Reportajul In Presa Scrisa

Reportajul în presa scrisă

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I: Reportajul: abordări teoretice, tehnici de realizare și aspecte deontologice

I.1. Reportajul ca gen jurnalistic: apariție, evoluție, definiții, tipuri

Reportajul: elemente constitutive și caracteristici

I.3. Aspecte etice și legale la realizarea reportajelor

Capitolul II. Reportajul în cotidianul “Moldova Suverană” și în ediția de vineri a ziarului “Timpul de dimineață”. Studiu de caz .

II.1. Reportajul în ziarul “Moldova Suverană” și ziarul ,, Timpul de dimineață,,. Studiu de caz

II.2. Analiza comparată a reportajului din publicațiile “Moldova Suverană” și “Timpul de dimineață,,

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Anexe

Introducere

A realiza un reportaj înseamnă a culege infor+mații din imediata apropiere a evenimentului. Un reportaj oferă elemente de citit și de simțit. Se spune că un reportaj este asemenea unei rețete culinare. „Reportajul este «bucătăria» jurnalistică. Sunt necesare numeroase ingrediente pentru reușita rețetei. Dar plăcerea pe care o avem când îl degustăm depinde de talentul cu care jurnalistul știe să le îmbine” (Famery, Leroy 2007: 22).

O condiție a realizării unui reportaj reușit ține de creativitatea reporterului și de

spiritul lui de observație și de simțul detaliilor. Totodată, este un gen jurnalistic în care subiectivitatea reporterului este permisă. El poate să-i împărtășească cititorului opiniile și impresiile sale generate de subiectul tratat.

Lângă reportajele de informare, foarte bine primite de cititori sunt reportajele cu subiecte de interes uman. Acestea prezintă un loc sau o zonă neexplorată; destine ale unor oameni; specificul unor comunități – etnice, religioase, profesionale ori care conservă anumite obiceiuri; înfățișează oameni legați prin aceleași pasiuni sau care au trecut prin aceeași suferință, oameni care practică meserii pe cale de dispariție.

Un reportaj se pregătește. Reporterul se înarmează cu multe informații, fie că este vorba despre o întâlnire politică, un spectacol, un meci sau o expoziție. Reportajul se relizează pe teren. Misiunea jurnalistului este de a povesti ce a văzut, a auzit și a simțit. Pentru aceasta trebuie să colecteze cât mai multe elemente despre eveniment, să se „impregneze” cu evenimentul. Cu toate acestea, reporterul nu trebuie să se abată de la regula de aur a jurnalismului: să prezinte faptele observate și să nu inventeze faptele.

El trebuie să culeagă informații din mai multe surse, să prezinte exact locul acțiunii, să prezinte personajele, să le portretizeze.

Când realizează reportajul, jurnalistului trebuie să-i fie clar mesajul esențial pe care vrea să-l transmită și ce elemente îl vor ilustra cel mai bine. El trebuie să selecteze informația, pentru a da sens reportajului. Totodată, jurnalistul trebuie să evite comentariile explicite.

De multe ori, reușita unui reportaj nu ține de subiect, ci de unghiul de abordare. Este recomandabil ca înainte de a pleca pe teren, reporterul să aibă o idee despre cum va aborda subiectul. Dar, unghiul de abordare poate fi ales și după colectarea informațiilor pe teren. Sau schimbat, după caz. După documentare, se poate constata că unghiul de abordare cu care jurnalistul a pornit la drum nu corespunde realității. De exemplu, jurnalistul intenționează să facă un reportaj într-o comunitate de rromi. Unghiul este, mai mult ca sigur, evidențierea sărăciei, a primitivismului, și alte clișee asociate. La fața locului jurnalistul descoperă însă că lucrurile nu stau chiar așa și atunci alege să prezinte ceea ce este inedit, pozitiv și merită cunoscut.

În legătură cu scrierea reportajului, „soarta” acestui gen jurnalistic se joacă încă din titlu și din primele fraze. De asemenea, finalul reportajului trebuie construit cu mare atenție, pentru că punctează mesajul principal și rămâne ca un ecou în mintea cititorului. Paragraful final nu trebuie să îmbrace forma unei concluzii, nici a unei morale, ci să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la momentul redactării reportajului. El poate fi și o informație suplimentară, o „imagine” puternică, o referire la un personaj, un subiect de meditație, o anecdotă, chiar o întrebare.

Într-un editorial publicat în paginile publicației “Dilema Veche” întitulat “Reportajul e viață”, publicistul Marius Chivu, menționează că peste tot în Europa, cu precădere în țările din Occident, pe fundalul degradării și al scăderii audienței presei generaliste, reportajele de amploare par să fi renăscut în publicații de nișă, ale căror tiraje continuă să crească iar nevoia de reportaje se face tot mai simțită “pentru că nu se poate fără reportaj căci cineva trebuie să ne povestească iar reportajul trebuie citit și susținut”.

Deși reportajul este considerat de unii drept o formă depășită de informare pentru că ar fi prea lung, conține prea multe cifre, date, fapte, oamenii nu au încetat să dorească să afle istorii detaliate, povești de succes, întîmplări din viața altor oameni, relatări complexe despre realitățile pe care le trăiesc. Iar cea mai bună formă de a satisface această necesitate și sete de informații continuă să fie reportajul.

Un bun reportaj este viața însăși. De aceea, pentru a o surprinde în complexitatea manifestărilor ei, reporterii trebuie să facă dovada multor calități și aptitudini, începând cu integritate, spirit critic, capacitate de organizare a detaliilor, dublată de o formație solidă ce cuprinde studii de literatură, istorie, științe politice, economie, sociologie, psihologie, matematică, științe naturale și cunoașterea limbilor străine. În esență, reporterul este un encicolopedist căci fără o bogată cultură generală acesta nu ar desluși pe deplin realitatea, nu ar înțelege ce stă în spatele acesteia și care sunt consecințele ei pentru public.

Demersul jurnalistic, în cazul reportajului, presupune scufundarea, pătrunderea sub elementele de suprafață, pentru a desluși realitatea, care altfel refuză să se dezvăluie. Din această “scufundare” se va degaja o senzație dominantă care va deveni “firul roșu” al întregului material. Pentru aceasta însă, reporterul are nevoie să se îndepărteze de prejudecăți și să-și păstreze nealterată capacitatea de a cunoaște realitatea. Din cauza faptului că publicul dorește să obțină informația în timp real, rapid, sub forma unor mesaje scurte, genurile presei, așa cum le știam pînă la apariția noilor media numerice, sunt și ele în transformare. Avînd în vedere cele de mai sus, vom spune că reportajul este acea specie publicistică care este în situația de a căuta noi formule prin care ar transmite publicului informația în forma în care aceasta este așteptată.

Astăzi, oricine care are un telefon mobil, acces la Internet, cont pe rețele sociale, blog, sau pagină web, se poate considera un reporter virtual. Totuși, avînd în vedere toate aceste evoluții datorate dezvoltării tehnologice, și astăzi putem spune cu certitudine că în jurnalism totul începe de la reporter deoarece anume reporterul este cel care culege informația de pe teren iar rolul său în procesul jurnalistic rămîne a fi unul important.

Considerăm că analiza esenței și rolului reportajului în contextul noilor realități mediatice este necesară și actuală. Actualitatea temei este demonstrată și prin analiza surselor informaționale și multiplelor publicații de profil care au fost studiate în procesul de elaborare a tezei. Prin structura sa, această teză de an își propune să prezinte principalele curente teoretice ce se referă la reportaj, scopul acestuia, modalități de elaborare, tehnici de expunere a informației, despre lucrul cu sursele, particularitățile etice ale reportajului. Pentru aceasta au fost consulate o serie de monografii. Paralel, a fost efectuată o cercetare amplă a subiectului dat abordat în mediul online de jurnaliști, analiști și bloggeri.

Astfel, în Capitolul I sunt expuse principalele abordări teoretice, tehnici de realizare a reportajului precum și aspectele deontologice pe care le presupune reportajul, munca reporterului și rolul acestuia. În Capitolul II vom analiza, în cadrul unor studii de caz, cum sunt elaborate reportajele de către reporterii de la publicațiile autohtone ,,Moldova Suverană, și “Timpul de dimineață” și vom face o analiză comparată a acestora prin prisma reportajelor publicate.

Obiectivele lucrării: Recunoasterea si utilizarea tehnicilor de redactare a textelor din genuri ziaristice precum reportaj.

Cuvinte-cheie: punere in scenă, registrul subiectivității, reportaj literar.

CAPITOLUL I. REPORTAJUL: ABORDĂRI TEORETICE,

TEHNICI DE REALIZARE ȘI ASPECTE DEONTOLOGICE

I.1. Reportajul ca gen jurnalistic: apariție, evoluție, definiții, tipuri

Reportajul este genul jurnalistic la care tehnicile rigide nu se pot aplica fără a fi secondate de simțul pentru procedeele stilistice cu savoare beletristică. Reporterul se află la fața locului, iar impresiile imediate, necizelate, vor avea prospețimea nealterată dacă literaturizarea nu va ocupa locul de frunte ; nimeni nu contestă forța unei metafore vii, a unui epitet bine ales – primează însă obiectivitatea, mărturia veridică, scena reală, mai puțin recuzita. Jose de Broucker vorbeste despre punerea in scenă – montajul părților componente ale unui reportaj (1995 : 165).

Enclavele dialogate trebuie sǎ fie reprezentative pentru tema principalǎ a reportajului si necesitǎ plasarea in perfectǎ armonie cu celelalte componente –descriptive, narative – ale textului. Un portret succint, in cateva tuse de reprezentare fizicǎ – imbracǎminte, expresia feței, postura corpului, insoțit de punctarea tonului, a timbrului vocii, va preceda partea de adresare directǎ.

Reportajul spune o poveste – insă abundența adjectivelor sau a adverbelor nu trebuie să suprasolicite efortul plăcerii estetice, blocand astfel interesul pentru informația de natură strict jurnalistică – cea care pretinde valoare de actualitate, cea care pune accent pe veridicitate.

Jean-Dominique Boucher considerǎ cǎ reportajul din presa scrisǎ viziualizeazǎ informația, autentificǎ si ofera credibilitate (Boucher, J-D. ;1955 :9), personalizand informația prin unghiul de abordare original al jurnalistului. Boucher recomandǎ tehnica firului conducǎtor (idem, p.88), ordinea cronologicǎ în prezentarea faptelor (jurnalistul care nu va respecta cronologia, va fi obligat sǎ apeleze la flash-back-uri). Atacul (primul paragraf) trebuie sǎ conținǎ elementele cele mai puternice, imaginile cele mai vii, personajele-cheie, scena esențialǎ, citatul percutant. (…) Asemǎnǎtor unui film, atacul reprezintǎ planul apropiat, gros-planul. (idem, p.89). Un atac nereusit este cel care abundǎ in considerații generale, cel care se confundǎ cu o listǎ de probe, cel descriptiv prea lung. (idem, p.91) Finalul este cel care lasǎ ultima impresie asupra cititorului, de aceea trebuie sǎ conținǎ si el o imagine puternicǎ , evitandu-se tonul moralizator, forma de tip concluzie autoritarǎ.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, reportajul este o specie publicistică, uneori și cu valoare literară, care informează operativ despre unele situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fața locului iar reporterul este un ziarist însărcinat să culeagă și să transmită de pe teren știri și informații. În Manualul de jurnalism [2. p. 11] se face o corecție acestei definiții: culese “de la fața locului”, nu “de obicei de la fața locului”. În context, publicistul Geo Bogza menționează că „reportajul trebuie să fie un fragment de viață din care unii să înțeleagă ce este viața, iar alții cum trebuie trăită”. Potrivit Micului Dicționar Enciclopedic, reporterul este fie „ziarist trimis să culeagă și să transmită, de pe teren, diferite informații" fie „jurnalist care culege informații, notații de toate felurile".

O altă definiție ne, economice etc., culese de obicei la fața locului iar reporterul este un ziarist însărcinat să culeagă și să transmită de pe teren știri și informații. În Manualul de jurnalism [2. p. 11] se face o corecție acestei definiții: culese “de la fața locului”, nu “de obicei de la fața locului”. În context, publicistul Geo Bogza menționează că „reportajul trebuie să fie un fragment de viață din care unii să înțeleagă ce este viața, iar alții cum trebuie trăită”. Potrivit Micului Dicționar Enciclopedic, reporterul este fie „ziarist trimis să culeagă și să transmită, de pe teren, diferite informații" fie „jurnalist care culege informații, notații de toate felurile".

O altă definiție ne spune că reportajul desemnează într-o manieră generică totalitatea mesajelor mediatice, axate pe problematica intereselor vitale ale omului [6. p. 48].

Reporterul, cel ce elaborează reportajele, este atît martor cît și anchetator. “Asistă la evenimente prevăzute, se străduiește să restabilească succesiunea faptelor unui eveniment întîmplător. Dar este un martor profesionist, un anchetator care dă socoteală în fața publicului și nu în fața vreunei instanțe administrative. Acest fapt implică îndatoriri și metode” [8. p. 78]

Ajunși aici, propunem pentru reportaj următoarea definiție: specie publicistică în care se relatează cu mijloace literare, prin prisma unei atitudini personale, evenimente autentice care au ecou în realitatea imediată.

Reportajul este una dintre cele mai subiective specii publicistice de teren. Să precizăm, pentru a nu intra în contradicție cu afirmațiile de mai sus, că subiectivitatea caracteristică reportajului este manifestată și permisă numai la nivelul redactării, al prezentării faptelor, iar nu la cel al realității descrise. Pentru a fi mai exacți, vom înțelege prin subiectivitate – originalitate, inventivitate în modul de a povesti. Reportajul pune accent în mod deosebit pe senzații, pe impresii – mirosuri, culori, sunete, gust. Aceasta înseamnă că reporterului i se solicită participarea cu întreaga ființă, implicarea totală; jurnalistul lucrează cu ochii, urechile, nasul și memoria [5. p. 52].

Este de observat, însă că, luate separat, nici una dintre notele definitorii ale reportajului mai sus menționate nu este suficientă pentru a desemna univoc reportajul, de unde concluzia că, în încercarea noastră de definire a speciei, ar trebui să luăm în considerare atîtea note, caracteristici, trăsături cîte sunt nu numai necesare, ci și suficiente pentru acoperirea specificității acesteia.

În context istoric, avînd în vedere afinitățile literare ale genului, remarcăm o serie de nume celebre care au impus reportajul în conștiinta culturală a umanității. Putem aici săi menționăm pe scriitori precum Charles Dickens, cu extrem de causticele sale „Note americane" sau pe Mark Twain, cu acea parodie burlescă asupra moravurilor europene din “Nevinovații în călătorie", pe Alexandre Dumas-tatal cu tulburătoarele sale „Impresii de călatorie” sau pe Anton Cehov cu relatările sale despre insula Sahalin [10. p. 65].

Reportajul de meditație filosofică a fost strălucit practicat de Geo Bogza, din ale carui reportaje se degajă sentimentul demnității și măreției umane. La Geo Bogza gesturile omenești cele mai firești acced, prin măiestria relatării, se încarcă de semnificație cosmică [10. p. 78].

Nu există reportaj în absența detalilor obținute la locul și desfășurarea evenimentelor, în absența observațiilor personale și a intervievării. Totuși, Gaillard consideră că un reportaj presupune și o muncă de căutare a informației, după cum avem de a face cu evenimente prevăzute sau neprevăzute [5. p. 82]. Astfel, în cazul unui eveniment prevăzut, reporterul a avut răgazul să se documenteze, să se familiarizeze cu subiectul și știe la ce se poate aștepta. Cu toate acestea, prezența la fața locului este la fel de necesară, dacă este posibil chiar înainte de ora la care a fost anunțat evenimentul. Prezent la locul de desfășurare, reporterul trebuie să urmărească evenimentul, să-l încadreze în context, să-l înregistreze și să-l completeze cu detalii semnificative, care adesea spun mai mult decât informația principală.

Dacă evenimentul este neprevăzut, întâmplător, nu mai există timp pentru o pregătire premergătoare evenimentului. Ajuns la fața locului, ziaristul își începe misiunea de la zero: el nu știe decât despre ce anume este vorba (un incendiu, un accident, o crimă), astfel încât, prin intervievarea martorilor, a autorităților și prin observațiile proprii, el trebuie să reconstituie evenimentul.

Organizarea demersului reportericesc depinde de natura evenimentului și de instituția pe care o implică. În orice caz, important este ca reporterul să reacționeze cât mai repede cu putință, să obțină la timp datele necesare: luate “la cald”, informațiile oferite de martori sau participanți vor fi mai bogate, mai sugestive, cu atît mai mult cu cît, după ce își vor fi revenit, o parte dintre aceștia vor refuza să mai răspundă. Reporterul trebuie, astfel, să dea dovadă de rapiditate și inteligență în alegerea persoanelor apte să furnizeze asemenea informații la momentul potrivit.

Acestei etape de pregătire îi urmează o alta: luarea notițelor. Personajele și cadrul au o importanță specială în reportaj. Înarmat cu un pix și un carnețel, reporterul va culege toate datele pe care le poate afla, le va absorbi așa cum un burete absoarbe apa, trecîndu-le prin filtrul cunoștințelor și înțelegerii sale; în același timp, aceste notițe trebuie să fie succinte și limpezi pentru a putea fi folosite cu operativitate. De cele mai multe ori, reporterul nu are timp sau date suficiente pentru a-și întocmi un plan. Notițele luate vor conține atunci, în primul rând, elementele principale ale evenimentului, coordonatele sale spațiale, temporale, personajele implicate, conflictul, consecințele, ineditul și interesul uman. Cu toate acestea, uneori sunt mai importante faptele secundare, de background, care se intercalează cu evenimentul principal și contribuie la explicitarea lui. Astfel, un reportaj bun trebuie să colecționeze date – detalii pitorești, semnificative sau neobișnuite – care dau o anumită culoare evenimentului, reconstituie atmosfera, detalii ce constituie viața însăși, realitatea: personaje-tip, care au nume, vîrstă, o anumită expresie a feței, un comportament, un fel de a vorbi; cuvinte aduse în mod direct în dialoguri; scene vii, anecdote, decor desenat în cîteva linii precise [9. p. 102].

Fundamentul tuturor reportajelor îl reprezintă însă căutarea răspunsurilor la cele șase întrebări: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?. Deși nu întotdeauna este posibilă aflarea lor, reporterul nu poate să renunțe: activitatea sa de cercetare, la fața locului, va căuta să urmeze demersurile obișnuite, culegerea tutror informațiilor posibile. Pentru întrebările la care nu s-a aflat răspuns, există și alte surse, deși, de obicei, acestea apar de la sine atunci cînd ziaristul reconstituie evenimentul pe baza detaliilor deja obținute.

Există însă mai multe tipuri de reportaje, fiecare cu specificul și individualitatea sa.

O primă clasificare poate fi făcută în funcție de aspectul reliefat/accentuat de reporter. În primul caz, este vorba de reportajul de atmosferă, în care autorul intenționează să redea culoarea locală a evenimentelor, să ofere detalii semnificative, să re-creeze atmosfera lumii pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape și să-l ajute în acest fel pe cititor să ia parte la eveniment, să vadă, să simtă ca și cum ar fi fost martor; în al doilea caz avem de a face cu reportajul de eveniment, în care accentul se deplasează de pe elementele de atmosferă, care trec în plan secund, dar nu dispar cu desăvârșire, pe evenimente, pe fapte, pe acțiune.

Gaillard propune o altă clasificare: reportaje specializate – numite uneori cronici: parlamentare sau politice, juridice, sportive etc; reportaje mai puțin specializate [5. p. 114].

Reporterii specializați trebuie să fie mereu la curent la evoluția activităților din domeniul lor de interes, munca lor nu este decît o continuă căutare de date. Acest lucru cere din partea jurnalistului anumite calități, cum ar fi competență și curiozitate dar, deopotrivă, tact și discreție. Numai astfel pot păstra contactul cu sursele de care au absolută nevoie în demersurile lor.

Alături de reporterul propriu-zis, Gaillard identifică și alte tipuri de reporteri speciali: trimisul special–ziaristul, trimis la o manifestare prevăzută din timp (festival, grevă, congres, campionat) sau la una neprevăzută (seism, lovitură de stat), este obligat să acționeze cît mai repede pentru a furniza informațiile necesare pînă la ora de închidere a următoarei ediții a publicației; trimișii speciali ai agențiilor de știri nu-și pot permite să piardă nici un moment al evenimentelor, pentru că ziarele știu că pot conta pe ele în cazul în care trimisul lor special nu a realizat un material satisfăcător; corespondenții – deși nu li se cere aceeași competență ca trimișilor speciali, și ei trebuie să aibă o cultură suficient de vastă și o curiozitate suficient de cuprinzătoare pentru a descoperi și a înțelege orice tip de eveniment; nu trebuie să fie niciodată luați pe nepregătite; în general, sunt plătiți “la bucată”, în funcție de frecvența materialelor, de dimensiunile lor etc; local – pentru acesta este mai ușor să fie la curent cu tot ce se întâmplă datorită comunităților mici în care activează; externi – sunt corespondenții din străinătate cărora li se cer, mai mult decât fapte, comentarii, opinii personale. Luminița Rosca vede in reportaj un text narativ care exploatează tehnica spectacolului si care imbină tehnicile narative cu cele ale genului dramatic (decor,

personaje, dialoguri, punere in scenă). (in Coman, M., coord., vol.II, p.76). Unghiul de abordare este marcat vizibil de preferințele jurnalistului, subiectivitatea si obiectivitatea sunt relaționate intr-un mod mai explicabil/ scuzabil decat in alte genuri ziaristice.

