Reportajul Intre Beletristica Si Publicistica
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3
Cap.I Reportajul jurnalistic…………………………………………………………………..6
Delimitări conceptuale………………………………………………………………………………….6
Scurt istoric al reportajului…………………………………………………………………………….7
Clasificarea reportajelor………………………………………………………………………………..9
Micul reportaj…………………………………………………………………………………………….10
Le grand reportage……………………………………………………………………………………..11
Reportajul în televiziune……………………………………………………………………………..11
Ancheta. Investigating Reporting………………………………………………………………….11
Alte clasificări……………………………………………………………………………………………12
2. Reportajul de creație…………………………………………………………………………………..13
Cap.II Domenii funcționale distincte……………………………………………………………………….16
2.1 Jurnalism bazat pe informație……………………………………………………………………………16
2.2 Jurnalism formator de opinie…………………………………………………………………………….16
2.3 Jurnalism de divertisment…………………………………………………………………………………17
2.4 Jurnalism literar……………………………………………………………………………………………….17
Cap.III Caracteristicile limbajului jurnalistic………………………………………………………..19
3.1 Aspecte teoretice………………………………………………………………………………………….19
3.2 Perspectiva istorică……………………………………………………………………………………….20
3.3 Constituirea limbajului jurnalistic…………………………………………………………………..21
3.4 Stiluri funcționale………………………………………………………………………………………… 21
3.5 Textul jurnalistic. Definiție……………………………………………………………………………22
3.6 Perspective de abordare………………………………………………………………………………22
3.7 Constituenți ai textualității din perspectiva pragmatică…………………………………….23
Cap.IV Redactarea unui reportaj………………………………………………………………………….26
4.1 Documentarea și redactarea…………………………………………………………………………..27
4.2 Începutul……………………………………………………………………………………………………..28
4.3 Structura reportajului…………………………………………………………………………………….28
4.4 Elemente de stil…………………………………………………………………………………………….28
4.5 Revizuirea materialului………………………………………………………………………………….30
4.6 Cizelarea stilului………………………………………………………………………………………….31
Cap.V Problemele redactării unui reportaj……………………………………………………………33
5.1 Structura inițială……………………………………………………………………………………………33
5.2 Redactarea textului………………………………………………………………………………………..33
5.3 Postredactare………………………………………………………………………………………………..34
Cap.VI Studiu de caz………………………………………………………………………………………….36
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..50
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….52
INTRODUCERE
În toate epocile traversate de convulsii sociale și de oscilații politico-economice, presa – denumită și „a patra putere în stat” – deține un rol primordial în organizarea și reorganizarea evenimentelor care au loc în societate, de la opoziții, campanii electorale, dezvăluiri senzaționale, până la crize și refaceri, idolatrie și iconoclastie.
Privitor la situația României, aceasta a intrat în lanțul schimbărilor survenite în Europa Centrală și de Est, mai cu seamă a schimbărilor după revoluția din 1989 care a însemnat libertatea cuvântului și existența unei prese libere și independente. Acest proces de adaptare la noile schimbări este unul lent și se caracterizează prin conturarea profesiei de jurnalist, instituționalizarea jurnalismului și desfășurarea unei activități într-un context de profesionalism, după exigențe și principii.
Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea se poate vorbi despre evoluția mass-mediei și apariția unui nou tip de instituție, Agenția de Presă. Acestă instituție a avut rolul, până în anii `60 ai secolului al XX-lea de a transmite știri.
Presa românească, un teritoriu încă nedefrișat de istoria literară, oferă o gamă largă de metode de investigație, literară, sociologică, politică și filosofică, a însemnat progresul cultural al societății noastre.
În plină eră a imaginii, presa scrisă ocupă totuși un rol important având în vedere că singura deosebire dintre radio și cinematograf sau televiziune transmit, la rândul lor, cuvântul, presa scrisă se ocupă cu cuvântul scris.
De asemenea, cuvântul scris are o forță reală prin faptul că este permanent.
Cu alte cuvinte, în plină hegemonie a televiziunii, imaginea devine mută sau ambiguă în absența cuvântului. În funcție de medium, distingem: agenția de presă, presă tipărită, de radio, de televiziune.
Genurile redacționale sunt universal valabile în funcție de tehnicile de colectare a informațiilor, indiferent de canalul de transmitere sau de tipul de text propus a fi transmis publicului – știre, reportaj, interviu, analiză, anchetă etc.
Chiar și în epoca rețelelor de televiziune cuvântul, fraza, unghiul de abordare, planul textului și atitudinea autorului rămân fundamentale și indispensabile oricărui proces de comunicare.
Lucrarea de față își propune să trateze aspectele teoretice legate de problematica reportajului, specificul său în cadrul stilului jurnalistic, dar și în cel literar. De asemenea, vor fi analizate diferențele dintre cele două tipuri de reportaj, exemplificate în cadrul ultimului capitol, al studiului de caz.
Motivația alegerii acestei teme este reprezentată de preocuparea pentru respectarea riguroasă a regulilor de redactare a unui reportaj jurnalistic, preocuparea pentru criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un bun jurnalist în redactarea unui reportaj de calitate și identificarea diferențelor, atât la nivel de text cât și de structură și mod de redactare a două tipuri de reportaj diferite.
Reportajul predomină atât în presa scrisă, cât și în televiziune, a fost preluat de domenii diverse precum literatura și cinematografia pentru că permite intruziunea în sfera socio-umanului și transpunerea cititorului în evenimentele relatate. Reporterul devine astfel, un intermediar între om și faptul petrecut în realitatea înconjurătoare.
Cât despre scriitorul român, cu precădere, acesta este fascinat de evenimentele din realitatea înconjurătoare și a frecventat presa, câteodată chiar în detrimentul creației propriu-zise, acoperind cât mai multe genuri literare și implicându-se, astfel politic și civic.
În anumite perioade istorice publicistica a prevalat asupra creației literare, iar despre adevărata operă a literaturii interbelice putem afirma că aceasta era reprezentată de eseu: palpit cotidian sau receptacol de idei sintetizatoare, o uriașă forță recuperatoare de cultură.
Structural, lucrarea este alcătuită din șase capitole realizate din perspectiva a două aspecte complementare: un aspect teoretic, care cuprinde primele cinci capitole din cuprinsul lucrării și aspectul aplicativ-practic, reprezentat de analiza pe text asupra a două reportaje, unul de crație, altul de tip jurnalistic.
Capitolul întâi este reprezentat de o trecere în revistă a celor mai importante definiții ale reportajului, precizate în strânsă legătură cu o scurtă istorie a reportajului, atât la nivel național cât și la nivel internațional, urmate de o tipologie în viziunea lui Phillipe Gaillard și a lui Ken Metzler.
Capitolul al II-lea precizează detalii teoretice despre tipurile de jurnalism în care se încadrează reportajul publicistic, dar și cel de creație, evidențiind trăsături ale stilului de scriere, de construcție a frazelor, de tratare a subiectelor. Capitolul al III-lea este o introducere teoretică amănunțită în limbajul jurnalistic pentru următorul capitol care reliefează modalitatea de redactare corectă a unui reportaj jurnalistic și normele care trebuie respectate. Penultimul capitol este o completare a acestuia, cu scopul de a întregi, sub aspect teoretic, ghidul de redactare al unui reportaj de calitate.
Ultimul capitol este rezervat analizei celor două reportaje – Blestemul aurului și În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperire senzațională la Tismana – analiză prin care ne-am propus să evidențiem deosebirile și asemănările dintre cele două tipuri de reportaj dar și relația dintre publicistică și beletristică.
După o analiză amănunțită a planului narațiunii, a modului de realizarea a reportajului, dar și o analiză riguroasă întreprinsă la nivel de limbaj folosit, capitolul de Concluzii sintetizează, prin comparație, diferențele conspectând, de altfel, ideea de bază a acestei lucrări.
CAP.I
REPORTAJUL JURNALISTIC
Delimitări conceptuale
Reportajul este, fără îndoială, una dintre valorile specifice presei tipărite. Astfel, reportajul este un gen aparte care se impune și are specificitate caracteristică, surclasând chiar tehnicile audio-vizualului. După cum menționa Boucher: „într-o epocă în care imaginea este omniprezentă, reportajul scris vizualizează informația, îi conferă autenticitate și credibilitate.”
Se consideră, de altfel, că reportajul este însuși jurnalismul. Astfel, se discută rolul reporterului ca jurnalist aflat în puncte fierbinți ale realității, care știe cum să spună și altora ce trebuie știut de toată lumea.
Jean-Paul Sartre amintea: „calitățile cele mai necesare reporterului constau în capacitatea de a sesiza intuitiv și instantaneu semnificațiile, precum și în abilitatea de a le regrupa, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descifrate imediat.”
La polul opus, Michel Voirol afirma că:„ sunt oameni care nu sunt făcuți să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi trimiți să facă un reportaj în uzină și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de mașini.”
Specifice reportajului amintim trăsături precum: calitatea de a prelucra în mod specific informații culese în momentul evenimentului și calitatea de a transforma cititorul într-un receptor care participă și vibrează afectiv la situația prezentată de jurnalist.
Într-o perspectivă mai amplă, putem menționa următoarea definiție a reportajului: „reportajul este o poveste care spune o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. (…) Jurnarea pentru respectarea riguroasă a regulilor de redactare a unui reportaj jurnalistic, preocuparea pentru criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un bun jurnalist în redactarea unui reportaj de calitate și identificarea diferențelor, atât la nivel de text cât și de structură și mod de redactare a două tipuri de reportaj diferite.
Reportajul predomină atât în presa scrisă, cât și în televiziune, a fost preluat de domenii diverse precum literatura și cinematografia pentru că permite intruziunea în sfera socio-umanului și transpunerea cititorului în evenimentele relatate. Reporterul devine astfel, un intermediar între om și faptul petrecut în realitatea înconjurătoare.
Cât despre scriitorul român, cu precădere, acesta este fascinat de evenimentele din realitatea înconjurătoare și a frecventat presa, câteodată chiar în detrimentul creației propriu-zise, acoperind cât mai multe genuri literare și implicându-se, astfel politic și civic.
În anumite perioade istorice publicistica a prevalat asupra creației literare, iar despre adevărata operă a literaturii interbelice putem afirma că aceasta era reprezentată de eseu: palpit cotidian sau receptacol de idei sintetizatoare, o uriașă forță recuperatoare de cultură.
Structural, lucrarea este alcătuită din șase capitole realizate din perspectiva a două aspecte complementare: un aspect teoretic, care cuprinde primele cinci capitole din cuprinsul lucrării și aspectul aplicativ-practic, reprezentat de analiza pe text asupra a două reportaje, unul de crație, altul de tip jurnalistic.
Capitolul întâi este reprezentat de o trecere în revistă a celor mai importante definiții ale reportajului, precizate în strânsă legătură cu o scurtă istorie a reportajului, atât la nivel național cât și la nivel internațional, urmate de o tipologie în viziunea lui Phillipe Gaillard și a lui Ken Metzler.
Capitolul al II-lea precizează detalii teoretice despre tipurile de jurnalism în care se încadrează reportajul publicistic, dar și cel de creație, evidențiind trăsături ale stilului de scriere, de construcție a frazelor, de tratare a subiectelor. Capitolul al III-lea este o introducere teoretică amănunțită în limbajul jurnalistic pentru următorul capitol care reliefează modalitatea de redactare corectă a unui reportaj jurnalistic și normele care trebuie respectate. Penultimul capitol este o completare a acestuia, cu scopul de a întregi, sub aspect teoretic, ghidul de redactare al unui reportaj de calitate.
Ultimul capitol este rezervat analizei celor două reportaje – Blestemul aurului și În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperire senzațională la Tismana – analiză prin care ne-am propus să evidențiem deosebirile și asemănările dintre cele două tipuri de reportaj dar și relația dintre publicistică și beletristică.
După o analiză amănunțită a planului narațiunii, a modului de realizarea a reportajului, dar și o analiză riguroasă întreprinsă la nivel de limbaj folosit, capitolul de Concluzii sintetizează, prin comparație, diferențele conspectând, de altfel, ideea de bază a acestei lucrări.
CAP.I
REPORTAJUL JURNALISTIC
Delimitări conceptuale
Reportajul este, fără îndoială, una dintre valorile specifice presei tipărite. Astfel, reportajul este un gen aparte care se impune și are specificitate caracteristică, surclasând chiar tehnicile audio-vizualului. După cum menționa Boucher: „într-o epocă în care imaginea este omniprezentă, reportajul scris vizualizează informația, îi conferă autenticitate și credibilitate.”
Se consideră, de altfel, că reportajul este însuși jurnalismul. Astfel, se discută rolul reporterului ca jurnalist aflat în puncte fierbinți ale realității, care știe cum să spună și altora ce trebuie știut de toată lumea.
Jean-Paul Sartre amintea: „calitățile cele mai necesare reporterului constau în capacitatea de a sesiza intuitiv și instantaneu semnificațiile, precum și în abilitatea de a le regrupa, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descifrate imediat.”
La polul opus, Michel Voirol afirma că:„ sunt oameni care nu sunt făcuți să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi trimiți să facă un reportaj în uzină și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de mașini.”
Specifice reportajului amintim trăsături precum: calitatea de a prelucra în mod specific informații culese în momentul evenimentului și calitatea de a transforma cititorul într-un receptor care participă și vibrează afectiv la situația prezentată de jurnalist.
Într-o perspectivă mai amplă, putem menționa următoarea definiție a reportajului: „reportajul este o poveste care spune o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. (…) Jurnalismul trăitului permite părăsirea potecilor bătute. El colorează realitatea cea mai banală.”
Philippe Gaillard conchide: „cel mai bun reporter nu este acela care oferă cititorului cel mai mic raționament gata făcut, sau cea mai mică sinteză, ci acela care îl conduce discret, dar ferm să realizeze această sinteză printr-un demers simplu și personal, pornind de la fapte.”
Analizând cele două definiții anterioare conturăm două aspecte esențiale: reportajul este un gen care aparține jurnalismului de informare, iar capacitatea intuitivă a jurnalistului de a colecta astfel de povești se realizează prin tehnici precum observarea și interviul, tehnici care permit penetrarea resorturilor interioare ale oamenilor, intruziunea în universul uman.
