Repetitia In Discursul Economic

Discursul economic este propriu comunicării în domeniul relațiilor economice și se subordonează legilor stilului administrativ, cu o aplicabilitate foarte bine definită într-un perimetru socio-profesional distinct. El se poate realiza prin discursuri orale fie verbal (o modalitate din ce în ce mai eficientă cu condiția ca emițătorul să fie un bun cunoscător de Relații Publice), sau scrise (prin corespondență).

Corespondența economică este definită de Olga Bălănescu [4] drept „întregul ansamblu al scrisorilor comerciale schimbate între agenții economici sau între agenții și persoanele fizice în scopul de a perfecta diferite activități comerciale, economice sau sociale”.

Forma de concretizare textuală a discursului economic o reprezintă:

documentele oficiale, referitoare la viața socio-economică,

actele particulare cu destinație administrativă.

Pentru ca discursul economic să-și atingă scopul, emițătorul trebuie să țină cont de următoarele însușiri ale unei bune comunicări:

a) claritate (mesajul să fie conceput în mod clar, după un plan)
b) simplitate (frazele să fie scurte, frazele lungi pierd din claritate)

c) concizie (mesajul să fie conceput pe puncte, iar acestea să fie tratate pe rând)
d) ton amical (de abordat acolo unde este cazul).

Nu trebuie să lipsească concluzia finală a textului, pentru ca receptorul să înțeleagă clar ce solicită emițătorul de la el.

Unii specialiști sunt de părere că acest stil funcțional dezvoltă texte al căror limbaj îndeplinește următoarele funcții:

de documentare (proces-verbal, raport, referat, ordin, circulară, procură etc.)

de informare (declarația, anunțul, cererea, scrisoarea comercială, invitația, telegrama)

de evidență a muncii (tabelul nominal, inventarul, orarul, fișa de pontare, formulare tip)

de normare a activități.

Vocabularul în discursul economiceste constituit din termeni ce aparțin limbii literare comune.Textul economic operează cu structuri sintactice schematizate, impuse de instituirea unor construcții-șablon, anterior transmise prin tradiție, acum, cele mai multe dintre ele, multiplicate prin formulare birocratice. Se includ aici textele proceselor verbale, ale cererilor, contractelor, comenzilor, diferite acte de notariat, care conțin aceleași formule, mai ales de început și sfârșit.

Procedeul lingvistic de bază este clișeul, formularul, deoarece acestea oferă posibilitatea multiplicării în număr nelimitat a unei structuri parțial formulate.

Discursul economic este performativ, adică formulează un act de limbaj care poate fi: o afirmație, o negație, o confirmare, un ordin etc. Emițătorul textului se depersonalizează. Receptorul este mereu direcționat în sensul dorit de emițător, astfel încât receptorul se află, aproape tot timpul, sub autoritatea lui emițătorului.

Retorica acestui tip de discurs răspunde unor necesități de ordin practic, în funcție de receptor, fiind specifică scrisorilor comerciale (cu clienții, cu furnizorii, de remedieri și reclamații, către personal, de vânzare, de menținere ș.a.).

Rolul principal în dezvoltarea conținutului funcției de comunicare și cunoaștere, îl au funcția referențială și conativă. Conținutul funcției denominativ-referențiale este condiționat în mod esențial, de funcția metalingvistică; denumirea ,,obiectului" se face din perspectiva relațiilor interumane instituționalizate, a relațiilor oficiale dintre cetățean și instituții publice. Mesajul textului este condiționat de cunoașterea acestui cod metalingvistic, accesibil, în parte ca și în stilul științific, numai specialiștilor, deci unei categorii anume socio-profesionale. Gustave Le Bon afirma că repetiția e un mijloc perfect de conducere a maselor: Înțelegem influența repetiției asupra maselor drept pozitivă când vedem ce putere are asupra capetelor luminate. Dacă am citit de o sută de ori că ciocolata X este cea mai bună ciocolată, atunci ne închipuim că am auzit aceasta foarte des, de la mai multe persoane și credem, în final, că așa și este de fapt.

Preocuparea publicității pentru titluri clare, a căror structură să fie ușor de perceput și de

descifrat, se vede foarte bine și la nivel sintactic, în cazul structurilor binare, care sunt construcții „în oglindă”, a căror simetrie relevă interdependențe între calități ale produsului, între produs și utilizator etc.: Crește sub ochii tăi,/ Crești în ochii lui!(spot publicitar la o campanie adresatăpărinților), Arată bine/ Curăță și mai bine. (Domestos pink), Nectar. Mai mult fruct. Mai multă energie. (Prigat).

În continuare vom prezenta și vom interpreta structuri repetitive, care se înscriu în cadrul tematic al discursului economic.

Aliterație:figură care constă în repetarea aceluiași sunet (consoană sau silabă) la începutul

unor cuvinte în frază. Apare și în construcții ale “gramaticii expresive” [1], expresii idiomatice, locuțiuni curente [2]:

[1]multe și mărunte, praf și pulbere

[2] ce- i în mână nu- i minciună

Aluzie: folosirea unei construcții lingvistice (cuvânt, expresie, text) care evocă, într-un mod

sugestiv, printr-o comparație subînțeleasă, un eveniment, un personaj, o situație etc. marcate de

anumite norme culturale la nivelul semnificației: Un regat pentru o țigară s’împlu norii de zăpadă.

Ambiguitate:posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construcție lingvistică, lexicogramaticală echivocă dar extrem de expresivă ca urmare a fenomenelor de omonimie și polisemie.Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru toată lumea.(text publicitar pentru mașinile Romcar).

Anacolut: eroare gramaticală constând în ruperea sau în întreruperea construcției sintactice

începute și continuarea frazei cu o altă construcție; figură a ambiguității.

Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv.nu știți, care, mă-nțelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum tegândești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (Caragiale)

Anadiploză:procedeu retoric care constă în a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la

începutul frazei precedente; geminație, reduplicare: Frumusețea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă începe cu [săpunul] LUX.

Anafora: procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau

părți de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obținerea unor simetrii.

A fi în siguranță/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă A FI (Societate de Asigurare, Finanțare, Investiții); Bueno cafee: sunt nouă, : sunt proaspătă, : sunt tare! Ia-mă cu tine!

Anastrofă:procedeu retoric care constă în răsturnarea (inversarea) ordinii obișnuite a cuvintelor în frază; inversiune (poetică).

Antanaclază: procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvînt, luat în sensuri diferite, în

același context: Afacerile sunt afaceri.La prima oră/ Cu știri de ultimă oră.