Specificul construcției reportajului ține de faptul că, asemănător cu proza beletristică, permite răsturnarea ordinii cronologice. (idem, p.81) Primul paragraf este concis, evocator, concret, prezentand o schiță de portret, o imagine semnificativă, un element anecdotic, descrierea unui obiect – simbol, un citat (idem, p.85). Nu se recomandă folosirea intrebărilor retorice nici in lead, nici in final – care va fi reprezentat de o scenă puternică, un detaliu de culoare, un citat semnificativ sau o revenire la scena din paragraful inițial. (idem, p.87) Acuratețea, claritatea, credibilitatea, stilul potrivit sunt regulile de aur ale redactării unui reportaj bun. Sapoul reportajului ordonează ierarhizat informația, edifică imprejurările in care jurnalistul a ajuns la fața locului, poate conține mini-schițe portretistice, elemente care sugerează atmosfera. Reportajul trebuie să fie evocator, explicativ si dinamic, conchide autoarea studiului. (idem, p.106)

Stilul reportajului (concis, precis, simplu, colorat, viu) este redat prin alternanțe: planuri stranse/ planuri largi, acțiune/reflecție, descrieri/citate, imagini/anecdote, fraze scurte/lungi. (idem, p.99)

In reportaj, modalitățile descriptive – peisagistice, de atmosferă, portretistice sunt esențiale. Specialistii domeniului vorbesc despre vizibilitate (legată de minuția descrierii, de abilitatea panoramării), despre expresivitate (cu referire la puterea de evocare si sugestie), despre dramatizare. Sunt categorizate patru operațiuni descriptive esențiale: de ancorare (specificarea obiectului descris), de aspectualizare (fragmentarea intregului), de relaționare (contextul temporal si spațial), de reformulare. Se pune accent pe legea alternanței, gestionarea lungimii frazelor, variabilitatea senzațiilor (vizuale, olfactive, auditive), etc. (Preda, S.; 2006-a:61-83, passim).

În lucrarea dedicată reportajului interbelic romanesc, Radu Ciobotea precizează:

(…) prin însăși natura sa, reportajul este rodul descoperirii tensiunilor vieții, a dramelor sociale, a momentelor de criză, iar profesiunea sa de credință este, în general, apărarea celor fără șansă – a săracilor, a victimelor. (Ciobotea, R.; 2006:9). Autorul adaugă: Un reportaj adevărat nu <<ilustrează>> realitatea, ci o reconstruiește într-un cod narativ apropiat literaturii de ficțiune, îndeosebi romanului. El introduce unghiul subiectiv și jocul sensurilor (…). (idem, p.38).

Un reporter bun, care va produce reportaje bune, știe că această specie publicistică îi dă dreptul la o părere personală, dar la una echilibrată și temperat exprimată, evitînd pe cît posibil exprimarea la persoana întîi [9. p. 124].

În ultima etapă a realizării unui reportaj – redactarea – atenția se va concentra pe introducere și, în special, pe final – punctul culminant al materialului, care nu va fi niciodată o morală sau o concluzie. Întotdeauna reportajul va fi centrat pe elemente noi, chiar dacă nu suficient de consistente, întrucît ele constituie actualitatea, această specie fiind supusă, și ea, criteriului urgenței.

Reporterul este trimis la fața locului pentru a vedea, a auzi, a simți, a înregistra și a relata despre un eveniment. Dar jurnalistul trebuie să facă mai mult decît atît: trebuie să înțeleagă evenimentele la care asistă pentra ca ulterior să își poată informa cititorii. Așadar, din acest punct de vedere, reportajul poate fi perceput ca o mărturie fidelă și completă, nu o înregistrare a unor fapte, ci corelarea și completarea lor cu observații personale.

În accepțiune generală reporterul se deosebește de ceilalați jurnaliști prin faptul că mai tot timpul se află în alergare. Stereotipul reporterului este jurnalistul cu instrumentele de lucru, asaltînd cu întrebări divesre persoane sau încercînd să pătrundă în locuri interzise. Ei bine, acesta este modelul din filme. În realitate se poate întîmpla ca reporterul să stea zile întregi în redacție, în fața telefonului sau computerului. Rolul reporterului nu este să se pună în valoare pe sine cu întrebări "inteligente", ci dimpotrivă, să se apropie de partenerul de discuție cu discreție, încercînd să scoată din mintea și sufletul său tot ceea ce este mai semnificativ și interesant.

I.2. Reportajul: elemente constitutive și caracteristici

Nu vom relua aici controversele care atribuie reportajul cînd ziaristicii, cînd literaturii. Faptul că reportajul apelează la modalități de expresie literară, nu dă genului drept de “cetate în literatură”, după cum renunțarea la ficțiune și apelul nemijlocit, reportericesc, la realitate.

Caracteristicile definitorii ale reportajului, precum și istoria apariției și devenirii sale sunt legate organic de istoria presei și îndreptățesc situarea reportajului în cîmpul ziaristicii. Nu este mai puțin adevarat însă că mirajul literaturii, dublat de tendința evadării de sub așa numita zodie a efemerizării operei ziaristice, a deturnat multe cariere gazetărești; unii au reușit alții, cei mai mulți, au eșuat însă într-un teritoriu aflat dincolo de gazetărie și dincoace de literatură.

Dincolo de neajunsurile fiecăreia în parte, mulțimea caracteristicilor definitorii ale reportajului, analizate riguros, permit depistrea unor puncte de contact, a unor parți comune – premise ale definirii cît mai exacte a speciei.

Caracteristicile principale ale reportajului sunt: proximitatea temporală, spațială; neobișuitul faptelor; conflictul; consecințele; captarea interesului uman. Totodată, reportajele sunt clasificate după cum urmează: schițe de interes uman; documente umane; relatări despre persoane importante; reportaje istorice; schițe de călătorie; reportaje de interpretare; reportaje de popularizarea științei; orientarea grafică [12. p. 58].

Specificul construcției reportajului ține de faptul că, asemănător cu proza beletristică, permite răsturnarea ordinii cronologice. (idem, p.81) Primul paragraf este concis, evocator, concret, prezentand o schiță de portret, o imagine semnificativă, un element anecdotic, descrierea unui obiect – simbol, un citat (idem, p.85). Nu se recomandă folosirea intrebărilor retorice nici in lead, nici in final – care va fi reprezentat de o scenă puternică, un detaliu de culoare, un citat semnificativ sau o revenire la scena din paragraful inițial. (idem, p.87) Acuratețea, claritatea, credibilitatea, stilul potrivit sunt regulile de aur ale redactării unui reportaj bun. Sapoul reportajului ordonează ierarhizat informația, edifică imprejurările in care jurnalistul a ajuns la fața locului, poate conține mini-schițe portretistice, elemente care sugerează atmosfera. Reportajul trebuie să fie evocator, explicativ si dinamic, conchide autoarea studiului. (idem, p.106)

Operativitatea, competența, contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict personal al relatării, veridicitatea afirmațiilor – iată doar cîteva dintre notele comune cu care se încearcă delimitarea locului deținut de reportaj în cîmpul speciilor jurnalistice.

Scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă, să simtă ceea ce însuși jurnalistul a auzit, a văzut și a simțit.

Condiție necesară pentru autenticitatea reportajului, prezența nemijlocită a reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi suficientă, întrucît reporterul nu este un simplu „grefier al clipei". El (reporterul) este chemat să selecteze, să ierarhizeze evenimentele în funcție de un cît mai larg interes social, să patrundă la cauze, să descifreze resorturile psihologice, morale, sociologice, ideologice etc., care-i animă pe eroii săi, să surprindă contradicțiile, dar și tendințele dezvoltării, să pună și să-și pună întrebări și să sugereze soluții. Pentru că numai așa se probează spiritul de analiză al reporterului, capacitatea sa de sinteză, competența profesională, maturitatea culturală. Altfel reportajul va fi o mărturie a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomie, al gesticulațiilor, cu alte cuvinte, mărturia acelei realități vizibile, de suprafață, care nu se suprapune, matematic, realității esențiale, de profunzime. În felul acesta, reportajul va avea – și trebuie să aibă – întîmplări reale, dar nu va avea evenimentul de largă rezonanță socială, situat în centrul de interes al actualității: va avea – și trebuie să aibă – eroi cu identitate reală, dar nu va avea modele umane de comportament, de atitudine, de conștiință, nu va avea eroi în accepția modernă, de personalități exemplare, elemente active, stimulatoare, angajate, responsabile.

Prezența nemijlocită a reporterului la eveniment nu este – sau nu ar trebui să fie – una exclusiv fizică, pasivă, ci una vie, iscoditoare, inventivă, pasionată.

”Talentul este o formă a pasiunii, în orice caz, nu poți fi indiferent și talentat”, afirma cîndva Geo Bogza, la o întîlnire cu tinerii reporteri. Și dacă afirmațiile lui Geo Bogza sunt ele însele expresii ale pasiunii, ele nu sunt, de aceea, mai puțin adevărate, dacă prin pasiune înțelegem implicarea, angajarea, atitudinea, controlate de o concepție clară, de convingeri ferme, de pe pozițiile cărora reporterul investighează realitatea și își concepe opera [11. p. 28].

Pentru o specie care informează în scopul formării, al antrenării la acțiune conștientă, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectivă a reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicită față de fapte, sporesc forța de influențare a reportajului prin trezirea, la cei cărora li se adresează, a acelor resorturi afective, care transformă șovăiala, nehotărîrea, în fermitate.

Aceasta subliniere a semnificativului se face prin apelul reporterului la mijloacele și procedeele literare ce țin de compoziție (narațiune, dialog, portretizare), de imaginea artistică (metafora, comparația, hiperbola), de stil (lirism, ironie, dinamism), de vocabular etc. Așadar, reportajul reclamă talent literar, pentru a reda realitatea într-un mod sensibil, plastic, neconvențional, într-un chip care să releve esențele, semnificațiile faptului de viață care face obiectul reportajului. Dar, daca izbînzile reportajului țin de foarte multe ori de această vecinatate cu literatura, tot aici își au originea și multe din eșecurile sale. Pe căi regresive, de la plasticitate s-a ajuns la culoare, iar de la culoare la pitoresc și senzațional care, prost înțelese, au cantonat adesea reportajul în zone de interes periferic, îndepărtînd reporterul de la rosturile lui adevarate.

Și totuși, senzaționalul este una din formele prin care reportajul își asigură o masivă adeziune a publicului; numai că el trebuie căutat nu în pitoresc și excentricitate, ci în tot ce reprezintă un efort de schimbare spre mai adevărat, mai bine și mai frumos în viața socială, pentru că, indiscutabil, acolo unde există devenire, există și contradicție, există suficient dramatism, culoare și relief.

Așa cum arătam, nici una dintre aceste patru note specifice reportajuiui – actualitatea, autenticitatea, atitudinea și plasticitatea – luată separat nu este suficientă pentru a descrie univoc reportajul: luate împreuna însă, ele reprezintă specificul speciei, reușind să-i delimiteze cu precizie locul în cîmpul genurilor ziaristice. Nici unui alt gen ziaristic nu-i convin toate cele patru note specifice reportajului, luate împreună. Dacă știrea reclamă actualitate și autenticitate, plasticitatea ar constitui, cu siguranță, o piedică în calea comunicării directe, impusă genului; cît privește atitudinea, presa vehiculeză o mulțime de știri de mare interes, care nu solicită participarea afectivă nici a emițătorului, nici a receptorului.

Un bun interviu pentru reportaj și nu numai, trebuie să fie unul de actualitate, dar autenticitatea lui este una de alt registru decît cea a reportajului, fiind mediată de interlocutor, iar plasticitatea poate lipsi în foarte multe cazuri, fără nici un fel de daune pentru interviul care urmărește, de exemplu, doar scopuri ce țin de informare.

În cazul unui reportaj de anchetă, se apleacă asupra unor obiective de strictă actualitate; sunt însă multe cazuri în care partizanatul, presupus de atitudinea afectivă, ar vicia rezultatele investigației. Pe de alta parte, ancheta, urmărind, de regulă, stabilirea sau restabilirea unui adevăr, operează mai de grabă cu mijloacele științei, refuzînd plasticitatea, care poate constitui o sursa de eroare în aprecieri care se cer exacte, însemnînd, de regulă, o expunere asupra unei teme politice, economice, culturale etc, articolul presupune – am putea spune că se naște chiar – din atitudine, dar autenticitatea sa nu este dată de apelul la fapte strict determinate, sau la persoane cu o identitate precisă, ci de coerența ideatică. Iar partizanatul său se exprimă prin forța argumentului, nu prin cea a imaginii ce ține de plasticitatea reportajului.

Iar dintre genurile ziaristice care presupun atitudine și plasticitate, pamfletul nu este rostuit, destinat să indice riguros evenimentele și persoanele reale la care se referă în exercitarea misiunii sale critice, eseul ține, de regulă, de logica internă a eșafodajului ideatic, iar cronica literar-artistică se referă la o realitate de grad secund: literatură și artă.

Rămîne, așadar, reportajului calitatea de a întruni toate cele patru cerințe amintite, fiind singurul gen ziaristic care nu poate exista în absența nici uneia dintre ele.

Funcțiile specifice ale reportajului, de prospectare, descoperire și promovare a valorilor, în scopul formării și antrenării opiniei publice la acțiune conștient-constructivă, trimit cu necesitate, așa cum am văzut, la imperativele actualității, autenticității, atitudinii și plasticității.

Evident, delimitarea reportajului de celelalte genuri ziaristice are virtuți mai degrabă didactice, ,,viața la zi"' a reportajului fiind una nu numai de bună vecinatate cu celelalte genuri, ci și de permanente împrumuturi, de conviețuire pe teritorii comune, în reportaj putînd fi regăsite adesea știri, interviuri, fragmente de articol sau anchetă, materie pamfletară etc.

Ca și delimitările reportajului de celelalte genuri ziaristice, delimitările interne ale reportajului au și ele un caracter didactic, întrucît în practică nu există, decît prin excepție, tipuri pure de reportaj. Poate că și de aceea, o acțiune de acest fel pare destul de dificilă, însă nu imposibilă.

Într-un volum colectiv, Elma Scott Wattson stabilește următoarele tipuri de reportaj: schițe de interes uman; relatări despre persoane interesante; documente umane autobiografice; reportaje istorice; schițe de călătorie; reportaje de interpretare; reportaje de popularizare a științei și reportaje de orientare practică. Deși autoarea reușește să ilustreze fiecare tip cu titluri din presa americană, clasificarea propusă de ea are pentru noi un interes exclusiv informativ, întrucît este improprie identificării tipurilor de reportaj din presa noastră [5. p. 156].

O clasificare mai aproape de practica noastră de presa este cea propusă de Gaillard, care distinge două mari categorii de reportaje: „De o parte – scrie el – există reportajele specializate, care se mai cheamă uneori și cronici parlamentare sau politice, judiciare, sportive (…). Pe de altă parte, găsim reportajul mai puțin specializat, care constă în tratarea unor subiecte fără legătură între ele, și al căror tip este reportajul de informare generală"' [5. p. 143].

Criteriul la care apelează Gaillard este cel al specializării reportajului, dar sugestiile vin, din practica de presă la care se aplică în ceea ce ne privește, răspunzînd sugestiilor venite din partea practicii noastre de presă, încercînd așadar să evidențiem, pe cît este posibil, toate tipurile de reportaj care apar în presa noastră scrisă, propunem următoarea clasificare:

după tema reportajului: reportajul de specialitate; reportajul politic; reportajul economic; reportajul social-cetățenesc; reportajul cultural; reportajul sportiv;

reportajul de informare generală: reportajul de călătorie; reportajul de fapt divers; reportajul portret; reportajul monografic; reportajul publicitar;

după modul în care este structurată evoluția narațiunii: reportajul propriu-zis; reportajul-colaj; reportajul-eseu; reportajul-povestire; reportajul-anchetă;

dupa componenta dominantă a personalității reporterului: reportajul descriptiv; reportajul de meditație filosofică; reportajul de dezbatere etică.

Primul criteriu luat în considerare de noi, deși mai puțin riguros (marea varietate de teme posibile pentru reportaj putînd fi cu greu prinsă în schema unei clasificări), are meritul de a oferi posibilitatea de a inventaria aproape toate tipurile de reportaj cu o oarecare frecvență în presa noastră. În plus, față de celelalte două următoare criterii, are avantajul de ajuta la stabilirea unor tipuri de reportaj de circulație curentă în limbajul ziaristic, astfel încît oricine știe ce este acela un reportaj, înțelege cu ușurință și ce este un reportaj economic, sau unul cultural, de exemplu.

Cel de al doilea criteriu cu care operăm delimitări în cîmpul reportajului, indică modul în care este structurată evoluția narațiunii în reportaj, de unde și valoarea sa didactică.

După cum am văzut, în cel de-al treilea criteriu există cel puțin cinci moduri de structurare a narațiunii, reprezentate de următoarele tipuri de reportaj:

a) reportajul propriu-zis, în care relatarea urmează fidel desfășurarea cronologică a evenimentului relatat. O astfel de structurare a narațiunii este obligatorie, de exemplu, pentru reportajele realizate prin transmiterea directă, la radio sau televiziune, a unor întîlniri sportive sau a altor manifestări de același gen;

b) reportajul-colaj folosește modalități de structurare a narațiunii influențate de tehnica montajului cinematografic. Multe reportaje din presa scrisă folosesc alaturarea unor fragmente narative care par de sine stătătoare, dar care, prin asociere, întregesc intenția autorului de a lumina din unghiuri diferite una și aceeași arie problematică. În plus, "tăieturile" din interiorul narațiunii dau reportajului nerv, ritm, și sporesc, prin tensiune, atractivitatea relatării.

c) reportajul-eseu presupune o idee centrală în jurul căreia se grupează și se ordonează elementele narațiunii, în funcție nu de cronologia evenimentului, ci de modul în care slujesc ideea de bază a reportajului. Anunțată de regulă ca o propunere a autorului, ideea dominantă se regăsește în final ca o concluzie a întregii desfășurări narative, astfel încît publicul este cîștigat de partea acestei idei, care la începutul reportajului părea mai mult o ipoteză, iar la sfîrșitul lui, se afirma ca o certitudine.

d) reportajul-povestire are structura genului literar al cărui nume îl poartă, adică aceea a unui edificiu narativ construit în jurul unui conflict menit să pună în evidență sensurile și direcțiile dezvoltării evenimentului relatat. Cerințele de bază ale acestui tip de reportaj țin de conturarea unor caractere puternice, antrenate într-o acțiune astfel gradată, încît starea conflictuală să-și atingă apogeul și să-și găsească rezolvarea în finalul reportajului.

e) reportajul-anchetă este tipul de reportaj în care narațiunea urmează logica investigației întreprinse de reporter pentru a descoperi adevărul pentru care pledează.

Cel de-al patrulea criteriu propus de noi pentru clasificarea tipurilor de reportaj este cel al componentei dominante a personalității autorului, criteriu care ar parea să justifice butada conform căreia există atîtea tipuri de reportaj cîți reporteri. Dacă, însă, în urma aplicării acestui criteriu, nu luăm în considerare decît trei tipuri de reportaj, o facem întrucît esențiale pentru reporter ni se par talentul de povestitor, înclinația spre meditație și simțul dreptății.

În funcție de unghiul de abordare ales, un eveniment poate fi reflectat diferit, în trei sau mai multe reportaje. Altfel spus, un singur fapt poate da naștere la trei sau mai multe interpretări diferite, toate valide în același timp.

Reporterul este cel ce va determina, în funcție de eveniment, care dintre ele este optimă pentru un anumit reportaj. Observațiile de până acum sunt valabile pentru orice reportaj.

I.3. Aspecte etice și legale la realizarea reportajelor

În reportaj, mai mult ca oriunde, vigilența trebuie să fie constantă: detaliul revelator, ce surprinde spectacolul dintr-un eveniment, poate fi uneori mai important decît esențialul, poate deschide perspective complet noi ce conduc la soluții complet inedite [11. p. 38].

Etica, în sens general, este o ramură a filosofiei, ce încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv. Ca știință a realității morale, etica mai poate fi înțeleasă ca o filosofie asupra moralei, a binelui, a răului, a datoriei. Într-un sens mai concret, este știința care se ocupă cu studiul valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială. Într-un cuvânt, cuprinde totalitatea normelor de conduită morală dintr-o societate și din componentele ei. La rândul ei, morala este considerată ansamblul normelor de comportament a oamenilor, a unora în raport cu ceilalți, a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci mai ales de opinia publică. Se disting mai multe tipuri de etică, cu definiții și semnificații diferite: etică normativă, etică descriptivă, etică explicativă și etică aplicată. În această din urmă categorie, alături de alte tipuri, precum etica în afaceri sau a cercetării științifice, etica medicală, a mediului și altele, se regăsește și etica mass-media. Din aceeași sferă, etica profesională poate fi definită ca un ansamblu al normelor de comportament stabilite la locul de muncă între angajați, între aceștia și angajator, în instituția angajatoare și societate. Sistemul comunicării mediatice este unul complex și diversificat în funcție de mai multe criterii. Din perspectiva suporturilor tehnice, comunicarea media se împarte în imprimerie, difuzare hertziană, cablu audio-vizual și telefonic, satelit, internet etc. Din punctul de vedere al suporturilor editoriale, se poate vorbi despre agenții de presă, presă scrisă, generală sau specializată, cotidiane sau periodice, media audiovizuală (radio și televiziune), on-line. Mai există și perspectiva profesioniștilor din mass-media între care întâlnim jurnaliști, realizatori, producători, animatori, editori, designeri, programatori, dar și agenți de publicitate. Acest peisaj pestriț, al diversității suporturilor și al pluralității profesiilor, face dificilă, problematică sau chiar imposibilă închegarea unei etici comune, așadar identificarea unor norme valide pentru toate aceste domenii, unele chiar foarte diferite între ele.

Un principiu elementar în activitatea jurnalistică este faptul că un reporter trebuie să trateze cu scepticism orice informație. Imperativul îl reprezintă, așadar, verificarea tuturor elementelor, pentru că cea mai importantă calitate a unui ziar, bunul său cel mai de preț este credibilitatea: dacă cititorul și-a pierdut încrederea, acea publicație va dispărea curînd. Responsabilitatea ce apasă pe umerii lor îi îndeamnă pe jurnaliști să fie permanent conștienți că înșiruirea informațiilor nu reprezintă obligatoriu adevărul [4. p. 32].

