Reportajul Tv In Emisiunea de Actualitate

Comunicare

Reportajul Tv In Emisiunea de Actualitate

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

1.1 Reportajul televizat în contextul genurilor mass-media

1.2 Tipologia și sarcinile reportajului televizat

1.3 Etapele și particularitățile realizării reportajului de televiziune

CAPITOLUL II. PRACTICA REPORTAJELOR LA „MOLDOVA 1”. STUDIU DE CAZ

2.1 Programul de știri „Mesager” și paricularitățile reportajelor difuzate

2.2 Practica realizării reportajelor pentru programul „Mesager”

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea și gradul de investigare a temei

Televizorul este un obiect considerat de unii central în casele a peste două miliarde de oameni. Din punct de vedere tehnic, televizorul asigură două funcții: Prima este aceea de a recepționa informații electrice codificate. Aceste semnale sunt selectate, amplificate, și tratate corespunzător, uneori cu ajutorul telecomenzii. Cealaltă funcție constă în a transforma aceste semnale, după ce au fost selectate și modulate, în imagini care să capteze ochiul și urechea telespectatorului. Potrivit unui sondaj, canalul media utilizat cu cea mai mare frecvență de către moldoveni este televiziunea, 85% dintre respondenți declarând că se uită la televizor în fiecare zi sau aproape în fiecare zi. Celelalte mijloace de comunicare sunt însă mai puțin utilizate. Astfel, radioul obține 32 de procente pentru utilizarea zilnică, presa scrisă 16%, iar Internetul 30 la sută. Prin apariția televiziunii și posibilității de a transmite cu rapiditate informațiile, mijloacele media au ajuns să fie caracterizate de simultanietatea cu evenimentul. Astfel, timpul dintre momentul aflării unei informații sau desfășurării unui eveniment și receptarea lor a ajuns să fie foarte scurt. Posibilitatea transmiterii in direct captează atenția publicului și păstrează interesul, ajungându-se la o dependență de televizor. Oamenii caută in permanență să-și satisfacă nevoia de informare, de acces la cultură sau de divertisment pentru a-și ocupa timpul liber. Desigur, că această dependență s-a creat și din cauza rutinei zilnice și a comodității cu care omul actual se mulțumește. In accepțiunea freudiană, oamenii iși impun singuri aceste ritualuri, având tendința înnăscută de a reveni la situația inițială, la repetarea acelorași gesturi sau situații. În mijloacele audio-vizuale moderne, reportajul are mai puțin rolul de a informa, cât pe acela de a reconstitui un eveniment. Această reconstituire are loc cu participarea directă a reporterului și prin intermediul unei compoziții a textului care respectă normele narative. Reportajul aparține genului jurnalistic prin caracterul său informativ, dar și literaturii, prin deschiderea lui spre creație și prin libertatea totală a expresiei. Din aceste considerente am ales tema respectivă pentru investigare.

Remarc că reportajul de televiziune a fost elucidat în mai multe opere științifice, atât a specialiștilor în domeniu de peste hotare, cât și autohtoni. Din ultimii îi putem remarca pe regretatul Dumitru Covali, Boris Parfentiev, Constantin Marin ș.a.

Scopul și sarcinile lucrării constă în atingerea a două finalități: o documentare cu privire la analiza aspectelor teoretice privind reportajul de televiziune și tehnica elaborării reportajului de televiziune.

Obiectivele propuse sunt următoarele:

– Caracterizarea generală a aspectelor teoretice privind reportajul de televiziune;

– Relevarea aspectelor tehnice în elaborarea reportajului televizat;

– Analiza normelor deontologice ce necesită a fi respectate în realizarea reportajelor pentru televiziune;

– Analiza reportajelor de la postul public de televiziune Moldova 1.

Aceste obiective reprezintă doar o parte a cercetării respective, deoarece fenomenul reportajului televizat este foarte complex și depinde în mare măsură de context și variabile individuale, greu de surprins în cercetări structurate.

Obiectul cercetării îl constituie reportajul televizat

Subiectul cercetării îl constituie propriile reportaje realizate pentru postul public de televiziune Moldova1

Baza empirică a lucrării Studiul s-a realizat prin aplicarea diverselor metode și tehnici de cercetare: observația , analiza comparativă, chestionarea, interviul formalizat, studiul de caz, analiza documentelor etc. Documentarea este prezentă ca o tehnică indispensabilă prin care se descrie cunoașterea științifică existentă la un moment dat.

Noutatea științifică a lucrării. Cât privește partea de noutate și contribuție proprie a lucrării, este recunoscut faptul că în științele sociale, în general, este mai dificil de adus elemente noi în concepte, explicații teoretice sau instrumente de investigație. De cele mai multe ori, partea de originalitate se regăsește în modalitățile de abordare. În cazul de față, modalitatea proprie de a aborda explicația teoretică în baza materialelor realizate de autor este oarecum mai puțin frecventată.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, constă în validarea metodologică a unor demersuri investigative bazate pe utilizarea informațiilor pentru studenții facultății de jurnalism dar și informarea pertinentă cu privire la tradițiile și tendințele reportajului televizat din audiovizualul moldovenesc. Structura lucrării. Proiectul de licență a fost alcătuit conform cerințelor și practicilor din domeniul cercetării, cuprinzând următoarele elemente: introducere, două capitole divizate în subcapitole, concluzii și recomandări.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

1.1 Reportajul televizat în contextul genurilor mass-media

Televiziunea modernă, și mai ales iteractivă a anilor 90 recomandă reportajul ca pe o relatare captivantă despre un aspect din realitate. Cu alte cuvinte, decuparea mai mult sau mai puțin subiectivă a unui eveniment din fluxul cotidian ori mai îndepărtat – bine temperat într-o narațiune care să conțină mai multe elemente vizuale adecvate mesajului verbal – constituie unul dintre ingrendientele unui reportaj reușit.

Specie publicistică, reportajul informează despre fapte, situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități economice, geografice etc, de actualitate, de la fața locului, prin mijloace literare de expresie specifice.

Reportajul este una dintre cele mai subiective specii jurnalistice de teren. Să precizăm, pentru a nu intra în contradicție cu afirmațiile de mai sus, că această subiectivitate este manifestată și permisă numai la nivelul redactării, al prezentării faptelor, nu la cel al realității descrise.

Judecând după filiația etimologică un reportaj este un un raport, din franceză rapporter. Diferența însă dintr-un raport clasic , care constituie o comunicare instituțională și reportajul televizat este aceea că genul audiovizual se adresează unui public foarte numeros, încercând să răspundă nu doar curuozității informative a acestuia , ci și apetitului său pentru spectacol, pentru pitoresc și detaliu.

Reportajul de televiziune trebuie trebuie să prezinte, prin materialul său, ceva din puzzle-ul destinat să reconstruească realitatea devine obiectul referențial al discursului mediatic.

În ultimă instanță, toate aceste noi valențe ale ale reportajului modern de televiziunerecomandă acest gen al audiovizualului drept o relatare precisă, detaliată și argumentată, așa încât devine clar că miza unui reportaj convingător este una dublă:informativă și expresivă. Astfel spus, un stimul dublu acționează permanent în interiorul reportajului de televiziune:a convinge asupra realitățiii sau a persuada. Spre deosebire de interviu și de știrea din audiovizual (aceasta din urmă putând fi o îmbinare de elemente vizuale și sonore în redacție, fără să reclame neapărat prezența reporterului la fața locului), reportajul impune așa-zisa clauză a participării directe, față de care jurnalistul are dreptul să uzeze de un atu invincibil al profesiei sale:”Am fost acolo, am văzut, am dreptul să vorbesc”.Odată stabilit faptul că prezența jurnalistului la locul evenimentului etse obligatorie pentru realizarea reportajului, reporterul, în calitate de coordonator al întregii echipe de filmare, trebuie să facă față unor exigențe specifice muncii de teren: să se păoată orienta în context, adică să poată observa cu justețe și cu simț al detaliului elementele semnificative ale unui eveniment sau pseudoeveniment; să se documenteze atent înainte de deplasarea la locul faptei, indiferent de natura situației cu care urmează să se confrunte și despre care urmează să relateze; sî fie o sursă credibilă și avizată de informații și să verifice totodată , riguros și rapis, sursele informațiilor pe care le primește; să fie obiectiv în limitele posibilului, dar și suficient de personal pentru a da o valoare expresivă evenimentului; să se poată adapta condițiilor de stres și lucrului în echipă, deoarece este un fapt demonstrat acela că precizia , coerența și atractivitatea unui reportaj depin de calitatea, dar și de solidaritatea echipei.

