în plus, 46,7% din totalul de 150 de tineri mai sus menționat sunt convinși de faptul că nu există nicio diferență între uniunea în concubinaj și uniunea maritală, chiar dacă 64% dintre cei interogați consideră că „viața în concubinaj poate contribui la stabilitatea cuplului ulterior căsătorit”.

Tinerii care coabitează pun accent, conștient sau nu, mai mult pe caracterul

funcțional al relației lor, decât pe caracterul juridic și consideră că sentimentele care stau la baza uniunii lor sunt mult mai importante decât un act matrimonial.

Problemele financiare și necesitatea de a-și termina studiile reprezintă, pe de altă parte, cele mai invocate motive pentru a justifica forma de uniune liberă („o nuntă este prea costisitoare pentru bugetul nostru”, „cred că mă voi căsători în momentul în care voi avea un salariu fix”). În plus, tinerii coabitanți își declară ostilitatea față de normele sociale și morale conform cărora cuplurile ar trebui să se căsătorească înainte de a locui împreună („nu îmi ghidez viața privată după concepții

învechite”). Cât despre tinerii căsătoriți, aceștia pun accent mai ales pe importanța căsătoriei religioase, care are rolul de a „binecuvânta” uniunea lor, ignorând eventualele dificultăți financiare inerente unei familii tinere. Fiind mult mai sensibili față de sfaturile părinților lor, ei subliniează importanța noilor statuturi sociale

câștigate prin intermediul căsătoriei.

În concluzie, relațiile de concubinaj premarital sunt, în perioada actuală, o etapă semnificativă în evoluția uniunii consensuale, fiind rezultat al disconfortului economic, dar și al deschiderii către valori occidentale. Schimbarea evidentă a mentalității reprezintă, în consecință, fondul care cere schimbarea formelor, adică a

cadrului legislativ privitor la uniunea liberă.

Dacă un fenomen dă naștere la probleme juridice, este necesară intervenția

legiuitorului, deoarece numai printr-o reglementare juridică acestea pot fi mai ușor

166

subiectivismul în rezolvarea problemelor juridice nereglementate. De altfel, evoluțiile recente în plan juridic (adoptarea noului Cod Civil) evidențiază preocuparea autorităților în a reglementa această stare de fapt.

Relevant este faptul că uniunea liberă sau concubinajul încă nu tinde să ia

locul căsătoriei în România, similar statelor occidentale. Concubinajul poate să fie o formă premergătoare căsătoriei, așa-numita „căsătorie de probă”, sau o formă de coabitare, alături de căsătorie. Cei care recurg la concubinaj sunt deplin conștienți de situația lor, pentru că, dacă inconveniențele lipsei unui statut social ar fi greu de suportat, concubinii au alternativa căsătoriei.

Astfel, chiar dacă instituția căsătoriei este și în prezent nucleul de bază al societății, realitatea socială a consacrat și o forma alternativă de parteneriat, concubinajul, care a devenit destul de frecventă; nu i se poate ignora existența și nici faptul că acesta produce efecte, cel puțin într-o fază incipientă, asupra imaginii și mecanismelor de reprezentare a femeii în societatea românească contemporană.

Pe lângă aspectele concrete, legate de perturbarea rolului tradițional al femeii (atribuirea timpurie a sarcinilor domestice, cu repercusiuni negative asupra instruirii

și formării pentru viitoarea carieră), există implicații cu conotație și, implicit

impact negativ atât direct, asupra femeii (spre deosebire de concubinaj căsătoria asigură evitarea traumatismelor și protecția continuă)304, cât și indirect asupra imaginii / reprezentării identitare (de exemplu schimbarea partenerului, în situația în care aceasta capătă o anumită frecvență, determină atribuirea unui caracter de promiscuitate femeii implicate în relații de concubinaj305).

De altfel, similar celorlalte „surse” ale unei reprezentări identitare feminine alterate în societatea românească, concubinajul este o expresie a „virtualizării” unei realități sociale – alianța matrimonială devenind o alianță virtuală. În acest sens, pe fondul „virtualizării”, poate fi replicată și victimizarea „soft” a femeii în contexul concubinajului: își sacrifică viitorul profesional pe altarul unui tradiționalism capricios. Prejudecățile și stereotipurile riscă să îi confiște încă o șansă.

Elena Bonchiș, Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea 2000, pag. 237

În multe cazuri, un factor favorizant pentru coabitare este constituit de relațiile sexuale, întrucât

167

CAPITOLUL VII.

PROSTITUȚIA:

TRANZIȚIA DE LA SPAȚIUL REAL LA SPAȚIUL VIRTUAL

Prostituția constituie o altă sursă a alterării reprezentării feminine în spațiul social românesc, pe fondul demonetizării corpului și folosirrii acestuia ca „marfă”.

Impactul prostituției asupra imaginii femeii în mentalul colectiv al societății românești este evidențiat începând chiar cu Dicționarul explicativ al limbii române,

care definește prostituția ca „faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse persoane, pentru a-și procura mijloacele de existență”306.

Deși definiția induce percepția de infractor, nu de victimă, femeia se transformă și interiorizează statutul de victimă tocmai datorită acestei percepții eronate; ea este nevoită să își poarte stigmatul și tinde să acționeze, pentru a-l

confirma, în spiritul unei profeții auto-îndeplinite.

Percepțiile asupra prostituției au acoperit o gamă largă de manifestări, de la fenomenul comercializării efective a corpului, la „egalizarea” acesteia cu contractarea unei căsătorii din rațiuni economice307 sau la analogiile cu căsătoria în sine: în cazul prostituției femeia oferă servicii sexuale și este plătită de mai mulți

bărbați, având loc un proces de negociere completă, pe cînd în cazul căsătoriei

femeia este plătită de un singur bărbat, dar are mai multe obligații, fiind

dependentă de „capul familiei” care câștigă mai bine și are mai multe308.

Un alt fenomen ce ia amploare și ale cărui inter-conexiuni cu prostituția sunt biunivoce (stimulează prostituția, dar, în același timp, beneficiază de aportul acesteia în a crea dependență) este pornografia și se poate constata că răspândirea și dezvoltarea pornografiei marchează „transpunerea” prostituției în plan virtual. „Virtualizarea” prostituției constituie doar o cale de a accentua imaginea negativă a femeii, așa cum e promovată în sectorul prostituției.

http://dexonline.ro/definitie/prostitu%C8%9Bie

Willem Adriaan Bonger, Criminalité et conditions économiques, G.P.Tierie, Amsterdam, 1905, pag. 146-149

Emma Goldman, Anarchism and Other Essays, Mother Earth Publishing Association, New York, 1910, pag. 82

168

Atât prostituția, cât și pornografia au ca element central sexualitatea, dezbaterile asupra acesteia determinând deopotrivă judecați morale și evaluări științifice. Astfel, orice abordare a domeniului are în vedere referiri la moralitate, moravuri, tradiții și obiceiuri, sexualitatea depășind astfel stadiul de problemă de biologie umană și devenind un subiect cu conținut social și cultural, care intră în aria de preocupări a mai multor zone de cercetare (sociologie, psihologie, psihiatrie, antropologie, istorie sau justiție).

Multă vreme, problemele legate de sexualitate au fost dominate de prejudecăți, care clasificau discuțiile pe această temă ca fiind imorale, indecente sau opuse convențiilor sociale. Multe dintre prejudecăți au fost depășite odată cu larga diseminare a mesajelor mass-media cu privire la sexualitate și cu amplificarea preocupărilor în domeniul educației sexuale.

De asemenea, sexualitatea este profund influențată de factori sociali și culturali, dar, datorită diversității culturale, nu se poate stabili un model cultural unic al sexualității umane, chiar în cadrul aceleiași societăți se manifestându-se diverse forme de sexualitate și grade de toleranță față de abaterile de la modelul acceptat social.

În contextul evoluției raportării la sexualitate, prostituția atrage atenția, cel puțin din perspectiva sociologică, din mai multe rațiuni: în primul rând, pentru că este o profesie, „cea mai veche din lume”, delimitată fiind de metode, tehnici și strategii de lucru, sau norme și valori distincte.

În al doilea rând, indiferent dacă este instituționalizată sau ne-instituționalizată, prostituția, constituie o problemă socială semnificativă, și are multiple implicații: morale, juridice, religioase, medicale, economice și culturale.

În același timp, deși unii sociologi apreciază că prostituția are o serie de funcții benefice pentru manifestarea sexualității, alții o consideră problemă socială, tocmai pentru că implică exploatarea corpului femeii în beneficiul bărbatului sau asocierea ei cu alte activități ilegale, legate de infracționalitate, trafic de persoane sau de droguri.

De asemenea, pornografia, ca transpunere a prostituției în spațiul virtual, devine o profesie, degradantă, din punct de vedere identitar și cu implicații sociale semnificative (dependența conduce la manifestări violente, violuri, consum de alcool etc.). În plus, în timp ce prostituția se desfășoară cumva într-un spațiu „invizibil”, dar previzibil al

169

societății, pornografia ne invadează mentalul prin intermediul mass-media și Internetului, desfășurându-se în zone greu accesibile supravegherii .

7.1. Prostituția: delimitare, sociologie și efecte

O definiție simplă a prostituției o delimitează ca formă de utilizare a stimulării

sexuale, pentru a realiza scopuri non-sexuale și, pornind de la acest sens de bază, majoritatea definițiilor sunt focusate asupra aspectului comercial al traficării trupului. Alte definiții accentuează atât caracterul promiscuu al relației sexuale întreținute de

și cu prostituatele, cât și finalitatea economică a activității întreprinse de acestea.

De altfel, în limba latină verbul „prostituo” desemna expunerea publică pentru și înainte de vânzare, semnificațiile de bază ale termenului fiind: a oferi (a se oferi) și a sacrifica (a se sacrifica).309

Perspectiva socială poziționează prostituția drept un tip de devianță psiho-sexuală, ce constă în întreținerea de relații sexuale cu persoane diferite, pentru a obține avantaje materiale310.

Una dintre definițiile clasice a fost elaborată de Geoffrey May, care a

imoral al relației, asumate în mod voluntar și indiferența emoțională.311

O definiție similară, dar mai substanțială a fost oferită de Jennifer James, care a delimitat prostituția ca schimb sexual, în care recompensa include patru factori: banii (formă de schimb pur comercial și neemoțional), numărul (mare) de parteneri, gradul de cunoaștere a acestora și gradul de rafinament implicat în relația sexuală.312

Al doilea și al treilea factor evidențiază aspectul moral al prostituării, în raport cu cel legal, o femeie care are mulți parteneri de sex putând fi etichetată drept o persoană imorală, în timp ce o femeie care are mulți parteneri, dar pe care nu-i cunoaște dinainte, este încadrată în categoria prostituatelor.

Sorin Rădulescu, Sociologia și istoria comportamentului deviant, Editura Nemira, 1997, pag. 76-

Constantin Enăchescu, Psihosexologie, Editura Universal Dalsi, București, 2000, pag. 237-238

Geoffrey May, „Prostitution”, Encyclopaedia of the Social Sciences, Vol.12, New York, 1983, pag.

Jennifer James, Prostitutes and Prostitution în Sagarin, Edward, Montanino, Fred, eds., Deviants: Voluntary Actors in a Hostile World, Morrison, NJ:General Learning Press, 1977, pag. 390–391

170

Dincolo de definiții, evoluția istorică a fenomenului evidențiază transformarea aspectelor definitorii ale acestuia. Totodată, evoluția istorică poate fi percepută și ca reper al efectelor pe care prostituția le-a avut asupra imaginii femeii, având în vedere că, în mai multe limbi, prostituția și construcțiile lingvistice asociate au

denumiri de gen feminin, cu toate că există și bărbați care se prostituează.

Prostituția era percepută ca fapt „normal” în Grecia antică, fiind organizată într-un sistem „stratificat”, de la cele mai de jos prostituate în lupanare, în taverne sau pe străzi, până la vestitele curtezane (hetaire). Atitudinea oficială de acceptare a prostituției era demonstrată de numeroasele temple și statui dedicate zeiței Afrodita Pandemos (patroana prostituatelor), diferită de Afrodita Urania (patroana dragostei

și a afecțiunii).

În schimb, romanii priveau prostituția ca pe un „rău necesar”, tolerând-o, dar desconsiderând-o ca profesie, atâta vreme cât prostituatele erau destinate numai

întreținerii raporturilor sexuale, nu companiei spirituale a bărbaților. Similar Greciei

antice, existau mai multe categorii de prostituate: cele de rând (neînre gistrate

oficial), cele care lucrau în lupanare (înregistrate oficial și taxate pentru a primi o

autorizație specială de a-și practica meseria), cele cu statut ambiguu, care lucrau în

hanuri și băi publice, re spectiv curtezanele (educate pentru a ține companie în special oficialilor).

Odată cu epoca imperială, prostituția a devenit la Roma o adevărată „activitate” publică, astfel că, în timpul floraliilor313, curtezanele deghizate în zeițe se dezbrăcau în aclamațiile mulțimii, dansând lasciv și determinând astfel tinerii să se năpustească în arenă, ceea ce ducea la adevărate scene publice de prostituție.

În Evul Mediu, prostituția a fost percepută preponderent din perspectiva credințelor religioase, fiind considerată un „păcat”, dar practicată pe scară largă. Amplificarea fenomenului de migrație și însoțită de creșterea populației orașelor Europei a determinat, în secolul XII, răspândirea prostituției și, implicit o serie de măsuri din partea autorităților. Chiar și în perioada cruciadelor, cavalerii se foloseau de serviciile prostituatelor, care chia r îi însoțeau și pe câmpul de luptă.

În secolul XIV prostituția a început să fie sancționată de autoritățile regale și ecleziastice, în special prin reprezentanțele ei: casele de toleranță, patronii acestora

și proxeneții. O serie de orașe italiene au elaborat decrete speciale de expulzare a

313 Denumite astfel după numele unei curtezane, Flora, căreia i se atribuiau 20.000 de contacte remunerate.

171

prostituatelor, în timp ce la Paris supravegherea prostituției a fost încredințată unui oficial al regelui. Tot în aceeași perioadă a apărut și obligația ca prostituatele să îmbrace haine de diferite culori, în Germania fiecare oraș având o culoare distinctivă pentru ele: la Augsburg verde, la Leipzig galben, la Zürich roșu.

Secolul XV pare să fi reprezentat perioada de „glorie” a prostituției cu caracter public, tolerată și chiar încurajată de către autorități, care o considerau o „instituție de utilitate publică”. Restricții erau puține, vizând mai degrabă segregarea prostituatelor de fetele și femeile respectabile, decât eradicarea prostituției. Ordonanțe speciale au fost promovate pentru delimitarea zonelor unde prostituatele puteau locui sau munci, pentru obligația de a purta diferite semne distinctive și de a nu fi prezente în public în anumite sezoane sau restrângerea clientelei.

Spre finalul Evului Mediu a început „represiunea sexuală”, care a continuat și în Epoca modernă, așa încât, în secolul XVII, prostituția era privită ca o practică „vicioasă”, devenind o meserie stigmatizată, o adevărată „rușine” pentru societate.

De altfel, represiunea sexualității ilegitime și geneza unei noi morale sexuale sub semnul respectabilității burgheze a reprezentat principala revoluție socială și politică a Occidentului modern. În secolele XVII-XVIII, raporturile sexuale care nu aveau drept scop procrearea puteau fi catalogate drept prostituție. În acest context, în

Franța, de exemplu, autoritățile regale au luat măsuri speciale de internare a prostituatelor în spitale, la un loc cu nebunii și săracii. De altfel, un dicționar englez din secolul XVIII definea prostituata ca fiind o „adulteră”, „concubină” sau, în cel mai rău caz, o „stricată” care ia bani de la bărbați.

Aceste evoluții nu au pus capăt prostituției, fenomenul continuând să se manifeste în diferite forme. De altfel, noul rol social atribuit prostituatelor în această perioadă pare să aibă legătură cu reorganizarea rolurilor bărbatului și femeii, opinia publică depășind percepția că femeile sunt potențial promiscue sau că prostituatele ajung să practice această meserie datorită desfrânării.

Tipul caracteristic de prostituată perceput de societatea secolelor XVII-XVIII îl constituie fata săracă, slujnică în casa unor oameni bogați, care este sedusă de stăpân și rămâne însărcinată. Prin urmare, aceasta trebuie să părăsească societatea convențională și să „îmbrățișeze” lumea prostituției, la care va putea renunța în măsura în care va găsi un soț dispus să treacă peste prejudecăți și să-i redea respectabilitatea.

172

Alternanța între aceptarea și neacceptarea prostituției de-a lungul istoriei s-a reflectat, chiar dacă într-un mod dificil de sesizat, asupra unei reprezentări coerente a imaginii femeii în societate si asupra propriei ei percepții ei despre ea însăși. Astfel, incapacitatea societății de a limita efectele prostituției, indiferent dacă a acceptat sau nu prostituția, fenomenul manifestându-se indiferent de restricțiile legislative, sociale etc., a alimentat o discordanță în mentalul feminin între auto-reprezentare, reprezentare și desemnare, conducând la multiple crize de identitate, consumate însă

în plan individual. Abia odată cu manifestările feminismului, care a debutat în principiu ca parte a discursului european iluminist, crizele identitare ale femeii capătă o voce care să atragă atenția.

Dincolo de aspectele privind moralitatea, care variază de la stat la stat, în funcție de perspectivele asupra fenomenului, reglementările juridice contemporane privind prostituția pot fi împărțite în trei categorii:

sisteme juridice prohibiționiste, care interzic practicarea prostituției și sancționează persoanele implicate, așa cum se întâmplă în unele foste țări comuniste, printre care și România, Japonia sau China;

sisteme juridice reglementariste, care definesc reguli stricte de exercitare a prostituției, ca în Olanda, Germania sau Australia;

sisteme juridice aboliționiste, care nu recunosc prostituției un statut legal

și, implicit, sancționează fenomenul și persoanele implicate.