Reportajul este una dintre cele mai subiective specii jurnalistice de teren. Să precizăm, pentru a nu intra în contradicție cu afirmațiile de mai sus, că această subiectivitate este manifestă și permisă numai la nivelul redactării, al prezentării faptelor, iar nu la cel al realității descrise. De altfel, pentru a fi mai exacți, vom înțelege prin subiectivitate –originalitate, inventivitate în modul de a povesti. Reportajul pune accent în mod deosebit pe senzații, pe impresii – mirosuri, culori, sunete, gust. Aceasta înseamnă că reporterului i se solicită participarea cu întreaga ființă, implicarea totală; jurnalistul lucrează cu ochii, urechile, nasul și memoria.

Nu există reportaj în absența detalilor obținute la locul și desfășurarea evenimentelor, în absența observațiilor personale și a intervievării. Totuși, Ph. Gaillard consideră că un reportaj presupune și o muncă de căutare a informației, după cum avem de a face cu evenimente prevăzute sau neprevăzute. În cazul unui eveniment prevăzut, reporterul a avut răgazul să se documenteze, să se familiarizeze cu subiectul. Știe la ce se poate aștepta. Cu toate acestea, prezența la fața locului este la fel de necesară, dacă e posibil chiar înainte de ora la care a fost anunțat evenimentul. Prezent la locul de desfășurare, el trebuie să urmărească evenimentul, să-l încadreze în context, să-l înregistreze și să-l completeze cu detalii semnificative, care adesea spun mai mult decât informația principală.

Dacă evenimentul este neprevăzut, întâmplător, nu mai există timp pentru o pregătire premergătoare evenimentului. Ajuns la fața locului, ziaristul își începe misiunea de la zero: el nu știe decât despre ce anume este vorba (un incendiu, un accident, o crimă), astfel încât, prin intervievarea martorilor, a autorităților și prin observațiile proprii, el trebuie să reconstituie evenimentul. Organizarea demersului reportericesc depinde de natura evenimentului și de instituția pe care o implică. În orice caz, important este ca reporterul să reacționeze cât mai repede cu putință, să obțină la timp datele necesare: luate “la cald”, informațiile oferite de martori sau participanți vor fi mai bogate, mai sugestive, cu atât mai mult cu cât, după ce își vor fi revenit, o parte dintre aceștia vor refuza să mai răspundă. Reporterul trebuie, astfel, să dea dovadă de rapiditate și inteligență în alegerea persoanelor apte să furnizeze asemenea informații la momentul potrivit.

Acestei etape de pregătire îi urmează o alta: luarea notițelor. Personajele și cadrul au o importanță specială în reportaj. Înarmat cu un pix și un carnețel, reporterul va culege toate datele pe care le poate afla, le va absorbi așa cum un burete absoarbe apa, trecându-le prin filtrul cunoștințelor și înțelegerii sale; în același timp, aceste notițe trebuie să fie succinte și limpezi pentru a putea fi folosite cu operativitate. De cele mai multe ori, reporterul nu are timp sau date suficiente pentru a-și întocmi un plan. Notițele luate vor conține atunci, în primul rând, elementele principale ale evenimentului, coordonatele sale spațiale, temporale, personajele implicate, conflictul, consecințele, ineditul și interesul uman. Cu toate acestea, uneori sunt mai importante faptele secundare, de background, care se intercalează cu evenimentul principal și contribuie la explicitarea lui. Astfel, un reportaj bun trebuie să colecționeze date – detalii pitorești, semnificative sau neobișnuite – care dau o anumită culoare evenimentului, reconstituie atmosfera, detalii ce constituie viața însăși, realitatea:

personaje-tip, care au nume, vârstă, o anumită expresie a feței, un comportament, un fel de a vorbi;

cuvinte aduse în mod direct în dialoguri;

scene vii, anecdote;

culori, mirosuri, zgomote;

decor desenat în câteva linii precise.

Etica jurnalistică are două fatețe, de unde rezultă două moduri diferite de abordare: sunt luate în calcul, pe de-o parte, amenințările la adresa jurnaliștilor, iar pe de alta, amenințarea pe care jurnalismul și mass-media în general o reprezintă pentru societate. În primul caz, răspunsul la aceste amenințări vine din partea societății, prin instituțiile statului, și se concretizează prin reglementări avînd conținut juridic, ce protejează jurnalismul și sistemul mediatic. În al doilea caz, răspunsul vine din partea comunității profesionale a mass-media și capătă forma unor prescripții etico-deontologice, ce încearcă să protejeze societatea/publicul în raport cu jurnaliștii și sistemul media. Trebuie precizat că eficiența acestor reacții și măsuri este scăzută, arareori acestea avînd efect real. Pe de altă parte, există o asimetrie în aceste încercări de reglementare: jurnaliștii sunt mai puțin protejați decît sunt considerați a fi ei înșiși o amenințare. În măsură în care statul emite măsuri brutale uneori, greoaie, ineficiente și deseori conjuncturale, etica autoimpusă de comunitatea mediatică este la rîndu-i laxă, generală, lipsită de profunzime și adesea ignorată. Motivele pentru care statul reacționează în acest fel sunt cunoscute și intuibile, cîtăvreme reprezentanții lui sunt politicieni dominați de interese, conservatori în privința pozițiilor și privilegiilor puterii, dominatori sau acaparatori.

Walter Lippmann spune că “nu există lege mai mare în jurnalism decît aceea de a spune adevărul și de a înșela diavolul.” Un principiu elementar în activitatea jurnalistică este faptul că un reporter trebuie să trateze cu scepticism orice informație. Imperativul îl reprezintă, așadar, verificarea tuturor elementelor, pentru că cea mai importantă calitate a unui ziar, bunul său cel mai de preț este credibilitatea: dacă cititorul și-a pierdut încrederea, acea publicație va dispărea curând. Responsabilitatea ce apasă pe umerii lor îi îndeamnă pe jurnaliști să fie permanent conștienți că înșiruirea informațiilor nu reprezintă obligatoriu adevărul. “Pot exista mai multe adevăruri, provenind de la tot atâția martori sinceri. (…) În urmă cu câțiva ani, au fost multe discuții în legătură cu posibilitatea de a fi obiectiv în presă. Mulți ziariști au ajuns la concluzia că obiectivitatea este de neatins, deoarece însuși procesul de selectare a subiectelor este lipsit de obiectivitate”. Pentru că adevărul iese la lumină doar în timp, odată cu descoperirea de noi amănunte, jurnalismul a fost denumit “prima ciornă a istoriei”.

Reportajul însă, așa cum spuneam, este o specie prin excelență subiectivă. Alături de adevărul curat contează, în egală măsură, impresia jurnalistului, asumarea de către acesta a unei anumite realități și prezentarea ei numai cu ajutorul faptelor, fără comentarii explicite. Sentimentalismul nu „prinde” în reportaj. Cititorul va fi mai impresionat dacă reporterul sublicitează decât supralicitează, căci oamenilor nu le place să plângă la comandă. Cititorul trebuie lăsat să decidă singur, în funcție de calitatea materialului oferit, dacă merită să se lase sensibilizat. Misiunea reporterului este, în primul rând, prezentarea unor felii de viață care să facă apel la sensibilitatea lectorilor.

În cadrul acestei operațiuni, jurnalistul se poate afla în două ipostaze:

de martor

de participant.

Consumatorul așteaptă de la ziarist mai mult decât prezentarea unor evenimente la care acesta a fost fie martor, fie participant. El dorește ca, în măsura posibilului, să fie, la rândul lui, martor sau participant.

Pentru a realiza un reportaj bun, complet, autorul se va întreba înainte de a folosi toate ingredientele: “Ce mesaj vreau să transmit?” și “Pot realiza acest lucru ce ceea ce am?”. Pentru a răspunde acestor întrebări, este util să cunoaștem care sunt factorii pe baza cărora sunt selectate informațiile semnificative într-un reportaj:

proximitatea temporală;

proximitatea spațială;

ineditul faptelor;

conflict;

consecințe;

captarea interesului uman.

Orice eveniment se compune din trei realități paralele:

perspectiva obiectuală;

perspectiva autorităților;

perspectiva celor implicați sau a rudelor celor implicați în eveniment.

Această pluralitate a realităților îndreptățește trei puncte de vedere, trei unghiuri de abordare:

prezentarea faptelor și a semnificațiilor din perspectivă obiectuală;

prezentarea din perspectiva autorităților;

prezentarea din perspectiva celor implicați sau a rudelor lor.

În funcție de unghiul de abordare ales, un eveniment poate fi reflectat diferit, în trei articole. Altfel spus, un singur fapt poate da naștere la trei interpretări diferite, toate trei valide în același timp. Reporterul este cel ce va determina, în funcție de eveniment, care dintre ele este optimă pentru un anumit reportaj.

Observațiile de până acum sunt valabile pentru orice reportaj. Există însă mai multe tipuri de reportaje, fiecare cu specificul și individualitatea sa.

Reportajul, așa cum e practicat astăzi, solicită un timp mai îndelungat pentru a fi scris, este mai mare ca spațiu și mult mai liber ca formă.

Această deosebire, dintre știre și reportaj, a devenit mai pregnantă după inventarea

telegrafului.

Istoria cunoaște acest caz antologic. În anul 1870, William Howard Russell, reporter la ziarul londonez „Times”, a pierdut două zile pentru a aduce la redacție din orășelul francez Sedan un reportaj despre încercuirea și zdrobirea armatei franceze de către trupele germane. Bătălia de la Sedan a constituit momentul crucial în războiul franco-prusac din 1870, iar înfrângerea Franței în această luptă a fost urmată de căderea celui de al doilea Imperiu al lui Napoleon III. Russell se grăbea. Pentru a nu pierde timpul, își scria reportajul nopțile. Mare i-a fost însă uimirea și necazul când, ajuns la Londra, a descoperit că celelalte ziare publicaseră deja de două zile rapoarte despre bătălie. Reporterii acestora își transmiseseră textele prin telegraf.

Cu toate acestea, reportajul ca gen nu și-a pierdut nici din atractivitate, nici din valoare. Mai mult decât atât, John Carey, alcătuitor și redactor al unei culegeri de reportaje18, crede că reportajele contemporane substituie chiar religia.

În literatura de specialitate, etica mass-media este tratată după aceleași valori și norme profesionale. De exemplu, în cartea “Doing Ethics in Journalism”, autorii consideră că responsabilitatea mass-media este de a informa publicul cu privire la drepturile lor de a cunoaște evenimentele publice [10. p. 42]. În ceea ce privește etica, Jay Black, unul din autorii cărții, este de părere că jurnalistul nu trebuie să fie influențat în munca lui de alți factori externi cum ar fi acceptarea unor cadouri sau călătorii gratis. Deasemenea, jurnalistul trebuie să evite plagiatul și să nu publice o știre dacă aceasta nu a fost verificată din cel puțin trei surse. În aceeași lucrare este prezentat faptul că Societatea Jurnaliștilor Profesioniști din Statele Unite ale Americii acordă un interes major problemei eticii în mass-media. Codul etic pentru jurnaliști scris în 1926 a fost revizuit de foarte multe ori pe parcursul timpului, însă confuzia jurnaliștilor în ceea ce privește etica mass-media continuă sa persiste.

Principiile etice fundamentale pe care un jurnalist trebuie să le respecte sunt: respectul acordat persoanei; veracitatea faptelor (principiul adevărului, al corectitudinii informațiilor); interesul public; loialitatea (față de public, față de instituția mediatică, față de comunitatea jurnalistică).

Reportajul însă, așa cum spuneam, este o specie prin excelență subiectivă. Alături de adevărul curat contează, în egală măsură, impresia jurnalistului, asumarea de către acesta a unei anumite realități și prezentarea ei numai cu ajutorul faptelor, fără comentarii explicite. Sentimentalismul nu „prinde” în reportaj. Cititorul va fi mai impresionat dacă reporterul sublicitează decît supralicitează, căci oamenilor nu le place să plîngă la comandă. Cititorul trebuie lăsat să decidă singur, în funcție de calitatea materialului oferit, dacă merită să se lase sensibilizat. Misiunea reporterului este, în primul rînd, prezentarea unor felii de viață care să facă apel la sensibilitatea lectorilor.

În cadrul acestei operațiuni, jurnalistul se poate afla în două ipostaze: de martor și de participant. Consumatorul așteaptă de la ziarist și de la reportajele prezentate de acesta mai mult decît expunerea unor evenimente la care acesta a fost fie martor, fie participant. El dorește ca, în măsura posibilului, să fie, la rîndul lui, martor sau participant.

Pentru a realiza un reportaj bun, complet, autorul se va întreba înainte de a folosi toate ingredientele: “Ce mesaj vreau să transmit?” și “Pot realiza acest lucru cu ceea ce am?”.

Sunt reporteri care cred că sinceritatea lor este și garanția autenticității. Sigur că, în absența sincerității, autenticitatea reportajului este iremediabil minată. Dar la fel de minată este și atunci cînd sinceritatea se exersează pe aspecte de prim contact ale întîmplărilor narate, în absența capacității reporterului de a patrunde dincolo de aparențe, în miezul definitoriu al evenimentului, acolo unde „adevărul nu se confundă totdeauna cu dreptatea".

Din această nevoie de justiție socială pornește reportajul de dezbatere etică, instrument al reporterului în veghea acestuia ca legea să nu fie golită de spiritul său, ca relațiile dintre oameni să nu fie viciate de arbitrar și intoleranță, ca să existe o ierarhie reală a valorilor, ca mediocritatea, invidia, delațiunea, ranchiuna să nu aibă drept „de cetate” în viața noastră socială. Exemplară prin forța morală, luciditatea argumentului și curajul opiniei este partea cea mai bună a reportajului de ieri și de azi.

Orice eveniment se compune din trei realități paralele: perspectiva obiectuală; perspectiva autorităților; perspectiva celor implicați sau a rudelor celor implicați în eveniment.

Această pluralitate a realităților îndreptățește trei puncte de vedere, trei unghiuri de abordare: prezentarea faptelor și a semnificațiilor din perspectivă obiectuală; prezentarea din perspectiva autorităților; prezentarea din perspectiva celor implicați sau a rudelor lor. Jean-Dominique Boucher [1995; 9; 11] lărgește perspectiva: "Reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment, îl luminează, îl pune în perspectivă și dă substanță informației brute, în presa tipărită, reportajul este esențial. Reportajul vizualizează informația, o autentifică și îi conferă credibilitate. Mai mult ca niciodată, cititorul are nevoie să i se povestească lumea în care trăiește. (…) Jurnalismul trăitului permite părăsirea potecilor bătute. El colorează realitatea cea mai banală. Reportajul nu este un lux. Dar în măsura în care sunt povestitori, reporterii rămân înainte de toate, jurnaliști care informează." [subl. n.]

În fine, Philippe Gaillard [1966; 124ț este sentențios: "Cel mai bun reportaj este acela care nu oferă cititorului nici cel mai mic raționament gata făcut, nici cea mai mica sinteză, ci acela care îl conduce discret dar ferm să realizeze această sinteză printr-un demers simplu și personal, pornind de la fapte."

Din toate aceste formulări se desprind câteva aspecte fundamentale:

1) Genul numit reportaj aparține jurnalismului de informare;

2) Termeni precum capacitatea de a sesiza intuitiv, nas pentru știri, jurnalism al trăitului exprimă, de fapt, abilitatea jurnalistului de a colecta informația, neuitându-i pe oameni, ale căror resorturi interioare le sunt dezvăluite. Dezvăluirea aceasta nu este inventată de către jurnalist, ci ca este aflată prin tehnicile (terestre) de bază ale colectării informației: în primul rând, observarea și interviul.

Știm ce blasfemie riscăm: în unele privințe, activitatea reporterului este o activitate mai complexă decât aceea a romancierului. Pe de altă parte, în acest punct se inserează distincția fundamentală dintre știre/relatare în care "X a declarat " , "Y a hotărât ", și reportaj, unde "X declară cu voce temătoare " și "Y a hotărât cu strângere de inimă ".

3) Empatia, sensibilitatea autorului îl pot conduce pe acesta la exprimarea propriilor trăiri/emoții. Aici apare așa-numita notă personală a reporterului. Este o zonă de mari și eterne confuzii între jurnalismul de informare și jurnalismul de opinie pentru că, uneori, dintr-un deficit de emoție, poate, propriile reacții sunt înlocuite cu opinii; pentru că opinia, chiar dacă nu este explicită, este indusă cititorului. Exclamația reporterului: Atunci mi s-a făcut frică – atrage judecata de valoare (pozitivă sau negativă) difuză la adresa aceluia care provoacă frica.

Nu în ultimul rând, scriitura (dialogul, dramatizarea, tropii, asamblarea narativă etc.) impresionează, emoționează.

Emoția înseamnă participare. Iar participarea – de la caz la caz – adeziune sau respingere.

4) Fidelitatea transcrierii, fidelitatea "raportării" nu schimbă în mod esențial această situație care tinde să iasă din rigiditatea clasificărilor pentru

196

că – în măsura în care este vorba cu adevărat despre un reportaj – cititorul "vede", "aude", "simte" ceea ce jurnalistul a vă/ut, a auzit, a simțit. [Michel Voirol, 1992; 52ț.

5) în fine, talentul de scriitor (pe care în acest context ar trebui să-l reducem la abilitatea redactării/exprimării) – dacă exprimă informația riguros colectată, va menține reportajul în zona informării oneste. Dacă însă trăitul este "fabricat" prin exprimarea spectaculoasă, ne aflăm în fața unei înșelătorii, în care faptul și comentariul sunt amestecate.

In ciuda tuturor acestor riscuri, jurnaliștii argumentează patetic în favoarea "adevărului așa cum îl văd eu", specific Noului Jurnalism (New Journalism).

În final, referindu-ne la subiectul prezentei lucrări, menționăm că în activitatea sa reporterul trebuie să fie ghidat în permanență de principiile deontologiei profesionale, de Codul etic al jurnalistului, de Constituția și legislația țării, de normele etice și standardele internaționale în domeniu, pentru a-și exercita meseria cu onestitate și acuratețe și a nu prejudicia voit interesele celor despre care relatează, aducînd astfel un deserviciu atît pentru propria persoană cît și pentru comunitatea profesioniștilor din domeniul mass-media.

CAPITOLUL II

Reflectarea reportajului în cotidianele Timpul și Moldova Suverană

Moldova Suverană (ISSN 1104-7) este un ziar de limba română, oficial al guvernului Republicii Moldova, care este publicat zilnic la Chișinău. Avea un tiraj de circa 100.000 pe zi în anul 1994.

Moldova Suverană

AU FOST DECERNATE PREMIILE CONCURSULUI-RECITAL NAȚIONAL „VALERIU CUPCEA”

In reportaj se vorbește despre scopul concursului, despre condițiile și detaliile consursului, sunt enumerate persoane din domeniu, ceea ce dă dovada de importanța concursului. În rest sunt menționate rezultatele concursului, pe categorii.

Scopul concursului este redat prin cuvintele Președintelui Uniunii Teatrale din Moldova, Alexandru Grecu care a menționat că obiectivul concursului a fost promovarea literaturii și limbii române, cultivarea expresiei artistice a cuvîntului, descoperirea noilor valențe ale actorilor, promovarea genurilor de recital (declamație), precum și identificarea și promovarea tinerelor talente. Fiecare concurent a pregătit un recital cu o durată de pînă la 50 de minute.

Au fost trecute în evidență componența juriului, și titlurile fiecărui membru al juriului, ceea ce denotă profesionalismul juriului.

În continuare au fost enumerate titlurile obținute de către participanți.

FESTIVALUL „ZILELE CREANGA” S-A EXTINS ANUL ACESTA SI LA TIRGU-NEAMT

În reportaj se anunța extinderea unei sarbători în spațiul românesc, se menționează formele de desfășurare a sărbătorii, cronología evenimentelor în desfășurare. Reportajul amintește informații biografice.

În acest reportaj se menționează despre extinderea geografiei festivalului “Zilele Creangă” chiar în titlu se vorbește despre aceasta „În acest an, Festivalul s-a extins și la Tîrgu-Neamț, România. De asemena, în program au mai fost incluse și localitățile românești Pipirig și Humulești”.

Se menționează cronologia desfășurării evenimentelor dedicate lui Ion Creangă, de asemenea sînt evidențiate formele de desfășurare a evenimentului. În continuare se vorbește despre desfășurarea evenimentului la Chișinău, instituțiile în care se va desfășura și tipurile de activități. Reportajul corespunde tuturor cerințelor, informează corect și obiectiv.

LA BIBLIOTECA NAȚIONALĂ AU FOST LANSATE NOUĂ CĂRȚI ALE SCRIITORILOR POLONEZI

În cadrul se enunță lansări editoriale de cărți ale unor scriitori din Polonia. Se vorbește despre evenimentul de care este prilejuit. Acest eveniment reflectă procesele de democratizare a societății polone. Se face o conexiune dintre situația din Polonia și R. Moldova, și consecințele nefaste ale lipsei decomunizării. Polonia este privită drept un model de decomunizare a societății.

Reportajul dat reflectă evenimente dramatice care au avut loc în istoria Poloniei contemporane. Evenimentul marchează perioada de 25 de ani de la prăbușirea comunismului în Polonia.

Cuvintele rostite de către Maja Wawrzyk, directorul Institutului Polonez exprimă opinia față de acest eveniment, despre lupta eroică a poporului poloney pentru libertate.

„Pe 4 iunie 1989, în Polonia au avut loc pentru prima dată alegeri parțial libere, cînd a cîștigat Mișcarea „Solidaritate”. Astfel, în 2014 noi sărbătorim 25 de ani de libertate. În această perioadă Polonia s-a dezvoltat foarte mult. Acum zece ani țara noastră a intrat în Uniunea Europeană. Cărțile lansate astăzi sînt despre lupta poporului polonez pentru libertate”, a precizat Maja Wawrzyk.