În realizarea și structurarea reportajului de televiziune, prerogativele reporterului nu trebuie puse în umbră,. Atât el, cât și membrii echipei trebuie sî fie conștienți de faptul că un bun ziarist, ajuns la locul faptei, are calitatea de martor privelegiat al evenimentului, dar reprezintă în același timp ochii și urechile publicului, deci este un emisar al telespectatorului., fără a uita că el reprezintă totodată o marcă a postului de televiziune care l-a delegat să relateze și ale cărui rigori editoriale trebuie să le respecte. Nu în ultimul rând aceste roluri ale reporterului care observă și relatează despre eveniment vor fi marcate de personalitatea proprie, , de propria manieră stilistică, fiindcă, în egală măsură, reporterul transmite, simultan cu informațiile despre o stare de fapt, propria sa viziune și implicit se autoreprezintă.

Toate arumentele enunțate până acum conduc la concluzia că reporterul trebuie să aducă în fața telespectatorilor, pentru a câștiga și a le menține atenția, imagini cât mai puțin ambiguie, textele care însoțesc secvențele video trebuie să fie cât mai simple, iar montajul – logic și coerent.Un alt element care contribuie la eficiența unui reportaj de televiziune este dozarea optimă a așa-ziselor efecte de posprocesare, efecte care sufocă de multe ori mesajul principal al unui reportaj.Seduși adesea de efectele vizuale ale montajului digital, reporterii începători uită că informația cea mai percutantă și deopotrivă, emoționantă , care vorbește de la sine, imaginea este cât mai veridică și mai apropiată de limbajul direct al realității.

Un bun reportaj televizat este , în primul rând o narațiune coerentă, în care toate momentele subiectului sunt respectate. Convenții dramatice și stilistice bine motivate permit începerea unui reportaj cu punctul culminant, pentru a crea o zonă de impact și a câștiga din primele momente atenția telespectatorului sau cu finalul, pentru a provoca și a susține curiozitatea asupra protagoniștilor și a cauzelor, ceea ce nu înseamnă, însă, că un reportaj televizat care urmează, în unitatea sa dramatică, evoloția cronologică a evenimentului este mai puțin izbutit. Însă indiferent care ar fi forma de comunicare, reporterul trebui să-și adapteze imstrumentarul jurnalistic la tipul de eveniment pe care îl transmite și tocmai focalizarea mai accentuată pe una sau alta din componentele relatării determină o clasificare.

Vom finisa acest subcapitol cu o declarație a jurnalistului roman Lucian Ionică : Toate aceste caracteristici ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cât mai accesibile, permițând telespectatorului să înțeleaga imediat, fără greutate, sensul mesajului.

1.2 Tipologia și sarcinile reportajului televizat

Dacă e să ne referim șa clasificarea reportajului de televiziune, ne vom referi inițial la manualul Techniques du journalisme, în care Philippe Gaillard propune clasificarea reportajului în douăcateforiiubcapitol cu o declarație a jurnalistului roman Lucian Ionică : Toate aceste caracteristici ale televiziunii cer ca materialele audio-vizuale difuzate să fie cât mai accesibile, permițând telespectatorului să înțeleaga imediat, fără greutate, sensul mesajului.

1.2 Tipologia și sarcinile reportajului televizat

Dacă e să ne referim șa clasificarea reportajului de televiziune, ne vom referi inițial la manualul Techniques du journalisme, în care Philippe Gaillard propune clasificarea reportajului în douăcateforii mari. Pe de o parte reportajul specializat (pe care îl numește „cronică”), având teme strict definite precum politica, justiția, sportul etc. Pe de altă parte reportajul mai puțin specializat, care tratează fapte fără legătură între ele și al căror model este reportajul de fapt divers[6, p.230 ].

Pe de altă parte, J. Dominique Boucher, consideră criteriul temporal de departajare, mai exact distanța dintre „actual” și „inactual” în diversele ei variante. Astfel, putem avea un reportaj „chaud”, tiede” sau „froid”.

Componentele relatării determină o clasificare a tipurilor de reportaje pentru televiziune, o tipoșogie general recunoscută, dar asupra căreia specialiștii avertizează că nu este pe departe exhaustivă.

În continuare vom încerca să facem o clasificare a tipologiilor reportajelor de televiziune.

Reportajul de știri este tipul clasic de reportaj, de scurtă durată, maximum trei minute, regăsit frecvent în jurnalele de știri al majorității televiziunilor. Important și specific este faptul că informația transmisă se referă la la un eveniment actual, care are loc într-un interval de timp precis delimitat (o singură zi), așa încât mărcile temporale ale unui asemenea tip de reportaj vor fi formulate la modul:”astăzi”, „în urmă cu câteva ore”, în această dimineață”, subliniind în acest fel informația de strictă actualitate.

Obiectivitatea, o altă calitate a reportajului de știri, este o caracteristică obținută în special prin verificarea susrselor și a datelro și prinn raportarea la „rece” a detaliilor semnificative ale unui eveniment. Prin definiție, un reportaj obiectiv este un reportaj care prezintă informația astfel încât participanții la evenimentul respectiv să fie gata să declare că aceasta nu a fost denaturată.

Reportajul de profunziune este un reportaj tunel asupra unui eveniment, cu plasarea evenimentului în context. Acest tip de reportaj persupune o documentare minuțioasă asupra celor ce urmează a fi relatate și un control perfect al detaliilor.

Reportajul analitic se focusează pe scoaterea în evidență a contradicțiilor asupra unui eveniment. O caracteristică specifică a acestui tip de reportaj o reprezintă căutarea răspunsului la întrebarea „de ce”.

Reportajul investigație se caracterizează prin prezentarea de probe și argumente, conține documente, depoziții ale martorilor, relatări ale reprezentanților organelor de drept etc. Acest tip de reportaj au o priză mare la public, iar autorii acestor reportaje de obicei avansează repede.

Un alt tip de reportaj televizat este și reportajul magazinn. Acest tip de reportaj nu are tangență obligatorie cu evenimentele zilei, deci nu este un reportaj de actualitate. Subiectele acestui tip de reportaj țin de cele mai multe ori de domeniul divertismentului, despre viața mondenă, vedete, prezentări de modă, literatră, cinematografie, teatru etc.

Reportajul atemporal reprezintă tematici care nu sunt de actualitate stringentă, dar interesează telespewctatorii mereu. Aceste sunt tematici cu problematică profund socială, cum ar fi : copiii orfani rasismul, azilul de bătrâni, etc.

Reportajul relocalizat se referăî la influența pe care o are un eveniment petrecut într-un anumit lor asupra altor locații, care la rândul lor au fost afectate de evenimentul în cauză.

În analiza românească de specialitate sunt de remarcat abordările Luminiței Roșca. Autoarea clasifică reportajul televizat în două mari categorii: de eveniment și de atmosferă.

Prima categorie, reportajul de eveniment se caracterizează printr-un grad de libertate în relatare. În această categorie de reportaj etapele de pre-documentare, documentare pe teren, stabilire a planului, redactare și revizuire a textului sunt parcurse în doar câteva ore. În aceste cazuri, doar un unghi de abordare original și o scriitură care surprinde cititorul pot constitui elemente clare de reportaj. În rest, reportajul de eveniment rămâne într-o perpetuă interferență cu relatarea, iar modul lui de expunere este, în general, cronologic.

