Reporaj Radio ‘sarbatoarea Zarurilor’

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………………………………. 1

Capitolul I …………………………………………………………………………………………………………………………………….. 3

I.1. Reportaj-definiții …………………………………………………………………………………………………………… 3

I.2. Tipologii de reportaj ………………………………………………………………………………………………………. 4

I.3. Reguli de scriere a textelor radiofonice ……………………………………………………………………………. 7

I.4. Infinita sferă ideatică ……………………………………………………………………………………………………… 9

I.5. Documentarea ……………………………………………………………………………………………………………… 10

I.6. Realizarea înregistrărilor ……………………………………………………………………………………………….. 11

I.7. Construcția reportajului …………………………………………………………………………………………………. 13

Capitolul II …………………………………………………………………………………………………………………………………… 19

II.1. Ideea reportajului ………………………………………………………………………………………………………… 19

II.2. Predocumentarea …………………………………………………………………………………………………………. 19

II.3. Documentarea pe teren ………………………………………………………………………………………………… 20

II.4. Realizarea înregistrărilor ………………………………………………………………………………………………. 21

II.5. Montajul și realizarea scriptului ……………………………………………………………………………………. 23

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………………………… 26

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………………………….. 27

INTRODUCERE

Fenomenul tabloidizării a acaparat în ultimii ani aproape toate mijloacele de comunicare în masă. Nici radioul nu a fost ocolit de această luptă. În goana după success și audiență, din ce în ce mai multe posturi de radio cad pradă acestui pericol. Avem nevoie de jurnaliști responsabili, dedicați, care să apere valorile fundamentale ale aceste profesii și care să își îndeplinescă cu seriozitate misiunea publică pe care o au.

Radioul, precum și celelalte mijloace de informare, se află într-un moment de răscruce. Se observă un declin al calității și un interes tot mai vădit pentru produsele care exploatează latura senzațională a evenimentelor. Radioul a ajuns să fie mai mult un mijloc de divertisment, și mai putin un mijloc de informare și de educare a maselor. Anumite posturi de radio reușesc prin tablodizare să se mențină pe piață, să trăiască de la o zi la alta, să aibă un public numeros, într-o perioadă relativ scurtă de timp. Se pierde, însă, acel segment restrâns de populație dornic să afle și altceva. Vorbim aici, mai degrabă, despre un public de nișă, care, după părerea mea, peste câțiva ani va constitui principala țintă a jurnalistilor.

Într-o lume în care totul pare că se derulează pe repede-înainte, în care omul modern este caracterizat prin „fast food, fast thinkers, fast lovers”, radioul este soluția ideală de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă televiziunea și presa scrisă au ca atuu imaginea, radioul este singura componentă mass-media care poate fi ascultată în timp ce conducem, gătim sau facem diverse activități. Omul modern nu are nici răbdarea, nici timpul necesar să citeasă presă sau să se uite la un jurnal de știri, de la început până la sfârșit, el face două, trei lucruri odată. Astfel, radioul este soluția ideală deoarece trasmite numai mesaje auditive care pot fi receptate cu ușurință. Important este ca acesta să ajungă în casele oamenilor și de acolo este sarcina jurnalistului să le capteze atenția, să îi seducă, să îi facă pe ascultători să vadă cu ochii minții ceea ce jurnalistul însuși a văzut la fața locului.

În încercarea de a contracara acest fenoment de tabloidizare a mass-media voi încerca să vin cu un produs radiofonic de calitate. Dacă pentru mulți succesul se măsoară în audiență, care astăzi se obține prin produse de larg consum, eu aș spune că performanța este cea care contează. Nu întotdeauna drumul cel mai scurt către succes este și cel mai bun. Este nevoie de jurnalisti care să își facă treaba într-un mod inovativ și cu simt de răspundere.

Mi-am propus să realizez un reportaj radiofonic modern despre valențele culturale ale evreilor. Consider că este de datoria noastră să ne cunoștem țara, inclusiv minoritățile care trăiesc pe pământul nostru, cu atât mai mult cu cât cultura mozaică este una fascinantă. Deși bugetul alocat pentru departamentul de cultură este din ce în ce mai mic, iar materialele culturale sunt considerate un capriciu, radioul a păstrat, mai mult decât celelalte mijloace de informare, acea componentă culturală.

Am ales această temă de licență deoarecere sunt de părere că este foarte important să cunoștem valorile culturale, tradițiile și obiceiurile minorităților etnice din România. În primul rând pentru că întelegerea și cunoașterea acestor lucruri favorizează relațiile dintre membrii diferitelor etnii, iar, în al doilea rând, cu cât cunoștem mai bine diferențele cultural sau de altă natură dintre noi, cu atât șansele izbucnirii unui conflict interetinc sunt mult mai mici.

În România, numărul evreilor a scăzut de la un an la altul. La recensământului populației din 2011 au fost declarați 3.271 de evrei, aproape jumătate din cei declarați în 2002. Numeroase comunități evreiești din țară au rămas fără membri. În orașe mici, precum Râmnicu Sărat, sinagogile au fost închise. Cu toate acestea, în fiecare an, în luna martie, evreii de pretutindeni se reunesc pentru a sărbători Purimul, o sărbătoare evreiască a veseliei închinată evenimentelor care au salvat poporul evreu de la nimicire. Despre istoria Purimului, precum și despre tradițiile și obiceiurile specifice acestei sărbători s-a mai scris, de aceea voi încerca să vin cu o abordare nouă.

Pentru comunitatea evreiască, un nou-născut este speranța vie că poporul evreu va dăinui, iar atâta timp cât evreii vor forma o minoritate pe pământ românesc, ei trebuie integrați cu populația majoritară. Un rol crucial în acest proces de informare a publicului despre cultura, tradițiile și obiceiurile minorităților naționale îl joacă mass-media, implicit radioul.

CAPITOLUL I

I.1 REPORTAJ – DEFINIȚII

Dicționarul limbii române contemporane definește reportajul, și implicit reportajul de radio, ca „specie publicistică, adesea cu valoare literară, care informează asupra unor probleme de interes general sau ocazional, pe baza datelor culese la fața locului”. Contrar acestei definiții, Payette Dominique consideră că scriitura jurnalistică utilizată de mediile electronice este una sobră, lipsită de figuri de stil, foarte diferită de cea literară.

Pierre Ganz scrie în Le reportage radio&télé că, din punct de vedere etimologic, reportajul este „un raport”. Atât reportajul cât și raportul informează, scopul însă cu care informează este diferit. „Raportul este un mijloc de comunicare între inițiați”, în timp ce „reportajul este un mod de comunicare ce descrie marelui public spectacolul unui eveniment”. Cu o viziune asemănătoare vin și Jacques Larue-Langlois, care este de părere că rolul reportajului este acela de „a raporta ceea ce se întâmpla și ceea ce s-a întamplat, se arată un eveniment, o situație și se expun fapte” și Michel Voirol care apeciază că „scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit”. Un fost șef al departamentului de reportaj al BBC, Laurence Gilliam, cosideră că reportajul trebuie să „convingă ascultătorul de adevărul a ceea ce se spune, chiar dacă se spune într-o formă dramatică”.

Irene Joanescu descrie reportajul ca „o sinteză între informația pură și construncția artistică, combinând munca jurnalistică și arta povestitorului, neutralitatea persoanei a III-a și implicarea autorului în evenimet. […] Reportajul este deci un mod de comunicare descriind spectacolul unui eveniment pentru un public larg”. Jean-Dominique Boucher consemnează în Le reportage écrit că reportajul „dă culoare informației brute”. Despre arta de a povesti scrie și Mihai Anghel, care cosideră că reportajul audio este „o îmbinare de fapte, voci, sunete, atmosferă, îmbinare mai mult sau mai puțin reușită în funcție de măiestria autorului”.

Florentina Popa prezintă reportajul ca fiind o narațiune cronologică ce conține „detalii de decor, de psihologie a personajelor”. Reportajul redă atât viziunea jurnalistul prezent la fața locului, cât și viziunea actorilor implicați în eveniment.

I.2 TIPOLOGII DE REPORTAJ

De-a lungul timpurilor, au fost propuse o seamă de tipologii ale reportajul de radio, care propun etape diferite de producție în funcție de momentul difuzării reportajului în raport cu momentul producerii evenimentului. Ganz Pierre identifică, de exemplu, trei tipuri de reportaj: reportajul în direct, reportajul de radiojurnal și reportajul emisiune.

