Repertoriul de Chitara Clasica

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

CAPITOLUL II

CAPITOLUL III

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

WEBOGRAFIE

ARGUMENT

Chitara este instrumentul pe care m-am format ca muzician, și acest lucru mă face să mă aplec mai mult asupra studierii acestui instrument în școli, dat fiind faptul că lucrez în învățământul preuniversitar privat ca profesor de chitară și am nevoie sa știu de unde a pornit studierea chitarei ca instrument clasic, care au fost primii profesori cu studii, pentru a putea duce mai departe ceea ce ei au început.

Documentele referitoare la studiul chitarei în România sunt foarte puține, ceea ce face ca cercetarea mea să nu fie ușor de abordat din acest punct de vedere. Am folosit ca surse de inspirație datele oferite de internet, pe care le-am prelucrat, și, bineînțeles, am cerut informații din partea profesorilor mei direct implicați în fenomenul didactic incipient al chitarei.

Păstrez o deosebită recunoștință primului meu profesor de chitară, domnul Marian Boghici, care mi-a deschis drumul spre o carieră muzicală descoperindu-mi tainele tehnicii chitaristice, ale repertoriului și ale sonorității acestui instrument.

Această lucrare a fost scrisă sub îndrumarea directă a dumnealui, iar informațiile sunt cât se poate de autentice.

INTRODUCERE

Chitara este un instrument nou în peisajul muzical românesc. Acest instrument nu a fost studiat în școli, el fiind prezent totuși in formațiile de muzică ușoară sau rock, servind ca acompaniament pentru melodiile cântate vocal de către amatori. Chitara a pătruns în Principatele Române pe la începutul sec al XIX-lea, mai întâi în saloanele protipendadei, apoi în formațiile lăutărești, în unele zone cum ar fi Oltenia, Banat și Maramureș, devenind tradițională și servind ca acompaniament.

În țara noastră, chitara, ca instrument clasic, nu a fost studiată în mod organizat, după o programă analitică, nici în școli sau licee de muzică, nici în cadrul facultăților de muzică.

Îndrăgostiții de acest instrument se puteau iniția în cadrul Școlilor populare de artă sau la cercurile de muzică organizate la Casele de Cultură, unde, în grupuri de 10-12 cursanți puteau lucra o oră pe săptămână, sub îndrumarea unor autodidacți.

După revoluția din 1989, Ministerul Învățământului și-a revizuit poziția, înființând catedre de chitară clasică în toate școlile, liceele și facultățile de muzică din țară, așezând-o astfel alături de celelalte instrumente clasice cu corzi.

Astăzi, datorită apariției primelor promoții de profesori de chitară clasică, tinerii pot studia acest instrument în unități școlare specializate, după o programă analitică, ce vizează atât dobândirea de abilități practice cât și modalități tehnico-expresive la chitara clasică, precum și un repertoriu adecvat, pe ani de studiu.

CAPITOLUL I

CĂTRE CHITARA MODERNĂ

Traseul istoric al chitarei cunoaște mai multe dimensiuni, desfășurate în paralel, și care sunt condiționate reciproc. Pe de-o parte vorbim despre o evoluție sub aspectul construcției instrumentului, de la materialele din care au fost confecționate componentele sale, până la numărul de corzi, mărimea cutiei de rezonanță sau forma mereu inedită, ornamentația mai simplă sau dimpotrivă, mai exotică etc. De-a lungul timpului, chitara a cunoscut o întreagă serie de modificări menite să mulțumească interpreții, compozitorii și ascultătorii. Chitara a acceptat orice provocare, reușind să facă față cu succes exigențelor timpului. Acest instrument își schimbă înfățișarea în funcție de specificul epocii, al ariei geografice în care își desfășoară activitatea artiștii, și în funcție de cerințele compozitorilor și interpreților, veșnic în căutare de noi sonorități. Pe de altă parte, notația muzicală a cunoscut o evoluție dictată tocmai de schimbările de formă ale instrumentului, respectiv tabulaturile (pentru chitara cu 4 corzi erau folosite 4 linii corespunzatoare, iar pentru chitara cu 6 corzi, respectiv 6 linii, etc.). Cea de-a treia dimensiune a traseului istoric, și nu cea mai puțin importantă, este cea a tehnicii instrumentale, influențată de posibilitățile instrumentului, pe de-o parte, și desăvârșită de instrumentiști care au căutat perfecțiunea sonorității chitarei.