Având în vedere caracterul reportajului și sfera subiectelor, distingem jurnalismul de informare și jurnalismul de opinie, acesta din urmă păstrând un pregnant caracter empatic al jurnalistului. Este vorba despre cazul când, dintr-un deficit de emoție, poate propriile reacții sunt înlocuite cu opinii, pentru că opinia, chiar dacă nu este explicită, este indusă.
Alte caracteristici fundamentale desprinse din definițiile reportajului sunt: capacitatea scriiturii de a emoționa, de a transmite impresii. Cu alte cuvinte, scriitura provoacă adeziune sau respingere.
Fidelitatea transcrierii, fidelitatea raportării nu schimbă în mod esențial situația deoarece adevărul văzut, simțit și trăit de reporter este același cu cel primit de cititor.
Cu toate acestea, reportajul trebuie să se mențină în zona informării oneste, a informării obiective și să prezinte cât mai puțin latura subiectivă a jurnalistului.
Concluzionând, reportajul trebuie să fie o poveste adevărată a faptelor din realitate, nu o realitate fabricată sau una încărcată de judecăți de valoare.
Există și alte opinii care susțin însă contrariul. Este cazul lui Molly Ivins care în anii 1970, în plină perioadă de înflorire a Jurnalismului, afirma faptul că realitatea dezgolită de interpretări nu are viață, și scriitura fără adjective nu are valoare.
Scurt istoric al reportajului
În anul 1934, Geo Bogza a inițiat în paginile revistei Vremea o dezbatere pe tema Ce este Reportajul? O anchetă printre scriitorii noștri. La această ințiativă și-au adus aportul N.D Cocea, Felix Aderca, Brunea Fox și Nicolae Davidescu conturând caracteristicile reportajului ca gen publicistic și relația cu literatura.
Perioada interbelică înregistra o serie de cristalizări în jurul jurnalismului american și european cu tendințe filosofice și literare ale vremii. La nivel mondial și național agențiile de presă erau instituții profesionale, radioul la rândul lui se instituționaliza, filmul devenise o adevărată industrie culturală, publicitatea devenise un sistem de comunicare socială de sine stătătoare, în S.U.A, relațiile publice se aflau în proces de cristalizare.
Atât în Europa cât și în S.U.A, presa populară cât și reportajul social care aducea la lumină fapte, situații sau destine ieșite din comun erau în plină înflorire. În țările latine persista însă jurnalismul de opinie. Făcând o paralelă, simultan, sub influența bergsonimsului, a psihanalizei și a Lebensphilosophie se impunea literatura existențialistă.
Cu alte cuvinte, curentele avangardiste, în principal suprarealismul, dadaismul și futurismul profesau aproprierea artei de viața cotidiană.
Geo Bogza traduce ad litteram reportajul, pamfletul și telegrama de informație ca fiind „elementele esențiale, structura gazetăriei moderne (…) ele singure fac gazetăria fierbinte, pasionantă, ele sunt filoanele misterioase, rădăcinile pline cu sevă care circulă permanent pe dedesuptul frazelor, dându-le viață.” Brunea Fox, jurnalist și teoretician subtil, completează ideea cum că menirea reporterului este diferită de a scriitorului, a autorului de ficțiune. Această diferență se bazează pe faptul că planul unde evoluează reporterul este numai realitatea și acest element e capabil, în conformitate cu personalitatea jurnalistului care îl exploatează, să fie ridicat la un potențial nobil în măsură să satisfacă și sensibilitatea artistului.
Brunea Fox consideră reportajul flexibil și compatibil cu spontaneitatea, menționează și rolul social sau identitatea și existența în însăși viața cotidiană, jucând rolul de liant social, de agent de informare (reporterul) a publicului.
În perioada comunistă se înregistrează alte schimbări în ceea ce privește reportajul românesc cum ar fi cenzura asupra mijloacelor de comunicare în masă, deci implicit și asupra presei scrise. Cu alte cuvinte, departe de a îndeplini funcțiile de informare, de educare sau de divertisment, în perioada comunistă mijloacele de comunicare în masă erau un element de propagandă și manipulare conform intereselor politice.
În acest sens se remarcă ziare precum: „Scînteia”, „Scînteia tineretului” și „România liberă”. Cu alte cuvinte, se mențin genurile publicistice, dar se modifică poziționarea jurnalistului față de realitatea relatată. Studierea reportajului este semnalată printre procupările autorilor vremii: George Macovescu, Radu Cosașu, Victor Bîrlădeanu, Vasile Nicorovici, George Ivașcu, Silvian Iosifescu, Gabriel Dimisianu, Octavian Butoi etc.
Anii ’80 ai secolului XX, înseamnă apariția reportajului literar, sub numele lui F.
Brunea-Fox și a altor autori precum Paul Anghel, Eugen Barbu, Valentin Hossu-Longin, Florentin Popescu, Ilie Purcaru, Romulus Rusan, Radu Selejean, Victor Vântu etc.
Revoluția din 1989 a însemnat libertatea presei, dar și privatizarea acesteia. Ceea ce înseamnă că presa a cunoscut apariția unei diversități de ziare și reviste, iar reportajul a devenit un mijloc prin care se făceau cunoscute adevărurile sistemului comunist.
Cu toate acestea, arhitectura ziarelor nu-și asuma o rubrică a reportajului.
„Dacă în primii ani după 1990 presa românească cotidiană părea să fi „uitat” cu desăvârșire de existența reportajului, treptat, au fost redescoperite valoarea și rolul său în promovarea mărcii unei publicații.”
„România liberă”, „Adevărul”, „Cotidianul” sunt printre primele ziare care au promovat reportajul în paginile lor.
Clasificarea reportajelor
Domeniile jurnalistice diferite sunt o modalitate eficientă de a avea o perspectivă mentală asupra produsului finit – reportajul complet – și într-o oarecare măsură pot constitui un ghid pentru jurnalist, ajutându-l să adopte tehnicile potrivite pentru a ajunge la acest produs finit.
Astfel, următoarele genuri prezentate pe larg pot fi prezente în orice ziar sau publicație care conține material de tip reportaj.
Astfel, reportajele se clasifică în:
Știrea de tip reportaj – numele unei reacții rapide la apariția unei știri sau a unui material informativ, amplificat apoi cu analize, detalii de context, interviuri și comentarii. Dacă subiectul este important va fi urmat de un material diferit ca abordare a conținutului, se poate publica și un sumar cu informații suplimentare și materiale conexe pe pagină pentru a o îmbogăți și a face lectura mai aprofundată.
Reportaj de context – articol de tip reportaj care explorează contextul subiectului principal dintr-o știre.
Acest tip de reportaj oferă o perspectivă mai amplă asupra unei probleme, adesea prin investigarea originilor sale și scoțând în relief detalii istorice importante. Asemeni știrii de tip reportaj, acest tip de reportaj poate pune în context un subiect controversat asupra căruia părțile nu cad de acord, în încercarea de a face un rezumat al principalelor puncte aflate în litigiu.
Reportajul de investigație – acesta reprezintă o formă de articol ce tratează chestiuni de interes public. Presupune mai exact o insistență specială, analize de risc, voința de a investiga și abilitatea de a afla unde și cine trebuie luat la întrebări.
Acest tip de reportaj este realizat în special de echipe de jurnaliști în cazul scandalurilor.
Portretul – cele mai des portretizate categorii sunt oamenii și locurile. Un portret bun presupune documentare, interviuri atent realizate, care să satisfacă curiozitatea cititorilor, și să surprindă cât mai multe detalii, portretele pot fi scrise ca niște povești, în formatul strict de întrebare-răspuns, atrăgând atenția asupra unei reacții unidimensionale pentru ca asimilarea să fie ușoară și rapidă.
În presa românească este rar folosit acest tip de reportaj, fiind confundat de multe ori cu fișa de prezentare sau chiar cu pamfletul. În fapt, în presa scrisă româneasca nu a mai constituit o prioritate construirea unui potret interior care să reliefeze abilitățile și trăsăturile unui personaj, ci, mai degrabă, s-a pus accent pe de-construire sau deformarea artistică.
Porterul nu mai este o specie de sine stătătoare, ci a devenit unul dintre elementele de bază ale reportajului și reflectă inclusiv portrete umane.
Editorialul – reflectă poziția redacției sau a proprietarilor ziarului în legătură cu unul din subiectele zilei. Ideile sunt prezentate și susținute succint, deși formulările incendiare nu sunt chiar inexistente.
Poveștile de viață – Unghiul de abordare și întreg centru de greutate al materialului, indiferent de subiect, este experiența oamenilor implicați în poveste: suferința, triumful în ciuda greutăților, realizările, dezastrele din care au scăpat, durerea, dorința de schimbare. Uneori povestea lor este spusă de jurnalist, care recurge la multe citate din interviul cu respectiva persoană. Alteori, astfel de interviuri sunt formulate în întregime la persoana întâi, modelate de întrebările perspicace ale jurnalistului și de sensibilitatea sa narativă.
Observatorul din umbră – Este sinonim cu reportajul sub acoperire sau observație participativă. Un jurnalist de reportaj sau o echipă de jurnaliști obține rezultate spectaculoase petrecându-și în acest mod o parte din timp, deși tot mai puține publicații sunt dispuse să acopere costurile acestor operațiuni, mai ales pentru că televiziunea oferă imagini mai interesante.
Reportajul la fața locului – Reportajul la fața locului presupune prezența reporterului la locul știrii și astfel, descrierea unică a evenimentului. El poate fi de asemenea, rezultatul unui interviu de calitate, detaliat, după care autorul poate să formuleze experiențele povestite, ca și cum ar vorbi cel care le-a trăit, pentru a crea un efect dramatic și senzația de autenticitate. Scopul identificării acestor domenii este de a-i semnala mai bine jurnalistului potențialul de piață al unui eventual reportaj.
Micul reportaj
Specific jurnalismului francez, le petite reportage vizează transmiterea unui eveniment de importanță medie, dar spectaculos, eveniment la care jurnalistul este martor. Introducerea este informativă – este numită paragraf inițial sau șapou – conține textul evenimentului, inclusiv antecedentele și consecințele lui. Fiind vorba despre un anume tip de reportaj, elementele de culoare se vor afla la loc de cinste. Paragraful final – chute – se va deschide spre posibile evoluții ulterioare, ceea ce conține automat o doză de suspans, deci de menținere a curiozității cititorului.
Le grand reportage
Specific tot jurnalismului francez, le grand reportage reprezintă de fapt reportajul însuși. Este apropiat genului de jurnal de călătorie. Publicațiile din Franța, Paris Match, sunt cele care au relansat genul, în anii '60 ai secolului al XX-lea.
Din punct de vedere al punerii în pagină, le grand reportage, asemeni anchetei, reprezintă o sumă a genurilor. Marele reportaj se remarcă prin ilustrații și prin mobilizare estetică sporită.
Apărut în Franța, similar valului New Jurnalism din S.U.A, în spațiu românesc acest tip de reportaj este introdus de Spătaru Milescu și ceva mai târziu de Dinicu Golescu.
Bineînțeles, în perioada interbelică în directă legătură cu mișcările avangardiste interbelice, de Geo Bogza în volumele Țara de Piatră, Cartea Oltului și din perspectivă strict jurnalistică de Felix Brunea-Fox. Marele reportaj este una din modalitățile prin care jurnalismul se apropie de artă.
Reportajul în televiziune
Prin această subcategorie ne propunem să evidențiem tiparul comun dintre reportajul în presa scrisă și în televiziune. Țelul reportajului în televiziune este același: să informeze în așa fel încât telespectatorul să se simtă în mijlocul evenimentului. Imaginile bine alese, grăitoare, corect montate cu un mixaj armonios. Prim-planul alternat cu gros-planul subliniază unghiuri de abordare și, totodată, planul textului. Colectarea informației prin tehnici precum tehnica interviului, ascultarea, etc sunt tehnici universale.
Reportajele în televiziune se clasifică în: reportaj mic, de atmosferă, portret, profil, grand reportage, reportaj-anchetă.
Ancheta. Investigating reporting
„Ancheta este o demonstrație. Reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul unui reportaj este spectacolul unui eveniment, subiectul anchetei este o problemă.”
Asemeni reportajului, subiectele anchetei fac parte din realitatea înconjurătoare și parcurg cinci etape:
Formularea întrebării pornind de la o problemă socială;
Bilanțul informațiilor existente;
Formularea ipotzei de lucru;
Verificarea ipotezelor pe teren;
Concluzia la care se ajunge.
Ancheta este un gen de informare aprofundată, motiv pentru care trebuie să se încadreze riguros în regulile informării profesionale: promptitudine, informație corectă, completă, onestă, echilibrată.
Philippe Gaillard definește ancheta astfel: „ancheta se aplică subiectelor la ordinea zilei, dar în marginea știrilor, a actualității calde. Tratează mai mult sau mai puțin profund o problemă destul de vastă sau un aspect al ei. Ancheta are drept scop aprofundarea unei probleme, cel mai adesea economice, sociale sau culturale. Este foarte riguros organizată.”
Se consideră ca punct de plecare în tipul de jurnalism de investigație textele publicate în New York Times despre masacrul de la My Lai, din Vietnam.
Mai precis din anii `60 – `70 investigația crimei organizate a dus la Investigate Reportering.
Așadar, jurnalismul de investigare este unul agresiv, luptător pentru binele public, pentru dreptul de informare, vizează combaterea corupției și este protejat de Investigative Reporters and Editors, reportajul devenind o formă de specializare jurnalistică.
Alte clasificări
Philippe Gaillard schițează o tipologie a evenimentelor ce pot fi transcrise în reportaje. Autorul conchide că cel mai dificil reportaj este faptul divers pentru că, în genere, acesta este neanunțat. Urmărind domeniile în care se petrec evenimente anticipate, Philippe enumeră: reportajul judiciar, reportajul politic, reportajul unei manifestații și reportajul sportiv.
Același autor consideră că Le Grand reportage este identic cu ancheta și include cronica în sfera reportajului.
O altă tipologie este realizată de Ken Metzler și prezintă: reportajul „strălucitor” care tratează un fapt minor, divers. Acesta corespunde, prin analogie clasificării anterioare, micului reportaj, reportajului „de culise” definit ca fiind cel care însoțește un text principal.