La rîndul său, directorul Centrului pentru Studiul Totalitarismului Igor Cașu a menționat, printre altele, că această aniversare ne vorbește despre faptul ce a însemnat decomunizarea și lipsa de decomunizare în țările europene.

„Există relații coerente între decomunizare și evoluția mai multor state din Europa în ceea ce privește integrarea europeană. Polonia a influențat mult asupra acestui fenomen în mai multe țări din acest spațiu”, a specificat Igor Cașu.

Întrucît în fostele state sovietice decomunizarea trenează, ceea ce subminează eforturile de integrare europeană. Desigur el face referință la R. Moldova și sugerează o cale de urmat, calea pe care a mers Polonia.

LA CAUSENI A FOST COMEMORAT POETUL ALEXEI MATEEVICI

În cadrul reportajului autorul relatează despre comemorarea aniversarea poetului A. Mateevici. Este descris locul evenimentului, participanții la eveniment, acțiunile defășurate. De asemenea poetul a fost proslăvit de către cei prezenți.

Personalitatea lui A. Mateevici este esențială pentru românii din R. Moldova. Preotul-poet A. Mateevici a impregnat luptei moldovenilor pentru renașterea națională un caracter combativ.

Deși viața lui a fost scurtă opera lui a fost mare.

Zeci de căușeneni s-au adunat la bustul lui Alexei Mateevici din centrul raional pentru a comemora poetul la cea de-a 127-a aniversare de la naștere.

Omagierea la baștină a autorului imnului R. Moldova „Limba noastră” a demarat cu o întrunire în fața bustului poetului, unde elevii liceului care îi poartă numele au prezentat un program muzical-poetic. După aceasta a avut loc depunere de flori.

Prezent la eveniment, Veaceslav Nigai, vicepreședinte al raionului Căușeni, a apreciat moștenirea literară lăsată de Mateevici. „Suflet nobil și cinstit, Mateevici s-a zbuciumat în căutarea adevărului, reușind să conserve în timp, în pofida împrejurărilor vitrege, memoria și conștiința originii latine a moldovenilor de la Est la Prut”, a subliniat Nigai.

În final reporterul redă cele mai esențiale date biografice ale poetului.

LA CIMISLIA A FOST INAUGURAT MUZEUL RAIONAL DE ISTORIE, ETNOGRAFIE SI ARTA

Reportajul reflectă o lansare de eveniment, se accentuează istoria edificiului care a devenit sediu al muzeului. Este indicată suma cheltuită pentru construcție și de asemenea aspecte legate de rolul muzeului în cadrul turismului.

Este descris edificiul în care se amplasează: ,,Muzeul raional de istorie, etnografie și artă a fost inaugurat recent la Cimișlia. Acesta este amplasat într-o clădire renovată ce inițial a fost un conac boieresc construit la începutul secolului trecut,, ce trezește publiculul cititor curiozitatea de al vedea.

Este menționată situația anterioară a locului în care fusese amplasat muzeul.

Se vorbește și despre rolul ce i se atribuie muzeului în promovarea turismului. Potrivit directorului Muzeului de istorie, etnografie și artă din Cimișlia, Alexandru Bulai, instituția și-a propus să contribuie la dezvoltarea infrastructurii turistice din regiune, creînd în cadrul muzeului un teatru popular, un ansamblu vocal-instrumental și o colecție de măști. „Cu susținerea populației am reușit colectarea a peste 400 de relicve ce sînt deja expuse, iar alte circa două mii de materiale rămîn în așteptarea pregătirii celorlalte spații ale viitorului complex muzeistic din Cimișlia”, a menționat Alexandru Bulai.

LIUBA COJOCARU – O PRIMARIȚĂ IN FAȚA CARIEREI LUI CHIRTOACĂ ESTE O NULITATE

Este un reportaj interesant prin faptul că încearcă să redea stări de fapt diferite. Reporterul din start afirmă că ar fi cunoscut cu eroul reportajului, ceea ce se dorește de a obține credibilitate la cititori., adică ar fi bine informat de la sursă, a vedea cu ochii proprii.

Autorul începe prin a scoate în evidență activitatea de antreprenoriat a familiei Cojocaru, și pe de altă parte critică atitudinea altora de indiferență și lipsă de interes pentru propria dezvoltare prin cuvintele: ,,Din start, a înțeles, a văzut că ia conducerea unui sat de la zero, la fel cum i s-a întîmplat și cu propria-i gospodărie. Însăși clădire Primăriei era o dărăpănătură de parcă ziceai că este un grajd părăsit, dar pe care, cu timpul, a transformat-o într-o adevărată casă obștească a ordinii și bunului gust. Nu lipsa banilor este problema unui sat ajuns în paragină, crede Liuba Cojocaru, ci hărnicia, capacitatea de mobilizare a oamenilor, dragostea față de consătenii și locul în care te-ai născut și tot ce derivă din acestea. Nu ai nevoie de bani pentru a defrișa sau a scăpa de bălăriile de ierburi crescute pe străzile satului, pentru a cultiva și îngriji straturi de flori stradale sau pentru a înlătura rămășițele ruinelor unor construcții vechi, ci de bun simț, voință și implicare,,.

Este descrisî calea pe care a mers eroul reportajului, de la dezvoltarea proprie la cea a comunității.

Din reportaj reiese că dorința de a se implica pe plan local, comunitar a fost o decizie conștientă, în urma multor discuții și deliberări, evaluări ale șanselor, care a și condus la victoria în alegeri în funcție de primar.

Ulterior reporterul descrie situația în care se află localitatea, serviciul comunitar utilizînd epitete și comparații redată prin transformări radicale în doar patru ani de cînd este primăriță, Liuba Cojocaru a reușit: a) să modernizeze grădinița în care se adăpostesc 280 de copii, să-i construiască o anexă, să o asigure cu căldură, apă curentă și s-o izoleze termic în exterior; b) să asigure gazificarea satului în proporție de 100%; c) să construiască o stație de epurare a apei cu o capacitate de 700 de metri cubi pe oră, să rezolve sistemul de canalizare al Măgdăceștiului în proporție de 80%, iar apeductul să fie realizat în proporție de 100%; d) iluminatul stradal, pe timp de noapte, este asigurat în proporție de 80%; e) construcția și darea în folosință a unui Centru de Sănătate ultramodern echipat, cu un Proiect comun cu Banca Mondială și multe, multe altele.

În stadiu de finalizare, Liuba Cojocaru mai are darea în exploatare a unei cantine sociale pentru 300 de oameni. Pe mai departe, primărița mai are în proiect reparația capitală a tuturor străzilor și trotuarelor, dar și un vis pentru al cărei realizare senatorul Viorel Badea i-a spus că îi va acorda tot sprijinul. Liuba Cojocaru vrea să-i smulgă pe tineri din sedentarismul din fața internetului pe tinerii satului, în care funcționează și o școală sportivă, și să le ofere un complex polivalent, care să cuprindă un teren de fotbal modern, terenuri mai mici pentru antrenamente, pentru tenis, volei etc., un club sportiv și cu încăperi destinație culturală și altele. Pentru aceasta, deja a întocmit și un proiect. Totodată, Liuba Cojocaru vrea să atragă și investitori în sat, cărora este dispusă să le ofere spații și terenuri, totul pentru deschiderea de noi locuri de muncă.

În satul Măgdăcești, toată lumea muncește, iar asta și grație faptului că este în apropierea Chișinăului, unde mai mulți localnici au un loc de muncă la care fac naveta zilnică,,.

Din reportaj reiese relația de prietenie existentă cu eroul reportajului, de aici și tendința de a un fi imparțial, deși sînt enumerate calități ale eroilor reportajului.

Autorul arată cronologic desfășurarea evenimentelor în devenirea personalității primarului de Măgdăcești, a transformărilor realízate de către primar, fiind utilizate cuvinte ce ar compara lucrurile care au evoluat în bine. Sînt descrise calitățile pozitive ale personalității ei.

Este menționată apoi cheia succesului, cum ar fi capacitatea de a fi un bun manager, un manager eficient “nu banii, ci spiritul de gospodar”.

Este mai apoi caracterizată activitatea de zi cu zi a primarului Liuba Cojocaru, punîndu-se accent pe implicare, pe comunicare cu fiecare locuitor al satului, care contribuie firește la luarea unor decizii corecte, echilibrate șe eficiente, chiar și în raport cu bărbații Metaforic vorbind, Liuba Cojocaru este femeia și primarul în fața căreia tremură și cei mai fioroși dintre bărbați, iar asta pentru că dezarmează pe oricine cu dîrzenia, hărnicia și bunele ei intenții.

Se menționează și faptul că satul se află în vecinătatea orașului Chișinău, fiind un factor care la fel contribuie la prosperitatea sătenilor.

Sfîrșitul reportajului este încurajator pentru locuitorii s. Mșgdăcești și neplăcut pentru primarul municipiului Chișinău, deși comparația e puțin deplasată.

Reporterul este entuziasmat de realizările primarului Liuba Cojocaru, realizări frumoase și dezamăgirile față de edilul Chișinăului Dorin Chirtoacă.

Firește comparația ar trebui să fie mai serioasă, mai profesionistă, să nu fie subiectivări iar aici subiectivismul e la cote mari.

Dar să nu uităm că ziarul Moldova Suverană este mai mult o armă utilizată împotriva cuiva, asta e dictată de politica editorială a publicației.

POLIȚA LUI GHEORGHE CALAMANCIUC

Autorul exprimă atitudinea negativă a scriitorului față de puterea sovietică. De asemenea este menționată activitatea prestigioasă a scriitorului.

,,Recent, scriitorul nostru bălțean de origine bucovineano-herțeană, a împlinit 70 de ani. Considerăm că e de datoria noastră, a celor care îi cunoaștem și apreciem opera pe parcurs de decenii să publicăm acest micuț bilanț de creație. O spunem din capul locului: scriitorul Gh. Calamanciuc a fost un ins cu draci. Fiind român și în pașaportul sovietic, a refuzat să-și publice primele cărți de poezie cu litere rusești și cu poeme elogioase despre partid, Lenin și internaționalismul proletar (asta era condiția!), așteptînd vremuri mai bune. A avut de așteptat peste treizeci de ani, răstimp în care a scris pentru sertar. În primul an cînd am revenit la crinii latini, a editat trei cărți. Avea 53 de ani…

Reporterul afirmă că Gheorghe Calamanciuc sfidează, și o face fără sforăituri teribiliste de deschizător de drumuri, tiparele tradiționale – cuminți, „tămăduitoare” de suferințe, în care noi, românii, ne complacem de secole, zic, tipare adormitoare ca discurs epic, care nu mai interesează, nu mai mișcă pe nimeni într-o lume care vrea să fie înțeleasă, acceptată mai altfel,,.

„TIMPUL de dimineață” – Unicul Cotidian Național

„TIMPUL de dimineață” – este o publicație periodică, care din 2001, constituie cea mai importantă sursă de informare despre situația socio-politică din R. Moldova. Ziarul se distribuie în toată țara și nu este controlat de nici o structură politică sau grupare economică. Având o rețea vastă de distribuitori a edițiilor periodice, TIMPUL este difuzat –prin abonare la adresă sau vânzări la chioșcuri -atât persoanelor fizice, cât și instituțiilor, cum ar fi: organele administrației publice, misiunilor diplomatice, organizațiilor internaționale, centrelor de consultanță, instituțiilor de învățîmânt, ONG-urilor, întreprinderilor de stat și private, agențiilor de publicitate ș.a.

Istoric

• 2001

Pe 14 septembrie 2001, pe piața media din R. Moldova s-a lansat săptămânalul „TIMPUL info-magazin”, într-un format modern, conceput ca ediție-magazin. Director fondator și redactor-șef al ziarului „TIMPUL info-magazin” a devenit Constantin Tănase.

• 2004

În iulie 2004, „TIMPUL info-magazin” își încetează apariția, activitatea fiindu-i suspendată în urma unui proces de judecată înscenat de Guvernul R. Moldova în legătură cu o investigație despre o afacere dubioasă a Companiei DAAC-HERMES, proces câștigat la CEDO la finele anului 2007. Din iulie 2004 a început să apară o publicație nouă cu denumirea „TIMPUL de dimineață” editată de același colectiv de ziariști. Fondatorul și directorul publicației „TIMPUL de dimineață” rămâne în continuare Constantin Tănase.
Redactor-șef coordonator este numită Sorina Ștefârță. În noul format, TIMPUL, începe să apară de două ori pe săptămână.

• 2005

Din ianuarie 2005 “TIMPUL de dimineață” apare de trei ori pe săptămână, iar în luna octombrie 2005 este transformat în Cotidian Național Independent cu cinci apariții pe săptămână.

• 2009

În prezent TIMPUL este cel mai citit ziar de limbă română din R. Moldova, fiind un spectator al vieții politice și sociele din Moldova, care oferă constant analize politice, comentarii și reacții la evenimentele ce au loc în viața de zi cu zi. A oferit o pluralitate de opinii, prin supravegherea vieții publice din RM, oferă informații importante despre evenimentele de interes public. TIMPUL de dimineață rămâne a fi cea mai populară publicație print în limba română.

TIMPUL raportează în timp util eveneimentele, faptele și opiniile care interesează un mare număr de oameni.

A fost lansată o antologie a poeziei lui Grigore Vieru

În reportaj se vorbește despre o lansare de carte, o antologie a poeziei lui Grigore Vieru.

O antologie a poeziei lui Grigore Vieru, întitulată “Inscripții pe stîlpul porții”, a fost lansată sîmbătă seară la Filarmonica Națională “S. Lunchevici” din Chișinău, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la nașterea marelui poet.

Lansarea a avut loc în cadrul unui spectacol de muzică și poezie, întitulat “Testament”, pe care l-a susținut interpretul Fuego din România.

Reporterul a introdus în reportaj cuvintele academicianul Nicolae Dabija precum că antologia este “o Biblie a poeziei. Este un mare merit al doamnei Lilia Bob de la Asociația Culturală “Regal d`Art” din Botoșani, dar și al interpretului Fuego, care, prin intermediul cîntecelor sale, a trezit interesul românilor pentru creația lui Grigore Vieru”.

Potrivit lui Nicolae Dabija, cartea “Inscripții pe stîlpul porții” are aproximativ o mie de pagini, este făcută mai mult pentru bibliofili și nu va fi pusă în vînzare, dar va fi distribuită în cele mai importante biblioteci din România și Republica Moldova. Antologia conține și un manuscris al poetului Grigore Vieru, dedicat lui Fuego. Tirajul cărții este de circa o mie de exemplare.

Spectacolul de muzică și poezie “Testament” al lui Fuego a fost prezentat anul trecut la Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești, România, unde este angajat interpretul. Luni, 16 februarie, concertul va avea loc în localitatea de baștină a poetului Grigore Vieru – satul Pererîta din raionul Briceni.

Nu este trecută cu vederea și creația cîntărețului Fuego (Paul Surugiu) a obținut Premiul pentru interpretarea celui mai bun spectacol al Teatrului “Alexandru Davila”. O editură și o asociație culturală din România au oferit două premii pentru cel mai bun spectacol al anului trecut, iar Săptămînalul “Literatura și Arta” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova i-a oferit lui Fuego o diplomă pentru cea mai bună interpretare a poeziei lui Grigore Vieru.

În culisele istoriei Constantin Stere și Sfatul Țării

Reportajul evocă personalitatea lui Constantin Stere și rolul său în evenimentele de cotitură din acea perioadă, care au croit destine și vieți omenești in sel mai bun sens al cuvîntului. Astfel că personalitatea lui Constantin Stere a stat la baza unirii Basarabiei la Patria-Mamă..

Constantin Stere (1.VI.1865, s. Horodiște, Soroca – 26.VI.1936, Bucov – Ploiești, înmormântat la București) doar o lună și ceva s-a aflat la Chișinău, în primăvara anului 1918, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei.

Criza politică în Basarabia s-a conturat perfect în perioada 1-13 ianuarie 1918. Bolșevizarea unităților militare pe teritoriul Basarabiei, anarhizarea lor, destabilizarea situației prin care se încerca să se demonstreze că Sfatul Țării și Consiliul de Directori Generali, adică Guvernul Basarabiei nu sunt în stare să controleze situația în teritoriu. Se impunea venirea unei forțe care ar fi adus o nouă orânduire, ce deja se declarase la Petrograd stăpână pe destinul fostului Imperiu țarist. Cele trei lozinci care au răsturnat lumea „pământ țăranilor, fabricile muncitorilor și pace lumii” au ajuns să stea la temelia tulburărilor de la Chișinău. În acea situație când membrii Sfatului Țării au început să fie vânați, pentru a fi exterminați ca „trădători ai intereselor poporului”, conducerea Basarabiei, mă refer în primul rând la Blocul Moldovenesc al Sfatului Țării, a luat decizia justă de a chema armata română pentru a instaura ordinea. La 13 ianuarie, unitățile armatei române au intrat în Chișinău, fiind întâmpinate de populația băștinașă cu mari speranțe. Unitățile bolșevizate s-au retras la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Țării venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o parte din deputați, iar minoritarii erau convinși că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia și atunci era arma minorităților naționale. În acea situație, se conturau clar următorii pași pe care trebuia să-i facă Basarabia. Ucraina era independentă, România era pe cale de a-și elibera teritoriul de sub ocupația germană și independența Basarabiei, nefiind susținută economic, administrativ, politic, nu avea șanse să se realizeze. Singura cale rațională era unirea cu România.

,,După cum scrie în cartea sa La răspântie (Chișinău, 1998), martorul acelor evenimente Dimitrie Bogos, rolul lui Stere în acea situație de extremă tensiune, a fost decisiv: „Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iași delegația Sfatului Țării, domnii Ciugureanu și Inculeț. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie.

Mărturisesc că sosirea dlui Stere se aștepta ca a unui semizeu, făcător de minuni. Și într-adevăr, d-lui s-a arătat la culmea chemării.

Tot în seara de 24 martie, în localul societății Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitați reprezentanții fracțiunii țărănești și ai altor minorități. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viață. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Țiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viața lui n-a fost așa de tare, așa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălțătoare, clipe mărețe, care nu se vor uita niciodată în viață.

Au vorbit mai mulți fruntași. La sfârșitul banchetului se părea că și Țiganco și ceilalți tovarăși ai lui sunt gata să asculte și să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiective și convingătoare.

A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniștri, asemenea în fracțiunea țărănească și Blocul Moldovenesc. Bineînțeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc și toată iscusința o punea la consfătuire cu fracțiunea țărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulți moldoveni țărani, care până atunci erau duși de nas de niște proroci mincinoși ca Țiganco și alții.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România.

Istorica alocuțiune a lui Stere în ședința plenară a Sfatului Țării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediții. Dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoția autentică a evenimentului.

Martorul acelei evoluții spectaculoase a distinsului om politic basarabean țăranul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani își amintea mărturisindu-i avocatului și publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viața Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era și titulatura, activând pentru votarea Unirii, și celălalt partid: „Fracția Țărănească”. Partizanii acestei organizații șovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracția Țărănească” și să-i alipească la „Blocul Moldovenesc”, reușind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit grație marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata română, care a impus ordine și a adus liniște în toată Basarabia, și al doilea factor a fost Stere, care a adus liniștea în toate sufletele frământate și dornice de o viață nouă, de o viață românească. În această privință sunt și mărturii scrise de Dnii Bogos, doctorul Petre Cazacu și profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei și votarea din Sfatul Țării se datoresc lui Stere.

…Ședeam într-un colț și ascultam cu evlavie, cum Stere vorbea și cum argumenta pentru reușita votului, iar, după ce și-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut și, întinzându-mi mâna, m-a întrebat ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte, și anume: „Bine, bine”.

Răposatul mi-a răspuns, la rândul său: „Știu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră; cu alte cuvinte, refrenul”.

I-am răspuns din nou: Am să vă spun altădată și refrenul.”.

(R. Marent, Cu moș Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viața Basarabiei, 1939.– nr. 4)

Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Țării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost aleși miniștri în noul Guvern al României, el a fost ales la 4 aprilie 1918 președinte al primului Parlament al Basarabiei. Și aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semnificație cu cea din ziua de 27 martie,,.

Autorul menționează rolul uriaș jucat de Constantin Stere în realizarea unirii Basarabiei la România, care aflîndu-se doar o săptămînă la Chișinău a putut schimba cursul istoriei acestui pămînt.

Reporterul redă în reportaj capacitatea uriașă a lui Constatin Stere de a vorbi convingător, de a argumenta luarea unor decizii cu impact uriaș pentru istorie.

Ion Codreanu afirmă că Constantin Stere a constituit al doilea factor care a contribuit la realizarea unirii.

Rolul său deosebit s-a manifestat și în soluționarea problemei religioase legată de funcționarea Mitropoliei Basarabiei.

Mă refer la felul său corect de a trece biserica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.

Relațiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluționar prin vocație, ateu convins, el era tolerant față de biserică.

El a privit biserica basarabeană și apartenența ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică și respectiv a soluționat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil și arhiepiscopul de Chișinău Atanasie, dezorientați de situația politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu știau cum să procedeze în noile condiții. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală. Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică și România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situație, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicția Patriarhiei Române.

Iurie Colesnic (În culisele istoriei): Viața ca un miracol – Vladimir Cristi

Este descrisă personalitatea lui V. Cristi. În acest reportaj se vorbește despre viața și activitatea lui Vladimir Cristi, despre originea pe linia bunicilor.

Vladimir Cristi a avut un rol deosebit în perioada anilor 1917-1918, situația din Rusia țaristă a provocat mișcări de renaștere la periferii, Basarabia fiind și ea cuprinsă în aceste evenimente.