Evoluția instrumentului

Are ca strămoși luthul, vihuela, lăuta, chitara evoluează de-a lungul timpului sub aspectul numărului de corzi: cu 4 corzi (duble) în sec. al XVI-lea, și apoi cea cu 5 corzi în sec. XVII ce va fi folosită până la finalul sec al XVIII-lea.

Chitara italiană aparținând colecției lui W.E. Hill reprezintă o treaptă nouă pe scara evolutivă a instrumentului. Tastele metalice sunt prezente direct pe suprafața cutiei de rezonanță, corzile sunt 5 –duble, iar forma prezintă similitudini cu chitara clasică contemporană.

Chitara lui Ferdinando Carulli. În 1810, Ferdinando Carulli, faimos pentru compozițiile, lucrările de metodică și virtuozitatea sa, a fost primul care a utilizat acordajul și numărul de 6 corzi folosite în prezent: mi, si, sol, re, la, mi.

Chitara Antonio Torres reprezintă treapta evolutivă cea mai importantă pentru aspirațiile interpretului modern prin particularitățile constructive și de acordaj.

Notația pentru chitară, ca și pentru celelalte instrumente cu corzi ciupite, nu se realiza ca în zilele noastre, pe portativ, ci cu ajutorul unei tabulaturi, prototipul fiind tabulatura pentru luth. Acest sistem de notație ce folosește semne grafice alcătuite din litere, cifre, și linii, era utilizat la început pentru orgă, luth și clavecin, iar ulterior și pentru alte instrumente. Deși existau diferențe de notare a tabulaturilor de la o țară la alta (Italia, Franța, Germania), se făceau eforturi susținute pentru generalizarea sistemului de notație. În secolul XVI apare portativul cu 6 linii orizontale, iar într-o tabulatură din Germania, portativul prezenta 7 linii orizontale, pedale și alte cifre de reper. În România întâlnim în secolul al XVII-lea tabulaturi în lucrările Codex Caioni și Codex Vietoris de Ion Căianu. Tabulatura, menită să ușureze interpretarea pieselor, rămâne în vigoare până în secolul al XVIII-lea. Este un ghid practic, care dă, pentru fiecare sunet, poziția degetelor mâinii stângi pe griful instrumentului: coarda utilizată, spațiul (căsuța) care trebuie blocată. Indicațiile de durată intervin odată cu scriitura muzicală tradițională: barele de măsură, de repetiție, punctul de augmentare, ornamentele, etc. Această notație, cu totul particulară, face apel la o serie de referințe: linii paralele reprezentând corzile instrumentului, litere sau cifre pentru spațiile de pe grif.

Tabulatura de tip francez este cea mai utilizată pentru chitară în secolul al XVI-lea. Aceasta utiliza 4 linii orizontale, reprezentând fiecare coardă: cea de jos reprezenta coarda gravă, și cea de sus coarda cea mai acută. Citirea se făcea de jos în sus. Spațiile de pe grif erau notate cu litere: coarda liberă se notează cu a, spațiul întâi cu b, spațiul al doilea cu c, etc.

Asocierea corzilor și spațiilor permite emiterea tuturor înălțimilor dorite fără a avea vreo notă sub ochi…

Tabulatura italiană folosește aceleași principii. Ea diferă totuși în două puncte esențiale. Liniile reprezintă clar corzile instrumentului, însă în poziția de cânt. Coarda de sus corespunde corzii grave, iar cea de jos, corzii acute. Tabulatura se citește de această dată de sus în jos. Pe de altă parte, cifrele reprezintă spațiile de pe grif. Logic, 0 corespunde absenței blocajului, adică coarda liberă, 1 –spațiul întâi, 2 –spațiul al doilea, etc.

Notațiile de tip italian și francez se împart în Europa în funcție de spațiul geografic în care se practică. Flandra și Anglia adoptă scriitura franceză; Strasbourg și Polonia, și una și cealaltă, în funcție de circumstanțe; Italia și Spania, tabulatura italiană.