Lipsa reglementării sau sancționarea prostituției nu determină nepracticarea acesteia, deși există, de exemplu, inclusiv mișcări aboliționiste ce militează împotriva oricăror măsuri juridice care permit „comercializarea” sexualității, aducând astfel o gravă atingere drepturilor omului. De altfel, aceste mișcări, în principal cu caracter feminist, unite sub egida Federației Aboliționiste Internaționale, consideră că orice reglementare a prostituției este imorală și ineficace pentru soluționarea problemei de fond, orice formă de prostituție fiind de fapt doar o formă degradantă de sclavie a femeii314.

Un alt element important, pe lângă legislație, îl constituie resorturile intime ce determină femeia să se prostitueze, care ar putea fi evidențiate de o eventuală

314 http://iaf-fai.org/

173

tipologie a practicantelor fenomenului. Cesare Lombrosso, într-un studiu despre prostituție, delimitează trei categorii de prostituate315:

Prostituatele constituționale, care s-ar caracteriza prin lipsă de pudoare, frigiditate, labilitate emoțională, intelect la limită, maturitate afectivă, lene, vanitate, imoralitate, cu tendințe de alcoolism și toxicomanie au un potențial antisocial de tip

criminal ridicat;

Prostituatele de ocazie, care sunt, de regulă, fete tinere de condiție medie sau chiar bună, obligate să se prostitueze, datorită anumitor circumstanțe cum ar fi

dificultăți financiare, mizerie sau obținerea unor avantaje personale ce nu pot fi

dobândite altfel, Spre deosebire de prima categorie, pot fi re-educate, întrucât, pe

fondul practicării prostituției, au remușcări, prezintă tulburări nevrotice, complexe de vinovăție sau de inferioritate;

Prostituatele intermediare reprezintă o grupare de tranziție între formele precedente, fiind persoane la limită, din punct de vedere moral, ca educație și nivel de cultură, și care, se pot prostitua în funcție de circumstanțe.

În același timp, intră în discuție și o dilemă evidențiată sociologic, dar cu implicații inclusiv în ceea ce privește drepturile omului, respectiv dreptul de a dispune de corpul tău.

Astfel, din punct de vedere sociologic, prostituția este un tip comportamental distinctiv datorită utilizării corpului în scopuri comerciale, mai precis, de decizia unei persoane de a-și „vinde” periodic corpul, ceea ce paradoxal conduce la decăderea acesteia din cel mai elementar drept al său, acela de a dispune liber de corpul propriu. Extrapolând, prostituția poate fi poziționată în vecinătatea imediată a sclavajului.

Pe acest fond, deși unii juriști au încadrat prostituția în categoria acelor fenomene pe care Convenția europeană a drepturilor omului le subsumează „dreptului persoanei de a dispune de corpul său”, în realitate, prostituția conduce la suspendarea acestui drept, din clipa în care persoana incriminată a decis să-și vândă corpul. Astfel, aceasta nu mai dispune de corpul său în mod liber din momentul respectiv, „dreptul de folosință” trecând asupra unei alte persoane („cumpărătorului” sau, mai bine zis, în primul rând asupra proprietarului casei de toleranță / proxenetului).

315 Cesare Lombroso, Guglielmo Ferrero, Criminal Woman, the Prostitute, and the Normal Woman, Duke University Press, 2004, pag. 124.

174

S-ar putea face aici o analogie cu paradoxul similar prezentat de către sociologul german Ferdinand Tönnies, în cadrul relației dintre muncitor și patron, doar că, în locul comercializării forței de muncă, este comercializat trupul. Astfel, după modelul lui Tönnies, s-ar putea avea în vedere trei momente ale unei asemenea relații: vânzarea trupului, folosirea trupului și valorificarea trupului, respectiv a beneficiilor obținute prin folosirea trupului).

Este important de precizat faptul că, în cele trei momente ale relației, posesorul trupului este parțial liber doar în primul moment, înainte de a decide să-și vândă trupul. În al doilea moment, persoana devenită prostituată constituie doar „resortul” material (trupesc) al relației, nu și „resortul” ei formal, întrucât prostituata nu-și alege partenerii, nu are control asupra prețului sau nici măcar asupra ritmului folosirii trupului, și, mai presus de toate, se folosește ne-liber de trup, adică fără o implicare spirituală, de vreme ce contractul o obligă să se ofere oricărui partener. Relația se consumă, așadar, în afara voinței și reperelor morale ale persoanei și în afara oricăror considerente spirituale.

În cel de-al treilea moment, al valorificării trupului, alienarea devine totală, deoarece prostituata nu mai are niciun fel de control asupra valorificării morale și materiale a trupului său.

Lipsa controlului asupra trupului declanșează și disonanța dintre auto-reprezentare și reprezentare, respectiv desemnare, femeia interiorizându-și o ipostază străină, fără a realiza acest lucru. Această disonanță este accentuată de mass-media și sancționată de societate, fără ca cele două entități să manifeste intenția de a identifica și analiza mecanismele care permit și perpetuează starea menționată.

Analogia de mai sus evidențiază că actul prostituției nu reprezintă nici pe departe o expresie a libertății de a dispune de propriul corp, ci mai degrabă suspendarea unui drept. Un asemenea tip de interdicție își are corespondentul, în ultimă instanță, în sclavie, deoarece numai sclavul nu are libertatea (materială și spirituală) de a-și folosi corpul.

O altă mare dilemă capătă natură juridică. Juriștii delimitează două tipuri de ofense aduse persoanei: mala in se (ceea ce este inerent rău, în mod universal, fără particularități de spațiu și timp) și mala prohibita (ofensele considerate ilegale pentru că sunt definite de lege ca atare). Specialiștii plasează prostituția între ofensele din a doua categorie, alături de jocurile de noroc și intrarea pe o proprietate străină.

175

Raportându-ne însă la dilema sociologică, care privește prostituția ca relație socială ce deposedează persoana de dreptul de a dispune liber de propriul corp, fenomenul analizat devine un „rău în sine”, „mala in se”. În acest sens, se poate aprecia că procedura juridică este într-un decalaj negativ față de sensul social real al fenomenului pe care îl definește.316

Dincolo de dilema dreptului de a se dispune liber de propriul trup, diverse studii, programe și proiecte de cercetări naționale și internaționale (feministe sau nu) au în vedere tratarea efectelor violenței asupra sănătății femeii, în special în contextul prostituției.

„Când ne referim la violența asupra femeii, prostituția este adesea exclusă din categoria acestui tip de abuz. Totuși, luând în considerare cumplitele consecințe ale prostituției se poate considera nu numai că produce grave afectări ale sănătății femeii, ci că aparține clar violențelor împotriva femeii”317.

Efectele asupra sănătății prostituatelor sunt aceleași suferite și de femeile expuse altor tipuri de acte de violență. Degradarea sănătății psihice și emoționale a prostituatei presupune traume severe, stres, depresii, anxietate, autoadministrare de medicamente cu alcool, abuz de droguri și dezechilibre alimentare, sau în ultimă instanță automutilăre, suicid și omucidere.

În pofida faptului că, în majoritatea cazurilor prostituția este determinată de cauze externe persoanei, femeile care se prostituează sunt considerate sursa problemei, în locul „provocării” și problematizării industriei sexului și „comunităților” consumatorilor de sex comercial. Astfel, contradicțiile dintre guverne și organizațiile non-guvernamentale sunt orientate asupra unor false probleme, care se regăsesc într-un spectru marginal, cum ar fi medicalizarea prostituției (supunerea prostituatelor la controale medicale periodice), care în fapt consfințește prostituatei statutul de „marfă”. Paradoxal, nu au fost promovate propuneri din partea celor care au considerat necesară această modalitate de control pentru prostituate de a „monitoriza” medical și bărbații care vin în contact cu acestea. De altfel, se poate remarca faptul că, nicio acțiune nu va stabiliza mai bine industria sexului, decât „legitimizarea” prostituției cu „ajutorul” unui sistem de asistență medicală.

Sorin Rădulescu, op.cit., pag. 121

Janice G. Raymond, director executiv al „Coaliției împotriva traficului cu femei”,

http://www.oocities.org/tzake/ prostitutie/Health-ro.htm (original Health Effects of Prostituation, 1998)

176

În pofida faptului că, în vechile teritorii românești, femeia avea, cu puține excepții, o libertate limitată, fiind supusă aproape complet dominației exercitate de părinți sau de soț, prostituția se manifestă și în spațiul românesc de multă vreme, în

principal ca urmare a influențelor orientale.

Astfel, în Evul Mediu, prostituția era răspândită atât în Moldova cât și în Țara Românească, după cum confirmă diversele mărturii ale unor călători străini și vechile cronici. De exemplu, în vremea lui Vodă Caragea, numărul de prostituate din

București era atât de mare, încât domnitorul a fost sfătuit să pună taxe speciale pe

prostituție, demers ce i-a adus, se pare, venituri însemnate.

Prostituția de tip instituționalizat, sub forma caselor de toleranță, a traversta o perioadă de înflorire în perioada interbelică, „emblema” ei fiind reprezentată de celebra „Cruce de Piatră” din cartierul Dudești, „demarcată” de alte zone ale

Bucureștiului prin tradiționalul „felinar roșu”. Pe lângă prostituția tolerată de stat, se

propagau și prostituția de stradă, ocazională sau sistematică și fără autorizație.

Rigorile regimului comunist, impuse de „morala de tip nou”, a exclus prostituția legalizată, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Privațiunile materiale și tentațiile oferite de această profesie, a alimentat perpetuarea fenomenului, alteori stimulat chiar de organele de represiune, pe fondul utilizării în scopuri politice sau

obținerii de informații despre sau de la străini.

Prostituția a depășit relativul anonimat după decembrie 1989, cunoscând o largă expansiune. Astfel s-a „construit” o adevărată „industrie a sexului” circumscrisă, în majoritatea cazurilor, rețelei hoteliere românești, mai ales în unitățile hoteliere situate în zone cu trafic turistic sau în marile orașe. Pe acest fond, au pătruns în România rețele internaționale de trafic de carne vie, care, sub „acoperirea”

inofensivă a unor firme, recrutează dansatoare sau manechine de exemplu.

Caracteristicile prostituatelor românce, conform informațiilor poliției, sunt determinate de faptul că majoritatea provin din familii dezorganizate, au mari deficiențe de cultură și educație și refuză să muncească în alte domenii de activitate

legală. Într-o proporție semnificativă, acestea provin din zonele sărace, cum ar fi Moldova, care furnizează circa 40% din toate prostituatele identificate de poliție.

În pofida măsurilor legislative și a acțiunilor întreprinse de organismele legii,

prostituția este extinsă pe teritoriul României, datorită eficacității reduse a controlului

asupra fenomenului. Deși propovăduitorii moralei orientează dezbaterea asupra

interzicerii prostituției exclusiv din aceste considerente, este nevoie de

177

conștientizarea faptului că, nu numai comercializarea sexualității ca atare constituie adevărata problemă, ci toate celelalte „tare” sociale asociate cu ea: violența, agresiunea, exploatarea economică și sexuală.

Promovarea, perpetuarea și consolidarea valențelor promiscuității feminine, fie că vorbim de prostituție sau concubinaj sunt reflectate și de „vocabularul uzual”, dar riscă să genereze stereotipuri durabile în imaginarul reprezentanților sexului opus. Pe lângă faptul că vor afecta inevitabil, cel puțin ca mentalitate, cuplurile sau familiile viitoare, aceste efecte au și dimensiuni degenerative, care conduc în principal la violență, suspiciune și o percepție distorsionată a feminității.

Pe de altă parte, și demersurile de auto-reprezentare a femeii suferă pe fondul prezentării acesteia ca „dependentă” de latura instinctuală. Astfel, presiunile externe (reprezentarea) și interne (auto-reprezentarea) determină „programarea” unor trasee mentale (de exemplu prostituarea constituie un mod facil de a obține diverse avantaje, nu numai financiare) care alimentează și întrețin fenomenul.

7.2. Pornografia: erotism, sexualitate și dependență

„Tandemul” prostituție-pornografie, evocat la începutul prezentului capitol, marchează în fapt „transpunerea” prostituției în plan virtual, demers care implicit stimulează prostituția, dar, în același timp beneficiază de sprijinul prostituției în a crea dependență, pe fondul inter-conexiunilor biunivoce dintre cele două fenomene.

Termenul „pornografie” își are rădăcinile în greaca veche, fiind compus din două cuvinte: „porne” – prostituată și „graphos” – scriere sau ilustrare. Astfel, pornografia ar semnifica ilustrarea prostituatelor, doar că în prezent, pornografia

înseamnă mai mult decât o simplă ilustrare, fiind extrem de complexă și implicând două tipuri de „actori”: atât cei „ilustrați”, cât și cei care o utilizează.

Este relevant totuși că, în prezent, partea „ilustrată” include și vocile cunoscute pentru justificarea și propagarea continuă a pornografiei, considerată drept libertate sexuală, care aparțin directorilor unor reviste de profil, ce și-au construit adevărate imperii în urma comercializării imaginilor și materialelor cu caracter erotic / pornografic.

Pentru Hellen Longino, pornografia înseamnă

„reprezentări verbale sau pictoriale explicite ale comportamentului sexual care au drept caracteristică distinctă portretizarea degradantă și înjositoare a

178

rolului și statutului femeilor ca simplu obiect sexual spre exploatare și manipulare.”318

Definiția de mai sus este relevantă pentru a ilustra sistemul de valori proiectat de pornografie și de cei care o furnizează, care permite de-monetizarea femeii, prin accentuarea valențelor pur sexuale ale acesteia.319 Totodată, unele cercetări arată că expunerea la pornografie crește susceptibilitatea subiecților masculini la violență

împotriva femeilor, conduce la creșterea semnificativă a insensibilității sexuale a acestora și diminuează compasiunea lor pentru femeile violate, inducând în același timp intensificarea manifestărilor instinctuale (o mai mare dorință de viol) și atitudini sexiste la adresa femeilor si fetelor.

Una dintre militantele semnificative împotriva pornografiei, Andrea Dworkin, devenită celebră pentru implicarea în campania anti-pornografie din Statele Unite, impunerea unei legislații anti-pornografie și pentru atitudinile și limbajul radical pe care l-a adoptat referitor la pornografie (având ca element central „porneia”)320, susține că toate femeile care se lasă portretizate astfel, intră în această categorie, prin însuși faptul de a apărea în acele ipostaze lezând imaginea și statutul tuturor femeilor.321

Trasând niște concluzii, putem afirma că termenul „pornografie” se referă totdeauna la reprezentări (atât film și fotografie, cât și pictură sau eseistică) având două caracteristici principale: conține material explicit sexual, iar acest material are rol de stimul sexual, aceste două elemente fiind obligatorii atunci când vine vorba de pornografie322.

Pornografia aduce în atenție, de altfel, dezbaterea erotism-sexualitate, pe fondul căreia se dezvoltă imaginea unei femei-obiect, centrată pe frumusețea corpului, cu adânci conotații sexuale.

Pentru a evidenția distincția erotism-sexualitate am putea utiliza ca referință studiul „Cel mai frumos obiect de consum” al sociologului și criticului literar francez

Longino, Hellen, „Pornography, Opression and Freedom: A Closer Look”, în Laura Lederer, ed.,

Take Back the Night: Women on Pornography, William Morrow, New York, 1980, pag.154

Andrea Dworkin, Pornography: Men Possesing Women, 1981, pag. 147

Acest termen ilustra cele mai de jos prostituate, care oferă inclusiv cele mai neplăcute servicii sexuale și care, în același timp, sunt cel mai prost situate atât social cât și economic. În greacă,

„porneia” desemna prostituatele „ordinare” (în sensul peiorativ al cuvântului „ordinar”), „porne” fiind considerată cea mai de jos prostituată, care aparține tuturor cetățenilor.

Ibidem, pag. 199-201

Pentru Hellen Longino, pornografia este orice reprezentare menită sau folosită pentru excitarea dorinței sexuale, înlăturând și cea de a doua caracteristică, cea a materialului sexual explicit. ( Liliana Popescu, Politica sexelor, 2004)

179

Jean Baudrillard unde autorul încearcă o analiză a ultimelor accepțiuni și semnificații ale corporalității, din perspectiva consumismului contemporan323.

Relația identificată de Baudrillard între corp-sexualitate-erotism alcătuiește triada ce fundamentează studiul său, alături de binomul corp-obiect, o altă noțiune esențială ce îi definește sistemul de gândire. Pe fondul unei demonstrații ce vizează mutațiile conceptului de corp, respectiv multiplele conotații pe care acesta le-a dobândit în timp, Baudrillard abordează totodată problemele sexualității și erotismului, așa cum sunt acestea reflectate în societatea de tip consumist sau în mentalul colectiv, motivațiile profunde ale diverselor raportări la corp, respectiv problema identității prin prisma unei noi viziuni despre carnalitate.

În esență, Baudrillard urmărește să explice ce se află la baza acestei întoarceri la trup, care este rolul lui real în societatea de consum și care este reversul acestei tendințe. Astfel, ajungem la imaginea unei societăți aflate în dezechilibru, ruptă de trecut și fără planuri de viitor, care își pregătește renașterea într-o lume aproape pură a pulsiunilor. De aici rezultă erotismul exacerbat, substratul sexual al reclamelor sau atotputernicia aluziilor cu tentă erotică. Cu alte cuvinte, o lume dezorientată care, în agonia sa și în nevoia de repere concrete, revine la certitudine, palpabil, vizibil și neechivoc. Conferirea atotputerniciei corpului sfârșește însă prin a-l „transparentiza”, abstractiza sau în ultima instanță prin a-l neantiza.

În timp, frumusețea feminină s-a manifestat sub numeroase forme: de la rotunjimile rubensiene la carnația senzuală a Venerei lui Baldung-Grien (despre care Umberto Eco spune că, în contrast cu fundalul întunecos, exprimă cu atât mai mult ideea de Frumusețe materială, fizică324), de la frumusețea senzuală la cea casnică a secolului XVII, de la frumusețile romantice, însoțite de multiple simboluri, până la adeptele modei a la garçonne etc.