Antimetateză : Figură retorică prin care repetarea inversă a unei sintagme, propoziții sau

fraze se face cu modificare funcțiilor gramaticale și a înțelesului; nu trebuie confundată cu

chiasmul.…pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunții .Șezi strâmb și grăiește drept. (Negruzzi)

Epiforă: figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt/grup de cuvinte la sfârșitul unor fraze succesive: Culoarea vine când vrei. Stă cât vrei.Dispare când vrei. Teama? De nici oculoare! (Wella, text publicitar)

Diaforă: repetiția unui nume comun în așa fel încât să îndeplinească 2 funcții logice: să să

desemneze un lucru și calitățile conotate de numele /titlul persoanei.

Banii nu sunt bani, dacă nu aduc bani.

Epanalepsă: figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) în diferite poziții

(inițială, mediană, finală ) ale unității sintactice: Afacerile sunt afaceri, iar afaceriștii le guvernează.

Epanortoză: figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai

înainte în același enunț, cu scopul de a se corecta, prin înlocuire, un cuvînt, o expresie etc. sau a se reconsidera importanța sa. Corectarea enunțului poate conduce adesea la modificarea sensului.

Noul ARIEL– nu doar curat, ci impecabil de curat(text publicitar).

Climax: figură sintactică, formă de enumerare realizată în gradație ascendentă sau intensivă

(când începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari) sau în gradație descendentă (anticlimax), atunci când imaginea unui obiect evouluează de ladimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă : Explică-ți trecutul, trăiește-ți prezentul cunoscându-ți viitorul!(text publicitar pentru Tarot )

Parigmenon: figură de repetiție realizată prin utilizarea în enunț a mai multor derivate de la

același radical:A trăi făr-a iubi/Mă mir ce trai o mai fi!

Paronomază: Repetarea unor cuvinte cu rezonanță apropiată dar cu sens diferit (în general,

paronime) Investitură/învestitură; propășire/prăbușire; Traduttore , traditore

Datorită codependenței de componentele sale, figurile sintactice (anafora, anadiploza, epanoda, chiasmul, refrenul, enumerația) mobilizează proceduri de chemare și de anticipare asupra enunțurilor, ceea ce conduce la un anume dinamism și la valențe discursive.

Grație capacității sale cumulative, anafora retorică evidențiază ideile pe care le comunică, contribuind la receptarea optimală. Ea poate avea următoarele funcții: arhitecturală și de actualizare, deoarece conferă coeziune discursului, tematică și de progresie, fiindcă pune în relief cuvintele cheie ale discursului și ritmică, pentru că impune o anumită cadență. Anafora retorică dă naștere unor discursuri argumentative („Romanța automobilului” de G.Topîrceanu) sau descriptive („Fulgii” de I.Barbu), acoperă porțiuni de discurs („Cuvînt” de T.Arghezi) sau se desfășoară amplu („Romanța policromă” de I.Minulescu ; „Iubire”).

3.2. Repetiția în discursul religios

În cultul creștin ortodox întîlnim discursul religios sub forma predicii. Termenul de predică provine din cuvântul latinesc predico, -are, -avi, -atum, care înseamnă ,,a face cunoscut, a spune cu glas tare, a spune de față cu alții, a lăuda” (Braniște, 2001: 384). Predica din cadrul cultului ortodox este, o modalitate prin care se face cunoscută învățătura Mîntuitorului Iisus Hristos. Ea a fost definită drept ,,un mijloc clasic de a trezi în sufletele credincioșilor setea de liturghie și dorința de a cunoaște profund și complet sensurile tainice ale vieții harismatice” (Cristescu, 1950: 137).

Discursul religios se deosebește de celelalte discursuri și prin faptul că prezintă o structură aparte și cuprinde o serie de elemente care nu apar în alte tipuri de discurs (drept exemplu, însemnarea cu semnul sfintei cruci, rostirea unei rugăciuni, existența unei formule de adresare specifice etc.), care contribuie la succesul discursului.

Discursul religios este alcătuit din următoarele părți:

– Introducerea sau exordiul ce constituie partea de început a discursului. Sfîntul Vasile cel Mare definea introducerea astfel: ,,ceea ce este temelia pentru o casă, scaful pentru un vapor (…) același lucru mi se pare că este această scurtă introducere pentru toată construcția psalmilor” (Vasile cel Mare, 2002: 13); astfel introducerea reprezintă ,,temelia” discursului religios, motiv pentru care trebuie să fie în acord cu ceea ce oratorul va prezenta. Introducerea este citită cu scopul de a pregăti receptorii pentru discurs, prin anunțarea unor teme de actualitate, prin referința la istorioare, prin intermediul întrebării retorice etc. (de exemplu: ,,În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica, aceasta, a V-a după Paști, e numită Duminica Samarinencii. Sînt sigur că mulți v-ați întrebat: Cine este această Samarineancă? Cum de a ajuns atît de celebră, cînd nici măcar numele nu i se cunoaște? Cine este această anonimă contemporană cu Mîntuitorul, ca din zecile, sutele de mii contemporane anonime, să fie amintită tocmai ea? Ce a făcut ea ca să merite să intre în istorie, să fie pomenită de-a lungul veacurilor și să i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc?” (Plămădeală, 1989: 185).

– Anunțarea temei

Tema discursului se află în strînsă legătură cu pericopa evanghelică care a fost citită (de exemplu, la Duminica a II-a după Paști, a Sfîntului Apostol Toma, ,,Această duminică fiind dedicată Sfîntului Toma, mă voi referi mai mult la această a doua parte a pericopei evanghelice și la acest Apostol ntrat în mentalitatea comună ca Toma «necredinciosul.)” (Mihoc, 2001: 14).

– Discursul propriu-zis, constituie ca întindere partea cea mai însemnată din cadrul discursului. ,,Tratarea reprezintă însăși hrana duhovnicească dorită și așteptată, pe care nu o pot primi de la oricine” (Băjău, 2004: 189).

În această parte a discursului se explică, se expune tema, se argumentează și se combat învățăturile greșite. În cadrul predicii, preotul poate explica diferite noțiuni noi întîlnite în conținutul pericopei evanghelice (de exemplu, în predica Duminicii a 22-a după Rusalii, a Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, oratorul poate explica auditoriului fie noțiunile porfiră și vison, fie termeni folosiți de ei înșiși în expunerea lor (,,Răspunsul nostru va fi cel mai simplu cu putință. E vorba, fără îndoială de o minune. Ce este o minune? Este ceva ce se întîmplă împotriva legilor firești, împotriva legilor naturale…”) (Plămădeală, 1989: 262).

Discursul religios este presărat cu nenumărate figure de stil (metaforă, comparative, eptete), printer care se numără și repetiția, procedeu prin care se insistă asupra unor lucruri sacre.