O altă tipologie amintește despre: „profilul unei personalități” având ca subiect celebritatea sau activitățile unei persoane importante din cadrul unei comunități sau din istorie, reportajul de tip „profil colectiv” conturează imaginea de ansamblu a unui grup social sau a unei colectivități, reportajul de actualitate (Newsfeature) este tipul de reportaj care surprinde evenimentele de ultim moment și reportajul explicativ în care se încearcă surprinderea unei tendințe.
O experiență personală a jurnalistului ar corespunde lucrului văzut- chose vue.
Reportajul de serviciu este un text despre cum să faci un reportaj.
Reportajul intelectual este un reportaj ideologic, de la revista de filosofie, până la foileton de ziar, redactat mai mult sau mai puțin academic. Și reportajul ideologic ocupă un loc important în cadrul tipologiei realizate. Astfel, temenul este folosit de Felix Aderca (1891-1962) referindu-se la propriul său volum Mărturiile unei generații (1929), întâiul volum cu tinerii scriitori ai epocii în literatura română.
Subiectele abordate – procesul creației, ideologia estetică, l-au îndreptățit să folosească acest termen care trimite la dezbaterea unui corpus ideatic-filosofic, pe scurt la jurnalismul de opinie.
2. Reportajul de creație
Reportajul de creație face parte din literatură și se deosebește de reportajul de tip jurnalistic prin viziunea artistică și mesajul estetic. Așadar, promovat prin reviste de specialitate (de literatură), preluat de literatură, cinematografie și televiziune, câteva dintre caracteristicile relevante ale reportajului literar sunt următoarele: utilizează o arie largă de stiluri funcționale, și o gamă largă de cuvinte, de la neologisme, termeni științifici până la regionalisme și termeni populari. Scopul reportajului nu este în primul rând informarea, cum este în cazul reportajului jurnalistic, ci crearea unor imagini vizuale cu care să empatizeze cititorul, care să aprindă imaginația acestuia și care să transmită mesaje, în timp ce în cazul reportajului jurnalistic concluziile sunt prezentate fără intenție moralizatoare.
Părintele reportajului literar românesc este poetul și publicistul Geo Bogza. Însuși Geo Bogza definea astfel, reportajul ca fiind „povestirea în chip realist a unor fapte reale”.
Alături de acesta, îl amintim și pe Brunea-Fox, jurnalist și scriitor, cu lucrarea sa de referință Memoria reportajului în care prezenta diferite reportaje precum: „Drama maternității fără ocrotire” vizând subiectul închiderii maternității de la „Mașina de pâine” din București și consecințele acestui fapt asupra femeilor gravide, sau „Dialog cu un tânăr secretar de redacție” care prezintă subiectul tratat de un jurnalist, și anume o descoperire arheologică într-o zonă muntoasă și lipsa lui de experiență în redactarea articolului.
Brunea-Fox conchide, în lucrarea mai sus amintită, faptul că: „reportajul începe dincolo de draperiile aparenței banale, dincolo de cortina caselor, a străzilor. Abia după ce ai ajuns dincolo începi să descoperi, să forțezi ușile.
Cât mă privește am început prin a ridica bariere. Bariere de clasă. Bariere edilitare. Bariere care despărțeau mahalaua de centrul Bucureștiului.”
Activitatea reportericească a lui Brunea-Fox a avut lor într-un context de modernizare a structurilor și suprastructurilor naționale, de ascensiuni politice de anvengură mondială, de o complexitate tensional-culturală fără precedent.
Din perspectiva lui Brunea-Fox reportajul este o parte de însemnătate vitală nu numai în evoluția stilistică a presei și a scriitorului român, dar, mai ales în ceea ce privește relația experiență-literatură. Opera lui Brunea-Fox este caracterizată de fevoarea realului, a cotidianului, trăirea febrilă a clipei, a oricărei experiențe de viață, de altfel una din notele fundamentale ale spiritului interbelic, alături de experimentarea eului la temperaturile extazului mistic.
Pentru Brunea-Fox „omul e prin definiție spectator”, iar „strada e un grafic al civilizației”, are „suflet”, un suflet „plămădit dintr-un material ce nu se uzează traversând timp și spațiu, în forme nemodificate, din stocul celular al primei treziri.”
De asemenea, completează imaginea de ansamblu a relației dintre cititor și reporter prin sublinierea următoarelor caracteristici:
Reportajul este „o pușcă cu deviere și urmări neplăcute”;
Realitatea este cu mult mai puternică decât imaginația;
Nu există teme majore și minore. Sunt numai teme. Reportajul cuprinde tot.
Referitor tot la seria de caracteristici ale reportajului, se adaugă schimbări fundamentale, dincolo de mutațiile stilistice și de o retorică a discursului, și în ceea ce privește știrea care devine sinonimă cu pledoaria, iar senzaționalul devine totul.
Reportajul este o oglindă a cotidianului, și a început să ilustreze evenimente senzaționale precum: o crimă, o sinucidere, o deraiere, un faliment, etc.
În contextul reporteicesc al epocii, opera lui Fox constituie o excepție întâi de toate prin evitarea tezismului, retorica sa nu este limitată și, deci, subminată, de unilateralitate. Bineînțeles, nexul textului era pledoaria, agresarea Autorității și implicarea opiniei publice în judecarea și soluționarea unui fapt, a unei realități anacronice, injuste, imorale.
Dar nexul textului este situat în centrul unui carusel retoric prin care se rotesc mai multe dimensiuni: întâi, informația fuzionează cu notația subiectivă.
Textul propriu-zis operează printr-o amplă suită de structuri, evoluând de la pamflet la seducția stilistică, explicând în măsura în care se implică.
Lumea lui Fox, ca și a lui Caragiale, este o lume exorgizată, odată fixată în tiparul imaginii și a dialogului, lumea aceasta se sfârșește și se definește totodată, ea este paralizată, i se infuzează capacitatea de a dăidui odată – și tocmai prin ceea ce piere cu ea.
Specific reportajului realizat de Brunea-Fox sunt două elemente fundamentale: descripția și portretistica. Experiența avangardistă și-a pus benefic amprenta aici: stilul eliptic a devenit notație concentrată, cu calibru și geometrie variabile, accentele patetice sunt cenzurate ferm de accente ironice sau caustice, iar amplitudinea se susține prin rapidele alternanțe de planuri, ce conjugă dialogul și solilocviul, informația și meditația, apelul la emoționalitate sau la rațiune, cu un ton asertoric.
Concluzionând, după trecerea în revistă a specificului reportajului lui Brunea-Fox, se impune a realiza o comparație între cele două tipuri de reportaje evidențiind următoarea serie de caracteristici: în primul rând, reportajul literar pleacă de la o situație reală, la fel ca și reportajul jurnalistic, urmărind informarea, dar pune mai mult accentul pe o formă artistică, cu alte cuvinte se pune mai mult accent pe semnificație decât pe fapte în sine. De asemnea, se îmbină narațiunea cu descrierea. În cadrul reportajului jurnalistic, după cum am menționat în capitolele anterioare, pe lângă informarea cititorului asupra unui fapt din realitatea înconjurătoare, accentul se pune pe faptul în sine.
Cap.II
Domenii funcționale distincte
Domeniile funcționale distincte fac trimitere la scopul jurnalismului. Este vorba despre patru genuri distincte, care au însă și zone de suprapunere. Jurnalistul de reportaj este preocupat de stil și structură, în timp ce redactorul se va preocupa de modalitatea de publicație și locul materialului în publicație. Reportajele constituie cel mai fluent tip de jurnalism, de aceea este necesar a se studia genurile sale. Aceste patru domenii funcționale distincte sunt analizate succint în subcapitolele următoare.
2.1 Jurnalismul bazat pe informație
Orice material jurnalistic are un corp informațional, care contribuie la modalitatea de percepție asupra realității, stilul de viață, relațiile profesionale și sociale, a aptitudinilor și a întregului set de informații care țin de cultura generală. În funcție de informațiile prezentate, se clasifică reviste de profil economic, de divertisment, reviste destinate unor anumite grupuri profesionale sau cele care se adresează unor anumite meserii.
Această clasificare se realizează în funcție de tipul de informație pus la dispoziție și publicul-țintă.
2.2 Jurnalismul formator de opinie
Acest tip de jurnalism este reflectat în articole de atitudine și prezintă anumite idei și convingeri. Ele pot aborda subiecte dificile și adesea aparent imposibil de scris.
Articolele despre conflicte locale, naționale sau rasiale încearcă să ilustreze dinamica acestora, să vorbească despre actorii politici importanți și totodată despre obișnuitele accidente ale istoriei, plasează apoi jurnalistul postmodern în rolul unui martor moral care acționează în cadrul unei industrii media obligate să adopte noi roluri, cum ar fi cel de supraveghetor al angajamentelor morale dintre facțiuni.
2.3 Jurnalismul de divertisment
Acest tip de jurnalism este unul tot mai des întâlnit în ziarele cotidiene, având în vedere că însăși activitatea de lectură a devenit în zilele noastre una de relaxare și divertisment. Puterea unor astfel de reportaje care intră în sfera jurnalismului de divertisment se măsoară prin vânzări și mărime a rubricii.
Reportajele de divertisment sunt o expresie a culturii de masă. Astfel, „celebritățile, în calitate de bunuri publice care fac parte în mod deschis din categoriile produselor de piață, au rolul de a legitima cu intensitate modelul economic și politic al schimbului și valorii … și extind acest model până la includerea individului.”
Cu alte cuvinte, jurnalismul de divertisment promovează în speță mondenitățile, celebritățile societății respective, luând în calcul faptul că acestea sunt un model cultural pentru societatea din care fac parte.
2.4 Jurnalismul literar
Jurnalismul literar este sinonim cu non-ficțiunea creativă, este un tip de jurnalism, ci nu un tip de stil literar. Astfel, el oferă tehnci alternative pentru autorii de reportaje, mai ales în negocierile pe care le poartă cu lumea din jur, lărgind orizonturile personale și stimulând gândirea creativă. O altă trăsătură caracteristică o constituie faptul că, acest tip de jurnalism, prezintă aspecte narative, episoade narative.
Jurnalismul literar este o scriitură, adesea conversațională, autobiografică sau confesională care este conștientă de forța împrumutului tehnicilor din sfera ficțiunii pentru a ajunge la miezul problemei.
De asemenea, jurnalismul narativ, cum mai este numit, reprozintă modul în care se poate spune o poveste conținând, însă, informațiile corect, bine documentate. Între acest tip de jurnalism și jurnalismul jurnalismul de imersiune poate fi pus un semn al egalității, având în vedere o caracteristică asemănătoare, și anume, ipostaza scriitorului de a urmări un timp îndelungat aceeași temă și de a prezenta detaliile acesteia.
Dintre caracteristicile cele mai importante amintim:
Investigare evenimentelor obișnuite, ilustrându-le natura specială printr-o abordare neobișnuită;
Ton familiar care poate fi informal, sincer sau ironic;
Poziție detașată, neimplicată care îi permite să se adreseze direct cititorilor;
Amestecă narațiunea inițială cu povești și digresiuni pentru a amplifica și reîncadra evenimente.
O altă definiție precizează: „jurnalismul literar este tipul de non-ficțiune în care arta de construi un stil și o poveste, îndelung asociate cu ficțiunea, ne ajută să pricepem rapid ceea ce s-a întâmplat – esența jurnalismului.”
Un scurt istoric al jurnalismului literar reliefează nume importante precum Truman Capote, autor de nuvele și reprezentant de seamă al acestui tip de jurnalism. Cartea In Cold Blod a fost publicată în 1965 și a reprezentat pentru ceilalți scriitori o adevărată sursă de noi tehnici de scriere de opere nonficționale.
În prezent, publicații precum: Harper's, The New Yorker, Esquire, Rolling Stone și The Village Voice, sunt publicațiile la care jurnaliștii narativi își exercită profesia. Ziarele de tip mainstream publică articole narative doar în suplimente sau în publicațiile de duminică datorită spațiului limitat acordat acestui gen de articol.
CAP.III
CARACTERISTICILE LIMBAJULUI JURNALISTIC
Limbajul jurnalistic reprezintă o modalitate specifică de selecție și asamblare a faptelor de limbă, ca o consecință a riguorilor impuse de o situație de comunicare. Condițiile de manifestare specifice limbajului jurnalistic sunt: transmiterea unor mesaje scrise sau orale – de către un jurnalist – unui receptor, în contextul unei instituții mass-media.
Modul de funcționare a instituției de presă evidențiază caracteristici ale comunicării jurnalistice precum:
Actul de producere a mesajelor, atât individual cât și instituțional;
Actul receptării este individual;
Presiunea audienței conduce către exigența majoră a comunicării jurnalistice: accesibilitatea mesajelor.
3.1 Aspecte teoretice
Problematica limbajului jurnalistic românesc apare din anii `60 și este strict legată de numele lui Ion Coteanu care nega constituirea stilului publicistic într-o unitate funcțională a limbii române, acesta aflându-se chiar la incidența dintre stilul beletristic și cel jurnalistic.
În opoziție cu acesta, Gheorghe Bolocan observă că acestă negare se datorează „confuziei caracterului de sistem a stilului jurnalistic cu așa-zisa redactare nefericită.”
Abordând problematica stilurilor funcționale, Paula Diaconescu include printre stilurile funcționale ale limbii române și stilul publicistic. Abordarea diacronică a stilurilor funcționale propusă de cercetătoare aduce în planul cercetării o serie de beneficii: structura lingvistică compozită, stereotipii lingvistice, identificarea unui limbaj științific de popularizare ca subsistem al stilului publicistic.
Stilul publicistic apare la începutul secolului al XIX-lea.
Un alt cercetător, Alexandru Andriescu subliniază caracteristici lingvistice și extralingvistice ale stilului publicistic. Funcționalitatea stilurilor este decelabilă în relație cu unele aspecte extralingvistice cum ar fi: scopul comunicării, intenția transmițătorului, efectul asupra destinatarului.
Din perspectiva teoriei informației, există șase funcții ale limbajului și fiecărei caracteristici a actului de comunicare îi corespunde o funcție a comunicării după cum urmează: funcția referențială este centrată pe contextul comunicării, funcția conativă este centrată pe receptor, funcția expresivă se axează pe emițător, funcția fatică se axează pe canalul de transmisie pentru a asigura legătura dintre informații, funcția metalingvistică este axată pe codul comunicării și funcția poetică este axată pe mesaj.