Senzualitatea e pe cale de dispariție astăzi, tocmai pentru că a fost supralicitată, iar erotismul s-a transformat în sexualitate convertită în pornografie, iar corpul – corpul model, cel al manechinului – nu mai constituie un obiect al dorinței, ci a devenit unul funcțional, manechinul nemaifiind corp, ci formă. Atât în publicitate, cât și în modă trupul își refuză carnalitatea, sexualitatea – acolo unde bizantinii creeau impresia de absență a materialității, contemporaneitatea nu pune nimic, corpul

323 Jean Baudrillard, Societatea de consum. Mituri și structuri, Editura comunicare.ro, 2005, pag. 174 324 Idem, pag. 174

180

dematerializat nu mai constituie reflexul căutării absolutului, respectiv al transfigurării fizionomiei feminine într-una angelică, ci rămâne simplă descărnare.

Datorită faptului că imperativul frumuseții implică erotismul ca valorizare sexuală, se impune o distincție clară între erotism și sexualitate, respectiv între corpul erotic și cel sexual. Primul, spune Baudrillard, este suport al semnelor dorinței care fac obiectul schimbului, este corpul erotizat (dominat de funcția de schimb), cel de-al doilea este corpul – loc al fantasmei, habitaclu al dorinței (aici dominat de structura individuală a dorinței). Erotismul transpus printr-un cod instrumental de semne

(metaforă a imperativului funcțional) ne indică faptul că asistăm din nou la dezvoltarea unei filosofii a funcționalismului. Astfel, indiferent ce vindem, aluziile erotice ne ajută să facem acest lucru – fie că este vorba despre un sicriu, un parfum sau un fel de mâncare.

De asemenea, Baudrillard avertizează că exacerbarea erotizării are un sens, care indică o criză de desublimare, de decompresie a tabuurilor tradiționale. Societatea debusolată urmează a renaște în lumea pulsiunilor menționate. Considerând că erotismul ca manifestare a dorinței, dar și ca instrument subversiv (având în vedere scrierile erotice concepute ca exercițiu al libertății altminteri negate), are un substrat, o semnificație profundă care merge până în miezul autentic al ființei, sexualitatea și pornografia nu sunt decât simple piese de teatru, dar ajung să ocupe realul.325

Baudrillard se oprește, în încheiere, asupra jucăriilor sexuate, astăzi în plină modă – păpușile cărora li se atașează un sex, și care își pierd astfel funcția simbolică pe care o exercitau înainte – fiind restrânse la o funcție spectaculară. Totul este sexualizat în mod artificial astăzi, în vederea exorcizării libidinalului și funcției simbolice.

Chiar și latura feministă delimitează pornografia și erotica, Ellen Willis susținând că există o mare diferență între cele două, erotica desemnând o activitate sexuală implicând afectivitate și dorință reciprocă, în vreme ce pornografia nu ar fi altceva decât prezentarea unei sexualități bazată pe dominație masculină și exploatarea femeii.326

De altfel, la fel ca în cazul prostituției, în care lipsa controlului asupra trupului declanșează o disonanță de repezentare identitară, dezbaterea erotism-sexualitate

Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut – Noua dezordine amoroasă, ed. Nemira, 1995, pag. 68-69

Ellen Willis, „Feminism, Moralism and Pornography”, în Ann Snitow, Christine Stansell, Sharon

Thompson, Power of desire: The Politics of Sexuality, Monthly Review Press, New York, 1983, pg 162-165

181

ilustrează aceeași disonanță dintre auto-reprezentare și reprezentare, respectiv desemnare, dar din perspectiva lipsei controlului aupra imaginii trupului. Promovarea imaginii trupului în ipostaze degradante poate avea un efect mult mai puternic decât prostituția în sine, datorită numărului de subiecți ce pot fi expuși la aceasta într-un timp scurt, pe fondul dezvoltării tehnologiei de comunicare în masă.

Revenind la pornografie, o delimitare comună este făcută între hardcore – ilustrarea într-un mod explicit a actelor sexuale – și softcore – mascarea actelor sexuale, acestea nefiind înfățișate ca atare. De asemenea, pornografia hardcore depășește ideea de imagini explicite, fiind „condimentată” cu scene de violență, cruzime și de subordonare clară a femeii în fața bărbatului.327

Chiar dacă pornografia softcore nu implică violență, aceasta este de cele mai multe ori degradantă, expunând scene în care o persoană (aproape de fiecare dată o femeie) consimte la un rol clar submisiv. De altfel, orice tip de pornografie portretizează sexul într-o manieră impersonală / inumană, transformând femeile în obiecte, într-un context non-afectiv.

Indiferent de forma de materializare a pornografiei, aceasta este de fapt o modalitate de a aduce în atenție o imagine degradantă a femeii, lipsită de moralitate

și avidă după sex. Astfel, atât protagonistele materialelor porno cât și restul femeilor care nu au legătură cu pornografia sunt constant stigmatizate și considerate ținte ușoare ale dominației masculine.

Totodată, expunerea la materiale comune și sexuale poate genera sau consolida percepții negative despre femei în contexte sexuale și non-sexuale. Efectele pornografiei asupra relațiilor dintre femei și barbați sunt variabile: unele femei se simt emoțional și sexual distante, altele resimt presiunea determinată de „competiția” cu subiectele materialelor pornografice și nu se mai simt bine în corpul lor.

Răspunsul la pornografie nu este cenzura (cel puțin nu totală), ci limitarea acesteia prin legi speciale care să protejeze atât minorii cât și persoanele care nu doresc să „vadă” acte sexuale explicite oriunde (în reviste de larg consum, posturi de televiziune, etc.).

De altfel, din punct de vedere istoric, cenzura nu a diminuat niciodată elemente precum sexismul sau violența față de femei. Totodată, este dificil de promovat interzicerea pornografiei într-o societate democratică, căci aceasta ar presupune în primul rând limitarea libertății de expresie. De asemenea, pornografia este cu atât

182

mai greu de combătut cu cât femeile, în marea majoritate a cazurilor, au fost de acord cu prezentarea lor în astfel de ipostaze.

Dincolo de nevoile de natură economică (obținerea facilă a unor venituri substanțiale), activarea într-o asemenea „industrie” conduce la alterarea identității, atât a femeilor implicate, cât și a celor care vizionează asemenea „producții”, chiar dacă procesul este dificil de sesizat, dat fiind că „șocul” vizual produce efecte puternice, persistente pe termen lung. În cazul prostituției, contactul direct, uneori brutal cu clientul îi reamintește femeii această alteritate a condiției sale, în timp ce, pornografia creează impresia femeii implicate că este protejată, că se manifestă după un paravan, în fapt inexistent, care ascunde sau atenuează alteritatea menționată anterior.

Pornografia generează de altfel și un anumit nivel de dependență, al cărui nivel are un impact ridicat asupra comportamentului uman. Psihiatrul american Douglas Reed a evidențiat că mulți parafili (deviați sexual cu manifestări violente) invocă frecvent utilizarea materialelor pornografice328. Victor Cline afirmă că există „o tendință crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în materialele pornografice”.329

Dependența de pornografie poate fi explicată prin intermediul unei serii de mecanisme psihologice și fiziologice, unul dintre cele mai răspândite mecanisme fiind acela că satisfacția sexuală este un factor puternic de amplificare330. De altfel, acesta este chiar efectul de „dependență” avut în vedere mai sus de Cline, care afirma că învățarea devine mai eficientă datorită descărcării sexuale atașată utilizării pornografiei. În acest context, Cline se referea la cercetările lui McGaugh (1983) privind memoria, care sugerează că experiențele simultane cu unele trăiri emoționale intense pot fi rememorate mai bine.331

De asemenea, Reed evidențiază posibilitatea ca un astfel de mecanism de

învățare să poată acționa la nivel biologic, dar și la nivel psihologic, atunci când

Ibidem, pag. 165-167

Douglas M. Reed, Pornography addiction and compulsive sexual behavior, în Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Aletha Huston, eds., Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994, pag. 249-269

Victor B. Cline, Pornography effects: Empirical and clinical evidence, în Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Aletha Huston, eds., Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994, pag. 229-247

John Lyons, Rachel Anderson, David Larson, A systematic review of aggressive and non-aggressive pornography, în Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Aletha Huston, eds., Media, family, and

children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994, pag.262

183

afirmă că „neurotransmițătorii activați de pornografie ar putea activa căi neurale similare ca heroina și cocaina”332.

Un asemenea mecanism îl oferă teoria învățării sociale, inițiată de Albert Bandura, care încearcă să elaboreze o explicație generală a modului în care oamenii dobândesc noi forme de comportament. Este denumită „socială” deoarece încearcă explicarea modului în care indivizii observă acțiunile altor oameni și a celui în care ajung să adopte acele modele de acțiune ca moduri personale de reacție la diverse probleme, condiții sau evenimente.333

Aceste modele tind să devină stabile atunci când sunt consolidate într-un anumit mod. Dacă un model de acțiune folosit ca reacție la stimul este consolidat, crește posibilitatea ca acel model să devină modul obișnuit prin care individul reacționează la acele condiții de stimul.

Teoria învățării sociale admite și că procesul de consolidare și învățare consecventă poate apărea incidental, pe fondul existenței unui proces care este foarte apropiat de ideea de imitație corporală.

De exemplu, dacă o persoană este martor la utilizarea unei anumite tehnici de a rezolva cu succes o problemă cu care observatorul se confruntă din când în când, el / ea ar putea încerca acel model de comportament ca o potențială soluție personală.

Persoana care interiorizează un anumit model poate să nu realizeze în mod conștient sau să nu sesizeze legătura dintre comportamentul modelului și dobândirea tehnicii de rezolvare, procesul de învățare putând fi caracterizat ca având loc într-un mod neintenționat. Astfel, teoria învățării sociale are ca element central dobândirea noului comportament în urma unei experiențe unice, fără a elimina învățarea ca rezultat al repetiției stimulului.

Această teorie poate explicita cel puțin unele din influențele directe, imediate sau indirecte / pe termen lung asupra indivizilor expuși la conținuturi pornografice.

Teoria imitației sau modelării are la bază premisele că cei expuși materialelor pornografice pot prelua din conținutul acestora anumite modele, asumate ulterior la nivelul conduitei. Astfel, se apreciază că pornografia evocă la nivelul subiectului anumite impulsuri care altfel ar rămâne latente. Reprezentanții acestei teorii etichetează pornografia mai puțin ca formă de eliberare sexuală și mai mult ca formă

Victor B. Cline, op.cit.

Douglas M. Reed, op.cit.

Albert Bandura, Richard H. Walters, Social learning and personality development, Holt, Rinehart and Winston, 1963, pag. iii

184

de reprimare sexuală a femeii. În acest mod, bărbații preiau controlul asupra raportului de forțe dintre genuri, pe care construiesc discursul pornografic și îl aplică necondiționat în viața reală.

Atât teoria învățării sociale, cât și cea a imitației sau modelării evidențiază, de fapt, mecanismele care permit perpetuarea alterității reprezentării identitare feminine, pe fondul expunerii subiecților (atât bărbați, cât și femei) la stimuli sau influențe de natură sexuală. Existența unui discurs pornografic necesită formularea unui discurs anti-pornografic / pro-erotic, de natură să ridice sexualitatea la un rang superior, să o tranforme în erotism, transformare ce ar permite manifestarea „misterului” feminin, nu demonetizarea femeii. În contextul discursului anti-pornografic, este necesară și identificarea și deconstrucția falselor „avantaje” ori „satisfacții” oferite de pornografie.

Zillmann și Bryant au contribuit în mod semnificativ la fundamentarea experimentală a ipotezei dependenței, dezvăluind că expunerea prelungită la pornografie conduce, în cazul unor persoane, la scăderea nivelului de satisfacere sexuală cu partenerii sexuali tradiționali.334 Zillmann a promovat chiar ipoteza că în multe cazuri „nesatisfacerea sexuală inițială conduce la expunerea la pornografie”, aceasta determinând în acest mod un cerc vicios.

Consumul de pornografie alimentează creșterea nemulțumirii și conduce persoana la intensificarea consumului. Pentru Zillmann, consumul de pornografie determină comparații care accentuează nemulțumirea:

„consumatorii compară ce au, din punct de vedere al intimității sexuale, cu ceea ce pornografia le spune că ar putea și trebuie să aibă”.335

În afară de dependență și modelare, au fost studiate și alte efecte ale pornografiei. Weaver a evidențiat dovezile care demonstrează că pornografia determină un „comportament sexual dur” cu femeile. Această duritate implică o agresivitate crescută asupra femeilor, dar și o de-sensibilizare față de violența și agresiunile sexuale.336

334 Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Pornography: Research Advances and Policy Considerations, Routledge, 1989, pag. 239–241

335 Dolf Zillmann, The Regulatory Dilemma Concerning Pornography în Wood, James, Davis, Derek, eds., Problems and Conflicts between Law and Morality in a Free Society, Waco, TX: Baylor University, 1994

336 James B. Weaver, III, Pornography and sexual callousness: The perceptual and behavioral consequences of exposure to pornography, în Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Aletha Huston, eds.,

Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994, pag. 215-228

185

În plus, studiile evidențiază că expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, determină creșterea gradului de acceptare a promiscuității, atât la bărbați, cât și la femei și, pe măsură ce promiscuitatea este considerată naturală, loialitatea față de partenerii sexuali scade.

Lucrările lui Zillmann și Bryant arată că astfel de materiale sunt influențează negativ și formarea viziunii unui băiat despre sexualitatea feminină, având în vedere că majoritatea materialelor pornografice le înfățișează pe femei ca simple obiecte sexuale, având drept scop principal îl constituie satisfacerea dorințelor sexuale ale bărbaților.

În același timp, echipamentele video au condus la o explozie a materialelor pornografice, acestea fiind astăzi mult mai accesibile oamenilor, inclusiv copiilor și adolescenților, decât în trecut.

În cazul României, după 1989, dar mai ales în ultimii ani, industria pornografică a căpătat amploare. Astfel, pornografia se regăsește în filme pentru adulți transmise prin cablu sau satelit, în reviste și cărți interzise minorilor, în cinematografe, pe internet (există o mulțime de site-uri pornografice în limba română), în magazine care închiriază casete video și chiar pe stradă, în chioșcuri.

Starurile porno autohtone participă la talk-show-uri cunoscute, la ore de vârf, expunând de ce le place să aibă această meserie.

Deși majoritatea femeilor nu agreează o astfel de „industrie” și nu se regăsesc

în ea, argumentul economic începe să fie din ce în ce mai greu de combătut cu valori imateriale. Accesul starurilor menționate la ore de vârf este determinat în primul rând de cota de audiență, asigurată atât de bărbați, cât și de femei, ambele genuri dornice de divertisment, subiectele facile permițând deconectarea de la realitatea zilnică. De asemenea, nu este deloc de neglijat că apariția acestora ar putea fi facilitată și de o evudență de necontestat: majoritatea directorilor de posturi media sunt bărbați.

Totuși, „manipularea” femeii și „direcționarea” acesteia către o „industrie” a sexului, indiferent dacă e vorba de prostituție sau de pornografie, nu poate avea loc fără participarea femeii, stimulată în societatea românească de supremația argumentării economice. Participarea femeii este condiționată, de altfel, și de exsitența a doar două opțiuni – dependența economică față de bărbat sau independența economică, bazată pe practicarea unor „profesii” degradante – sau mai bine zis de inexistența unei reale opțiuni viabile.

186

Pe de altă parte, după cum am menționat în capitolele anterioare, mass-media românească deseori promovează pornografia în societate, fără a ține cont de vârsta

sau atitudinea cititorilor sau telespectatorilor.

Astfel, din nefericire, această realitate este larg acceptată în România, problema cea mare derivând din faptul că, victime acestui tip de comportament, pornografic și pe alocuri obscen, cad fetele și băieții expuși la materiale pornografice la o vârstă fragedă, femeile hărțuite și abuzate sexual, tinerele care urmează modelele impuse de media și sunt atrase în această industrie, care le exploatează în fapt potențialul de simple obiecte sexuale, în speranța unui trai mai bun și, poate cel mai grav, o

societate insensibilă și dependentă de imaginile încărcate sexual.

Legislația românească, în pofida incisivității denumirii actelor normative (Legea nr. 196 din 13 mai 2003 privind prevenirea si combaterea pornografiei) nu

face decât să recunoască, fără echivoc, statutul legal al pornografiei (fie că vorbim

de acte sau materiale cu character obscen). Încercările ulterioare de legiferare (2011) nu au avut în vedere schimbarea abordării menționate, ci mai degrabă asumarea, cu

sinceritate, a stării de fapt și încercarea de instituire a unor „măsuri de reglementare și control a activităților cu caracter pornografic”.

Problemele evidențiate în cadrul prezentului capitol (distincția erotism sexualitate, tipurile de materiale pornografice, răspunsul la pornografie, dependența și alte efecte ale fenomenului) se regăsesc printre dilemele societății românești contemporane, care de altfel se înscrie în tiparul evidențiat de Baudrillard – o societate dezechilibrată, debusolată, a pulsiunilor.

Pe fondul intensificării fenomenului pornografiei devine cu atât mai izbitoare corespondența bi-univocă dintre prostituție și pornografie menționată la începutul prezentului capitol. Astfel, pasul dinspre pornografie spre prostituție este foarte mic

și din ce în ce mai des urmat de tinerele care caută o viața mai bună. De asemenea, este adusă în atenție „virtualizarea” prostituției având drept vector pornografia, cu efecte pe termen mediu și lung asupra societății. Deși studiile nu au identificat efecte puternice ca urmare a expunerii ocazionale, efectele expunerii periodice nu sunt de neglijat, evidențiind de altfel inter-dependența prostituției și altor comportamente atipice (violența în special). Deși expunerea periodică nu are efecte puternice, există niște efecte secundare, care nu sunt de neglijat, fiind relaționate cu anumite comportamente, precum violența.

187

Mai mult, posibilitatea de amplificare a efectelor, oferită de dezvoltarea accelerată a mass-media și tehnologiei informației prefigurează o intendificare a expunerii la materiale pornografice, indiferent de dorința utilizatorului de a le accesa (reclamele de tip pop-up de exemplu).

Inutil de menționat faptul că expunerea la pornografie creează în mentalul colectiv o imagine impregnată de promiscuitate asociată femeii, care, odată cu intensificarea și diversificarea fenomenului, capătă valențe din ce în ce mai complexe (aspect evidențiat de altfel în conținutul prezentului capitol).

