Reportajul Portret In Presa Actuala. Modalitati de Realizare

=== Reportajul-portret in presa actuala. Modalitati de realizare ===

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET" BUCUREȘTI

FACULTATEA DE JURNALISM

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific:

Ruxandra Coman

Student:

2017

UNIVERSITATEA” SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE JURNALISM

MODALITĂȚI DE REALIZARE A REPORTAJULUI – PORTRET ÎN PRESA ACTUALĂ

Coordonator Științific:

Ruxandra Coman

Student:

2017

De acord, Aprob,

Cadru didactic coordonator, Decan,

___________________________ _______________________

Domnule Decan,

Subsemnatul (a) __________________________________________________student anul ________ la Facultatea ______________________________________ programul de studii _____________________________, forma de învățământ ____, vă rog să-mi aprobați tema cu titlul ________________________________________în vederea elaborării lucrării de licență, la disciplină______________________________________________sub coordonarea ___________

Semnătura, Data,

Domnului Decan al Facultății _______________________________

Avizat,

Îndrumător Lucrare de Licență

Titlul, Numele și prenumele…

Data Semnătura

… …

DECLARAȚIE*

Privind originalitatea conținutului lucrării de licență

Subsemnatul (a)…, cu domiciliul în…, născut (ă) la data de…, identificat prin CNP…, absolvent (a) al (a) Universității Spiru Haret din București, Facultatea de…, Programul de studii…, promoția…, declar pe propria răspundere, cunoscând prevederile legale cu privire la falsul în Declarații și dispozițiile Legii Educației Naționale nr. 1/2011 art.143 al. 4 și 5 referitoare la Plagiat, că lucrarea de licență cu titlul:… elaborată sub coordonarea d-nei…, pe care urmează să o susțină în fața comisiei este originală, îmi aparține și îmi asum conținutul său în întregime.

De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin

Orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea

Conținutului său într-o bază de date în acest scop.

Am luat la cunoștință despre faptul că este interzisă comercializarea de lucrări științifice

În vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calității de autor al unei lucrări de licență,

De diplomă sau de disertație și în acest sens, declar pe proprie răspundere că lucrarea de față nu a

Fost copiată ci reprezintă rodul cercetării pe care am întreprins-o.

Dată azi,… Semnătură student…

* Declarația se va completa de absolvent cu pix sau stilou cu cerneală albastră

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I Mass – media în societate: funcții și comportamente

Modele mass – media

Propagandă, profit, putere

Comercial, senzațional, profitabil

“Atribuțiile” unui mogul de presă

Modelul serviciului public: tehnologie și competiție

Teoria responsabilității sociale

Cele șase funcții normative ale presei. Funcțiile normative ale presei din perspectiva lui McQuail

Modele de presă

Principii și practici media

Evaluarea “triunghiului de aur”

Comportamente media și drepturile omului

CAP. II Reportajul

2.1 Semnificații

2.2 Clasificări. Tipologii

2.3 Calitățile imperios a fi dezvoltate pentru a deveni un reporter eficient

2.4 Reporterul, spectator activ

2.5 Arta de a scrie un reportaj

2.6 Reportajul în televiziune

2.7 Etapele realizării reportajului

2.7.1 Pregătirea reportajului

2.7.2 Deplasarea echipei de filmare în locul evenimentului

2.7.3 Întoarcerea în redacție

2.7.4 Redactarea reportajului

2.7.5 Montarea reportajului

2.8 Opinii jurnalistice despre reportaj

CAP. III Reportajul – portret

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Odată ce oportunitatea și funcția presei printate sunt tot mai accentuate, într-o eră în care informația emisă de audio – vizual câștigă tot mai mult teren, progresează, totodată și numărul practicienilor și teoreticienilor ce încearcă să descopere valorile caracteristice presei printate.

Astfel, potrivit lui Jean – Dominique Boucher, reportajul se identifică în genul ce conferă specificitate acestui tip de presă, concurând cu tehnicile audio – vizualului.

În limba română despre reportaj există puține lucrări, în principiu, acestea făcând raportare la reportajul literar.

Analiza parțială, partizană a autorilor în ceea ce privește chestiunea reportajului au evidențiat în mod expres calitățile de text literar, ignorând specificitățile sale referențiale reprezentative – raportate la statutul de text publicistic – a conturat și a continuat să militeze pentru o falsă abordare identificabilă în aceea că reportajul reprezintă un gen al literaturii.

Această idee (potrivit căreia reportajul se identifică într-un gen literar) este întâlnită și astăzi în cazul unei multitudini de ziariști aflați la început de drum ce consideră că nu sunt capabili să scrie reportaje întrucât nu beneficiază de un talent literar. Confuzia rezidă în faptul că reportajul se identifică în unicul gen publicistic permisiv al exploatării metodelor stilistice caracteristice prozei.

Reportajul nu este un gen literar întrucât orice reportaj este redactat spre a fi expus prin intermediul mass – media precum și spre a informa cu privire la un fapt recent petrecut.

O multitudine de teoreticieni ai presei și jurnaliști văd în reportaj jurnalismul propriu-zis iar pe reporter jurnalistul complet întrucât reporterul se identifică în jurnalistul poziționat în cele mai reprezentative puncte ale actualității, este cel ce observă și înțelege tot și, deopotrivă, cunoaște cea mai potrivită modalitate prin care să emită și celorlalți ceea ce trebuie cunoscut de public.

Reportajul de televiziune este imperios să expună, prin materialul său, o parte din puzzle-ul menit să realcatuiasca realitatea cotidiană.

Televiziunea modernă și, în mod expres, cea interactivă a anilor `90, recomandă reportajul sub identitatea unei relatări atractive cu privire la un aspect din realitate. Altfel spus, decupajul mai mult ori mai puțin subiectiv a unui eveniment din realitatea recentă ori mai îndepărtată reprezintă unul dintre ingredientele unui reportaj reușit.

Motivul optării pentru lucrarea “Modalități de realizare a reportajului – portret în presa actuală” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile exercitării competențelor jurnalistice acumulate pe parcursul anilor de studiu, luând spre analiză reportajul în contextul actual al mass – media.

Lucrarea este structurată în trei capitole organizate tematic.

Primul capitol, cu titlul „Mass – media în societate: funcții și comportamente” analizează, în primă instanță, modelele mass – media, în instanță secundă, chestiunile legate de modelul serviciului public, de funcțiile normative ale presei, de modelele de presă, de principiile și practicile media și, în ultimă instanță, de comportamentele media.

Cel de-al doilea capitol, cu titlul „Reportajul” analizează semnificațiile acestuia, clasificarea și tipologia acestuia, arta de a scrie un reportaj, existența reportajului în televiziune și etapele realizării reportajului.

Cel din urmă capitol, cu titlul „Reportajul – portret” se identifică în partea reprezentativă a prezenței lucrări.

Bref, prin tematica abordată și prin structură, prezenta lucrare se adresează tuturor celor interesați de problematica reportajului în conjunctura transformărilor mass – media în privința cărora s-a încercat crearea unei familiarități.

CAP. I Mass – media în societate: funcții și comportamente

Modele mass – media

Funcționarea media se descrie prin existența a trei modele:

Modelul propagandistic

Modelul comercial “laissez – faire”

Modelul serviciului public.

Trăsătura comună a tuturor acestor modele rezidă în relația lor cu centrele de putere politică și economică.

Aceste modele examinează rolul pe care media îl joacă în construirea și definirea realității și ca agent al controlului social.

Pe lângă aceste modele, odată cu trecerea timpului, presa a trecut printr-o multitudine de perioade de opresiune, trebuind să lupte în scopul câștigării unui statut independent prin raportare la puterile ce întemeiază statul. Pentru o multitudine de ani, presa a fost controlată de presiunile administrative ori politice până a deveni liberă. În acest context, există alte trei modele ale presei:

Modelul liberal

Modelul autoritarist

Modelul comunist.

1. Modelul liberal

Ulterior revoluțiilor populare ce au descris Europa de Vest în secolele al XVI-lea – al XVII-lea s-a născut o teorie inovativă a comunicării de masă, respectiv teoria liberalistă.

Potrivit lui Schramm și Rivers, această perioadă a fost cea mai revoluționară mișcare existentă. Cei doi au indicat o multitudine de elemente ale acestei teorii dintre care:

Presa – cea care verifică Guvernul

Bazarea pe rațiune în scopul de a face distincția intre eroare și adevăr

Necesitatea unei piețe de idei libere.

Atât în Marea Britanie cât și în Statele Unite ale Americii, în perioada adusă în discuție, presa a evoluat într-o manieră reprezentativă. Oricine avea un capital suficient, avea posibilitatea de a își deschide o revistă, un ziar ori chiar o tipografie, solicitările de capital nefiind foarte ridicate. În secolele al XVII-lea – al XIX-lea existau o multitudine de ziare fără renume ce expuneau perspective diverse. Pe lângă acestea, era mai facilă intrarea în publicistică în mod expres pentru că o multitudine de politicieni ofereau suport jurnaliștilor ce le reflectau opiniile.

Cu toate acestea, în respectiva perioadă jurnaliștii aveau libertatea de a își exprima gândurile aveau libertatea de a le publica. Pe lângă acestea, presa acționa sub identitatea unui “câine de pază” în interesul individului. Atunci când erau observate nereguli cu privire la puterea administrativă, presa având dreptul de a le face cunoscute.

Din punctul de vedere al teoriei liberale, este imperios ca indivizii să cunoască adevărul în scopul de a putea să ia cele mai corecte hotărâri. Produsele mass – media se identifică în cele ce mențin activă opinia publică prin intermediul unei informări corecte. Acestea aveau și o funcție educativă, participând la formarea individului și a conștiinței civice a acestuia.

Potrivit lui Coman, în ceea ce privește modelul liberal, legile pieței identificabile în profit și concurența, se transformă în factorii reglatori ai sistemului mass – media. Sub presiunea acestora, presa se transformă într-un produs dublu vândut: în primă instanță, lectorilor iar în instanta secundă instituțiilor ce doresc să își facă publicitate. În acest context, stadiu cu stadiu, presa este direcționată către ceea ce atrage publicul, către divertisment, prin publicarea de exagerări, de senzațional de scandaluri și nu prin publicarea de informații propriu-zise. Acest lucru are loc întrucât presa trebuia să reprezinte o întreprindere economică stabila, libertatea sa fiind dependentă de proprietatea privată în ceea ce privește mijloacele de comunicare.

În ciuda faptului că astăzi cele mai multe produse mass – media își au rădăcinile în sistemul liberal, există instituții ce mai sunt încă direcționate de modelul autoritarist ori măcar au comportamente ce amintesc de modelul respectiv.

2. Modelul autoritarist

Acest model s-a identificat în cea dintâi concretizare instituțională și filosofică a raportului dintre presă și stat, așadar, cea dintâi încercare de a defini misiunea socială a presei. Acesta a apărut simultan cu presa. Atunci când au apărut cele dintâi publicații săptămânale ori lunare, monarhiile celui de-al XVII-lea secol le-au înțeles ca pe o formă de amenințare. În acest context, publicațiile respective erau supuse unor stricte verificări. Prin urmare, a fost conturat unul dintre principiile fundamentale ale modelului autoritarist – verificarea întreprinsă de instituțiile statale asupra presei.

Schramm și Rivers afirmau că specificitatea caracteristică a unei societăți autoritariste se identifică în faptul că statul are o valoare mai reprezentativă decât individul, în sine, pe scala valorilor sociale; numai subordonându-se statului, individual poate să își atingă țelurile ca un om civilizat.

Autoritățile controlau accesul, acestea decideau cine intră și cine iese de pe piața publicistică.

Indivizii erau considerați ca fiind incapabili să înțeleagă chestiunile problematice politice, comunicarea lor fiind interzisă pe motiv de a nu deranja masele.

Media nu îi era permis să critice autoritățile, conducătorii și liderii politici. Discuțiile legate de tematici politice, fundamentate pe principii largi era permisă, putându-se critica sistemul politic fără teama că vor exista represalii însă era imposibilă criticarea manipulatorilor sistemului.

În perioada sistemului autoritarist, erau aplicate o multitudine de restricții. Majoritatea dintre acestea au urmărit accesul la public, la “licență”, la informație, la resurse și la distribuție. O altă formă de întreprindere a restricțiilor se identifică în fixarea unor impozite ori a unor prețuri de distribuție uriașe în ceea ce privește o întreprindere privată. Totodată, sistemele autoritariste utilizau un ansamblu complet de reglementări și de legi în scopul de a influența activitatea întreprinderii de presă. Dintre acestea, cele mai reprezentative se identificau în legile referitoare la “instigare la revoltă” și la “trădare”. Aceste acte erau văzute drept o amenințare gravă la adresa bunului mers și al siguranței societății.