Din perspectiva semanticii, în analiza lingvistică se folosește curent opoziția denotație-conotație, considerate valori ale sistemului lingvistic. Particularitățile limbajului lingvistic, jocul dintre denotație și conotație, oferă puncte de sprijin pentru decelarea altor caracteristici. Astfel, în limbile naturale nu există limbaj pur denotativ sau pur conotativ, si orice mesaj are nevoie de un cadru denotativ minim, chiar atunci când este ermetic.
3.2 Perspectiva istorică
Actul de comunicare jurnalistică este privit ca un act instituționalizat. Acest lucru este posibil când există un subsistem socio-profesional, caracterizat printr-un cadru economic stabil, printr-un sistem de proceduri acceptate, cadru legislativ și viață asociativă.
În legătură cu funcționalitatea unui limbaj, luăm în considerare atât aspectele care contribuie la instituționalizarea unui anume tip de comunicare, cât și particularitățile lingvistice ale comunicării.
Analiza diacronică a limbii presei arată că evoluția ei constituie un aspect important în procesul istoric de dobândire a identității profesionale a jurnaliștilor și de formare și consolidare a limbajului jurnalistic. Demersul istoric presupune o periodizare a evoluției presei care ține seama de identificarea acelor fapte de limbă ce particularizează limbajul jurnalistic față de alte limbaje și asigură comunicarea specifică în ansamblul sistemului de comunicare al limbii, de creare și consolidare aspectelor instituționale ale profesiei de jurnalist.
Amintim patru momente importante ale evoluției limbajului jurnalistic:
Constituirea – (1829-1840) și individualizarea (1840-1900) în raport cu celelalte stiluri;
Consolidarea acestuia, odată cu accentuarea aspectului de profesionalizare a branșei gazetarilor (1900-1944);
Deturnarea finalității informative a presei – perioada comunistă (1944-1989);
Redobândirea funcției informative a presei – trecerea de la sistemul comunist la un sistem liberal de funcționare a presei.
3.3 Constituirea limbajului jurnalistic
Constituirea limbajului jurnalistic are strictă legătură cu evenimentele petrecute în timpul consolidării instituționale și profesionale a jurnalismului, etapele fiind următoarele:
Apariția și fixare unor termeni tehnici specifici, cum ar fi: gazetar, jurnal, jurnalist, tescul franțuzesc, etc;
Formularea unităților frazeologice care precizează sursele sau conținutul știrilor sau al unor formulări ce se referă la reacția cititorilor: „cercuri prea informate”, „izvoare autentice”, „opinia publică” etc.;
Utilizarea epitetelor ce sugerează senzaționalul: „o ucidere înfricoșătoare”, „tulburări grave”, „cumplite evenimente”, „groaznic cutremur”, etc.;
Utilizarea unor sintagme construite cu ajutorul unor termeni din domeniul științei și tehnicii utilizați în sens figurat: „un atom strein în țirculația limbii”, etc;
Prezența termenilor populari și regionali.
3.4 Stiluri funcționale
Perioada 1840-1900 a fost considerată perioada de individualizare a limbajului publicistic românesc, publicațiile apărând într-un număr tot mai mare și acest lucru fiind posibil, în primul rând, datorită valorilor și ideilor revoluțiilor liberale din secolul al XIX-lea.
În spațiu românesc, acest lucru a însemnat mai degrabă materializarea necesității de a avea o cultură națională prin afirmarea presei, promotor de valori autentice.
Promovarea presei libere a presupus crearea unui sistem de educație a maselor, înlăturarea monopolului Bisericii asupra tiparului, a cenzurii laice și religioase.
În definirea procesului de modernizare, un rol important l-au avut fondatorii primelor gazete românești: Curierul românesc (I.H Rădulescu), Albina românească (Gh. Asachi) și Gazeta Transilvaniei (G.Barițiu).
Stilurile funcționale sunt: stilul tehno-științific, administrativ-juridic, publicistic, epistolar, beletristic și orator.
Stilul publicistic prezintă caracteristici precum: este specific mass-mediei, cu elemente intelectuale, dar și afective, respectă normele gramaticale ale limbii literare, se folosesc și termeni la sensul figurat, dar și termeni științifici, neologisme, termeni populari sau regionalisme.
Comparând stilul publicistic cu cel beletristic evidențiem faptul că acesta din urmă are o forță mare de sensibilizarea a cititorului și face apel la empatia și imaginația lui valorificând toate stilurile funcționale și toate sectoarele vocabulare.
3.5 Textul jurnalistic. Definiție
Din punct de vedere empiric, orice vorbitor al unei limbi se raportează la noțiunea de text ori de câte ori utilizează termenul text. Pentru cei mai mulți dintre vorbitorii unei limbi, textul este un ansamblu coerent de propoziții, formulate de obicei în scris. Într-un sens restrictiv, mulți vorbitori aplică text numai producțiilor literare.
Altfel spus, sensul pe care vorbitorii unei limbi îl dau de obicei termenului text face parte din competența lingvistică a acestora, iar aceasta este diferită în funcție de sistemul de referințe și de universul cultural al fiecărui vorbitor.
Pentru a deosebi un text de un nontext trebuie luat în calcul și contextul sau situația de comunicare.
Din perspectiva abordării intuitiv-empirice, conform criteriului formal, proverbele și inscripțiile nu sunt texte deaorece nu sunt alcătuite decât dintr-o propoziție sau frază.
În cadrul larg al teoriilor textului se face distincția între text și textualitate, primul fiind obiect al cercetării, iar al doilea fiind calitatea unui șir de semne de a fi considerat text.
3.6 Perspective asupra textului
Teoriile textului și-au găsit suportul teoretic prin articularea a trei mari domenii: sintaxa, semantica și pragmatica. Accepția care se dă acestora depășește viziunea tradițională, plasându-se într-o viziune semiotică.
Sintaxa se definește ca o relație definită între semne. Cercetătorii au căutat să justifice faptul că textul este o unitate de rang superior în ierarhia morfem-cuvânt-sintagmă-propoziție. În această perspectivă, coerența este reprezentată de structura sintactico-semantică a lanțului de propoziții, iar textul este considerat o unitate de rang superior frazei, ceea ce presupune că textul se supune regulilor sintactico-semantice de alcătuire a frazei.
În ceea ce privește determinarea lingvistică a textului, mulți autori au observat că există trăsături gramaticale care marchează unitata acestuia: repetiția, recurența parțială, paralelismul, expresii jonctive, parafraza, proforme, elipsa, timpul și aspectul.
Din această perspectivă, se conturează următoarele idei: orice text considerat obiect de limbaj se caracterizează printr-o serie de trăsături gramaticale ce-i asigură coeziune gramaticală.
Din această cauză orice text poate fi descris în termeni gramaticali. Descrierea textelor în conformitate cu criteriile gramaticii nu clarifică problema naturii textului și nu reprezintă un punct de plecare pentru definirea textualității. Se poate conchide că aspectele lingvistice sunt doar factori de descriere a textului și nu au calitatea de a defini textul.
Semantica, domeniul sensului și al semnificațiilor, al relației dintre semne și vorbitor, constituie sfera care circumscrie conceptul fundamental al textualității, coerența. Semantica în sine nu este capabilă să dea seamă de calitatea unui șir de semne de a fi text, dar are o funcție importantă în asigurarea unității referențiale a textului, aspect esențial al eficienței acestuia. Majoritatea autorilor au inventariat structurile semantice care determină unitatea referențială a textului, însăși coerența sa.
Rolul semanticii în configurarea coerenței textului se va concretiza în analiza constituienților textualității, coerența fiind unul dintre cei mai importanți constituenți.
Domeniul considerat cel mai potrivit pentru identificarea specificului textualității s-a dovedit a fi pragmatica. Derivând din semiotică, pragmatica se ocupă de relația dintre semne și vorbitori.
Atragerea pragmaticii în cercetarea lingvistică a avut rolul de a explica o serie de fenomene ale limbii pentru care lingvistica tradițională nu are instrumentele potrivite. Astfel de fenomene sunt: pronumele personal, deicticele, categoria verbelor ilocuționare, timpurile verbale.
3.7 Constituienți ai textualității din perspectivă pragmatică
Analiza pragmatică a textualității aduce în prim-plan concepte precum: coerența, coeziunea, intenționalitatea, acceptabilitatea, situaționalitatea, informativitatea, intertextualitatea. Acestea vor fi analizate succint în subcapitolul de față pentru a evidenția rolul lor și specificul în cadrul textualității.
Coerența, apreciată ca standard suficient pentru definirea textualității, este înțeleasă ca un sistem de relații la nivel sintactic, pragmatic, și, argumentativ și semantic.
Interpretarea coerenței după Beaugrande și Dressler a arătat că ea poate fi înțeleasă ca o modalitate de a exprima un anumit mod de raportare a vorbitorilor la un șir de propoziții.
Tot în cadrul pragmaticii, definirea coerenței are legătură cu noțiunea de expectație, eliminându-se ambiguitățile unor teorii ale textului cu scopul de a construi un sistem teoretic simplificat și în același timp, cuprinzător și eficient. Expectația definește textul în termenii: „conformității dintre modul în care propozițiile se succedă și expectația privitoare la modul de succesiune al propozițiilor.”
Coeziunea, în strânsă legătură cu coerența, este înțeleasă ca o caracteristică a textului de a fi reprezentat de un șir de construcții sintactice corect formate din punct de vedere al normei lingvistice acceptate de vorbitor. Termenul a fost impus de cercetătorii britanici M.A.K Halliday și R.Hasan, în 1976, coeziunea întemeindu-se, în viziunea lor, pe structuri semantice care stabilesc continuitatea referențială a textului.
Hasan consideră că structurile semantice ce asigură continuitatea referențială sunt: referința, substituția, elipsa, conjuncția, coeziunea lexicală. Coeziunea este afectată în primul rând de lipsa semnelor de punctuație și de utilizarea inacceptabilă, din punctul de vedere al normelor limbii literare, a conectorului și.
Un alt standard indispensabil în procesul de definire al textualității îl reprezintă intenționalitatea, înțeleasă ca atitudine a producătorului enunțului față de setul de ocurențe ce constituie un text coeziv și coerent, producător care își propune să transmită cunoștințe sau să atingă un scop prin intermediul unui plan de comunicare. Într-un text de presă precum editorialul, intenționalitatea explicită este reprezentată, la nivel formal, de tonalitatea articolului, de formulele lingvistice care marchează contactul cu cititorul, opiniile exprimate, informațiile transmise, iar intenționalitatea implicită se manifestă prin alegerea și tratarea temei editorialului, prin activarea argumentativității limbii, prin utilizarea elementelor scriptuale cu scop de a semnala receptorului prezența ori absența unei semnificații anume.
Acceptabilitatea constituie un standard al textualității în măsura în care există mărci implicite sau explicite ale atitudinii receptorului față de enunțul ori setul de enunțuri propuse de inițiatorul comunicării ca fiind coerente și coezive față de oferta de a afla mai mult ori de cooperare la planul propus. Informativitatea se referă la calitatea unui șir ocurențial sau a unui șir de informații de a fi așteptate sau neașteptate, cunoscute sau necunoscute receptorului. Aceasta se discută atât la nivel de conținut cât și la nivelul șirului gramatical de ocurențe: șir de sunete neașteptat, ocurențe sintactice neobișnuite pentru utilizatorii unei limbi.
Situaționalitatea desemnează factorii determinanți pentru relevanța unui text într-o situație curentă. De exemplu, în cadrul discursului oral se disting: conversația, în cadrul unei situații de comunicare relaxante, cu reguli ad-hoc, în contrast cu discursul pedagocic, organizat într-un spațiu bine definit, determinat temporal, cu obiective de comunicare care vizează cunoașterea, până la discursul politic, construit în spațiul public, promovat de o persoană politică, cu o astfel de putere.
Intertextualitatea este prezentă în construcția textelor nu numai în situația în care vorbitorii se referă în mod explicit la alte texte, ci și atunci când textul este produs doar ca urmare a unui text anterior. Cele mai multe texte ce caracterizează activitatea umană comunică numai pentru că există referință explicită sau implicită a altor texte.
Procedeele prin care se manifestă intertextualitatea sunt: reluarea, infirmarea, rezumarea, relatarea, evaluarea altor texte. Intercontextualitatea este parte a construcției celor mai multe din comunicări, fie ele scrise sau orale.
După cum am evidențiat anterior, prin tratarea celor mai importante elemente caracteristice ale textualității, abordarea pragmatică vine în sprijinul proceselor de definire și de înțelegere a varietății de texte promovând și ideea conform căreia un text posedă semnele unei activități de planificare și este produs sau determinat de o situație specifică.
CAP.IV
REDACTAREA UNUI REPORTAJ
Reportajul nu este o știre propriu-zisă, tocmai de aceea se impun reguli diferite în ceea ce privește redactarea lor. Astfel, reportajele pot avea o arie mai largă sau mai restrânsă în ceea ce privește redactarea și pot trata orice subiect al vieții cotidiene.
Regulile de scriere sunt diferite, dar mai puține decât în cazul știrilor, sursele de informare sunt mai multe și folosesc mai multe informații suplimentare. Printre altele, dacă jurnaliștii de reportaj sunt și reporteri, ei trebuie să verifice faptele, să precizeze sursele, să verifice ortografia cuvintelor.
În acest capitol de redactare, reportajul va fi comparat cu știrea, evidențiind că nu este sinonim cu aceasta. Succint, vom contura câteva particularități. De exemplu, vom evidenția în reportaj particularitățile de pronunțare, intonare, morfologice, sintactice și, eventual, regionalisme.
În reportaj își face loc dialogul, este dramatizat, decorul este reprezentat de locuri și oameni. Cu alte cuvinte, decorul și persoana interacționează, se influențează reciproc. Locul capătă personalitate, iar persoana primește aerul locului. Odată surprinsă și exprimată legătura semnificativă dintre om și loc, cel dintâi este surprins în mediul lui.
O altă diferență o reprezintă unghiul de abordare, la știre fiind surprins în schema cine-ce?, în reportaj, însă, acesta depinde de eveniment și de sensibilitatea reporterului.