Prostituția și pornografia orientează atenția tot spre femeia depreciată, accentuând latura sexuală și „potențialul” femeii ca obiect sexual, limitând astfel accesul acesteia la un statut superior în societate și diminuând dorința ei de auto-realizare, de transformare. Aspectul este redat suficient de convingător în tranșarea, în mod grosolan, a problemei identității femeii în mass-media contemporană –

„gospodină în bucătărie, doamnă pe stradă și curvă în pat”. „Triada” menționată reflectă destul de limpede spațiul limitat în care se poate manifesta femeia, definită pe trei dimensiuni fundamentale: beneficiară a favorurilor bărbatului, exponat (martor „tăcut”, după cum bine remarca Daniela Rovența-Frumușani) sau „jucărie” sexuală. În toate cele trei ipostaze, femeia este victima unei reprezentări identitare alterate,care, la rândul ei, adâncește alterarea reprezentării identitare, pe fondul incoerenței dintre auto-reprezentare, reprezentare și desemnare.

188

CONCLUZII

În principiu, majoritatea studiilor care abordează imaginea femeii într-o anumită cultură se raportează la produsele aferente respectivei culturi (cărți, filme, muzică, etc.), și nu la cultura ca rezultat al interacțiunii sociale. Valorile, normele și artefactele, în calitate de componente ale culturii, reprezintă elemente dinamice, în continuă transformare, ca răspuns la evoluția societății și implicit a formelor de

manifestare culturală ale acesteia.

De asemenea, tendința respectivelor studii este să se raporteze la o singură dimensiune a reprezentării indentitare – la imaginea pe care femeia o are despre ea

însăși (auto-reprezentare), la modul cum este reprezentată în diverse produse culturale (reprezentare) sau la modul cum o percep ceilalți, atât în baza imaginii

proiectate de ea însăși, cât și a celei proiectate de produsele menționate anterior (desemnare).

Pornind de la cele două „conexiuni lipsă” din majoritatea studiilor asupra reprezentării identitare feminine în diversele studii în care aceasta ocupă un loc

central, mi-am fundamentat abordarea pe:

– o definiție extinsă a culturii, care să marcheze conectarea conceptului de

cultură la spațiul social. Astfel, cultura

„nu este o forță abstractă care plutește în spațiu și se așează asupra noastră – deși date fiind modurile subliminale în care ne influențează, poate fi percepută ca o entitate atotprezentă, fără trup. De fapt, cultura este mediată de o structură socială. Cultura se naște dintr-o rețea de relații

mult, din instituții mult mai articulate formal și cu fundamente legale, cum ar fi școlile, media, bisericile, agențiile guvernamentale, corporațiile

și armata.”337

– o abordare extinsă a reprezentării identitare, în cadrul căreia se pot distinge trei „momente” fundamentale, întrucât

337 Christian Parenti, Reflections on the Politics of Culture, Monthly Review, Volume 50, Issue 09, February 1999, http://monthlyreview.org/1999/02/01/reflections-on-the-politics-of-culture

189

„nu este o acțiune solitară, care îl întoarce pe subiect la sine, ci o interacțiune, care pune femeia în relație cu alți subiecți, cu grupuri de indivizi ce o integrează, cu instituții, care o garantează (căsătoria), cu obiecte (verighetă, fotografii), și cu unele cuvinte ce o desemnează (logodnică, soție)”338.

Astfel, pe de-o parte definiția conectată la social a culturii evidențiază că este

nevoie de analiza mai multor grile de reprezentare a femeii, în timp ce, pe de altă parte, o reprezentare identitară cuprinzătoare poate fi realizată doar prin interacțiunea celor trei perspective (autopercepția, imaginea pe care cineva o are despre sine; reprezentarea, imagine pe care cineva i-o produce altcuiva și desemnarea, imaginea care îi este transmisă de către altcineva). De altfel, cele două demersuri evidențiază o

„competiție” reală între imaginea proiectată de femeie (în baza autopercepției) și cea proiectată de interacțiune și de produsele culturale în mentalul colectiv (reprezentarea

și desemnarea).

În vederea „ancorării” reprezentării identitare femine în cultura română –

înțelegând cultura ca element mediat de structura societății românești – am încercat să realizez o analiză din mai multe perspective, pe de o parte a rolurilor de gen în societatea românească, pe de altă parte, a imaginii mediate și idealizate a femeii (de

literatura interbelică și mass-media contemporană).

Cele trei grile de reprezentare alese – literatura interbelică (romanul), mass-media actuală și societatea contemporană – evidențiază mai multe imagini și

perspective, care, fie se suprapun, fie sunt complementare. Totodată, tot prin

intermediul celor trei grile, transpar cele trei FEMEI (reprezentări feminine), fiecare

deconstructivistă339).

Pornind de la aceste trei imagini / paradigme și aplicându-le în raport cu societatea românească, vom constata că acestea există și se dezvoltă în paralel în spațiul românesc. La originile acestui paradox stă, pe de o parte, faptul că a doua imagine / paradigmă trebuie recuperată în perioada post-comunistă340, pentru a fundamenta tranziția către femeia nedefinită / paradigma deconstructivistă, pe de altă parte, stau diferențele semnificative de mentalitate și statut, în raport cu originea

338 Natalie Heinrich, Etats de femme, Editura Gallimard, Paris, pag. 229

Gilles Lipovetsky, A treia femeie, Editura Univers, București 2000; Rosemari Buikema, Women’s

Studies and Culture. A Feminist Introduction, New York: Palgrave Macmillan, 1995

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir, ed., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 141

190

(rural – urban), cu mediul sau cu nivelul de educație. Astfel, nu putem vorbi de o emancipare uniformă341 a femeii în societatea românească, element care determină atât o discrepanță, cât și o inconsistență a discursului aferent încercărilor de definire și de poziționare a feminității.

În primul rând, în cazul grilelor de reprezentare, am ales două perioade istorice diferite pentru reprezentarea mediată (fie de literatură, fie de mass-media), pentru a evidenția evoluția și totodată pericolele dezvoltării tehnologiei de comunicare în masă.

În ceea ce privește perioada interbelică, cum literatura, și în special romanul

(care cunoaște în această perioadă o maximă înflorire, nemaiîntalnită nici chiar în perioadele următoare), reflectă mișcările societății (similară societății românești contemporane, în care se afirmă puternic elemente ale emancipării feminine, pe fundalul transformării sociale), atât la nivel macro, cât și la nivel micro, am considerat oportună evaluarea locului personajului feminin în romanul românesc interbelic și analiza travaliului său identitar.

Astfel, abordarea psihologică a personajului feminin în romanul interbelic a evidențiat că femeia traversează o serie de fenomene identitare care se traduc prin anumite stări de femeie. Dubla tendință de a se detașa de modelul matern, raportându-se, totodată, la propriul sex, face ca ficțiunea să fie o percepută ca resursă identitară, romanul, în mod special, fiind un adevărat furnizor de personaje feminine care permit, pe de o parte identificarea cu femei imaginare, pe de altă parte diferențierea de mamă, atât ca persoană reală, cât și ca loc simbolic.

Această condiție are proprietatea de a ridica mereu, pentru o femeie, problema propriei identități. Poziția sa în lumea femeilor se modifică în permanență, nefiind doar o problemă de calificare (cineva este mai mult sau mai puțin frumoasă), cât una de definire (tânără fată sau femeie măritată, mamă în familie sau fată bătrână, soție fidelă sau femeie emancipată, soție supusă sau femeie independentă); astfel, această construcție endogenă a identității feminine devine ea însăși un parametru identitar destul de problematic.

În același timp, pornind de la modelele arhetipale ale divinităților antice, se poate constata că fiecare femeie se identifică într-o zeiță sau în mai multe zeițe, care îi guvernează personalitatea, având posibilitatea să decidă singură pe care dintre ele

341 Emancipare uniformă nu în sensul de uniformizare, ci de apartenență la o colectivitate cu un nivel comun de emancipare, fapt ce delimitează obiective și limbaj comun(e) de abordare.

191

să o pună în valoare și pe care să o înfrâneze. Existența acestor ipostaze interioare latente, care se manifestă succesiv sau într-o simultaneitate parțială, face ca femeia să fie văzută ca ființă proteică; mai mult, întâlnirea a două arhetipuri opuse într-o singură personalitate are ca efect prezența unor trăsături contradictorii, derutante atât pentru persoana în cauză, cât și pentru stabilirea raporturilor cu semenii.

Astfel, personalitatea feminină se definește pe de o parte între acțiunea internă a arhetipurilor de divinități feminine și acțiunea externă a stereotipurilor culturale, pe de altă parte prin stabilirea de raporturi. Modelele de raporturi pot purta, la rândul lor, amprenta unei anumite zeițe: tată – fiică, frate – soră, soră – soră, mamă – fiu, amantă – amant, mamă –fiică.

În ceea ce privește arhetipurile, am abordat o serie de perechi arhetipale evidențiate de romanul interbelic:

 polaritatea solar – saturnian, care implică o serie de subpolarități, în funcție de categoriile de nume, vârstă, inocență – femeie fatală, femeie superioară – femeie degradată moral;

 femeia normă, pasivă în macrouniversul social, centru al microuniversului familial, la care bărbatul, punct mobil, se întoarce din călătoriile sale, indiferent dacă acestea sunt cavalcade eroice sau aventuri sentimentale, în contrast cu femeia virilizată, personaj activ, a cărui complexitate constă tocmai în faptul că asumarea masculinității și manifestarea ei activă îi pune în valoare feminitatea (se poate vorbi de un mit al androginului);

 dihotomia personaje feminine statice – personaje feminine dinamice, care cunoaște o serie de modificari de-a lungul evoluției romanului, pe măsură ce personajul parcurge drumul de la structurare către destructurare, de la un caracter coerent, la dizolvarea eului într-o multitudine de euri în personalitate. Femeia nu mai urmărește să se integreze în societate, ci să-și integreze lumea sieși, fapt pentru care se transformă dintr-un luptător, într-un contemplativ; lupta sa nu se dă în afară, nu

înfruntă lumea, ci în interior; își înfruntă propriile patimi, în căutarea identității;

 bipolaritatea personajul feminin ca pereche a monogamului – personajul

feminin ca pereche a poligamului, care se distinge dupa modelul arhetipal al Vechiului Testament si al Noului Testament și urmărește erosul și în forma lui de manifestare pământească, și în realizarea lui metafizică, pe fondul refacerii unității spirituale destrămate odată cu încarnarea în bărbat și femeie;

192

 binomul personaj feminin unicentrat – personaj feminin policentrat, în

cazul căruia modelul arhetipal pornește de la perspectiva unicentrată a naratorului transcendent – chiar dacă scriitorul spune ce simte personajul, romancierul este cel care vorbește, senzațiile sunt ale personajului, dar el este silit să le trăiască, supravegheat de acesta, care hotărăște cât să vorbească despre el , în timp ce

Abordările psihologică și „mitologică” sunt dublate de un demers psiho-social, care vizează, de fapt, dificultatea de definire a femeii între statutul de ființă, cu o personalitate unică și aspirații individuale, și cel de soție, cu un rol bine definit în societate, unde își găsește locul prin raportarea la soț, al cărui nume îl poartă, și la descendenți, ale căror interese le reprezintă.

Ambivalența între aspirația la independență și aspirația la o legătură duce, de multe ori, la stări conflictuale interne, pentru că mariajul satisface o nevoie exterioară de normalitate socială, de bogăție, oferindu-i femeii un nume, lux sau apartenența la o familie, dar poate împiedica desăvârșirea statutului de ființă autonomă.

Pe fondul abordării celei de-a doua grile de reprezentare (mass-media), ca o considerație generală, putem aprecia că trecem de la un echilibru al perechilor de arhetipuri identificate în literatura interbelică (principal vehicul de formare a mentalității colective în perioada respectivă), la o accentuare a valențelor negative și implicit a arhetipurilor de această natură (saturnian, dar în același timp dinamic și policentrat) în mass-media actuală.

Ca particularitate, în mass-media actuală se pot identifica trei ipostaze ale

femeii:

 Femeia ca obiect sexual (martor „tăcut”). Indiferent dacă apare într-o reclamă la servicii erotice sau apare la știri, fiind acuzată de prostituție, se ajunge mai ușor la corelarea femeii cu un obiect. Fenomenul în sine tinde să se regăsească și cu privire la femeile „normale”, dat fiind faptul că în presă se înregistrează un interes crescut pentru conotațiile sexuale. Dacă e să ne referim la exemple dintr-o revistă sau un ziar, se poate constata că un bărbat va fi întotdeauna mai bine reprezentat, ceea ce se scoate în evidență fiind calitățile lui de bun afacerist sau tată, pe când o femeie care are același statut social este reprezentată într-o manieră cu tentă sexuală.

193

Rolul definitoriu în această ipostază îl deține corpul femeii și, implicit, mitul

frumuseții, având în vedere că

„dominate de aspirația de a se identifica cu modelele dominante, purtătoare ale semnelor distincției, femeile sunt victime sigure ale manipulării simbolice prin mitul frumuseții.”342

Pe lângă frumusețe, sexualitatea este cea care plasează femeia în zona

consumistă, punând în prim plan pretutindeni redescoperirea corpului. În

consecință, mass media are o influență covârșitoare atât asupra corpului nostru, cât și asupra comportamentelor specifice de gen.

 Femeia ca victimă. De multe ori, femeile sunt ilustrate ca victime

ale violenței, cu precădere ale violenței sexuale. Mass-media joacă un rol important în mediatizarea și problematizarea fenomenului, dar tot ea ar trebui să reprezinte și un mijloc de prevenire a violenței. De cele mai multe ori, însă, în goana după rating, aceasta își rezervă doar dreptul de a prezenta cazurile de violență, pentru că doar această parte stârnește mai mult interes și atrage cititorii, prin latura de senzațional; se sustrage de la implicare. Promovarea negativă a imaginii femeii ca ființă vulnerabilă este de natură să contribuie la „consolidarea violenței împotriva femeii”343, mass-media perpetuând în acest sens, o violență de ordin simbolic asupra femeilor.

De foarte multe ori, în mass-media, violența domestică este tratată în maniera tabloidă, insistându-se, de obicei, pe mai multe cazuri individuale de violență

împotriva femeii. Cazurile alese sunt șocante, de o violență extremă: crime, violuri, cruzimi și exploatare sexuală. Totul se oprește aici, pentru că nu se merge mai departe, în analiza violenței împotriva femeii ca problemă socială și nici în prezentarea mijloacelelor prin care ar putea fi contracarate aspectele sociale.

Imaginile cu violență împotriva femeilor, în special cele care ilustrează violul, maltratarea fizică și emoțională, sunt potențiali factori care contribuie la persistența violenței în viața reală și exercită o certă influență asupra receptorilor, cu precădere asupra tinerilor.

 Femeia ca „beneficiar”. S-a constatat că, dacă o femeie face parte dintr-o clasă superioară, logica mentalității colective urmează un raționament simplu: femeia respectivă beneficiază de condiții bune de viață fie din întâmplare, succesul datorându-se, de fapt, succesului soțului ei, fie datorită propriilor calități fizice.

342 Daniela Rovența Frumușani în Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, edit., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002, pag. 262

194

Paradoxal sau nu, cel puțin în mass-media românească, perspectiva aceasta reducționistă a femeii la oportunism și calități fizice este susținută chiar și de către femei: foarte puține sunt exponente de gen care încearcă să impresioneze prin alte calități decât cele fizice (și aici ne reîntoarcem la orientarea excesivă asupra corpului

și la mitul frumuseții).

Această orientare a mass-media este de natură să genereze efecte asemănătoare

„cursurilor” particulare de genul „Cum să te căsătorești cu un bogătaș”, sau a cărților de popularizare a unor rețete de succes sigur. Perpetuarea unei astfel de imagini chiar de către femei (vezi Lisa Johnson, „Cum să furi un milionar”), aducându-se

argumentul că reprezentantele sexului frumos sunt „programate genetic” să aleagă

bărbații care au succes, întrucât „încă de pe vremea în care trăiau în peșteră, femeile se împerecheau cu cei mai buni vânători și culegători, pentru a asigura perpetuarea speciei”344, vine în sprijinul ideii de a confirma, cel puțin pe termen mediu, statutul conferit femeii de către mass media românească.

În consecință, s-ar putea afirma că mass-media, difuzând emisiuni de

violență. Prezentând femeile în roluri tradiționale, stereotipe, mass-media construiește o identitate feminină falsă, care este constant promovată, dar care nu poate fi transpusă în realitate decât prin forța de modelare a mass media, cu precădere a televiziunii.

Pe lângă perpetuarea unei imagini negative și alterarea, în acest mod, atât a auto-percepției, cât și a desemnării, o imagine eronată promovează și acutizează, în fapt, comportamentele care o fundamentează: un cerc vicios, în care portretizarea și exagerarea violenței naște violență, iar promovarea și supra-dimensionarea exclusiv a sexualității accentuează vulgaritatea. Totodată, imaginea femeii în mass-media românească se reduce la femeia depreciată sau cel mult la cea slăvită, dar doar ca obiect sexual.

Femeia nedefinită nu există în spațiul media românesc. Spre deosebire de romanul interbelic, care permite întrezărirea potențialului provocator al misterului feminin, mass-media contemporană tranșează în mod grosolan problema identității femeii – „gospodină în bucătărie, doamnă pe stradă și curvă în pat”.

Zamfir Catalin, Zamfir Elena, Situația femeii în România, Editura Expert, 2000, pag. 69

Lisa Johnson, How to Snare a Millionaire, Saint Martin's Press Inc., 1998

195

Astfel, deși promovarea unei imagini alterate a femeii de către mass-media

înregistrează o tendință ascendentă, în principal datorită implicațiilor financiare

ale căutării senzaționalului, există o gamă largă de mecanisme necesare pentru temperarea sau limitarea acestei evoluții345. Eficiența mecanismelor menționate este limitată, însă, de lipsa sincronizării eforturilor acestora.

Aplicarea celei de-a treia grile de reprezentare, respectiv analiza implicațiilor manifestării dimensiunii de gen în spațiul social, a evidențiat drept caracteristică definitorie a acesteia lupta pentru putere, având drept vector principal combaterea

discriminării.