Tehnica instrumentală valabilă pentru chitara clasică presupune poziția așezată, chitara sprijinită pe piciorul stâng, suspendat la rândul lui pe un scăunel special, sau cu un dispozitiv care așezat pe piciorul stâng, înalță instrumentul pentru a obține poziția lui oblică. Mâna stângă se așează pe griful chitarei, cu policele în spatele grifului, iar blocarea corzii se realizează cu celelalte degete perpendicular pe coardă și în spațiul dorit.

Tehnica mâinii stângi este adaptată în funcție de sunetele ce urmează a fi emise și de contextul execuției. Există câteva tehnici de execuție cum ar fi:

Glissando: este un efect sonor de trecere prin mai multe sunete dispuse cromatic, și se obține prin alunecarea unui deget de la un sunet la altul. Doar primul sunet este ciupit, al doilea obținându-se prin deplasarea degetului pe coardă, cu menținerea permanentă a contactului dintre deget si coardă. Se notează printr-o linie care leagă sunetele între care se execută glissando. Notație: 2—2

Barré: se execută cu degetul arătător întins și apăsat, cu partea posterioară, pe două sau mai multe corzi (barré mic sau barré mare). Așezarea va fi în apropierea tastei și paralel cu aceasta. Notație: [

Legato (de expresie): poate fi ascendent sau descendent. În urcare, se ciupește coarda, pentru obținerea primului sunet, apoi se lasă să cadă, cu putere, un alt deget de la mâna stângă, pe spațiul corespunzător celui de-al doilea sunet. În coborâre, se fixează degetele pe spațiile care corespund celor două sunete legate și se ciupește coarda; degetul care apasă primul sunet se ridică, agățând coarda, astfel încât cel de-al doilea sunet să intre in vibrație fără a ciupi din nou coarda. Notație: ∩

Trilul: se poate executa în două moduri:

a. folosind procedeul ”legato” ascendent sau descendent repetat, ciupind o singură coardă care emite nota ornamental.

b. ciupindu alternativ cu degetele mâinii drepte două corzi pentru emiterea celor două sunete. Notație: tr

Tehnica mâinii drepte o copiază pe cea a luthului, începând cu folosirea penei. Instrumentistul nu utilizează, în general, decât degetul mare și cel arătător, degetul mic fiind sprijinit pe cutia de rezonanță. Tehnica ceva mai avansată folosește alternanța deget mare-arătător în pasajele melodice. Mai târziu, degetul mare va fi folosit pentru notele din bas. Totuși alternanța degetului mare cu indicele rămâne valabilă pentru pasajele rapide, policele fiind folosit pentru notele accentuate (ciupite de sus în jos), iar indicele pentru notele neaccentuate (ciupite de jos în sus). Nu se știe însă dacă se folosea ciupirea cu unghia sau cu vârful degetului. În prezent, conform metodelor de chitară clasică elaborate de virtuoși ai acestui instrument, tehnica mâinii drepte presupune utilizarea policelui, indicelui, medianului și anularului (mai rar a degetului mic) pentru ciupirea corzilor (deci, fără pană). Tehnica mâinii drepte a evoluat odată cu diversificarea genurilor muzicale și a fost adaptată fiecărui stil (rock, blues, flamenco, rasgueado, etc.):

Arpeggio: se execută fie prin alunecarea degetului mare al mâinii drepte de la coarda cea mai gravă la cea mai acută, atunci când semnul pe care îl reprezintă este orientat în sus, iar când vîrful este orientat în jos, se execută cu arătătorul, în sens contrar. În ambele cazuri, alunecarea trebuie să fie liniștită, pentru obținerea unei sonoritați plăcute. Notație: ↓ sau ↑

Rasgueado: alunecare rapidă de la coarda a șasea la coarda întâi, consecutiv, a degetelor mâinii drepte, începând cu degetul mic si terminând cu indexul. Notație: rasgueado sau rasg.

Pizzicatto: constă în așezarea podului palmei mâinii drepte pe căluș, atingând ușor corzile, linia melodică fiind evidențiată, de regulă, de degetul “p”. Notație: pizz.

Flajeoletele: armonicele naturale sau artificiale ale sunetelor. Cele naturale se obțin atingând ușor coarda, cu mâna stângă, în dreptul tastei si ciupind-o aproape de cordar; degetul mâinii stângi se retrage imediat după ciupire. În cazul celor artificiale, mâna stângă apasă normal nota respectivă, în timp ce mâna dreaptă îndeplinește singură rolul ambelor mâini din cazul flajeoletelor naturale: de timp ce mâna dreaptă îndeplinește singură rolul ambelor mâini din cazul flajeoletelor naturale: degetul “i“ atinge nota respectivă, pe aceeași coardă, aflată însă, la octava superioară, iar un alt deget ciupește coarda. Notație: Arm. sau harm.