I.2.1 Reportajul în direct

Momentul difuzării este același cu momentul producerii evenimentului. „Evenimentul este accesibil publicului chiar în timpul în care el se produce.” Înainte de a părăsi redacția și a merge pe teren, reporterul trebuie să adune un minim de informații despre: locul desfășurării evenimentului, ora exactă la care acesta va avea loc și eventualele restricții cu privire la accesul jurnaliștilor în permietru. După ce reporterul și-a format o viziune proprie asupra evenimentului, acesta se va hotărî asupra subiectului și va începe documentarea propriu-zisă, care constă în colectarea datelor despre împrejurările în care are loc eveniment, despre actorii implicați și despre conjuctura în care sunt înscriși aceștia.

Planul reportajului este realizat aproape în întregime în redacție, pe teren reporterul urmează pașii stabiliți și se adaptează din mers la eventualele întorsături neașteptate de situație. Detaliile tehnice nu trebuie nici ele neglijate. Una sau mai multe vizite prealabile sunt bine de luat în calcul. „Timpul petrecut pentru a vizita și a revizita locurile de trasmisie viitoare este esențial pentru ușurarea muncii și pentru a asigura claritatea spuselor. Amplasarea microfoanelor pentru o cât mai bună sonorizare și alegerea perspectivei dumneavoastră vizuale depinde de cunoașterea în detaliu a locului acțiunii”. Toate aceste detaliile dau culoare reportajului și reușesc să transpună ascultătorul „la locul faptei”.

Reporterul nu trebuie să relateze doar ceea ce vede, ci și ceea ce aude, miroase, simte sau gustă. Toate celelalte simțuri sunt la fel de importante. Impresiile și părerile personale ale jurnalistului pot fi și ele inserate în text, cu condiția de a nu părtini.

I.2.2 Reportajul de radiojurnal

Reportajul de radiojurnal „este utilizat pentru a da ascultătorilor impresia de relatare în direct, de prezență la evenimentul relatat”. Reporterul are îndatorirea de a furniza, în cel mai scurt timp posibil, ascultătorilor informații despre un eveniment. Întrucât acest tip de reportaj este folosit adesea ca insert în cadrul unei știri, el nu trebuie să fie foarte lung. Principalul său scop este acela de a informa și de a-i face pe ascultători să se simtă implicați în eveniment.

Documentarea costituie, atât pentru realizarea reportajului de radiojurnal, cât și pentru realizarea oricărui alt tip de reportaj, prima etapă, temelia unui material reușit. În funcție de timpul pe care îl are la dispoziție, reporterul cauta doar informațiile esențiale despre eveniment sau face o cercetare amănunțită. Bazele de date, arhivele, presa, bibliotecile sunt mijloace de informare extrem de utile.

Odată ce informațiile au fost înregistrare și planul reportajului stabilit, reporterul se ocupă de montaj și de scrierea textului pentru reportaj. Scriptul are rolul de a uni inserturile sonore, rezultate în urma montajului, între ele. El este alcătuit, de cel mai multe ori, sub forma unui rezumat al materialului și are rolul de a oferi informațiile necesare pentru întelegerea reportajului și de a atrage atenția ascultătorilor. „Asamblarea puzzle-lui sonor, adică înlănțuirea într-o ordine anterior aleasă a diferitelor elemente sonore din care se compune reportajul (interviuri, analize, sunet de ambianță, intervenții ale reporterului), duce la realizarea unui material unitar, complet și clar.”

Atunci când au loc evenimente importante, care trebuie difuzate urgent, Irene Joanescu recomandă reporterilor să trimită relatarea de la fața locului prin intermediul telefonului mobil. „Această tehnică dă o mai mare credibilitate materialului, chiar dacă reportajul nu este trasmis în direct, deoarece convorbirea telefonică este înregistrată în studio, montată și difuzată ulterior.”

I.2.3 Reportajul-emisiune

Reportajul-emisiune se referă la situații încheiate. Reporterul nu este supus presiunii timpului, așa cum se întâmplă în cazul celorlalte doua tipuri de reportaj. Spre deosebire de reportajul de radiojurnal care poate fi folosit ca insert în cadrul unei știri, reportajul-emisiune este „un material de sine-stătător”.

Mihai Anghel propune o clasificare a reportajului, asemănătoare cu cea a lui Ganz Pierre:

Reportajul în direct;

Reportajul înregistrat pentru radiojurnal sau pentru o emisiune;

Reportajul-emisiune;

Reportajul-anchetă

Mihai Anghel este de părere că indiferent de tipul de reportaj pe care dorim să îl realizăm etapele pe care reporterul trebuie să le urmeze sunt aceleași. El trebuie, mai întâi de toate, să se documenteze, după care să își facă un scenariu, un plan pe care să îl adapteze continuu la situația reală și să meargă la fața locului pentru a verifica informațiile. După ce toate acestea au fost puse la punct, reporterul se ocupă de realizarea înregistrărilor și în ultimă fază de montaj.

Vasile Traciuc stabilește o tipologie a reportajului pornind de la următoarele criterii: „tipul de eveniment, modul de realizare și conținutul”. Evenimentul la rândul său este de trei feluri: „previzivil; previzibil, dar cu evoluție imprevizibilă; imprevizibil”. În funcție de tipul de eveniment se alege intervalul orar și tipul de emisiune în cadrul căreia reportajul va fi difuzat. În ceea ce privește modul de realizare, reportajul poate în direct sau înregistrat. Ultimul criteriu, conținutul, face referire la unghiul de abordare. În funcție de acesta, Vasile Traciuc distinge între reportajul pentru jurnal și reportajul pentru emisiune.

Daniel Garvey și William Rivers consideră ancheta un tip de reportaj, pe lângă reportajul de actualitate, reportajul de profunzime și reportajul analitic:

Reportajul de actualitate este un reportaj obictiv care tratează un eveniment de imediată actualitate;

Reportajul de profunzime, spre deosebire de reportajul de actualitate, plasează evenimentul în context și oferă mai multe detalii;

Reportajul de interpretare sau repotajul analitic oferă explicații și analize cu privire la un anumit eveniment și răspunde la întrebarea „de ce?”. Radioul nu este, însă, mijlocul ideal de difuzare a reportajului analitic. În televiziune și în presă, jurnaliștii folosesc imagini și reprezentări grafice atunci când vor să arate sau să demostreze ceva. O singură schemă poate să sintetizeze o seamă de informații, care transmise la radio ar putea dura minute întregi. Mediul vizual beneficiază de imagine, inforgrafii, grafice, tabele, în timp ce singura „armă” a reporterului de radio este cuvântul, prin intermediul căruia trebuie să atragă atenția ascultătorilor, să le mențină interesul, să îi informeze și în același timp să îi facă să înțeleagă, să vizualizeze informația. Este suficient ca auditoriul să nu înțeleagă un cuvânt pentru ca acesta să își canalizeze atenția spre altceva sau să schimbe postul de radio.

Ancheta este și ea considerată un tip de reportaj. Spre deosebire de televiziune, radioul oferă reporterului de investigație un spațiu de emisie relativ restrâns.

I.3 REGULI DE SCRIERE A TEXTELOR RADIOFONICE

Atunci când se realizează un material pentru un mediu electronic, precum televiziunea sau radioul, trebuie să se țină cont de efemeritatea și perisabilitatea acestuia. Dacă presa scrisă oferă cititorilor posibilitatea revenirii asupra textului, nu același lucru putem spune și despre radio, unde ascultarea se face doar o singură dată, iar riscul ca asculătorii să nu înțeleagă tot ce li se comunică este foarte mare. De aceea, există o serie de reguli de scriere, care favorizează ascultarea și înțelegerea materialelor radiofonice.

Roger Walters scrie în Broadcast Writing: Principles and Practice că există două reguli fundamentale în redactarea textelor radiofonice, și anume: adaptarea mesajul în funcție de publicul țintă și folosirea unui stil oral. De asemenea, Dominique Payette recomandă jurnaliștilor radio să opteze pentru un vocabular comun, simplu și concis, fără artificii stilistice și ornamente ostentative. Nivelul coeficientului de inteligență al ascultătorilor nu trebuie să reprezinte o piedică în înțelegerea textului. Sunt, de asemenea, preferate enunțurile scurte, care respectă topica frazei. „Inversiunile gramaticale complică textul și fac înțelegerea lui dificilă. Dacă auditoriul ratează începutul frazei sau nu este atent pierde înțelesul textului.” Pe de altă parte, un text alcătuit în întregime din propoziții scurte va suna fragmentat. „Nu este modul în care vorbim, deci nu este nici felul în care ar trebui să scriem.” Dominique Payette atrage atenția asupra faptului că se poate cădea foarte ușor pradă unei scrieri mult prea simpliste.

„Scriitura puternică este concisă. O propoziție nu trebuie să conțină cuvinte inutile din același motiv din care un desen nu trebuie să aibă linii inutile și o mașină componente inutile. Aceasta nu necesită ca autorul să-și facă toate propozițiile simple, sau să evite toate detaliile și să-și trateze subiectele schematic, ci ca fiecare cuvânt sa spună ceva.”