Pe fondul discriminării de gen, tipurile identitare feminine în spațiul social sunt în principal cele definite de evoluția feminismului, având în vedere că teoriile politice feministe au constituit principalul instrument al femeilor în lupta pentru putere.

Din perspectiva feministă, evoluția istorică evidențaiză faptul că femeile și-au pierdut treptat respectul de sine, s-au auto-devalorizat și, ulterior, s-au complăcut în această stare, acceptând un statut social și cultural inferior, impus de societatea masculină (patriarhat). Astfel, diferențele de gen nu sunt doar culturale sau doar o stare de fapt determinată de diferențele de sex (biologice), ci sunt consecința creării voite a unor diferențe de sex în cadrul societăților.346

Această evoluție a fost înregistrată și în cazul familiei, percepută drept centru al diferențelor de gen și mecanism principal de exercitare a puterii asupra femeilor. În acest mod, deși atât femeile, cât și bărbații sunt participanți activi în societate, ei nu concurează de pe poziții egale, realitățile istorice evidențiind că numai bărbații acumulează capital simbolic în urma competițiilor din societate.

În cazul României, acest lucru a fost evidențiat de Barometrului de Gen347, publicat în anul 2000 de către Fundația pentru o Societate Deschisă, care arăta că peste 50% dintre cei intervievați consideră că „este mai mult datoria femeilor decât a bărbaților să se ocupe de treburile casei”. Totodată, în cadrul aceluiași demers sociologic se arată că marea majoritate a populației consideră că într-o familie bărbatul este cel care trebuie să conducă („Bărbatul este capul familiei!”).

345 Din sfera guvernamentală am abordat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Național al Audiovizualului, iar din sfera ne-guvernamentală, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, de exemplu, care practic nu este un mecanism de temperare și limitare ci mai degrabă un mecanism de facilitare și modelare, în sprijinul promovării și receptării unei imagini cât mai nealterate.

În John Scott, op.cit., pag.146

http://studiidegen.wordpress.com/2011/04/05/barometrul-de-gen/

196

Ca urmare a constatărilor privind manifestarea dimensiunii de gen în spațiul

social, femeile au relizat că trebuie să obțină puterea de a acționa, în așa fel încât să-și satisfacă propriile interese și nevoi (empowerment).

Lupta pentru putere a femeilor ar trebui să aibă două componente: una internă, unde acestea trebuie să conștientizeze faptul că schimbarea trebuie să se producă în

primul rând în mintea, în gândirea și comportamentul lor, atât în familie, cât și în

societate și una externă, care vizează dobândirea materială a puterii (funcții de

În analiza luptei femeilor pentru putere în spațiul social, un concept util îl constituie cel de capacitare (empowerment), definit în raport cu valențele conceptului de putere din care derivă, grupate în patru categorii348:

a. Putere asupra (power over) – termen care implică o relație de dominare-subordonare ce pune în discuție problema sancționării sociale a amenințării cu violența sau a intimidării și necesită implicarea societății civile în a menține și a dezvolta rezistența activă și pasivă a „subordonaților”, în vederea eliminării opresiunilor și inegalităților;

b. Putere de a face (power to) – care înseamnă a avea autoritatea de a lua deciziile privind rezolvarea problemelor, a participa, a te implica activ în procesele și deciziile care-ți afectează viața, putere ce poate fi creativă și competentă;

Putere colectivă (power with) – implică organizarea indivizilor în funcție de un scop comun sau de voința comună, pentru a duce la îndeplinire scopurile colective;

Putere individuală (power within) se referă la încrederea în sine, la propria

susținere motivațională și afirmare a unui individ, în așa fel încât să fie capabil de a analiza modul în care puterea intervine în viața sa și de a găsi resursele necesare, pentru a o influența sau schimba în beneficiul dezvoltării sale fără a afecta dezvoltarea celorlalți349.

Deși extremele au în vedere și puterea asupra, mișcarea feministă a impus termenul de capacitare în accepțiunile puterii, în sensul de putere de a face, putere colectivă și putere individuală, ca o contrabalansare. Evoluția feminismului

Lisa VeneKlasen, Valerie Miller, Power and empowerment, PLA Notes, 43, 2002, pag. 39-41

Ibidem

197

Evidențiază, în același timp, caracteristicile celor trei reprezentări feminine,

precum și faptul că, în România, predomină extremele (femeia depreciată sau

femeia slăvită), chiar dacă în societatea românească se regăsesc toate cele trei tipuri

de reprezentări.

Astfel, chiar dacă instrumentul principal în lupta pentru putere este apanajul mișcării feministe, remarcăm constituirea unor mecanisme de gestionare a relației putere-gen în spațiul social350, cu toate că, similar mecanismelor pentru monitorizarea imaginii promovate de mass-media, constatăm aceeași lipsă de relaționare a mecanismelor menționate, care limitează eficiența eforturilor în

direcția respectării egalității de șanse.

Totodată prezintă importanță faptul că temele promovate de mass-media autohtonă, care accentuează latura negativă a imaginii femeii în societatea românească, influențează relația putere-gen în spațiul social, iar relația menționată generează și perpetuează respectivele teme, „hrănindu-le”.

În acest sens, se impune delimitarea și analiza detaliată a temelor care

„monopolizează” latura negativă promovată de mass-media, pentru o articulare mult mai coerentă a limitării efectelor perpetuării unei abordări eronate a imaginii femeii în societatea românească.

M-am oprit asupra a patru teme cu impact major asupra reprezentării identitare feminine (de altfel, surse ale alterării fundamentelor interacțiunii femeii cu lumea exterioară), prin prisma alimentării și potențării de către acestea a unei puternice interiorizări a ipostazei de victimă – element care influențează toate cele trei

„momente” fundamentale ale interacțiunii cu lumea (autopercepția, reprezentarea și desemnarea): violență, abandon (avort), concubinaj și prostituție.

Astfel, în stare normală, non-problematică, femeia trăiește identitatea ca pe o coincidență între cele trei momente, în vreme ce tulburarea apare atunci când există un decalaj între acestea, care dă naștere crizelor de identitate și se manifestă în exterior prin disimulare. Ipostaza de victimă prezintă importanță tocmai din perspectiva alimentării, intensificării decalajelor și menținerii unui cerc vicios: reprezentare alterată – alterare a identității – alterare a reprezentării.

350 Din sfera guvernamentală am abordat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, iar din sfera ne-guvernamentală, pe lângă Centrul Parteneriat pentru Egalitate, menționat și anterior, Societatea de Analiză Feministă / AnA, Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA sau Fundația „Șanse Egale pentru

Femei”.

198

Violența domestică are un rol aparte în ansamblul discuțiilor asupra „surselor” unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română contemporană,

întrucât stă la baza tuturor celorlalte manifestări de această natură. Extrapolând, avortul, abandonul sau prostituția pot fi percepute ca forme de violență. Totodată, aceste manifestări sunt determinate, mai mult sau mai puțin de acte de violență, voluntare sau involuntare, „stocate” în psihicul uman, începând din copilărie.

Violențele împotriva femeilor și fetelor sunt răspândite, sub diverse forme, în întreaga lume, ceea ce face ca fenomenul în sine să nu fie unul izolat, marginal și lipsit de importanță. Pericolul banalizării lui este, în primul rând, unul de percepție, pentru că, având o serie de cauze structurale adânc înrădăcinate în practicile sociale

și culturale, acesta intră, oarecum, în firescul lucrurilor.

Violența în familie a intrat în pe agenda discuțiilor publice din România abia după 1995 și s-a ajuns la conștientizarea importanței acestei problematici oarecum colateral, în măsura în care, abordându-se probleme majore ale societății românești în tranziție, s-a constatat că există o interdeterminare între: problematica abandonului copilului – motivele care duc la abandon – familia cu probleme sociale – violența în familie.

Cu toate că violența directă apare ca vizibilă, având efecte imediate și generând măsuri de combatere, ea este susținută de anumite structuri sociale și de manifestări culturale, care o mențin, o legitimează și chiar o încurajează. Cele trei forme de violență, violența directă, structurală și culturală sunt interdependente, potențându-se reciproc și fiind specifice mai ales societăților patriarhale, care cultivă cu precădere violența împotriva femeilor: violența directă (fizică, sexuală, socială, economică și psihologică), violența srtucturală (violența încastrată în sisteme sociale, politice și economice, care susțin ideea normalității superiorității și dominației bărbaților asupra femeilor) și violența culturală (aspecte culturale ce tarnsformă violența într-un aspect “normal” al cotidianului, legitimând, astfel, violența directă și structurală).

Propagarea violenței, pe lângă faptul că accentuează ipostaza de victimă a femeii (chiar dacă uneori aceasta se află în postura de agresor), blochează femeia într-una din stările sale, indiferent că vorbim de femeia depreciată, slăvită sau nedefinită.

199

În același timp, deși se apreciază că formele directe de violență au impactul cel mai puternic, se impune să remarcăm faptul că asistăm la o tranziție către sfera violenței simbolice, care va avea un impact mult mai important pe termen

lung.

Puterea violenței simbolice rezidă tocmai în capacitatea acesteia de a se perpetua, subiecții nepercepând efectul ei „coroziv”, întrucât rezultatul nu este vizibil imediat: nu există vânătăi, nu există sânge, nu există șocul agresiunii directe. În cazul

femeii, violența simbolică ucide feminitatea.

Problemele legate de avort și deabandonul maternal prezintă o importanță aparte pentru imaginea femeii, deoarece au tangență cu unul dintre elementele fundamentale ale „destinului” acesteia – rolul de mamă.

Totuși, există o serie de diferențe în abordarea celor două teme. Dacă în cazul avortului majoritatea studiilor sunt orientate asupra impactului acestuia asupra femeii, în cazul abandonului, analiza vizează efectele asupra copiilor.

Totodată, deși urmările celor două demersuri converg spre traumatizarea femeii, în timp ce avortul implică o „renunțare” fizică în principal351 (desigur și cu efecte puternice în plan psihic), abandonul are la bază respingerea simbolică.

În același timp, o comparație, din punct de vedere statistic, între perioada comunistă și evoluția post-decembristă a României a evidențiat că avortul și abandonul s-au manifestat în „contratimp”: perioadele de interzicere a avortului au condus la extinderea fenomenului abandonului, în timp ce legalizarea avorturilor a produs un efect invers, limitând abandonul.

În prezent, în România se înregistrează o diminuare a ambelor fenomene352, cu posibilități de creștere a acestora pe fondul crizei economice, dar aceste probleme nu sunt pe deplin rezolvate. Astfel, statisticile recente evidențiază un număr relativ mare atât de avorturi, cât și de copii abandonați, în raport cu alte state europene.

O analiză empirică a efectelor avortului (având în vedere și incidența acestuia la nivel național) evidențiază o serie de elemente care contribuie la alterarea reprezentării femeii în societatea românească contemporană.

În cel mai bun caz, avortul poate fi privit, în sens larg, ca un abadon precoce, dar și în acest caz reprezentarea și desemnarea femeii suferă un impact negativ, întrucât femeia este privită ca având principalul rol în demersul de abandonare. Mass-media nu face decât să accentueze ipostaza de vinovăție a femeii.

351 În prezenta lucrare referirile la avort vizează întreruperea de sarcină provocată, generată de o decizie conștientă de renunțare.

352 http://provitabucuresti.ro/docs/stat/statistici.avort.ro.pdf, http://www.copii.ro/statistici.html?id=96

200

În același timp, procesul de auto-percepție înregistrează o tendință negativă, de devalorizare a feminității (de fapt, a însăși „însușirii” deosebite a femeii de a da

viață), alimentând sentimentul de vinovăție și în același timp determinând „căderea” femeii într-o spirală a desconsiderării și interiorizării sentimentului inutilității.

Totuși, deși se auto-percepe și este desemnată drept vinovat principal în cazul avortului, femeia este „beneficiarul” unic al unei game largi de efecte care îi

corodează trupul și spiritul, transformând-o, în fapt, într-o victimă.

Abandonul, în sens larg, are două semnificații majore în societatea românească contemporană: una care vizează, în principal, modalitatea „brutală” de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice353, iar alta care transformă copiii în mesaje financiare, rezultat al narațiunii economice inițiate de plecarea părinților la muncă în străinătate354.

În ceea ce privește prima semnificație, respectiv abandonul maternal, prezența sau persistența fenomenului în societățile moderne este determinată de absența unor servicii, de nefuncționarea unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.355

Similar cazului avortului, în situația abandonului, tot femeia este percepută drept vinovat principal, deși, în majoritatea evenimentelor de acest gen, capacitatea ei de decizie este puternic restricționată de o gamă largă de factori (sprijinul emoțional,

situația financiară, etc.). Mecanismul de auto-învinovățire și implicit de alterare a

auto-percepției funcționează în mod similar avortului: devalorizarea feminității și transformarea femeii într-o victimă.

În cazul celei de-a doua semnificații, procentul destul de ridicat al mamelor

plecate la muncă în străinătate erodează percepția tradițională asupra rolului femeii circumscris familiei și copiilor, aruncând, în același timp, feminitatea în plan secund. Astfel, pe lângă efectele pe termen scurt și mediu (labilitate emoțională), putem vorbi

și de o potențială „confiscare” a viitorului feminității, pe fondul abandonului temporar generat de plecare părinților la muncă în străinătate.

De altfel, abandonul – temporar sau permanent – marchează tranziția de la renunțarea fizică (avortul) la cea simbolică, cu efecte mult mai diverse și mai ample

355 „Situația abandonului copiilor în România”,…

201

În pofida proliferării concubinajului ca alternativă a căsătoriei, în ultima perioadă, această evoluție reprezintă una dintre sursele alterării reprezentării feminine în spațiul social românesc și, implicit, a interiorizării și asumării ipostazei de victimă de către femei.

Concret, deși opțiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă nevoia de dependență și identificare cu cea de autonomie, angajând o implicarea activă și negând aspectul contractual al relației, în favoarea unei libertății de manifestare pe măsura satisfacțiilor mutuale și a nevoilor de a fi împreună, unul dintre principalele dezavantaje ale concubinajului, pentru femeie, îl constituie tocmai perpetuarea

rolului tradițional, care constă în asigurarea sarcinilor domestice. Această evoluție ar putea conduce fie la unele dificultăți în continuarea formării pentru o viitoare carieră, fie la o restrângere semnificativă a satisfacerii nevoilor proprii.

Având în vedere că, până în anul 1950, România a fost o țară preponderent rurală, modelul familiei țărănești a constituit, pentru mult timp, un element de

referință în societate, deși au existat diferențe nesemnificative între regiuni. După revoluția din 1989, în România s-a înregistrat o evidentă evoluție a structurilor familiale: familia nucleară și extinsă, majoritară în perioada comunistă, a început să piardă teren, fiind înlocuită de tot mai multe uniuni libere, familii monoparentale, de celibatari și de familii ai căror parteneri au experianța unor mariaje precedente356.

În același timp, este de remarcat că schimbările în comportamente considerate de sociologii români ca fiind „atipice” sunt importante nu numai datorită noutății lor în societatea românească, ci și datorită vizibilității lor sociale.

Astfel, prezența acestui fenomen în România este o realitate evidentă, care se observă în special în categoria cuplurilor tinere, mai receptive, mai mobile și mai deschise în fața modelelor din țări occidentale.

În același timp, luând în considerare o serie de factori precum: schimbările demografice, contextul juridic (nu este reglementată problema uniunilor libere), precum și deschiderea tinerilor față de coabitarea înainte de căsătorie, se poate constata că, în România, schimbările care au intervenit la nivelul structurilor familiale nu presupun, așa cum se întâmplă în cazul multor țări occidentale, substituirea modelului familiei contractuale cu cel al familiei consensuale. Concubinajul poate să fie o formă premergătoare căsătoriei, așa-numita „căsătorie de probă”, sau o formă de coabitare, alături de căsătorie. Cei care recurg la concubinaj sunt deplin conștienți

202

de situația lor, pentru că, dacă inconveniențele lipsei unui statut social ar fi greu de suportat, concubinii au alternativa căsătorie.

În acest sens, creșterea numărului de uniuni libere în România nu reprezintă decât o etapă în evoluția mai vechilor modele familiale, apărând, totodată, ca o dovadă certă a schimbărilor de la nivelul întregii societăți. O mare parte dintre cuplurile tinere coabitante necăsătorite, în ciuda creșterii numărului lor, sunt doar

„uniuni temporare” sau „mariaje de probă”. Respingerea definitivă a ideii de căsătorie este un fenomen tipic occidental, cu impact încă limitat în România.

În concluzie, relațiile de concubinaj premarital sunt, în perioada actuală, o etapă semnificativă în evoluția uniunii consensuale, fiind rezultat al disconfortului economic, dar și al deschiderii către valori occidentale. Schimbarea evidentă a mentalității reprezintă, în consecință, fondul care cere schimbarea formelor, adică a cadrului legislativ privitor la uniunea liberă. Evoluțiile recente în plan juridic (adoptarea noului Cod Civil) evidențiază preocuparea autorităților în a reglementa această stare de fapt.

Astfel, chiar dacă instituția căsătoriei este și în prezent nucleul de bază al societății, realitatea socială a consacrat și o forma alternativă de parteneriat, concubinajul, care a devenit destul de frecventă; nu i se poate ignora existența și nici faptul că acesta produce efecte, cel puțin într-o fază incipientă, asupra imaginii și mecanismelor de reprezentare a femeii în societatea românească contemporană.

Pe lângă aspectele concrete, legate de perturbarea rolului tradițional al femeii (atribuirea timpurie a sarcinilor domestice, cu repercusiuni negative asupra instruirii

și formării pentru viitoarea carieră), există implicații cu conotație și, implicit

impact negativ atât direct, asupra femeii (spre deosebire de concubinaj, căsătoria asigură evitarea traumatismelor și protecția continuă)357, cât și indirect, asupra imaginii și reprezentării identitare (de exemplu schimbarea partenerului, în situația

în care aceasta capătă o anumită frecvență, determină atribuirea unui caracter de promiscuitate femeii implicate în relații de concubinaj358).