Autoritarismul a existat în state precum Prusia, Marea Britanie ori Franța, în maniere distincte:

State în care metodele neoficiale descurajau opoziția ori critică din media

State în care controlul asupra mediului era total

State în care legile speciale ori alte tipuri de legislație discriminatorie au pedepsit patronii și angajații din media prin persecuție și prin arestări

State în care critica sistemului politic de o parte din media ori de toate media a fost posibilă.

La jumătatea celui de-al XVIII-lea secol, autoritarismul părea că va dispărea însă spiritul autoritar nu murise. Într-o multitudine de state, astăzi încă mai există în ciuda faptului că este deghizat într-o “haină democratică”. În acest context, există lideri ce atentează și în prezent la libertatea presei.

3.Modelul comunist

La finalul celui de-al XIX-lea secol, a apărut o nouă formă a autoritarismului, identificabilă în comunism.

Există o multitudine de distincții între modelul comunist și cel autoritarist: mass – media autoritaristă erau continuu controlate de cenzură, de licențe și de presiuni guvernamentale pe când mass – media comunistă stăteau sub egida partidelor și conducătorului. Reprezentativ era faptul că în sistemele autoritariste media reprezentau, în genere, o parte din sistemul de afaceri iar din această perspectivă se identificau și într-o armă a Guvernului însă nu totalmente. Similar, sistemul comunist a scos profitul ca motiv din cadrul comunicării de masă.

În ceea ce privește comunismul, presa se identifica într-o armă a puterii, cu sarcini și cu misiuni precise: slăvirea realizării comunismului, educarea maselor, mobilizarea acestora în scopul îndeplinirii unor obiective economice și politice. Presa din timpul autoritarismului era drastic verificată însă presa comunistă servea țara.

Potrivit lui Sorlin, s-a adus în discuție faptul că în vremea comunistă a existat și o presă clandestină. Aceasta a jucat o funcție reprezentativă în slăbirea regimului din fosta Uniune Sovietică, de opresiune întreprinsă de poliție și de liderii comuniști. A înlăturat din paginile sale formulele ideologice, concepând un vocabular inovativ. Lectorii acestor publicații se bucurau de recunoaștere reciprocă, afirmând că împărtășesc un sentiment similar de ostilitate în raport cu “puterea” prin înlăturarea termenilor “proletariat”, “fraternitate”, “socialism” sau “unitate” intrând însă în discuție chestiuni precum “suveranitate națională”, “democrație”, “voința națională” sau “parlament”.

Presa clandestină a a avut o contribuție reprezentativă în apropierea elementelor diferite dintr-un stat divizat, demoralizat, identificându-se într-un agent reprezentativ al evoluției opoziției radicale.

În cea dintâi jumătate a celui de-al XX-lea secol, au crezut că presa le va oferi suport să domine și să asimileze ideologia identității naționale. Așadar, presa era concepută sub identitatea unei forme de exercitare și de legitimare a puterii – grație abilității sale de a atinge mase mari de indivizi – sub identitatea unui instrument al propagandei menit în a modela raționamentul și atitudinea indivizilor.

Jurnaliștii erau forțați să scrie și să vorbească despre ceva distinct de ceea ce trăiau, să expună o falsă realitate a bunăstării, a reușitelor, a progresului, să producă și să reproducă un discurs oficial, golit de adevăr și de cuprins. Marcați de aceste restricții pe care prin exercițiul cotidian al meseriei, au ajuns să le interiorizeze, ziariștii din sistemul comunist au obținut deprinderi de autocenzură. În producerea materialelor de presă, aceștia au înlăturat din proprie inițiativa respectivele idei și informații pe care le vedeau, din primă instanță, nepublicabile. Simultan, sub identitatea unei forme de apărare a propriei identități culturale și profesionale, o parte dintre aceștia foloseau diverse tehnici ale metaforei și ale aluziei prin care încercau să decidă o punte de comunicare.

Propagandă, profit, putere

Modelul propagandistic sau modelul manipulării în masă

Lord Beaverbrook (1879 – 1964), mogul al presei britanice, detonator al ziarelor “The Daily Express” și “The Sunday Express” (fondator), afirmase că-și manageriază ziarele, „exclusiv pentru propagandă, fără să urmărească și alte scopuri”.

Sub egida unei conotații negative, propaganda este asociată adesea cu strategii impertinente de persuasiune, cu informația distorsionată, partizană și chiar neadevărată.

Verbul de origine “a propaga” a devenit indispensabil pentru societate: distribuirea de opinii, atitudini sau credințe, sprijinirea schimbării sau reformei au fost și sunt elemente – cheie ale comunicării.

Presa radicalistă a secolului al XIX-lea funcționa după modelul propagandistic. “Poor Man’s Guardian” (1831 – 1835) avea ca logo o mașină de tipar încadrată de afirmația “Knowledge is Power”. Guvernanții care reprezentau elita societății vremii, au speculat asupra acestei afirmații: cunoașterea înseamnă putere numai în condițiile în care ea poate fi controlată, difuzată sau restrânsă în funcție de anumite interese. În același context, poate fi susținută ideea potrivit căreia ceea ce nu se spune e la fel de important ca ceea ce se spune.

Pentru mogulii din presa sfârșitului de secol XIX și începutul secolului al XX-lea, puterea de a influența societatea și pe cei care o guvernează reprezenta un factor decisiv în alegerea tipului de presă practicat (la nivelul conținutului și stilului privilegiate).

Ziarele reprezentau arme de influență folosite de moguli pentru a-și impune punctul de vedere în fața unei audiențe cât mai numeroase.

Majoritatea mogulilor se mulțumeau doar cu influențarea celor de la putere, nereușind să dobândească ei înșiși poziții politice. Excepții (de la începutul secolului al XX-lea) sunt Lord Beaverbrook (membru al cabinetului de război al lui Winston Churchill) și Max Aitken (ministru al Informației).

Prestigiul câștigat astfel nu a fost întotdeauna suficient oamenilor pentru care megalomania – setea de putere – era o trăsătură definitorie a caracterului.

Comercial, senzațional, profitabil

Modelul alternativ la presa propagandistică este un model populist bazat pe profit: modelul comercial “laissez – faire”. Nu este în mod obligatoriu un model nepropagandistic, ci unul care privilegiază și exploatează gustul popular, în vederea creșterii profitului.

În acest model, media sunt întreprinderi (private) care urmăresc în mod exclusiv profitul, iar cititorii sau privitorii sunt consumatori ai căror gusturi trebuie câștigate, formate și menținute.

Imperiul mediatic al lui Rupert Murdoch a fost clădit având la bază acest model de presă.

Ideologia din spate se identifică în perspectiva intereselor de afaceri, obținerea de profit trebuie să fie cât mai liberă (de aici și sintagma de „laissez-faire” = a lăsa în pace), în sensul de cât mai puțin reglementată cu putință. De aceea, deciziile social-politice care favorizează profitul vor fi întotdeauna reafirmate și sprijinite de cei care vor beneficia de pe urma acelor decizii.

De exemplu, Murdoch s-a opus vehement sindicalizării în media, deoarece era o contrapondere la viziunea sa de business, care avantaja angajatorul și nu viza măsuri de protecție a angajatului.

Și acest model bazat pe profit e implicat politic: tabloidul The Sun s-a lăudat că a contribuit la numirea în funcția de prim – ministru a lui John Major în UK.

Modelul propagandistic și modelul comercial pot funcționa, așadar, în tandem, creând un model de putere.

Un model de putere este un model de control deoarece, în ultimă instanță, a avea putere înseamnă a avea control asupra celorlalți, asupra situațiilor, asupra cunoașterii în sine (sau cel puțin a deține accesul către această).

“Atribuțiile” unui mogul de presă

Mogulii de presă exercită controlul la cote înalte.

Aceștia sunt cei care „tăie și spânzura” în propriul trust („They hire and fire”) și intervin direct asupra conținutului și abordării jurnalistice.

Mogulii decid culoarea politică în care-și vor picta ziarele și televiziunile în campaniile electorale și în perioadele preelectorale.

În esență, mogulii sunt pragmatici și oportuniști.

Pentru sprijinul acordat, mogulii așteaptă la schimb, favoruri.

Modelul serviciului public: tehnologie și competiție

Există o diferențiere clară între funcțiile media, scopurile pe care media le urmăresc și modurile în care media acționează, adică între componenta normativă și componenta performativă

Rămâne totuși întrebarea legată de cine decide ce trebuie să facă media, ce comportamente poate și trebuie să adopte media? Cetățenii unei țări? Elitele? Consumatorii sau producătorii? Sectorul media public sau sectorul media privat?

Vocile dominante își impun punctul de vedere asupra celorlalte voci. Dacă vocile dominante sunt media însele, în acest caz, cei care controlează media au monopol asupra cine, ce, cui și de ce spune.

În țările unde media se împart între proprietate publică și proprietate privată, apar conflicte între normativ și performativ: un ochi este ațintit asupra guvernării, iar celălalt asupra publicului.

Modelul BBC: British Broadcasting Corporation a fost primul serviciu de radiodifuziune și apoi televiziune finanțat prin intermediul unei taxe, devenind un model pentru alte sisteme naționale de radiodifuziune și televiziune.

Mogulii ziarelor britanice din anii 1920 au privit cu suspiciune și apoi cu ostilitate noul actor, văzând în radio o amenințare serioasă la adresa hegemoniei presei scrise.

În America, sistemul de radiodifuziune și televiziune a fost unul privat încă de la început, adică fondat și finanțat de piața de advertising.

Modelul serviciului public s-a dezvoltat în jurul conceptului de responsabilitate.

Cercetătorul Denis McQuail distinge între interesul public și ceea ce interesează publicul.

Astăzi, există aceeași ostilitate față de serviciul public de radiodifuziune și televiziune, augmentată chiar și de pierderea semnificativă a încrederii elitelor puterii în etica acestui serviciu.

În lupta pentru supraviețuire, astăzi radiodifuziunea și televiziune în sistem public concurează pe trei fronturi diferite:

(1) împotriva ambițiilor rapace din sectorul privat

(2) împotriva guvernelor, ele însele supuse unor presiuni imense de către mogulii sectorului privat

(3) provocarea extraordinară în fața numeroaselor schimbări aduse de apariția și dezvoltarea comunicării în rețea (Internet).

Pentru a supraviețui, credea John Birt, fost director general al BBC, serviciul public trebuie să devină un competitor activ atât pe piața națională cât și pe cea globală. Acest lucru înseamnă că trebuie să fie viabil din punct de vedere comercial, dar să-și îndeplinească și atribuțiile ca serviciu public. Radiodifuziunea și televiziunea publice trebuie să echilibreze cu îndemânare această balanță, iar succesul depinde de disponibilitatea guvernării de a sprijini financiar serviciul public în continuare.

Modelul serviciului public a apărut în perioada iluministă, la incipitul celui de-al XX-lea secol.

Presa se identifica într-un “serviciu public” deoarece libertatea presei se transforma într-o datorie publică. În acest context, statul în maniera în care proteja alte servicii în scopul binelui membrilor acestuia, a sprijinit și mass – media.

Potrivit lui Coman, formarea acestei teorii a fost influențată de trei factori:

Intensificarea dezbaterilor teoretice legate de funcția presei – o multitudine de filosofi și cercetători au analizat funcționarea presei, trăgând diverse concluzii

Revoluția tehnologică identificabilă în apariția televiziunii și a radioului

Evoluția exigenței profesionale și conștiinței – simultan cu creșterea funcției și a puterii presei, educatorii, jurnaliștii și cercetătorii mass – media au devenit tot mai conștienți de răspunderea etică și civică pe care o au.

Acest model a pornit de la ipotezele modelului liberal. Însă, pentru că modelul liberal a condus la abandonarea misiunii de informare, alegând știrile senzaționale și divertismentul în scopul de a satisface solicitările publicului, în modelul serviciului public s-a încercat înlăturarea acestui lucru. Ca soluție, s-a găsit participarea lipsită de interes a distribuitorilor de fonduri, rațiunea unei asemenea participări identificându-se în suportul oferit creației culturale ori, de pildă, in oferirea de suport democrației. La nivel european, statul oferă suport posturilor publice de audiovizual, fără a interveni în politica acestora. Astfel, se oferea suport financiar, fără o intervenție directă în politica de conducere.

O multitudine de subvenții au venit din partea unor grupuri ori a unor indivizi prin asociații ori prin fundații. Existau anumite legi ce ofereau reduceri de impozite pentru indivizi de această natură.

Teoria responsabilității sociale

Mass – media au obligații față de societate.

Informațiile oferite de media trebuie să fie adevărate, acurate, corecte și relevante.

Media trebuie să fie libere, dar să se autoreglementeze.

Media trebuie să urmeze coduri comune de etică și conduită profesională.