Atunci când se lucrează cu cifre, este indicată rescrierea acestora sub o formă care poate fi înțeleasă și reținută cât mai ușor. „Este util să facem calcule pentru ascultători.” De exemplu, decât să spunem că, în decursul unui an, un român bea, în medie, 78 de litri de bere, mai bine ar fi să ziceam că acesta consumă aproximativ 100 de doze de bere. Astfel, ascultătorul nu este nevoit să se gândească cât, mai exact, înseamnă 78 de litri de bere și poate să fie atent la informațiile care îi sunt aduse în continuare. Este de preferat ca reporterul să rotunjească, atunci cât se poate, cifrele și în loc să spună 104 doze, cât ar însemna mai exact 75 de litri de bere, să zică aproximativ 100 doze de bere. „Spre deosebire de televiziune, radioul nu dispune de un suport pe care să fie redate cifrele în același moment în care acestea sunt citite de către reporter” și există riscul ca tocmai informația esențială să nu fie reținută ori înțeleasă.

Ascultătorii rețin mult mai ușor o anumită cantitată, sumă sau cifră dacă le sunt oferiți termeni de comparație. „Se caută în referințele obișnuite ale ascultătorului trimiteri simple pentru a evalua corect anumite cifre.”

De asemenea, este bine să se folosească diateza activă în locul celei pasive, iar forma afirmativă în locul celei negative. „Verbul activ descrie acțiunea pe care o face subiectul, verbul pasiv pe cea suportată sau primită.” Mergând pe aceeași logică, Irene Joanescu scrie că „verbele sunt caii de tracțiune ai textului, doar dacă nu-i transformați în ponei încărcându-i cu diateza pasivă”. Payette Dominique este de părere că forma gramaticală negativă este mult mai greu de înțeles de către ascultători. De aceea, recomandă pe cât posibil evitarea acesteia. De exemplu, dacă dorim să spunem că românii nu vor să plătească taxele, vom opta pentru înlocuirea verbului a vrea, la forma negativă, cu verbul a refuza, la forma afirmativă. Astfel, sensul propoziției rămâne același, negația este înlocuită cu o afirmație, iar informația este înțeleasă mai bine.

Pronumele crează adesea ambiguități, un ascultător care tocmai deschide radioul nu știe cine este acel „el” sau „ea” despre care se vorbește. În locul pronumelor se trece fie numele persoanei sau persoanelor în cauză, fie funcția sau statutul acestora. „Este mai bine să repetăm un nume decât să riscăm orice ambiguitate.”

Payette Dominique consideră că „abilitatea în scritura radiofonică se măsoară în capacitatea jurnalistului de a spune lucruri clare în cât mai puține cuvinte, dezvoltând un stil concret, dar în același timp evocator, precis, capabil să zugrăvească imagini în mintea ascultătorilor.”

Un text pentru radio ar trebui să conțină cuvinte și expresii descriptive, precum și detalii bine alese, care să îi ajute pe ascultători în conturarea unor imagini mentale. „În radio audiența nu poate vedea ceea ce descriem; ea se bazează pe noi pentru a îi oferi o imagine sonoră a evenimentului.” Onomatopeele și elementele de argou oferă culoare textului, în timp ce clișeele și termenii de jargou trebuie evitați. Prin intermediul imaginilor auditive create de reporter, ascultătorii devin martori la eveniment.

Dacă până acum am vorbit despre cum trebuie să adaptăm textul în funcție de mediul de difuzare și capacitățile de receptare ale ascultătorilor, este necesar să precizez și faptul că jurnalistul sau persoana care citește textul nu este un sintetizator vocal profesional. Un om normal nu poate citi cu voce tare, fără a se forța, o frază alcătuită din mai mult de douăzeci sau douăzeci și cinci de cuvinte, aceasta fiind limita maximă.

„Este un mediu orb, dar unul care poate stimula imaginația, astfel încât de îndată ce o voce iese din difuzorul, ascultătorul încearcă să vizualizeze ceea ce aude și să creeze în ochii minții proprietarul vocii.”

I.4 INFINITA SFERĂ IDEATICĂ

Se poate realiza un reportaj pornind de la aproape orice idee. O discuție la metrou, o întâmplare pe stradă, evenimentele de zi cu zi din viața unui om pot deveni subiecte de reportaj. Știrile pot fi, de asemenea, o sursă inepuizabilă de inspirație. Cu puțină imaginație, originalitate și un ochi format pentru detalii putem transforma un subiect aparent banal într-un reportaj memorabil. „Aria posibilelor subiecte este aproape infinită, din moment ce îmbrățișează chiar și abstractul.” Deși unele subiecte au fost de-a lungul anilor intens abordate de către jurnaliștii din întreaga media, acest lucru nu trebuie să descurajeze. Se poate veni oricând cu un nou unghi de abordare asupra subiectului. Atunci când reporterul alege ideea de reportaj trebuie să se gândească cu ce informații noi vine și de ce ar fi ascultătorii interesați să audă reportajul realizat de el.

Atunci când reporterul nu reușește să găsească de unul singur idei pentru viitorul reportaj, el poate discuta cu colegii din redacție sau cu alte persoane. Colegii de breaslă pot da sugestii foarte bune. De asemenea, persoanele care lucrează în diverse instituții oferă informații prețioase din interior, oamenii de rând pot la rândul lor semnala nereguli, care se întâmpla în orașul sau în comuna în care locuiesc, și care pot costitui idei pentru un viitor reportaj. Acestă tehnică de grup este cunoscută sub numele de „brainstorming” și reprezintă o sursă bogată în idei, după cum spune Rich Carol în Writing and Reporting News.

I.5 DOCUMENTAREA

Fără o documentare temeinică reporterul nu poate pleca pe teren pentru a înregistra. În ziua de astăzi, chiar și un cetățean obișnuit se poate documenta serios asupra unui subiect, cu ajutorul unui calculator conectat la internet. Atunci când se dorește realizarea unui reportaj se vor căută, mai întâi, informații despre eveniment, despre locul și contextul în care s-a produs, precum și despre actorii implicați. În cazul în care nu este vorba despre un reportaj portret, trebuie alese doar acele detaliile cu adevărat seminficative din viața personală a celor implicați în eveniment. Pierre Ganz scrie că „importanța detaliilor personale este invers proporțională cu ideea pe care ne-o facem cu privire la profesia de jurnalist”.

Atunci când timpul îi permite este indicat ca reporterul să facă una sau mai multe vizite prealabile la locul evenimentului. Există întotdeauna informații care scapă, fie din neatenție, neglijență sau în unele cazuri chiar în mod intenționat, informații care au fost trecute cu vederea și care așteaptă să fie descoperim. Din păcate, jurnaliștii tineri își petrec tot mai mult timp în redacție. Documentarea se face online și prin telefon. Le este mai comod să dea câteva telefoane și să caute pe net informațiile necesare, decât să mergă pe teren, să caute informații și să vorbească cu sursele. Un reporter adevărat nu alege, însă, niciodată munca ușoară. Desigur, nu întotdeauna reporterul poate merge la locul faptei pentru a se documenta, în astfel de cazuri se încearcă recostituirea locului și a atmosferei cu ajutorul unor fotografii sau a unor înregistrări. De exemplu, pentru realizarea unui reportaj despre Fenomenul The Beatles reporterul trebuie să căute fotografii, imagini de arhivă, înregistrări audio-video de la concertele lor.

Informațiile de context sunt, iarăși, foarte importante. Ele ajută reporterii să înțelegem subiectul în profunzimea lui. O singură informație poate să schimbe radical înțelesul lucrurilor, de aceea este bine ca jurnaliștii să aibă cât mai mai multe informații de background. Informații de context se obțin după ani buni de muncă jurnalistică pe un anumit domeniu. Unui reporter i-ar fi imposibil să acopere toate domeniile, ideal ar fi să știe câte puțin din toate. Dacă acesta nu știe aproape nimic despre un domeniul, el poate să ceară ajutor colegilor din departamentul respectiv, care îi pot da sfaturi utile și îi pot explica anumiți termeni de jargon. Reporterul trebuie să aibă un background cel puțin în domeniile despre care scrie. Fără aceste informații nu poate face conexiuni care sunt esențiale în înțelegerea unui subiect.

I.6 REALIZAREA ÎNREGISTRĂRILOR

Înregistrarea secvențelor sonore este una dintre cele mai importante etape în realizarea unui reportaj. Calitatea sunetului înregistrat este înainte de toate principala grijă a reporterului. Deși există numeroase programe de editare audio, nimic nu se compară cu calitate impecabilă a sunetului original. Nu trebuie să uităm că omul modern face mai multe lucruri deodată, iar radioul este singura componentă mass-media care poate fi ascultată în timp ce conducem, mergem cu metroul, gătim sau facem diverse activități. „Ascultarea radioului este de regulă o activitate secundară care însoțește o alta, respectiv un fond sonor pentru altă activitate (…) Este deci vorba despre o practică strâns legată de diversele activități cotidiene.”