Reportajul de atmosferă, se apropie mai mult de „literary journalism” decât de relatare, iar întrebarea la care răspunde este „cum”, și nu „ce” se întâmplă[10, p.64].

Considerăm necesar de a preciza în acest context că ambele tipologii de reportaj interacționează între ele. Acest fapt ne aduce la concluzia că indiferent de clasificările sale, mereu în dinamică, reportajul de televiziune rămâne un gen al audiovizualului în care atmosfera joacă un rol primordial, deoarece prin atmosferă este garantată exprimarea termenului, al simțului observației și pasiunii pentru subiect, a expresivității și forței de sugestie.

Un alt tip de reportaj televizat , care este utilizat mai rar în televiziune comparativ cu alte tipuri de reportaje, este reportajul – portret. De obicei acest tip de reportaje îi are ca subiecți personalități marcante din diferite domenii. De cele mai multe ori el este confundat cu fișa de prezentare, sau, la limită, chiar cu pamfletul.

În opinia noastră, cea mai relevantă clasificare a reportajelor de televiziune ar fi următoarea:

Reportajul de eveniment

Acest tip de reportaj este important prin faptul că se pune un mare accent pe faptele reale și dramatismul lor.Spargerea unei bănci, un accidentrutier sau de tren, un atacbandiresc, reținerea unui infractor sau salvarea unui copil de la înec, toate pot face obiectul unui reportaj de eveniment. Totuși trebuie de menționat că și în acest tip de reportaj se păstrează elementele de atmosferăReportajul de eveniment poate fi confundat ușor cu relatarea, în ambele fiind obligatorie prezența jurnalistului în mijlocul evenimentelor..

Reportajul de atmosferă

Catacteristica acestui tip de reportaj este în aceia că accentul principal este pus pe detaliile de atmosferă.Festivalui cireșilor, un concert cu Ștefan Bănică, o zi într-un azil de bătrâni, nunta șefului de la vamă, sau pur și simplu ce mai înseamnăun festival al bucatelor tradiționale, toate pot reprezenta subiectul unui reportaj de atmosferă. În principiu, el transmite cam același lucru ca și reportajul de eveniment, doar că prim-plan-ul este ocupat de atmosfera înconjurătoare, dar nu de evenimentul propriu zis.

1.3 Etapele și particularitățile realizării reportajului de televiziune

Pentru îndeplinirea condițiilor ideale de producție a reportajului trebuie îndeplinite patru exigențe:

1. familiarizarea cu subiectul – presupune o rapidă evaluare a informației din punct de vedere al importanței sale și al interesului potențial al publicului, verificarea veridicității informației inițiale, disocierea zvonului de informația reală;

2. localizarea evenimentului – este o fază pregătitoare în care se stabilește contactul cu actorii evenimentelor, care, în unele situații, sunt avizați asupra intenției de a realiza un reportaj și cărora li se cere eventual acordul. Contactul cu actorii evenimentului își are importanța lui, mai ales pentru situațiile în care potențialul personaj nu dorește să fie filmat. Este recomandabil ca jurnalistul să evite pe cât posibil contactele oficiale. Purtătorii de cuvânt, birourile de presă îi pot deturna adesea pe jurnaliști de la adevăratele surse, dirijându-i spre unele irelevante.

Localizarea evenimentului este absolut necesară în cazul transmisiilor în direct, pentru că în acest mod se obțin informații utile de „bucătărie internă” (se evaluează locurile unde se plasează camera, se verifică dacă există sursă de energie, de lumină etc).Un alt avantaj al reperării locului este acela de a permite construirea unui scenariu după care să se facă filmarea, ceea ce ușurează situația la fața locului. Adesea se vorbește de tehnica „turnat – montat”, care poate fi aplicată în teren. Adică, imaginile sunt filmate conform ordinii din scenariu, iar difuzarea lor va urma strict aceeași ordine. Acest mod de lucru este indicat, dar nu și practicat în reportajele de știri, unde presiunea timpului nu permite o asemenea procedură.

3. documentarea asupra evenimentului – scopul acestui demers este obținerea unui maximum de informație despre actorii, cadrul și contextul evenimentului;

4. pregătirea instrumentelor necesare filmării: materialul de lucru este fundamental pentru succesul reportajului de televiziune. Reporterul are responsabilitatea de a-și pregăti notițe privind coordonatele interlocutorilor și schița comunicării în teren (fișe cu întrebări, fișe cu informații, fișe tehnice etc). Banalele instrumente de scris nu trebuie pierdute din vedere, fiind un suport de date de neprețuit în cazul defecțiunilor tehnice. Camera de luat vederi, sursele de lumină, cablurile, casetele, microfonul sunt, de regulă, în grija tehnicienilor, care au competența necesară mînuirii lor. Reporterul, în calitatea sa de coordonator al echipei de filmare, urmărește îndeaproape modul de pregătire a materialului tehnic[10, p.160].

Producția reportajului în teren

Cel mai important obiectiv al prezenței în teren este colectarea informațiilor, prin cele două suporturi posibile, cuvânt și imagine. Prezența unei echipe de filmare în mijlocul unei situații cu potențial jurnalistic atrage întotdeauna atenția. De aceea, cuvântul de ordine al lucrului în teren este discreția. Elementul cheie al muncii în teren este gestionarea relației cu sursele. În acest sens, un cuvânt greu de spus îl are flerul reporterului. Martorii sunt cea mai căutată categorie de surse, dată fiind relevanța intervenției lor ca participanți sau ca spectatori în relație directă cu evenimentul. Reporterul poate fi considerat un bun manager al relației cu sursele dacă îndeplinește trei roluri fundamentale:

a. de sprijin – în cazul surselor emoționale sau al martorilor care se află pentru prima dată în fața aparatului de filmare, acest rol este esențial;

b. de identificare – acest rol intervine atunci când reporterul află care este numele, prenumele și funcția martorului său. Identificarea martorului este importantă, fiind considerată de către public ca o responsabilitate asumată a afirmațiilor făcute, ceea ceaduce un plus de credibilitate reportajului;

c. de selecție – reporterul joacă acest rol în cazul surselor care sunt familiarizate cu televiziunea, încercând să profite de intervențiile de acest tip și să-și îmbunătățească imaginea [10, p.163 ].

Problema esențială pentru reporter este aceea a selecției celor mai relevante surse în contextul general al desfășurării evenimentului; Sursele oficiale sunt o a doua categorie de surse. Acestea pot furniza aspecte relevante în derularea reportajului. Titulatura oficială nu este întotdeauna în relație directă cu calitatea sursei din punct de vedere jurnalistic. Credibilitatea este mare dacă sursa este garantată personal. Jurnalistul-sursă este în principiu o sursă utilă, deoarece informația este evaluată după aceleași criterii profesionale. Dezavantajul apare atunci când jurnalistul confrate este mut ca un pește, date fiind condițiile de concurență. Cele mai egoiste surse de acest fel sunt jurnaliștii de teren cu statut special (trimișii speciali, corespondenții în străinătate), în lupta lor pentru exclusivitate. Specialiștii sunt tipul de surse dificile pentru simplul fapt că se debarasează foarte greu de limbajul specializat din diferite domenii. Reporterul însuși este un tip de sursă, dar cu o doză mare de subiectivitate. Tehnicile de colectare a informației cel mai frecvent utilizate în practica reportajului sunt interviul și observația.

Interviul (ca mod de colectare a informației) În opinia lui Pierre Ganz, practica din teren a legitimat patru tipuri de interviu:

1. interviul mărturie – are scop obținerea informațiilor de bază care să răspundă celor cinci întrebări (cine? ce? unde? când? cum?);

2. interviul – declarație – este exprimat un punct de vedere considerat relevant de către jurnalistîn contextul evenimentului;

3. interviul – explicație – se dă cuvântul expertului, care aduce lămuriri asupra unor aspect importante ale producerii evenimentului;

4. interviul – document – este preferat în reportajele dedicate personalităților[10, p.165 ].