Ioan Mihăilescu, Familia in societățile europene, Editura Universității din București, 1999

Elena Bonchiș, Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea 2000, pag. 237.

În multe cazuri, un factor favorizant pentru coabitare este constituit de relațiile sexuale, întrucât bărbații văd coabitarea ca pe un mod de a obține sex cu ușurință. (Chipea Florica, Familia

contemporană – tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București, martie 2001, pag. 306)

203

De altfel, similar celorlalte „surse” ale unei reprezentări identitare feminine alterate în societatea românească, concubinajul este o expresie a „virtualizării” unei realități sociale – alianța matrimonială devinind o alianță virtuală. În acest sens, pe fondul „virtualizării”, poate fi replicată și victimizarea „soft” a femeii, în contexul concubinajului: își sacrifică viitorul profesional pe altarul unui tradiționalism capricios. Prejudecățile și stereotipurile riscă să îi confiște încă o șansă.

Prostituția constituie o altă sursă a alterării reprezentării feminine în spațiul social românesc, pe fondul demonetizării corpului și folosirrii acestuia ca „marfă”.

Impactul prostituției asupra imaginii femeii în mentalul colectiv al societății românești este evidențiat începând chiar cu Dicționarul explicativ al limbii române, care definește prostituția ca „faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse persoane, pentru a-și procura mijloacele de existență”359.

Deși definiția induce percepția de infractor, nu de victimă, femeia se transformă și interiorizează statutul de victimă tocmai datorită acestei percepții eronate; ea este nevoită să își poarte stigmatul și tinde să acționeze, pentru a-l confirma, în spiritul unei profeții auto-îndeplinite.

Percepțiile asupra prostituției au acoperit o gamă largă de manifestări, de la fenomenul comercializării efective a corpului, la „egalizarea” acesteia cu contractarea unei căsătorii din rațiuni economice360 sau la analogiile cu căsătoria în sine: în cazul prostituției, femeia oferă servicii sexuale și este plătită de mai mulți bărbați, având loc un proces de negociere completă, iar în cazul căsătoriei femeia este plătită de un singur bărbat, dar are mai multe obligații, fiind dependentă de

„capul familiei”, care câștigă mai bine și are mai multe361.

Alternanța între aceptarea și neacceptarea prostituției de-a lungul istoriei

s-a reflectat, chiar dacă într-un mod dificil de sesizat, asupra unei reprezentări coerente a imaginii femeii în societate si asupra propriei ei percepții despre ea

însăși. Astfel, incapacitatea societății de a limita efectele prostituției, indiferent dacă a acceptat sau nu prostituția, fenomenul manifestându-se indiferent de restricțiile legislative, sociale etc., a alimentat o discordanță în mentalul feminin între auto-reprezentare, reprezentare și desemnare, conducând la multiple crize de identitate, consumate însă în plan individual. Abia odată cu manifestările feminismului, care a

http://dexonline.ro/definitie/prostitu%C8%9Bie

Willem Adriaan Bonger, Criminalité et conditions économiques, G.P.Tierie, Amsterdam, 1905, pag. 146 – 149

204

debutat, în principiu, ca parte a discursului european iluminist, crizele identitare ale femeii capătă o voce care să atragă atenția.

Lipsa reglementării sau sancționarea prostituției nu determină nepracticarea acesteia, deși există, de exemplu, mișcări aboliționiste ce militează împotriva oricăror

reglementare a prostituției este imorală și ineficace pentru soluționarea problemei de fond, orice formă de prostituție fiind, de fapt, doar o formă degradantă de sclavie a femeii362.

În același timp, intră în discuție și o dilemă evidențiată sociologic, dar cu implicații inclusiv în ceea ce privește drepturile omului, respectiv dreptul de a dispune de corpul tău. Astfel, din punct de vedere sociologic, prostituția este un tip comportamental distinctiv, datorită utilizării corpului în scopuri comerciale, mai

Lipsa controlului asupra trupului declanșează și disonanța dintre auto- reprezentare

și reprezentare, respectiv desemnare, femeia interiorizându-și o ipostază străină, fără a realiza acest lucru. Această disonanță este accentuată de mass-media și sancționată de societate, fără ca cele două entități să manifeste intenția de a identifica și analiza

mecanismele care permit și perpetuează starea menționată.

Prostituția a depășit anonimatul mascat după decembrie 1989, cunoscând o largă expansiune. Astfel, s-a „construit” o adevărată „industrie a sexului”, circumscrisă, în majoritatea cazurilor, rețelei hoteliere românești, mai ales în unitățile hoteliere situate

în zone cu trafic turistic sau în marile orașe. Pe acest fond, au pătruns în România

rețele internaționale de trafic de carne vie, care, sub „acoperirea” inofensivă a unor firme, recrutează dansatoare sau manechine de exemplu.

Specificitatea prostituatelor românce, conform informațiilor poliției, constă în faptul că majoritatea provin din familii dezorganizate, au mari deficiențe de cultură și educație și refuză să muncească în alte domenii de activitate

361 Emma Goldman, Anarchism and Other Essays, Mother Earth Publishing Association, New York, 1910, pag. 82

205

legală. Într-o proporție semnificativă, acestea provin din zonele sărace, cum ar fi

Moldova, care furnizează circa 40% din toate prostituatele identificate de poliție.

În pofida măsurilor legislative și a acțiunilor întreprinse de organismele legii, prostituția este extinsă pe teritoriul României, datorită eficacității reduse a controlului

conștientizarea faptului că, nu numai comercializarea sexualității ca atare constituie adevărata problemă, ci toate celelalte „tare” sociale asociate cu ea: violența, agresiunea, exploatarea economică și sexuală.

Promovarea, perpetuarea și consolidarea valențelor promiscuității feminine, indiferent că vorbim de prostituție sau concubinaj, sunt reflectate și de „vocabularul uzual”, dar riscă să genereze stereotipuri durabile în imaginarul reprezentanților sexului opus. Pe lângă faptul că vor afecta inevitabil, cel puțin ca mentalitate, cuplurile sau familiile viitoare, aceste efecte au și dimensiuni degenerative, care conduc în principal la violență, suspiciune și o percepție distorsionată a feminității.

Pe de altă parte, și demersurile de auto-reprezentare a femeii suferă pe fondul prezentării acesteia ca „dependentă” de latura instinctuală. Astfel, presiunile externe (reprezentarea) și interne (auto-reprezentarea) determină „programarea” unor trasee mentale (de exemplu prostituarea constituie un mod facil de a obține diverse avantaje, nu numai financiare), care alimentează și întrețin fenomenul.

Un alt fenomen ce ia amploare și ale cărui inter-conexiuni cu prostituția sunt biunivoce (stimulează prostituția, dar, în același timp, beneficiază de aportul acesteia în a crea dependență) este pornografia și se poate constata că răspândirea și dezvoltarea pornografiei marchează „transpunerea” prostituției în plan virtual. „Virtualizarea” prostituției constituie doar o cale de a accentua imaginea negativă a femeii, așa cum e promovată în sectorul prostituției.

Pornografia aduce în atenție, de altfel, dezbaterea erotism-sexualitate, pe fondul căreia se dezvoltă imaginea unei femei-obiect, centrată pe frumusețea corpului, cu adânci conotații sexuale. La fel ca în cazul prostituției, în care lipsa controlului asupra trupului declanșează o disonanță de repezentare identitară, dezbaterea erotism-sexualitate ilustrează aceeași disonanță dintre auto-reprezentare și reprezentare, respectiv desemnare, dar din perspectiva lipsei controlului aupra imaginii trupului.

Promovarea imaginii trupului în ipostaze degradante poate avea un efect mult mai

362 http://iaf-fai.org/

206

puternic decât prostituția în sine, datorită numărului de subiecți ce pot fi expuși la aceasta într-un timp scurt, pe fondul dezvoltării tehnologiei de comunicare în masă.

Expunerea la materiale comune și sexuale poate genera sau consolida percepții negative despre femei în contexte sexuale și non-sexuale. Efectele pornografiei asupra relațiilor dintre femei și barbați sunt variabile: unele femei se simt emoțional și sexual distante, altele resimt presiunea determinată de „competiția” cu subiectele

materialelor pornografice și nu se mai simt bine în corpul lor.

Răspunsul la pornografie nu este cenzura (cel puțin nu totală), ci limitarea acesteia prin legi speciale, care să protejeze atât minorii, cât și persoanele care nu doresc să „vadă” acte sexuale explicite oriunde (în reviste de larg consum, posturi de

televiziune, etc.).

De altfel, din punct de vedere istoric, cenzura nu a diminuat niciodată elemente precum sexismul sau violența față de femei. Totodată, este dificil de promovat

cazurilor, au fost de acord cu prezentarea lor în astfel de ipostaze.

Dincolo de nevoile de natură economică (obținerea facilă a unor venituri substanțiale), activarea într-o asemenea „industrie” conduce la alterarea identității, atât a femeilor implicate, cât și a celor care vizionează asemenea „producții”, chiar dacă procesul este dificil de sesizat, dat fiind că „șocul” vizual produce efecte puternice, persistente pe termen lung. În cazul prostituției, contactul direct, uneori brutal cu clientul îi reamintește femeii această alteritate a condiției sale, în timp ce, pornografia creează impresia femeii implicate că este protejată, că se manifestă după un paravan, în fapt inexistent, care ascunde sau atenuează alteritatea menționată

anterior.

Pornografia generează, de altfel, și un anumit nivel de dependență, cu un impact puternic asupra comportamentului uman, fapt evidențiat de către diverse studii, având

care stau la baza dependenței evidențiază, de fapt, mecanismele care permit perpetuarea alterității reprezentării identitare feminine, pe fondul expunerii

207

subiecților (atât bărbați, cât și femei) la stimuli sau influențe de natură sexuală. Existența unui discurs pornografic necesită formularea unui discurs anti-pornografic / pro-erotic, de natură să ridice sexualitatea la un rang superior, să o tranforme în erotism, transformare ce ar permite manifestarea „misterului” feminin, nu demonetizarea femeii. În contextul discursului anti-pornografic, este necesară și identificarea și deconstrucția falselor „avantaje” ori „satisfacții” oferite de pornografie.

În cazul României, după 1989, dar mai ales în ultimii ani, industria pornografică a căpătat amploare. Astfel, pornografia se regăsește în filme pentru adulți transmise prin cablu sau satelit, în reviste și cărți interzise minorilor, în cinematografe, pe internet (există o mulțime de site-uri pornografice în limba română), în magazine care închiriază casete video și chiar pe stradă, în chioșcuri.

Starurile porno autohtone participă la talk-show-uri cunoscute, la ore de vârf, expunând de ce le place să aibă această meserie și fiind considerate vip-uri.

Deși majoritatea femeilor nu agreează o astfel de „industrie” și nu se regăsesc

în ea, argumentul economic începe să fie din ce în ce mai greu de combătut cu valori imateriale. Accesul starurilor menționate la ore de vârf este determinat în primul rând de cota de audiență, asigurată atât de bărbați, cât și de femei, ambele genuri dornice de divertisment, subiectele facile permițând deconectarea de la realitatea zilnică. De asemenea, nu este deloc de neglijat că apariția acestora ar putea fi facilitată și de o evidență de necontestat: majoritatea directorilor de posturi media sunt bărbați.

Totuși, „manipularea” femeii și „direcționarea” acesteia către o „industrie” a sexului, indiferent dacă e vorba de prostituție sau de pornografie, nu poate avea loc fără participarea femeii, stimulată în societatea românească de supremația argumentării economice. Participarea femeii este condiționată, de altfel, și de exsitența a doar două opțiuni – dependența economică față de bărbat sau independența economică, bazată pe practicarea unor „profesii” degradante – sau mai bine zis de inexistența unei reale opțiuni viabile.

Deși expunerea periodică nu are efecte puternice, există niște efecte secundare, care nu sunt de neglijat, fiind relaționate cu anumite comportamente, precum violența.

363 Victor B. Cline, Pornography effects: Empirical and clinical evidence, în Dolf Zillmann, Bryant Jennings, Aletha Huston, eds., Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994, pag. 229-247

208

Mai mult, posibilitatea de amplificare a efectelor, oferită de dezvoltarea accelerată a mass-media și tehnologiei informației prefigurează o intendificare a expunerii la materiale pornografice, indiferent de dorința utilizatorului de a le accesa (reclamele de tip pop-up de exemplu).

Inutil de menționat faptul că expunerea la pornografie creează, în mentalul colectiv, o imagine impregnată de promiscuitate asociată femeii, care, odată cu intensificarea și diversificarea fenomenului, capătă valențe din ce în ce mai complexe.

Prostituția și pornografia orientează atenția tot spre femeia depreciată, accentuând latura sexuală și „potențialul” femeii ca obiect sexual, limitând astfel accesul acesteia la un statut superior în societate și diminuând dorința ei de auto-realizare, de transformare. Aspectul este redat suficient de convingător în tranșarea,

în mod grosolan, a problemei identității femeii în mass-media contemporană –

„gospodină în bucătărie, doamnă pe stradă și curvă în pat”. „Triada” menționată reflectă destul de limpede spațiul limitat în care se poate manifesta femeia, definită pe trei dimensiuni fundamentale: beneficiară a favorurilor bărbatului, exponat (martor „tăcut”, după cum bine remarca Daniela Rovența-Frumușani) sau „jucărie” sexuală. În toate cele trei ipostaze, femeia este victima unei reprezentări identitare alterate, care, la rândul ei, adâncește alterarea reprezentării identitare, pe fondul incoerenței dintre auto-reprezentare, reprezentare și desemnare.

Ca elemente generale, analiza celor patru teme a evidențiat:

– auto-percepția femeii ca victimă, înainte ca acest lucru să devină realitate (ipostază similară ideii de profeție auto-îndeplinită), constituie o barieră cu o semnificație mult mai mare decât alte elemente asupra cărora se orientează discursul feminist. Înainte de a lupta cu patriarhatul, femeia societății românești trebuie să lupte cu ea însăși, întrucât, pentru a evita ipostaza de victimă, nu trebuie să emită și să propage o imagine de victimă;

– asistăm la o tranziție a celor patru teme, surse ale alterării reprezentării identitare, din sfera realității spre spațiul simbolic, evoluția care, pe lângă faptul că facilitează consolidarea acestora în sfera realității, contribuie la acutizarea și

permanentizarea lor și a efectelor aferente.

De atfel, prima concluzie este confirmată și de studiul despre valorile si comportamentul romanesc din perspectiva dimensiunilor culturale după

209

metoda lui Geert Hofstede, realizat de Interact și Gallup România364, care evidențiază că „România este o țară feminină, adică membrii societății caută un mediu colaborativ și cer susținerea tuturor celorlalți membri, indiferent de aportul acestora”. De asemenea, „rolurile între cele două sexe nu sunt predeterminate”, „bărbații pot prelua cu usurință responsabilități domestice”, iar femeile nu vor avea nevoie de „acțiuni speciale de promovare […] deoarece pot avansa singure dacă asta doresc, căci partenerii de sex opus nu au tendința (sau puterea?) de a crea practici discriminatorii”.

Evidențierea caracteristicilor și determinantelor celor patru „surse” ale

unei reprezentări identitare feminine alterate în cultura română, rezultate, de

altfel, în urma analizării rolurilor de gen și a imaginii mediate și idealizate a femeii în

societatea românească, poate sta la baza structurării unei „conexiuni inverse”

(feed-back), necesare limitării, sau măcar diminuării efectelor alterării, prin dezvoltarea unor politici publice de gen sau programe ale societății civile, repsectiv perfecționarea legislației în materie.

În acest sens, se detașează două perspective de abordare pentru limitarea și diminuarea alterării reprezentării identitare feminine în societatea românească.

Prima are în vedere poziționarea în procesul de comunicare, respectiv redefinirea femeii de către fiecare participant la procesul de comunicare, cu ajutorul unor instrumente a-instituționale (în afara instituțiilor), guvernată doar de conștiințele acestora (de exemplu inițierea dialogului cu bărbații pe tema ipostazei de victimă a femeii în societatea românească, nu numai a unor evenimente adresate exclusiv femeilor, în ideea de parteneriat în lupta împotriva alterării reprezentării identitare feminine).

A doua perspectivă, pe lângă necesitatea redefinirii fundamentelor care guvernează instituțiile care ar putea corecta atât „comportamentul” mediatic de promovare a unei imagini negative a femeii, cât și relațiile putere-gen în spațiul social, evidențiază nevoia dezvoltării unei rețele de tip whole-of-society, care să conecteze sfera instituțională și cea ne-guvernamentală (în principiu având ca elemente organizațiile abordate în lucrare) în demersurile pentru o reprezentare identitară corectă a femeii în societatea românească contemporană.

Pe lângă activitățile desfășurate de instituțiile aparținând celor două sfere, sincronizarea acțiunilor acestora este esențială pentru limitarea alterării imaginii

364 http://anatolbasarab.files.wordpress.com/2010/05/studiu_hofstete5.pdf

210

femeilor, atât prin parteneriate de promovare a luptei împotriva discriminării, cât și

în sfera sancțiunilor și educației, pentru a evita „mirajul” inspirat de mitul frumuseții și responsabilității sociale, pentru a lua poziție împotriva manifestărilor care promovează mediocritatea și promiscuitatea femeilor.