Pe de altă parte, Robert McLeish scrie în Technique of radio production că „radioul suferă de propria generozitate – este foarte ușor de întrerupt”. De aceea, este esential ca mesajele auditive să poată fi receptate cu ușurintă, altfel există riscul ca informația să treacă pe lângă urechile ascultătorilor este foarte mare.

Payette Dominique spune că „nu trebuie să așteptăm de la ascultătorii noștri să facă un efort pentru a înțelege o înregistrare proastă. Datoria noastră este aceea de a le furniza tot ce este mai bun.” Deși pare un lucru banal care nu ar avea sens să mai fie amintit, înainte de a merge pe teren reporterul trebuie să verifice dacă are baterii și dacă aparatul înregistrează așa cum ar trebui. Jurnalistul se poate găsi în situația în care, în momentul în care dorește să înregistreze o persoană sau un martor, să își dea seama că bateria este descărcată sau că nu mai are memorie suficientă pentru a înregistra. Este, de asemenea, indicat să se înregistreze mai mult decât este nevoie. De exemplu, pentru realizarea unui reportaj de 3 minute, se înregistrează dublu, adică 6 minute. Aproape jumătate din înregistrare sunt bâlbe, repetiții, pauze de vorbire, fraze mult prea lungi, informație irelevantă. Reporterul nu trebuie să înregistreze, însă, nici foarte mult, altfel riscă să pierdă mult ore la montaj, timp pe care poate să îl folosească pentru a se documenta despre un alt subiect. „Este important să începem să separăm grâul de nechină chiar și atunci când colectăm sunetele de fond și intervențiile orale.”

Atunci când se înregistrează în zone publice precum piețe, târguri, pasaje publice, aeroporturi sau gări se tine seama de intensitatea zgomotelor care pot perturba o conversație, o declarație sau un schimb de replici. Dacă în anumite momente, sunetele de ambianță dau viată reportajului, uneori acestea pot strica întreaga înregistrare. Payette Dominique este de părere că „bogăția sunetelor ambientale fac diferența dintre un reportaj interesant și unul pasionant, memorabil”. Elementele de atmosferă trebuie dozate însă cu grijă, astfel încât să nu plictisească ascultătorii. Ele trebuie îmbinate cu informații și fapte concrete.

Așa cum „o imagine face cât o mie de cuvinte”, un singur sunet ne poate face să înțelegem mai mult decât am fi putut noi transpune prin cuvânt. De exemplu, primul scâncet al unui nou-născut într-o sală de operații anunță venirea unui copil pe lume, transmite emoție, îl face pe ascultător să se simtă ca și cum ar fi acolo. Într-o astfel de situație cuvintele sunt de prisos. „Reporterul trebuie să deschidă urechile la acest mediu sonor și să capteze sunetele cele mai caracteristice. Ele sunt pentru radio ceea ce imaginea este pentru televiziune.” Reportajul poate începe cu o înregistrare care redă sunetul unui tren pus în mișcare, lucru care sugerează locul în care se află reporterul. De asemenea, locul poate fi sugerat și prin intermediul unei melodii. De exemplu, dacă acțiunea are loc la New York, se poate folosi melodia „New York, New York” a lui Frank Sinatra sau atunci când vine vorba de Las Vegas, melodia lui Elvis Presley, „Viva Las Vegas”. Tot prin intermediul unei melodii se poate sugera o anumită perioadă din istorie. De exemplu, fostul imn național al României “Trei culori”, va fi cu siguranță asociat de ascultători cu perioada comunistă.

Există posibilitatea de a adăuga pe fundalul coloanei sonore mai multe melodii. Trebuie, însă, să se țină cont de anumite lucruri atunci când se aleg melodiile care vor fi inserat în reportaj. În primul rând, versurile melodiei trebuie să se armonizeze cu tema reportajului. De exemplu, dacă se dorește realizarea unui reportaj despre ziua îndrăgostiților, atunci se va alege o melodie de dragoste, precum melodia „All you need is love” interpretată de Beatles. Melodia de fundal nu trebuie să aibă aceeași intensitate cu textul reportajului. Ascultătorii pot fi tentați să se concentreze mai mult pe versurile melodie și mai puțin pe ceea ce transmite reporterul. „Urechea umană nu poate auzi și înțelege decât o singură propoziție, nu două suprapuse.” Muzica instrumentală este o alegere mult mai simplă și mai indicată deoarece nu crează atât de multe dificultăți la nivelul înțelegerii textului. După părerea mea, atunci când se realizează un reportaj în zone publice sau când zgomotele ambientale abundă, muzica, fie ea chiar și instrumentală, ar trebui exclusă, deoarece poate crea confuzie. Dacă vor fi transmise simultan prea multe sunete, urechea umană nu va ști pe care să le capteze mai întăi.

Internetul oferă o diversitate aproape infinită de sunete prefabricate care pot fi inserate cu ușurință într-un reportaj. Deși tentația este foarte mare, Payette Dominique îndeamnă reporterii să le folosească cu prudență și să încerce pe cât posibil să renunțe la ele. Dacă vor să fie originali și credibili, cel mai bine ar fi să vină cu propriile înregistrări, chiar dacă pot găsi unele similare pe internet. Tot ce trebuie să facă este să fie atenție la sunetele care îi înconjoară. Alternanța dintre muzică, dialogul cu actorii implicați în eveniment, ambianța sonoră a mediului de unde înregistrăm crează atmosferă, oferă dinamism, dar totodată poate da senzația de haos, de neorganizare. În tot acest univers al sunetelor, liniștea își are și ea un loc aparte. Câteva secunde de tăcere inserate în reportaj pot crea stări de reculegere sau chiar de suspans și oferă textului „intensitate dramatică”.

„Radioul este un teatru „în cap”, un spectacol imaginar, limitat la fantezia fiecăruia.” Așa cum spune și Robert McLeish, cu ajutorul unor efecte sonore specifice și o muzică potrivită se poate crea orice situație, mai mult sau mai puțin reală. Cel care redactează textul trebuie, însă, să își aleagă cu atenție cuvintele, astfel încât imaginile create în minte asculătorului să fie cât mai apropiate de realitatea însăși, de ceea ce jurnalistul a văzut, a auzit și a simțit la fața locului. Un exemplu foarte bun în acest sens este „invazia marțiană” realizată de Orson Welles în anul 1938. Emisiunea radiofonică „Invazie de pe Marte” a produs panică în rândul ascultătorilor care nu au auzit avertismentul cu privire la natura fictivă a programului și au fost convinși că atacul martian asupra New York-ului este cât se poate de real. În realitate era vorba despre o punere în scenă, o adaptare a romanului lui H. G. Wells, Razboiul lumilor.

I.7 CONSTRUCȚIA REPORTAJULUI

Pierre Ganz scrie în Le reportage radio&télé că un reportaj reușit ține de pregătirea sa, care constă în: formarea unei viziuni proprii asupra evenimentul, contactarea actorilor implicați fie în scrie, fie prin intermediul telefonului, o documentare foarte bine pusă la punct, una sau mai multe vizite prealabile, realizarea propriu-zisă.

Robert Krulwich enumeră următoarele etape în conceperea unui reportaj:

„găsirea unei idei;

crearea unui plan;

folosirea înregistrărilor;

scriere textului;

finisarea”

După ce reporterul alege un subiect și se documentează asupra lui, el va realiza un plan de desfășurare. În această etapă se stabilesc pașii pe care jurnalistul trebuie să îi urmeze în realizarea reportajului, persoanele care vor fi intervievate și informațiile care se doresc a fi obținute. Pe teren, lucrurile se pot derula într-o altă direcție decât cea anticipată de reporter în redacție, de aceea este bine ca acesta să se adapteze din mers la eventualele modificări de situație. O vizită prealabile la locul în care se va înregistra ar putea fi de foarte mare ajutor. Reporterul poate afla detalii despre desfășurarea evenimentului, despre invitați sau detalii tehnice utile care îi vor ușura munca. În funcție de locul în care se va desfășura evenimentul, de acustica sălii, de intensitatea sunetelor din apropiere, care pot bruia sau chiar acoperi declarația unei persoane, jurnalistul decide care este locul cel mai bun pentru a înregistra și dacă este sau nu necesar să ia cu el un microfon de mână, pe care să îl atașeze la reportofon.