Jacques Larue – Langlois identifică în „Manual de jurnalism radio-televizat”opt tipuri de interviu , clasificate după criteriul scopului urmărit de jurnalist:

1. interviul de informare – un mod de conversație organizată, care aduce în atenția publiculuimărturia unei persoane care a luat parte la desfășurarea evenimentului;

2. interviul de descriere – prezintă telespectatorului un observator extern evenimentului, care poate fi un jurnalist sau un simplu martor care a asistat la eveniment, dar fără a participa;

3. interviul – analiză – este realizat de regulă cu un expert, considerat capabil să plasezeevenimentul într-un context precis și să răspundă întrebării „de ce?”;

4. interviul – comentariu – acesta organizează discuția în jurul întrebării „ce credeți despre?”. Înacest caz, interlocutorul este un expert sau o persoană cunoscută opiniei publice, a cărei părere esteimportantă;

5. interviul de opinie (de controversă) – are în centrul atenției un om politic, un om de știință sauun specialist recunoscut într-un anumit domeniu, care explică, dă replica unui adversar sau comenteazăinformații de ultimă oră;

6. interviul cu personalități – aduce în atenție un individ remarcabil sau celebru, în scopul popularizării sale;

7. interviul de promovare – acesta are ca obiectiv sensibilizarea atenției publicului asupra unuifapt excepțional, a unei realizări excepționale etc ;

8. interviul consacrat unei teme majore – aduce în dezbatere preocupări sociale majore sau probleme grave la un moment dat pentru o anumită comunitate. Regula fundamentală a interviului urmează logica întâietății interlocutorului, fără ca jurnalistul să piardă controlul dialogului [10, p.168].

Manualele de jurnalism recomandă ca, în timpul filmării, personajul cheie să fie filmat de preferință în picioare, ipostază care dă impresia de dinamism, să fie scos din cadrul său obișnuit, pentru că aici este mai ușor de surprins, și să fie filmat pe cât posibl într-un cadru natural, întrucât lumina naturală este mai bună decât cea artificială. Personajul cheie trebuie să fie dotat cu un microfon, lavalieră, care permite redarea unui sunet de calitate și relaxează discuția. [4, p.255 ].

După scopul și tipul interviului, manualele de jurnalism indică trei tipuri de întrebări:

1. închise – care implică trei posibilități de răspuns („da”, „nu” și „nu știu”);

2. semi-închise – care presupun o alegere din partea interlocutorului;

3. deschise – în care răspunsul este liber, imprevizibil.Indicațiile tehnice de realizare a interviului sunt orientate către:

a. repetarea la intervale regulate de timp a numelui și funcției interlocutorului, aspect important pentru telespectatorul care a deschis televizorul mai târziu;

b. evitarea aluziilor la informații off the record;

c. se recomandă evitarea apelativului „tu”, chiar dacă interlocutorul este cel mai bun prieten al jurnalistului [5, p.76].

Observația

– Este arta de a transforma informații și detalii în imagini și cuvinte.Aici se verifică capacitatea reporterului de a asimila datele situației pe care o descrie și de a le traduce în limbaj audio-vizual. Câțiva pași necesari observării sunt:- fixarea la fața locului a unor puncte de observare, a unor obiective de observare (personaje,acțiuni, decoruri), dispunerea echipei în teren în funcție de aceste obiective, toate acestea urmărind un scop informațional. Reporterul este cel care joacă rolul de legătură între toate aceste secvențe incoerente ale observării, prin discursul scris. Regulile generale ale observării constau în stăpânirea emoțiilor și focalizarea atenției pe detaliile importante. Autocontrolul și experiența sunt decisive în acest sens [5, p.78 ].

Informația în imagini

Coerența discursului imaginii asigură în măsură covârșitoare succesul reportajului. Calitățile unei imagini convingătoare sunt claritatea, informativitatea, autenticitatea, concizia, credibilitatea. Planurile de filmare consacrate de practică sunt:

1. planul de ansamblu – acesta descrie cel mai mare cadru fizic posibil în care se integreazăacțiunea. Are ca scop localizarea acțiunii;

2. planul general – are în atenție un cadru fizic care conține acțiunea, dar care poate fi lărgit;

3. planul întreg – planul de personaj care permite vizualizarea acestuia în întregime;

4. planul „american” – în această situație, personajul este filmat în așa fel încât nu i se vede partea inferioară a picioarelor;

5. planul mediu – conține jumătatea superioară a corpului personajului, de la bust;

6. „gros-planul” – descrie fața personajului;

7. planul – detaliu – aduce în atenție un detaliu anatomic (ochi, deget, nas, mână etc.), detaliuconsiderat purtător de informație;

8. planul de legătură, care conține orice obiect sau detaliu static considerat neutru din punct devedere informativ, cu rol de a asigura trecerea de la o secvență la alta a acțiunii.

Pierre Ganz recomandă următoarele tipuri de planuri:

a. Pentru. Personaj:

– plan mediu;- plan american;- gros-plan;- plan detaliu. b. Pentru decoruri sau mediul în care are loc înregistrarea:-planul de ansamblu-planul general-planul – detaliu. Pentru a face legătura între momentele acțiunii:

– planul de legătură (de tranziție) – acesta poate fi independent (când nu are nici o legătură cu acțiunea principală, dar nu intră în contradicție cu aceasta) sau dependent „când conține o informație care este integrată în acțiunea principală) [5, p.79 ].

Alegerea și compoziția imaginilor

A gândi în imagini este una dintre marile condiții ale artei reportajului de televiziune. Cuvintele nu sunt suficiente, fiind de preferat ca realitatea să se autodezvăluie și să nu fie relatată de altcineva. Imaginile în mișcare nu sunt printre cele mai recomandate pentru reportajele de știri, deoarece efectul lor spectaculos poate veni în contradicție cu valorile de neutralitate și imparțialitate ale știrii. Reflecția asupra subiectului înainte de a pleca la filmare este un exercițiu util care asigură un plus de acuratețe informațiilor obținute. În cazul reportajelor consacrate evenimentelor imprevizibile, tot ceea ce contează este imaginea care conține informație. Un bun reporter trebuie să identifice sensul exact al întâmplărilor care se desfășoară în fața ochilor săi, imagini care trebuie să atragă atenția telespectatorilor.

Unghiuri de filmare

Acestea se referă la poziția camerei în raport cu obiectul filmării. Cele mai utilizate trei unghiuri sunt:

1. de sus în jos (plonjat, ochi de vultur) – reduce importanța personajului sau descrie contextul; 2. de jos în sus (contra-plonjat, ochi de broască) – are efecte spectaculare, dramatice;

3. pe orizontală – camera este la aproximativ aceeași înălțime cu obiectul filmării[5, p.80 ].

Mișcări ale camerei

• panorama rea: este o mișcare lentă a camerei de luat vederi, pentru ca obiectele să se distingă.Este utilizată, de regulă, în descrierea unei acțiuni sau a unui subiect în mișcare. Axele de filmare sunt verticală și orizontală. Orice panoramare este precedată de un plan fix și se încheie cu un plan fix;

• transfocarea (zoom): este o mișcare care focalizează atenția asupra unui subiect, plecând de laun context dat;

• travelling-ul : este realizat prin deplasarea camerei în paralel cu mișcarea subiectului.

Reporterul de imagine

Prezența reporterului în imagine are mai multe funcții:-să confirme prezența la fața locului în situații când aceasta poate fi pusă la îndoială (de exemplu, în reportajele – anchetă care fac dezvăluiri spectaculoase);-să ateste importanța excepțională a evenimentului (de unde și practica transmisiilor în direct), să dinamizeze reportajul. Încadrarea reporterului în imagine trebuie făcută astfel încât să nu mai existe un alt punct de atragere a atenției (un alt personaj, un obiect care se mișcă etc.). De regulă, este de preferat ca reporterul să privească direct în cameră și nu în fișele sale, pentru a nu lăsa impresia de nesiguranță.