În anumite circumstanțe, guvernarea trebuie să intervină pentru binele interesului public.

Cele șase funcții normative ale presei. Funcțiile normative ale presei din perspectiva lui McQuail

În cadrul contextual al presei există o triadă convenabilă alcătuită din informare, educare și divertisment. Dar:

a informa: da, dar ce fel de informații?

a educa: da, dar ce se înțelege prin educație?

a distra: da, dar luat separat, înseamnă că divertismentul nu mai poate fi informativ sau educativ sau că educarea și informarea nu se pot realiza prin divertisment?

Potrivit lui McQuail, funcțiile normative ale presei se identifică în următoarele:

Informare (oferă informații despre evenimente din societate și lumea întreagă; indică relațiile de putere; facilitează inovația, adaptarea și progresul)

Corelare (explică, interpretează și comentează semnificațiile evenimentelor și informațiilor; socializează, coordonează activități; construiește consensul; stabilește priorități)

Continuitate (exprimă cultura dominantă; recunoaște subculturile și culturile emergente)

Divertisment (amuză, distrează, oferă mijloace pentru relaxare; reduce tensiunea socială)

Mobilizare (promovează obiective societale în sfera politicului, economicului, religiei, etc).

Modele de presă

În contextul dat, există șase teorii care relevă cele mai reprezentative modele de presă.

Teoria autoritaristă – descrie situația în care guvernarea – aflată în mâinile unei elite tiranice care-și exercită puterea opresivă asupra populației – stabilește legile în așa fel încât decide și asupra a ceea ce media au voie să comunice. În acest sens, media deservesc guvernarea, fiind portavocea sa. Instituțiile media percepute ca manifestând independență editorială sunt cenzurate sau chiar închise.

Teoria presei libere este opusul teoriei autoritariste, aplicând principiul conform căruia presa nu servește pe nimeni altcineva în afară de cititorii săi atunci când informează, educă și distrează. Presa occidentală se încadrează în acest tipar, clamând lipsă de teamă în căutarea și ilustrarea adevărului, fiind „câinele de pază” ce apară drepturile omului.

Teoria responsabilității sociale oscilează între principiul libertății presei și nevoia de responsabilitate. De exemplu, libertatea de a ataca minoritățile și, deci, de a la periclita, este un act iresponsabil și trebuie evitat. Pentru validarea acestei teorii, e nevoie să existe media pluraliste într-o societate pluralistă și de aceea trebuie să existe mai mulți proprietari media. Respectând acest criteriu, unui proprietar de ziar ar trebui să i se interzică să se extindă și la nivelul radiodifuziunii sau televiziunii, mai ales dacă va fi vorba de medii care vor opera pe același teritoriu, ridicându-se problema controlului.

Teoria sovietică diferă de teoria autoritaristă: media în Uniunea Sovietică reprezentau vocea statului dar, teoretic, în același timp reprezentau și vocea poporului. Rolul lor erau să informeze și să educe poporul în socialism, întrucât acesta era văzut fără absolut nici o îndoială în interesul poporului. Rolul media era să mobilizeze și să susțină revoluția sovietică, să o apere împotriva contrarevoluționarilor și să o protejeze în fața „Răului” capitalist. Teoria sovietică nu este una actuală.

Există și asemănări. Publicațiile și ziarele TV care optează pentru o poziție critică la adresa afacerilor statului sunt cenzurate, jurnaliștii sunt atacați, legile cenzurii sunt aplicate, ceea ce ilustrează natura represivă a guvernelor, atunci când vine vorba de liberă informare.

Teoria dezvoltării se referă la media care operează în statele în curs de dezvoltare și are puncte comune cu teoria sovietică, mai ales prin prisma faptului că media sunt văzute ca îndeplinind active roluri sociale și politice. O astfel de presă favorizează jurnalismul care caută știrea pozitivă („good news”), în contrast cu presa liberă, în care jurnaliștii sunt mult mai receptivi în fața știrilor negative („bad news”). Teoria sugerează că știrile negative trebuie tratate cu delicatețe, mai ales că ele ar putea periclita națiunea, din punct de vedere economic, funcționând ca o piedică în calea schimbării și progresului, alungând posibilii investitori.

Teoria democratic – participativă: e mai mult o aspirație decât o realitate, punând accentul pe o abordare pe orizontală și nu pe verticală a modurilor de autoritate și comunicare. Un astfel de model de presă subliniază importanța destinatarului în procesul de comunicare și încorporează drepturile sale în funcționare: dreptul de a fi informat, de a informa, de a auzi, de a se face auzit, de a vedea, de a se face vizibil, etc. Pe scurt, investește audiența cu o anumită putere („people power”).

Principii și practici media

La un macronivel, practicile media sunt:

diversitatea de surse și de suporturi și

accesibilitatea întregului public la informație, ambele contribuind la asigurarea pluralității de opinii într-o societate.

Diversitate: a diversifica, în sensul de a garanta varietatea și a diverge, în sensul de a varia de la un anumite standard, șablon. Diversitatea se referă atât la canalele de comunicare, cât și la conținutul, stilul comunicării, ceea ce înseamnă și o diversitate de proprietari media și o diversitate a controlului (control asupra undelor, control asupra prințului, asupra rețelelor de distribuție, a sistemelor de telecomunicații, a cablurilor de fibră optică, a sateliților etc).

Diversitatea surselor se referă la originea informațiilor, adică de unde ziarele, radiourile și televiziunile își procură informația (managementul știrilor).

Guvernele sunt un furnizor important al informației în orice societate, urmate de corporații transnaționale (în portofoliul cărora se află agențiile de presă).

Dereglementarea și privatizarea încurajează diversitatea: unde există mai multe canale, mai multe programe din care putem alege, vorbim inevitabil de diversitate.

Diversitatea verticală implică numărul de opinii oferite de un singur canal.

Diversitatea orizontală implică numărul de opinii disponibile pe mai multe canale.

Fig. 1.8.1 Caracteristicile serviciului public

Sursă: James Watson, Media communication, 2008, p. 130

La un micronivel vorbim de trei obiective interconectate, ceea ce s-ar putea numi „triunghiul de aur al principiilor serviciului public”, aplicabil atât în cazul presei scrise, cât și audiovizualului.

Evaluarea “triunghiului de aur”

Triunghiul de aur implică existența următoarelor elemente:

echilibru și imparțialitate în prezentarea diferitelor părți ale unei chestiuni

acuratețe și realism în relatare

prezentarea tuturor punctelor de vedere relevante

separarea clară a faptelor de opinii, dar tratarea opiniei ca relevantă, de asemenea

minimizarea influențării de către atitudinile, opiniile, implicarea propriului jurnalist

evitarea partizanatului, a resentimentelor și scopurilor ascunse.

Activitatea media ar trebui să se ghideze după două principii pe care Jackie Harrison le consideră cardinale: acuratețea și sinceritatea.

Acuratețea: jurnalistul nu doar trebuie să relateze într-un mod acurat, ci să și gândească astfel, să emită astfel de judecăți. Dezvoltarea unui sentiment de încredere între producătorul de știri și consumatorii acelor știri depinde de gradul în care aceste știri sunt percepute ca acurate.

Sinceritatea se referă la o anumită stare care să exprime încredere că afirmațiile cuiva exprimă ceea ce acesta chiar crede.

Dincolo de constrângerile redacționale și constrângerile canalului de comunicare, acuratețea și sinceritatea sunt afectate și de alți factori, precum nesinceritatea surselor, interese personale în gestionarea știrilor, sau chiar o anumită cultură politică ce atentează la răstălmăcirea relatărilor de presă etc.

Comportamente media și drepturile omului

În calitatea lor cea mai altruistă, media pot pretinde că reprezintă vocea care vorbește în interesul public, promovând și protejând egalitatea mai mult decât orice alte drepturi umane, nu neapărat egalitatea între bărbat și femeie, ci același tratament, aceleași oportunități, acces similar la informație, dreptul de a fi informat complet și corect cu privire la chestiunile publice, adică media să fie vocea care să se facă auzită în forumul public.

Jurnalismul de calitate respinge tacticile folosite de presa tabloidă, ale cărei reguli de aur sunt: a-i fi pe plac șefului; a obține exclusivități de primă pagină înaintea celorlalți; a reflecta prejudecățile cititorilor; a apăra și promova accentele naționaliste; a se lupta pentru „scandalul preotului pedofil” sau ale „pensionarei porno” și alte exclusivități senzaționaliste cât mai în afara legii; a rămâne detașată emoțional în orice relatare, toate acestea în timp ce ar explica intervievaților că disponibilitatea lor de a colabora îi va ajuta pe ceilalți aflați în situații la fel de dificile.

Jurnalismul de calitate se ghidează după alte reguli, implică investigația minuțioasă și expunerea actelor de corupție, administrării publice și guvernării proaste de către politicieni, țintește spre diminuarea puterii politice, spre încătușarea aroganței sale, prin discutarea publică a controverselor și prin implicarea la scară cât mai largă în sfera publică a societății civile a unor cetățeni cât mai informați.

CAP. II Reportajul

2.1 Semnificații

Potrivit ediției Petit Robert, reportajul este definit în următoarea manieră: “articol sau ansamblu de articole în care un jurnalist relatează într-o manieră vie ceea ce a văzut și auzit”.

Relatează: reportajul indică ceva concret, replici, fapte, scene, locuri, povestește.

Într-un mod viu: prin raportare la procesul – verbal, la tratarea strictă a informației, la analiză, reportajul este imperios să expună o realitate vie sau să învie realitatea.

Ceea ce a văzut: ochiul se identifică în cea dintâi unealtă a reporterului; similar cazului relatării, jurnalistul aduce în prim plan realitatea observată de acesta.

Și a auzit: jurnalismul presupune viață deci indivizii ce trăiesc realitatea ca martori, ca actori, ca spectatori ori ca protagonisti. Ceea ce gândesc, ce știu, ce doresc este mai reprezentativ comparativ cu situația ori conjunctura în care aceștia sunt implicați.

Cel dintâi contact indică măsura în care reportajul este poziționat în centrul meseriei de jurnalist, intermediar al realității pentru lector. În condițiile în care jurnalistul, în munca sa “de teren” este denumit, în genere, “reporter”, aceasta are loc întrucât atitudinea de reporter – ce aude și vede – rămâne fundamentul meseriei de jurnalist.

Fig. 2.1.1 Exemplu de reportaj

Sursă: Liberation, 22 septembrie, 2000

Cititorul spectator – reportajul rezidă în reînvierea evenimentului ori conjuncturii în așa măsură încât lectorul să aibă impresia că el însuși asistă, că participă. Acest gen îl apropie optim pe lector de informație. Acesta trebuie să simtă că lucrurile expuse îl privesc și pe acesta și să se identifice în personajele aduse pe scenă.

Prezența tuturor simțurilor – un reporter eficient îi va împrumuta lectorului celor cinci simțuri ale sale. Urmărindu-i descrierile și povestea, acesta va pipăi, va observa, va gusta, va auzi și va mirosi. Un reportaj reușit îl aduce pe lector in mijlocul acțiunii, ca la televizor ori ca într-un roman.

Antidot împotriva informației oficiale – prin intermediul jurnalistului, lectorul descoperă veridica realitate, câteodată la polul opus al celei pe care o expun instituțiile. În pofida progreselor evidente (prezența jurnaliștilor nu mai este interzisă în școli cum se întâmpla, de pildă, până în anul 1974), totuși jurnaliștii rămân nedoriți într-o multitudine de locuri, fără a se ajunge la restricțiile din statele nedemocratice.

O înțelegere mai bună a lucrurilor – descrierea realității reprezintă o metodă puternică de a face inteligibile pentru lector unele probleme ori conjuncturi. Un reportaj bun are o semnificație reprezentativă mai degraba decât un discurs lung.

Este imperios să fie evitate două derive: a articolului eficient condus, agreabil, însă fără fond ce doar înflorește un subiect și a articolului exagerat printr-o risipă de adjective în scopul de a oferi nerv dramatic poveștii.

Substanțial, reportajul se identifică într-un gen jurnalistic ce “împrumută” unele procedee caracteristice literaturii, aspect ce nu afectează sub nicio formă calitatea sa de text jurnalistic și de gen primordial al jurnalismului.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, reportajul este definit ca fiind specia publicistică ce apelează de cele mai multe ori la modalități literare de expresie ce informează asupra unor conjuncturi, evenimente de interes ocazional ori general sau realități economice sau geografice de actualitate, culese la fața locului. În altă ordine de idei, reportajul se identifică într-o specie publicistică ce informează cu privire la unele fapte de actualitate, din realitatea imediată, ce prezintă interes pentru un public extins ca urmare a investigării la fața locului, apelând, în cele mai multe dintre cazuri la modalități literare de expresie.