În textul psalmic, repetiția anaforică se actualizează în mai multe (în general, două sau trei) versete consecutive, dar și în interiorul unuia și aceluiași verset, la începutul fiecăreia dintre enunțurile constitutive ale acestuia.

Anafora vizează repetarea unui singur termen (Deșteaptă-te, slava mea! Deșteaptă-te, psaltire și alăută! Deștepta-mă-voi dimineața, 107:2), a unei structuri comparative (Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este./ Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este./ Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat,118:98-100) și, frecvent, a unei secvențe verbale mai ample („Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui./ Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui,102:1-2); (De n-ar fi fost Domnul cu noi, să spună Israel!/ De n-ar fi fost Domnul cu noi, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră,123:1-2); (Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui./ Lăudați pe Domnul dumnezeilor, că în veac este mila Lui./ Lăudați pe Domnul domnilor, că în veac este mila Lui,135:1-3); „Lăudați-L pe El întru tăria puterii Lui./ Lăudați-L pe El întru puterile Lui […]/ Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță…/ Lăudați-L pe El în timpane și în horă…/Lăudați-l pe El în chimvale bine răsunătoare […]” (150:1-5) ș.a.

În exemple de genul celor în care se repetă o secvență mai amplă, repetiția anaforică poate avea funcție evocativ-retorică: „De multe ori s-au luptat cu mine din tinerețile mele, să spună Israel!/ De multe ori s-au luptat cu mine, din tinerețile mele și nu m-au biruit” (128:1-2). 

Sunt o serie de contexte în care funcția evocativă a repetiției se actualizează într-un cadru discursiv mai complex, de pildă, prin „reluarea” unei replici aparținând unui plan temporal trecut în prezentul rostirii, aspect relevant, printre altele, și pentru așa-numitul discurs repetat. Astfel, în psalmul 125, exclamația „neamurilor, la „întoarcerea robiei Sionului” (verset 1), redată în dialog narat (atunci se zicea între neamuri: Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!) este reiterată, din perspectiva prezentului și cea a pluralului inclusiv (poetul și neamul său), într-o structură evocatoare a trecutului: „Mari lucruri a făcut Domnul cu noi” (verset 3). 

Psalmul oferă și alte exemple de tipare sintactice repetitive. 
De pildă, o structură repetitivă anaforică, desfășurată în interiorul unui singur verset, este uneori reluată într-un verset consecutiv. Secvențele sintactice identice pot fi separate de structura-invocația către Dumnezeu: „Ridicat-au rîurile, Doamne, ridicat-au rîurile glasurile lor,/ Ridicat-au râurile valurile lor…” (92:4-5). 

În alte situații, repetiția anaforică se asociază cu anadiploza: „Cântați și vă bucurați și cântați./Cântați Domnului cu alăută, cu alăută și în sunet de psaltire” (97:6-7).

Un tip aparte de repetiție este reprezentat de secvența verbală sumară (în general, o propoziție scurtă) care se repetă în partea finală a fiecărui verset psalmic; este vorba despre așa-numita epiforă sau repetiție epiforică. De exemplu, în psalmii 117 și 135, caracterul desăvârșit al milosteniei divine, care stă la baza întregii Creații, este exprimat prin secvența verbală (că este bun), că în veac este mila Lui: „Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui./ Să zică, dar, casa lui Israel, că este bun, că în veac este mila Lui./ Să zică, dar, casa lui Aaron, că este bun, că în veac este mila Lui./ Să zică, dar, toți cei ce se tem de Domnul, că este bun, că în veac este mila Lui” (117:1-4); „Cel ce a făcut cerul cu pricepere, că în veac este mila Lui./ Cel ce a întărit pământul pe ape, că în veac este mila Lui./ Cel ce a făcut luminătorii cei mari, că în veac este mila Lui…” (135:5, 6,7,…). 

Credința desăvârșită este proclamată prin punerea tuturor întreprinderilor (pozitive) specific umane sub semnul numelui Domnului. În exemplul care urmează, repetiția epiforică este dezvoltată în schema paralelismului sintactic sinonimic: „Toate neamurile m-au înconjurat și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei./ Înconjurând m-au înconjurat și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei./ Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca focul de spini și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei” (117:10-12).

Repetiția „de reluare”, cu caracter „digresiv-didactic/explicativ”, valorificată în scopul calificării mai pregnante, a lămuririi unui anumit conținut/referent (adesea, planul transcendent), este deosebit de bine reprezentată în creația psalmică: Munții ca ceara s-au topit de fața Domnului, de fața Domnului a tot pământul, (96:5); De fața Domnului s-a cutremurat pământul, de fața Dumnezeului lui Iacob, (113:7); Că acolo s-au suit semințiile, semințiile Domnului,…(121:4); Că acolo s-au așezat scaunele la judecată, scaunele pentru casa lui David” (121:5).

Alte stucturi de acest gen evocă mai degrabă un tipar de paralelism sintactic (sinonimic) propriu-zis: Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău, (120:7). 

Am putea delimita și un alt tip de repetiție, anume repetiția de precizare și de asociere, a cărei funcție didactică este și mai pregnantă raportat la exemplele consemnate anterior. Dacă în contextele de mai sus, reluarea presupunea repetarea unei structuri și „amplificarea digresiv㔠a acesteia într-o construcție nominală (cel mai adesea, genitivală), în exemplele pe care le consemnăm în continuare, reluarea unui termen/sintagme exprimate anterior se coroborează cu relaționarea copulativă a acestei secvențe repetate cu o alta, circumscrisă aceluiași univers referențial. Am putea spune că această formă de repetiție didactică este conotată inclusiv pragmatic, ea jucând rolul unei strategii discursive de captatio benevolentiae: „Cântați Domnului cu alăută, cu alăută și în sunet de psaltire,(97:7); Aduceți-vă aminte de minunile Lui, pe care le-a făcut, de minunile Lui și de judecățile gurii Lui, (104:5); Sporească-vă Domnul pe voi, pe voi și pe copiii voștri!”(113:22).

În alte contexte, deși asocierea lipsește, cele două ocurențe ale unei secvențe verbale sunt separate printr-o structură la vocativ, menită să joace rolul de reglator conativ-fatic: Aduceți Domnului, semințiile popoarelor,aduceți Domnului slavă și cinste,(95:7). 