După ce reporterul a terminat de înregistrat pe teren, următoarea etapă în realizarea unui reportaj este montajul. Acesta constă în decuparea, organizarea și asamblarea logică a discursului. Este neceasară o selectare riguroasă doar a elementelor relevante pentru tema reportajului, întrucât timpul de antenă este foarte prețios. Jacques Larue-Langlois identifică patru etape în realizarea unui montaj:

„Montajul de reducere;

Montajul de curățare;

Montajul-scenariu;

Montajul de finisare.”

Jacques Larue-Langlois scrie că montajul de reducere constă în reducerea unui document înregistrat lung sau a unui material sonor în care interlocutorul nu a avut o exprimare clară. Atunci când se extrag anumite citate sonore dintr-un interviu, dintr-o declarație sau dintr-un schimb de replici trebuie să nu se distorsioneze înțelesul mesajului.

Montajul de curățare are rolul de a elimina de pe banda sonoră tot ceea ce „supără” urechea: bâlbe, repetiții, pauze foarte lungi din vorbire, etc. Uneori, în cazul unui reportaj în direct, pauzele din vorbire, ezitarea, inflexiunile sau tremurul vocii oferă naturalețe reportajului și transmit starea de spirit a reporterului aflat în mijlocului unui eveniment, precum revoluția din 1989, un atentat terorist sau calamități naturale, etc. Același lucru este valabil și în cazul declarațiilor obținute de la oamenii simplii, fie că este vorba despre un reportaj în direct sau un reportaj înregistrat. „Marele avataj al mediul sonor spre deosebire de print se află în vocea umană – căldura, compasiunea, furia, durerea și râsul. O voce este capabilă să transmită mult mai mult decât discursul raportat. […] Este important ca toate tipurile de voci să fie auzite la radio și nu doar cele ale emițătorilor profesioniști, ale deținătorilor de putere și purtătorilor de cuvânt.”

Montajul-scenariu este etapa în care părțile reportajului sunt asamblate într-o ordine logică, care ține seama de ritmul, echilibrul și durata fiecărei piese în parte, în timp ce montajul de finisare are rolul de a verifica produsul final și de a corecta greșelile care au fost trecute cu vederea.

În ceea ce privește citatele sonore, acestea pot fi extrase dintr-un interviu, dintr-o conferință de presă sau dintr-un schimb de replici care a avut loc în cadrul unul eveniment și inserate în reportaj. Ele dau veridicitate și credibilitate textului. Jurnalistul nu trebuie să repete informația cuprinsă în citatul sonor imediat inserat. În cazul în care jurnalistul poate spune același lucru, pe înțelesul tuturor și în cât mai puține cuvinte, atunci se renunță la citatul sonor, care nu trebuie să aibă mai mult de 20 de secunde.

Atunci când este nevoie de o declarație oficială, se alege acea autoritate care este capabilă să explice evenimentul. Pierre Ganz spune că „nu tot ce strălucește este aur, după cum nu toți cei care poartă un titlu sunt reprezentativi pentru grupul în numele căruia pretind să vorbească”. Specialiștii sunt, de asemenea, o sursă valoroasă. Singurul lor „handicap” este acela că folosesc un limbaj de specialitate greu de înțeles de către publicul larg.

Trebuie să se țină cont de faptul că atenția ascultătorilor se câștigă greu și se pierde foarte ușor. Cu fiecare secundă în plus, în care nu se spune ceva important ori se repetă aceeași informație, jurnalistul riscă să plictisească auditoriul. De asemenea, orice alegere făcută trebuie justificată. În cazul citatelor sonore, este important să se justifice de ce a fost aleasă o anumită persoană să dea declarții cu privire la un subiect și nu alta. În acest mod, informațiile cuprinse în citatul sonor vor fi mult mai credibile.

Payette Dominique este de părere că un jurnalist radio nu trebuie să fie un tehnician excelent de sunet, dar că se așteapă de la acesta un minim de cunoștințe. Eu consider că un jurnalistul de radio trebuie să știe să facă cât mai multe lucruri. Nu este suficient să raporteze de la fața locului cele petrecute, el trebuie să știe să înregistreze, să monteze, să curețe banda și să îmbine elementele sonore. Cu alte cuvinte, să știe să facă singur un reportaj difuzabil, de la munca de teren, până la mixaj. Din lipsă de bani, anumite posturi au fost desființate, iar jurnalistul trebuie să se descurce de unul singur.

Elaborarea scriptului este o etapă a reportajului înregistrat. În cazul reportajului în direct, din lipsă de timp, formularea, enunțarea și transmiterea scriptului se produc concomitent. O documentare foarte bună, realizată înainte de transmisie, îl va ajuta pe reporter să umple timpul prevăzut de desfășurătorul emisiunii cu date, informații, statistici despre eveniment. Astfel, el va păstra atenția ascultătorilor pe tot parcursul reportajului, fără a-i plictisi cu informații pe care le știu deja. Acest lucru devine esențial, în condițiile în care știm că receptorul, consumatorul modern se informează din diverse surse, folosește „un fel de cocteil mass-media”.

Payette Dominique scrie că un text radiofonic este alcătuit din lead, care dă tonul și culoarea poveștii, povestea propriu-zisă și ultimul paragraf, „le chute”, în care sunt prezentate efectele sau este realizat un scurt rezumat al povestirii. Acesta sfătuiește reporterii, ca atunci când nu știu care este firul logic pe care trebuie să îl urmeze în redactarea unei povestiri, să încerce să își imagineze textul sub forma unui dialog cu auditoriul. Ce întrebare și-ar pune auditoriul după ce a auzit lead-ul? Răspunsul la această întrebare va genera altă întrebare care își va astepta la rândul ei răspunsul, iar povestirea se va derula astfel aproape singură.

De asemenea, Hay scrie că reportajele se construiesc pe baza unei scheme standard care cuprinde:

„Lead-ul care deschide metrialul cu un fapt, descrierea unei scene, un citat sau o anecdotă;

Tranziția, deseori numită pod, frază capsulă sau paragraf-bucșă („nut-graf”), care spune ascultătorilor de ce v-ați oprit la acest subiect;

Dezvoltarea temei, într-o serie de segmente ordonate logic, corelate;

Un final puternic, „o comoară” lăsată pentru ultimele fraze.”

Scriptul este un text scris sub forma unei povestiri care are rolul de a face legătura între inserturi. Acesta nu trebuie să repete informația înregistrată. Introducerea „orientează topicul întregului discurs […] și determină anumite așteptări din partea receptorului”. Introducerea, numită și fraza de atac are rolul de a atrage atenția, de a stârni intersul ascultătorilor și de a oferi câteva informații necesare în înțelegerea reportajului. Din introducere trebuie să se înțeleagă clar care este unghiul de abordare, perspectiva din care reporterul alege să vorbească despre un subiect. Atunci când se alege un unghi de abordare trebuie să se țină cont de informațiile și materialele colectate, de elementul de noutate adus, de importanța informațiilor, de publicul țintă și nu în ultimul rând de tipul de emisiune în cadrul căreia va fi introdus reportajul. Un eveniment poate să aibă mai multe unghiuri de abordare. Pentru a nu se crea însă confuzie, se alege un singur unghi de abordare, care este prezentat în toată complexitatea sa. Pierre Ganz consideră că „unghiul de abordare este pentru jurnalist ceea ce biopsia este pentru biolog sau «morcovul» pentru geolog”. Finalul reportajului are rolul de a închide unghiul de abordare. El coincide cu punctul culminant al povestirii și trebuie „să se păstreze ca un ecou în urechea ascultătorului”.

Înregistrarea trebuie să fie făcută de la locul faptei pentru a oferi mai multă autenticitate reportajului. Fie că reporterul anunță ceea ce urmează să facă sau spune concret ce face ori descrie ce se află în jurul lui, este important să îi convingă pe cei care îl ascultă că a fost acolo, că a auzit și a văzut tot ce s-a întamplat. Un script înregistrat în totalitate în studio va face ca materialul finit să fie fragmentat. Zgomotul mediului ambiental și comentariul reporterul trebuie să vină unul în completarea celuilalt. „Relația cuvânt-sunet este un element hotărâtor, care nu trebuie să lipsească în realizarea unui reportaj.”

Textul pentru reportaj trebuie să respecte aceleași reguli de scriere care se aplică, în general, pentru un text radiofonic. Irene Joanescu scrie că „ochiul minții poate fi stimulat de scriitura energică, îndreptată spre și umplută cu detalii alese, care nu pot fi observate pe film sau pe video”. De asemenea, „putem privi narațiunea ca trunchiul unui copac unde crengile sale astfel văzute ca parți de interviuri sau arhive sonore se îmbină. Narațiunea este o poveste și ca atare trebuie să fie plină de viață, directă și simplă”.