În Le Dictionnaire de notre temps, noțiunea de “reportaj” presupune existența unui articol sau unei serii de articole redactate de un jurnalist, având drept punct de plecare informații culese de la fața locului. Definiția precedentă folosește ca principal criteriu de definire a reportajului calitatea informației de a fi culeasă de jurnalist doar la fața locului.

O definire a reportajului este dată și de Voirol într-o formulare mai puțin tehnică însă foarte expresivă. Astfel, acesta consideră că “regulă de aur în reportaj este rigoarea informațiilor iar scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit”. Jurnalistul – autor ce se focuseaza pe reportaj transmite informații cu privire la “fapte la care a asistat și pe care le narează citând sursele contactate de el”.

În altă ordine de idei, încercarea de a defini reportajul sub identitatea de gen jurnalistic urmărește două etape reprezentative:

Expunerea specificitatilor caracteristice oricărui text jurnalistic: text redactat de un jurnalist având drept subiect expunerea unor informații actuale pentru un public interesat de acestea

Expunerea specificitatilor caracteristice reportajului: text jurnalistic care prelucrează în mod expres informații culese de jurnalist la locul desfășurării evenimentului.

Boucher vede în reportaj “o poveste care se spune: o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. Îl luminează, îl pune în perspectivă și dă substanță informației brute. În presa tipărită, reportajul este esențial. Reportajul vizualizează informația, o autentifică și îi conferă credibilitate (…) Reportajul nu este un lux.”

În același context, Gaillard este sentențios: “Cel mai bun reportaj este acela care nu oferă cititorului nici cel mai mic raționament gata făcut, nici cea mai mică sinteză ci acela care îl conduce discret dar ferm să realizeze această sinteză printr-un demers simplu și personal, pornind de la fapte”.

Raționalizând după filiația de ordin etimologic, reportajul se identifică într-un raport – din franțuzescul “rapporter”. Distincția existentă, însă, între un raport clasic ce instituie o comunicare instituțională și reportajul televizat rezidă în aceea ca genul audiovizual este adresabil unui public deosebit de numeros încercând să răspundă pe de o parte curiozității de ordin informativ a acestuia, pe de altă parte predispoziției sale pentru detalii, pentru spectacol și pitoresc.

Aceste valențe inovative ale reportajului modern de televiziune recomandă acest gen al audiovizualului ca fiind o relatare argumentată, precise și detaliată în așa măsură încât este observabil că miza unui reportaj persuasiv este una dublă: pe de o parte expresivă, pe de altă parte informativă. Cu alte cuvinte, în cadrul reportajului de televiziune acționează continuu un dublu stimul: a convinge și a realiza constatări asupra realității. Comparativ cu știrea audiovizuală și cu interviul, reportajul impune așa-zisa “clauză a participării directe” față de care jurnalistul are dreptul de a se folosi de niște avantaje invincibile ale profesiei sale respectiv de a fi în locul respectiv, de a vedea și, astfel, de a avea dreptul să vorbească.

Din perspectivă etimologică, un reportaj se identifică într-un raport, în condițiile în care punctul comun al celor două tipuri de texte se identifică în calitatea de a fi vectori ai informației, distincția este dată, la stadiul conținutului, atât de țelurile cât și de finalitatea informației. În acest context, raportul se identifică într-un instrument de comunicare între inițiați, deținători ai unui anumit cod de lectură, în același timp în care reportajul se identifică într-o manieră de comunicare care descrie spectacolul unui eveniment pentru un public complex.

Discuția legată de raportul dintre jurnalism și literatură poate fi continuată prin cercetarea reportajului, văzut de unii autori ca fiind un gen literar iar de alții, ca fiind unul jurnalistic. Această dificultate de încadrare este cauzată de procesul de defictionalizare a unor texte literare, însă și de pătrunderea modalităților de fictionalizare în unele forme de povestiri factuale – ori non-fictionale -, potrivit lui Genette, unde este amintit reportajul.

Există o multitudine de definiții ale reportajului, între care este dificil de ales, întrucât majoritatea cuprind elemente care nu pot fi respinse, fără ca fiecare definiție să fie pe deplin acceptabilă. Pe lângă acestea, unele definiții reprezintă o enumerare a calităților pe care un bun reportaj ar trebui să le aibă. Reportajul este situat în eveniment, îl luminează, îl pune în perspectivă, dând substanță informației “crude”. În presa tipărită, reportajul este reprezentativ. Reportajul vizualizează informația, autentificând-o și conferindu-i credibilitate. În scopul obținerii unui bun reportaj este reprezentativă, în primă instanță, alegerea faptelor despre care urmează să se scrie, întrucât nu orice fapt reprezintă un subiect de reportaj. Un bun reportaj va furniza lectorului atât informații exacte, cât și emoții originale, antrenând în acest context, în egală măsură atât afectul cât și rațiunea acestuia. Un reportaj reprezintă o informație evaluată de cel ce o transmite. Corpul reportajului se identifică în rezultatul asamblării detaliilor, scenelor, dialogurilor și portretelor conform cu ideea centrală a textului.

2.2 Clasificări. Tipologii

Expunerea unei tipologii a reportajului se identifică într-un demers teoretic semnificând rezultatul evaluării și analizării reportajelor în maniera în care acestea apar în presa scrisă actuală. Din punct de vedere tehnic, în practica jurnalistică autorii rar iau în considerare tipologia în care reportajul pe care doresc să îl realizeze se încadrează. Cu toate acestea, cunoașterea genurilor de reportaj și a criteriilor de tipologizare a acestuia îi ajută pe jurnaliști în a înțelege mecanismele care stau la fundamentul realizării unor texte jurnalistice de o complexitate de această natură.

Unul dintre criteriile de clasificare a reportajului se identifică în modul de realizare a acestuia. În acest context, față de alte genuri publicistice, specificul reportajului depinde de calitatea acestuia de text narativ. Odată descoperite, centrele narative – identificabile în detalii și fapte – ale construcției reportajului se transformă în criterii de clasificare.

Autorii francezi care au luat în calcul reportajul au definit tipurile de reportaje funcție de preponderența respectivului nucleu narativ pe care reporterul are intenția să-l reliefeze: înlănțuirea faptelor ori elementele de decor.

Reportajul de atmosferă – reportaj prin care jurnalistul are intenția de a contura o “culoare locală” a evenimentului, de a expune detalii reprezentative care au rolul de a recrea atmosfera spațiului pe care jurnalistul a cunoscut-o la fața locului, de a îl ajuta pe cititor să intre în contact cu respectivul univers ca și cum ar fi fost chiar acesta martor al evenimentului.

Reportajul de atmosferă își propune să schimbe calitatea lectorului în raport cu realitatea – în maniera în care este aceasta expusă în paginile ziarelor.

Reportajul de atmosferă poate fi ușor atemporal și datorită faptului că textul este descris printr-un caracter literar marcat, descriind ambianțe reprezentative expunând, în acest context, emoțional actualității. Din punctul de vedere al funcției de informare a presei este imperios a se preciza următoarele:

În condițiile în care reportajul de atmosferă apare înaintea informației brute complete – știrea – acest fapt conduce la subinformare. Astfel, reportajul va fi înțeles sub identitatea unei divagații, ca o tentativă de a ascunde fapte reprezentative

În genere, ritmul actualității nu expune prea multe momente de respiro – echivalent cu o criză de spațiu – motiv pentru care locul reportajului de atmosferă este în mod expres în magazine, în weekend.

Reportajul de eveniment – reportaj ce presupune plasarea elementelor de atmosferă în cel de-al doilea plan – prin raportare la intenția de comunicare. Altfel spus, reportajul de eveniment implică poziționarea lectorului în mijlocul faptelor prin intermediul detaliilor de atmosferă – detaliile de poziționare, detaliile de coloristică în context se transformă în detalii secundare în raport cu faptele.

O altă manieră de a categorisi reportajele depinde de evaluarea complexității/însemnătății evenimentului. Această clasificare este caracteristică manualelor americane de jurnalism, autorii categorisind reportajele funcție de însemnătatea și de complexitatea faptelor și de valorile evenimentului.

Faptele diverse intră într-o categorie de evenimente care se pot identifica în subiecte de reportaj în ciuda faptului că cel mai frecvent acestea apar în paginile ziarelor ca relatări ori ca știri. Faptul divers se identifică într-o întâmplare simplă, mai “proximală” de public, de cele mai multe ori, plină de umor.

Orice individ ce aparține comunității căreia i se adresează o publicație se poate identifica în subiectul unui fapt divers. Gaillard vede în faptul divers “un fapt de actualitate ce nu e nici politic, nici diplomatic, nici economic, nici social, nici judiciar, nici sportiv, nici cultural”.

Gaillard consideră că cel mai dificil reportaj este faptul divers întrucât evenimentul este neanunțat.

Evenimentele focusate pe fapte actuale, de larg interes social și uman – întâmplări mondene, accidente sau crime.

Evenimente descrise prin complexitatea faptelor și a planurilor pe care se desfășoară acestea – evenimente de această natură sunt definite prin conflicte puternice și prin consecințe reprezentative – războaie, greve, revoluții sau manifestații.

Evenimente descrise prin fapte care se succedă în timp – zile, săptămâni, luni – ce presupun o activitate de investigare pe o durată mai extinsă de timp cu semnificații sociale și umane multiple – fenomenul copiilor abandonați, fenomenul drogurilor în căminele studențești.

Urmărind domeniile în care au loc evenimentele anticipate, Gaillard enumeră reportajul sportiv, reportajul judiciar, reportajul unei manifestații – marș, miting – și reportajul politic.

Micul reportaj – în această sferă, jurnalismul francez include transmiterea unui eveniment de importanță medie însă spectaculos. Introducerea – șapoul ori paragraful inițial – este informativă.

Fiind vorba despre un gen de reportaj, elementele de culoare – detaliile reprezentative ce punctează citate ori atmosfera – sunt luate în vizor. Paragraful final – chute – se va deschide către posibilele evoluții ulterioare, aspect ce cuprinde o doză de păstrare a curiozității lectorului.

Portretul – Potrivit lui Voirol, portretul se identifică într-un “reportaj despre o persoană”. În cazul portretului, empatia, observarea și ascultarea sunt primordiale. Un portret indică legăturile dintre detaliile exterioare – decor, înfățișare, ținută – și cele ce țin de personalitate – preferințe, temperament, opțiuni sau caracter. Conform aceluiași Voirol, reușita portretului este descrisă printr-o fațetă dublă în sensul în care “cititorul are sentimentul că acum cunoaște mai bine personalitatea discutată sau că descoperă cu această ocazie, o persoană interesantă pe care nu o cunoștea”.

Categorisirea reportajelor funcție de modalitatea de construcție aleasă suferă de simplificarea exagerată a realității și de cea a formulărilor. De pildă, reportajul de eveniment subsumează o realitate complexă ce este nuanțată numai prin analiză.

Categorisirea reportajelor funcție de complexitatea evenimentului caracteristică teoriei americane a jurnalismului este, prin comparație, mult mai nuanțată având drept fundament o evaluare mai extinsă a evenimentelor. Dezavantajul folosirii acestei categorii în practica jurnalismului românesc rezidă în absența termenilor tehnici în limba română.

În scopul de a diferenția reportajele, în practica jurnaliștilor români se folosesc noțiuni precum “reportaj de eveniment”, “fapt divers” sau “reportaj senzațional”.

Fenomenele și evenimentele cu înțeles social și de larg interes uman se identifică, cel mai frecvent, în subiectele reportajelor din presa română actuală.

2.3 Calitățile imperios a fi dezvoltate ale jurnalistului

Practica jurnalistului îl forțează pe jurnalist să își dezvolte un anumit număr de calități ce pot fi descrise prin doi termeni: polivalență și deschidere. Culegerea “materiei brute” a reportajului precum și redactarea sunt în contradicție cu spiritul inert, blazat ce, din păcate, este frecvent întâlnit la jurnaliștii care vor să lase impresia că nu mai pot fi uimiți de nimic și că sunt atotștiutori. Atitudinea acestora ascund, în cele mai multe rânduri, în spatele unei aroganțe, o lipsă de încredere în sine ori de competența. Reporterul este total distinct descriindu-se prin existența unor simțuri pregătite să absoarbă stimuli și printr-un spirit treaz, aspecte care presupun:

Un stil apt să cuprindă toate lucrurile trăite “pe viu”, văzute, auzite și să le redea într-un mod personal, viu, plăcut, lucrul, de altfel, cel mai greu de îndeplinit

Minte proaspătă și curiozitate, o aptitudine veridica în a se emoționa, în a rămâne uimiți

Focusare, promptitudine, disponibilitate pe teren în scopul de a se mișca facil, de a observa cât mai multe lucruri posibil, de a lua o multitudine de notițe foarte exacte

Fig. 2.3.1 Exemplu de reportaj

Sursă: Pierre Delannoy, Paris – Match, 3 mai 2007

Plăcerea de a se întâlni cu oamenii, cu orice tip de oameni, abilitatea de a aborda necunoscuți, capacitatea de a vorbi cu persoane poziționate la orice nivel social, interesul pentru oameni, pentru modul în care trăiesc, pentru ceea ce susțin – celălalt nu trebuie să lase jurnalistul indiferent

O sensibilitate care să îl determine pe reporter să simtă cu acuitate conjunctura, lăsându-l impresionat de ceea ce percepe.