De menționat că funcția de precizare a structurii repetitive este valorificată și în contexte antonimice, în astfel de situații putând vorbi despre o repetiție de precizare și de… disociere (/ vs asociere): „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta și pentru adevărul Tău, (113:9). Alte exemple, precum: Dumnezeul răzbunărilor, Domnul, Dumnezeul răzbunărilor cu îndrăzneală a grăit,(93:1); Râurile vor bate din palme, deodată, munții se vor bucura de fața Domnului, că vine, vine să judece pământul, (97:10); Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și voi lăuda întru inima mea,(107:1); De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (129:3); „Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei , spre Tine am nădăjduit,…(140:8) sunt relevante pentru funcția emfatică, de intensificator de expresie pe care o are repetiția. Contextele în care apare vocativul Doamne, Doamne ilustrează o modalitate specifică de performare a rugăciuni.

3.3.Repetiția în discursul mediatic

„Infosfera” în care trăim este una complexă. Omul modern este supus astăzi unui bombardament informațional fără precedent în întreaga istorie a societății. Proliferarea spectaculoasă a ziarelor, revistelor, a radioului, televiziunii și a internetului, importanța acestora în informarea tuturor nu poate fi contestată.Factorii mediatici moderni au o influență consistentă asupra comportamentelor, a mentalităților.

Pe bună dreptate, lumea de azi este o media-lume, în care discursul jurnalistic (mediatic sau publicistic) se bucură de prestigiu. Acest tip de discurs intră în viața noastră prin presa scrisă, audiovizual sau prin ciber-spațiu [27], îmbrăcând multiple forme: știri, reportaje, comentarii, editoriale, interviuri, dezbateri, relatări, pamflete, talk show-uri etc.

În literatura de specialitate se menționează că, în raport cu alte texte aparținând stilului beletristic, epistolar, științific, administrativ, textul jurnalistic se definește, în primul rând, prin condițiile specifice de producere a acestuia. Întrebările jurnalistice principale sunt: cine, ce, unde, când, cum, de ce.

Trebuie reținute următoarele particularități:

a. Textul jurnalistic e redactat de un jurnalist angajat a unei publicații care își asumă toate responsabilitățile privind respectarea strategiei publicistice și a regulilor deontologice. El nu oferă informația brută (așa cum o oferă, de exemplu, un proces-verbal). Informația este în prealabil tratată sau „filtrată” de jurnalist, în așa fel încât să răspundă așteptărilor publicului. Se știe că o informație, oricât de inedită ar fi, nu va fi receptată de cititori, dacă textul care o conține nu va fi redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia se adresează.

b. Textul jurnalistic – ca vehicul al informației- este tipărit într-o publicație sau difuzat de un program radio/tv; el respectă codul grafic și ideologic al publicației sau formatul programului respectiv. El este în același timp marfă și suport al informației necesare sau dorite; el este și serviciu public. În aceste condiții, activitatea jurnalistului nu este nici pe departe atât de liberă și autonomă, pe cât poate părea la prima vedere celor neavizați.

c. Sistemul mass-mediei este legat de conceptul de eveniment. Evenimentul este nucleul în jurul căruia evoluează atât activitatea ziariștilor, cât și interesul publicului. Evenimentul ne ancorează puternic în cotidian: „aici”, „astăzi”, „acum” sunt termeni ce dobândesc conotații aproape mitice în existența noastră.

d. În situația în care jurnalistul transmite un set de informații referitoare la un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoțit de imagini, informații care atrag publicul vizat, el realizează un act de comunicare. [apud 61]

Comunicarea mediatică se definește prin cinci funcții: 1) o funcție de informare, 2) o funcție de persuasiune, de motivație și de interpretare, 3) o funcție de educație și de transmitere a moștenirii sociale și culturale, 4) o funcție de socializare, de liant, 5) o funcție de loisir și de divertisment.

Cercetătoarea Andra Șerbănescu[68] pune în valoare următoarele „secrete” ale unui text bun:

• să aibă o temă bine aleasă, în funcție de contextul comunicării;

• să prezinte un conținut unitar, ducând la o concluzie;

• vocea autorului să fie vocea unei autorități în materie, care oferă cititorului informații de calitate (interesantă, corectă, specifică, sinceră);

• autorul să se implice în ceea ce scrie prin atitudine față de temă, să împărtășească cititorilor săi, cu abilitate, gânduri și sentimente;

• să aibă un scop clar;

• să satisfacă așteptările cititorului;

• să fie elegant în conținut și ca formă, adică să fie unitar;

• să fie concis, pentru a lăsa mesajul să ajungă la cititor în forme specifice;

• să convingă cititorul;

• autorul să-și asume consecințele pe care textul său le-ar putea avea asupra publicului.

Discursul mediatic este prezen pretutindeni în societatea contemporană, este un efect al globalizării, al dezvoltării tehnologiei.

Pe parcursul secolelor suporturile de transmitere a mesajului jurnalistic s-au schimbat, însă caracteristicile au rămas neschimbate.

Luminița Roșca definește limbajul jurnalistic drept „o modalitate specifică de selecție și asamblare a faptelor de limbă, ca o consecință a rigorilor impuse de situația de comunicare. Această situație este generată de un cadru instutuțional și de un grup socio- profesional determinate a căror scop este realizarea unei comunicări eficiente cu segmente bine marcate ale societății. În acest sens se poate considera că structura limbajului jurnalistic este condiționată de cititor și de contextul în care are loc comunicarea, relația jurnalist – receptor instituind un cod specific presei.”

Orice comunicare verbală are un anumit coeficient de expresivitate temperamentală (care îl prezintă direct pe vorbitor) și artistică (aceasta este în dependență de prezența sau lipsa talentului și vocației în elaborarea structurilor inedite ale comunicării, menite să-1 oglindească, indirect, pe vorbitor).

Enunțul poetic nu spune ceea ce s-ar părea, la prima vedere, că spune, dar sugerează, presupune altceva. Spre deosebire de enunțul uzual, care doar comunică, enunțul poetic se caracterizează prin o structură specifică, de adâncime, care transmite o informație codată în formă de mesaj. Enunțul poetic artistic îl depășește pe cel uzual, informativ prin intensitatea expresivă care îi este specifică. Această intensitate este generată de prezența unor valori supra adăugate comunicării ca informație uzuală, aceste valori fiind denumite „valori stilistice”.

Când vorbim despre repetiție ne referim atât la noțiunile de afectiv, expresiv cât și estetic. Expresivitatea rezida în utilizarea cuvintelor repetate cu valori afectiv-stilistice, în contexte publicistice originale, cu sensuri care conferă enunțului noutate, prospețime, savoare, originalitate. Prin acesta se ajunge la valoarea artistică a textului.

Limba îndeplinește o vădită funcție expresivă în societate. Când vorbim de expresiv, înțelegem atât latura estetică a limbii, calitățile ei muzicale, sonore, cât și latențele afective ale vorbirii, posibilitatea de a exprima și a sugera emoții, stări psihice, atitudini emoționale și volitive.