Autorul îl descrie pe Vladimir Cristi drept o personalitate a timpului, se detaliază reporturile sale cu centrul „Peterburgul”, capacitățile sale de a convinge, conducerea statului rus să nu înglobeze Basarabia în cadrul Ucrainei, ceea ce îi reușește.

Autorul este obiectiv în descriere, reportajul fiind documentat și argumentat.

Despre Vladimir Cristi se poate scrie foarte mult. Materialul istoric este foarte bogat în amănunte.

S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, jud. Orhei la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubețkaia (1856-1926), iar bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareșal al nobilimii basarabene, căsătorit cu Alexandra Nelidov, fiica lui Alexandru Nelidov, basarabeanul ajuns ambasador la Constantinopol.

A fost căsătorit la Moscova cu contesa Elena Al. Sologub.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris.

În fondul Gheorghe Bezviconi de la ANRM se păstrează amintirile doctorului Ioan Șeptilici, intitulate „Autobiografie”. La pag. manuscrisului apare un portret al lui Vladimir Cristi:

„Despre fiul lui Gr. Ion Cristi, Vladimir, aș spune că a avut deseori un noroc orb. La niște serbări ale unui străbun de al lor și-a ucis din gelozie unchiul său Trubețkoi. De teama procesului și mai ales a scandalului, a fost trimis pentru pocăință la mănăstire și, respins de atunci de neamurile aristocrate, a primit să fie în 1917 comisar revoluționar al Basarabiei…”

Vladimir Cristi fost ales deputat în Sfatul Țării din partea Congresului al III-lea al delegaților țărani. Sfatul Țării, ținând cont de spiritul lui organizatoric, din relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, l-a delegat imediat în guvernul Republicii Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de director general la Interne.

La 27 martie votat Unirea Basarabiei cu România. Iar după Unire a fost un politician activ: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada cea mai dificilă 1938-1940, când au fost suspendate activitățile partidelor politice.

În 1940 s-a refugiat în România. În 1944 se refugiază în . Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă și este arestat de NKVD și dus în URSS. Apoi este adus în România.

A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.

Omul care avea în patrimoniul său distincții și rusești, și românești, ordinele Sf. Vladimir, Sf. Gheorghe (rusești), Meritul Cultural, Ferdinand în grad de Comandor, Coroana României, Steaua României în grad de Ofițer, Medalia Aviatică, a dispărut de pe firmamentul istoriei ca un anonim… Un articol de: Iurie Colesnic

Omul săptămânii: Igor Belei, directorul Misiunii Sociale „Diaconia”

În acest reportaj se acordă o atenție deosebită personalității lui Igor Belei, care își aduce o mare contribuție la soluționarea multor probleme ce țin de persoanele social vulnerabile.

Reporterul atrage atenția la schimbarea radicală din viața eroului reportajului renunțarea la profesie și dedicarea viții facerii de bine.

S-a născut în 1976 în orășelul Cupcini, raionul Edineț. Primii ani de independență a Republicii Moldova îl prind în băncile Colegiului de Medicină din Bălți, după care urmează Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testimițanu” din Chișinău și un rezidențiat în domeniul microbiologiei medicale.

În timpul studiilor superioare a fost președintele Asociației Studenților Creștin Ortodocși Români. Deși a renunțat la profesia de medic, Igor Belei nu și-a uitat rostul de a face bine oamenilor. Din 2003 ajunge director al Misiunii Sociale „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei. Deja de 13 ani misiunea ajută, prin campaniile sale, bătrânii singuratici, persoanele cu dizabilități, tinerele mame, orfanii și familiile numeroase.

Printre activitățile organizației se numără colectarea de bunuri materiale (produse alimentare, îmbrăcăminte, încălțăminte, bani etc.) de la persoane fizice și juridice din țară și din străinătate; distribuirea acestor bunuri persoanelor defavorizate; mobilizarea voluntarilor care acordă asistență socială în spitale, orfelinate și la domiciliu, cooperarea cu organizații de caritate, culturale, bisericești, interconfesionale din țară și de peste hotare. Misiunea Socială „Diaconia” s-a remarcat prin proiectele sale de durată Centrul maternal „În brațele mamei” și Centrul de găzduire secundară „Casa Maria”. Deja al șaselea an consecutiv, Diaconia a organizat campania de Paști „Masa Bucuriei”.

Pe 4 aprilie, în cele mai importante supermarketuri din țară s-au colectat produse alimentare pentru cantinele sociale ale organizației, unde zilnic beneficiază de un prânz cald bătrânii singuratici, persoanele fără de adăpost și bolnavii țintuiți la pat.

Autorul vorbește cu dragoste despre activitățile misiunii, despre scopurile și rezultatele acestoe activități filantropice.

Premieră culturală în Moldova – Festivalul-concurs televizat al tinerilor interpreți de muzică populară

La Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din capitală a avut loc ieri prima ediție a Festivalului-concurs televizat al tinerilor interpreți de muzică populară „Prezintă Orchestra „Folclor”.

Evenimentul a fost organizat de instituția-gazdă în colaborare cu Orchestra de muzică populară „Folclor” și Compania Publică „Teleradio Moldova” în parteneriat cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău.

Petre Neamțu, inițiatorul concursului și președintele juriului, a afirmat că ideea acestui festival s-a născut cu 25 de ani în urmă, cînd formația pe care o conduce activa la Radio Moldova.

„Am hotărît să readucem festivalul pe scena Filarmonicii Naționale. Ne-am propus să organizăm nu un concurs obișnuit, ci un festival de durată, care se va desfășura pe parcursul anului, în patru etape: 26 martie, 28 mai, 24 septembrie și 18 noiembrie. La ultima etapă va avea loc Gala Laureaților, iar pe 3 decembrie – un concert aniversar cu genericul „Legendele muzicii populare românești”, a precizat Petre Neamțu.

Potrivit directorului festivalului, Silvia Gongear, scopul acestuia este promovarea și valorificarea folclorului instrumental, muzical și vocal în formă autentică; descoperirea și promovarea celor mai valoroși interpreți de muzică populară românească; valorificarea cîntecului și portului românesc din diferite zone ale Republicii Moldova și România și introducerea acestora în circuitul valorilor spirituale. La concurs vor participa tineri interpreți de muzică populară cu vîrste cuprinse între 17 și 35 de ani, din Moldova și România, atît interpreți, cît și instrumentiști.

Autorul menționează în reportaj denumirea evenimentului, organizatorii. În final sînt menționate premiile acordate și cîștigătorii concursului.

Tinerețe fără bătrânețe, despre Vasile Dohotaru

În reportaj este elogiat artistul Vasile Dohotaru.Autorul retrăiește acele evenimente din viața artistului.

El s-a născut artist. În timp ce acest fapt e un lucru sigur, nimic altceva din biografia lui nu este cert, nici măcar pentru el. Cert este că s-a reinventat, de fiecare dată, după bunul său plac.

Atunci când era mic, desena pe hârtie igienică, cel puțin așa îmi spunea mie, dar eu acum știu că nu e adevărat. Desena, de fapt, pe frânturi de ziare, căci nu era hârtie igienică, în Vatici, în 1955. Mai mult decât atât, în ziua în care s-a născut, azi, acum 60 de ani, nu ningea așa cum îi place lui să creadă, poate doar cu petale de cireș înflorit din curtea Mănăstirii Curchi, unde zice el că s-a născut.

Mai sunt și istoriile cu capra. Copilul din el obișnuia să îmbete periodic capra, cu găleți de vin uitate pe drum, astfel născând istoriile care urma să mi le povestească, parcă intuind că pentru asta o făcea. Capra, în general, i-a marcat viața, el fiind Berbec născut în anul Caprei care a crescut pe lapte de capră – capră la cub, zice mama.

Apropo de ea, sunt lucrurile pe care le voi afla de la ea, mai târziu. El nu a fost acceptat sau înțeles, astfel fiind nevoit să se descurce singur, la o vârstă la care eu încă nu obișnuiam să vin târziu acasă. Așa îmi justific momentele când el mă învață să ciordesc. Fiind student, la Odesa, în URSS, era departe de casă și singur, învăța, lucra și îi era foame, iar depozitul de conserve învecinat reprezenta o mare tentație.

Mereu mi-am dorit să trăiesc la mare, iar de vină este el, pentru că acolo își picta acuarele la 6 dimineața, după ce ieșea de la serviciu și înainte să meargă la ore. Deși au ars în atelier toate, sunt sigură că le am întipărite pe retină, sunt fine și calme.

El a cunoscut-o pe ea la un colț de stradă, în timpul cenaclurilor, și imediat a invitat-o la o cafea la atelier. Este important de menționat, că după 25 de ani de căsnicie, el nici până acum nu i-a făcut ei acea cafea. Ea făcuse balet și pian și l-a inspirat pe tot parcursul artistic.

Așa am apărut eu, iar el mă delecta cu Don Quijote și umbre de degete pe pereți. Tata nu știe să fie serios și a refuzat să mă modeleze, m-a lăsat să fiu. Cărțile de colorat pe care mi le improviza când eram mică nu aveau petele cu contur închis, astfel eu nu le puteam colora, mă enervam și îl mai rugam o dată, rezultatul fiind unul la fel de abstract.

Vasile Dohotaru astăzi împlinește în sfârșit majoratul, iar buletinul lui minte spunând că face 60 de ani. Să fim serioși, v-am mai spus, nu putem ști nimic sigur.

În final autorul ne indică unde îl putem găsi pe artist.Și se termină reportajul cu o urare .

Dacă sunteți într-o plimbare prin centrul Chișinăului, nu ezitați să îi faceți o vizită în atelier, îl găsiți mereu pe str. Mitropolit Dosoftei 110/4, în spatele Operei, ascultând Vocea Basarabiei și lucrând de zor abstract și expresiv.

Domnule Vasile Dohotaru, La mulți ani! de Constanța Dohotaru

Autorul reportajului a pătruns în interiorul sufletului pictorului dat, iar reflectarea temei este profesionistă, redă publicului trăirile personale, emoțiile pictorului.

Victoria Cozmolici, femeia care pictează femeia

Titlul este sugestiv. Este reflectată tematica activităților pictorale ale pictorului Victoria Cozmolici.

De asemenea autorul enunță date despre începuturile biografice legate de pictură.

Deci alegerea profesiei este ceva serios , de care depinde soarta de mai departe, ea și-a ales conștient profesia.

Într-o mansardă de toată dragostea, printre zeci de tablouri, culori și pensule, am cunoscut-o pe Victoria Cozmolici, o pictoriță care cucerește cu viziunea sa femeia, scoate în evidență frumusețea Chișinăului vechi și nu uită nici de frumoasele flori.

Firea creativă a Victoriei a fost observată din primii ani de viață de către părinții săi.

Nu sunt pasionată de realism în pictură, mai mult pictez ce simt”, explică Victoria care preferă stilul expresionist. Pictorța nu poate afirma că și-ar fi găsit deja stilul definitiv, semnătura care s-o diferențieze de alți pictori, de aceea, în prezent, preferă să nu urmărească activitatea colegilor săi de breaslă.

Îi plac mult expresioniștii și chiar dacă observă creațiile acestora, își urmează instinctul, imaginația stările și pensula, desigur. „Pictez ce simt, ce-mi place, nu fac picturi la comandă. Nu pictez portrete, lebede pe lac sau copăcei cu buretele. Refuz și nici nu am nevoie de astfel de oferte”, afirmă artista. Ea evită la maximum banalul și kitschul pe care-l putem găsi deseori în piața de picturi. Cel mai frecvent, în picturile semnate de aceasta, personajul principal este femeia, însă pictează și natură statică, flori, compoziții cu acoperișuri. „În zona în care locuiesc sunt multe acoperișuri frumoase și au un ritm fain. Treptat acestea dispar, în curând totul va rămâne ca istorie, în lucrări. La fel și în centrul istoric al capitalei… Chiar îmi pare rău când se distrug monumentele”, afirmă Victoria.

În prezent, pictorița pregătește o expoziție pe care planifică s-o întituleze „Ea”, la fel ca una din picturile sale preferate, pe care a realizat-o acum doi ani, ca s-o redescopere și s-o valorifice abia acum, recent. „Bărbatul este și el în picturile mele, doar că în umbra femeii”, spune Victoria Cozmolici care înfățișează femeia ca o ființă gingașă, senzuală, enigmatică, îngândurată și romantică.

Pictorița recunoaște că o bună parte din lucrările sale le-a vândut străinilor, care mereu au fost mai interesați de pictorii autohtoni decât locuitorii Republicii Moldova. „Nu demult am vândut o pictură unui avocat din Anglia”, își amintește artista printre clienții căreia se numără nu doar britanici, dar și români, australieni, suedezi. Aceștia o identifică fie pe Internet, fie prin intermediul expozițiilor, concursurilor sau taberelor de pictură la care participă. În 2013, chiar, a luat premiul mare la Expoziția-concurs a Camerei de Comerț și Industrie Moldo-Franceză pentru tabloul „Posesive”.

Pe lângă dezinteresul manifestat de conaționalii săi față de artă, Victoria deplânge și cheltuielile mari pe care e nevoită să le facă pentru ca lucrările sale să fie de calitate bună. Totuși, ea se bucură de susținerea întregii sale familii. „Mă bucur de fiecare dată când găsesc o culoare nouă. O haină nu mă încântă niciodată la fel de mult”, se destăinuie aceasta. Mai mult, mamă a doi băieți, pictorița a reușit să transmită pasiunea față de artă unuia dintre aceștia, care deseori i se alătură în mansardă și pictează în rând cu mama.Un articol de: Ana Gherciu

Analiza comparată a reportajului din publicațiile “Moldova Suverană” și “Timpul de dimineață,,:

Din cele relatate țin să menționez că reportajul reflectă viața în direct.

Nu este atît de des întîlnit în ambele ziare. Mai rar e întîlnit în ziarul Moldova Suverană. Ține și de orientarea ziarului, ziarul reflectă dimensiunea politică în special, are politica sa editorială, îndreptată spre anumite direcții politice și forțe politice.

Ziarul Timpul este un ziar cu tentă națională, tinde să reflecte în reportajele sale teme legate de istoria națională, de românism. Ziarul Moldova Suverană demonstrează o atitudine uneori, foarte subiectivă, care nu reflectă mereu situația imparțial.

De exemplu în articolul LIUBA COJOCARU – O PRIMARIȚĂ ÎN FAȚA CĂREIA CHIRTOACĂ ESTE O NULITATE însăși denumirea este deplasată.

În reportajele de la evenimente informația este foarte bine prezentată, e mai mult o prezentare tehnică a informației.

În ambele ziare reporterii citează scopurile evenimentelor prin citarea unor fraze exprimate de organizatori.

Deosebit de elocvent este articolul din ziarul Timpul despre Constatntin Stere, autorul redă cu lux de amănunte situația timpului, elogiază rolul personalității lui C. Stere, care a putut decide soarta unei țări.

Ceea ce ține de reflectarea unor artiști ai cuvîntului, artei, reportajele în ambele ziare au reușit să enunțe stări spirituale, reale, istorii de viață a personajelor care au contribuit la afirmarea și dezvoltarea talentului.

Concluzii

Din cele studiate de noi am văzut că reportajul nu este doar o istorie povestită, un mod de a semnifica o poveste adevarată ci și un alt fel de “tratament” al informațiilor decît în cazul relatării, al analizei, al comentariului sau al depeșei de agenție. Reportajul este astfel o poveste a lumii în care traiește personajul, fiind totodată și o arta care are la baza tehnici de realizare bine conturate. Aici vom menționa că deseori reportajul împrumută din procedee literare. De aici și concluzia că deseori granița dintre reportaj și literatură este foarte firavă.

Reportajul se bazează pe existența unui fenomen social pe care-l explică, prin urmare este un gen jurnalistic elaborat la fața locului, o experiență de viață trăită nemijlocit. El preexistă știrii, ca o realitate dobândită, ce face obiectul unei observații jurnalistice. Reportajul trebuie să adopte un punct de vedere distanțat și global (principiul obiectivitătii) și trebuie să propună în același timp o interogare a fenomenului tratat (principiul inteligibilității).

În jurnalism, totul pare să înceapă cu reporterul. Un reporter bun, care va produce reportaje bune, știe că această specie publicistică îi dă dreptul la o părere personală, dar la una echilibrată și temperat exprimată, evitând pe cât posibil exprimarea la persoana întâi, care implică direct.

În ultima etapă a realizării unui reportaj – redactarea – atenția se va concentra pe introducere și, în special, pe final – punctul culminant al materialului, care nu va fi niciodată o morală sau o concluzie.

Întotdeauna reportajul va fi centrat pe elemente noi, chiar dacă nu suficient de consistente, întrucât ele constituie actualitatea, această specie fiind supusă, și ea, criteriului urgenței.

Practica elaborării unui reportaj, dar și exemplele pe care le-am analizat în studiul de caz ne arată că necesită, pe lîngă cunoștințe temeinice în ale jurnalismului, și ceva aptitudini literare, deoarece reportajul este, mai degrabă, o stare de spirit, o atitudine, un reflex al jurnalistului. Reporterul mai trebuie să aibă în vedere că reportajul nu trebuie să fie considerat un exercițiu gratuit de afirmare a personalității reporterului, căci, mai întîi de toate, acesta ar trebui să transmită informații. Subliniem aici că reportajul comunică o experiență trăită, de aceea, este diferit de relatare, care doar comunică niște informații, deoarece reportajul surprinde evenimentul într-un loc exact, la un moment dat, permite înțelegerea evenimentului. Reportajul aduce în atenția publicului informația personalizată și originală a realității înțelese și surprinse de reporter. Un reportaj are rolul de a pune într-o anumită lumină fapte concrete, face legătura între jurnalist și public, dincolo de informație, sensibilizează. De asemenea, reportajul face legătură între evenimentul relatat și viața publicului, prin semnificație, nu prin consecințe. Reporterul “filtrează” fapte, pentru a crea în reportaj spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut și trăit, avînd ca obiective să te facă să vezi, să înțelegi, să simți, să trăiești.

Contrar știrilor care se termină cu o informație, dintre cele mai puțin importante, reportajele au un final echilibrat. Acest final poate lua forma unui rezumat, a unei răsturnări de perspectivă, a unui citat sau a unei reveniri la ideea din intro. Formulările sentențioase și moralizatoare trebuie evitate, deoarece ele nu sunt coerente cu tipologia textului pe care îl reprezintă reportajul, rolul jurnalistului fiind acela de a-i arăta cititorului cum este lumea, și lăsându-i lui misiunea de a trage singur concluziile.

Pentru a face o analiza a unor reportaje publicate în spațiul mediatic autohton, am ales să comunicăm despre o serie de reportaje apărute în prima jumătate a anului 2015 în publicațiile “Moldova Suverană” și “Timpul de dimineață”. Aici trebuie să menționăm din start că au existat anumite dificultăți în a găsi reportaje deoarece acestea sunt rar expuse. Concluzionăm aici că presa de la noi oarecum evită să abordeze această specie publicistică. Motivele ar fi următoarele: sunt dificil de elaborat deoarece necesită mult timp, efort creativ, investiții pe care le implică deplasarea în anumite locații. Un alt motiv este că publicul are alte predilecții în sensul că nu dorește să lectureze materiale lungi, întinse pe mai multe pagini, cu o mulțime de detalii și elemente. Totuși am recomanda aici ca mass-media să nu neglijeze această specie deoarece are o mulțime de calități și are capacitatea de a surprinde realitatea într-o manieră inedită. Reportajele analizate, denotă obiectivitate, creativitate și conțin elemente proprii unui produs mediatic de calitate. Analiza reportajelor ne-a permis să ne familiarizăm cu elementele constitutive ale unui reportaj, cu procedeele de prezentare a realității, cu particularităție specifice peisajului mediatic autohton.

Înainte de final trebuie să mai menționăm un anumit aspect foarte important în opinia noastră. În ultimii ani au loc transformări revoluționare de natură tehnologică. Principala provocare pentru reportaj este mediul online și oportunitățile pe care acesta le poate oferi jurnalistului. Acum reporterii sunt mai puțin pe teren, au instrumente sofisticate de comunicare și utilizează intens resursele online. Știrile sosesc în redacție dintr-o grămadă de direcții: fluxurile agențiilor de știri, site-urile de știri, bloguri, tv, radio, rețele sociale. În acest context, pentru reportaj, mediul online este o provocare, iar reporterii trebuie să-și ajusteze abordările avînd în vedere noul context multimedia.

Reportajul – gen „clasic”, de teren și de creație, imposibil de realizat stând în fața calculatorului – pornește tocmai din acest „contract de onestitate”, investigând în limitele adevărului. Un adevăr factual tratat mult mai larg și mai nuanțat decât în cadrul genurilor de informare, care suprapun, de obicei, concepția de adevăr peste noțiunea de obiectivitate. Cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, obiectivitatea rămâne o iluzie, un efort cu o finalitate aproximativă. Ea este mai bine fixată, ca percepție și expresie, de noțiuni conexe, precum acuratețe, imparțialitate, corectitudine, exactitate etc. Dar nu în universul acestor puncte de reper evoluează reportajul, ci în acela care le cuprinde și le depășește, fără a le anula. Reportajul ne vorbește despre adevăr, păstrând acuratețea faptelor, dar re-creând realitatea în detaliile ei cele mai semnificative, pentru a găsi „povestea”. Cu aceasta, intrăm într-o logică de o noutate acută, născută din cele mai recente cercetări și invenții din domeniile comunicării, relațiilor cu presa, marketingului, și, evident, presei înseși. Deși considerate adeseori ca fiind în opoziție, comunicarea, marketingul și presa sunt focalizate, în acest moment, spre o valoare comună, gustată intens de public: storytelling-ul. Transformarea ideii în narațiune. Integrarea unui produs într-o poveste. „Vânzarea” unei doctrine politice sau economice printr-un demers narativ.