Fig. 2.3.2 Exemplu de reportaj

Sursă: La Gazette de Montpellie, 17 noiembrie, 2000

Reportajul este fundamentat pe existența unui fenomen social pe care il explică, asadar se identifica intr-un gen jurnalistic elaborat la fața locului, o experiență de viață trăită propriu-zis. El este preexistent știrii, sub identitatea unei realitati dobândite, care face obiectul unei observații de ordin jurnalistic. Este imperios ca reportajul să adopte o perspectiva globala si distanțata – principiul obiectivitătii – și este imperios sa propună totodata o interogare a fenomenului adus in discutie – principiul inteligibilității.

Reportajul poate sa figureze și între genurile informative.

Este imperios a fi precizat că doar unele reportaje pot fi incluse în sfera informativului, unele reportaje fiind mai bogate în elemente de ordin comentativ-analitice ce aparțin universului genurilor comentative.

Într-o forma ori alta, genurile primordial sunt regasite în întreaga ziaristică, in asa fel incat "ce mai poate rămâne dintr-o pagină de gazetă în care nu se găsește (…) emoția profund omenească a unui reportaj (…)?”

Reporterul, spectator activ

Jurnalistul ce întreprinde un reportaj se identifică în nasul, ochiul, urechea lectorului. Jurnalistul lucrează atât la nivel psihic cât și cu corpul, încercând să simtă viața, cu alte cuvinte, emoția și pulsul. În acest scop, există o multitudine de reguli ce vor fi amintite în cele ce urmează.

Jurnalistul trebuie să se lase impresionat – este imperios că reporterul să înmagazineze senzații, imagini, gusturi, mișcări, mirosuri, sunete, tăceri, zgomote. Este imperios să se impună în scopul de a aprecia tensiunea ori calmul din care reies tristețea, violența, veselia, în scopul de a remarca ambianța. Pe teren, reporterul are dreptul să râdă ori să se teamă, să fie subiectiv, să fie revoltat ori înduplecat, să fie entuziast ori emoționat, din aceste motive se află acolo, pentru a simți și pentru a îi transmite ulterior lectorului ce a simțit.

Jurnalistul trebuie să aibă grijă la detalii – similar relatării, replica autentică, faptul mărunt, anecdota, detaliul sunt “sarea și piperul” reportajului. Pe lângă acestea, detaliul conferă credibilitate. Orice aspect ce participă la o mai eficientă informare a lectorului este binevenit și orice îi conferă lectorului sentimentul că asistă la eveniment, că el însuși privește și este pe cale să pună întrebări. Totodată, jurnalistul este imperios să noteze fără să stea pe gânduri și fără să îi fie rușine, trebuie să noteze totul fără complexe, implicit reacțiile personale.

Jurnalistul trebuie să se facă acceptat – câteodată, prezența reporterului perturbă lucrurile.

Jurnalistul trebuie să fie mobil – reportajul este opusul jurnalismului “de birou”, fiind un gen direct.

Fig. 2.4.1 Exemplu de reportaj

Sursă: Portretul noului primar al New Yorkului debutează cu o scurtă cronologie, Le Monde, 25 – 26 noiembrie, suplimentul Argent

Jurnalistul trebuie să arate solidaritate pe teren – solidaritatea permite reporterului să depășească greutățile materiale, să observe o multitudine de lucruri, să obțină mai multe mărturii. Înainte de a redacta, materialele adunate se pun în comun. În acest scop, este necesară o reală solidaritate, o reciprocitate a contribuțiilor.

Utilitatea existenței unui fotoreporter – împreună cu jurnalismul scris, fotoreportajul se identifică într-o meserie propriu-zisă. Prin urmare, este recomandabil ca prezența pe teren să fie suplimentată prin existența unui fotoreporter care necesită o bună aparatură (unghi larg, 6×6, 24×36, zoom, etc). Ochiul fotografului poate, totuși, fi substituit de cel al desenatorului. În acest context, Le Monde a publicat în anul 1981 cinci reportaje întreprinse de scenaristul, reporterul și scriitorul Pierre Christin alături, pentru rubrica sa, “Crochiuri pariziene”, de cinci desenatori cu care a finalizat proiectul de benzi desenate: Max Cabanes, Enki Bilal, Francois Boucq, Annie Goetzinger și Jean – Claude Mezieres.

2.5 Arta de a scrie un reportaj

În condițiile în care arta de a scrie un reportaj nu este fundamentată pe informația corect culeasă, “reportajul” nu este o formă de jurnalism. În condițiile în care informația corect culeasă nu poate să fie transcrisă într-un text viu ce îl aduce pe lector în cadrul evenimentului transformându-l în martor sau în participant, textul nu poate fi numit reportaj.

Cu alte cuvinte, raportând situația la știre – relatare, din punctul de vedere al relatării, în reportaj apare tot ceea ce nu poate fi inclus în știre întrucât ar fi luată în calcul obiectivitatea/neutralitatea informării.

În cadrul știrii, citatul este ales funcție de conținutului informativ al acestuia. Specificitățile vorbitorului sunt neutralizate, aduse la stadiu inițial al limbii literare standard. În cadrul reportajului, din contră, termenii ce aparțin registrului limbajului familiar, specificitățile de pronunțare, regionalismele, specificitățile de intonare, sintactice ori morfologice sunt recomandate. Astfel, individul este “vizualizat”, situat în conjunctura dată de lector.

În condițiile în care în știre dialogul nu își are locul, din contră, în reportaj dialogul dramatizează textul, punându-l în mișcare.

În știre, decorul este redus la localizare – de pildă, “sala de ședințe a guvernului” – în același timp, în care în reportaj, decorul poate fi încărcat cu înțelesuri suplimentare – de pildă, “În sala de ședințe a guvernului, scaunele au rămas într-o dezordine de nedescris, semn că încăperea a fost părăsita în mare grabă… sau, poate, cu nervozitate?”.

Oamenii, similar locurilor, au un loc foarte important în reportaj.

Potrivit lui Bloom, “indiferența față de un loc (decor) este mortală” deoarece “sunt aproape tot atâtea moduri de a scrie despre locuri câte locuri sunt și câte viziuni ale oamenilor despre ele”.

Cu alte cuvinte, în reportaj, individual și decorul se influențează și interacționează reciproc. Astfel, decorul obține personalitate – a aceluia ce trăiește în mijlocul său, a aceluia ce îl modifică, ce îl privește și îl utilizează iar individul primește aerul locului – faptele, mișcările, acțiunile îi sunt influențate. Odată exprimată, legătura reprezentativă dintre loc și om, cel de-al doilea este surprins în mediul său.

În știre, unghiul de abordare este aproape impus de răspunsurile la întrebările “cine?” sau “ce?” însă în reportaj, lucrurile devin mai complicate.

Potrivit lui Boucher, subiectul reportajului este impus de eveniment. Pe de altă parte, unghiul de abordare se alege, fiind acela care “îi conferă reportajului marca noutății și a originalității”, în ciuda faptului că subiectul este oferit de un eveniment repetitiv – de pildă, o grevă.

“Unghiul se stabilește în funcție de propria curiozitate, de propria sensibilitate. (Ce caut în special? Ce simt? Ce impresie domină?). Dar alegerea se face și în funcție de interesul publicului, în funcție de rubrică.”

În stadiul predocumentarii, poate fi ales un “pre-unghi” iar în aceste condiții, “dacă ai unghiul dinainte, izolează-ți cât mai repede pe teren, impresia dominantă. Astfel, apare unghiul.”

Impresia dominantă se identifică în starea reprezentativă a reporterului. Poate fi numită “primordială” întrucât aceasta oferă unghiul și tot aceasta poate oferi paragraful inițial al textului. Acest tip de impresie își are suportul pe detaliul reprezentativ ce devine cu atât mai important cu cât cuprinde informație în concordanță cu unghiul pentru care s-a optat.

În știre, evantaiul alegerii planului este, în general, restrâns: flash – back, piramida inversată, abordare cronologică, etc.

Prin contrast, reportajul era unul polifonic. Planul reportajului este articulat funcție de unghi. Ritmul textului – și articularea acestuia -, cu alte cuvinte, concretizarea planului, are loc prin alternare. Această alternare a planurilor poate fi identificabilă astfel:

Alternare paragrafe lungi – paragrafe scurte

Plan lărgit – plan strâns

Alternare fraze lungi – fraze scurte (fără verb)

Alternare reflecție – acțiune

Alternare stil indirect – stil direct (parafrază vs. dialog/citat)

Fraze abstracte (noțiuni, concepte) – fraze concrete (exemple)

Alternare narațiuni – anecdote – descrieri – imagini

Alternare citate – descriere.

Titrarea relatării este, în principiu, informativ, reliefând cel mai reprezentativ răspuns din mesajul esențial. Titlul incitativ este caracteristic personajului, acesta exprimând impresia dominant ori elementul narativ esențial ori, în cazul în care este vorba despre portret – trăsătura dominanta a individului. Titlul incitativ stârnește curiozitatea însă dacă acesta cuprinde cel mai mic indiciu prin care lectorul să fie condus spre o atitudine, concluzie, sentiment, senzație, reportajul riscă înregistrarea unui eșec, astfel, intenția de informare riscând să decadă în intenție de manipulare.

2.6 Reportajul în televiziune

Scopul reportajului în televiziune este similar: să informeze în așa măsură încât telespectatorul să simtă că face parte din eveniment. Prim – planul alternat cu gros – planul evidențiază unghiul de abordare și, în același timp, planul textului. Sound-ul textului – sunete, zgomote din mediul ambiant – completează decorul. Dialogurile, citatele se identifică în mărturiile despre realitate și din realitate. O exclamație de bucurie, de durere, o grimasă spun, în același timp, la fel de multe ca niște termeni bine aleși. Sensibilitatea și raționamentul reporterului de televiziune sunt în mod expres vizuale însă colectarea informației – ascultarea, tehnica interviului – reprezintă universal valabile, comune.

Reportajele de televiziune – cu excepția diferenței valabile în ceea ce privește interviul – înregistrat/în direct – se categorisesc după criterii similare. Criteriul nu se identifică neapărat în timp.

Reportajul de televiziune se identifică în specia publicitară care apelează cel mai des la metode literare de expresie care informează asupra unor conjuncturi evenimente de interes general ori ocazional, realități etnografice ori geografice culese în principiu de la fața locului.

Potrivit lui Ganz, reportajul televizat se identifică în maniera de comunicare ce descrie spectacolul unui eveniment complex pentru public. Ceea ce face distincția între reportajul de televiziune de alte genuri se identifică în relația directă a jurnalistului cu evenimentul, reporterul fiind prezent la fața locului.

Conform lui Boucher, reportajul de televiziune se identifică într-o istorie povestită, într-o manieră de a atribui însemnătăți unei povești reale, arta de a construi și de a expune povesti, un argument al credibilizarii informațiilor. În spațiul audio – vizual, reportajul reprezintă o stare de spirit, o atitudine a reporterului, este un scenariu cu regie și dialoguri structurat după normele narative.

Principii generale

Țelul unui material de această natură este de a transmite informații prin intermediul sunetelor și al imaginilor:

1. Predocumentarea ori pregătirea în redacție

2. Totul se desfășoară la fața locului unde reporterul decide, unde vorbește, stabilește cu cine vorbește și care sunt țelurile informației

3. Reporterul evaluează sursele și structurează informațiile într-un produs finit.

Acestea aspecte sunt date de elemente ca:

Perceperea mesajului în timp real, fiind fixat de jurnaliști în lipsa posibilității intervenției publicului

Deținerea unui mesaj limpede, clar

Construirea mesajului în echipă – există un corp profesional ce lucrează pe fundamentul unor constrângeri date.

În acest context, rolurile reporterului sunt multiple:

Reporterul se identifică într-un martor privilegiat al evenimentului

Reporterul este reprezentantul telespectatorilor la eveniment

Reporterul este cel ce încearcă să intre cât mai bine în atmosferă

Reporterul comunică cu personajele participante la eveniment

Reporterul trebuie să aducă imagini cât mai concise, textele trebuie să fie cât mai simple iar montajele coerente, toate aceste elemente reprezentând cheia unui reportaj eficient.