În stilul publicistic sunt folosite toate mijloacele de contactare emoțională a publicului: lexic figurat, comparații și tropi, întreruperi și digresiuni, inversiuni, enumerații, repetiții și antiteză ce sunt contopite în cele două componente – intelectuală și afectivă, tranzitivă și reflexivă – în vederea sarcinilor de propagandă (informare și formare de convingere) și de agitație (emoționare și mobilizare). Astfel, orice comunicare publicistică este expresia unei tendințe, a unei atitudini exprimate în mod evident.

Formulările eliptice, mobilizatoare (lozincă, chemare), titlurile frapante, care stârnesc interesul și atrag sunt mijloacele curente de agitare și mobilizare a opiniei publice. Astfel, sunt sugestive titlurile în componența cărora este utilizată repetiția cu scopul de a-1 convinge pe cititor, de a1 emoționa. De exemplu: „Omul de omenie” (Literatura și arta, 27 august 1987, p. 1); „Salvați copiii, și veți fi salvați”: [referitor la interzicerea predării cursului „Daciada "în clasele primare] (Literatura și arta, 22 iunie 1995, p. 1).

Titlurile preiau, și o funcție publicitară, ele având o dublă determinare: în funcție de articolul pe care îl denotă și în funție de concurența celorlalte titluri care solicită în același timp favoarea publicului. Publicistul triază informațiile despre un eveniment alegându-le pe cele mai promițătoare, mai ieșite din comun, mai atractive, „sumându-le” printr-un titlu ce suscită interes.

Prin intermediul unor mijloace expresive, respectiv prin repetiție, care poate fi uneori confundată cu emoția pe care publicistul poate să o transmită cititorilor săi: „Copiii fără copilărie" (Literatura și arta, 29 mai, 1997, p. 1), „Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare… ": [540 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare] (Literatura și arta, 10 aprilie 1997, p. 1); „Druță, dușmanul lui Druță [despre volumele lui Ion Druță](Literatura și arta, 25 septembrie 1997, p. 1). Astfel, prin utilizarea repetiției, destinată parcă cuiva, autorul are permanent în vedere un anumit destinatar (individual sau colectiv), acărui reacție o anticipează și urmărește să o influențeze. În asemenea context, receptarea repetiției este evaluativă, articolul fiind apreciat ca interesant, dar nu plictisitor.

Unele titluri par a fi asemănătoare prin utilizarea acelorași cuvinte, un cuvânt sau două fiind repetate în sintagma titlului altui articol: „Dreptul de a fi imbecil": [cu privire la Legea despre învățământ] (Literatura și arta, 12 octombrie, 2009, p. l); „Dreptul la limbă" (Literatura și arta, 25 august, 1994, p. 4); "Gulag-ul de lângă noi":[despre crematoriile de exterminare de sub Chișinău] (Literatura și arta, 14 noiembrie 1996, p. 1); „Gulag-ul din noi": [referitor la conținutul telemaratonului „Clopotnița memoriei" (11.01 1997)] (Literatura și arta, 24 iunie 1997, p. 1); „Masacrarea bătrânilor" (Literatura și arta 01 august 1991, p. 1); „Masacru în parlament" (Literatura și arta, 13noiembrie 1997, p. 1).

Folosirea repetată marchează atât relația „autor-text”, cât și relația „autor-destinatar”, insistând asupra acestor relații. Exercită o influență directă foarte puternică, pozitivă asupra unui larg public românesc. Prin aceasta, observăm că repetiția prezintă interes nu numai pentru stilistică, sintaxă, ci și pentru un vorbitor obișnuit, preocupat de eficiența comunicării. Totodată, putem menționa faptul că nu poate fi un bun autor cel ce nu posedă arta repetiției.

Titlul unui articol este sugestiv, mai ales, atunci când se repetă la începutul sau sfârșitul acestui text. De exemplu, titlul „Una mică și care nu poate face nimica” încununează sfârșitul articolului: …Unde-s două, nu-i nici una. Sau este una mică și care nu poate face nimica (Timpul, Vineri, 14 decembrie 2002, An. I, nr. 14, p. 7).

Repetiția reprezintă declanșarea unei game bogate și variate de emoții: este vorba despre o stare afectivă, vădit pronunțată a vorbitorului: „Omul și pământul… Cerul și pământul… Banul și pământul. Pământul este creația lui Dumnezeu ( Săptămâna, nr. 14 (387), 23 iunie 2009, p. 7).

Repetarea concentrează valori stilistice mai cu seamă în interogațiile retorice: „Este obligaturiu oare ca ticăloșii să fie ticăloși până la capăt?!" (Literatura și arta, 18 iulie 2002, nr. 29 (2969), p. 1).

E vorba nu despre o simplă întrebare, ci mai curând despre o încercare de a soluționa o problemă, de a găsi un răspuns și, în acest scop, publicistul punându-șiîntrebarea, este implicat direct în aflarea răspunsului la ea, manifestându-și, totodată, starea de incertitudine, de neliniște.

Valoarea stilistică a repetiției derivă din anumite inconsecvențe în utilizarea lor, reieșindu-se din intenția publicistului de a releva și de a accentua, a insista asupra unui segment al textului: „Drama noastră, a basarabenilor, e că ni se propune mereu de vreun deceniu încoace să alegem nu între bine și rău, ci între rău și rău. Intre răul mare și răul mic, între răul mic și mai mic și răul care e aproape un bine" (Literatura și arta, Joi, 23 noiembrie 2010, nr. 47 (2883), p. 1).

În acest caz, utilizarea repetiției este condiționată de faptul că se insistă asupra acestei situații, care este foarte importantă pentru mesajul comunicat de text. Publicistul își exprimă prin această repetiție toată revolta și durerea de care poate fi cuprins un suflet răvășit.

În următorul fragment este foarte sugestivă utilizarea repetiției, care insistă asupra fundalului pe care se realizează trăiri și sentimente: „O țară care nu-și respectă intelectualii (plecați în majoritatea lor peste hotare) e o țară condamnată. O țară care-și disprețuiește intelectualii nu mai e țară (Literatura și arta, Joi, 02 noiembrie 2000, nr. 44 (2080), p. 1).

Astfel, repetarea unui cuvânt oarecare pricinuiește o intensificare a semnificației sale și sporește insistența asupra ceva sau cuiva, lucru pe care 1-am remarcat în exemplele sus-menționate. Repetiția reprezintă un procedeu bine individualizat în practica publicistului, lucrat cu minuțiozitate și care, prin convergența unor deprinderi și obișnuințe, urmărește fixarea materialului lexical în modelul general, în numeroase cazuri, putem observa utilizarea conștientă a repetiției îndreptată spre obținerea unor efecte artistice specifice. Nu este deci vorba de folosirea ei involuntară. Utilizarea ei denotă intenționalitate estetică.