Bine găsit și bine realizat, indiferent de suportul tehnic (presa scrisă, televiziune, radio, Internet), acesta propune o viziune narativă asupra lumii. El nu există fără o „poveste”, nu e receptat până la capăt dacă nu generează o emoție (în crescendo), nu trezește interesul dacă nu este conectat la realitate și la actualitate. El este, în același timp, adaptabil oricăreia din variantele multimedia, cu condiția însușirii unor abilități pur tehnice. Dar, la început, contează subiectul, unghiul neașteptat din care e tratat, și originalitatea expresiei. Pentru atingerea acestor trei puncte de reper, principalul „antrenament” îl constituie redactarea unui text pentru presa scrisă.

De la text pot porni, apoi, variante „ecranizate”, adaptate, ilustrate, sonorizate etc. Dar toate acestea sunt ipostaze diverse ale unui unic nucleu narativ. De aceea, lucrarea noastră este dedicată integral unui efort remarcabil și constant al inteligenței și al trăirii: drumul spre text.

Trebuie remarcat aici faptul că reportajul nu poate fi „standard” indiferent de… standardele jurnalisticii; el scapă din uniformizare și ia ființă doar printr-un șir de diferențieri. El este mereu altceva de cât s-a scris până atunci, indiferent de tema abordată. E o noutate absolută, o creație fără acces la imaginar, dar cu acces la orice unghi proaspăt, inteligent și semnificativ de abordare a realității.

Elaborarea prezentei teze ia permis autorului să-și îmbunătățească abilitățile de cercetare și analiză a proceselor ce țin de reportajul în presa scrisă. De asemenea, acesta a însușit și și-a aprofundat cunoștințele în materie. Totodată, efectuarea acestui studiu ia permis autorului să înțeleagă cum trebuie de gestionat procesul de elaborare a unui reportaj și ce măsuri necesită a fi întreprinse pentru ca un reportaj să-și atingă obiectivul și să aducă publicului beneficii.

O primă concluzie este aceea că, în reportajul de ziar, persuasiunea se manifestă pe patru nivele. Primul dintre ele, care nu este neapărat conștientizat de instanța mediatică și nici de receptor (cititor), se realizează în virtutea contractului de comunicare mediatică, însă el este valabil numai în cazul în care contractul mediatic are loc într-o situație normală de comunicare, adică se desfășoară sub semnul unui regim politic democratic ce garantează dreptul la libera exprimare, iar regulile de comunicare sunt identificate și respectate de către protagoniști. Pentru instituția mediatică, în speță ziarul, coordonatele specifice sunt: credibilitatea, spectacolul și empatia. A doua dimensiune a persuasiunii în reportaj este conștientă. Ea ține de strategia redacției ziarului (tipologie, formă, tehnoredactare, aranjare în pagină etc.), precum și de strategia reporterului (autorul reportajului).

Al treilea nivel vizează textul propriu-zis al reportajului, iar al patrulea se realizează la nivelul imaginii. În acest sens, percepem o imagine panoramică (imaginea ziarului și imaginea paginii unde se găsește rubrica sub semnul căreia se publică reportajul), precum și o imagine care aparține fotografiei de presă ce însoțește / completează / amplifică textul reportajului. În cazul reportajului, funcția argumentativă principală, specifică oricărei strategii persuasive, este preluată de narațiune, descriere și dialog. Pe un alt palier fotografia este un alt element major în realizarea persuasiunii.

BIBLIOGRAFIE

1. Betrand, Claude-Jean, (coord.), 2001 (trad.): O introducere în presa scrisă și vorbită, Iași, Polirom, pp.113-175, 233-256.

2. Cabin, Phillipe, Dortier, Jean-Francois, 2010 (trad.): Comunicarea. Perspective

actuale, Iași, Polirom.

3. Chelcea, Septimiu, (2003), Cum să redactăm, Ed. Comunicare.ro, Bucuresti.

4. Chisu, Lucian, (2008), Limbajul jurnalistic, Ed. Fundației Romania de Maine,

Bucuresti.

5. Ciobotea, Radu, (2006), Reportajul interbelic romanesc. Senzaționalism, aventură si extremism politic, Ed. Polirom, Iasi.

6. Coman, Mihai (coord.), (2000-2001), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare si redactare, vol I si II , Ed. Polirom, Iasi.

7. Coman, Mihai (coordonator), 2001, ediția a-II-a, Manual de jurnalism. Tehnici

fundamentale de redactare, vol. I, II, Iași, Polirom.

8. Keeble, Richard, 2009 (trad.): Presa scrisă. O introducere critică, Iași, Polirom.

9. Marinescu, Paul (coord.), 1999: Managementul instituțiilor de presă din România, Iași, Polirom, pp.13-94.

10. Mouillaud, Maurice, Tétu, Jean Francois, 2003 (trad.): Presa cotidiană, București,

Tritonic.

11. Preda, Sorin, 2006: Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Polirom.

12. Roșca, Luminița, Surugiu, Romina (coord.), 2007: Producția unei reviste. Strategii

editoriale în presa specializată, București, Editura Universității din București.

13. Popa, Dumitru Titus, 2000: Deontologia profesiunii de ziarist, București, Norma.

14. Preda, Sorin, 2006: Jurnalism cultural și de opinie, Iași, Polirom.

15. Roșca, Luminița, 2004: Producția textului jurnalistic, Iași, Polirom.

16. Cotidianul Timpul de Dimineață, 2015, ianuarie-aprilie

17. Cotidianul Moldova Suverană, 2015, ianuarie-aprilie

ANEXE

Moldova Suverană

AU FOST DECERNATE PREMIILE CONCURSULUI-RECITAL NAȚIONAL „VALERIU CUPCEA”

Cea de-a III-a ediție a Concursului-recital național „Valeriu Cupcea”, care s-a desfășurat în perioada 1 noiembrie-15 decembrie, și-a desemnat aseară laureații. La concurs au participat 17 actori profesioniști de la diverse teatre din R. Moldova, inclusiv din regiunea transnistreană.

Președintele Uniunii Teatrale din Moldova, Alexandru Grecu a menționat că obiectivul concursului a fost promovarea literaturii și limbii române, cultivarea expresiei artistice a cuvîntului, descoperirea noilor valențe ale actorilor, promovarea genurilor de recital (declamație), precum și identificarea și promovarea tinerelor talente. Fiecare concurent a pregătit un recital cu o durată de pînă la 50 de minute.

Rezultatele competiției au fost apreciate de către un juriu în frunte cu actrița Vera Grigoriev-Mereuță, Artist Emerit, profesor universitar. Din juriu au mai făcut parte Mariana Bahnaru, Artist al Poporului și Nina Vartic, lector superior, cofondator al Teatrului Poetic.

Marele Premiu și medalia „Valeriu Cupcea” le-a cucerit Dan Filipov, actor la Teatrul Republican de Păpuși „Licurici” pentru monologul „Agamemnon” de Rodrigo Garcia. În posesia premiului I au intrat Dimitri Dubina, actor la Teatrul de Stat pentru Tineret „S Ulițî Roz” pentru monospectacolul „Vernite mne moiu jizni, pojaluista” și Alexandru Sîli, actor la Teatrul municipal „Guguță” pentru recitalul „O mască rîde, alta plînge”.

Xenia Curencova, actriță la Teatrul de Stat „S Ulițî Roz” a luat premiul II pentru monospectacolul „Vocea umană” de Jan Cocteau și tot același premiu – actorul dramatic Gheorghe Grîu pentru recitalul de versuri proprii „Nimeni în locul tău…”. Cu premiul III s-au ales Nicu Țurcanu, actor la Teatrul Studio „Geneza Art” pentru recitalul „Iubirea” din lirica universală și Alina Carp, actriță la Teatrul Muzical-Dramatic „B. P. Hasdeu” din Cahul, care a prezentat un recital de versuri de Veronica Micle.

Juriul a mai acordat un premiu special Teatrului de Dramă și Comedie „N. Aronețkaia” din Tiraspol pentru compoziția pe versuri „Ce e amorul” de Mihai Eminescu și o mențiune lui Alexei Ștîrbu, actor la Teatrul de Stat pentru Tineret „S Ulițî Roz” pentru monospectacolul „Zapiski iz podpolia” de Fiodor Dostoievski.

Concursul-recital național „V. Cupcea” a fost lansat în 2012.

FESTIVALUL „ZILELE CREANGA” S-A EXTINS ANUL ACESTA SI LA TIRGU-NEAMT

Festivalul „Zilele Creangă” este organizat în acest an în capitala R. Moldova și în două orașe din România.

Eugenia Bejan, director adjunct al Bibliotecii Naționale „Ion Creangă”, a afirmat că pînă acum, „Zilele Creangă” aveau loc la Iași și Chișinău. „În acest an, Festivalul s-a extins și la Tîrgu-Neamț, România. De asemena, în program au mai fost incluse și localitățile românești Pipirig și Humulești”, a precizat Eugenia Bejan.

Potrivit sursei citate, festivalul a început pe 26 februarie la Pipirig, apoi a continuat la Humuleșt și Tîrgu-Neamț cu mai multe acțiuni culturale: colocvii, medalioane și simpozioane. În zilele de 1-2 martie manifestările au fost prelungite la Iași, iar pe 3 și 4 martie evenimentele din cadrul Festivalului „Zilele Creangă” se vor desfășura la Chișinău.

În capitala R. Moldova, programul va demara marți, 3 martie, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” cu un medalion literar-artistic „Viziunea crengiană asupra educației” și cu o expoziție de carte „Ion Creangă în oglinda timpului”. Ulterior, la Liceul Teoretic „Ion Creangă” va avea loc Festivalul școlar „Ion Creangă cu neamuri”. Tot aici va fi inaugurată o expoziție de carte și una de mărțișoare.

Festivalul „Zilele Creangă” se va încheia pe 4 martie. În această zi, la Filiala de Carte Românească a Bibliotecii Naționale pentru Copii „Ion Creangă” (în incinta Teatrului „Licurici”) se va desfășura Concursul de inteligență și creativitate „Miss Smărăndița – , ediția a XIV-a, la care vor participa 16 eleve din diverse școli și licee din municipiul Chișinău și suburbii. În cadrul concursului vor fi decernate premii pentru promovarea operei lui Ion Creangă.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837 în Humulești, România. Scriitorul s-a stins din viață la 2 ianuarie 1890 și a fost înmormîntat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

LA BIBLIOTECA NAȚIONALĂ AU FOST LANSATE NOUĂ CĂRȚI ALE SCRIITORILOR POLONEZI

În cadrul Zilelor Culturii Poloneze în Republica Moldova, la Biblioteca Națională au fost lansate nouă cărți ale unor scriitori din Polonia.

Evenimentul a purtat genericul „Prăbușirea comunismului – tema cîtorva dintre recentele ediții românești ale unor cărți poloneze” și a fost organizată de către Institutul Polonez din București.

Maja Wawrzyk, directorul Institutului Polonez, a afirmat că evenimentul este consacrat aniversării a 25-a de la căderea comunismului în Polonia.

„Pe 4 iunie 1989, în Polonia au avut loc pentru prima dată alegeri parțial libere, cînd a cîștigat Mișcarea „Solidaritate”. Astfel, în 2014 noi sărbătorim 25 de ani de libertate. În această perioadă Polonia s-a dezvoltat foarte mult. Acum zece ani țara noastră a intrat în Uniunea Europeană. Cărțile lansate astăzi sînt despre lupta poporului polonez pentru libertate”, a precizat Maja Wawrzyk.

La rîndul său, directorul Centrului pentru Studiul Totalitarismului Igor Cașu a menționat, între altele, că această aniversare ne vorbește despre faptul ce a însemnat decomunizarea și lipsa de decomunizare în țările europene.

„Există relații coerente între decomunizare și evoluția mai multor state din Europa în ceea ce privește integrarea europeană. Polonia a influențat mult asupra decomunizării mai multor țări din acest spațiu”, a specificat Igor Cașu.

Volumele scriitorilor polonezi au fost traduse în limba română și au apărut la mai multe edituri din România.

Sursa: Moldpres

LA CAUSENI A FOST COMEMORAT POETUL ALEXEI MATEEVICI

Zeci de căușeneni s-au adunat la bustul lui Alexei Mateevici din centrul raional pentru a comemora poetul la cea de-a 127-a aniversare de la naștere.

Omagierea la baștină a autorului imnului R. Moldova „Limba noastră” a demarat cu o întrunire în fața bustului poetului, unde elevii liceului care îi poartă numele au prezentat un program muzical-poetic. După aceasta a avut loc depunere de flori.

Prezent la eveniment, Veaceslav Nigai, vicepreședinte al raionului Căușeni, a apreciat moștenirea literară lăsată de Mateevici. „Suflet nobil și cinstit, Mateevici s-a zbuciumat în căutarea adevărului, reușind să conserve în timp, în pofida împrejurărilor vitrege, memoria și conștiința originii latine a moldovenilor de la Est la Prut”, a subliniat Nigai.

Alexei Mateevici s-a născut la Căinari, județul Tighina, la 16 martie 1888, în familia preotului Mihail Mateevici și Nadejdei Neaga. A făcut clasele primare în satul Zaim, actualmente raionul Căușeni. Ca poet rămîne memorabil prin poezia „Limba noastră”, scrisă cu numai două luni înainte de moartea sa prematură în anul 1917. Opera sa poetică numără 43 de titluri. În prezent la Căinari și Zaim activează case memoriale “A. Mateevici”, iar numele poetului îl poartă mai multe licee din raion. În fiecare primăvară în satul Zaim se organizează Zilele Poeziei lui Mateevici, în cadrul cărora are loc și un concurs al tinerelor talente „Comoara”.

LA CIMISLIA A FOST INAUGURAT MUZEUL RAIONAL DE ISTORIE, ETNOGRAFIE SI ARTA

Muzeul raional de istorie, etnografie și artă a fost inaugurat recent la Cimișlia. Acesta este amplasat într-o clădire renovată ce inițial a fost un conac boieresc construit la începutul secolului trecut.

În diferite perioade clădirea în care se află actualul muzeu de la Cimișlia a găzduit mai multe instituții de menire socială, iar în ultimii ani a ajuns într-o stare deplorabilă. Din inițiativa autorităților locale, începînd din anul 2012, edificiul a fost supus unei reparații capitale în valoare de 1,2 mln de lei. Totodată, constructorii au avut sarcina să păstreze elementele de epocă ale clădirii.

Potrivit directorului Muzeului de istorie, etnografie și artă din Cimișlia, Alexandru Bulai, instituția și-a propus să contribuie la dezvoltarea infrastructurii turistice din regiune, creînd în cadrul muzeului un teatru popular, un ansamblu vocal-instrumental și o colecție de măști. „Cu susținerea populației am reușit colectarea a peste 400 de relicve ce sînt deja expuse, iar alte circa două mii de materiale rămîn în așteptarea pregătirii celorlalte spații ale viitorului complex muzeistic din Cimișlia”, a menționat Alexandru Bulai, citat de Gazetadesud.md.

În prezent în R. Moldova sînt înregistrate peste 170 de muzee de istorie, etnografie și artă.

Sursa: Moldpres

Postat de: Iurie G Comentarii: 0 01.27.2015 – 19:47

LIUBA COJOCARU – O PRIMARIȚĂ ÎN FAȚA CĂREIA CHIRTOACĂ ESTE O NULITATE

Scurt reportaj cu ștreangul de gîtul primarului Chișinăului prin satul Măgdăcești

Cu familia Victor și Liuba Cojocaru sînt vechi prieten de familie, cu mulți ani înainte ca Liuba să decidă să candideze, în urmă cu patru ani, pentru funcția de primar al satului Măgdăcești din raionul Criuleni. Prin natura instinctului, respect și iubesc această familie pentru hărnicia, umanismul, spiritul de dreptate și de inițiativă care îi caracterizează ca oameni. Este, credeți-mă, o familie model și demnă de invidiat (nu pizmuit) în sens pozitiv.

Pornind de la zero, Victor și Liuba Cojocaru și-au dezvoltat propria lor afacere de familie, care le asigură, lor și străluciților copii pe care îi au, un trai tihnit într-o Moldovă în care unii trîndăvesc și așteaptă să le vină totul de-a gata, sau din care mulți preferă să plece peste hotare. După ce și-au văzut gospodăria înflorind temeinic, preocupările lor s-au îndreptat spre binele și dezvoltarea comunității și satului în care trăiesc.

După numeroase discuții și evaluări a șanselor pe care le pot avea, la multe dintre ele participînd și eu, s-a ajuns la concluzia că este benefic pentru oameni și sat ca Liuba Cojocaru să candideze pentru funcția de primar al Măgdăceștiului. Astfel, în urmă cu aproape patru ani, Liuba Cojocaru cîștigă alegerile și devine primărița satului.

Din start, a înțeles, a văzut că ia conducerea unui sat de la zero, la fel cum i s-a întîmplat și cu propria-i gospodărie. Însăși clădire Primăriei era o dărăpănătură de parcă ziceai că este un grajd părăsit, dar pe care, cu timpul, a transformat-o într-o adevărată casă obștească a ordinii și bunului gust. Nu lipsa banilor este problema unui sat ajuns în paragină, crede Liuba Cojocaru, ci hărnicia, capacitatea de mobilizare a oamenilor, dragostea față de consătenii și locul în care te-ai născut și tot ce derivă din acestea. Nu ai nevoie de bani pentru a defrișa sau a scăpa de bălăriile de ierburi crescute pe străzile satului, pentru a cultiva și îngriji straturi de flori stradale sau pentru a înlătura rămășițele ruinelor unor construcții vechi, ci de bun simț, voință și implicare.

Cu senatorul român Viorel Badea la Măgdăcești

Pe data de 8 Martie, l-am invitat pe Eduard Alexandru, consilier al senatorului român Viorel Badea și din partea PPE, să mă însoțească într-o vizită la Măgdăcești. De Ziua Femeii, într-un local extrem de încăpător și modern din Măgdăcești, Liuba Cojocaru a invitat peste 400 de femei din sat, cărora le-a oferit o masă de post, aflați fiind în Postul Paștelui, și un spectacol de muzică și dans de zile mari, la care au participat grupuri și interpreți locali, de la Chișinău și din România, fanfara satului și orchestra de muzică popular și folclor condusă de maestrul Petre Neamțu.

Aceasta este doar una din tradițiile inițiate de Liuba Cojocaru, care, printre altele, este și președinta asociației locale de femei. De cînd a devenit primăriță, Liuba Cojocaru obișnuiește ca să-i viziteze periodic, firește că acasă, pe toți locuitorii satului, să afle ce probleme au sau, pur și simplu, să stea la taclale cu ei.

Metaforic vorbind, Liuba Cojocaru este femeia și primarul în fața căreia tremură și cei mai fioroși dintre bărbați, iar asta pentru că dezarmează pe oricine cu dîrzenia, hărnicia și bunele ei intenții. Acestea și realizările ei concrete, ca primăriță, au fost poate și motivele care l-au determinat pe Eduard Alexandru să-l convingă ca să viziteze Măgdăceștiul pe Viorel Badea, senator român care-i reprezintă pe românii de pretutindeni, al cărui birou senatorial de la Chișinău este reprezentat de același Eduard Alexandru.

Zis și făcut – în ziua de 14 Martie, împreună cu Viorel Badea ș Eduard Alexandru am fost în vizită la Primăria și în satul Măgdăcești. Cu acest prilej, senatorul român a avut suficiente motive să fie încîntat și chiar entuziasmat de realizările obținute de Liuba Cojocaru, de respectul de care se bucură în fața locuitorilor Măgdăceștiului tocmai din cauza acestora.

Astfel, Badea a aflat și s-a convins că, în doar patru ani de cînd este primăriță, Liuba Cojocaru a reușit: a) să modernizeze grădinița în care se adăpostesc 280 de copii, să-i construiască o anexă, să o asigure cu căldură, apă curentă și s-o izoleze termic în exterior; b) să asigure gazificarea satului în proporție de 100%; c) să construiască o stație de epurare a apei cu o capacitate de 700 de metri cubi pe oră, să rezolve sistemul de canalizare al Măgdăceștiului în proporție de 80%, iar apeductul să fie realizat în proporție de 100%; d) iluminatul stradal, pe timp de noapte, este asigurat în proporție de 80%; e) construcția și darea în folosință a unui Centru de Sănătate ultramodern echipat, cu un Proiect comun cu Banca Mondială și multe, multe altele.

În stadiu de finalizare, Liuba Cojocaru mai are darea în exploatare a unei cantine sociale pentru 300 de oameni. Pe mai departe, primărița mai are în proiect reparația capitală a tuturor străzilor și trotuarelor, dar și un vis pentru al cărei realizare senatorul Viorel Badea i-a spus că îi va acorda tot sprijinul. Liuba Cojocaru vrea să-i smulgă pe tineri din sedentarismul din fața internetului pe tinerii satului, în care funcționează și o școală sportivă, și să le ofere un complex polivalent, care să cuprindă un teren de fotbal modern, terenuri mai mici pentru antrenamente, pentru tenis, volei etc., un club sportiv și cu încăperi destinație culturală și altele. Pentru aceasta, deja a întocmit și un proiect. Totodată, Liuba Cojocaru vrea să atragă și investitori în sat, cărora este dispusă să le ofere spații și terenuri, totul pentru deschiderea de noi locuri de muncă.

În satul Măgdăcești, toată lumea muncește, iar asta și grație faptului că este în apropierea Chișinăului, unde mai mulți localnici au un loc de muncă la care fac naveta zilnică.

Liuba Cojocaru este adepta unei reforme teritorial-administrative, fiind dispusă, la nivel de Primărie, să administreze și satele din jur, unde funcționează dezastruos Primării pentru 800 sau 1.000 de locuitori. Satul Măgdăcești numără acum circa 6.400 de locuitori.

Multe sînt de spus despre primărița Liuba Cojocaru, despre realizările ei și certitudinea că poate să facă mult mai multe pentru satul ei…! Am părăsit Măgdăceștiul cu regretul amar că Chișinăul nu are un astfel de primar, unul din Măgdăcești, nu de la Colonița. Față de ea, Dorin Chirtoacă, primarul politic al Chișinăului, este o nulitate absolută! Păcat pentru chișinăuieni, o bucurie pentru cei din Măgdăcești cu un astfel de om de ispravă cum este Liuba Cojocaru!