Impresia dominantă este starea esențială a reporterului care poate oferi paragraful inițial al textului, se sprijină pe detaliu semnificativ și conține informațiile cele mai importante. Pentru a păstra paralelismul știre-relatare- reportaj este important planul textului.
În știre, evantaiul alegerii planului este, în genere, restrâns: piramida inversată, puncte principale, abordare cronologică, mai rar flash-back.
Reportajul este polifonic. Planul reportajului se articulează în funcție de unghi, ritmul textului sau concretizarea lui se realizează prin alternare. Alternarea planurilor: plan restrâns-plan lărgit, alternare acțiune- reflecție, fraze concrete-fraze abstracte, alternare descriere-citate, alternare imagini, descriere-anecdote, narațiuni, alternare stil direct- indirect, alternare fraze scurte-fraze mai lungi, alternare paragrafe scurte-paragrafe mai lungi. Titrarea știrii aproape nu intră în discuție, pe când în cazul reportajului este incitativă sau informativă.
4.1 Documentarea și redactarea
Spre deosebire de știri unde informațiile esențiale sunt plasate la început, în intro, iar restul informației este prezentată în ordine descrescătoare a importanței, reportajele permit o lejeritate a stilului, pot fi scrise într-o varietate de stiluri.
Câteva reguli precizate de Melvin Mencher sunt:
A se arăta oamenii în acțiune;
A lăsa oamenii să vorbească;
Jurnalistul să scrie mai puțin: acțiunea și dialogul să reprezinte în linii mari articolul;
Să se păstreze dinamismul articolului.
Astfel, jurnaliștii respectă aceste reguli, dar au și libertatea de a a-și exprima propriile păreri, de a experimenta și de a-și face auzit propriile experiențe în legătură cu subiectul tratat.
„Reportajele au tendința să conțină mai multe analize, comentarii, nuanțe, informații suplimentare și o mai mare diversitate de surse decât știrile și explorează în profunzime mai multe subiecte.”
Odată ales unghiul de abordare, ca element ce structurează informația, jurnalistul poate trece la redactarea propriu-zisă a reportajului. De reținut, reportajul se încadrează în familia textelor narative care exploatează tehnica spectacolului. Altfel spus, reportajul îmbină tehnicile narative cu cele ale genului dramatic – decor, personaje, dialog, punere în scenă.
Odată ajuns la fața locului misiunea jurnalistului este nu numai de a spune ce s-a întâmplat?, cine este implicat?, unde? când? și din ce cauză?, dar și să prezinte elemente de portret, elemente descriptive privind natura și locurile înconjurătoare, zgomote, sunete, intensitatea acestora, etc. Aceste informații și modul lor laborios de culegere denotă interesul jurnalistului atât pentru elementele factuale – cine?, ce?, unde?, când?, cum?, din ce cauză? și de elementele de atmosferă. De aceea, documentarea pentru un reportaj bun poate să dureze câteva zile sau chiar săptămâni.
Cu alte cuvinte, alegerea unghiului de abordare este o operație subiectivă și obiectivă, în același timp. Subiectivitatea vizează personalitatea și experiența jurnalistului, iar obiectivitatea este dată de tipul de publicație, periodicitatea acesteia, rubrica unde va apărea reportajul, indicațiile primite în prealabil de la redactorul-șef sau de la secretarul general de redacție, spațiul tipografic alocat, etc.
4.2 Începutul
Odată încheiată documentarea și stabilirea subiectului, cinci întrebări esențiale trebuie să vizeze modul de redactare al reportajului:
Care este cel mai uluitor fapt descoperit?;
Care este cea mai bună și mai puțin cunoscută anecdotă?;
Care este cea mai neașteptată declarație?;
Care este cel mai surprinzător eveniment?;
Care este aspectul care conține în cea mai mare parte răspunsul la întrebarea: „știați te că…”?.
Răspunsurile la aceste întrebări pot sugera o manieră adecvată de abordarae a materialului brut și poate fi realizată o redactare a reportajului în diferite feluri.
4.3 Structura reportajului
Reportajele au un început, un cuprins și un final. De asemenea, au o idee, un mesaj de transmis, o temă, și așa cum am arătat în subcapitolul anterior, un unghi de abordare al problematicii. Unghiul de abordare se poate referi la o persoană, la o întreagă comunitate, la un loc sau un eveniment.
Intro
Intro-ul este partea introductivă a unui reportaj, cu scopul de a ne atrage, a ne intriga, a ne înspăimânta etc. El va fi concis, evocator și concret. Deși intro-ul reportajului poate fi realizat în variante mult mai diferite decât la știri, are același scop de a ne stârni interesul pentru subiectul prezentat. Intro-ul poate să conțină elemente dintre cele mai diverse, de la comentarii, gânduri, o călătorie până la un detaliu mărunt care ilustrează mai degrabă amănuntul decât imaginea de ansamblu.
Reportajul este mai lung decât știrea, dar uneori subiectul abordat se poate preta la fragmentarea pe articole pe aceeași temă cu povești diferite.
Reportajul este specia jurnalistică în care se utilizează frecvent ceea ce în manualele de jurnalism americane poartă numele de „lead amânat”, ceea ce înseamnă că autorul nu plasează în șapou ideea textului și nu comunică explicit care este mesajul pe care vrea să-l transmită. În această manieră, se sporește interesul cititorului pentru lectura articolului.
Alte tipuri de stuctură sunt:
Listele punctuale care rezumă chestiuni esențiale;
Liste sau grafice care ilustrează părți din material;
Cronologii asupra evenimentelor întâmplate;
Casete cu citate care să rezume într-un mod agreabil și ușor ceea ce spune fiecare sursă;
Chenare sau casete laterale care să conțină sfatul specialiștilor referitor la modalitatea de obținere a informațiilor suplimentare.
Substanța unui articol
Conținutul și structura unui articol se pliază pe subiectul abordat, publicul-țintă, pe intențiile autorului și stilul publicației. Cu toate acestea, articolul trebuie să conțină: fapte, declarații, descrieri, anecdote, opinii și analiză. Elementele articolului nu trebuie catalogate ca fiind distincte pentru că, există situații când se suprapun .
Principiul fundamental care dirijează montajul tuturor acestor elemente selectate de jurnalist este principiul economiei. Un număr prea mare de personaje, de replici, detalii sau potrete duc la diluarea conținutului reportajului.
De asemenea, înainte de realizarea propriu-zisă a articolului se schițează planul acestuia în strânsă legătură cu ideea textului și cu unghiul de abordare. Dacă se va enunța sau se va sugera ideea textului în șapou sau în prima frază a reportajului și va fi abandonată ulterior în construcția reportajului, rezultatul va fi un text confuz, lipsit de coerență. Planul nu trebuie să fie însă rigid, astfel încât să se anuleze spontaneitatea jurnalistului, acesta permite doar câteva repere care conduc la ierarhizarea informațiilor în cadrul unui scenariu. De asemenea, pe lângă respectarea unui plan, jurnalistul nu trebuie să cadă în anumite capcane, cum ar fi: formulări prețioase sau prea tehnice, locuri comune, fraze lungi, succesiuni de sigle sau cifre, informații incomplete despre persoane sau situații.
Faptele sunt informațiile nelipsite din reportaje, ele făcând diferența dintre scriitura jurnalistului și realitatea încojurătoare. Nu trebuie prezentate denaturat, iar atunci când abundă (de exemplu, în cazul unor cifre referitoare la prețuri, procente etc) se fac liste separate în cadrul articolului.
Declarațiile nu trebuie să prezinte întotdeauna faptele, ci este necesar să surprindă vocea celui ce se vrea a fi portretizat pentru a scoate în evidență anumite trăsături de caracter, personalitatea acestuia.
Descrierile au rolul de a introduce cititorul în mijlocul evenimentului petrecut, tocmai de aceea nu trebuie să lipsească din structura unui reportaj de calitate. Anecdotele sunt povești în cadrul altor povești cu scopul de a amuza, a distra, a informa sau a șoca. De asemenea, ele ilustrează cel mai bine condiția umană, facilitând empatizarea cu personajele articolului și mențin treaz interesul cititorului.
Opiniile sunt mult mai multe în cadrul reportajelor decât al știrilor, și tocmai de aceea un reportaj bun se bazează pe o analiză a acestora nu numai pe o succesiune de opinii. Aceste analize provin de la specialiști în domeniu de cercetare sau de la oamenii direct implicați într-un domeniu sau cu o anumită expertiză. Scopul analizei este să facă din jurnalism mai mult decât o simplă relatare de evenimente.
Sfârșitul materialului poartă numele de „Concluzie” și expune rezultatele finale. Contrar știrilor care se termină cu o informație, dintre cele mai puțin importante, reportajele au un final echilibrat. Acest final poate lua forma unui rezumat, a unei răsturnări de perspectivă, a unui citat sau a unei reveniri la ideea din intro. Formulările sentențioase și moralizatoare trebuie evitate, deoarece ele nu sunt coerente cu tipologia textului pe care îl reprezintă reportajul, rolul jurnalistului fiind acela de a-i arăta cititorului cum este lumea, și lăsându-i lui misiunea de a trage singur concluziile.
4.4 Elementele de stil
Stilul redactării unui reportaj trebuie să fie adaptat la publicația unde va apărea. Astfel, marile publicații Guardian, The Times și The Economist au propriu ghid de stil care precizează cele mai importante reguli. Totuși, acest lucru nu trebuie înțeles ca fiind copierea stilului redactorilor respectivei publicații. Cele mai elementare reguli se referă la un limbaj adecvat publicației, la cititorii acesteia și subiectul adus în discuție.
Asemeni oricărui stil jurnalistic, și reportajul se supune celor patru reguli de aur cunoscute sub numele de „principiile lui Mark Twain”:
Acuratețea – actul de a comunica informațiile cu exactitate. Proba acurateții este trecută când sunt identificate corect, verificate și consemnate numele de persoane, nume geografice, date istorice, statistici sau alte date importante.
Se evită eufemiseme sau perifraze, vor fi folosite cu precădere cuvintele care se pot raporta la obiecte din realitate, vor fi eliminate verbele foarte des utilizate, cum ar fi: a avea, a fi, a face.
Claritatea – este calitatea unui text de a fi înțeles în conformitate cu intențiile autorului. Un text clar este coerent, deci respectă ordinea logică a ideilor, respectă reguli gramaticale, specificii limbii. Referitor la regulile gramaticale, amintim importanța topicii sau respectarea regulilor privind locul sau ordinea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în fraze, acordul și regimul sau relația dintre două cuvinte prin prezența la unul din ele a unei caracteristici impuse de celălalt.
Punctuația este esențială pentru construirea unor enunțuri clare și logice, aspect fundamental al transmiterii unor informații exact.
Credibilitatea – însușirea unui text de a fi convingător, chiar și pentru cel mai exigent cititor. Redactarea textului într-un limbaj simplu și accesibil, respectând normele literare, fără erori gramaticale și asperități stilistice asigură credibilitatea textului.
De asemenea, titlu este un element de credibilitate, având printre alte funcții și rolul de a contura așteptările cititorului.
Credibilitatea reprezintă pentru întreg sistemul mass-mediei garanția succesului și a existenței pe piață.
Stilul potrivit – se referă la adaptarea stilului la caracterul faptelor prezentate, la stilul publicației și la genul jurnalistic abordat. Înseamnă, cu alte cuvinte, a folosi tonul adecvat, potrivit cu faptele prezentate și a selecta acele fapte de limbă congruente cu subiectul tratat în textul de presă.
Coerența unui text este dată de concordanța dintre informația pe care acesta o comunică unui auditoriu, forma de expresie aleasă și așteptările auditorului în legătură cu acestea.
4.5 Revizuirea materialului
Acestă etapă este necesară în prezentarea materialului deoarece vizează corectarea ortografiei, a greșelilor gramaticale, a cuvintelor corect folosite și, nu în ultimul rând, vizează ritmul și fluența materialului, neutralitatea autorului față de cele scrise și verificarea faptelor și surselor. Această etapă nu poate pretexta întârzierea predării la termen a articolului.
Jurnaliștii trebuie să fie cei mai neînduplecați critici, astfel, înainte ca materialul să ajungă să fie parcurs de altcineva, jurnalistul trebuie să-l mai parcurgă o dată, sau de câte ori este nevoie și să-i prelucreze părțile de care este nemulțumit.
George Orwell, autorul cărților Ferma animalelor și 1984 considera că sunt esențiale patru întrebări fundamentale pentru a stabili claritatea stilului:
Care este mesajul?;
Ce cuvinte îl exprimă?;
Ce imagine sau expresie îl face mai clar?;
Este imaginea destul de vie pentru a avea efect?;
Ulterior specialiștii au mai adăugat două întrebări: aș putea formula mai simplu? Am scris oare ceva urât, ce poate fi evitat?
De asemenea, sunt utile și alte întrebări suplimentare precum: există vreun fragment nefinalizat, este totul explicat așa cum trebuie?
4.6 Cizelarea stilului
Cizelarea stilului poate însemna scrierea după cerințele unui editor, ceea ce nu înseamnă neapărat constrângerea jurnalistului, ci însăși evoluția lui.
CAP.V
PROBLEMELE REDACTĂRII UNUI REPORTAJ
5.1 Structura inițială
Începerea redactării oricărui reportaj trebuie să înceapă cu o primă etapă – planificarea la care se angajează atât editorii și șefii de redacție, cât și angajații temporari. Planificarea trebuie să fie suficient de flexibilă deoarece evenimentele importante pot surveni în orice moment și atunci organizarea va lua o nouă întorsătură. La un ziar, reportajele pot fi schimbate, asemeni altor materiale, sau li se acordă pagini alocate altor rubrici.
Subiectul ales trebuie să fie în conformitate cu evenimentele cele mai importante și actuale, tocmai de aceea fiecare ziar ar trebui să aibe un departament sau un responsabil cu evidența unui jurnal a detaliilor relevante. Subiectul trebuie să atragă și curiozitatea cititorilor. Este indicat ca în procesul de preproducție editorul de reportaje să se implice în stabilirea lungimii articolului, grafica acestuia, așezarea în pagină.