Publicistul este conștient de valoarea repetiției ce o utilizează după necesități, pentru a insistaasupra efectelor speciale în semnificant, el actualizând-o ori de câte ori simte nevoia de a ține încordată atenția cititorilor săi.

Unele exemple pot ilustra pe deplin efectele stilistice ale unor asemenea repetări. De exemplu, se accentuează atitudinea publicistului prin repetarea cubântului viața: „O viată slăbănogită, o viată de moarte, departe de Hristos care e izvorul vieții, o viață fără de iubire, căci Dumnezeu e iubire ( Săptămâna, 09 mai 2012, nr. 18 (486), p. 7), atitudine ce sugerează credința în tot ce e mai frumos și mai bun pe acest pământ.

Publicistul are, uneori, predilecție pentru exprimări sentențioase, astfel recurgând la repetiție: „Nu toți răii sânt proști, nu toți proștii sânt răi, dar Doamne ferește de omul și prost și rău”(Literatura și arta, Joi, 05 octombrie 20QO, nr. 40 (2876), p.1).

În același context, menționăm faptul că unii autorii parafrazează, unele maxime latinești, în care este prezentă repetiția sau chiar folosesc maxime direct din limba latină pentru a remarca o persoană sau a evidenția un fapt, un lucru asupra căruia se insistă: „Să dăm, așadar, polițistului ce e al polițistului, și cetățeanului ce e al cetățeanului "( Săptămâna,nr. 23, Marti, 07 mai 2002, p. 9); "Să-i dăm sondajului ce-i a sondajului și să-l interpretăm cu doza de precauție și scepticism pe care o reclamă orice sondaj. (Timpul, Vineri; 19 aprilie 2002, nr. 16 (31), p. 1); "Dura lex, sed lex" ( Săptămâna, nr. 14 (387), 26 iunie 1999, p. 13).

Repetiția se folosește uneori în silul publicistic ca o tehnică de construcție a unităților prozodice fie ca modalitate de reliefare prin insistență a unei idei, fie ca suport ritmic. Astfel, putem releva repetiția ca „sprijin prozodic” pentru a ironiza o situație, un fapt, ea facându-și prezența în același vers:

„Peste sate iar coboară

Stol de bolșevici.

în april, în april

Te-am vota, Ilici? " (Timpul, Vineri, 08 februarie 2012, nr. 6 (21), p. 1);

„Dom'ment, dom'ment,

Noi intrăm în parlament" (Timpul, Vineri, 01 martie 2002, nr. 9 (24), p. 9);

„ Un doi, un doi, noi ne prăbușim vioi" (Timpul, 19 aprilie 2002, nr. 16 (31),p. l).

Repetiția este utilizată de către publicist și cu scopul de a trezi imagini prin intermediul căror insistă și mai ușor asupra lucrurilor, astfel reprezentarea lucrului fiind un supliment, dar și o latură esențială: „Iar primii fulgi de la începutul iernii îmi aminteau, al câtelea an, că niciodată n-a nins mai frumos ca în copilăria noastră și niciodată, vorba poetului, fulgii zbuciumați n-au fost mai albi și mai curați ca în copilăria noastră, … și niciodată sufletul nostru n-a tânguit mai înduioșat după copilăria noastră, când iarăși începe să ningă și noi rămânem uimiți ca atunci, în anii de vis (Jurnal de Chișinău,27 decembrie 2002, nr.160,p. 8).

Prin procedeul repetiției se nuanțează conținutul afectiv și nu putem vorbi despre o simplă exprimare neutră obișnuită, ci despre o exprimare afectivă intensă. Astfel, se observă tendința de a reda mai profound conținutul și de a exprima atitudinea personală față de cele comunicate, simultan cu transmiterea conținutului, precum în exemplul: „Dar țara asta are stat, adică conducere, și în cărți scrie că ta-are bine ar fi ca ea să aibă cap pe umerare… (Săptămâna, – Nr. 10 (480), Vineri, 08 martie 2002, p. 2); „Ta-a-re lungă ne va mai fi așteptarea! (Jurnal de Chișinău, 20 septembrie 2002, nr. 146, p. 8); "…care chiar el recunoștea că ta-are leneș la carte a mai fost" (Săptămâna, Anul XI—Nr. 6 (278), Vineri, 08 februarie, 2002, p. 1); „Stoop! Nu e bun începutul" (Literatura și arta, Joi, 18 aprilie 2002, Nr. 15 (396) p. 4).

Observăm că sunt productive, pentru redarea intensificării absolute a însușirii, și procedeele fonetice, intonaționale, prin repetarea unor vocale, lungirea vocalei a exprimând ironia, iar prin vocala o atenționând asupra unui fapt.

Uneori este de ajuns ca o vocabulă mică, aparent neînsemnată, reluată de câteva ori, să sugereze ritmul interior al unor impresii ce se mișcă înspre o perspectivă adâncă: „… la ea toate iau naștere în urma unei mișcări, unei plutiri, unei priviri, unei porniri (obiectuale sau firești), unei suflări (umane sau naturale) ( Săptămâna, nr. 9 (382), 12 mai 1999, p. 5).

Repetiția se combină foarte ușor cu o revenire explicativă, între ele nefiind adesea decât deosebirea de material: „Pentru „noii” comuniști, comuniști cu față durmană, adevăratul model de cetățean al Republicii Moldova este un individ apolitic, incult… (Timpul, Vineri, 22 februarie 2002, nr. 8 (23), p. 7).

Această figură de stil servește uneori în stilul publicistic la concentrarea atenției asupra unei imagini anterioare. Există însă o excepție, o repetiție de pregătire care îndreaptă atenția către ceea ce urmează imediat. Ea constă în reluarea aceluiași cuvânt în formă negativă: „Boicotăm sau nu boicotăm?”(Timpul, Vineri, 08 februarie, nr. 6 (21), p. 1).

În strânsă legătură cu specificul stării afective, repetiția primește amprenta părerii de rău: „Adio, speranțe… Adio, studii de calitate… Adio, libertate…adio, pace și liniște… Adio, integritate spirituală…Adio, Europă? ( Săptămâna, nr. 34, 06 iunie, 2009, p. 2).