2.7 Etapele realizării reportajului

2.7.1 Pregătirea reportajului

Similar documentarului, genul factual – gen al audiovizualului poziționat în raport direct cu desfășurarea unui eveniment din realitate – reportajul de televiziune își are startul într-un concept pe care autorul reportajului a formulat-o pornind de la câteva date preliminare raportate la un eveniment reprezentativ.

Intenția reporterului, informațiile reprezentative deținute de acesta și o schiță a subiectului propus sunt expuse într-un rezumat scris al viitorului reportaj – sinopsis – în scopul de a fi supuse aprobării editorului. Odată ce rezumatul este avizat și aprobat urmează seria pregătirilor caracteristice oricărui reportaj de televiziune:

A. “Cine?”, “ce?”, “unde?”, “când?” – descoperirea exactă a locului de desfășurare a evenimentului este folositoare atât pentru direcționarea echipei – în conjunctura transmisiunii directe – cât și în scopul construirii scenariului ce precede mereu filmarea propriu-zisă. Atunci când bugetul alocat întreprinderii reportajului permite realizarea unei prospecții, atmosferă și coordonatele spațiale ale evenimentului sunt văzute anticipat în așa fel încât dispunerea camerelor video și asumarea elementelor ambientale vor fi cele mai potrivite.

Intrarea în contact cu actorii primordiali ai evenimentului e asigurat concomitent cu prospecția ori, în cazul în care aceasta nu este posibilă, prin convorbiri telefonice și prin schimb de mesaje scrise ce vor perfecționa momentele din timpul desfășurării filmării.

Practica jurnalistică a dovedit că este imperios ca protagoniștii evenimentului să fie “puși în temă” în raport cu intenția reportajului și cu subiectul acestuia fără să li se expună detaliat prioritățile reportajului și zonele de interes în abordarea temei. Contactarea indivizilor oficiali implicate oferă un surplus de operativitate dublat de dezavantajul “camuflării” aspectelor intense ale subiectului deoarece, în foarte puține rânduri “un oficial” va fi dispus să se raporteze la chestiuni incomode și sa le pună presei la dispoziție.

Până la deplasarea la locul de desfășurare al evenimentului, este imperios că reporterul să verifice, într-o multitudine de rânduri, dacă ora, ziua și locul nu s-au schimbat și dacă în împărțirea protagoniștilor nu au intervenit modificări.

B.Documentarea – se identifică într-un moment din pregătirea reportajului. Timpul dispus acestui stadiu este unul foarte restrâns, din acest motiv reporterul necesită o accesare eficientă și rapidă a surselor și de o abilitate maximă de selecție a informației.

O documentare potrivită este imperios să completeze datele inițiale avute despre evenimentul și protagoniștii acestuia prin:

rezolvarea de ordin mediatic a unor evenimente comparabile îi va reda reporterului tipare de acțiune și descoperirea unor unghiuri noi de abordare

folosirea informațiilor din presa scrisă

analiza atentă a conjuncturii mediatice – poziționarea evenimentului abordat într-un context și observarea unor evenimente care vor genera o pricepere integral a subiectului

consultarea unor surse academice – enciclopedii, tratate de specialitate

investigația personală a reporterului – reactualizarea unor stocuri de informații avute sau accesul la dosarele personale ale actanților

internet

arhiva video a redacției – ce va funcționa sub forma unui dosar al abordărilor precedente ale subiectului și va furniza imagini adiacente.

2.7.2 Deplasarea echipei de filmare în locul evenimentului

Ieșirea “pe teren” a echipei de filmare influențează într-o manieră vizibilă atitudinea participanților și, câteodată, agenda evenimentului. Din acest motiv, odată ajuns la locul faptei, reporterul este imperios să se orienteze rapid și să observe coordonatele exacte ale evenimentului precum și punctele sale de real interes. În contextul dat, sunt folositoare elemente precum:

observația directă – observația reporterului existent pe teren, deloc neglijabilă. În mod expres, în situația unor reportaje ce privilegiază descrierea și nu logica asertivă, multitudinea de elemente expresive se datorează propriei abilități a reporterului de a își “asumă” ambianța. În cazul televiziunii, comentariile pertinente, minime, ce însoțesc o narațiune eficientă a imaginii se identifică în rețeta ideală

alegerea unor martori credibili – descoperirea propriu-zisă a martorului este obligatorie – prin raportare la gradul de implicare în evoluția evenimentului, numele, funcția, prenumele -, conferind credibilitate sursei. Difuzarea interviului acordat într-o manieră “neoficială” de indivizi ce nu doresc să fie citați este opusă deontologiei jurnalistului

presa regională – reprezintă o sursă de informații caracteristice la care, în majoritatea cazurilor, presa centrala nu are acces. O coroborare eficientă a informațiilor folosind numai informații “locale”, va conferi reportajului autenticitate și coloratură

apelarea la surse oficiale – nu este, în genere, suficient de credibila pentru telespectatori. Un purtător de cuvânt va fi partizanul imaginii și intereselor instituției reprezentate

experții – existenți la fața locului, aceștia pot reprezenta surse folositoare pentru reporter doar că cei dintâi este imperios să se conformeze normelor de redactare a audiovizualului: să expună o informație concisă, într-un limbaj nespecializat la care să aibă acces o multitudine de categorii ale publicului

interacțiunea cu alți jurnaliști – acest tip de interacțiune poate fi profitabilă în condițiile în care are loc un schimb de informații, ca între profesioniști ai presei ori poate fi derutantă în condițiile în care în virtutea legilor concurenței, fiecare apărându-și dreptul de a avea întâietate asupra subiectului.

2.7.3 Întoarcerea în redacție

În condițiile în care nu intră în discuție un reportaj în direct – ce nu presupune intervenții de postprocesare – ci un reportaj înregistrat, materialul brut reținut pe bandă magnetică va trece prin câteva stadii de elaborare până în etapa finală, atunci când caseta poate fi predată către difuzare.

Vizionarea materialului brut poate avea loc, în primă instanță, de reporter în scopul de a decide:

stilul în care va fi redactat reportajul, printr-o premeditare concretă a elementelor ce urmează a fi incluse

utilitatea imaginilor filmate în unghiul de abordare decis la finalul documentării

complementaritatea ierarhizării informației cu imaginile captate si capabile să creeze o narațiune în progresie cu mai multe momente de tensiune și, cât se poate, cu un punct culminant, să aibă în vedere unghiul unic de abordare a subiectului, cumulând detaliile reprezentative, interesul uman, elementele de culoare și emoția

dacă viziunea editoriala nu a fost diversificată datorită imaginilor filmate, completându-se cu elemente neașteptate, mai dinamice și mai interesante în așa măsură încât tratarea subiectului să suporte o multitudine de schimbări.

2.7.4 Redactarea reportajului

Acest stadiu se identifică în etapa de personalizare a reportajului întrucât atunci când intră în discuție stilul într-un reportaj pentru televiziune, intră, totodată, în discuție o combinare reușită a unor concepții standard cu elemente de autenticitate. În acest context, un reportaj bun ar trebui să ia în considerare:

norma conciziei – potrivit căreia frazele sunt alerte și scurte, termenii folosiți sunt apartenenți lexicului comun în lipsa unor abstracțiuni și metafore

intro-ul reportajului – este imperios să rețină atenția, provocând interesul prin raportare la continuarea subiectului – norma celui dintâi cadru șocant conturează un impact folositor în păstrarea audienței

unghiul de abordare a subiectului – este imperios să fie enunțat în cele dintâi două minute ale reportajului în scopul de a asigura coerența formatului

sfârșitul reportajului – nu trebuie să lase loc unor așteptări neonorate ci să închidă total subiectul și, pe cât se poate, într-un mod memorabil; cele din urmă secvențe rămân, în genere, în atenția telespectatorului, similar ultimelor cuvinte ale comentariului

sfârșiturile elaborate – în formă moralizatoare, oferă impresia de abuz al telespectatorului.

2.7.5 Montarea reportajului

A doua vizionare a materialului filmat ar trebui să fie întreprinsă de reporter împreună cu editorul de montaj și cu operatorul de imagine. Cooperarea celor trei specialiști ar trebui să genereze selectarea, în materialul final, a celor mai convingătoare cadre.

În scopul obținerii “hărții” complete a elementelor de imagine și de sunet trebuie notate separate: sincroanele ce urmează încorporate în produsul final, reperele de timp de pe bandă, elementele de ambianță și planurile.

Imaginea trebuie lăsată să povestească și să exprime fără “sufocare”, amestecând-o cu un comentariu redundant. Sunetul și imaginea ar trebui să fie complementare, într-un reportaj de televiziune fiind indicat să se facă economie de termeni.

Ar trebui să existe câteva secunde de imagine fără comentariu, înainte de intrarea în subiect, pentru a provoca un suspans în scopul debutului reportajului.

2.8 Opinii jurnalistice despre reportaj

“Minoritarul reportaj

Cu aproape zece ani în urmă, un cunoscut patron de televiziune suprima o excelentă emisiune de reportaj – și nu numai -, scrâșnind din dinți la realizatorii săi, în plină ședință redacțională, reproșându-le că nu mai vrea artă pe banii săi.

Dar reportajul de televiziune este arta, este esența realității, a oniricului, a contopirii celor două. Autorul român de reportaj TV suferă din cauza timpului alocat filmării, a banilor insuficienți, poate chiar din cauza unei părți a telespectatorilor săi. Un american a câștigat marele premiu la un important festival de televiziune cu un reportaj filmat la mai bine de 30 de ani. Americanul ori a fost persuasiv, ori s-a răzbunat pe șefii săi, câțiva dintre ei, acum la pensie.

O majoritate care devorează telenovele, manele, sitcom-uri fără poante, contraatacuri folcloristice nu va ceda niciodată în fața minoritarului reportaj de televiziune.”

(Gabriel Geamanu, realizator, TVR)

“Lumea largă, mon amour

Încă mai caut cea mai bună formulă prin care reportajul să ajungă, pe piața românească, o vedetă. Drumul este foarte lung, preferăm să ne destindem și sa ne informăm, atunci când avem un televizor în față, așa încât divertismentul și știrile sunt încă pe primele locuri. Am răbdare, experiența BBC-ului dovedește că e loc pentru toate tipurile de programe, acolo nu mai este doar o chestiune de marketing, ambalajul nu poate vinde fără conținut și, foarte curând, se vor modifica ierarhiile de raiting și la noi.

Am întâlnit colegi care făceau documentare despre cele mai abjecte teme ale vieții de zi cu zi – ei fiind niște oameni sensibili și onești. Viceversa, funcționează la fel? Nu poți trișa la infinit, ecranul trădează prin felul în care reușești să ai proiecția realității prin înțelegerea ta proprie. Un om meschin, fără idealuri (ca să nu punem în discuție caracterul său morala) va fi un jurnalist periculos, oricât de talentat este. Sau cu atât mai mult. Fără smerenie nu ai ce căuta în presă, responsabilitatea este imensă atât timp cât ai acces la istorii, personaje, la culisele puterii și la oamenii importanți ai vremii. Pentru mine, această meserie are o definiție simplă: n-o să poți spune celorlalți ceea ce n-ai înțeles nici tu. N-avem voie să ne lăsăm înșelați de aparențe, să plecăm capul său să nu întoarcem cealaltă parte a oglinzii…”

(Irina Pacurariu, realizator, TVR)

“Reportajul artistic de televiziune

Deși par foarte asemănătoare deoarece acționează cu imagini în mișcare, cinematograful și televiziunea diferă mult, cea de-a doua fiind într-o perpetuă perfecționare și asta datorită fricii de degetul care butonează telecomanda. Așadar, pe micul ecran, dacă nu există un scenariu bun, o tensiune dramatică, un cadru pictural și o regie inspirată, nu există nici timpul necesar pentru un fir epic, desfășurat pe îndelete. Pentru a nu-și pierde telespectatorul, jurnalistul de televiziune alege: simbolul, ritmul dinamic, sugestia, metonimia, emoția, condensate, provocarea, efectul video. Acolo unde limbajul imaginilor nu ajunge, intervine cuvântul rostit sau sunetul ilustrativ.