Suporturi ale informației

Pentru stocarea informațiilor reporterul are la dispoziție trei posibilități:

• caseta profesională, pe a cărei bandă se înregistrează imaginile;

• reportofonul, util în înregistrarea declarațiilor persoanelor care nu vor să apară în imagini și în cazul pierderii, din diverse motive, a casetei;

• pixul și agenda : deși nu sunt mijloace favorite ale reporterului de televiziune, își pot dovediutilitatea în cazul în care mijloacele audio-vizuale îl „trădează”, dintr-un motiv sau altul[5, p.89 ].

Principii de redactare

Începutul reportajului. Pentru captarea telespectatorului, reportajul va începe cu faptul cel mai semnificativ, cel mai derutant care poate fi comunicat printr-o informație sau un detaliu-surpriză. Atacul trebuie să conțină indicii despre perspectiva în care va fi tratat reportajul. Altfel spus, trebuie să răspundă la două-trei dintre cele șase întrebări esențiale, niciodată la toate, deoarece s-ar pierde din start interesul publicului. Întrebarea la care nu trebuie să se răspundă niciodată în prima parte a textului este „de ce?”, deoarece ar cere o explicație a ceea ce s-a întâmplat și aceasta ar fi mult prea lungă. Introducerile umoristice omit orice informație clară, fiind utilizate mai ales în subiectele umoristice.Introducerile interogative nu sunt recomandate în nici o împrejurare, pentru că dau impresia unei insuficiente cunoașteri a subiectului.

Stilul relatării va fi unul concis. La nivelul propoziției, acest lucru este posibil prin aplicarea schemei „subiect-predicat-adverb”. La nivelul frazei concizia și inteligibilitatea se obțin prin redactarea unor fraze care să conțină cel mult două propoziții (principală-subordonată, principală-principală) [7, p. 139]. Asemenea structuri contribuie și la imprimarea unui ritm în prezentare.Verbele sunt folosite în mod prioritar la timpul prezent, marcând astfel actualitatea evenimentului. Pentru a prezenta un fapt din trecut este utilizat de regulă perfectul compus, dar, în acest caz, trebuie făcute precizări privind data evenimentului. Este de preferat folosirea diatezei active, care face propozițiile mai scurte, mai convingătoare, mai ușor de înțeles.

Lexicul recomandat este cel alcătuit din cuvinte făcând parte din vocabularul comun, pentru a facilita accesul unui public numeros la înțelegerea evenimentului. Sunt de preferat cuvintele „puternice”, desemnând obiecte concrete, persoane, sentimente puternice. Încheierea textului este importantă deoarece ultimele cuvinte rămân mai mult în atenția telespectatorului, care le percepe ca pe o concluzie. Funcțiile pe care trebuie să le asigure finalul vizează închiderea unghiului din care a fost abordat subiectul și evitarea formulărilor moralizatoare. Dacă subiectul rămâne deschis, trebuie formulată o concluzie oarecare, alături de promisiunea de a continua dezbaterea. „Vocile” prezente în reportaj sunt echivalente citatului între ghilimele din presa scrisă și au rolul de a aduce un plus de informație și de culoare. Dată fiind presiunea timpului, declarațiile personajelor trebuie să conțină fraze-cheie. Identificarea sursei este obligatorie, fiind un reper care ajută la evaluarea importanței informației. Cu cât sursa este mai aproape de eveniment sau are proeminență în raport cu acesta, cu atât informația este mai valoroasă [7, p.140].

Cele două reguli referitoare la citate sunt: un atac nu începe niciodată cu un citat (s-ar putea confunda cu perspectiva majoră de abordare); se practică maiîntâi citarea sursei (pentru captarea atenției), apoi introducerea informației. Cel mai bun mod de a cita pe cineva este declarația sa în imagine. Nu se recomandă citatul între ghilimele în interiorul textului decât în cazuri extreme. În acest caz, trebuie indicat foarte clar unde începe și unde se termină citatul prin formule specifice de tipul „citez”, „am încheiat citatul”. Numele și titlurile sunt citate complet când apar pentru prima dată în material. Ulterior, se poate renunța la titlul persoanei pentru a ușura scriitura. Cele mai cunoscute instituții pot fi citate cu numele întreg la început, apoi cu inițiale. Pentru toate funcțiile (militare, religioase, diplomatice etc.) trebuie ca autoritățile respective să fie consultate. Tehnicile de construcție ale reportajului sunt în majoritatea lor narative (specifice reportajelor de actualitate) sau argumentative (caracteristice reportajelor ample). Elementele de structură ale argumentării sunt: baza factuală (o situație, fapte, evenimente care au generat dezbaterea), o poziție inițială (favorabilă sau defavorabilă acestor evenimente), expunerea argumentelor (statistici, rapoarte ale experților etc.) și poziția finală (care este reconfirmarea punctului de vedere inițial) [5, p.142].

PRINCIPII ALE MONTAJULUI

Ordinea în care sunt prezentate secvențele de imagini din care se constituie un reportaj are exigențele ei. În primul rând este evaluarea imaginilor care oferă telespectatorului senzația de a fi la fața locului și de a asista la desfășurarea situației. Formula utilizată în astfel de cazuri este relativ simplă: plan de ansamblu, urmat de un plan mediu, apoi de un gros-plan și de un plan detaliu. Se poate opera apoi trecerea de la gros- plan, la planul mediu și apoi la planul de ansamblu, care a fost chiar punctul de plecare, reportajul având astfel simetrie, coerență, informație. Una dintre aceste etape poate lipsi fără să afecteze neapărat coerența ansamblului. Ceea ce trebuie evitat este însă trecerea bruscă de la o extremă (de ansamblu) la alta (detaliu).

Recomandări generale:

• utilizarea unui cadru suficient de lung astfel încât acțiunea să fie inteligibilă;

• imaginile obținute din mișcări ale camerei trebuie folosite, inclusiv câteva secunde după terminarea mișcării;

• lungimea cadrului trebuie să concorde cu importanța acțiunii;

• sunetul poate fi un element care să asigure tranziția între diferitele părți ale acțiunii;Există mai multe moduri de a construi un material:

• întâi textul, apoi imaginea: textul nu trebuie să descrie imaginea, ci trebuie să fie complementarăacesteia;

• întâi imaginea, apoi textul: acțiunea și informațiile derivă din imagine; cuvintele au funcția de a explica aspectele controversate sau ambigue ale imaginii;

• simultan, imagine și text: presupune o înlănțuire coerentă de informații, care pot fi conținute fie în text, fie în imagine, fie în declarații.

Dacă timpul permite, este extrem de utilă vizionarea casetei înainte de a ajunge la montaj, pentru o cât mai justă evaluare și ierarhizare a imaginilor [10, p.132 ].

CAPITOLUL II. PRACTICA REPORTAJELOR LA „MOLDOVA 1”. STUDIU DE CAZ

2.1 Programul de știri „Mesager” și paricularitățile reportajelor difuzate

Serviciul public național de televiziune din Republica Moldova, TV Moldova 1, este o subdiviziune a IPNA Compania „Teleradio-Moldova”, având ca misiune producerea și/sau difuzarea pe întreg teritoriu al RM și în afara ei a programelor de știri, dezbateri, emisiuni educativ-cognitive și de divertisment. TV Moldova 1 este un post generalist, care produce emisiuni de interes public larg, pentru toate categoriile de populație, având programe în limba română, rusă și emisiuni speciale în limbile minorităților naționale de pe teritoriul țării – ucraineană, găgăuză, bulgară. TV Moldova 1 își elaborează și implementează politicile editoriale în mod independent, fără ingerințe din afară, respectând și promovând principiile și valorile jurnalismului modern. Serviciile de programe ale TV Moldova 1 realizează în studiourile proprii produse vizuale de diferit format pentru valorificare și pentru schimb cu instituții similare de peste hotare. În politica sa editorială TV Moldova 1 tinde să diversifice în permanență conținuturile și forma emisiunilor.
De la 15 decembrie 2011 serviciile televizuale sunt utilizate și pe platforma multimedia a Companiei „Teleradio-Moldova”.
Ediția informativă a zilei „Mesager” de limba română este vizionată de circa o pătrime din telespectatori. Studiile de audiență efectuate de CIJ în martie și septembrie 2011 arată că emisiunile TV Moldova sunt privite de circa 36% din potențialul auditoriu.