După ce alege jurnalisul, editorul oferă indicații informale sau formale referitoare la format, stil, ton și conținut. Indicațiile trebuie să facă referire la următoarele:
Tema;
Unghiul de abordare specific;
Idei care trebuie neapărat incluse în articol;
Idei care trebuie omise;
Anumite persoane care trebuie contactate;
Lungimea totală a textului;
Formatul;
Tonul folosit;
Cerințele pentru ilustrații sau fotografii;
Termenul limită;
Ce e de făcut în caz de urgență.
5.2 Redactarea textului
Reportajul trebuie să îndeplinească mai multe cerințe: să abordeze tema adecvată din perspectiva adecvată, să aibe lungimea potrivită, să fie scris în stilul corespunzător, să fie inteligibil pentru cititori, să fie cât mai lizibil, să nu conțină greșeli, să nu conțină aspecte ilegale. Aceste verificări se pot realiza prin lectura textului, corectura și paginarea.
O etapă importantă în redactarea reportajului o reprezintă alegerea perspectivei adecvată cerințelor impuse, dar și locului în cadrul publicației.
O primă cerință care trebuie respectată este lungimea sau numărul de cuvinte al articolului. Astfel, planurile sau paginarea se mai schimbă, dar reportajul trebuie să aibe lungimea potrivită.
Stilul este problematica cea mai interesantă din jurnalism, pentru că, pe de-o parte este vorba despre stilul publicației, pe de alta despre stilul scrierii. Editorul de reportaj trebuie să se ocupe de ambele.
Stilul publicației are indicații vizând folosire limbajului, a elementelor de ortografie, de punctuație, iar stilul propriu al autorului trebuie să se adapteze acestuia.
Nu numai stilului publicației trebuie să i se adapteze manierea de redactare a reportajului, ci și publicului-țintă.
În redactarea reportajului se respectă anumite criterii:
lizibilitatea prin respectarea structurii generale, a ritmului și a formatului.
acuratețea limbajului, a informațiilor prezentate prin verificarea mai multor surse. Fiecare jurnalist trebuie să respecte drepturile și obligațiile impuse de mass-media, editorul având o responsabilitate mult mai mare, deoarece printr-un reporaj cu acuzații nefondate pot pune în pericol publicația. Editorii implicați în proces de producție pot crea titluri, șapouri și legende foto calomnioase.
De aceea, editorul trebuie să aibe la îndemână un consilier juridic.
O altă etapă este corectura care poate însemna rescriera materialului.
5.3 Postredactarea
Odată ce textul a fost redactat și trimis la redactare, mai pot apărea unele schimbări necesare. Plecând de la premisa că departamentul editorial și cel de tehnoredactare colaborează bine și totul merge conform planului, va fi nevoie doar de schimbări foarte mici odată ce reportajul este pus în pagină.
Ar putea fi nevoie de eliminarea sau adăugarea unui rând sau două, ori a unor cuvinte. Poate exista situația când reportajul este incomplet, când subiectul necesită mai multe explicații decât se crezuse inițial ori șeful departamentului de grafică vrea să fragmenteze puțin paginarea.
De obicei, acesta se traduce prin casete laterale și extrase de articol. Rolul editorului de reportaje nu trebuie să se încheie odată cu trimiterea la tipar. Un moment important al întregului proces este analiza rezultatelor, rapid, dacă trebuie, dar cu cea mai mare atenție.
Cap.VI
Studiu de caz
Aspecte metodologice
Robson consideră că studiul de caz poate fi definit drept „ o strategie de cercetare bine definită, focalizată pe un caz concret ( care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații vizate,etc ), cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Aceasta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere și stocare a informațiilor relevante atât calitativ cât și cantitativ”. Studiul de caz individual încearcă să se focalizeze pe antecedentele situației, pe factorii de influență conjuncturali, percepții, atitudini.
Aceasta se folosește pentru a identifica posibile cauze, factori determinanți, procese, experiențe care pot conduce la un rezultat urmărit de cercetător.
Tehnica utilizată este una specifică științelor umaniste, și anume analiza de conținut, care urmărește:
Identificarea tuturor aserțiunilor din text referitoare la obiectul atitudinii. Pentru a preîntâmpina eventuale distorsiuni, obiectele atitudinii sunt înlocuite cu simboluri. Se codifică prin același simbol fie elementele unei mulțimi, fie mulțimea ca unitate integratoare.
Identificarea expresiilor care conțin determinări directe și a expresiilor care conțin determinări indirecte.
Expresiile transformate sunt evaluate, acordându-se pondere predicatelor și complementelor, cu alte cuvinte se analizează intensitatea și direcția atitudinilor.
„Analiza conținutului este o tehnică de cercetare care are ca obiect descrierea obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului manifest al comunicării.”
Astfel, această tehnică este o modalitate cantitativ-calitativă care permite studierea nu numai a conținutului manifest, ci și latent.
Tocmai conținutul latent, ceea ce nu e imediat sesizabil, constituie obiectul de interes.
Obiectivele propuse în cadrul acestui capitol sunt următoarele:
Identificarea particularităților mijloacelor de transmitere a mesajelor media ;
Analizarea conținuturilor informaționale ale mesajelor media;
Identificarea și analizarea efectelor mesajelor media asupra publicului;
Identificarea mesajului direct și a celui latent al comunicării mediatice;
Identificarea particularităților reportajului jurnalistic;
Identificarea particularităților reportajului de creație;
Compararea celor două tipuri de reportaje.
Studiul de caz își propune să evidențieze particularitățile celor două tipuri de reportaje din publicistică și beletristică, prin exemplul concret a două astfel de reportaje, scoțând în evidență deosebiri și asemănări, în urma analizării limbajului, a stilului, a unghiului de abordare, a modalității de transmitere a mesajului către cititor.
Reportajul de creație
Pentru evidențierea caracteristicilor reportajului de creație am ales reportajul Blestemul aurului din revista Formula As. Reportajul conține și elemente specifice reportajului jurnalistic, de aceea putem spune că se află la granița dintre cele două stiluri funcționale – publicistică și beletristică.
Tema reportajului o constituie situația comunei Roșia Montana, a sătenilor care nu vor să-și părăsească locurile natale, deși compania Roșia Montana Gold Corporation a distrus case, terenuri și liniștea căminelor lor în căutarea zăcămintelor de aur din zona respectivă.
De asemenea, completăm cu ideea prezentării situației actuale a celor care și-au vândut terenurile, casele și mormintele, degradarea comunei, toate susținute de declarațiile celor intervievați, personajele reportajului.
Subiectul aduce în prim plan o situație socială care vizează o întreagă comunitate și pentru care se impune a se lua măsuri la nivel național, în sensul respectării dreptului la viață.
Din punct de vedere structural, articolul cuprinde patru părți: „Jurământul”, „Optzeci de milioane pe cap de mort”, „Comorile lui Remus Cenusa” și „Cruciada copiilor”. Deși în număr de patru, aceste părți structurale se reduc la un număr de trei dacă luăm în calcul mărturiile personajelor principale, în jurul cărora și din perspectiva cărora se construiește articolul, este vorba despre Remus Cenusa, cantor la biserica din satul Corna, tâmplar în comuna Roșia Montana, în vârstă de 57 de ani, care descrie situația caselor și a mormintelor vândute de către localnici companiei Roșia Montana Gold Corporation, Gabriel Ciorba și Moș Drăgan.
Legat afectiv de locurile copilăriei, de meleagurile care îi oferă o oază paradisiacă, om gospodar, mândru de casa realizată și de stupii de albine, activitate din care își câștigă traiul, Remus Cenusa îi acuză pe oamenii din sat care au cedat presiunilor și și-au vândut morții și casele.
O altă mărturie a personajului întărește și conturează potretul unui sătean patriot, legat de locurile natale, este vorba de întâlnirea cu niște reprezentanți ai firmei care i-au propus vânzarea casei și refuzul vehement din partea acestuia.
În acestă primă parte a reportajului, surprindem, în declarațiile lui Remus Cenusa, cuvintele „blestemul aurului” – sintagmă folosită în titrarea articolului, care își va găsi explicația utilizării prin prezentarea situației degradante în care au ajuns oamenii din comunitate.
„Blestemul aurului” este o metaforă care sugerează de altfel, așa cum precizează și Remus Cenusa, ispita diavolului căruia au căzut pradă nu numai cei care au venit să investească în exploatarea zonei respective, ci și sătenii care și-au vândut liniștea și viața pentru banii oferiți de aceștia.
A doua parte a reportajului în cauză este construit în jurul a două personaje, Gabriel Cioară, în vârstă de 13 ani, și moș Drăgan în vârstă de 73 de ani. Această parte a articolului prezintă mărturiile a două persoane care fac parte din două generații diferite: una aparține viitorului – tineretul – și cealaltă trecutului – deci tradiției, reprezentată de un vârstnic.
Ambii își exprimă dezacordul față de proiectul inițiat în comuna lor, acest lucru însemnând dispariția satului lor, a caselor rămase de la străbunici și a muncii lor de o viață.
Cu toate acestea, fie că teama față de un viitor nesigur este manifestată prin traumele pe care le resimte copilul sau prin dorul care îi îmbolnăvște pe cei care și-au vândut casele, oamenii sunt intrigați de cei care au cedat presiunii și și-au vândut casele.
În susținerea ideii că acest reportaj aparține stilului jurnalistic amintim particularități precum:
Tipul de reportaj este Le grad reportage
Reporterul este un intermediar în relatarea evenimentelor relatate, reportajul este constituit dintr-un puzzel de declarlarații care reconstituie realitatea prezentată
Prezentarea unor povești de viață: declarațiile referitoare la viața sătenilor intervievați vin să contureze spectaculosul relatat, să întregească aspectul dramatic al situației de la Roșia Montana, să adauge informațiilor concrete despre situația oameniilor din acea comunitate latura afectivă a articolului
Conturarea portretului țăranului din Țara Moților prin evidențierea unor trăsături de caracter: voință, patriotism, respectul față de valorile tradiționale, respectul față de familie etc.
La nivel de stil, se îmbină stilul jurnalistic cu cel beletristic prin alternarea unor paragrafe puternic încărcate metaforic cu paragrafe obiective, neutre ca stil.
Folosirea descrierii pentru introducerea cititorului în universul evenimentelor prezentate
Folosirea unui limbaj încărcat de figuri de stil armonizat cu regionalisme.
Completarea articolului cu fotografiile personajelor intervievate, ca anexe în completarea informațiilor relevante jucând rolul de garant al veridicității celor relatate.
Atmosfera este descrisă într-un stil încărcat metaforic – de la utilizarea personificărilor („ochii lui nu mai zâmbeau”, „zâmbetul blând”), la epitete precum: „priveliște îngrozitoare”, „hoarde dezlănțuite”, „cruci putrezite” etc, comparații „brațele […] ca niște aripi pe cruci”, repetiții: „de orice gânganie, de arbori, de izvoare, de orice sunet de pasăre”, metafore : „colțul de rai”, a sinecdotelor: „optzeci de milioane pe cap de mort”, referitor lautilizarea cuvântului cap, până la folosirea cuvintelor și a expresiilor la sens figurat : „inimă rea” sau „banu-I ochiu’ dracului”
Titrarea reportajului este realizată prin intermediul unei sintagme metaforice: blestemul aurului care incită la lectură dar nu informează asupra conținutului articolului.
Folosirea imaginilor auditive (“voci răgușite”), vizuale și tactile („ploua mărunt și rece”) au scopul de a reda cât mai fidel decorul în care are loc acțiunea – descrierea satului Corna, a cimitirului.
Analiza textului
Din punct de vedere al structurii articolului, șapoul – sau primul paragraf – prezintă ideea principală a reportajului, reluată în corpul articolului și susținută de declarațiile unuia dintre personajele principale ale subiectului tratat, Remus Cenusa,: „La Corna, viitorul iaz cu cianuri din Munții Apuseni înflorește comerțul cu morți”.
Această propoziție sintetizează ideea de bază prezentată în următoarele părți ale articolului: „Jurământul” și „Optzeci de milioane pe cap de mort”, completate de detaliile acordate prin declarația unui sătean.
În „Jurământul” există o parte introductivă, identificăm intro-ul, în care predomină vocea reporterului-narator, folosită le persoana I sg. și pl., desemnând inclusiv participarea alături de Remus Cenusa la vizitarea cimitirului din satul Corna. Indicatori ai vocii naratorului la persoana I, însemnând și prezența reporterului la fața locului, amintim: „ne strecuram”, „pășim”, „împreună”, „meu”.
Ca modalități de expunere sunt folosite descrierea și narațiunea, detaliile prezentate în descrierea zonei având rolul de a-l introduce pe cititor în decorul evenimentelor relatate și a de a empatiza cu trăirile personajelor. Sunt folosite cuvinte care aparțin aceluiași câmp lexical, cu trimitere la ideea din șapou: „cimitir”, „morminte”, „cruci”, „morți”, „îngropați”, „gropi”, etc.
Propoziția „sunt martorul unui sacrilegiu” rezumă situația la care asistă reporterul, conturează opinia sa, este o confesiune adresată în mod direct cititorului și are garanția autenticității prin folosirea cuvântului „martor”.
În continuare, prima declarație a lui Remus Cenusa, identifică pentru prima oară, în cadrul textului, sintagma „blestemul aurului”, regăsit și în titrarea articolului.
În contextul prezentării cadrului și a relatării săteanului, acest blestem este legat de deshumarea morților, iar jurmământul lui se rezumă la intenția de a nu renunța la mormintele părinților, ale bunicilor și ale străbunicilor.
De asemenea, tot în cadrul intro-ului sunt enumerate celelalte informații de bază, pe care se va construi articolul de față. Este vorba despre prezentarea lui Remus Cenusa, cantorul bisericii și tâmplar în comuna Roșia Montana, personajul-cheie în declarațiile căruia se vor contura mai multe detalii despre situația din comună.
În acest context, casele din satul Corna s-au redus ca număr, din 140 au rămas doar 45, distruse fiind de compania Roșia Montana Gold corporation care de 14 ani și-a început activitatea de exploatarea a aurului din zonă, cu obiective de ridicare a unui baraj înalt de 180 metri la marginea satului, ducând astfel la dispariția satului în cauză.
„Numa' că mai suntem o mână de oameni care nu vrem să plecăm, nici în ruptul capului. Să ne îngroape de vii, că de-aici nu ne lăsăm duși" Este jurământul pe care săteanul îl lasă, jurământ la figurat care dă numele, la propriu, primei părți a articolului.