Toate aceste repere se aplică și reportajului de televiziune care, în plus, conform lui Michel Voirol, trebuie sa îl facă pe privitor “să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit”. Cum?!… Cu interes, rigoare, aplomb, implicare, coerentă, convingere, profunzime, într-un cuvânt cu talent. Care este procentul între comentariu și exemplificare, între informatie, acțiune și descriere, nimeni nu poate spune exact. Fie că e fapt divers, reportaj social, reportaj de atmosferă, reportaj senzațional sau de eveniment, prezența ziaristului la fața locului și în “miezul” problemei este absolut obligatorie. Relatarea lui, felul în care își alege participanții și își construiește “edificiul” emisiunii îi conferă originalitate și succes. De cele mai multe ori, reportajul include în el și alte forme specifice mass – media: interviul, declarația, ancheta, informația, colocviul, spectacolul, etc. Este deci unul dintre cele mai complexe genuri de exprimare jurnalistică. Și dacă un subiect de reportaj poate fi un accident, o grevă, o calamitate, o căsătorie, un record, un război, o parada a modei, de ce nu s-ar înnobila, condensându-se în jurul unor arte ca: pictura, poezia, muzica, dansul, arhitectura?…

Reportajele artistice, legate de evenimente și de personalități, vor rămâne pilonii oricărei arhive din presa scrisă sau audio – video.”

(Luminița Constantinescu, realizator, TVR)

Cap. III Reportajul – portret

       Reportajul – portret evidențiază personalitatea interlocutorului ori trăsăturile subiectului abordat – în condițiile în care protagonistul reportajului nu se identifică într-un individ, ci într-un obiect, de pildă vioara Stradivarius. Subiectul reportajului se poate identifica într-o vedetă dar în aceeași măsură și într-un simplu individ, un “personaj” a cărui poveste poate fi interesantă pentru cei care o ascultă – de pildă, un artist sau un tânăr alcoolic. În cele mai multe dintre cazuri, reportajul – portret este susținut de sunete de fond ori de muzică.

Un reportaj – portret inovativ se identifică, de pildă, în următorul, ilustrând portretul unei umbrele:

(zgomot de ploaie)

“Franța… Poveste de dragoste… Cherbourg… Ploaie… Umbrele… V-ați gândit vreodată cât de dependenți suntem de o umbrelă? Bine, cu excepția acelora dintre noi cărora le place să meargă prin ploaie, să simtă picăturile reci șfichiuindu-le fața. De regulă, trece neobservată. O aruncăm într-un colț și ne mai aducem aminte de ea când avem timp să ascultăm prognoza meteo sau când zărim pe fereastră cum toarnă. O înșfăcăm în grabă, o folosim și apoi o uităm pe undeva prin casă. Am întâlnit însă pe cineva care prețuiește cu adevărat acest obiect: domnul Dominique Vaux. Are o firmă de umbrele în sud estul Franței, îmi arată el și tot el precizează:

Interlocutor: Există umbrele de oraș, umbrele de țară, umbrele de soare.

Reporter: Cum adică, umbrele de oraș și umbrele de țară? Ce le face diferite unele de celelalte?

Interlocutor: În special, robustețea și dimensiunea. Sub o astfel de umbrelă, intră fără probleme două persoane.

Reporter: Dar de ce? Plouă mai mult la țară decât la oraș? (râset)

Interlocutor: Nu, dar să spunem că în prezent acest tip de umbrelă este foarte căutat de majoritatea clienților noștri. În general, ea este făcută dintr-un schelet din lemn. Vârful umbrelei este din plastic, iar mânerul este din lemn, cel mai adesea de castan. Cât despre umbrela de oraș, ea este cel mai adesea pliantă pentru că doamnele sunt interesate de aspectul practic și funcțional. Umbrela trebuie să încapă în geantă (…)

Cu pene, dantelă, broderie plină sau spartă, mărgele, aceste umbrele sunt în felul lor, bijuterii. (…)”

De cealaltă parte, poate fi adus in atentie și un exemplu de reportaj – portret tradițional:

“Dacă aș putea, aș cânta toată ziua. Și nu mă satur…

Are 33 de ani și patru copii, iar visul său este să cânte arii de operă. A venit în Spania ca orice român, dornic să își ajute familia rămasă acasă. Costel Busuioc muncea până de curând în construcții și trimitea în România aproape toți banii pe care îi câștiga. Astăzi, este cel mai votat concurent în show-ul televiziunii spaniole “Los Hijos de Babel”, unde românul are șansa să câștige – dacă se menține în clasament – un contract cu una dintre cele mai mari companii de înregistrări din lume. O oportunitate pe care în România nu a avut-o. (…) Costel Busuioc nu a putut să își permită să studieze la o școală de specialitate.

(cu zgomot de fond, culise, muzică): “Dorința mea era să cânt la operă. Era foarte greu să și învăț, să și întrețin familia. Mi-era foarte greu și am renunțat. Am renunțat că nu se putea. Și cu opt clase pe care le aveam nu erau șanse să mă angajez la operă, solist. Nu aveam șanse. Puteam, dar cu un salariu minim pe economie nu rezistam, nu aveam cum să trăiesc. (…)”.

Funcție de unghiul de abordare, cel mai profitabil impus de datele culese, personalitatea se poate transforma în una exemplară, astfel existând o reapropiere de biografia romanțată, de jurnalismul de serviciu – una dintre variantele jurnalismului de informare generală – ori de arealul excentricităților, curiozităților celebrităților ori personalităților, caracteristica presei de timp liber.

Micile narațiuni revelatoare – anecdotele -, dialogul, citatele sunt fragmente din care un text de această natură se poate forma.

Fidelitatea în raport cu realitatea aflată în strânsă conexiune cu competența jurnalistului de a îl determina pe interlocutorul acestuia “să se dezvăluie așa cum este” la care se adaugă alegerea justă a unghiului – și păstrarea acestuia – oferă oportunități textului de a se transforma într-un reportaj, distanțându-se de portretul meseriei, de biografia tip curriculum vitae ori de literatură. Asocierile literare pe care lectorul le-ar putea conștientiza (“iată un Julien Sorel”, “acesta este un Moromete”, “acesta este un Harpagon”) ar putea indica un grad nedorit de artificialitate.

Potrivit lui Bloom, “a scrie despre oameni înseamnă o infinită varietate. Când scrii pentru a ilustra sau pentru a explica una sau mai multe fațete ale caracterului ssu ale personalității cuiva, trebuie să ai în vedere aspectele dominante. În ce măsură subiectul seamănă cu alți oameni? În ce măsură este el unic sau neobișnuit? Ce-l face să pară bizar, aparte, interesant? Comun sau plicticos? Atrăgător sau neatrăgător? Ce temperament are? Este optimist sau pesimist, realist sau visător, teoretizant sau pragmatic? Ceilalți îl văd așa cum îl vezi tu? (…)

Arată, nu povesti. Deci tratează subiectul ca pe un personaj de dramă. Îl poți plasa într-o situație dramatică – reală, nu inventată. Îi poți recrea monologul interior, procesul gândirii sau conversațiile cu ceilalți sub forma dialogului sau a parafrazei. Asigură-te ca îl lași să se exprime în felul lui”.

În cazul oricărui tip de reportaj însă, în mod expres, în cazul portretului – similar cu cel al interviului – empatia, observarea și ascultarea sunt primordiale.

Un real portret indică legăturile dintre detaliile exterioare – decor, înfățișare, ținută – și cele ce țin de personalitate – preferințe, temperament, opțiuni, caracter. Diferența dintre detaliul reprezentativ și amănuntul obișnuit, previzibil ține de unicitatea reporterului – de pildă, o Biblie pe masa preotului este un lucru firesc însă o Biblie pe masa unui matematician este interpretabil. Similar cazului interviului de personalitate – interviului – portret – este imperios să nu lipsească un anumit grad de indiscreție.

Reușita portretului are o dublă fațetă.

“Cititorul să aibă sentimentul că acum cunoaște mai bine personalitatea discutată sau să descopere cu această ocazie, o persoană interesantă, pe care nu o cunoștea”.

Acest rezultat nu poate fi obținut în absența unei predocumentari și a unei documentări complexe. Predocumentarea acoperă cunoașterea detaliată a biografiei individului țintit, unde evoluția profesională ocupă un loc reprezentativ. În condițiile în care în acest stadiu, lucrurile ar fi reduse la atât, ar fi obținută o percepție exterioară, schematica a individului. Este imperios ca jurnalistul să ajungă la om – prin personalitatea sa în toată complexitatea.

Din acest motiv, întreprinderea interviurilor de context este firesc impusă. Interviurile cu indivizi care îl cunosc de aproape, trebuie echilibrate: vor fi intervievați indivizi ce îl respectă/ce nu îl respectă, ce îl admiră/ce îl resping, prieteni/dușmani, etc.

Documentarea în sine este imperios să presupună mai multe întâlniri, spre deosebire de textul de informare cotidiană – “de eveniment” -, în decoruri familiare individului ce va fi portretizat – locurile în care se refugiază, birourile, locurile în care se relaxează, camera de lucru, etc.

În acest context, intră în discuție o multitudine de interviuri – întrevederi -, o tehnică de colectare a informației: interviuri care vor cuprinde câte un dublu chestionar: o multitudine de întrebări “curente” conectate de activitatea sa cotidiană, la care interlocutorul răspunde fără a întâmpina greutăți și fără ca afectivitatea să îi fie afectată. A doua serie de întrebări, pe de altă parte, presupune existența unor “mărturisiri” legate de hobby-uri, de reacții, de preferințe, de senzații, de speranțe, de sentimente, de incertitudini, de înfrângeri/victorii ori de spaime.

Anul trecut, în 2016, unul dintre cele mai substanțiale reportaje – portret s-a identificat în “Firescul de a iubi, de a trăi, de a fi simbol”, apartenent al realizatoarei TVR, Dana Deac, care a putut fi urmărit în cea dintâi ediție a noului sezon, “Ora regelui” de pe data de 15 octombrie. Reportajul a avut-o în prim – plan pe Regina Ana a României – văzută atât ca un simbol, cât și ca un exemplu de leadership. Imaginea Reginei Ana a României a fost expusă sub identitatea unui simbol al determinării, al feminității și al simplității în luptă în cauzele în care s-a implicat însă și sub identitatea de soție exemplară, de demnitara și de individualitate elegantă alături de cel lângă care și-a ales să-și petreacă viața.

„Portretul – Altfel al Reginei Ana a României” a fost întreprins din interviuri obținute exclusiv pentru “Ora Regelui”. Câteva dintre fragmentele ce compun reportajul – portret vor fi expuse în cele ce urmează.

“Am fost întotdeauna o familie unită. În fiecare zi la masă, soțul meu povestea. Prin urmare am aflat toți despre România lucruri pe care nu le cunoșteam. Amintirile lui au trăit cu noi de-a lungul anilor”. (M.S. Regina Ana a României)

“În momentul în care s-a aflat vestea tristă a plecării dintre noi (n. red.: a Reginei Ana a României) am spus că nimic nu e întâmplător: era 1 august, când începea postul ortodox al Adormirii Maicii Domnului. (…) Regina Ana ar fi putut fi mama noastră.”

“Toată viața am fost alături de Majestățile Lor. (…) Tot timpul am urmărit evoluția Regelui nostru și m-a bucurat, eram fericit (atunci eram copil, eram elev) că s-a căsătorit cu (toată lumea spunea) cea mai frumoasă prințesă, Ana de Bourbon – Parma.”

“Este o pierdere enormă pentru România și, din păcate, mulți dintre români nu conștientizează lucrul acesta, nu-și dau seama cât de mult a făcut Regina Ana pentru România și cât de mult ar fi putut face dacă familia regală a României era o familie domnitoare. Ceea ce noi, românii, putem face în momentul de față este să încercăm să ducem mai departe moștenirea pe care Majestatea Sa ne-a lăsat-o și sa susținem frumoasa noastră familie regală a României care, iată, are o activitate extrem de susținută în beneficiul țării noastre.”

“Aceste funeralii sunt o compensație care I se poate aduce acum unei regine care n-a fost încoronată, care de fapt, n-a fost, n-a apucat să fie regină, strict din cauza istoriei și a unui regim nedrept. Faptul că regale a abdicat iar ei s-au căsătorit abia în vara lui 1948 a ținut-o departe de o țară pe care ar fi putut să o conducă și, din păcate, ar trebui ca nedreptatea să fie cumva răscumpărată acum, târziu, dupa ce a fost împiedicată să intre și în țară la începutul anilor `90”.

“Am venit cu durere să aducem un ultim omagiu Reginei noastre, Reginei României, Ana, Dumnezeu să O odihnească. (…) Știam că Regele Mihai este bolnav dar surpriza a fost că Regina a luat-o înainte. (…) Condoleanțe întregii familii iar pentru noi, românii, Regina a fost un exemplu de demnitate, de noblețe umană, a ținut foarte mult la Rege, L-a susținut în momentele grele, a fost o soție devotată, o mamă – exemplu și pentru toate acestea românii O iubesc și o să O poarte în suflet pentru totdeauna. Dumnezeu să O odihnească în pace și să se roage pentru România.”