211

BIBLIOGRAFIE

ALBÊRÊS, René Marill, Istoria romanului modern, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968;

ARCHIP, Ticu, Soarele negru, Editura Eminescu, București, 1978;

AZIZA, Claude, OLIVIERI, Claude, SCTRICK, Robert, Dictionnaire des types et caracteres litteraires, Éditions Fernand Nathan, 1978;

BANDURA, Albert, WALTERS, Richard H., Social learning and personality development, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1963;

BATAILLE, Georges, Istoria erotismului, Editura Trei, București, 2005;

BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum. Mituri și structuri, Editura comunicare.ro, 2005;

DE BEAUVOIR, Simone, Al doilea sex, Editura Univers, București, 1998;

BERGER, Peter, LUCKMANN, Thomas, Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999;

BERTRAND, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001;

BOLEN, Jean, Goddness in every woman (A new psychology of women), Editrice Astrolabio, Roma, 1991;

BONCHIȘ, Elena, Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000;

BONGER, Willem Adriaan, Criminalité et conditions économiques, G.P. Tierie, Amsterdam, 1905;

BORZA, Ioana, GRUNBERG, Laura, VĂCĂRESCU, Theodora-Eliza, coord.,

Cartea neagră a egalității de șanse între femei și bărbați în România, Editura AnA, București, 2006;

BOURDIEU, Pierre, La domination masculine, Seuil, Paris, 1998;

BRĂDEANU, Adina, DRAGOMIR, Otilia, ROVENȚA-FRUMUȘANI Daniela, SURUGIU Romina, Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe, 2002, Editura Polirom, Iași, 2002;

BROWN, Wendy, States of Injury, Princeton University Press, Princeton, 1995;

212

BRUCKNER, Pascal, FINKIELKRAUT, Alain, Noua dezordine amoroasă, Editura Nemira, București, 1995;

BRUNETTI-PONS, Clotilde, coord., La notion juridique de couple, Economica, Paris, 1998;

BUIKEMA, Rosemarie, Women’s Studies and Culture. A Feminist Introduction, Palgrave Macmillan, New York 1995;

BULAI, Ana, STĂNCIUGELU, Irina, Gen și reprezentare socială, Editura Politeia-SNSPA, București, 2004;

CARP, Coralia, Implicațiile metodelor anticoncepționale și avortului în planificarea familială, Facultatea de Medicină „Carol Davilla”, București, 1996;

DE CASTILLEJO, Irene Claremont, Knowing Woman: A Feminine Psychology, G. P. Putnam's Sons, New York, 1973;

CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1986;

CHAMPAGNE, Patrick, LENOIR, Rémi, MERLLIÉ, Dominique, PINTO, Louis, Initiation à la pratique sociologique, Dunod, Paris, 1989;

CHIPEA, Florica, Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București, 2001;

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 2007;

CIUCĂ, Valerius M., Drept roman, Editura Anakrom, Iași, 1996;

CIUPALĂ, Alin, Despre Femei și istoria lor în România, Editura Universității București, 2004;

COZEA, Liana, Cvartet cu prozatoare, Editura Eminescu, București, 1987;

COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași,

1999;

CORIN, Chris, Superwomen and the Double Burden, London, Scarlett Press, 1992;

CROTHERS, Lane, LOCKHART, Charles, Culture and politics: a reader, St. Martin’s Press, New York, 2000;

CURIC, Ina, VĂETIȘI, Lorena, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editua Eikon, Cluj-Napoca, 2005;

DOMBICI, Iuliana, GHINESCU, Minerva, ș.a., Abandonul maternal, Editura

Viața Medicală Românescă, București, 2002;

213

DRĂGAN, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

DWORKIN, Andrea, Pornography: Men Possesing Women, The Women's Press, Londra, 1981;

ECO, Umberto, Istoria frumuseții, Editura RAO, București, 2005;

ELEFTERESCU, Emanoil, Despre reul Concubinagiului în poporul nostru, Editura Al. Vălescu, București, 1904;

ENĂCHESCU, Constantin, Psihosexologie, Editura Universal Dalsi, București, 2000;

ENGELS, Friedrich, Women, the Family and the Origin of Private Propriety, Middlesex, Hammondsworth, 1986;

FRIEDERICH, Paul, The meaning of Aphrodite, University of Chicago Press, Chicago, 1978;

FRISBY, David, Georg Simmel, Routledge, London, 2002;

GAL, Susan, KLINGMAN, Gail, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom, Iași, 2003;

GALTUNG, Johan, Peace by Peaceful Means, Sage Publications, Londra, 1996

GATENS, Moira, Feminism și filosofie, Editura Polirom, Iași, 2001;

GHEBREA, Georgeta, Regim social politic și viață privată, Editura Universității din București, 2000;

GHEO, Radu Pavel, LUNGU, Dan, coord., Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, Editura Polirom 2008;

GOLDMAN, Emma, Anarchism and Other Essays, Mother Earth Publishing Association, New York, 1910;

GOODIN, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, coord., Manual de știință politică, Editura Polirom, Iași, 2005;

GRÜNBERG, Laura, coord., Mass-media despre sexe. Aspecte privind stereotipurile de gen în România, Editura Tritonic, București, 2005;

HARDING, Esther, Women's Mysteries, Shambhala, Boston, 2001;

HARDYMENT, Christina, Viitorul familiei, Editura Științifică, București, 2000;

HEINRICH, Natalie, Etats de femme. L’identité féminine dans la fiction occidentale, Gallimard, Paris, 1996;

HUDIȚEANU, Alexandru, Metode de cunoaștere psihologică a elevilor, Editura Pshihomedia, Sibiu, 2001;

214

HYDE, Maggie, MCGUINNESS, Michael, Câte ceva destre Jung, Editura Curtea Veche, 1992;

IONESCU, Șerban, coord., Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție,

Fundația internațională pentru copil și familie, București, 2001;

ISTRATI, Panait, Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983;

JAKOTA, Mihail, Drept privat roman, Editura Fundației „Chemarea”, Iași,

1997;

DE JOUVENAL, Bertrand, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972;

KALAMAROS, Meletios, Avortul, Editura Bizantină, București, 1996;

KILLEN, Kari, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998

KLIGMAN, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui

Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000;

KLUCKHOHN, Clyde, KROEBER, Alfred L., A Critical Review of Concepts and Definitions, Peabody Museum, Cambridge, MA, 1952;

KROEBER, Alfred, The nature of culture, University of Chicago Press, Chicago 1952;

LAPIERRE, Jean-William, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Oprys, Aix-en-Provence, 1968;

LEDERER, Laura ed., Take Back the Night: Women on Pornography, William Morrow, New York, 1980;

LINTON, Ralph, Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică,

București, 1968;

LIPOVETSKY, Gilles, A treia femeie, Editura Univers, București, 2000;

LOMBROSO, Cesare, FERRERO, Guglielmo, Criminal Woman, the Prostitute, and the Normal Woman, Duke University Press, Durham, 2004;

LUCA, Vasile, Avortul provocat, Editura Medicală, 1987;

MAGYARY-VINCTZE, Eniko, Diferența care contează. Diversitate social-culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fundația Desire, Cluj, 2002;

MAIORESCU, Titu, Opere, I, Editura Minerva, București, 1978;

MANOLESCU, Nicolae, Arca lui Noe, vol II, Editura Minerva, București, 1983;

MICHELS, Nancy, Recuperarea emoțională a femeilor după avort, Editura OM, 1997;

215

MIHĂILESCU, Ioan, Familia în societățile europene, Editura Universității din București, 1999;

MILLET, Kate, Sexual Politics, Rupert Hart-Davis Ltd., Londra, 1971;

MIROIU, Mihaela, DRAGOMIR, Otilia, eds., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002;

MIROIU, Mihaela, Societatea retro, Editura Trei, București, 1999;

MITROFAN, Iolanda, CIUPERCĂ, Cristian, Psicologia vieții în cuplu, Editura

Universității din București, 2000;

MOLES, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Științifică, București, 1974;

MOVILĂ, Sanda, Viața în oglinzi, Editura Eminescu, București, 1980;

NECULAU, Adrian, coord., Viața cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iași, 2004;

NIETZSCHE, Friedrich, Dincolo de bine și de rău, Editura Humanitas,

București, 1992;

OCHBERG, Frank M., SOSKIS, David A., eds., Victims of Terrorism, Westview Press, Boulder, Colorado, 1982;

OUTHWAITE, William, coord., The Blackwell dictionary of modern social thought, Second Edition, Blackwell Publishing Ltd, Oxford, 2006;

PAQUET, Dominique, Frumusețea – o istorie a eternului feminin, Editura Univers, București, 2007;

PASTI, Vladimir, Ultima inegalitate – Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003;

PATEMAN, Carol, Sexual Contract, Stanford University Press, Stanford, 1988;

PÂRVULESCU, Cristian, Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2000;

PLASSARD, Jean, Le concubinat romain sous le Haut-Empire, É. Privat, Toulouse, 1921;

POPESCU, Liliana, Politica sexelor, Editura Maiko, București, 2004;

POSTELNICU, Ioana, Bogdana, Editura Eminescu, București, 1983;

PREDA, Marian, Familiile monoparentale: un tip sprecial de familie ignorat de politicile sociale din România, Editura Expert, București, 1999;

PRICOPI, Adrian, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București,

1998;

216

QUETELET, Adolphe, A treatise on man and the development of his faculties, William and Robert Chambers, Edinburgh, 1842;

RADU, Ioan, Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 2004;

RĂDULESCU, Sorin Sociologia și istoria comportamentului deviant, Editura Nemira, 1997;

RICE, Philip, The adolescent development, relationships and culture, Fifth Edition, Allyn and Bacon, Boston, 1987;

ROBINS, Lee, REGIER, Darrell, Psychiatric Disorders in America: The Epidemiologic Catchment Area Study, Free Press, New York, 1991;

ROUSSEL, Louis, La famille incertaine, Editions Odile Jacob, Paris, 1989;

SAGARIN, Edward, MONTANINO, Fred, eds., Deviants: Voluntary Actors in a Hostile World, General Learning Press, Morrison, NJ, 1977;

SCOTT, John, Power, Polity Press, Cambridge, 2001;

DE SINGLY, François, Sociologie de la famille contemporaine, Editions Nathan, Paris, 1993;

104. SNITOW, Ann, STANSELL, Christine, THOMPSON, Sharon, Power of

desire: The Politics of Sexuality, Monthly Review Press, New York, 1983;

STORR, Anthony, Freud, Editura Humanitas, București, 1998;

STOSSEL, Pius, Myriam de ce plangi? sau trauma avortului, Editura Ariel,

Timișoara, 1998;

STREINU, Vladimir, Studii critice, Editura Cartea Românească, București, 1974;

STRENZ, Thomas, Psychological Aspects of Crisis Negotiation, Taylor and Francis Publishers, Boca Raton, Fla., 2006;

STRONG, Brian, DEVAULT, Christine, SAYAD, Barbara W., The Marriage and the Family Experience: Intimate Relationships in a Changing Society, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998;

THÉRY, Irène, Couple, filiation et parenté aujourd’hui, Editions Odile Jacob, Paris, 1998;

TISMĂNEANU, Vladimir, DOBRINCU, Dorin, VASILE, Cristian, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007;

TOMULESCU, Constantin Șt., Drept privat roman – curs, Tipografia

Universității București, 1973;

TYLOR, Edward B., Primitive culture, J. Murray, London, 1871;

217

VAN CUILENBURG, Jan, SHOLTEN, Otto, NOOMEN, Willem, Știința comunicării, București, Editura Humanitas, 1998;

VIGARELLO, Georges, O istorie a frumuseții, Editura Cartier, Chișinău, 2006;

VOINEA, Maria, Sociologie generală și juridică, Editura Sylvi, București, 2000;

WAITE, Linda J., GALLAGHER, Maggie, The Case for Marriage: Why Married People are Happier, Healthier and Better Off Financially, DoubleDay, New York, 2000;

WALKER, Lenore, The Battered Woman, Harper&Row, New York, 1979;

WEBER, Manuela, FEMEILE ȘI PUTEREA. O analiză a spațiului audiovizual românesc din perspectiva teoriilor politice feministe, lucrare de absolvire a SNSPA, București, 2005;

WOLF, Naomi, The Beauty Myth – How Images of Beauty Are Used Against Women, Vintage Books, Londra, 1991;

WOLLSTONECRAFT, Mary, A Vindication of the Rights of Woman, Peter Edes, Boston 1792;

WOOD, James, DAVIS, Derek, eds., Problems and Conflicts between Law and Morality in a Free Society, Baylor University, Waco, TX, 1994;

ZAMFIR, Cătălin, CHELCEA, Septimiu, Manual de sociologie, Editura Economică Prouniversitaria, București, 2001;

ZAMFIR, Catalin, ZAMFIR, Elena, Situația femeii în România, Editura Expert, București, 2000;

ZAMFIR, Elena, BĂDESCU, Ilie, ZAMFIR, Cătălin, coord., Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000;

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, Media Effects: Advances in Theory and Research, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1994, pag. 228

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, Pornography: Research Advances and Policy Considerations, Routledge, Londra, 1989;

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, HUSTON, Aletha, eds., Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Erlbaum, Hillsdale, NJ, 1994;

Frédéric Le Play, Textes choisis par Louis Baudin, site-ul Universității Quebec, „Classiques des sciences sociales”, 2004;

218

130. Encyclopaedia of the Social Sciences, Vol.12, New York, 1983;

ARTICOLE / STUDII

BEJEROT, Nils, „The six day war in Stokholm”, New Scientist, 1974, volume 61, nr. 886;

BUMPASS, Larry, SWEET, James, Cohabitation, Marriage and Union Stability: Preliminary Findings from NSFH2, NSFH Working Paper nr. 65, Center for Demography and Ecology: University of Wisconsin, Madison, 1995;

CIUPERCĂ, Cristian, MITROFAN, Iolanda, „Uniunea liberă sau preferința pentru autonomie a cuplului modern”, în Revista Română de Sociologie nr. 5-6, 1999;

CHIVU, Marius, „Femeile în comunism”, Adevărul, 20 august 2008;

CONGER, Jay, KANUNGO, Rabindra, „The Empowerment Process: Integrating Theory and Practice”, The Academy of Management Review, Vol. 13, No. 3, July, 1988;

CUCU, Codruța, „Gen, corp, politică în comunism”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, no. 10, 2005;

FRESEL-LOZEY, Michel, „Les nouvelles formes de conjugalité : problèmes théoriques et méthodologiques”, Population no. 3, 1992;

MICHAILOV, Mihaela, „Copiii părinților care migrează. Pentru o educație de implicare socială”, 20 decembrie 2011, http://www.criticatac.ro/12530/copiii-parintilor-care-migreaza-pentru-o-educatie-de-implicare-sociala/

OXAAL, Zoë, BADEN, Sally, „Gender and empowerment: definitions, approaches and implications for policy”, Report no. 40, Bridge (development – gender), Institute of Development Studies, University of Sussex, 1997;

PARENTI, Christian, „Reflections on the Politics of Culture”, Monthly Review, Volume 50, Issue 09, February 1999, http://monthlyreview.org/1999/02/01/ reflections-on-the-politics-of-culture;

PASTI, Vladimir, ILINCA, Cristina, O realitate a tranziției: Discriminarea de gen, raport de cercetare, Institutul de Studii ale Dezvoltării, București, 2001;

219

PRIOUX, France, La famille dans les pays développées : permanences et changements, INED-UIESP-CNAF-CNRS, 1990;

ROBERTS, Albert R., „Psychological Characteristics of Batterers: A Study of 234 Men Charged with Domestic Violence Offences”, Journal of Family Violence 2, 1987;

RAPPAPORT, Julian, „Studies in empowerment: Introduction to the issue”,

Prevention in Human Services, 3, 1984;

ROUSSEL, Louis, „La famille en Europe Occidentale: divergences et convergences”, Population no. 1, 1992;

STETS, Jan E., „Cohabiting and Marital Agressions: The Role of Social Isolation”, Journal of Marriage and The Family 53, 1991;

SZOCS, Geza, „Teze despre identitate”, Observator cultural, numărul 9,

aprilie 2000;

TUDOR Irina-Cristina, „Cuplul studențesc – mariaj sau uniune liberă?”, lucrare realizată sub îndrumarea d-nei prof. Maria Voinea, iunie, 2001;

THOMPSON, Elizabeth, COLELLA, Ugo, „Cohabitatin and Marital Stability: Quality or Commitment?”, Journal of Marriage and The Family 54, 1992;

TOULEMON, Laurent „La cohabitation hors mariage s’installe dans la durée”,

Population no. 3, 1996;

TANFER, Koray, FORSTE, Renata, „Sexual Exclusivity Among Dating, Cohabiting and Married Women”, Journal of Marriage and Family, February 1996;

VILLENEUVE-GOKALP, Catherine, „Du mariage aux unions sans papiers :

histoire récente des transformations conjugales”, Population no. 2, 1990;

VENEKLASEN, Lisa, MILLER, Valerie, Power and empowerment, PLA Notes, 43, 2002;

WALKER, Rebecca, „Becoming the Third Wave”, Ms. Magazine, January / February 1992;

YILO, Kersti, STRAUSS, Murray A., „Interpersonal Violence Among Married and Cohabiting Couples”, Family Relations, 1981;

Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului (IOMC) și UNICEF, „Cauzele instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici”, 1990;

IOMC, UNICEF și Fundația Internațională pentru Copil și Familie / FICF,

„Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1996;

220

UNICEF și FICF, „Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1997;

UNICEF, IOMC și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, „Situația abandonului copiilor în România”, 2005, http://www.studiidecaz.ro/images/ attach_com/292-153.pdf;

Tendințe sociale, Institutul Național de Statistică, 2002;

„Copiii migrației din România”, The Epoch Times, 15 decembrie 2011;

„Efectele migrației: copiii rămași acasă”, studiu realizat de Fundația Soros, 2007, http://www.soros.ro/ ro/comunicate_detaliu.php?comunicat=54#;

SITE-URI INTERNET

http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/1995 /gmmp_1995.pdf

http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/2000 /gmmp_2000.pdf

http://www.whomakesthenews.org/images/stories/website/gmmp_reports/2005 /gmmp-report-en-2005.pdf

http://iaf-fai.org/

http://eppag.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-08-013/EN/KS-RA-08-013-EN.PDF

http://studiidegen.wordpress.com/2011/04/05/barometrul-de-gen/

http://www.soros.ro/ro/comunicate_detaliu.php?comunicat=80#

http://www.mmt.ro/cercetari/discriminare%202004.pdf

http://www.cls.ioe.ac.uk/studies.asp?section=000100020001

http://www.cpe.ro/english/images/stories/manuelaweber2005.pdf

http://www.oocities.org/tzake/ prostitutie/Health-ro.htm

http://provitabucuresti.ro/docs/stat/statistici.avort.ro.pdf,

http://www.copii.ro/statistici.html?id=96

221

BIBLIOGRAFIE

ALBÊRÊS, René Marill, Istoria romanului modern, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968;