După schimbarea în anul 2009 a vectorui puterii la Chișinău s-au schimbat substanțial și principiile de activitate, care actualmente sunt:

independența editorială și de creație;

autonomia instituțională;

libertatea de exprimare și accesul liber la informare;

asigurarea dreptului la informare al tuturor categoriilor de cetățeni ai Republicii Moldova, inclusiv al minorităților naționale;

abordarea obiectivă, completă, imparțială și echidistantă a evenimentelor de interes public;

pluralismul de opinii și echilibrul politico-social;

diversitatea tematică, geografică, culturală, lingvistică și confesională;

cultivarea demnității umane, toleranței, moralei publice, atașamentului pentru valorile democratice;

integritatea și responsabilitatea profesională și corporativă.

Pentru un studiu de caz mai amplu am efectuat o monitorizare a programului de știri în perioada 8-15 martie 2014. Potrivit datelor monitorizării în perioada de referință reportajele difuzate la Mesager au cuprins, în diferită măsură,o arie tematică vastă. Aproape jumătate din materiale s-au referit la evenimentele sociale (23%) și sportive (19%), care au avut loc. Locul 3, ca număr, l-au ocupat știrile externe – 15%. Fiecare al 10-ea reportaj a avut în vizor domeniul culturii.

Unul din scopul monitorizării: analiza mesajului, expresivității și corectitudinii titlurilor subiectelor din „Mesager”. Au fost monitorizate 7 zile (14 programe), care au inclus 284 de subiecte. Din ele doar un subiect a fost fără titlu: despre alternativele instituționalizării copiilor abandonați sau rămași fără părinți („Mesager” de limbă rusă, din 1.02.14).

Totodată am constatat că 25,7 la sută din titlurile reportajelor sunt reușite prin mesaj precis, prin expresivitate și capacitatea de a accentua potențialul semantic-emotiv al textului și imaginii subiectelor. Exemple: „Trageri la socoteală” (titlu inspirat din Biblie), „Copii ajutați de copii”, „Granturi mici – șanse mari”, „Minciunile plătite”, «Дyдoглo взял тайм-аyт», «Mиллиoннoe вoccтаниe» (1.02); „Căldura bate la buzunare”, „Barieră de 5 lei”, „Curiosul de la SIS”, „Fumatul ucide” (despre incendii provocate de țigări nestinse), „Prietenul Soarelui” (despre un inventator de la țară) (2.02); „Febra prețurilor”, „Glumă de 1000 de lei”, „Premii de marcă”, «Пoдаpи каплю жизни» (3.02), „Reforma va tăia la interne” (despre reduceri de cadre în MAI), „Venirea plecării” (evenimentele din Cairo), „Cu dejunul pe hîrtie”, «Ceгoдня дopoжe, чeм вчepа» (4.02); „Loc de muncă tîrguit”, „Apa nu așteaptă contractul”, „Verde pentru afaceri” (verde se are în vedere inițiativa PLDM); „Blasfemie”, „SMS ori limbă păsărească”, «Кoммyнальныe баталии», «Пpoдан ЗИЛ Бpeжнeва»; „Opriți tirul!”, „Negocieri cu proteste”, „Două părți dintr-un întreg”, „Războiul nervilor” (alarmă falsă la Moscova), „Are „Camera de Aur””, „Meci cu…albine”, «Oдин на пятepыx», «Унифopма пoд ключeм» ș.a. În mare parte (63,4 la sută) au fost utilizate titluri , care vorbesc concis despre esența evenimentului, despre o stare de lucruri, locul desfășurării, dar aceste titluri sunt rectilinii, reci, lipsite de inspirație. Exemple: „Rusia infirmă”, „Producție în creștere”, „Propunere de colaborare”, „A murit un academician”, „Spre finala națională”, «Teплo пoдopoжалo», «Жepтвы пoжаpoв», «B oжидании пpигoвopа», „Donație pentru nevăzători”, „Condițiile din piețe”, „Juriul a decis”, «Заpyбeжныe визиты», «Пpoдoлжаeм платить», «B oжидании дoмoв» ș.a.

Consider utilizarea unor asemenea titluri drept nedorință de a căuta variante mai atrăgătoare, mai inspirate. Propun doar câteva exemple pentru unele titluri (în opinia mea neinspirate):

„Prețuri și compensații” (la pâine) – „Prețuri, ca pe drojdii”;

„Democrație unanimă” (deși, nu e rău spus despre „jurămintele” comuniste de a vota unanim) – „Democrație dirijată”;

„Minciunile plătite” – „Afaceri mincinoase”;

„Permise fără instructaj” – „Permise nepermise”;

„Piețe în fierbere” – „Scandal la gura târgului”;

„Argint cu perspectivă” – „Grănicerul de Argint” sau „Mai tari, doar mongolii”;

„Donație pentru nevăzători” – „Nevăzători văzuți” (de italieni și olandezi);

„În așteptarea sentinței” – „Pedeapsă prea mult așteptată”;

„Condițiile din piețe” – „Antisanităria scoasă în piață”;

„Juriul a decis” – „Contestări neargumentate”;

„Șir de proteste”(cu explozii) – „Acte explozive în Kairo”;

Blasfemie (deși e bun titlul) – „Îngropat în taină”;

«Oдин на пятepыx» (!) – «Бeз ocтoнoвки» (была cнeceна ocтанoвка);

«Зoлoтая cвадьба» – «Гoд юбилeeв y Hecтepыx»;

Titlul “Piețe în fierbere” constituie o calchiere din limba rusă («Bocтoчный базаp кипит c yтpа»). Fiindcă e vorba despre un scandal între administrația pieței și realizatorii mărfurilor, legat de majorarea tarifelor pentru vânzări, aș fi numit știrea „Scandal la gura pieții (târgului)”.

Numirea unor funcții la genul feminin (directoare, președintă, vice-președintă, patroană ș.a.), chiar dacă sunt acceptate de DEX, supără urechea. Exemple: „Veronica Cărare, președintă, Consiliul de Administrare ANPC”; „Corina Fusu, prim-vicepreședinta PL”; „Tatiana Chiper, directoare Centrul de Informare și Reabilitare pentru slab văzători”; „E.Triboi, patroană club”, Mai avem judecătoare, juristă etc.

În materialul „Cu dejunul pe hârtie” (4.02), șefa DGETS este subtitrată Tatiana Tverdohleb, numele ei fiind Tatiana Naghibeda-Tverdohleb. Și în ediția rusă se comite aceeași greșeală. În materialul «Пo cлeдам наpyшитeлeй» (4.02), Iurie Ursu, șeful Serviciului Piscicol de la Ministerul Mediului este subtitrat cu numele Юpий (?) Уpcy. Or, funcționarul e Iurie!

În materialul „Bo вceлeннoй мyзыки» Eugen Mamot este subtitrat «Eyжeн Mамoт». Corect – «Eyджeн Mамoт».

În materialul «B шкoлe дeтcтва», Veta Ghimpu-Munteanu este subtitrată „interpretă”, iar în varianta rusă «иcпoлнитeльница». E corect, dar n-ar fi fost mai corect să o prezinte în calitate de redactor-radio? «Oпepация «Пeшexoд»». Un copil spune: „Dacă noi nu vom fi atenți, șoferul poate fi și mai neatent”. Traducerea sincron „Oн в пepвyю oчepeдь вoдитeль и oн дoлжeн быть вниматeлeн». Dacă asculți atent traducerea, lucrurile se bat cap în cap.

Și mai bizară e traducerea sincronică a unui deținut („Greva foamei în detenție”, 6.02). El spune în rusă: «У наc вce xopoшo. Кopмят нopмальнo». Traducerea noastră: „E bine aici (?) Apă ne dau pe ore, dar ne ajunge. Mâncare avem destulă”. Comentariile sunt de prisos, ar zice telespectatorii noștri și ar avea dreptate.