“Trebuie să vă spun că prima dată când am fost împreună în patria noastră, a fost un moment de neuitat fiindcă, în sfârșit, visurile mele și amintirile mele legate de această țară au devenit realitate”. (M.S. Regina Ana a României)

“Din punctul meu de vedere, Regina Ana este o eroină în adevăratul sens al cuvântului pentru aportul său la cel de-al Doilea Război Mondial: a fost voluntar pe frontal Italian în Forțele Franceze (…). A dovedit mult curaj, mult devotament și faptul că a acceptat să ducă o viață întreagă alături de omul pe care-L iubea în exil, supunându-se unor constrângeri foarte mari (să nu uităm că securitatea noastră a urmărit foarte, foarte îndeaproape familia regală) dovedește o putere de caracter cu totul și cu totul deosebită. Și mai apreciez ceva foarte mult la Regina Ana: modul demn în care S-a comportat în fața Papei Pius al 12-lea care I-a interzis căsătoria cu un ortodox, mergând până la excomunicare, un gest reprobabil, în opinia mea, dar a avut curaj, a avut demnitate și a trecut peste acest gest necugetat al unui Papă compromis prin istoria sa legată de elementele fasciste și s-a căsătorit cu cel pe care l-a considerat regele vieții sale.” (Ștefan Dumitrache, Directorul Muzeului de Istorie Curtea de Argeș)

“Sunt o femeie obișnuită care a avut bucuria și fericirea să se căsătorească cu un om fantastic: Regele Mihai al României”. (M.S. Regina Ana a României)

“A fost (n. red.: Regina Ana) o persoană cu totul deosebită, de o blândețe și de o înțelepciune și noblețe sufletească deosebită. O mare pierdere pentru țara noastră.”

“Dumnezeu să O odihnească. Noi am avut privilegiul să putem lucra cu Casa Regală și membrii familiei regale la peste 40 de titluri care au ajuns la publicul din țara noastră iar portretul Reginei Ana apărută la 90 de ani, atunci când am sărbătorit public acest eveniment este cea mai frumoasă întâlnire a mea, pe care am avut-o cu Majestatea Sa. (…) Și, totuși, Regina a rămas un om simplu, a rămas o persoană plăcută, comunicativă, toată lumea care a ajuns în preajma Majestății Sale a putut primi un zâmbet sau un sfat sau s-a putut bucura ca de o persoană simplă, elegantă.”

“Regina Ana sau Doamna, cum Îi plăcea să I se spună, a fost un monument de simplitate și de modestie pe care politicienii de astăzi și viitori ar trebui să-l ia drept model.”

“Am venit cu emoție pentru a aduce un omagiu Reginei Ana a României pentru exemplul extraordinar de viață pe care ni-l poate arăta, pentru demnitatea cu care a trăit, pentru eleganță (…)”.

“Mulțumesc în fiecare zi pentru că am cutreierat de la un capăt la altul această frumoasă țară pe care nu o puteam vizita. Am vizitat mânăstirile, satele, am vorbit cu oamenii. Mulți români vorbesc limba franceză. Eu înțeleg foarte bine româna. N-o vorbesc foarte bine pentru că nu am experiența de a o vorbi. Dar a regăsi această țară de care erau pline toate amintirile noastre, prin soțul meu, e o bucurie profundă de a fi aici și de a împărtăși. De a împărtăși…” (M.S. Regina Ana a României)

“Majestatea Sa, Regina Ana a României, reprezintă pentru noi, românii, normalitatea pe care din nefericire nu am avut-o în ultimii 68 de ani. (…) Alături de Majestatea Sa, Regele, Regina și împreună cu familia regală și toate generațiile regale au adus unitate în jurul poporului român și sper ca după ce aceste zile triste se vor scurge, atât în familia regală cât și în societatea românească să răsară, din nou, unitatea”.

“Regina Ana a fost o Regină în așteptare care a trăit această așteptare în demnitate și cu stoicism. Ea a înțeles că era urgent să aștepte și a așteptat 67 de ani pentru a reuși să vină pentru prima oară în țară. Și cred că a avut puterea să aștepte din cel puțin două motive: primul – și-a înțeles menirea (o regină adevărată nu se văicărește pentru că viața este nedreaptă cu ea, și-a asumat destinul în totalitate alături de Regele nostru) și al doilea motiv este credința. (…) Și această receptivitate s-a manifestat la Majestatea Sa, Regina Ana, printr-un dialog permanent cu țara. aflată în depărtare, un dialog discret, intim, aproape invizibil.”

“Majestatea Sa, Regina Ana, a fost, cu adevărat, o mare româncă și un suflet nobil. Trag nădejdea și sunt încredințat că Dumnezeu Îi va așeza sufletul în Ceata Drepților și pentru asta trebuie să avem tăria de a ne bucura pentru sufletul Ei care se va ruga și de acolo, din Ceruri pentru poporul pe care l-a iubit”.

“A fost o persoană (n. red.: Regina Ana) cu o tenacitate deosebită, un model pentru toate femeile din România chiar și pentru domni. A fost un mare sprijin pentru Majestatea Sa, Regele Mihai, în perioada reintegrării sociale, după exilul din România”.

“(…) Atunci când vorbim de cele patru mari regine ale României, nu există niciun dubiu că au fost mari personalități”.

“Nu cred că este greu să înțelegem efortul pe care l-a făcut (n. red.: Regina Ana), atașamentul ei față de țară și cred că mai trebuie spus faptul că și-a trăit acest exil caracterizat prin cele trei litere “D” regale: Datorie, Demnitate și Distincție.”

“Predistinsa Doamnă, a fost o doamnă puternică, o doamnă luptătoare, să-I spunem așa, o doamnă “de fier” care, necontând că n-a locuit în România, cu inima, cu trupul a fost pentru poporul român”.

“Regina a simțit românește, a iubit românește, a jertfit multe în viața ei doar ca să fie alături de Rege și sa fie o româncă adevărată”.

“Când a venit prima oară în România cea de-a doua fiică a mea, Elena, ajungând la granița României cu un convoi de ajutoare, a îngenuncheat și a sărutat pământul țării. Atunci a spus: <Tatăl meu mi-a vorbit despre țara. Acum sunt aici! >. Pentru mine a fost un șoc să văd cât de mult reprezintă țară pentru ea.” (M.S. Regina Ana a României)

“Pentru România, din punctul meu de vedere, Regina Ana a fost un exemplu de om de foarte bună calitate din toate punctele de vedere, atât personal, ca și soție și mamă cât și pentru Rege, pentru țara, implicit.”

“Regina Ana a fost o femeie deosebită care și-a slujit țara chiar dacă nu a putut să fie aproape de ea.”

“Regina Ana a fost alături de români pentru că i-a iubit pe români, a fost alături de ei, a făcut multe pentru țara asta românească. Deci, si când era în exil se gândea tot la țara românească.”

“Știu ce a făcut pentru noi (n. red.: Regina Ana) în puținul timp cât l-a avut la dispoziție să ne cunoască pe noi, ca popor și țara noastră; îi purtăm în suflet o vie și adâncă recunoștință”.

“(…) Pe Regina Ana am văzut-o ultima dată la una din întâlnirile de la o biserică românească de la Paris unde, după slujbă, la care a participat, a stat printre noi; cei care au îndrăznit să se apropie de ea și să îi prezinte omagiile au fost bine – primiți, cu zâmbet, cu zâmbetul ei de înțelepciune blândă, dar cu forța și cu o căldură, fără nicio ostentație, ca de la egal la egal, uman dar știind toți ca ea este Regina si că ne face o enormă favoare să ne asculte și sa ne primească în intimitatea ei. (…) Regina Ana, pentru mine, a fost o foarte mare doamnă și dacă ar fi avut norocul de a trăi în altă epocă istorică ar fi fost o mare, o mare regină. La fel de mare ca Regina Maria și la fel de benefică pentru țara noastră.” (Mihai Vornicu, istoric literar)

“Ce înțeleg prin datorie? Să fiu ceea ce se așteaptă soțul meu. Asta înțeleg prin datorie. Dacă zice că este bine, atunci este bine și pentru mine. El este pe primul loc și așa va rămâne.” (M.S. Regina Ana a României)

CONCLUZII

Care este rostul social al portretului? Într-o ordine de idei, portretul are un rol de model (de unde rezultă abundența genului în reviste specializate – femei, copii, tineri), în altă ordine de idei, portretul are funcție de element valorizant, de comparație într-un sistem axiologic al cititorului, de proiecție utopic – identitară ori de evaziune – în ceea ce privește, de pildă, subiectele legate de actori.

Potrivit lui Agnes, „portretul este descriere și poveste totodată”. A realiza cuiva portretul implică, în pictură, a da viața unei opere prin vizual însă în fața lectorilor înseamnă a da viață (prin termeni), a-l prezenta în maniera în care se prezintă un eveniment.

Potrivit lui Voirol, portretul reprezintă un „reportaj asupra unei persoane” iar conform lui Mencher, “o anchetă asupra unei persoane.”

În conformitate cu Bâlbâie, „portretul jurnalistic este un gen publicistic de informare, reprezentând o narațiune centrată în jurul unui subiect animat (cine), de cele mai multe ori uman.”

„Ingredientele” unui portret bun se identifică în următoarele:

optarea pentru aspectele reprezentative

specificitățile reprezentative este imperios să fie scoase de la incipit în evidență printr-o replică ori printr-un portret fizic, spre exemplu

importanța detaliilor, nuanțelor

citarea din discursul individului însă evitarea abuzului de citate

existența unor mici anecdote, povești care ajută la viiciunea portretului

apelarea la metafore, la paralelisme și la comparații în scopul expresivității

descrierea fizică – mers, ticuri, privire, gesturi sau tonalitate a vocii și a cadrului (o carte, o cameră, un tablou)

un final de efect identificabil printr-o închidere a expunerii de la incipit însă evitând concluziile ori redundanțele.

BIBLIOGRAFIE

1. Agnes, Yves, Introducere în jurnalism, Iași, Editura Polirom, 2011

2. Bâlbâie, Radu, Portretul, Manual de jurnalism, II, 2010

3. Birt, John, John Birt: The Harder Path: The Autobiography, Time Warner, 2002

4. Bloom, Lynn, Fact and artifact. Writing Nonfiction, New York, Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1985

5. Bloom, Lynn, How I Write, Waldrep, 1985

6. Boucher, Jean – Dominique, Le reportage ecrit, CFPJ, Paris, 1995

7. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 2016

8. Ferguson, Donald, Patten, Jim, An Introduction. Journalism today, NTC – Skokie, SUA, 1982

9. Gaillard, Philippe, Precis de Journalisme. Le reportage, Strasbourg, L’Institut Internațional de la Presse, 1986

10. Gaillard, Philippe, Technique de journalism, PUF, Pariș, 1989

11. Ganz, Pierre, Champiat, Jean – Pierre, César, Helena, A reportagem em rádio e televisão, 1995

12. Garvey, Daniel, Rivers, William, L`information radiotelevisee, De Boeck, Bruxelles, 1987

13. Harrison, Jackie, News. Abingdon. MĂ/Oxon, England: Routledge, 2006

14. Hervouet, Loic, Ecrire pour son lecteur, Lille, Trimedia, 1975

15. Keane, John, Democracy and the media—without foundations, Political Studies, 40(1_suppl), 1992

16. Le Dictionnaire de notre temps, Hachette, Paris, 1990

17. Marcu, Florin, Dicționar de neologisme, ediția a treia, București, Editura Academiei, 1978

18. Marin, Marian, Daniel, Modalitati de functionare a sistemului de informare si relatii publice in cadrul NATO si al UE, Buletinul Universitatii Nationale de Aparare 'Carol I', 2013

19. McQuail, Denis, McQuail's mass communication theory, Sage publications, 2010

20. Mencher, Melvin, Basic media writing, McGraw – Hill Humanities, Social Sciences & World Languages, 1998

21. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, editura Tritonic, București, 2003

22. Rivers, William, Schramm, Wilbur, Responsibility in mass communication, 1969

23. Sorlin, Piere, Mass media, Psychology Press, 1994

24. Tugarev, Laura, Reportajul cultural: aspect definitorii si asertiuni explicative, Studia Universitatis Moldaviae – Științe Sociale, 2016

25. Watson, James, Media Communication. An Introduction to Theory and Process, 3rd Edition, 2008

26. Voirol, Michel, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1992

27. Zeca – Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Iași, editura Polirom, 2005

Alte surse

1. Damian, Annamaria, Radio România Actualități, 4 februarie 2008, emisiunea “K-Drane”, realizator: Paul Grigoriu

2. Vasile, Roxana, Radio România Actualități, 29 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache

Surse online

1. http://www.express.co.uk/news/uk/145882/Try-the-Daily-Express-newspaper-archive, accesat la data de 15.11.2017

2. https://dexonline.ro/definiție/reportaj, accesat la data de 23.11.2017

3. https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=BBJawImjUNk, accesat la data de 30.12.2017