Mai poate exprima, înscriindu-se în expresivitatea limbajului publicistic, și următoarele stări afective:

– compasiunea: „Eu cred că atunci când se împacă cu minciuna și se
obișnuiește să trăiască în neadevăr. Neadevăr despre limba și istoria sa, neadevăr despre partidele și conducătorii pe care îi votează, neadevăr despre legea pe care n-o primește, neadevăr despre sine însuși. (Timpul, Vineri, 14 septembrie 2001, an. I, nr. 1, p. 1);

– aprecierea:„Adevărații istorici ai Basarabiei – și lucrul acesta ne bucură cel mai mult – n-au trădat Adevărul, nu și-au trădat poporul, nu s-au trădat pe sine. (Literatura și arta, 02 octombrie 2003, nr. 40 (3032), p. 1);

– disprețul: „Chiar dacă ți-i frig și ți-i foame, repetă și noaptea, înainte de somn:

cârnat – kolbasa, prost – durak, cârnat – kolbasa, prost – durak,cârnat – kolbasa, prost – durak… (Timpul, Vineri, 21 decembrie 2001, an I, nr. 15, p. 1).

Astfel, repetiția este folosită cu valoare admirativă, dar și depreciativă:

– uimirea: „Și Doamne, Doamne, cum e viața, cum e lumea ”(Făclia, 05 octombrie 2002, nr. 37 (2778), p. 3);

– nemulțumirea: „Optimismul prostesc, curajul prostesc, speranța prostească ne caracterizează ”(Literatura și arta, 03 octombrie 2002, nr. 40 (2980),p. 1);

– indignarea: „Să fie oare adevărată spusa că bunătatea confundată cu prostia devine de multe ori criminală?! Să fie oare adevărată afirmația că o minoritate obraznică poate domina o majoritate cuminte?! (Literatura și arta, Joi 27 noiembrie 2003, p. 1);

simpatia: "El n-a acordat nimănui lecții, el însuși a fost o lecție. De demnitate. De omenie. De curaj. De consecvență (Literatura și arta, 29 august, nr. 35 (2975), p. 1);

regretul: „…s-ar plânge că uite, cutare sau cutare au furat și au tot furat țara (Flux, 08 martie 2002, nr. 8 (344), p. 1);

reproșul: „Ce-ați făcut cu noi? De ce ne-ați trădat, de ce ne-ați vândut, de ce ne-ați răpit destinul? ";De ce? De ce? De ce? (Literatura și arta, 31 august 2003, nr. 31 (3023), p. 1);

– nedumerirea: „Unde-s carnații de doi lei?, unde-i franzela de un leuț?, unde-i vodca ieftină?, se întreabă pe bună dreptate lumea noastră. (Literatura și arta, Joi, 09 decembrie 2004, nr. 49 (3093), p.1);

îndemnul: „Zi-i, Diano, zi-i!" (Literatura și arta, Joi, 16 mai 2002, nr. 18 (399), p. 7);

amenințarea: „Cântați, cântați, că nu cântați a bine!" (Timpul, Vineri, 15 februarie 2002, nr. 7 (22), p. 6);

rugămintea: „ – Hai dă un ban! Hai dă un ban!" (Literatura și arta, Joi, 09 decembrie 2004, nr. 49 (3093), p.1);

îndoiala (dubitația): „O să vină? N-o să vină? (Timpul, Vineri, 15 februarie 2002, nr. 7 (22), p. 6).

Acestea sunt doar câteva exemple elocvente pentru exprimarea diferitor atitudini de către publiciști.

Prin unele exemple mai putem constata și:

intensitatea unei stări, prin intermediul repetării interjecției care este sugestivă și servește la formarea valorilor stilistice prin însăși definiția ei, exprimând stări sufletești, chemări sau îndemnuri: „Ah, toamnele, la moldoveni, toamnele, dulci ca doamnele rămase singure… Ah, diminețile acestea de toamnă, cu miros agresiv de must… Ah, salcâmii aceștia care înfloresc a doua oară… ”(Timpul, Vineri, 22 octombrie 2004, nr. 37 (152), p. 8);

absolutul negației sau afirmației: „De unde iau ei aceste milioane? Si-a pus societatea această întrebare? Nu. S-a ridicat în picioare să ceară explicații? Nu. Le cere societatea socoteală acestora? Nu.;

derâdere totală atât la adresa unor funcționari de stat, dar și la adresa celor care alcătuiesc o reclamă, care se recomandă din punct de vedere sintactic și semantic să corespundă modului de structurare a mesajului: „Nu departe de sediul Parlamentului funcționează un atelier care-și zice „reparație a încălțăminții”. Dacă e de reparație a încălță-mintii, de ce nu s-armuta chiar în incinta forului legislativ, că acolo, cu siguranță, ar avea ceva de lucru ” (Literatura și arta, Joi, 25 decembrie 2003, nr. 52 (3044), p. 1).

Repetiția îndeplinește uneori și o funcție de ușoară undă lirică echivalată cu un efect de pustiu sufletesc: „La ce bun poezia?! La ce bun poeții?!… Poate Cuvântul apropia popoarele?! Poate poezia împăca neamurile certate?! Poate ea opri cutremurile de pământ?!… " (Literatura și arta, 03 octombrie 2002, nr. 40 (2980), p. l).

Deci, observăm că repetiția, în stilul publicistic, are altă valoare când nu reproduce pur și simplu un fapt petrecut ca atare, ci este făcută cu intenție și insistă asupra acestui fapt, ca în exemplele sus-menționate.

Repetiția trebuie privită din punctul de vedere al expresivității, dar trebuie și să câștige încrederea cititorului, solicitat mai puternic de cuvintele cu sensuri figurate, de mijloace expresive cu efect afectiv. De aici, abilitatea publiciștilor de a folosi cât mai stăruitor aceste mijloace.

Repetiția constituie o resursă proprie de expresivitate a limbii noastre. Receptarea unor elemente permite consolidarea unor cunoștințe receptate.

Construcțiile retorice, rezultate prin acumularea repetițiilor totale sau numai de sens, pot fi uneori întinse, în exemplul următor, cu intenția evidentă de a atrage atenția și grafic asupra ideilor pe care vrea să le pună în lumină autorul, aceeași frază este cuprinsă în alineate deosebite: "Și astfel, suveranitatea noastră cea economică a fost vândută…, suveranitatea noastră politică a fost schimbată, suveranitatea noastră morală a fost redusă…, suveranitatea noastră etică a devenit obiectul unor… (Săptămâna, nr. 44, 15 octombrie 2002, p. 5).

Prin acest exemplu este evidentă o anumită intenție de a sprijini concluzia.

În numeroase alte exemple, observăm că se recurge la o înșirare de propoziții, predominantă fiind repetiția, construite parcă după o anumită schemă, de altfel, foarte simplă. E cazul anaforei: "Vedeți voi oare ce triști sunt ocii nopții? Vedeți voi oare amintirile mele…? Vedeți voi oare cum amurgul brodează orizonturile cu epitete vinete?..(Timpul, Vineri, 17 mai 2002, nr. 18 (34), p. 7).