În materialul „TRM se reformează”(„Mesager”, ora 21, 7.02), în imagine vorbește 3 sec. (20.23 – 20.26) Constantin Marin, președintele Companiei „Teleradio-Moldova”, cu subtitlul precedentului vorbitor, Corneliu Mihalache, membru CCA. În materialul „Bijuterii printre cărți” nu sunt prezentate cine sunt vorbitoarele Nadia Tataru și Olga Efim. Doar din context presupunem că sunt pedagogi. Iar Rodica Roșca este „reprezentantă librărie”. Poate librar, merceolog sau altă funcție?

În materialul «Гoлoдoвка в тюpьмe», în subtitlu e scris „пpoкypop p-oна Copoка” Abrevierea corectă a cuvântului „pайoна” este „p-на”.

În concluzie, putem afirma că deși în ultimii ani calitatea reportajelor la Moldova 1 a evoluat simțitor în ultimii patru ani, totuși există cazuri când în eter mai sunt difuzate reportaje care nu corespund fie normelor jurnalistice, fie normelor deontologice.

2.2 Practica realizării reportajelor pentru programul „Mesager”

Am realizat pentru Programul Mesager un șir de reportaje dintre care am selectat 6 cu tematică socială. A fost o experiență inedită, avându-i ca mentori pe specialiștrii calificați în materie de televiziune Cornelia Stefoglo și Emilia Ghețu. La realizarea celor 6 reportaje m-am condus de următoarele principii :

Am scris cuvinte multe pentru prezentator și puține pentru reporter ( banda video ).

Chiar dacă reportajul este realizat de reporter, prezentatorul este acel care domină ecranul. El reprezintă personalitatea, autoritatea care se adresează publicului și îl informează. Momentele în care prezentatorul se adresează publicului prin intermediul camerei de luat vederi ajută la păstrarea legăturii cu publicul. Totuși imaginea va avea aportul esențial în transmiterea informației. Textul a fost condensat la maximum, deoarece deține un rol secundar.

Cu alte cuvinte această regulă nu trebuie înțeleasă ca una ce ar permite lungirea oricît de mult a textului prezentatorului, ori că, în cadrul reportajului, reporterul trebuie mai mult să tacă. Ea nu face altceva decât să sublinieze rolul și importanța imaginii în reportajul de televiziune, fără insă a neglija textul care va trebui să o suplinească acolo unde este cazul. În acest caz putem exemplifica prin reportajul “Atenție la cadouri”. În acest reportaj reporterul își face meseria pe teren, în rest comentariile sunt scrise pentru prezentator.

Vizionarea imaginilor înainte de redactarea textelor

De la început trebuie spus că această regulă nu se referă la imaginile de pe materialul brut ( caseta master ). Este de la sine înțeles că aceste imagini trebuie văzute și localizate pe bandă, cu ajutorul codului de timp, înainte de a începe montajul.

Jurnalistul are trei posibilități de prelucrare a imaginii în vederea realizării unui reportaj : redactează mai intâi textul și apoi, după înregistrare, pe baza acestuia sunt selectate și montate imaginile ; mai întâi sunt montate imaginile și apoi, pe baza lor, sau a unei fișe de montaj care îi este înmânată redactorului, este redactat textul ; redactorul pregătește o fișă de montaj pentru editorul de imagine ( monteurul ) și textul este redactat practic simultan cu construcția materialului la nivel de imagine.

Mai intâi textul. Este metoda cea mai eficientă din punct de vedere al consumului de timp, dar cea mai puțin eficientă din punct de vedere al valorificării la maximum a imaginii. Din păcate este și cea mai frecvent utilizată metodă la Moldova 1.

Așa cum am arătat mai sus, jurnalistul sosit la redacție, predă materialul brut, redactează textul, după care, în cel mai fericit caz, alege, alături de editorul de imagine, planurile care vor acoperi textul. Cert este că textul va acoperi în întregime imaginile, indiferent de conținutul lor informativ, deci le va subordona. Si în nici un caz telespectatorul nu va avea un moment de respiro în care să poată urmări în liniște o imagine puternică, plină de informații.

Mai întâi imaginile. Este o metodă mai mare consumatoare de timp decât cea anterioară, dar de departe cea mai eficientă în ceea ce privește valorificarea la maximum a imaginii. In acest caz, jurnalistul împreună cu editorul de imagine urmăresc materialul brut, aleg imaginile ce vor fi folosite și construiesc mai întâi reprtajul la nivel vizual. Abia dupa aceea este creată o fișa de montaj ce conține succesiunea planurilor și durata lor, pe baza redactând textul și realizând scriptul reportajului.

3. Lasă imaginile să vorbeasca.

Este inutilă redactarea unui text care să rivalizeze cu niște imagini puternice. In acest caz textul nu va face altceva decât să scadă valoarea imaginilor. Acest tip de planuri este indicat să fie lăsate să “respire”, să vorbească singure, fără a fi acoperite de cuvinte. Totuși această metodă nu este indicată în cazul unor imagini “tăcute”, adică lipsite de zgomot de fond. Telespectatorul riscă să nu mai fie atent la imagini pentru că se va întreba dacă a apărut o defecțiune tehnică, ori dacă nu cumva i s-a defectat televizorul.

Jurnalistul trebuie să se folosească de text pentru a transmite informații suplimentare, pe care imaginea nu le poate reda, sau să lămurească anumite detalii care nu sunt evidente. Uneori, așa cum am mai spus-o, este permisă si redundanța imagine-text, atunci când jurnalistul dorește să întărească o anumită informație pe care o consideră deosebit de importantă pentru înțelegerea evenimentului. De exemplu, în cazul reportajului “Drumuri nepracticabile” dispunem de imagini cu drumurile înzăpezite. În cazul dat vom avea nevoie și de a arăta la modul concret cum se chinuie șoferii să facă față drumurilor nepracticabile. Deja acest moment s-a epuizat, pe telespectator deja îl interesează altceva. Atunci apar câțiva functionari, inclusiv ministrul transporturilor, care au menirea să explice ce va fi mai departe, vor fi curățate drumurile, cum, când și unde vor fi împrăștiate antiderapante, astfel încât drumurile să devină practicabile.

Deci în acest reportaj a fost implementată cu success regula respectivă, imaginile au vorbit de la sine, au convins telespectatorul de situația la moment și de ce să nu recunoaștem, chiar la speriat un pic. Din acest motiv, pe lângă abundența de imagine au fost oportune și explicațiile factorilor de decizie.

4. Foloseste sunetul original (zgomotul de fond).

Pentru creșterea impactului emoțional al imaginilor este foarte bine să se folosească sunetul original, evident cu condița că el să nu impieteze asupra comentariului, sau a oricărei alte intervenții sonore importante. De asemenea, utilizarea zgomotului de fond este necesară pentru a putea valorifica imaginile puternice care nu vor beneficia de text.

Sigur că utilizarea zgomotului de fond poate pune probleme suplimentare la montaj în ceea ce privește racordurile de sunet. Nu întotdeauna două planuri care se pot lega la nivel de imagine, se potrivesc și în ceea ce privește sunetul on. ( Prin sunet on ințelegem sunetul sincroizat cu imaginea, sunetul original. Textul este numit sunet off. ). Un editor de imagine priceput va ști să surmonteze, însă, orice asemenea problemă. Pentru siguranță e bine ca, în timpul documentării, operatorul să lase camera să meargă două-trei minute numai pentru a înregistra sunet de ambianță. Astfel, în cazul în care la montaj ar apărea dificultăți majore în racordarea sonoraă a planurilor, îtregul material va putea fi acoperit cu sunet continuu de la fața locului. În acest caz putem exemplifica prin reportajul “Scara fotografică” . Este un reportaj scurt, simpu, despre o expoziție de fotografie. În acest caz am decis păstrarea sunetului de fond, vocile accidentale a cuiva, un pic de gălăgie, care era în sala de expoziții. Acest fon, care la prima vedere părea să fie unul inutil, a dat reportajul senzația de viață și astfel am evitat riscul de a ne alege cu un material neinteresant.