Un reportaj radio reușit este cel care informează publicul, menționează sursele și stabilește un dialog între audiență și reporter, în timp ce „secretul muncii de reporter este să știi să observi lucrurile și să le redai”. Pe lângă aceste exigențe, pe care le consider obligatorii pentru orice tip de reportaj, aș adăuga faptul că un reportaj trebuie să creeze emoție, să îl facă pe ascultător să se simtă în două locuri în același timp, în mașină, în bucătărie sau oriunde s-ar afla el în momentul în care ascultă la radio și pe teren, alături de reporter. „Vocea reporterului este, în același timp, ochii, nasul, degetele și minte ascultătorilor”.

CAPITOLUL II

Pornind de la definiția reportajul ca narațiune, eu am ales să fac un reportaj radio despre istoria Purimului, despre sărbătoarea evreiască a bucuriei, despre obiceiurile și tradițiile care însoțesc ziua de 14 a lui Adar, care corespunde cu luna februarie sau martie în calendarul gregorian, și despre atmosfera creată în jurul acestei sărbători vesele.

II.1 IDEEA REPORTAJULUI

Ideea pentru acest reportaj mi-a venit parcă la mână. Nu a trebuit să stau ore sau zile în șir pentru a găsi un subiect. Un articol despre o comunitate care se stinge, comunitatea evreiască, mi-a servit ca sursă de inspirație. Am hotărât pe loc să fac un reportaj despre evrei, despre cultura și religia mozaică. Eram oarecum în temă cu acest subiect, întrucât știam unele lucruri despre tradițiile și sărbătorile iudaice, iar în urmă cu câtiva ani am vizitat sinagoga din orașul meu natal, Râmnicul Sărat. Aceasta a fost închisă deoarece nu mai există o comunitatea locală, nu mai sunt evrei care să vină la sinagogă. Din păcate, nu este singură sinagogă din țară care a fost închisă, vândută ori închiriată.

Președintele Federației Comunităților Evreiești din România (FCER), Aurel Vainer a declarat anul trecut într-un interviu că în România mai există 87 de sinagogi. Multă lume nu știe însă asta, nu știe nici măcar o sărbătoare evreiască ori o tradiție specifică. Când vine vorba de evrei, oamenii se duc cu gândul la Holocaust, dar evreii trăiesc printre noi, merg la sinagogă, își duc mai departe tradițiile. Mass-media și în special posturile publice tind să arunce un con de umbră asupra minorităților, lucru care se reflectă în cunoștințele pe care publicul le are despre evrei, maghiari, sași, sârbi și alte etnii minoritare.

Noi românii ar trebui să ne cunoștem cel mai bine țara, iar când spun țara mă refer inclusiv la minoritățile care o populează, motiv pentru care ar trebui să fie difuzate un număr minim de materialele despre cei care trăiesc pe pământul nostru, dar vorbesc o altă limbă si aparțin unei alte etnii. Consider că reportajul realizat de mine și-ar avea loc atât la un post de radio de stat cât și la unul privat cu acoperire. Fiind un material despre valențele culturale ale evreilor, reportajul ar putea fi difuzat în cadrul unei emisiuni despre minoritățile naționale sau individual la secțiunea de reportaje culturale.

II.2 PREDOCUMENTAREA

Cu o idee bine conturată în mine m-am apucat de documentare, o etapă esențială în realizarea reportajului. Nu cunosc persoane de origine evreiască, motiv pentru care documentarea mi-am făcut-o inițial cu ajutorul internetului. Am căutat cât mai multe date și informații despre cultura și religia iudaică. Am consultat, de asemenea, calendarul iudaic pentru a vedea ce sărbători au evreii. Întrucât nu puteam să surprind întreaga religie și cultură mozaică într-un singur reportaj, a trebuit să mă focalizez pe ceva anume. Așa mi-a venit ideea să fac un reportaj despre Purim, o sărbătoare a veseliei, o sărbătoare care nu are nimic în comun cu religia noastră.

Reportaje despre această sărbătoare evreiască au fost difuzate în special pe posturile naționale și mai puțin pe cele private, motiv pentru care foarte puțini au auzit sau știu ce înseamnă mai exact Purimul. Am urmărit, așadar, emisiunea Shalom, despre istoria, obiceiurile și evreii din România, și emisiunea Transilvania Policromă, difuzată la TVR Cluj și realizată de Andreea Ghiță. Tot în etapa de documentare am vizionat un interviu cu Rabinul Rafael Shaffer, invitat în emisiunea EURO polis, de pe TVR+, care a vorbit despre simbolistica acestei sărbători, despre obiceiurile specifice de Purim și despre cum sărbătoarea acea zi pe vremea când era copil. Revista bilunară, Realitatea Evreiască, site-ul Comunității evreiești din România, www.jewishfed.ro, site-ul centrului comunitar evreiesc din București, www.jcc.ro, precum și site-ul http://www.crestinortodox.ro s-au dovedit a fi surse de informare foarte utile. Toate informațiile le-am atașat într-un document, împreună cu link-urile către sursă, pentru a mă putea folosi și ulterior de ele.

II.3 DOCUMETAREA PE TEREN

După ce am considerat că sunt stăpână pe subiect, am mers la sediul Federației Comunităților Evreiești din România, aflat pe strada Sfânta Vineri din sector 3, în aceeași curte în care se află și Templul Coral. Acolo m-am întalnit cu doamna Victoria Demayo, care se ocupa de vânzarea biletelor pentru spectacolul de Purim de la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase" din București, cu care luasem legătura prin intermediul telefonului pentru a stabili o zi în care pot veni la Federația Comunităților Evreiești. La sediu era agitație mare. Doamna Victoria Demayo mi-a oferit un scaun în biroul dânsei și mi-a spus să aștept până dă câteva telefoane.

Am așteptat aproape o ora până cât vicepreședintele Federației Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R.), Paul Schwartz, și doamna Peri Blănaru, șef Birou Protocol au putut să stea de vorbă cu mine, întrucât ei erau singurii în măsură să îmi dea aprobare pentru a înregistra în sinagogă. Le-am prezentat intenția mea de a realiza un reportaj despre sărbătoarea de Purim, le-am precizat că este vorba despre un reportaj radio care va constitui tema mea pentru licență și am subliniat faptul că în cazul în care voi primi aprobarea, voi întreba fiecare persoană în parte dacă este de acord să îmi raspundă la câteva întrebâri și dacă o pot înregistra în timp ce vorbește. Nelămuriri cu privire la reportaj sau la realizarea lui n-au avut, însă, m-au întrebat dacă am cunoștinte evrei și dacă am mai fost până acum la vreo sinagogă. Le-am explicat că nu cunosc pe nimeni care să fie evreu, dar că am vizitat sinagoga din orașul meu natal și știu destul de multe despre tradițiile și obiceiurile ce țin de această sărbătoare. În final, aceștia s-au arătat încântați de ideea mea și mi-au aprobat cererea de a înregistra în sinagogă în timpul ceremoniei. Nu mi-au dat în scris abrobare, dar cuvântul lor a fost mai mult decât suficient.

Înainte de a pleca de la Federația Comunităților Evreiești, am intrat și în Templul Coral pentru a îmi face o idee despre cât de mare este spațiul, unde sunt aplasate difuzoarele, daca sunetele se aud cu ecou și alte câteva detalii tehnice. Din păcate, era mult prea devreme ca sinagoga să fie împodobită de carnaval, așa cum se obișnuiește de Purim. Doamna Victoria Demayo deși prinsă cu treabă, și-a rupt din timpul dânsei pentru a-mi răspunde la câteva întrebări cu privire la unele detalii care nu îmi era foarte clare. Astfel am aflat că, de Purim, Federația Comunitaților Evreiești din România oferă haine și încălțăminte celor nevoiași, întrucât tradiția spune că de Purim se fac cadouri. De asemenea, prăjiturile care se împart în sinagogă cu ocazia acestei sărbători, humentșen, sunt pregătite de câteva doamne din comunitate, gospodine pricepute. La plecare m-a sfătuit să vin mai devreme ca să prind un loc în față. Nu am putut pleca de la sediu cu mâna goală așa că am cumpărat un CD cu muzică interpretată de Bucharest KLEZMER Band și, invitate special, Cabiria și Maia Morgenstern. Deși nu am găsit o melodie care să se potrivească cu reportajul meu, am păstrat CD-ul ca amintire.