Repetiția, în cazul dat, este cea care oferă grandoare frazei.Deci, în presă, se cultivă o retorică elegantă, frazeologia retorică fiind specifică stilului publicistic, din care nu lipsesc, uneori, violențele de limbaj: "… drept cele mai "valoroase "sânt cotate moldovencele și rusoaicele. Pentru că sânt frumoase? Pentru că n-au încotro? Pentru că sânt proaste? Pentru că sânt lacome? Pentru că sânt, în esența lor amorale?… dar mai ales pentru că sânt sărace… (Literatura și arta, Joi, 30 mai 2012, nr. 20 (341), p. 1).

Publiciștii, având un simț bine dezvoltat pentru proprietatea termenilor, nu pot să nu rețină „repetiția parazitară"[2, p. 156.]rostită, din păcate, de unii demnitari, ea supărând auzul: "Am de gând să organizez o organizație nonguvernamentală. " (Jurnal de Chișinău, 29 noiembrie 2002, nr. 156, p. 6); "Dați să nu mai dăm" [critică la vorbirea în public a unor deputați](Timpul, Vineri, 16 noiembrie 2011, An. I, nr. 10, p. 3), această utilizare fiind, evident, deosebită de cazurile: "Omul din om" ( Săptămâna, 08 august 2002, nr. 30 (498), p. 2); "Povara dulcii poveri" (Timpul, Vineri, 12 octombrie 2001, nr. 5, p. 9), care au un pronunțat caracter stilistic.

Aceste repetiții parcă vor să amplifice retoric un conținut de cele mai multe ori nesemnificativ.

Astfel, se observă o mare grijă pentru limbă și stil ca publicist, recurgându-se la repetiții cu puternică forță sugestivă.

Efectul stilistic produs de repetiție este un efect de întărire a ideii sau de intensificare a sentimentului exprimat.

În concluzie, putem constata că repetiția cu efect stilistic își poate îndeplini rolul ce-i revine nu numai în creațiile propri-zise artistice. Poate fi întâlnită și în celelalte variante ale limbii literare și, cu deosebire, în textele cu caracter publicistic.

În acest sens, am reținut multe exemple întru afirmarea acestei aserțiuni.

Astfel, repetiția cu funcție stilistică reprezintă un procedeu cu ajutorul căruia se potențează o anumită idee. Măiestria autorului unui text publicistic nu poate fi net diferențiată de cea a unui poet, scriitor prin faptul că utilizează aceleași mijloace expresive, printre care repetiția, pentru a spori efectul stilistic al ideilor comunicate.

Deci, reluarea unui cuvânt o dată sau chiar de mai multe ori nu este deloc întâmplătoare: ea corespunde unui afect mai puternic, ori necesității de subliniere a unei noțiuni, fie că este vorba de o creație propriu-zisă beletristică, fie că avem de-a face cu textul unui alt gen de scriere, precum cel publicistic.

3.4. Discursul politic

Discursul politic este o componentă esențială a limbajului de secol XXI, limbajul devenind principala armă de atac a adversarului politic. Discursul politic – “orice discurs care are un scop politic, care poate influența un proces politic” [10, p. ].

În analizele consacrate fenomenului în cauză pot fi identificate aprecieri ca: “Politica este unul din domeniile sociale unde practicile sunt aproape exclusiv discursive”.

A fi talentat discursiv politic înseamnă a “intra într-un joc al făuririi propriei identități a cărei finalitate este construirea autorității în plan local – adică deținerea controlului hegemonic asupra spațiului vorbirii prin manevrarea abilă a mecanismelor discursive”. [10, p.]

Așadar, discursul politic ridică problema statutului celui care îl produce, politicianul. Arma omului politic este cea “de a vorbi simplu, fără a da impresia că, de fapt, vorbește mult” [ 10, p. ].

Prin manevrarea iscusită a cuvintelor, dar și prin funcția pe care o dețin, politicienii își construiesc un capital de imagine.

Obiectivele științei politice în analiza de discurs pot fi descrise pe trei paliere. Primul set de obiective este centrat pe indivizi (parlamentarii) și vizează identificarea modului în care aceștia înțeleg și se raportează la concepte cheie ale științei politice (procesul de guvernare, actorii din sistem, valorile și principiile de funcționare a sistemului politic etc.), măsurarea gradului de internalizare a ideologiei politice reprezentate de fiecare actor, modul de înțelegere a rolului instituției din care face parte la nivelul sistemului politic și a rolului său în această instituție, raportare la cetățeni etc. Al doilea set de obiective este centrat pe grupuri (partide politice parlamentare) și vizează măsurarea gradului și a modului de internalizare și asumare a ideologiei reprezentate, gradul de disciplină în interiorul grupului parlamentar raportat prin conformare la programul politic. Al treilea set de obiective este centrat pe instituții și anume pe rolul instituției parlamentare și pe raporturile acesteia atât cu ceilalți actori din sistem (în principal, cu executivul), cât și cu cetățenii (prin funcția sa specifică de reprezentare) așa cum transpare el din discursul actorilor politici parlamentari. [apud. 35].

Comunicarea realizată în spațiul politic are o serie de caracteristici comune tipurilor de discurs instituțional, dar prezintă și o serie de particularități (reguli și constrângeri).

Există trei ipoteze fundamentale, utilizate de actorii politici care rostesc un discurs, de care trebuie ținut cont în analiza discursurilor politice:

1) trebuie evidențiat faptul că în sistemul politic modern (regimul de democrație parlamentară), publicul (cetățenii, dar și restul actorilor politici) are atât un rol, cât și un interes semnificativ în deciziile politice;

2) rostirea discursului de bazează pe poziția de legitimitate politică de care se bucură vorbitorul în raport cu auditoriul;

3) trebuie avut în vedere principiul “demersul rațional”, care face referire la necesitatea unei justificări a comportamentului la nivel parlamentar și a deciziilor actorilor politici privind guvernarea, construite mereu pe baze raționale. [35, p. ]

Din punctul de vedere al normelor de reglare a activităților verbale din timpul ședințelor, prezintă interes moțiunile, întrebările, interpelările, informarea deputaților, petițiile și declarațiile publice. Din perspectivă comunicativă sunt relevante și alte aspecte interacționale: forme de adresare și referire, accesul la cuvânt și reguli de monitorizare a cuvântului, modele de formulare a întrebărilor și a răspunsurilor, precum și aspecte ale politeții verbale sau rolul metadiscursului în timpul ședințelor. Discursul politic modern se caracterizează, astfel, prin trei coordonate: simplitate, spectacol și substanță.