M. C.

POLITA LUI GHEORGHE CALAMANCIUC

Recent, scriitorul nostru bălțean de origine bucovineano-herțeană, a împlinit 70 de ani. Considerăm că e de datoria noastră, a celor care îi cunoaștem și apreciem opera pe parcurs de decenii să publicăm acest micuț bilanț de creație. O spunem din capul locului: scriitorul Gh. Calamanciuc a fost un ins cu draci. Fiind român și în pașaportul sovietic, a refuzat să-și publice primele cărți de poezie cu litere rusești și cu poeme elogioase despre partid, Lenin și internaționalismul proletar (asta era condiția!), așteptînd vremuri mai bune. A avut de așteptat peste treizeci de ani, răstimp în care a scris pentru sertar. În primul an cînd am revenit la crinii latini, a editat trei cărți. Avea 53 de ani…

În ultimii ani, cu mai multe volume noi și-a îmbogățit polița de cărți Gheorghe Calamanciuc, prietenul meu din tinerețe: Editura Tipo Moldova din Iași, în cadrul colecției OPERA OMNIA, i-a scos de sub tipar două volume solide, elegante – Teatru pentru copii și romanul Donjuan, proscrisul, care încheie trilogia epică despre donjuan, ce i-a adus autorului numai surprize plăcute: primul roman, Donjuan de mucava, a fost declarat în Topul Bibliotecii Naționale cea mai citită carte a anului 2011, iar al doilea roman, Donjuan, în derivă, s-a învrednicit de „premiul pentru roman” în cadrul Salonului Internațional de Carte, ediția 2012, ambele volume fiind și nominalizate pentru premiu de către juriul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A treia carte ce-a ieșit tot la Tipo Moldova e volumul selectiv de poeme, Toamnele risipei lui Adam. Urmează apoi Femeie a tîrziului, poeme de dragoste(Editerra Prim, Chișinău),o selecție riguroasă din cele șapte volume de poezie, editate în ultimii șaptesprezece ani, după care, săptămîna trecută, cartea de poezie, Sexul cuvintelor (Editura „eLiteratura”, București).

Cu volumul Teatru pentru copii, dramaturgul experimentat, Gheorghe Calamanciuc, aduce o breșă, așteptată, credem, de toți oamenii teatrului, în materie de lucrări dramatice destinate copiilor. Pe lîngă cele cinci piese inedite, ce au luat premii și la concursurile republicane de dramaturgie, autorul inserează în volum patru dramatizări în versuri, realizate pe parcursul a zece ani, a basmelor celebre: „Luceafărul” și „Făt-Frumos din lacrimă” de Mihai Eminescu, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă (dramatizarea s-a jucat pe cîteva scene din România) și „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”, după versiunea culeasă și publicată de Petre Ispirescu. Volumul s-a învrednicit de Premiul Bibliotecii Naționale pentru Copii, în cadrul Salonului Internațional pentru Copii și Tineret, ediția 2014.

Acum vă fac un anunț care nu urmărește să vă șocheze, dar care merită cu tot dinadinsul să fie reținut: și cu romanul Donjuan, proscrisul ce încheie trilogia despre care vorbeam, Gheorghe Calamanciuc sfidează, și o face fără sforăituri teribiliste de deschizător de drumuri, tiparele tradiționale – cuminți, „tămăduitoare” de suferințe, în care noi, românii, ne complacem de secole, zic, tipare adormitoare ca discurs epic, care nu mai interesează, nu mai mișcă pe nimeni într-o lume care vrea să fie înțeleasă, acceptată mai altfel.

Ion BORODAC profesor de limba și literatura română la Gimnaziul Cobani, Glodeni.

Postat de: Iurie G Comentarii: 0 03.09.2015 – 19:34

SCRIITORUL PETRU CARARE A IMPLINIT 80 DE ANI

Poetul, prozatorul, traducătorul și dramaturgul Petru Cărare a împlinit astăzi 80 de ani.

S-a născut pe 13 februarie 1935 în satul Zaim, județul Tighina. Petru Cărare a absolvit Facultatea de Jurnalistică a Școlii Centrale Comsomoliste (1956) și Cursurile Superioare de Literatură ale Institutului „M. Gorki” din Moscova (1969).

A activat în calitate de redactor și publicist la periodicele „Colhoznicul Moldovei”, „Tinerimea Moldovei”, „Cultura Moldovei”, „Chipăruș”, „Moldova Socialistă” și altele. A fost redactor la Editura „Școala Sovietică”, secretar literar la Teatrul „Luceafărul”, director al Biroului de propagare a literaturii de pe lîngă Uniunea Scriitorilor din Moldova.

Primele poezii lirice ale lui Petru Cărare „O călătorie prin rai", „Seară de vară”, „O leliță” ș.a., cu pronunțate accente umoristice au apărut în ziarul „Tinerimea Moldovei” (1954-1955). A debutat editorial cu volumul de poezii umoristice „Soare cu dinți” (1962), urmat de „Trandafir sălbatic” (1965). Pentru că era un parodist zeflemitor, care critica regimul, Petru Cărare este trimis „în surghiun” la Telenești; i-a fost suspendat spectacolul „Umbra Domnului” și arestată cartea „Săgeți” (1972).

A editat cărțile ”Zodia musafirului”, „Oglinzi”, „Parodii și epigrame”, „Cadențe”, „Săgeți, carul cu proști și alte poeme”, „Fulgere basarabene”, „Pălăria gîndurilor mele”, "Penița și bărdița", "Între patru ochi", "Leul n-are frigider", „Punctul de reper”, „Scrieri alese", precum și culegerile de versuri pentru copii „Poiana veselă”, „Ploaie cu soare”, „Vînătorul”, „Ce culoare are vîntul?” ș.a.

Piesele lui „Străinul”, „Drum deschis”, „Portretul” și „Logodna cu bucluc” au fost montate la teatrele „Vasile Alecsandri” din Bălți și „Licurici” din Chișinău. A tradus din Esop, Krîlov, Marșak, Gamzatov, Villon și alți scriitori.

Petru Cărare a fost distins cu medalia „Mihai Eminescu”, „Ordinul Republicii” și cu titlul onorific „maestru al literaturii”. În devenit laureat al Premiului Național pentru Literatură.

„TIMPUL de dimineață” – Unicul Cotidian Național

„TIMPUL de dimineață” – este o publicație periodică, care din 2001, constituie cea mai importantă sursă de informare despre situația socio-politică din R. Moldova. Ziarul se distribuie în toată țara și nu este controlat de nici o structură politică sau grupare economică. Având o rețea vastă de distribuitori a edițiilor periodice, TIMPUL este difuzat –prin abonare la adresă sau vânzări la chioșcuri -atât persoanelor fizice, cât și instituțiilor, cum ar fi: organele administrației publice, misiunilor diplomatice, organizațiilor internaționale, centrelor de consultanță, instituțiilor de învățîmânt, ONG-urilor, întreprinderilor de stat și private, agențiilor de publicitate ș.a.

Istoric

• 2001

Pe 14 septembrie 2001, pe piața media din R. Moldova s-a lansat săptămânalul „TIMPUL info-magazin”, într-un format modern, conceput ca ediție-magazin. Director fondator și redactor-șef al ziarului „TIMPUL info-magazin” a devenit Constantin Tănase.

• 2004

În iulie 2004, „TIMPUL info-magazin” își încetează apariția, activitatea fiindu-i suspendată în urma unui proces de judecată înscenat de Guvernul R. Moldova în legătură cu o investigație despre o afacere dubioasă a Companiei DAAC-HERMES, proces câștigat la CEDO la finele anului 2007. Din iulie 2004 a început să apară o publicație nouă cu denumirea „TIMPUL de dimineață” editată de același colectiv de ziariști. Fondatorul și directorul publicației „TIMPUL de dimineață” rămâne în continuare Constantin Tănase.
Redactor-șef coordonator este numită Sorina Ștefârță. În noul format, TIMPUL, începe să apară de două ori pe săptămână.

• 2005

Din ianuarie 2005 “TIMPUL de dimineață” apare de trei ori pe săptămână, iar în luna octombrie 2005 este transformat în Cotidian Național Independent cu cinci apariții pe săptămână.

• 2009

În prezent TIMPUL este cel mai citit ziar de limbă română din R. Moldova, fiind un spectator al vieții politice și sociele din Moldova, care oferă constant analize politice, comentarii și reacții la evenimentele ce au loc în viața de zi cu zi. A oferit o pluralitate de opinii, prin supravegherea vieții publice din RM, oferă informații importante despre evenimentele de interes public. TIMPUL de dimineață rămâne a fi cea mai populară publicație print în limba română.

TIMPUL raportează în timp util eveneimentele, faptele și opiniile care interesează un mare număr de oameni

Timpul

A fost lansată o antologie a poeziei lui Grigore Vieru

O antologie a poeziei lui Grigore Vieru, întitulată “Inscripții pe stîlpul porții”, a fost lansată sîmbătă seară la Filarmonica Națională “S. Lunchevici” din Chișinău, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la nașterea marelui poet.

Lansarea a avut loc în cadrul unui spectacol de muzică și poezie, întitulat “Testament”, pe care l-a susținut interpretul Fuego din România.

Academicianul Nicolae Dabija a precizat pentru MOLDPRES că antologia este “o Biblie a poeziei. Este un mare merit al doamnei Lilia Bob de la Asociația Culturală “Regal d`Art” din Botoșani, dar și al interpretului Fuego, care, prin intermediul cîntecelor sale, a trezit interesul românilor pentru creația lui Grigore Vieru”.

Potrivit lui Nicolae Dabija, cartea “Inscripții pe stîlpul porții” are aproximativ o mie de pagini, este făcută mai mult pentru bibliofili și nu va fi pusă în vînzare, dar va fi distribuită în cele mai importante biblioteci din România și Republica Moldova. Antologia conține și un manuscris al poetului Grigore Vieru, dedicat lui Fuego. Tirajul cărții este de circa o mie de exemplare.

Spectacolul de muzică și poezie “Testament” al lui Fuego a fost prezentat anul trecut la Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești, România, unde este angajat interpretul. Luni, 16 februarie, concertul va avea loc în localitatea de baștină a poetului Grigore Vieru – satul Pererîta din raionul Briceni.

Pentru acest spectacol, Fuego (Paul Surugiu) a obținut Premiul pentru interpretarea celui mai bun spectacol al Teatrului “Alexandru Davila”. O editură și o asociație culturală din România au oferit două premii pentru cel mai bun spectacol al anului trecut, iar Săptămînalul “Literatura și Arta” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova i-a oferit lui Fuego o diplomă pentru cea mai bună interpretare a poeziei lui Grigore Vieru.

În culisele istoriei Constantin Stere și Sfatul Țării

Constantin Stere (1.VI.1865, s. Horodiște, Soroca – 26.VI.1936, Bucov – Ploiești, înmormântat la București) doar o lună și ceva s-a aflat la Chișinău, în primăvara anului 1918, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei.

Criza politică în Basarabia s-a conturat perfect în perioada 1-13 ianuarie 1918. Bolșevizarea unităților militare pe teritoriul Basarabiei, anarhizarea lor, destabilizarea situației prin care se încerca să se demonstreze că Sfatul Țării și Consiliul de Directori Generali, adică Guvernul Basarabiei nu sunt în stare să controleze situația în teritoriu. Se impunea venirea unei forțe care ar fi adus o nouă orânduire, ce deja se declarase la Petrograd stăpână pe destinul fostului Imperiu țarist. Cele trei lozinci care au răsturnat lumea „pământ țăranilor, fabricile muncitorilor și pace lumii” au ajuns să stea la temelia tulburărilor de la Chișinău. În acea situație când membrii Sfatului Țării au început să fie vânați, pentru a fi exterminați ca „trădători ai intereselor poporului”, conducerea Basarabiei, mă refer în primul rând la Blocul Moldovenesc al Sfatului Țării, a luat decizia justă de a chema armata română pentru a instaura ordinea. La 13 ianuarie, unitățile armatei române au intrat în Chișinău, fiind întâmpinate de populația băștinașă cu mari speranțe. Unitățile bolșevizate s-au retras la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Țării venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o parte din deputați, iar minoritarii erau convinși că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia și atunci era arma minorităților naționale. În acea situație, se conturau clar următorii pași pe care trebuia să-i facă Basarabia. Ucraina era independentă, România era pe cale de a-și elibera teritoriul de sub ocupația germană și independența Basarabiei, nefiind susținută economic, administrativ, politic, nu avea șanse să se realizeze. Singura cale rațională era unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa La răspântie (Chișinău, 1998), martorul acelor evenimente Dimitrie Bogos, rolul lui Stere în acea situație de extremă tensiune, a fost decisiv: „Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iași delegația Sfatului Țării, domnii Ciugureanu și Inculeț. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie.

Mărturisesc că sosirea dlui Stere se aștepta ca a unui semizeu, făcător de minuni. Și într-adevăr, d-lui s-a arătat la culmea chemării.

Tot în seara de 24 martie, în localul societății Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitați reprezentanții fracțiunii țărănești și ai altor minorități. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viață. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Țiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viața lui n-a fost așa de tare, așa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălțătoare, clipe mărețe, care nu se vor uita niciodată în viață.

Au vorbit mai mulți fruntași. La sfârșitul banchetului se părea că și Țiganco și ceilalți tovarăși ai lui sunt gata să asculte și să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiective și convingătoare.

A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniștri, asemenea în fracțiunea țărănească și Blocul Moldovenesc. Bineînțeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc și toată iscusința o punea la consfătuire cu fracțiunea țărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulți moldoveni țărani, care până atunci erau duși de nas de niște proroci mincinoși ca Țiganco și alții.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România.

Istorica alocuțiune a lui Stere în ședința plenară a Sfatului Țării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediții. Dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoția autentică a evenimentului.

Martorul acelei evoluții spectaculoase a distinsului om politic basarabean țăranul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani își amintea mărturisindu-i avocatului și publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viața Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era și titulatura, activând pentru votarea Unirii, și celălalt partid: „Fracția Țărănească”. Partizanii acestei organizații șovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracția Țărănească” și să-i alipească la „Blocul Moldovenesc”, reușind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit grație marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribuit la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata română, care a impus ordine și a adus liniște în toată Basarabia, și al doilea factor a fost Stere, care a adus liniștea în toate sufletele frământate și dornice de o viață nouă, de o viață românească. În această privință sunt și mărturii scrise de Dnii Bogos, doctorul Petre Cazacu și profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei și votarea din Sfatul Țării se datoresc lui Stere.

…Ședeam într-un colț și ascultam cu evlavie, cum Stere vorbea și cum argumenta pentru reușita votului, iar, după ce și-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut și, întinzându-mi mâna, m-a întrebat ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte, și anume: „Bine, bine”.

Răposatul mi-a răspuns, la rândul său: „Știu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră; cu alte cuvinte, refrenul”.

I-am răspuns din nou: Am să vă spun altădată și refrenul.”.

(R. Marent, Cu moș Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viața Basarabiei, 1939.– nr. 4)

Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Țării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost aleși miniștri în noul Guvern al României, el a fost ales la 4 aprilie 1918 președinte al primului Parlament al Basarabiei. Și aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semnificație cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece biserica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.

Relațiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluționar prin vocație, ateu convins, el era tolerant față de biserică.

El a privit biserica basarabeană și apartenența ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică și respectiv a soluționat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil și arhiepiscopul de Chișinău Atanasie, dezorientați de situația politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu știau cum să procedeze în noile condiții. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală. Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică și România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situație, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicția Patriarhiei Române.

Acest motiv, președintele Sfatului Țării îl invocă și în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:

„Confidențial

Î.P.S. Pimen,

Mitropolitul Moldovei

Iași

Am avut o conversație cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iași și voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversație. Deocamdată Vă aduc la cunoștință ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat. I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicați Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română. Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ți putea telegrafia această comunicare la Moscova și a aduce faptul la cunoștință arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V.

Primiți omagiile mele filiale.

C. Stere

Președintele Sfatului Țării”.

Chiar dacă n-a avut alte contribuții la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluția omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Iurie Colesnic (În culisele istoriei): Viața ca un miracol – Vladimir Cristi

Despre Vladimir Cristi se poate scrie foarte mult. Materialul istoric este foarte bogat în amănunte.

S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, jud. Orhei la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubețkaia (1856-1926), iar bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareșal al nobilimii basarabene, căsătorit cu Alexandra Nelidov, fiica lui Alexandru Nelidov, basarabeanul ajuns ambasador la Constantinopol.

A fost căsătorit la Moscova cu contesa Elena Al. Sologub.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris.

În fondul Gheorghe Bezviconi de la ANRM se păstrează amintirile doctorului Ioan Șeptilici, intitulate „Autobiografie”. La pag. manuscrisului apare un portret al lui Vladimir Cristi:

„Despre fiul lui Gr. Ion Cristi, Vladimir, aș spune că a avut deseori un noroc orb. La niște serbări ale unui străbun de al lor și-a ucis din gelozie unchiul său Trubețkoi. De teama procesului și mai ales a scandalului, a fost trimis pentru pocăință la mănăstire și, respins de atunci de neamurile aristocrate, a primit să fie în 1917 comisar revoluționar al Basarabiei…”

Această perioadă dificilă în activitatea sa el o relatează elocvent în materialul „O pagină inedită din istoria Basarabiei” publicat în revista Viața Basarabiei (1933, nr. 7):

„În primăvara anului 1917 s-a format la Kiev Rada Ucraineană. Eram pe atunci guvernatorul Basarabiei și începusem să primesc telegrame de la miniștrii Radei, scrise în limba ucraineană.

Înțelegând tendința Ucrainei de a îngloba Basarabia în granițele sale, care încă nu fusese definitiv fixate de guvernul rusesc, am văzut că se impune o acțiune grabnică și hotărâtă.

Sfătuindu-mă cu prietenii lui Vladimir de Herța și Paul Gore, am răspuns printr-o telegramă în limba românească, scrisă cu caractere chirilice la adresa ministrului de agricultură al Ucrainei, Martos, care avea aerul prin telegrama ce mi-a trimis că tratează Basarabia ca provincie a Ucrainei”.

Cât de tensionată era situația și de cât efort diplomatic era nevoie astăzi ne vine foarte greu să ne imaginăm. Pe de o parte, în Basarabia se aflau zeci de mii de soldați ruși și ucraineni dislocați aici în scopul folosirii lor pe frontul românesc. Anarhizarea lor se producea cu o viteză foarte mare și acest lucru influența direct atmosfera politică a Basarabiei. Pe de altă parte, zecile de partide politice, multe dintre ele susținând fățiș Rusia și imperiul, înțelegeau că dezmembrarea colosului țarist se va produce mai încet dacă se vor păstra legăturile tradiționale (o situație similară celei de astăzi). Deci, pericolul intern era la fel de mare ca și cel extern. Se cerea o intervenție rapidă, bine chibzuită și foarte hotărâtă:

„La 25 iulie 1917 am sosit la Kiev însoțit de delegatul partidului țărănesc, P. Erhan, și un delegat al comitetului ostășesc.

În această seară a avut loc prima ședință a delegaților Radei Ucrainene și anume: ministrul de agricultură Martos, ministrul de aprovizionare publică N. Stasiuc și ministrul afacerilor naționale A. Șulghin, cu guvernatorii celor 10 provincii (gubernii). Păstrez procesul-verbal autentic al acestei ședințe și citesc după dânsul: «La începutul ședinței, gubernatorul Basarabiei, dl V. Cristi, comunică adunării telegrama Ministrului de Interne Vinicenco cu invitația de a participa la o consfătuire a guvernatorilor provinciilor, făcând parte din Ucraina autonomă» a provocat prin cercurile naționale și obștești din Basarabia o nedumerire, de nu cumva faptul invitării guvernatorului din Basarabia la congresul din Ucraina prezintă dovada că secretarul general intenționează a încorpora Basarabia la Ucraina, sau în cazul acesta există vreo neînțelegere. În numele celor 20 de organizațiuni unite politice, obștești și naționale din Basarabia, adunate la congresul din 20 iulie a.c. la Chișinău, Cristi declară, că în cazul când el va fi considerat ca un guvernator al Ucrainei, el va fi nevoit împreună cu delegații comitetului țărănesc din Basarabia să părăsească consfătuirea, deoarece toate aceste organizațiuni și congresele generale guberniale s-au pronunțat în sensul că Basarabia acceptă principiul autodeterminării națiunilor enunțat de guvernul provizoriu și nu poate fi înglobată în Ucraina, dar trebuie să formeze o unitate autonomă deosebită. Relevând raporturile amicale ale organizațiunilor moldovenești și ucrainene până la conflictul ce s-a ivit după primirea telegramei lui Vinicenco, dl Cristi consideră că aplanarea neînțelegerii de către reprezentanții secretariatului general poate să ducă la restabilirea raporturilor de prietenie din trecut și dacă chiar stăpânirea țaristă sub Alexandru I a recunoscut Basarabiei dreptul la autonomie, atunci este greu de presupus că tocmai Ucraina liberă va atinge acest scop.

Ucraina va merge mână în mână cu Basarabia, care a suferit și mai mult de pe urma jugului sfărmat al țarismului. Ca răspuns la declarația delegatului din Basarabia, ministrul afacerilor naționale Șulghin comunică că neînțelegerea ce s-a ivit cu ocazia acestei consfătuiri d-sa a clarificat-o definitiv cu reprezentanții cercurilor moldovenești politice din Kiev. Venind la această consfătuire, d-sa a rugat să fie pusă în discuția Radei chestiunea lichidării conflictului ivit. În timpul cel mai scurt va fi publicat un comunicat al ministerului, că Rada Ucraineană centrală și ministerul ei stau ferm pe principiul autodeterminării popoarelor și n-au tendința de a-l viola prin încorporarea Basarabiei la Ucraina.