II.4 REALIZAREA ÎNREGISTRĂRILOR

În ziua de Purim 5775, respectiv pe data de 4 martie, am mers la sinagogă pentru a înregistra. Îmi realizasem de acasă un plan al reportajului, care cuprindea informațiile pe care doresc să le aflu de la oameni, un set de câteva întrebări pe care vreau să le adresez celor intervievați, anumite sunete pe care vreau să le înregistrez, de exemplu, zgomotul făcut de gragăr. De asemenea, mi-am propus să intervievez cel puțin 5 persoane, atât femei cât și bărbați din categorii diferite de vârstă pentru o cât mai mare diversitate de păreri și de voci. Pe lângă evreii sosiți la sinagogă, am vrut să obțin și o declarație de la rabinul Rafael Shaffer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Vainer ori vicepreședintele Federației Comunităților Evreiești din România, Paul Schwartz.

Am ajuns la sinagogă cu o oră înainte, astfel că am putut suprinde pregătirile pe ultima sută de metri, înainte ca invitații să sosească. Am avut plăcerea de a-l cunoște și pe directorul Cancelariei Rabinice, Eduard Kupferberg, care aștepta nerăbdător pe scările de la intrarea în sinagogă să apară invitatii. Acesta mi-a descris costumul său și mi-a vorbit despre tradițiile care țin de această sărbătoare. Deși mă așteptam să vină cel puțin 2 sau 3 televiziuni, spre surpinderea și totodată dezamăgirea mea nu am văzut decât un singur cameraman, care nu știu din partea cărei televiziuni era trimis. Acesta a surprins câteva cadre din timpul citirii cărții Esterei și a plecat. Acestă constatare mi-a confirmat și mai mult convingerea că mass-media nu alocă spațiu suficient materialelor despre minorități. Foarte bine organizați, au fost cei de la Federața Comunităților Evreiești din România care au trasmis live pe internet întreaga ceremonie, care putea fi urmărită atât de pe laptop cât și de pe telefonul mobil. Astfel ca evreii din străinătate sau cei care nu mai au posibilitatea de a ajunge la sinagogă, fie din motive de sănătate fie din cauza faptului că sinagoga din orașul în care locuiesc a fost închisă, au putut participa virtual la ceremonia de Purim de la Templul Coral.

Invitații au sosit din timp pentru a ocupa un loc și a se mândri cu costumele lor. Mi-am rezervat și eu un loc pe la mijlocul sinagogii, nici prea aproape de difuzoare, dar nici foarte departe, astfel încât calitatea sunetului înregistrat să fie foarte bună. Sinagoga s-a umplut repede. Cu costume sau fără, dar cu bucuria întipărită pe fețe, evrei s-au arătat prietenoși, iar cei tineri s-au grăbit să mă integreze în cercul lor. Mi-au răspuns și la ce i-am întrebat și la ce nu i-am întrebat, mi-au oferit un gragăr și m-au sfătuit să rămân până la sfârșit. Unii m-au întrebat la ce post de radio va fi difuzat reportajul. Auzind că este vorba doar despre realizarea unei teme de licență, evreii care refuzaseră să fie înregistrați s-au răzgândit și mi-au răspuns la întrebări. Până să înceapă ceremonia am alergat de la un om la altul pentru a strânge înregistrările necesare, pentru a avea răspuns la toate întrebările pe care doream să le pun. Evident m-am adaptat și din mers, cu unele persoane am vorbit în engleză, cu altele în română. Întrebările s-au formulat de la sine în capul meu pe măsură ce vorbeam cu ei. De la 5 persoane cât îmi propusesem să înregistrez, am ajuns la 13.

În timpul ceremoniei am lăsat reportofonul pornit. Manifestarea a fost deschisă de inginerul Paul Schwartz, care a vorbit despre renovarea Templului Coral care a fost realizat cu măiestrie și care de-a lugul timpurilor a trecut prin încercări grele, dar care prin voința lui Dumnezeu a supraviețuit, inclusiv cutremurului din 1977. A vorbit despre simbolistica acestei zile și a amintit istoria Purimului sau cum a fost salvat poporul evreu de la pieire. În continuare președintele Federației Comunităților Evreiești, Aurel Vainer a mulțumit autorităților locale care au ajutat la renovarea Templului Coral. Rabinul Rafael Shaffer a încercat să aducă personajele din cartea Esterei în prezent și să arate că și astăzi există un Haman, o Estera, un Mordehai al zilelor noastre. Au mai vorbit: Eduard Kupferberg, directorul Cancelariei Rabinice și Adi Gueron, directorul Centrului Comunitar Evreiesc (JCC) din București. După acest început prolific, care mi-a oferit chiar mai multe declarații decât visam sa obțin din partea acestor personalități, a fost citită Meghilat Ester. Această poruncă religioase de Purim, a fost îndeplinită de oficiantul de cult Iehuda Livnat, asistat de prim-cantorul Iosif Adler, rabinul Rafael Shaffer și Attila Gulyas, vicepreședinte al Comunității Evreiești din București și director al Departamentului de Asistență Socială și Medicală din cadrul F.C.E.R. În timpul citirii Meghilat Ester am înregistrat și zgomotul făcut de gragăr.

La sfârșit toată lumea se îmbulzea spre ieșire. Faptul că am realizat toate înregistrările înainte de începerea ceremoniei și în timpul ceremoniei și nu am lăsat nimic pentru final a fost un lucru foarte bun, deoarece la plecare nimeni nu mai avea timp, iar veselia si entuziasmul începuse să se risipească. Din fericire nu am avut probleme cu reportofonul. Eram oricum pregătită pentru ce putea fi mai rau, așa că am avut la mine două seturi de baterii de rezervă și telefonul pregătit să înregistreze în caz că se defectea reportofonul.

II. 5 MONTAJUL ȘI REALIZAREA SCRIPTULUI

Odată realizate înregistrările m-am ocupat de motaj, pe care l-am realizat în Adobe Audition CS6 cu care am lucrat în timpul celor 3 ani de facultate. Mai întâi m-am ocupat de selecționarea înregistrărilor. Am ales doar acele secvențe sonore pe care am fost sigură că vreau să le introduc în reportaj, având grijă să nu distorsionez înțelesul anumitor declarații. Am curățat apoi banda sonoră de tot ce „supără” urechea: bâlbe, repetiții, pauze foarte lungi din vorbire, ș.a. Am păstrat însă anumite inflexiuni ale vocii, râsul cu sugițuri a unei fete, care au oferit și mai multă naturalețe reportajului. Am aranjat părțile reportajului într-o ordine logică, așa cum s-au desfășurat în timpul ceremoniei, după care am redactat textul care să unească inserturile.

În script am încercat să surpind atât elemente de atmosferă, cât și informații concrete despre loc, despre corul care a cântat, despre actorii care au încântat și amuzat publicul de Purim. La început am enunțat o scurtă poveste despre semnificația sărbătorii, deoarece foarte puțin sunt cei care știu ce este Purimul. Am folosit propoziții si fraze scurte. Am încercat să nu încarc scriptul cu propoziții ori cuvinte inutile, întrucât înregistrările vorbesc de la sine, trasmit atmosfera de acolo mai bine decât m-aș chinui eu să o transpun în cuvinte. Am apelat la o scriitură simplă și concisă, cu câteva cuvinte și expresii descriptive pe alocuri, precum și mici detalii, care să îi ajute pe ascultători în conturarea unor imagini mentale. Am unit scriptul înregistrat cu secvențele sonore alese într-un produs finit. Pe fundalul scriptului am pus o melodie instrumentală evreiască pentru un plus de culoare. Am ales să pun melodia doar pe fundalul scriptului și nu pe întreg reportajul pentru că altfel riscam să nu se mai audă nimic din atmosfera care era în sinagogă. De asemenea, am optat pentru o melodie instrumentală pentru a nu încărca foarte mult reportajul și pentru o înțelegere mai ușoară a scriptului. Ascultătorul nu ar fi putut să asculte în același timp și reportajul și versurile melodiei de pe fundal. El s-ar fi concentrat fie pe versuri, fie pe ceea ce se enunță în script. După ce am terminat de asamblat toate părțile reportajului, l-am ascultat de patru, cinci ori pentru a retușa unde a fost nevoie și pentru a mă asigura că totul se audă bine, că nu există rupturi de înțeles ori de sunet. Deși am avut destul de mult material înregistrat, nu am întâmpinat probleme în realizarea montajului.

DESFĂȘURĂTOR REPORTAJ – „SĂRBĂTOAREA ZARURILOR”:

00:00 Melodie „Di Zilberne Khasene” interpretată de Frejlechs (00:15)

00:15 Script (00:29)

„De peste 2000 de ani, evreii sărbătoresc Purimul, o sărbătoare a bucuriei care amintește de salvarea poporului evreu de la pieire de către înțeleptul Mordehai și nepoata sa, frumoasa regină Estera. Odată zădărnicit planul lui Haman de a ucide toți evreii de la curtea regelui Ahașveroș, data masacrului, aleasă prin aruncarea zarurilor, devine cel mai vesel moment din calendarul iudaic. Tradiția spune că Purimul se va sărbători, chiar dacă toate celelalte sărbători vor dispărea.”