Al doilea segment de reportaj intitulat cu denumirea „Optzeci de milioane pe cap de mort” reia ideea blestemului aurului, ca simbol al ispitei diavolului și a oamenilor căzuți în ispită care și-au vândut morții și mormintele pe suma de optzeci de milioane.
Imaginea care deschide acest al doilea fragment de articol, reia prima imagine din intro, a ploii mărunte, cu scopul de a creea ideea de continuitate în studierea problemei, de coerență în înșiruirea ideilor, de completare a tabloului de informații prezentate până la momentul respectiv.
Această secvență, este dominată de planul narativ, reporterul povestește la persoana a III a singular, nu este implicat, povestește detașat și obiectiv modul cum, chiar rude din familia lui Remus Cenusa, și-au vândut morții pe această sumă de bani, și descrie cimitirul înnoroiat, în care crucile sunt scoase, completând cu imagini olfactive de cadavru, resimțite pe timpul verii datorită căldurii toride, cu imagini acustice ale vocilor preoților din timpul slujbelor de deshumare, și vizuale, încercând să prezinte un cadru cât mai complet al cimitirului în momentul de față, prin trăirile persoanei intervievate.
„Nu putea îndura priveliștea asta îngrozitoare, cimitirele pline de morminte deschise, vocile răgușite și reci ale preoților din timpul slujbelor de deshumare, dangătul monoton al clopotelor, bocetele prefăcute ale femeilor, care tocmai își vânduseră soțul sau părintele mort. Era un coșmar prea urât, un infern de care fugea zi de zi.”
Folosirea unor cuvinte precum „coșmar” sau „infern” rezumă trăirile săteanului și situația de ansamblu în care se regăsește satul Corna.
Un alt pasaj pe care ne propunem să-l analizăm în cadrul articolului de față cu scopul de a reliefa caracteristicile unui reportaj jurnalistic este următorul: „Or ajuns să se dușmănească de moarte frați între ei, părinți cu copii. Că banu-i ochiu' dracului și unii ar vrea să vândă, iar ailalți ba.”
Acesta reliefează relațiile dintre vecini, faptul că această situație și-a pus amprenta și asupra liniștii sătenilor. O parte dintre ei au cedat presiunilor și și-au vândut dreptul de a mai locui în acel sat, iar alții se împotrivesc exploatării aurului din zonă care înseamnă și sfârșitul existenței satului Corna.
Pasajul respectiv face parte din următoarea secvență narativă numită Comorile lui Remus Cenusa, secvență care conturează clar închiderea primei părți prin propoziția „Ieșim din decorul asta sinistru” și relatarea unei povești de viață – cea a lui Remus Cenusa.
Povestea de viață a acestuia este strâns legată de existența dintotdeauna în satul natal, de amintirile din copilărie în splendoarea paradisiacă a peisajelor, munca sa materializată într-o casă frumoasă de gospodar, stupii de albine. De asemenea, amintește și de episodul în care un sociolog și un jurist de la Gold Corporation i-au propus și lui vânzarea casei și refuzul lui categoric reliefat în anecdota canapelei de lemn realizată de propriile mâini.
„Eu mă consider un moț adevărat și-s cel mai fericit om că m-am născut aici” este fraza care sintetizează cel mai bine ideile acestui fragment.
Cu toate acestea, vocea reporterului intervine pentru a sublinia opinia acestuia față de optimismul lui Remus Cenusa :„În tot decorul ăsta sumbru al unui sat aproape părăsit, entuziasmul lui pare greu de înțeles. Și totuși, are și el nopți de coșmar, când gândurile negre îi dau târcoale și îi alungă somnul.”
Astfel, reporterul completează portretul personajului cu trăirile sale.
„Zi de zi asistă obidit la trădarea unor consăteni, până atunci cumsecade, la dărâmarea caselor, la profanarea mormintelor, la decimarea pădurilor de fagi albi, la dispariția poienilor copilăriei lui ori a unor specii de plante, pe care cu ani în urmă le găsea la tot pasul. Și simte adesea spaima că toate astea ar putea fi semne ale unui sfârșit.”
Consemnările făcute de reporter enumeră atât informațiile pertinente legate de acest subiect cât și temerile lui Remus.
La nivel de limbaj folosit, specific reportajului de creație, apar metafore precum: „ochii lui albaștri zâmbesc”, „cu privirea pierdută”, conturând latura artistică a articolului.
Ultima parte a secvențelor narative se încheie cu un avertisment din partea personajului Remus, avertisment conturat chiar în secvența „Jurământ” care reia ideea de păstrare a demnității umane și de apărare cu prețul propriei vieți a locurilor natale și a valorilor tradiționale: „Numa' sa incerce să mă ia cu forța, că am lanțuri groase și ne-om lega cu ele numaidecât de stâlpul din fața casei. Numa' să-ncerce careva!" Aceeași imagine a omului legat în lanțuri este reluată în următorul paragraf: „Noi am făcut într-o zi un jurământ. Că dacă ne-or sili vreodată să plecăm, să ne legăm cu toții cu un lanț gros de gardul bisericii. Că poate n-or avea curaj să împuște niște copii".
Aceste declarații sunt făcute de Remus Cenusa și de Gabriel Cioara în vârstă de 13 ani în contextul stoicismului cu care sătenii se opun părăsirii locului natal.
De asemenea, în aceste declarații apar două lăcașuri sfinte apărate de săteni cu prețul vieții – casa, lăcașul sufletului, și biserica, lăcașul sfânt al satului – iar simbolul omului legat în lanțuri întărește întocmai această fidelitate și acest jurământ de a apăra cu prețul vieții.
Paragraful : „De-atâta supărare, cinci dintre ei au fost găsiți spânzurați. Poveștile lor au făcut vâlvă mare, oamenii s-au înspăimântat ca de un blestem, dar apoi, cu timpul, au început să uite și să vândă din nou.” reia aceeași idee exprimată și de Remus în secvențele anterioare, și anume: „Câțiva chiar s-or spânzurat, pe doi îi cunoșteam și io, îi chema Eugen Nicoara îi Ladislau Gruber. Amândoi or vândut și-apoi n-or mai putut îndura. V-am zis io, ăsta-i blestemul aurului, nu altceva!". Cu alte cuvinte, blestemul aurului este condamnarea la moarte pentru cei care și-au vândut viața și liniștea locului natal, și totodată au condamnat la dispariție satul Corna. Faptul că ideea de blestem se reia în ambele declarații oglindește credința sătenilor, nestrămutată în ceea ce privește păstrarea valorilor și prețul plătit pentru trădare. Însuși al treilea personaj al articolului de față, moș Drăgan, completează această idee: "Îs mulți care or vândut și pe urmă s-or stins de dor. Mulți, foarte mulți. Ăsta-i semn de blestem, așa mi-o zis și-un preot din Brad. Că-i mânia strămoșilor, care or sfințit locurile astea". Moș Drăgan este un om simplu al locului, în vârstă de 73 de ani, care locuiește în casa părinților, o casa veche de un secol, și pentru care este gata să-și dea viața.
Declară că această casă, pământul dimprejur și mormintele părinților reprezintă „tot belșugul meu” și nu există preț pentru care să le înstrăineze. Povestește de asemenea episodul în care i-a atacat pe cei care veniseră să-i propună vânzarea casei reluând aceeași îndârjire în declarația finală: „ […] noi, moții, orice-ar fi, nu plecăm de-aici niciodată.”
Reportaj jurnalistic
Al doilea reportaj pe care l-am ales pentru analiza inițiată la începutul acestui capitol este În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperirea SENZAȚIONALĂ de la Tismana articol care apare publicat în data de 25 octombrie 2012, în ziarul România liberă, sub semnătura lui Dan Gheorghe.
Reportajul rezumă ideea descoperirii unui material aparținând mantiei domnitorului Mircea cel Bătrân, stofă care a fost păstrată în secret de călugării de la mânăstirea Cozia până în 1908 când au înmânat-o lui Dincă Barbu Bărbulescu. De altfel, șapoul reportajului rezumă întreaga poveste a materialului prezentat, răspunzând succint la întrebările jurnalistice ce?, cine?, cum?, când?, unde? Și de ce?. Astfel, în orașul Tismana, o bucată de material din stofa domnească a lui Mircea cel Bătrân face subiectul unei descoperiri importante și senzaționale atât prin autenticitatea lucrului cât și prin unicitatea lui.
Reportajul se încadrează mai mult în domeniul publicistic având în vedere stilul de scriere, structura și compoziția reportajului. Astfel, la nivel de macrotext domină narațiunea, reporterul este detașat, povestește la persoana a III-a singular și lasă evenimentele să se deruleze cronologic și logic, privind neutru și neimplicându-se în derularea acțiunii.
Planul narațiunii
Cu toate acestea, partea de intro creează o atmosferă familiară, intimă, astfel încât cititorul și reporterul intră în lumea misterioasă a satului gorjan Tismana, unde se găsește un petic de material ce va face scopul acestei aventuri și acestei dorințe de cunoaștere. Tot în intro remarcăm indicatoare ale persoanei întâi plural: noastre, ajungem, suntem, ne așezăm etc, dar și informații suplimentare care întregesc prezentarea temei din șapou: apar personaje precum Nicolae Timoniu, cel care anunță această descoperire ca fiind un potențial subiect de maxim interes, bucata de mantie regăsindu-se în posesia unui consătean pe nume Crișan Ioan Rădulescu, care, la rândul său, a primit-o de la un alt consătean, în urmă cu 45 de ani.
Structural, această secvență narativă intitulată Un mesaj care a înfruntat vremurile sintetizează povestea peticului de material "din mantia lui Mircea cel Mare, de la Mănăstirea Cozia. Dat mie de un călugăr de acolo, în anul 1908, cu ocazia vizitei mele cu alți colegi".
Așadar, mesajul prezintă esența acestui reportaj și anume o frântură din istoria națională și valoarea acestui obiect. Se reia locul desfășurării acțiunii – mânăstirea Cozia – momentul cheie al acțiunii – anul 1908, anul când acest material este deposedat de la călugări – și personajul cheie al acțiunii – acest mie, (dativul pronumelui eu) care se va identifica sub numele de Ghiță Dincă Ioan Bărbulecu – și conjunctura în care acest material a intrat în posesia săteanului, sub formă de cadou.
A doua secvență intitulată, Povestea peticului de stofă începe în 1908, clarifică identitatea personajului misterios, deținător al peticului de mantie în anul 1908. Cunoscut sub numele de Ghiță Dincă Ioan Bărbulescu, acesta este bunicul gazdei Crișan Rădulescu, un pictor de biserici care a realizat mai multe lucrări în județele din Oltenia, precum: Mehedinți, Gorj și Dolj.
În pelerinajul său pe la biserici și mânăstiri, pictorul a ajuns la Cozia în anul 1908 unde a primit din partea călugărilor acest petic din mantia domnească, știut fiind faptul că domnitorii obișnuiau să-și doneze hainele bisericilor și astfel, s-a păstrat și această mantie.
Gazda confirmă faptul că bunicul său îi povestise în copilărie despre această bucată de mantie domnească, și se mândrește cu lucrarea bunicului său la mânăstirea Izvorul Tămăduirii din Tismana în anul 1902.
De asemenea, completează informații despre viața bunicului său, evidențiind că a fost apreciat de regina Elisabeta, cea care i-a înmânat o diplomă de onoare drept recunoștință pentru beneficiile aduse Fundației Vatra Luminoasă, respectiv în calitatea de vicepreședinte și în încercarea de a transforma această localitate în stațiune climaterică.
Se observă în aceste două paragrafe descriptive, conturarea unui portret al personajului-cheie, Ghiță Dincă Ioan Bărbulescu, cel căruia se datorează supraviețuirea peste timp a acestui petic de material, singura legătură cu trecutul istoric al lui Mircea cel Bătrân.
Se adaugă, ca informații suplimentare, faptul că Barbu Bărbulescu este primar al orașului Tismana înainte de 1940, personalitate marcantă în istoria orașului, cu un trecut marcat și de nedreptăți, cum ar fi anul petrecut în închisoare datorită comuniștilor, represaliile suferite, și cu toate acestea, păstrarea cu prețul vieții a documentelor și a peticului de mantie, lucrurile despre care comuniștii nu au aflat.
Reporterul intervine direct, nemediat, adresându-se cititorului printr-o justificare menită să clarifice prezentarea acestor detalii din viața lui Barbu Bărbulecu: „Am prezentat, succint, viața și profesia lui Barbu Bărbulescu din Tismana, ca o necesară confirmare a faptului că avem de-a face cu un om de onoare, care nu și-ar fi permis să emită fabulații, atunci când pe acel cartonaș a scris, despre stofa cu pricina […]”
Așa cum menționează și reporterul aceste indicații se fac necesare pentru a crea credibilitate în jurul poveștii prezentate și pentru a identifica sursele de informare – în acest caz este vorba despre biografia unor personaje, despre conjuncturile în care s-au petrecut anumite evenimente.
Așadar, din punct de vedere structural putem preciza că textul este împărțit în două secvențe: prima secvență prezintă cadrul descoperirii peticului de material, respectiv locul, timpul, personajele și evenimentele care au condus la această descoperire, iar a doua secvență se referă la stadiul actual al peticului de stofă, regăsit în grija BNR pentru niște teste menite să-i verifice autenticitatea.
Decizia este luată de nepotul pictorului, Crișan Rădulescu împreună cu starețul mânăstirii, Bartolomeu Andronie, uimit de povestea aceasta și decis să găsească dovezi care să se întoarcă în cadrul mânăstirii Cozia.
Tot în căutarea de dovezi care să susțină această probă istorică, expertul intervievat în cadrul reportajului, lămurește printr-o serie de declarații faptul că arhivele mânăstirii Cozia au fost data în anul 1917 Rusiei, odată cu tezaurul înstrăinat.
Astfel, premisa obținerii unei dovezi instorice de o asemenea însemnătate are nu numai o valoare istorică deosebit de importantă, dar reprezintă și o importantă verigă în păstrarea tradiției și în reconstituirea memoriei colective a locului.
Reporterul revine cu informații suplimentare asupra a ceea ce se preconizează a se întâmpla cu stofa mantiei, mai exact aceasta urmând să fie testată în două muzee – Muzeul de Istorie și Muzeul de Artă – pentru a stabili cu precizie anul în care a fost confecționat, modalitatea de confecționare și autenticitatea poveștii spuse pe seama acesteia.