Loialitatea față de Basarabia a mai subliniat și ministrul Martos. Ministrul Stasiuc declară că, convocând un congres regional pentru aprovizionare la Kiev, el a invitat pe reprezentanții Basarabiei, nu ca reprezentanții unei gubernii făcând parte din Ucraina, ci pentru motivul că a crezut de cuviință de a discuta în comun chestiunile generale, privind aprovizionarea. În urma declarațiunilor făcute, reprezentanții Basarabiei declară că sunt satisfăcuți pe deplin de explicațiunile date de miniștrii ucraineni și acceptă propunerea de a participa la consfătuire, abținându-se de a lua parte la dezbaterea chestiunilor referitoare la Rada Ucraineană.

A doua zi, moldovenii basarabeni aflați la Kiev ne comunică în mod confidențial că delegația Radei, în frunte cu ministrul Vinicenco de la Interne, a plecat la Petrograd de trei zile, pentru a obține de la guvernul central deciziunea definitivă în privința hotarelor Ucrainei, înglobând și Basarabia în acest hotar.

Am părăsit consfătuirea cu delegații care mă însoțeau și am plecat imediat la Petrograd.
Sosind acolo la 27 iulie 1917 și văzând ziarele capitalei, primul lucru pe care l-am aflat era informațiunea că în Consiliul de Miniștri al guvernului central, cu o zi înainte, în urma raportului Ministrului Ucrainei Vinicenco, guvernul rusesc a stabilit definitiv granițele Ucrainei 10 provincii în care a intrat și Basarabia.

Se părea că am întârziat cu o zi și că misiunea noastră a eșuat în urma politicii de duplicitate a Radei Ucrainene.
Însă nu ne-am descurajat. În primul rând, am început o acțiune în presă, am dat un interviu, care a apărut a doua zi în toate ziarele din capitală, și unde povesteam scopul sosirii noastre, drepturile istorice și etnografice ale Basarabiei pentru autodeterminare și că o sută de mii de ostași moldoveni vor părăsi frontul dacă guvernul central nu o să recunoască acest drept.

A doua zi m-am prezentat la ministrul de Interne Rus Axentiev, căruia i-am expus scopul sosirii mele cu delegații și l-am rugat să-mi aranjeze o audiență la primul-ministru Kerenski, pentru a-i aduce la cunoștință situația și a obține revizuirea hotărârii anterioare în privința Basarabiei de către Consiliul de Miniștri. Mi-a răspuns enervat că chestiunea este definitiv tranșantă și nu poate fi revizuită nici într-un caz și să mă întorc imediat la postul meu, contrar – voi fi înlocuit.

Însă Rusia trăia atunci în plină anarhie și descompunere. I-am răspuns că n-am venit la Petrograd ca un funcționar al guvernului central, ci ca exponentul celor 20 de organizațiuni, căci reprezintă majoritatea absolută a Basarabiei. Și că peste o sută de mii de ostași moldoveni vor părăsi frontul, dacă nu mă întorc cu un rezultat pozitiv în Basarabia. N-am cedat, însă nici n-a luat măsuri respective în contra mea, temându-se de complicațiuni în Basarabia. Dar mi-a spus că nu-mi dă voie să mă duc la Kerenski.

În aceste momente critice sprijin prețios mi-au dat mulți basarabeni, pe care i-am găsit la Petrograd și, în special, organizația soldaților și ofițerilor moldoveni din regimentele de gardă, aflați la Petrograd. După o ședință a lor entuziastă mi-au declarat că mă vor introduce singuri în grandiosul Palat de iarnă al Țarilor, unde locuise Kerenski și unde pe atunci se țineau consiliile de miniștri.

Era foarte bine păzit, fiindcă comunismul creștea și Petrogradul trăia în mare neliniște. Nu știu cum acei prieteni, soldați moldoveni, au învârtit lucrurile, însă peste două zile au reușit să ia dânșii paza Palatului de iarnă și atunci m-au introdus în Palat, împreună cu Erhan, tocmai în ziua când seara, la ora 6, urma să fie consiliul de miniștri. M-au instalat în marea și somptuoasa sală de marmură a țarilor, la ușa căreia stătea un moldovean înalt din gardă cu arme la picior. Un aspect extraordinar prezenta acest enorm Palat al Țarilor Ruși, încă plin de obiecte de artă, tablouri, bronzuri etc. La chei în uniforme de aur, cu nasturi înveliți în roșu. Portretele Țarilor acoperite cu cearceafuri cu marca imperială. Și în acest local somptuos circulau diferiți secretari și delegați în cămășile naționale rusești, cu ciubotele și cu insignele roșii revoluționare la butoniere.

Ca să-l prindem pe Kerenski înainte de consiliul de miniștri, am stat în sală de dimineață până la ora 16 după masă, știind că trebuie să treacă neapărat pe acolo, mergând la consiliu. În sfârșit la ora 6 fără un sfert apare Kerenski, înalt, subțire, nervos, îmbrăcat în haina lui specială, un trenci fără nici o insignă militară. Amândouă mâinile îmbrăcate în mănuși negre de piele, fiindcă cu o zi înainte la un meeting socialist câteva mii de tovarăși i-au strâns mâna care i se umflase.

Îl acostasem împreună cu delegații mei și îi explicam scopul venirii noastre: îmi răspundea necăjit că chestiunea nu poate fi revizuită. Atunci i-am declarat că toți ostașii moldoveni vor părăsi frontul și i-am spus că nu pot să mă întorc în Basarabia fără rezolvarea acestei chestiuni. Kerenski, prin firea sa, era un poltron cu toate cuvântările lui de Napoleon; stă puțin pe gânduri și îmi spune: «Așteaptă aici, te vom chema peste câteva minute în consiliul de miniștri, unde vei face expunerea».

Și, în adevăr, sunt chemat în consiliu, unde citesc memoriul pregătit de mine, împreună cu Vladimir de Hertza și Paul Gore, arăt harta cu statistica etnografică a Basarabiei a lui Nour și o hartă din veacul XVII, după care Basarabia făcea pe atunci parte din Moldova.

După o scurtă deliberare, Kerenski îmi declară că guvernul a revenit și a recunoscut dreptul de autodeterminare și autonomie federală a Basarabiei, la fel ca și a Ucrainei.

A doua zi în toate ziarele Petrogradului apare interviul lui Vinicenco, care declara că a sosit în Petrograd având 10 provincii în portofoliu și că pleacă înapoi numai cu nouă. Toate faptele sus-arătate, afară de documentele autentice pe care le am, au fost pe scurt redate în cartea „La Răspântie” a lui D. Bogos și în cartea „Le probléme de la Bessarabie” a lui I. Pelivan, precum și prin declarațiile scrise ale delegaților care m-au însoțit”.

Vladimir Cristi fost ales deputat în Sfatul Țării din partea Congresului al III-lea al delegaților țărani. Sfatul Țării, ținând cont de spiritul lui organizatoric, din relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, l-a delegat imediat în guvernul Republicii Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de director general la Interne.

La 27 martie votat Unirea Basarabiei cu România. Iar după Unire a fost un politician activ: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada cea mai dificilă 1938-1940, când au fost suspendate activitățile partidelor politice.

În 1940 s-a refugiat în România. În 1944 se refugiază în . Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă și este arestat de NKVD și dus în URSS. Apoi este adus în România.

A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.

Omul care avea în patrimoniul său distincții și rusești, și românești, ordinele Sf. Vladimir, Sf. Gheorghe (rusești), Meritul Cultural, Ferdinand în grad de Comandor, Coroana României, Steaua României în grad de Ofițer, Medalia Aviatică, a dispărut de pe firmamentul istoriei ca un anonim…

Un articol de: Iurie Colesnic

Omul săptămânii: Igor Belei, directorul Misiunii Sociale „Diaconia”

S-a născut în 1976 în orășelul Cupcini, raionul Edineț. Primii ani de independență a Republicii Moldova îl prind în băncile Colegiului de Medicină din Bălți, după care urmează Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testimițanu” din Chișinău și un rezidențiat în domeniul microbiologiei medicale.

În timpul studiilor superioare a fost președintele Asociației Studenților Creștin Ortodocși Români. Deși a renunțat la profesia de medic, Igor Belei nu și-a uitat rostul de a face bine oamenilor. Din 2003 ajunge director al Misiunii Sociale „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei. Deja de 13 ani misiunea ajută, prin campaniile sale, bătrânii singuratici, persoanele cu dizabilități, tinerele mame, orfanii și familiile numeroase.

Printre activitățile organizației se numără colectarea de bunuri materiale (produse alimentare, îmbrăcăminte, încălțăminte, bani etc.) de la persoane fizice și juridice din țară și din străinătate; distribuirea acestor bunuri persoanelor defavorizate; mobilizarea voluntarilor care acordă asistență socială în spitale, orfelinate și la domiciliu, cooperarea cu organizații de caritate, culturale, bisericești, interconfesionale din țară și de peste hotare. Misiunea Socială „Diaconia” s-a remarcat prin proiectele sale de durată Centrul maternal „În brațele mamei” și Centrul de găzduire secundară „Casa Maria”. Deja al șaselea an consecutiv, Diaconia a organizat campania de Paști „Masa Bucuriei”.

Pe 4 aprilie, în cele mai importante supermarketuri din țară s-au colectat produse alimentare pentru cantinele sociale ale organizației, unde zilnic beneficiază de un prânz cald bătrânii singuratici, persoanele fără de adăpost și bolnavii țintuiți la pat. TIMPUL își exprimă respectul pentru munca depusă de Igor Belei și echipa sa în ajutorarea celor nevoiași. Orice faptă bună se răsplătește înzecit, mai devreme sau mai târziu.

Personalitatea zilei. Emanuil Gavriliță

Emanuil Gavriliță s-a născut pe 18 august 1847 în satul Nicorești, județul Soroca, Basarabia.

A fost un avocat, jurnalist și om politic din Basarabia. Și-a făcut studiile la Chișinău, Moscova, Viena și Berlin. În satul Băxani a înființat o școală și o bibliotecă pentru copiii de țărani.

Avocatul Emanuil Gavriliță, sprijinit de Constantin Stere, a înființat și a fost directorul ziarului Basarabia, care a apărut la Chișinău între anii 1906-1907, prima publicație periodică de limba română din provincia Basarabia.Emanuil Gavriliță s-a stins din viață în 1910 la Băxani.

În perioada interbelică a existat un bust „Emanuil Gavriliță”, executat de sculptorul Alexandru Plămădeală, turnat în bronz la București, la 1935. Inițiativa realizării lui s-a născut în 1931, când Chișinăul sărbătorea 25 de ani de la apariția ziarului „Basarabia”. La ședința festivă, din 22 noiembrie, se înființase un Comitet pentru ridicarea bustului „Emanuil Gavriliță”, prezidat de ministrul Basarabiei, generalul Râșcanu. Ce motive obiective și subiective o fi existat, dar se pare că bustul nu a mai fost expus într-un spațiu public, deși fusese realizat tocmai în acest scop. Accentuăm, bustul nu a fost distrus în 1940 de autoritățile sovietice, care ocupaseră între timp Basarabia, după cum rezultă din unele surse contemporane. În 1941, după revenirea administrației românești, el a fost regăsit, într-o stare bună, și oferit Primăriei municipiului Chișinău, care și-a propus să-i asigure „un loc de onoare în cuprinsul Municipiului”. La 1944 bustul lui E. Gavriliță a fost evacuat la Craiova, alături de alte bunuri ale Primăriei. Soarta lui ulterioară este necunoscută.

Sursa: wikipedia, monument.blogspot.com

Premieră culturală în Moldova – Festivalul-concurs televizat al tinerilor interpreți de muzică populară

La Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din capitală a avut loc ieri prima ediție a Festivalului-concurs televizat al tinerilor interpreți de muzică populară „Prezintă Orchestra „Folclor”, informează MOLDPRES.

Evenimentul a fost organizat de instituția-gazdă în colaborare cu Orchestra de muzică populară „Folclor” și Compania Publică „Teleradio Moldova” în parteneriat cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău.

Solicitat de MOLDPRES, directorul artistic și dirijorul Orchestrei Folclor” Petre Neamțu, inițiatorul concursului și președintele juriului, a afirmat că ideea acestui festival s-a născut cu 25 de ani în urmă, cînd formația pe care o conduce activa la Radio Moldova.

„Am hotărît să readucem festivalul pe scena Filarmonicii Naționale. Ne-am propus să organizăm nu un concurs obișnuit, ci un festival de durată, care se va desfășura pe parcursul anului, în patru etape: 26 martie, 28 mai, 24 septembrie și 18 noiembrie. La ultima etapă va avea loc Gala Laureaților, iar pe 3 decembrie – un concert aniversar cu genericul „Legendele muzicii populare românești”, a precizat Petre Neamțu.

Potrivit directorului festivalului, Silvia Gongear, scopul acestuia este promovarea și valorificarea folclorului instrumental, muzical și vocal în formă autentică; descoperirea și promovarea celor mai valoroși interpreți de muzică populară românească; valorificarea cîntecului și portului românesc din diferite zone ale Republicii Moldova și România și introducerea acestora în circuitul valorilor spirituale. La concurs vor participa tineri interpreți de muzică populară cu vîrste cuprinse între 17 și 35 de ani, din Moldova și România, atît interpreți, cît și instrumentiști.

În urma preselecției, în cadrul primei etape a festivalului au concurat cinci tineri interpreți de muzică populară și trei instrumentiști: Natalia Țurcanu din Chișinău, Adrian Roșca (Tănătari, Căușeni), Doina Sîrbu (Strășeni), Mariana Filipenco (Cigîrleni, Ialoveni), Alexandrina Neamțu (Vadul lui Vodă), Alexandru Cușnir (Chișinău, nai), Gheorghe Chirinciuc (Leușeni, Hîncești, trompetă) și Daniel Ulinici (Nisporeni, țambal). În recital au evoluat cîntăreța Margareta Clipa (România) și țambalagiul Sandu Șura (R. Moldova).

Din juriul festivalului-concurs mai fac parte: Cristian Obrejan (România), Zinaida Bolboceanu, Serghei Ciuhrii, Simion Duja, Veta Ghimpu-Munteanu și Vitalie Glib (R. Moldova).

Soliștii au fost acompaniați de Orchestra „Folclor”. Cîștigătorii concursului vor fi distinși cu diplome și premii bănești.

Sursa: Moldpres

Tinerețe fără bătrânețe, despre Vasile Dohotaru

El s-a născut artist. În timp ce acest fapt e un lucru sigur, nimic altceva din biografia lui nu este cert, nici măcar pentru el. Cert este că s-a reinventat, de fiecare dată, după bunul său plac.

Atunci când era mic, desena pe hârtie igienică, cel puțin așa îmi spunea mie, dar eu acum știu că nu e adevărat. Desena, de fapt, pe frânturi de ziare, căci nu era hârtie igienică, în Vatici, în 1955. Mai mult decât atât, în ziua în care s-a născut, azi, acum 60 de ani, nu ningea așa cum îi place lui să creadă, poate doar cu petale de cireș înflorit din curtea Mănăstirii Curchi, unde zice el că s-a născut.

Mai sunt și istoriile cu capra. Copilul din el obișnuia să îmbete periodic capra, cu găleți de vin uitate pe drum, astfel născând istoriile care urma să mi le povestească, parcă intuind că pentru asta o făcea. Capra, în general, i-a marcat viața, el fiind Berbec născut în anul Caprei care a crescut pe lapte de capră – capră la cub, zice mama.

Apropo de ea, sunt lucrurile pe care le voi afla de la ea, mai târziu. El nu a fost acceptat sau înțeles, astfel fiind nevoit să se descurce singur, la o vârstă la care eu încă nu obișnuiam să vin târziu acasă. Așa îmi justific momentele când el mă învață să ciordesc. Fiind student, la Odesa, în URSS, era departe de casă și singur, învăța, lucra și îi era foame, iar depozitul de conserve învecinat reprezenta o mare tentație.

Mereu mi-am dorit să trăiesc la mare, iar de vină este el, pentru că acolo își picta acuarele la 6 dimineața, după ce ieșea de la serviciu și înainte să meargă la ore. Deși au ars în atelier toate, sunt sigură că le am întipărite pe retină, sunt fine și calme.

El a cunoscut-o pe ea la un colț de stradă, în timpul cenaclurilor, și imediat a invitat-o la o cafea la atelier. Este important de menționat, că după 25 de ani de căsnicie, el nici până acum nu i-a făcut ei acea cafea. Ea făcuse balet și pian și l-a inspirat pe tot parcursul artistic.

Așa am apărut eu, iar el mă delecta cu Don Quijote și umbre de degete pe pereți. Tata nu știe să fie serios și a refuzat să mă modeleze, m-a lăsat să fiu. Cărțile de colorat pe care mi le improviza când eram mică nu aveau petele cu contur închis, astfel eu nu le puteam colora, mă enervam și îl mai rugam o dată, rezultatul fiind unul la fel de abstract.

Vasile Dohotaru astăzi împlinește în sfârșit majoratul, iar buletinul lui minte spunând că face 60 de ani. Să fim serioși, v-am mai spus, nu putem ști nimic sigur.

Dacă sunteți într-o plimbare prin centrul Chișinăului, nu ezitați să îi faceți o vizită în atelier, îl găsiți mereu pe str. Mitropolit Dosoftei 110/4, în spatele Operei, ascultând Vocea Basarabiei și lucrând de zor abstract și expresiv.

Domnule Vasile Dohotaru, La mulți ani!

de Constanța Dohotaru

Victoria Cozmolici, femeia care pictează femeia

Într-o mansardă de toată dragostea, printre zeci de tablouri, culori și pensule, am cunoscut-o pe Victoria Cozmolici, o pictoriță care cucerește cu viziunea sa femeia, scoate în evidență frumusețea Chișinăului vechi și nu uită nici de frumoasele flori.

Firea creativă a Victoriei a fost observată din primii ani de viață de către părinții săi. Mai mult, aceștia nu au încercat să o îndrume spre o cale mai rentabilă, gândindu-se la viața grea a artiștilor. „Mama mea a terminat Politehnica, la Chișinău, însă a făcut practica timp de trei luni la Sankt Petersburg. Acolo a vizitat toate muzeele, galeriile și și-a dorit foarte mult ca fiicele ei să picteze, să aibă o viață liberă și să nu fie țintuite în oficiu toată ziua”, povestește Victoria, care datorită mamei sale a urmat nu doar cursuri de pictură, ci și de teatru și dansuri. Până la urmă a fost nevoită să se concentreze doar pe una dintre acele ocupații și, fiindcă este mai mult o fire introvertită, a ales pictura. Astfel, în 1996, femeia a absolvit Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”, clasa profesorului Nicolae Dealkov, iar în primit diploma la specialitatea Artă plastică și Design, din cadrul Universității de Stat „Ion Creangă”, în clasa profesorilor Petru Severin și Ion Croitoru.

„La școala de pictură te învață să pictezi măr, ulcior, măr-ulcior, și-apoi, iarăși, măr și ulcior. Până la urmă ajungi să te plictisești de picturile astea academice. Nu sunt pasionată de realism în pictură, mai mult pictez ce simt”, explică Victoria care preferă stilul expresionist. Pictorița nu poate afirma că și-ar fi găsit deja stilul definitiv, semnătura care s-o diferențieze de alți pictori, de aceea, în prezent, preferă să nu urmărească activitatea colegilor săi de breaslă.

Îi plac mult expresioniștii și chiar dacă observă creațiile acestora, își urmează instinctul, imaginația stările și pensula, desigur. „Pictez ce simt, ce-mi place, nu fac picturi la comandă. Nu pictez portrete, lebede pe lac sau copăcei cu buretele. Refuz și nici nu am nevoie de astfel de oferte”, afirmă artista. Ea evită la maximum banalul și kitschul pe care-l putem găsi deseori în piața de picturi. Cel mai frecvent, în picturile semnate de aceasta, personajul principal este femeia, însă pictează și natură statică, flori, compoziții cu acoperișuri. „În zona în care locuiesc sunt multe acoperișuri frumoase și au un ritm fain. Treptat acestea dispar, în curând totul va rămâne ca istorie, în lucrări. La fel și în centrul istoric al capitalei… Chiar îmi pare rău când se distrug monumentele”, afirmă Victoria.

În prezent, pictorița pregătește o expoziție pe care planifică s-o întituleze „Ea”, la fel ca una din picturile sale preferate, pe care a realizat-o acum doi ani, ca s-o redescopere și s-o valorifice abia acum, recent. „Bărbatul este și el în picturile mele, doar că în umbra femeii”, spune Victoria Cozmolici care înfățișează femeia ca o ființă gingașă, senzuală, enigmatică, îngândurată și romantică.

Pictorița recunoaște că o bună parte din lucrările sale le-a vândut străinilor, care mereu au fost mai interesați de pictorii autohtoni decât locuitorii Republicii Moldova. „Nu demult am vândut o pictură unui avocat din Anglia”, își amintește artista printre clienții căreia se numără nu doar britanici, dar și români, australieni, suedezi. Aceștia o identifică fie pe Internet, fie prin intermediul expozițiilor, concursurilor sau taberelor de pictură la care participă. În 2013, chiar, a luat premiul mare la Expoziția-concurs a Camerei de Comerț și Industrie Moldo-Franceză pentru tabloul „Posesive”.

Pe lângă dezinteresul manifestat de conaționalii săi față de artă, Victoria deplânge și cheltuielile mari pe care e nevoită să le facă pentru ca lucrările sale să fie de calitate bună. Totuși, ea se bucură de susținerea întregii sale familii. „Mă bucur de fiecare dată când găsesc o culoare nouă. O haină nu mă încântă niciodată la fel de mult”, se destăinuie aceasta. Mai mult, mamă a doi băieți, pictorița a reușit să transmită pasiunea față de artă unuia dintre aceștia, care deseori i se alătură în mansardă și pictează în rând cu mama.

Un articol de: Ana Gherciu