00:44 Melodie „Di Zilberne Khasene” interpretată de Frejlechs (00:08)

00:52 Script (00:08)

„Președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Vainer vorbește despre semnificația acestei zile.”

01:00 Insert: Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România (00:10)

„Noi trăim astăzi cu cvasimiracol, sărbătoarea zarurilor, sărbătoarea reușitei la viață a poporului evreu.”

01:10 Script (00:20)

„În fiecare an, la data de 14 a lui Adar, care corespunde cu luna februarie sau martie în calendarul gregorian, comunitățile evreiești de pretutindeni îmbracă haine festive. Atmosfera este una de carnaval, plină de voie bună și umor. Participanții la Purim se costumează, se înfruptă din bucate tradiționale, beau vin, cântă și dansează.”

01:30 Vox (00:34)

„Este cea mai veselă sărbătoare a poporului evreu. Este vorba de biruința binelui asupra răului.”

„Este o sărbătoare nereligioasă și este un bal mascat. Se fac niște prăjituri speciale, humâtaș, pălăria lui Haman.”

„De ce se poartă măștile de Purim? Pentru că asta este tradiția. Există și alte tradiții? Trebuie făcute cadouri prietenilor. Ce fel de cadouri? În special de mâncare. Este singura ocazie din an în care este aproape o datorie să te îmbeți până la nivelul la care nu mai faci distincția dintre Haman și Mordehai.”

02:04 Script (00:23)

„În București, evreii vin cu mic cu mare la Templu Coral pentru a îndeplini una dintre poruncile religioase de Purim, citirea cărții Esterei. Deși impunator prin dimensiunile sale impresionante, templu devenie în scurt timp neîncăpător. Oaspeții ajunși mai devreme se mândresc cu costumele și măștile lor. Ca într-o adevarată familie, membrii comunității se îmbrățișează și își urează Hag Purim Sameah!!”

02:27 Vox (00:37)

„În ce te-ai costumat? În zână. Și tu? În pirat. Suntem frați. Ce sărbătoriți voi de Purim? Sărbătorim și noi petrecerea și ne costumăm și mâncăm oznay Haman.”

„Eu sunt un rabin din America, dar sunt defapt rabin indian-american cu mustață orientală.”

„Eu sunt femeie de serviciu. Iar eu sunt zâna de la Raiffeisen. Și de ce se poartă măștile? Pentru că de Purim în general asta e tradiția ca toată lumea să se deghizeze și să fie fericită și să fie o sărbătoare veselă. Ce ați ura comunității evreiești în această zi? Cât mai multe zâmbete. Sănătate și virtute și să fie totul bine și să avem un Purim fericit.”

03:04 Script (00:14)

„La intrare fiecare primește un graghăr și o cărticică cu povestea Esterei. În timpul lecturii, când numele lui Mordehai este rostit, toată lumea aplaudă și fluieră, iar când se aude numele lui Haman, se bate din mâini și din picioare și se agită gragărele.”

03:18 Ambianță (00:23)

Citirea cărții Esterei de către oficiantul de cult Iehuda Livnat, asistat de prim-cantorul Iosif Adler, rabinul Rafael Shaffer și Attila Gulyas, vicepreședinte al Comunității Evreiești din București și director al Departamentului de Asistență Socială și Medicală din cadrul F.C.E.R.

03:41 Script (00:13)

„Selecțiuni din spectacolul de Purim, în regia lui Cezar Ghioca, realizat cu participarea artiștilor de la Teatrul Evreiesc de Stat și de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București aduc și mai multe zâmbete pe fețele spectatorilor.”

03:54 Ambianță (00:37)

Înregistrare din timpul spectacolului – Arabela Neazim

04:31 Script (00:13)

„Templu Coral răsună de cântece vesele interpretate de Bucharest Klezmer Band și Corul Hazamir care încântă urechile celor prezenți. În semn de mulțumire, artiștii sunt răsplătiți cu aplauze furtunoase.”

04:44 Ambianță (00:28)

Cor

05:12 Script (00:17)

„La finalul ceremoniei, invitații se îndulcesc cu tradiționalii și delicioșii humântași, numiți și oznay Haman. Aceste prajituri tringhiulare umplute cu gem, nuci sau mac și stropite cu rom ori coniac sunt asociate de evrei cu urechile sau pălăria cu trei colțuri a lui Haman.”

05:29 Ambianță (00:11)

Cor

CONCLUZII

Lucrarea de fată este o încercare de a schița reportajul radio în toată complexitatea sa, pornind de la definiția și caracteristicile lui până la cele mai minuțioase detalii tehnice. Punctul de plecare este definirea reportajului radio, întrucât pentru a realiza un reportaj radio trebuie mai întâi să știm ce înseamnă.

De-a lungul timpului au fost propuse o seamă de definiții ale reportajului radio. Ganz Pierre, Irene Joanescu, Jacques Larue-Langlois, Popa Florentina și mulți alții au venit cu un răspuns la întrebarea „Ce este un reportaj radio?”. „O sinteză”, „o narațiune cronologică” sau poate un „un raport”. Odată definit reportajul, următorul obiectiv a fost să identific cât mai multe tipuri de reportaj: reportajul în direct, reportajul înregistrat, reportajul radiojurnal, reportajul-emisiune, reportajul anchetă, reportajul de profunzine ș.a.

Cunoscând semnificația și tipurile de reportaj radio, tot ceea ce mai trebuie să aflăm este care sunt etapele care stau la baza relizarăii acestuia. În funcție de tipul de reportaj radio aceste etape fluctuează, toate însă se succed într-o ordine logică și au ca principal scop produsul finit, care nu este nimic altceva decât suma unor alegeri pe care le luăm în funcție de caracteristicile audienței, tipul de canal media, ora difuzării, timpul alocat și tipul de eveniment. Cu cât munca și efortul depus în realizarea unui reportaj sunt mai mari cu atât rezultatul final este mai bun.

BIBLIOGRAFIE

Resurse bibliografice tipărite:

Anghel, Mihai, 2010, Jurnalism radio, Timișoara, Editura Universității de Vest

Boucher, Jean-Dominique, 1995, Le reportage ecrit, Paris, Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes

Breban, Vasile, 1980, Dicționar al limbii române contemporane, București, Editura științifică și enciclopedică

Claude – Jean, Bertrand, 2001, O introducere în presa scrisă și vorbită, Iași, Editura Polirom.

Ganz, Pierre, 1988, Le reportage radio&télé, Paris, Editions du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes

Garvey, Daniel, Rivers, William, 1987, L'information radiotelevisee – principes – exemples – applications, Bruxelles, De Boeck-Wesmael

Joanescu, Irene, 1999, Radioul modern: tratarea informației și principalele genuri informaționale, București, Editura All Educational

Kouchner, Jean, Radio locale mode d’emploi, 1991, Paris, Editura Les guides du centre de formation et de perfectionnement des journalistes

Langlois, Jacques Larue, 1989, Manuel de journalisme radio-télé, Montreal, Saint Martin

Rosenbaum, Marcus, Dinges, John (ed.), 1992, Sound Reporting: The National Public Radio, Guide to Radio Journalism and Production, Dubuque, Iowa, Editura Kendall/Hunt Publishing Company

McLeish, Robert, 1988, Radio production, 1988, Oxford, United Kingdom, Editura Focal Press.

Haas, Michael, Frigge, Uwe, Zimmer, Gert, 2001, Radio Management: manualul jurnalistului de radio, Iași, Editura Polirom

Payette, Dominique, 2007, Le journalisme radiophonique, Montréal, Les Presses de l'Université de Montréal

Petcu, Carmen, 2009, „Reportajul de radio”, în Mihai, Coman (coord.), Manual de jurnalism (ediția a III-a), Iași, Polirom, pp. 485-529

Popa, Florentina, 2009, Verbal și paraverbal în discursul radiofonic, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza

Traciuc, Vasile, 2003, Jurnalism Radio, București, Editura Tritonic

Voirol, Michel, 1992, Guide de la rédaction, Paris, Les Guides du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes

Resurse bibliografice online:

Populația după etnie la recensămintele din perioada 1930-2011 – județe,

http://www.recensamantromania.ro/noutati/volumul-ii-populatia-stabila-rezidenta-structura-etnica-si-confesionala/, consultat pe 27.05.2015

Ștefan, Gina, 2014, INTERVIU Deputatul Aurel Vainer (FCER): Trebuie să prevenim orice import de extremism,

http://www.agerpres.ro/social/2014/05/12/interviu-deputatul-aurel-vainer-fcer-trebuie-sa-prevenim-orice-import-de-extremism-16-27-00, consultat pe 27.05.2015