Secvența O mânăstire devastată de furtunile istoriei prezintă și cadrul în care are loc descoperirea, mai exact este vorba despre mânăstirea Cozia și câteva aspecte cronologice. Este amintită perioada în care a fost ridicată de domnitorul Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea, apoi este analizată perioada secolului al XVIII-lea când a fost transformată în pușcărie și perioada Primului Război Mondial.
Aceste date istorice vin să contureze faptul că momântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost păstrat intact, a fost spart de mai multe ori, că a fost supus degradărilor multiple în timpul ocupației germane, când caii erau adăpostiți în mânăstire și astfel, chiar din primul paragraf al acestei secvențe, reporterul intervine cu un ton de investigație, dacă s-ar mai fi putut păstra în astfel de condiții, fără degradare, bucăți din mantia domnitorului.
Faptul că reporterul intervine cu această întrebare retorică pe care doar timpul și cercetarea o vor lămuri, relevă stilul pur jurnalistic al omului care investighează realitatea înconjurătoare, verifică surse și coroborează informații obținute din mai multe surse.
Declarațiile persoanelor intervievate își au scopul de a contura povestea peticului de mantie, fiecare având o versiune și o parte de adevăr, iar jurnalistul se regăsește în rolul justițiarului și al omului care luptă pentru adevărul faptelor, ci nu al spuselor – după ce, în mod evident declarațiile personajelor prezintă propria versiune.
În încheiere, este stabilit faptul că peticul de stofă seculară rămâne o enigmă până ce testele vor confirma sau vor infirma povestea aflată de la săteni, și se transmite pe această cale, prin analogie cu situația prezentată, mesajul ca fondurile și resursele României să fie investite și în cercetări realizate de experți efectuate în mânăstirile din țară pentru astfel de descoperiri.
Așadar, revenind la o analiză asupra textului putem remarca faptul că reportajul se încadrează în domeniul publicistic și amintim următoarele particularități ale stilului:
Predomină narațiunea ca formă de expunere în detrimentul descrierii
Stilul nu este încărcat metaforic, excepție sintagma furtunile istoriei , predomină un stil mai degrabă neutru, obiectiv care pune accentul pe detaliarea evenimentelor și mai puțin pe trăiri sau pe latura artistică a mesajului
Se portretizează un personaj – Ghiță Dincă Ioan Bărbulescu, insistându-se mai mult pe o biografie a acestuia
Sunt prezentate date cronologice cu exactitate: de exemplu, mănăstire pe care el [Mircea cel Bătrân] a și ctitorit-o, între anii 1387 – 1388.
Reportajul este unul de tip informativ–documentar. Cu alte cuvinte, principala funcție la nivel de transmitere a mesajului este informarea cu privire la o potențială descoperire istorică.
Sunt prezentate evenimente – Primul Război Mondial, regimul comunist, perioada secolului al XVIII-lea, locuri istorice – Mânăstirea Cozia – sau personaje istorice precum Regina Elisabeta și Regele Mihai al României insistându-se pe relevarea unor detalii de o asemenea amploare care vin să descrie o atmosferă enigmatică – povestea derulată în jurul materialului mantiei și al personajului-cheie, Barbu Bărbulescu.
Unghiul de abordare este reprezentat de perspectiva gazdei – Crișan Rădulescu, urmat de perspectiva autorităților – cum ar fi BNR și cele două muzee naționale care-și propun testarea materialelor.
Decorul este reprezentat de cadru unde are loc întâlnirea dintre reporter și gazdă – Tismana, județul Gorj.
Sunt prezentate fotografii de la fața locului care completează informațiile obținute, documente – Diploma de onoare oferită lui Dincă Barbu Bărbulescu de regina Elisabeta, sunt preluate informații din surse oficiale – autorități precum Muzeul de Istorie și cel de Artă care vor evalua stofa de mantie și surse neoficiale este vorba despre profesorul de matematică Nicolae Tomoniu și Crișan Ioan Rădulescu, cei doi consăteni din Tismana.
Analiza textului
La nivel de limbaj folosit în cadrul reportajului nu se remarcă stilul metaforic, regionalisme sau alternarea registrelor lingvistice.
În schimb, se remarcă specific stilului publicistic, caracteristici precum:
Claritatea textului, redată prin evitarea termenilor vagi, abstracți, a construcțiilor lingvistice lacunare s.a.m.d. Textul se remarcă prin utilizarea cuvintelor clare, concise, a formulărilor simple și concentrate. Astfel, se evită reluarea ideii, repetiții sau omiterea unor informații în cadrul unor paragrafe destinate clarificării unor aspecte ale situației.
Planul reportajului este constituit gradat – în șapou este sintetizată ideea textului și unghiul de abordare, mai exact descoperirea senzațională de la Tismana – iar pe parcursul redactării articolului sunt adăugate și celelalte informații.
O altă caracteristică specifică stilului publicistic care se regăsește în cadrul acestui reportaj o reprezintă credibilitatea lui realizată prin utilizarea formulărilor simple, concise, clare, prin desfășurarea logică și coerentă a evenimentelor precum și prin respectarea datelor istorice coroborate cu cele susținute de intervievați.
Titrarea reportajului intrigă și totodată incită cititorul la lecturare având în vedere că este construit din două ipoteze, una imposibilă – în căutarea lui Mirecea cel Bătrân – alta posibilă – Descoperirea senzațională de la Tismana.
Astfel, atmosfera de enigmă planează încă din titlul reportajului și preconizează senzaționalul – promite așadar lucruri ieșite din comun, imposibilul care să devină posibil.
În subcapitolul de analiză a textului subliniem prezența unui stil detașat, neutru, mai mult obiectiv decât subiectiv, (care pe alocuri își face simțită prezența – fie prin utilizarea verbelor și a pronumelor la pers.I plural, precum ajungem, nostru, suntem – fie adresând întrebări retorice care pun în evidență dorința jurnalistului și misiunea lui de a rămâne detașat de cele petrecute și de căuta adevărul: Dar oare ce ar mai fi rămas acolo, până azi, din amintirile palpabile ale domnitorului?)
Această tonalitate neutră este specifică subiectului prezentat, publicației, dar mai ales așteptărilor publicului-țintă mizând pe faptul că aceștia doresc să fie informați, ci nu manipulați sau influențați.
Imaginea cea mai puternică din cadrul reportajului o reprezintă, fără îndoială, mesajul scris, anexat peticului de material.
Astfel, reportajul având la bază documente istorice și reale are o valoare documentară, cu un puternic caracter de informare ce nu lasă loc supozițiilor, speculațiilor sau exprimării devoalate a opiniei autorului.
Cu alte cuvinte, textul este redactat în jurul unor informații precise, susținute de materiale scrise și nescrise – nepotul supraviețuitor al lui Barbu Bărbulescu – și se completează gradat ca intensitate și cantitate de detalii expuse.
Lipsesc cu desăvârșire elemente de decor, cititorul nu este familiarizat cu locul în care are loc acțiunea – se precizează doar în titlu, șapou și intro, locul – Tismana, sau mânăstirea Cozia – dar nu se insistă pe detalierea elementelor de decor.
Lipsește și descrierea, ca mod de expunere. În schimb, elementele de portretizare abundă, insistându-se pe conturarea personalității lui Barbu Bărbulescu elemente considerate necesare pentru consolidarea și garantarea credibilității dovezilor.
CONCLUZII
În acest ultim capitol ne propunem să analizăm deosebirile și asemănările dintre cele două tipuri de reportaje și să realizăm un rezumat al întregii lucrări. Cele cinci capitole au intermediat introducerea teoretică și dezbaterea reportajului atât în domeniul publicisticii cât și al beletristicii, cu detalierea particularităților specifice, a evoluției celor două stiluri funcționale, dar și evidențierea promotorilor și a celor care s-au dovedit a fi întemeietorii reportajului de creație – este vorba despre Brunea Fox și Geo Bogza.
Astfel, reportajul jurnalistic se deosebește fundamental de cel de creație prin primarea unor calități a stilului precum claritatea, concizia, credibilitatea, adaptarea stilului de scriere și păstrarea unui ton neutru a jurnalistului. Acesta are menirea de a fi un fin observator al evenimentelor, de a identifica, din realitatea înconjurătoare, faptele cu potențial de a deveni evenimente, dar și detașarea lui în relatarea celor prezentate sau o intervenție cât mai ponderată astfel încât, să se respecte principiul de informare corectă a publicului și de decizie nepărtinitoare asupra desprinderii concluziilor.
În schimb, reportajul literar urmărește senzaționalul, urmărește evenimente care incită, care se detașează de cotidian prin inprevizibil, prin potențialul declanșator al opiniei publice. Acestea sunt deosebirile fundamentale, la nivel de construcție a reportajului, urmând a se deosebi și la nivel de scriere, de utilizare a registrului lingvistic și de implicare a reporterului în prezentarea evenimentelor.
Analizând cele două reportaje dezbătute anterior precizăm asemănări între cele două genuri precum:
Ambele reportaje respectă structura clasică a reportajului – titrare, șapou, intro, cuprins și concluzii. De asemenea, informațiile sunt completate cu informații anexe: fotografii de la fața locului pentru a garanta credibilitatea celor susținute.
Ambele reportaje sunt împărțite în secvențe narative denumite cu subtitluri care rezumă ideile principale.
Ambele reportaje folosesc elemente portretistice.
Intervenția reporterului prin indicatori precum folosirea verbelor la persoana I singular și plural sau a pronumelor personale. Acest lucru evidențiază introducerea cititorului în decor și crearea atmosferei.
Intervievarea personajelor-cheie.
Ambele reportaje relevă relația publicisticii cu beletristica.
Deosebirile dintre cele două reportaje se detașează considerabil, astfel:
Titrarea celor două reportaje este diferită stilistic: Blestemul aurului este o metaforă, o sintagmă care nu lasă a se intui ideea întregului articol, dar incită și provoacă la lectură – sintagma se referă la pedeapsa abătută asupra sătenilor din Corna care-și vând morții și casele companiei Gold Corporation – în timp ce titlul În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperire senzațională de la Tismana rezumă conținutul articolului având repere clare – Mircea cel Bătrân, Tismana și descoperire.
Cu alte cuvinte, primul reportaj aparține domeniul beletristic încercându-se o empatizare dintre cititor și situația prezentată precum și determinarea sentimentelor de afiliere sau respingere, iar titlul celui de-al doilea reportaj sugerează senzaționalul și prezentarea unui eveniment legat de locuri și nume istorice.
Ca modalități de expunere, în primul reportaj predomină narațiunea și descrierea, al doilea este construit numai prin intermediul narațiunii.
Primul reportaj este încărcat metaforic, al doilea este realizat într-un stil simplu și concis, realizat într-un ton obiectiv.
Primul reportaj are elemente de docor, al doilea reportaj este lipsit de astfel de detalii.
De asemenea, reportajul Blestemul aurului dezvăluie viziunea artistică a autorului prin descrierea decorului, prin implicarea afectivă la cele relatate, iar cel de-al doilea reportaj, prin scriitura frustră, tratează un eveniment cotidian, cu date concrete, cu mărturii și documente palpabile care garantează adevărul celor relatate.
Concluziile celui de al doilea reportaj – În căutarea lui Mircea cel Bătrân – sintetizează situația prezentă a peticului de material, contextul actual, detaliile de ultimă oră, în timp ce, primul reportaj se încheie cu o mărturie a unui sătean intervievat care exprimă, în mod subiectiv și părtinitor, o opinie individuală.
Bibliografie
Boucher Jean Dominique, Le reportage écrit, CFPJ, Paris, 1995;
Brunea-Fox Filip, Memoria reportajului, Editura Eminescu, București, 1985;
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Cauc Ioan, Cercetarea sociologic. Metode și tehnici de cercetare, Editura Destin, București, 1998
Coman Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Editura Polirom, Iași, 2000;
Keeble Richard (coord.), Presa scrisă.O introducere critică, Editura Polirom, Iași, 2009;
Popescu Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002;
Popescu Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic.Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, 2003;
Randall David, Jurnalistul universal.Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, 2007;
Roșca Luminița, Formarea identității profesionale a jurnaliștilor, Editura Polirom, Iași, 2000;
Roșca Luminița, Producția textului jurnalistic, Editura Polirom, Iași, 2004;
Reviste:
Bolocan Gheorghe,Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare, 1961, în SCL, XII, nr.2;
Bogza Geo, Vremea VII,329, 11 martie, 22 aprilie, 339, 27 mai, 342, 17 iunie;
Webgrafie:
http://www.bjr.org.uk, British Jurnalism Review;
http://www.formula-as.ro/2011/994/societate-37/blestemul-aurului-14420
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalismul_narativ;
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/in-cautarea-lui-mircea-cel-batran-descoperirea-senzationala-de-la-tismana-281998.html
Bibliografie
Boucher Jean Dominique, Le reportage écrit, CFPJ, Paris, 1995;
Brunea-Fox Filip, Memoria reportajului, Editura Eminescu, București, 1985;
Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Cauc Ioan, Cercetarea sociologic. Metode și tehnici de cercetare, Editura Destin, București, 1998
Coman Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Editura Polirom, Iași, 2000;
Keeble Richard (coord.), Presa scrisă.O introducere critică, Editura Polirom, Iași, 2009;
Popescu Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002;
Popescu Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic.Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, 2003;
Randall David, Jurnalistul universal.Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, 2007;
Roșca Luminița, Formarea identității profesionale a jurnaliștilor, Editura Polirom, Iași, 2000;
Roșca Luminița, Producția textului jurnalistic, Editura Polirom, Iași, 2004;
Reviste:
Bolocan Gheorghe,Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare, 1961, în SCL, XII, nr.2;
Bogza Geo, Vremea VII,329, 11 martie, 22 aprilie, 339, 27 mai, 342, 17 iunie;
Webgrafie:
http://www.bjr.org.uk, British Jurnalism Review;
http://www.formula-as.ro/2011/994/societate-37/blestemul-aurului-14420
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalismul_narativ;
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/in-cautarea-lui-mircea-cel-batran-descoperirea-senzationala-de-la-tismana-281998.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reportajul Intre Beletristica Si Publicistica (ID: 154619)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.