5. Folosește câteva cuvinte inutile.

Această regulă poate părea cel puțin ciudată la prima vedere, în condițiile în care, încă de la început, am explicat necesitatea conciziei maxime în redactarea știrilor pentru televiziune. Jurnalistul de televiziune trebuie să țină seama de faptul că, la fel ca și colegii săi din radio, și el se poate confrunta cu dificultățile activității secundare a receptorului. Cu alte cuvinte, deși e mai puțin probabil decât în cazul radio ascultatorului, și telespectatorul poate avea momentele sale de neatenție, momente în care urmărirea știrilor trece pe un plan secundar. Acest lucru trebuie să nască o oarecare prudență în ceea ce privește atacul, atât la nivel auditiv, cât și vizual

( reamintim că planul cheie, planul de atac al reportajului, este un plan șocant vizual, nicidecum un plan important din punct de vedere factual. ).

În plus, textele pe care jurnalistul le redactează pentru un subiect ilustrat cu imagini vor fi mai “strânse”, ori mai “relaxate”, după cum o cere nevoia de adaptare la imagine. Uneori ilustrația este prea scurtă pentru a putea cuprinde întreaga informație la nivel de text. Alteori această ilustrație poate fi excesiv de lungă. Sigur, comentariul nu trebuie să acopere integral imaginea, ba chiar dimpotrivă. Totuși există situații în care un plan este absolut necesar, dar, în același timp, este și prea lung pentru a nu fi acoperit în întregime de text. In acest caz, pe durata planului, se vor furniza informații- pe cât posibil interesante- nu neapărat necesare înțelegerii subiectului. Exemplul tipic pentru această situație este identificarea persoanelor care apar în cadru. De acest principiu m-am condus la realizarea reportajului “Se aleg cei mai buni” despre preselecția la nivel național a concursului “Eurovision”. În acest reportaj, de fiecare data, când rostim un nume, figura personajului a apărut în imagine. Totuși, simpla rostire a numelui nu durează mai mult de o secundă, iar citirea unui plan a durat cel puțin 3 secunde. Pentru ca ochiul să se familiarizeze cu acea imagine (chipul personajului în cauza) am considerat că e nevoie de circa 4 secunde. Conținutul informativ sărac al acestui tip de plan nu ne permite să lăsam un blanc de sunet cu o asemenea durată (aproximativ 3 secunde). Din acest motiv am considerat că este nevoie de a folosi acele câteva cuvinte inutile, care au păstrat atenția telespectatorului relativ constantă.

6. Textul trebuie să urmeze logica imaginii.

Pentru un jurnalist de televiziune este obligatoriu să înțeleagă că întotdeauna trebuie să priceapă și să urmeze logica vizuală a secvențelor de pe bandă. Un text poate fi excelent pe hârtie și poate suna extraordinar cand e citit cu voce tare fără ca acest lucru să reprezinte o garanție că se va armoniza cu imaginile. In succesiunea planurilor ce alcătuiesc o secvență acțiunea trebuie să curgă în mod natural. Racordurile între planuri trebuie să sugereze, pe cât se poate, desfășurarea normală a acțiunii, iar acolo unde imaginile brute nu o permit, se intercalează planuri de legătură. Aceasta este, în principiu, problema editorului de imagine. Dar el nu o poate rezolva întotdeauna dacă textul a fost redactat fără a se ține seama de logica succesiunii planurilor.

Pe scurt, nu e suficient să scrii, oricît de bine, sau orîcat de expresiv. Important e să “scrii” imaginile. Jurnalistul trebuie să aibă permanent în fața ochilor ceea ce se petrece pe ecran, pentru a putea corela textul cu imaginea.

Această regulă o putem exemplifica prin reportajul despre vizita elevilor de la Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol la filiala din Chișinău a Partidului Mișcarea Populară din Chișinău. În acest reportaj ca o linie roșie evedențiază problema școlilor românești din regiunea separatistă. În acest caz autorul a trebuit să aibă mare grijă privind corelarea logică dintre text și imagine. Astfel în timp ce elevii cântau colinzi, nu puteam să spun că acest liceu se confruntă cu probleme grave sau că Iovcev a fost reținut de separatiști. Doar am menționat că elevii au arătat că respectă tradiția populară și că ei sunt membrii ansamblului “Sânzenele”.

La realizarea celor 6 reportaje m-am condus de normele deontologice, de principiul să nu lezăm onoarea și demnitatea cuiva și nu în ultimul rând de principiul imparțialității.

CONCLUZIE

Concluzia care se desprinde din toate cele mai sus privind construcția unui reportaj pentru televiziune este că nu poți fi un bun jurnalist de televiziune fără a putea gândi în primul rând în termeni de imagine. Si mai ales dacă nu accepți ca întotdeauna, atunci când apare un conflict între text și imagine, ceea ce trebuie schimbat este cuvântul. Reporterul este cel care conduce echipa, el gândește întreg materialul, el este cel care răspunde pentru produsul finit, dar el va trebui să valorifice în primul rând munca operatorului.

Veridicitatea reportajului de televiziune este creată prin: relatarea secvențială a evenimentului narativ, inserarea elementelor portretistice de-a lungul relatării, prin introducerea detaliilor, camuflarea impresiilor subiective în scurte relatări, prezentarea faptului ca real. Considerată ca fiind o specie jurnalistică, complexă, reportajul îmbină cele trei moduri de expunere (descrierea, narațiunea si dialogul), creând impresia unei reconstituiri în amănunte existențiale decisive.

În opinia mea o importanță deosebită o are redactarea textului de televiziune. La acest capitol urmează să ne conducem de niște reguli simple, dar foarte importante:

se scrie simplu (dar nu simplist), clar, concis și direct, adică explicit.

se scrie în limbajul de fiecare zi, așa cum se vorbește în mod obișnuit, ocolindu-se însă familiarismele și jargonul.

Se vor evita formulările pretioase sau gongorice, stilul oficial, administrativ etc. Dacă informația cuprinsă într-un document oficial urmează să fie inclusă într-o știre sau comentariu, ea va fi transpusă in limbaj colocvial. Destinată inițial ochiului, ea va fi rescrisă astfel încât să se adreseze auzului. O bună metodă de redactare pentru audio-vizual constă în a se rosti propozițiile cu voce tare, pentru ca apoi sa fie notate. Verificarea calității auditive au nui text se face în același fel: prin citire cu voce tare.

Deasemenea, după cum ne recomandă autorii manualelor de jurnalism, considerăm că la realizarea unui reportaj pentru televiziune este necesar să se folosească propoziții si fraze scurte, evitindu-se constructiile arborescente, greoaie.

Deasemenea este necesar ca informația să fie ordonată în mod logic, firesc și ușor de urmărit, să se renunțe la detaliile și cuvintele inutile. Dar principalul moment rămâne totuși armonizarea relației dintre cuvânt și imagine.

BIBLIOGRAFIE

Codul audiovizualului al RM din 26 iulie 2006.

L E G EA cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010. Monitorul Oficial nr.117-118/355 din 09.07.2010.

Berger, Peter L., Luckmann, Thomas, 2008, Construirea socială a realității, Editura Art, București

Bucheru Ion, Fenomenul televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, 1997, p.255

Bourdieu Pierre, Despre televiziune, Ed. Meridiane, 1998, (cap. I)

Bignell Jonathan, Jeremy Orlebar, Manual practic de televiziune, Ed. Polirom, 2009, pp 230-244

Coman Mihai (coord.), Manualul de jurnalism, Ed. Polirom, Iași, 1999, vol. II, p.216

Crișan Corina, Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune, pp. 44 – 154

David, Anca Elena „Genuri Jurnalistice”, editura Universității Lucian Blaga, anul 2007

Daniela Zeca-Buzura, Jurnalismul de televiziune, Ed. Polirom, 2005, p.180

Fiske John, John Hartley, Semnele televiziunii, Institutul European, 2002. 150 p

www.cji.md

www.trm.md

.www.cna.md

www.wikipedia.com