Festivalurile de chitară clasică din România

Înainte de 1989, învățământul românesc nu includea chitara în cadrul studierii instrumentelor muzicale, în ciuda faptului că era un instrument răspândit și utilizat îndeosebi de către formațiile rock, sau de către împătimiții genului folk. Nu este de neglijat nici faptul că instrumentrul despre care vorbim se găsește și acum în folclor, în zona Maramureșului, denumit zongora, și care are rol de acompaniament al ansamblurilor de obicei formate din voce (maxim 2 voci) și vioara (cetera). Acordajul este stabilit pe acord major (la major), mâna stângă are rolul doar de a bara pe funcțiile principale ale tonalității / modului respectiv.

Cei care doreau să cânte la chitară învățau empiric, descoperind înșiși posibilitățile tehnice ale instrumentului, sau învățau de la alți muzicanți, la rândul lor autodidacți.

În Cluburile elevilor și în școlile populare de artă exista posibilitatea studierii chitarei în cercuri de până la 10-12 cursanți, îndrumați de un profesor care însă nu avea calificarea necesară predării chitarei.

Grație eforturilor unor muzicieni care au apreciat valoarea instrumentului și și-au dorit să-l treacă în rândul celorlalte instrumente studiate în școlile de specialitate, repertoriul pentru chitara clasică începe să fie cunoscut, după 1990, și în țara noastră.

Primul pas către introducerea chitarei în școala muzicală de specialitate o reprezintă festivalurile de chitară clasică.

Festivalul de chitară clasică de la Sinaia (SINAIA – Romania International Guitar Festival), fondat în 1983, a devenit deja o tradiție în spațiul cultural românesc, având acum experiența a 30 de ani. Inițial festival și concurs național, iar din 1995 devenit internațional, cuprinde masterclass cu instrumentiști și profesori prestigioși, recitaluri ale maeștrilor chitarei din toate colțurile lumii, cursuri și expoziții de luterie. Rolul acestui festival este deosebit de important pentru că oferă posibilitatea tinerei (încă) școli de chitară de a studia sub îndrumarea unor mari maeștri, de a cunoaște repertoriul destinat chitarei pus în act de cei mai buni chitariști ai momentului. Este o șansă de aliniere a școlii românești muzicale de interpretare cu școlile de tradiție din lume. Directorul festivalului de la Sinaia este câștigătorul primei ediții a concursului, profesorul Liviu Georgescu.

Festivalul de chitară clasică organizat de Radio România

Organizat o dată la doi ani în București, evenimentul presupune implicarea Orchestrei de cameră și a celei simfonice. ”Un astfel de eveniment înseamnă foarte mult pentru chitara românească, în condițiile în care toate celelalte sunt organizate de fundații și organizații de profil și au parte, în general, de un public specializat. La festivalurile internaționale de anvergură doar rarisim sînt incluse și concerte sau recitaluri de chitară. Apărând pentru o săptămînă întreagă pe scena Sălii Radio, chitara capătă o vizibilitate masivă și cu impact asupra publicului larg. Pe de altă parte, asemenea proiecte majore își vor atinge scopul doar atunci cînd acest instrument va fi prezent mai des în stagiunile din țară și va intra, astfel, într-un circuit normal al concertelor. Altfel, la fel ca și în cazul Festivalului „George Enescu“, vom aștepta cu înfrigurare să dăm buzna la bilete, după care vom reveni pentru încă doi ani la cotidianul previzibil. Interesul și nivelul profesional înalt rămîn greu de susținut în lipsa unor repere calitative suficient de frecvente ca să conducă la creșterea competitivității”.

Festivalul internațional de chitară Transilvania (Transilvania International Guitar Festival)

Prima ediție a festivalului a avut loc în anul 2003 și de atunci anual, în luna august Clujul găzduiește această manifestare care a devenit cea mai importantă din Transilvania. Se desfășoară sub egida Casei Municipale de Cultură Cluj, iar din 2009 i s-a alăturat Asociația de Chitară Transilvania. Festivalul a avut de la bun început două obiective, pe care le-a și atins cu succes, și anume: identificarea tinerelor talente și promovarea unei educații muzicale de calitate în rândul tinerilor.