ARCHIP, Ticu, Soarele negru, Editura Eminescu, București, 1978;

AZIZA, Claude, OLIVIERI, Claude, SCTRICK, Robert, Dictionnaire des types et caracteres litteraires, Éditions Fernand Nathan, 1978;

BANDURA, Albert, WALTERS, Richard H., Social learning and personality development, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1963;

BATAILLE, Georges, Istoria erotismului, Editura Trei, București, 2005;

BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum. Mituri și structuri, Editura comunicare.ro, 2005;

DE BEAUVOIR, Simone, Al doilea sex, Editura Univers, București, 1998;

BERGER, Peter, LUCKMANN, Thomas, Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999;

BERTRAND, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001;

BOLEN, Jean, Goddness in every woman (A new psychology of women), Editrice Astrolabio, Roma, 1991;

BONCHIȘ, Elena, Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000;

BONGER, Willem Adriaan, Criminalité et conditions économiques, G.P. Tierie, Amsterdam, 1905;

BORZA, Ioana, GRUNBERG, Laura, VĂCĂRESCU, Theodora-Eliza, coord.,

Cartea neagră a egalității de șanse între femei și bărbați în România, Editura AnA, București, 2006;

BOURDIEU, Pierre, La domination masculine, Seuil, Paris, 1998;

BRĂDEANU, Adina, DRAGOMIR, Otilia, ROVENȚA-FRUMUȘANI Daniela, SURUGIU Romina, Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe, 2002, Editura Polirom, Iași, 2002;

BROWN, Wendy, States of Injury, Princeton University Press, Princeton, 1995;

212

BRUCKNER, Pascal, FINKIELKRAUT, Alain, Noua dezordine amoroasă, Editura Nemira, București, 1995;

BRUNETTI-PONS, Clotilde, coord., La notion juridique de couple, Economica, Paris, 1998;

BUIKEMA, Rosemarie, Women’s Studies and Culture. A Feminist Introduction, Palgrave Macmillan, New York 1995;

BULAI, Ana, STĂNCIUGELU, Irina, Gen și reprezentare socială, Editura Politeia-SNSPA, București, 2004;

CARP, Coralia, Implicațiile metodelor anticoncepționale și avortului în planificarea familială, Facultatea de Medicină „Carol Davilla”, București, 1996;

DE CASTILLEJO, Irene Claremont, Knowing Woman: A Feminine Psychology, G. P. Putnam's Sons, New York, 1973;

CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1986;

CHAMPAGNE, Patrick, LENOIR, Rémi, MERLLIÉ, Dominique, PINTO, Louis, Initiation à la pratique sociologique, Dunod, Paris, 1989;

CHIPEA, Florica, Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București, 2001;

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 2007;

CIUCĂ, Valerius M., Drept roman, Editura Anakrom, Iași, 1996;

CIUPALĂ, Alin, Despre Femei și istoria lor în România, Editura Universității București, 2004;

COZEA, Liana, Cvartet cu prozatoare, Editura Eminescu, București, 1987;

COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași,

1999;

CORIN, Chris, Superwomen and the Double Burden, London, Scarlett Press, 1992;

CROTHERS, Lane, LOCKHART, Charles, Culture and politics: a reader, St. Martin’s Press, New York, 2000;

CURIC, Ina, VĂETIȘI, Lorena, Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Editua Eikon, Cluj-Napoca, 2005;

DOMBICI, Iuliana, GHINESCU, Minerva, ș.a., Abandonul maternal, Editura

Viața Medicală Românescă, București, 2002;

213

DRĂGAN, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

DWORKIN, Andrea, Pornography: Men Possesing Women, The Women's Press, Londra, 1981;

ECO, Umberto, Istoria frumuseții, Editura RAO, București, 2005;

ELEFTERESCU, Emanoil, Despre reul Concubinagiului în poporul nostru, Editura Al. Vălescu, București, 1904;

ENĂCHESCU, Constantin, Psihosexologie, Editura Universal Dalsi, București, 2000;

ENGELS, Friedrich, Women, the Family and the Origin of Private Propriety, Middlesex, Hammondsworth, 1986;

FRIEDERICH, Paul, The meaning of Aphrodite, University of Chicago Press, Chicago, 1978;

FRISBY, David, Georg Simmel, Routledge, London, 2002;

GAL, Susan, KLINGMAN, Gail, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom, Iași, 2003;

GALTUNG, Johan, Peace by Peaceful Means, Sage Publications, Londra, 1996

GATENS, Moira, Feminism și filosofie, Editura Polirom, Iași, 2001;

GHEBREA, Georgeta, Regim social politic și viață privată, Editura Universității din București, 2000;

GHEO, Radu Pavel, LUNGU, Dan, coord., Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, Editura Polirom 2008;

GOLDMAN, Emma, Anarchism and Other Essays, Mother Earth Publishing Association, New York, 1910;

GOODIN, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, coord., Manual de știință politică, Editura Polirom, Iași, 2005;

GRÜNBERG, Laura, coord., Mass-media despre sexe. Aspecte privind stereotipurile de gen în România, Editura Tritonic, București, 2005;

HARDING, Esther, Women's Mysteries, Shambhala, Boston, 2001;

HARDYMENT, Christina, Viitorul familiei, Editura Științifică, București, 2000;

HEINRICH, Natalie, Etats de femme. L’identité féminine dans la fiction occidentale, Gallimard, Paris, 1996;

HUDIȚEANU, Alexandru, Metode de cunoaștere psihologică a elevilor, Editura Pshihomedia, Sibiu, 2001;

214

HYDE, Maggie, MCGUINNESS, Michael, Câte ceva destre Jung, Editura Curtea Veche, 1992;

IONESCU, Șerban, coord., Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție,

Fundația internațională pentru copil și familie, București, 2001;

ISTRATI, Panait, Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983;

JAKOTA, Mihail, Drept privat roman, Editura Fundației „Chemarea”, Iași,

1997;

DE JOUVENAL, Bertrand, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972;

KALAMAROS, Meletios, Avortul, Editura Bizantină, București, 1996;

KILLEN, Kari, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1998

KLIGMAN, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui

Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000;

KLUCKHOHN, Clyde, KROEBER, Alfred L., A Critical Review of Concepts and Definitions, Peabody Museum, Cambridge, MA, 1952;

KROEBER, Alfred, The nature of culture, University of Chicago Press, Chicago 1952;

LAPIERRE, Jean-William, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Oprys, Aix-en-Provence, 1968;

LEDERER, Laura ed., Take Back the Night: Women on Pornography, William Morrow, New York, 1980;

LINTON, Ralph, Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică,

București, 1968;

LIPOVETSKY, Gilles, A treia femeie, Editura Univers, București, 2000;

LOMBROSO, Cesare, FERRERO, Guglielmo, Criminal Woman, the Prostitute, and the Normal Woman, Duke University Press, Durham, 2004;

LUCA, Vasile, Avortul provocat, Editura Medicală, 1987;

MAGYARY-VINCTZE, Eniko, Diferența care contează. Diversitate social-culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fundația Desire, Cluj, 2002;

MAIORESCU, Titu, Opere, I, Editura Minerva, București, 1978;

MANOLESCU, Nicolae, Arca lui Noe, vol II, Editura Minerva, București, 1983;

MICHELS, Nancy, Recuperarea emoțională a femeilor după avort, Editura OM, 1997;

215

MIHĂILESCU, Ioan, Familia în societățile europene, Editura Universității din București, 1999;

MILLET, Kate, Sexual Politics, Rupert Hart-Davis Ltd., Londra, 1971;

MIROIU, Mihaela, DRAGOMIR, Otilia, eds., Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002;

MIROIU, Mihaela, Societatea retro, Editura Trei, București, 1999;

MITROFAN, Iolanda, CIUPERCĂ, Cristian, Psicologia vieții în cuplu, Editura

Universității din București, 2000;

MOLES, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Științifică, București, 1974;

MOVILĂ, Sanda, Viața în oglinzi, Editura Eminescu, București, 1980;

NECULAU, Adrian, coord., Viața cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iași, 2004;

NIETZSCHE, Friedrich, Dincolo de bine și de rău, Editura Humanitas,

București, 1992;

OCHBERG, Frank M., SOSKIS, David A., eds., Victims of Terrorism, Westview Press, Boulder, Colorado, 1982;

OUTHWAITE, William, coord., The Blackwell dictionary of modern social thought, Second Edition, Blackwell Publishing Ltd, Oxford, 2006;

PAQUET, Dominique, Frumusețea – o istorie a eternului feminin, Editura Univers, București, 2007;

PASTI, Vladimir, Ultima inegalitate – Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003;

PATEMAN, Carol, Sexual Contract, Stanford University Press, Stanford, 1988;

PÂRVULESCU, Cristian, Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2000;

PLASSARD, Jean, Le concubinat romain sous le Haut-Empire, É. Privat, Toulouse, 1921;

POPESCU, Liliana, Politica sexelor, Editura Maiko, București, 2004;

POSTELNICU, Ioana, Bogdana, Editura Eminescu, București, 1983;

PREDA, Marian, Familiile monoparentale: un tip sprecial de familie ignorat de politicile sociale din România, Editura Expert, București, 1999;

PRICOPI, Adrian, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București,

1998;

216

QUETELET, Adolphe, A treatise on man and the development of his faculties, William and Robert Chambers, Edinburgh, 1842;

RADU, Ioan, Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 2004;

RĂDULESCU, Sorin Sociologia și istoria comportamentului deviant, Editura Nemira, 1997;

RICE, Philip, The adolescent development, relationships and culture, Fifth Edition, Allyn and Bacon, Boston, 1987;

ROBINS, Lee, REGIER, Darrell, Psychiatric Disorders in America: The Epidemiologic Catchment Area Study, Free Press, New York, 1991;

ROUSSEL, Louis, La famille incertaine, Editions Odile Jacob, Paris, 1989;

SAGARIN, Edward, MONTANINO, Fred, eds., Deviants: Voluntary Actors in a Hostile World, General Learning Press, Morrison, NJ, 1977;

SCOTT, John, Power, Polity Press, Cambridge, 2001;

DE SINGLY, François, Sociologie de la famille contemporaine, Editions Nathan, Paris, 1993;

104. SNITOW, Ann, STANSELL, Christine, THOMPSON, Sharon, Power of

desire: The Politics of Sexuality, Monthly Review Press, New York, 1983;

STORR, Anthony, Freud, Editura Humanitas, București, 1998;

STOSSEL, Pius, Myriam de ce plangi? sau trauma avortului, Editura Ariel,

Timișoara, 1998;

STREINU, Vladimir, Studii critice, Editura Cartea Românească, București, 1974;

STRENZ, Thomas, Psychological Aspects of Crisis Negotiation, Taylor and Francis Publishers, Boca Raton, Fla., 2006;

STRONG, Brian, DEVAULT, Christine, SAYAD, Barbara W., The Marriage and the Family Experience: Intimate Relationships in a Changing Society, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998;

THÉRY, Irène, Couple, filiation et parenté aujourd’hui, Editions Odile Jacob, Paris, 1998;

TISMĂNEANU, Vladimir, DOBRINCU, Dorin, VASILE, Cristian, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007;

TOMULESCU, Constantin Șt., Drept privat roman – curs, Tipografia

Universității București, 1973;

TYLOR, Edward B., Primitive culture, J. Murray, London, 1871;

217

VAN CUILENBURG, Jan, SHOLTEN, Otto, NOOMEN, Willem, Știința comunicării, București, Editura Humanitas, 1998;

VIGARELLO, Georges, O istorie a frumuseții, Editura Cartier, Chișinău, 2006;

VOINEA, Maria, Sociologie generală și juridică, Editura Sylvi, București, 2000;

WAITE, Linda J., GALLAGHER, Maggie, The Case for Marriage: Why Married People are Happier, Healthier and Better Off Financially, DoubleDay, New York, 2000;

WALKER, Lenore, The Battered Woman, Harper&Row, New York, 1979;

WEBER, Manuela, FEMEILE ȘI PUTEREA. O analiză a spațiului audiovizual românesc din perspectiva teoriilor politice feministe, lucrare de absolvire a SNSPA, București, 2005;

WOLF, Naomi, The Beauty Myth – How Images of Beauty Are Used Against Women, Vintage Books, Londra, 1991;

WOLLSTONECRAFT, Mary, A Vindication of the Rights of Woman, Peter Edes, Boston 1792;

WOOD, James, DAVIS, Derek, eds., Problems and Conflicts between Law and Morality in a Free Society, Baylor University, Waco, TX, 1994;

ZAMFIR, Cătălin, CHELCEA, Septimiu, Manual de sociologie, Editura Economică Prouniversitaria, București, 2001;

ZAMFIR, Catalin, ZAMFIR, Elena, Situația femeii în România, Editura Expert, București, 2000;

ZAMFIR, Elena, BĂDESCU, Ilie, ZAMFIR, Cătălin, coord., Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000;

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, Media Effects: Advances in Theory and Research, Hillsdale, N.J.: Erlbaum, 1994, pag. 228

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, Pornography: Research Advances and Policy Considerations, Routledge, Londra, 1989;

ZILLMANN, Dolf, BRYANT, Jennings, HUSTON, Aletha, eds., Media, family, and children: Social scientific, psychodynamic, and clinical perspectives, Erlbaum, Hillsdale, NJ, 1994;

Frédéric Le Play, Textes choisis par Louis Baudin, site-ul Universității Quebec, „Classiques des sciences sociales”, 2004;

218

130. Encyclopaedia of the Social Sciences, Vol.12, New York, 1983;

ARTICOLE / STUDII

BEJEROT, Nils, „The six day war in Stokholm”, New Scientist, 1974, volume 61, nr. 886;

BUMPASS, Larry, SWEET, James, Cohabitation, Marriage and Union Stability: Preliminary Findings from NSFH2, NSFH Working Paper nr. 65, Center for Demography and Ecology: University of Wisconsin, Madison, 1995;

CIUPERCĂ, Cristian, MITROFAN, Iolanda, „Uniunea liberă sau preferința pentru autonomie a cuplului modern”, în Revista Română de Sociologie nr. 5-6, 1999;

CHIVU, Marius, „Femeile în comunism”, Adevărul, 20 august 2008;

CONGER, Jay, KANUNGO, Rabindra, „The Empowerment Process: Integrating Theory and Practice”, The Academy of Management Review, Vol. 13, No. 3, July, 1988;

CUCU, Codruța, „Gen, corp, politică în comunism”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, no. 10, 2005;

FRESEL-LOZEY, Michel, „Les nouvelles formes de conjugalité : problèmes théoriques et méthodologiques”, Population no. 3, 1992;

MICHAILOV, Mihaela, „Copiii părinților care migrează. Pentru o educație de implicare socială”, 20 decembrie 2011, http://www.criticatac.ro/12530/copiii-parintilor-care-migreaza-pentru-o-educatie-de-implicare-sociala/

OXAAL, Zoë, BADEN, Sally, „Gender and empowerment: definitions, approaches and implications for policy”, Report no. 40, Bridge (development – gender), Institute of Development Studies, University of Sussex, 1997;

PARENTI, Christian, „Reflections on the Politics of Culture”, Monthly Review, Volume 50, Issue 09, February 1999, http://monthlyreview.org/1999/02/01/ reflections-on-the-politics-of-culture;

PASTI, Vladimir, ILINCA, Cristina, O realitate a tranziției: Discriminarea de gen, raport de cercetare, Institutul de Studii ale Dezvoltării, București, 2001;

219

PRIOUX, France, La famille dans les pays développées : permanences et changements, INED-UIESP-CNAF-CNRS, 1990;

ROBERTS, Albert R., „Psychological Characteristics of Batterers: A Study of 234 Men Charged with Domestic Violence Offences”, Journal of Family Violence 2, 1987;

RAPPAPORT, Julian, „Studies in empowerment: Introduction to the issue”,

Prevention in Human Services, 3, 1984;

ROUSSEL, Louis, „La famille en Europe Occidentale: divergences et convergences”, Population no. 1, 1992;

STETS, Jan E., „Cohabiting and Marital Agressions: The Role of Social Isolation”, Journal of Marriage and The Family 53, 1991;

SZOCS, Geza, „Teze despre identitate”, Observator cultural, numărul 9,

aprilie 2000;

TUDOR Irina-Cristina, „Cuplul studențesc – mariaj sau uniune liberă?”, lucrare realizată sub îndrumarea d-nei prof. Maria Voinea, iunie, 2001;

THOMPSON, Elizabeth, COLELLA, Ugo, „Cohabitatin and Marital Stability: Quality or Commitment?”, Journal of Marriage and The Family 54, 1992;

TOULEMON, Laurent „La cohabitation hors mariage s’installe dans la durée”,

Population no. 3, 1996;

TANFER, Koray, FORSTE, Renata, „Sexual Exclusivity Among Dating, Cohabiting and Married Women”, Journal of Marriage and Family, February 1996;

VILLENEUVE-GOKALP, Catherine, „Du mariage aux unions sans papiers :

histoire récente des transformations conjugales”, Population no. 2, 1990;

VENEKLASEN, Lisa, MILLER, Valerie, Power and empowerment, PLA Notes, 43, 2002;

WALKER, Rebecca, „Becoming the Third Wave”, Ms. Magazine, January / February 1992;

YILO, Kersti, STRAUSS, Murray A., „Interpersonal Violence Among Married and Cohabiting Couples”, Family Relations, 1981;

Institutul pentru Ocrotirea Mamei si Copilului (IOMC) și UNICEF, „Cauzele instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici”, 1990;

IOMC, UNICEF și Fundația Internațională pentru Copil și Familie / FICF,

„Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1996;

220

UNICEF și FICF, „Cauzele instituționalizării copiilor în România”, 1997;

UNICEF, IOMC și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, „Situația abandonului copiilor în România”, 2005, http://www.studiidecaz.ro/images/ attach_com/292-153.pdf;

Tendințe sociale, Institutul Național de Statistică, 2002;

„Copiii migrației din România”, The Epoch Times, 15 decembrie 2011;

„Efectele migrației: copiii rămași acasă”, studiu realizat de Fundația Soros, 2007, http://www.soros.ro/ ro/comunicate_detaliu.php?comunicat=54#;