Nume mari de chitariști români și străini au participat de-a lungul timpului la festival, dintre care amintim: Trio Andrei, Ionuț și Stan Zamfirescu, Giampaolo Bandini, Ulrich Muller, Giovanni Grano, Mircea Gogoncea, Eugen Mang, Gyorgy Nemes, Gabriel Bianco, Claire Stancu-Delerue, Liviu Georgescu, Georgeta Zamfirescu, Tudor Anghelescu etc.

Secțiunile festivalului: una de recitaluri (solo sau grup) și una competițională. În paralel au loc cursuri de interpretare muzicală, conferințe, seminarii și expozitii de instrumente muzicale.

Festivalul de chitară de la Iași (IASI Guitar Festival)

Ajuns în 2013 la cea de-a VI-a ediție, Festivalul de la Iași este singurul din țară care are o secțiune de chitară electrică și una de chitară clasică. Este un eveniment de tip cultural-artistic realizat în parteneriat cu Asociația ”Excelență pe Portativ”, Casa de Cultură a Studenților Iași, Filarmonica „Moldova” Iași și Palas Mall. Concurenții înscriși la secțiunea de chitară electrică trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 9 și 19 ani, și să interpreteze două lucrări, una de factură rock, și una tip improvizație. La festival participă formații rock, așa cum este Platonic, întemeiată de Nicu Platoi, considerat ”unul dintre cei mai buni chitariști din România, un interpret cu rigoare de matematician și suflet de artist”.

Primele catedre de chitară clasică

Învățământul preuniversitar

Introducerea chitarei în școala românească se datorează unor muzicieni și profesori cu spirit întreprinzător care și-au dorit să promoveze cel mai popular și mai versatil instrument muzical în școli, pentru ca el să poată fi studiat în regim organizat după o programă și sub îndrumarea unor profesori specializați. Și-au dorit să scoată din rândul amatorismului acest instrument pe care alte culturi l-au valorificat și au construit o istorie a tehnicii și a repertoriului.

Liviu Georgescu

Câștigătorul primei ediții a Festivalului de chitară clasică de la Sinaia, Liviu Georgescu s-a remarcat în viața muzicală în primul rând ca profesor de chitară, obținând în 1985 Diploma de Onoare pentru cel mai bun profesor de chitară din România.

În 1991 înființează prima catedră de chitară clasică din România, la nivelul învățământlui preuniversitar, la Liceul ”George Enescu” din Bucrești, unde lucrează și în prezent.

A jurizat numeroase festivaluri de prestigiu din: Germania, Italia, Franța, Grecia, Serbia, Slovenia, Cehia, Turcia, ș.a. A sprijinit mulți studenți și elevi români talentați, dar cu posibilități financiare reduse să meargă în străinatate la festivaluri de renume și să studieze cu profesori reputați. A dăruit instrumente de maestru celor mai talentați chitariști români prin obținerea de sponsorizări și schimburi bilaterale. Numeroși elevi și studenți pe care i-a pregătit au devenit cadre universitare în România sau profesori și studenți în străinătate: S.U.A., Franța, Spania, Germania, Elveția, etc.

A militat pentru dezvoltarea culturii muzicale și generale a elevilor și studenților, în paralel cu studiul instrumetului. Le-a oferit elevilor săi posibilitatea de a cânta pe scene de prim rang din România și din străinatate, la Radio, la televiziuni, le-a facilitat întâlnirea cu nenumărați colegi din țări cu școli de tradiție în domeniul chitarei, și studiul cu profesori de renume mondial.

În 1995 înființează Fundația Română de Chitară sub egida căreia Festivalul de chitară de la Sinaia devine internațional și se bucură de participarea profesorilor și interpreților profesioniști din peste 30 de țări și de pe 5 continente. Din același an este director al Festivalului de chitară de la Sinaia.

”Distincții obținute:

– Marele Premiu la prima ediție la Festivalul de Chitară de la Sinaia, 1983.

– Diploma de Onoare pentru cel mai bun profesor de chitară din Romania – 1985.

– Diploma de Merit „în semn de prețuire a contribuției aduse la afirmarea chitarei în context românesc și european” acordată de Asociația Transilvania din Cluj – 2008.

– Diploma de Excelență acordată de Asociația de Muzică și Chitară „UNDE” și Primăria orașului la Festivalul Internațional de Chitară Drobeta Turnu Severin – 2011.

– Peste 300 de premii naționale și internaționale cu elevii din pregătire.

– Profesorul Anului 2009 „Gala Premiilor în Educație”, Fundația Dinu Patriciu.

– Gradație de merit oferită de M.E.N. cu cel mai mare punctaj dintre toți profesorii de toate materiile din România.

– Singurul chitarist român care apare în prestigioasa lucrare Handbuchder Guitare und Laute, carte de referință pentru istoria chitarei și lăutei publicată la ediția Schott de către renumitul profesor și muzicolog Konrad Ragossnig, șeful catedrei de chitară de la Universitatea din Viena.

Activități desfășurate în cadrul Fundației Române de Chitară:

– Organizatorul ciclului de recitaluri “Tineri chitariști laureați ai festivalurilor internaționale “ de la Centrul Național de Artă “Tinerimea Română “

– Co-organizator al concertelor educative de la Filarmonica “George Enescu “ – București

– Prin reciprocitate, acordarea de burse internaționale la festivaluri de renume din Franța, Grecia, Germania, Italia, Turcia, Slovenia, Serbia și Cehia celor mai buni studenți români.

– A editat broșurile:

· Sinaia Guitar Festival

· Chitara in Romania (vol.1)

· Chitara in Romania (vol.2)

– A editat patru CD-uri “Best of Sinaia Guitar Festival” cu mari chitaristi prezenți la festival.

Toți absolvenții clasei de chitară aflați în pregătire, au reușit la examenul de admitere de la Universitatea Națională de Muzică precum și la Universități din Spania, Germania, Olanda, Austria, S.U.A. și Canada”.

Marian Boghici

S-a născut la 5 mai 1951 în Târgoviște, județul Dâmbovița. Are o activitate constantă în învățământul muzical preuniversitar și universitar. Are studii muzicale temeinice, în 1989 obținând gradul didactic I, iar în 2005 devenind doctor în muzică, titlu oferit de Universitatea de Arte ”G. Enescu” din Iași.

Membru în juriile concursurilor și olimpiadelor de specialitate din învățământul preuniversitar. Coordonator al activităților muzicale, instrumentist în formații camerale, populare, muzică de divertisment. Coordonator al activităților artistice studențești.

Este membru fondator, alături de soția sa, Constantina Boghici, al Liceului de Muzică din Târgoviște, cu specializările: muzică, arte plastice, arhitectură.

Preocupări pentru schimburi de valori artistice din învățământul vocațional, atât pe plan național cât și internațional, concretizat în schimburi culturale naționale și internaționale (Franța 1997, Suedia 2001)

Inițiator al proiectului educațional „Cultura fară frontiere”, având ca partener liceul vocațional „Vaxjo”, Suedia 2000-2002.

Participarea la festivaluri internaționale corale în calitate de instrumentist.

A obținut premii și mențiuni la concursurile și olimpiadele naționale de specialitate (chitară) în învățământul preuniversitar, 1999-2003.

Membru in comisia de intocmire a „Ghidului de aplicare a curriculum-ului national –Educatie muzicala, clasele I-XII”

Membru in juriile olimpiadelor nationale –faza zonală (Odorheiu Secuiesc, Târgoviște, Miercurea Ciuc, Tg. Mureș, Craiova) și alte concursuri de interpretare.

Membru în comisia de organizare și desfășurare a Olimpiadei de Muzică, fazele zonale, 1999-2001.

A participat la activități artistice cu caracter umanitar, în beneficiul copiilor defavorizați (Târgoviște-București).

Membru în juriul Olimpiadei naționale –corzi grave –Craiova 2004.

A inițiat și organizat Concursul Național de Interpretatre Instrumentală „W.A.Mozart”, edițiile 1-5.

S-a implicat în dezvoltarea logistică a Liceului de Muzică din Târgoviște prin achiziționarea de instrumente muzicale atât din sponsorizări, cât și finanțate de la stat (instrumente performante: 3 piane cu coadă Kaway, 9 pianine Kaway, instrumente de suflat, de coarde, etc.)

A colaborat fructuos cu organizații și foruri locale și internaționale: Primăria și consiliul județean Dâmbovița, Centrul cultural Pucioasa, Fundația „Remember Enescu” Bucuresti, mass-media locală, organizația „Salvați copiii”-Târgoviște și Vaxjo, Suedia.

Este de asemenea, membru fondator al Facultății de muzică din Târgoviște, din cadrul Universității Valahia Târgoviște, 1999, unde activează și în prezent pe post de conferențiar.

Ca profesor în mediul universitar, a desfășurat activități variate și a promovat manifestări culturale, implicându-se în problemele comunității.

Predare și evaluare cursuri și seminarii: armonie, istoria muzicii, Educație muzicală, folclor muzical, practică pedagogică.

Coordonator al formațiilor folclorice și de muzică de divertisment, instrumentale și vocale.

Metodist principal la Inspectoratul Scolar Dambovita, specializarile Muzica instrumentala si Educatie muzicala (1997-2003)

Inspector scolar, aria curriculara Arte, 2000-1003.

Organizator al unor schimuri culturale cu licee vocationale din tara si strainatate. (Franta, Suedia)

Initiatorul proiectului educational „Comenius”, avand ca partener Liceul vocational Vaxjo, Suedia, 2000-2002

Membru in juriul concursului artistic „Chindia” 2005-2010

Diplome de recunoastere a performantelor scolare atribuite de catre Primaria Targoviste si ISJ Dambovita.

Susținere morală și materială a elevilor performanți.

A coordonat și desfășurat stagiunea permanentă de concerte cu rol de educație artistică și de promovare a adevăratelor valori în rândul tinerilor.

Metoda de chitara flamenco, Ed. Sience Press Pitesti, ISBN 978-606-92403-2-8

Articole și comunicări științifice:

Chitara –ca instrument popular

Chitara clasica –Evolutie si performante -2004;

Chitara clasica –Repere componistice si interpretative -2005;

Învățământul universitar

Primele catedre de chitară din învățământul universitar a fost create de muzicieni care, având la un moment dat contact cu chitara și înțelegând limbajul, frumusețea timbrală a suetului produs de chitară, nefiind ei înșiși profesori de chitară, au făcut demersuri de a face loc acestui instrument alături de celelalte instrumente cu coarde. Este cazul lui Ion Mihăescu, clarinetist prin formație, și autodidact în studiul chitarei, care formează la Universitatea Națională de Muzică din București prima catedră de chitară, în 1990, pe care o conduce și în prezent.

La Iași, Andrei Babi va fi întemeietorul clasei de chitară.

Corneliu George Voicescu

(n. 13.10.1967)

Este absolvent al clasei de chitară clasică a Academiei de Arte ”George Enescu” din Iași. Obține Marele trofeu al Festivalului național de chitară clasică de la Sinaia, în anul 1986, și locul II în 1995 la același festival. În 1991 i se acordă diploma de onoare și devine membru de onoare al Fundației Române de chitară pentru merite deosebite în promovarea chitarei și a repertoriului său în România. În 2000 și 2001 i s-a acordat Diploma de excelență de către Radio România Cultural. A participat la evenimente culturale naționale și internaționale ca instrumentist, abordând un repertoriu consacrat. Ca profesor de chitară clasică, lucrează în perioada 1994-1995 ca suplinitor la Liceul de Artă din Ploiești, anul următor la Clubul elevilor din Sinaia, iar începând cu 1996 intră în sistemul universitar, ca preparator la Universitatea Transilvania din Brașov, unde obține în anii 1998, 2001 și 2006 titlurile de asistent, lector și respectiv conferențiar. Între timp obține titlul de doctor în muzică la Universitatea Națională de Muzică București, unde lucrează la profesor asociat în perioada 2002-2004.

În activitatea științifică pe care o desfășoară și în prezent la Universitatea Transilvania din Brașov, amintim:

Concepte moderne ale interpretării instrumentale la chitară în secolul XX, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2004, ISBN 973-635-397-4, [176 pag].

Repertoriu pentru chitară, voce-blockflöte, pian, trio de chitare. Transcrieri și lucrări originale: solo, duo, trio, vol.1, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006, ISBN 973-635-647-7 (general), ISBN 973-635-648-5 (vol.1), [200 pag].

Curs de chitară clasică, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2008, ISBN 978-973-598-343-7, Vol.1, ISBN 978-973-598-344-4, [100 pag].

Repertoriu pentru chitară, Transcrieri și lucrări originale: solo, duo, trio, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2008, ISBN 973-635-647-7, Vol.2, ISBN 978-973-598-345-1, [104 pag].

Repertoriu pentru chitară, Transcrieri și lucrări originale, duo, trio, cvartet , Editura Universității Transilvania din Brașov, 2009, ISBN 973-635-647-7, (vol. 3), ISBN 978-973-598-537-0, [137 pag].

Repertoriu pentru chitară, Transcrieri și lucrări originale, duo, trio, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2009, ISBN 973-635-647-7, ISBN 978-973-598-538-7 (vol. 4), [117 pag].

Repertoriu pentru chitară, Transcrieri și lucrări originale, duo, trio, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2009, ISBN 973-635-647-7, ISBN 978-973-598-538-7 (vol. 5).

A scris numeroase articole pe care le-a publicat în reviste de specialitate, și a participat la conferințe naționale și internaționale, simpozioane, sesiuni de comunicări științifice, prelegeri etc., despre chitară.

Costin Soare

Face parte din generația mai tânără de profesori de chitară clasică. El s-a impus în lumea muzicii clasice din România în dubla ipostază de interpret și pedagog al chitarei. Ca interpret, a susținut recitaluri și concerte în țară (Ateneul Român, Sala Radio, în sălile de concerte ale filarmonicilor din Ploiești, Brașov, Arad, la Palatul Șuțu din București etc.) și în străinătate (Germania, Franța, Ungaria, Marea Britanie, Japonia). Repertoriul său cuprinde lucrări din varii epoci stilistice, de la muzica compozitorilor din Renaștere și Baroc până la lucrări de muzică modernă și contemporană, muzică sud-americană ș.a.

Dintre proiectele muzicale importante, amintim aici:

– inițiator al "Serilor de chitară" de la Palatul Șuțu, proiect concretizat în cinci recitaluri desfășurate în stagiunea "Iosif Sava" (2008-2009) a Fundației ACCUMM și alte patru recitaluri în cadrul celei de-a doua ediții (2011);

– membru permanent al următoarelor formații camerale: flaut – chitară, împreună cu Ion Bogdan Ștefănescu; voce – chitară, alături de mezzosoprana Claudia Codreanu;

– implicat în proiecte teatrale la Palatul Șuțu, în cadrul stagiunii Fundației ACCUMM – "Platero y Yo" pentru narator și chitară de Mario Castelnuovo-Tedesco, spectacol regizat împreună cu Petru Maier Bianu și prezentat la Palatul Șuțu, București și în cadrul Festivalului Internațional de Teatru "Atelier" de la Baia-Mare, 2008;

– recital la Bolivar Hall, în cadrul Festivalului de Chitară organizat de Ambasada Venezuelei la Londra (2001);

– recitaluri în cadrul Festivalului Internațional de Chitară, București (edițiile 2003, 2005 și 2011), la Sala Radio;

– recital dedicat compozitorului cubanez Leo Brouwer;

– recital "In memoriam Toru Takemitsu", pe scena Ateneului Român și la Palatul Șuțu (împreună cu flautistul Ion-Bogdan Ștefănescu);

– recitaluri susținute alături de chitarista franceză Anne Chaurand în Scoția;

– concerte cu orchestrele din Brașov și Ploiești și cu Orchestra Medicilor la Ateneul Român;

– colaborări cu instrumentiști și ansambluri camerale (chitară și flaut, duo, trio, cvartet de chitare, chitară și vioară, chitară și cvartet de coarde);

– recitaluri susținute alături de corala Kodaly, condusă de prof. Takao Nakamura, în Chieria Hall, Sapporo și în Otaru, Japonia;

În perioada anilor de studii obține premii la Olimpiadele Naționale de Interpretare, la Concursul Național Studențesc de la Iași și Festivalul Internațional de Chitară de la Craiova, fiind de două ori finalist al Concursului Internațional de Chitară Clasică de la Templin, Germania.

Este absolvent al cursurilor de master ale Royal Scottish Academy of Music and Drama – Glasgow, UK, iar în anul 2008 și-a finalizat studiile ("teacher training program") la Universitatea de Educație (Departamentul de Muzică) din Sapporo, Hokkaido, Japonia (cursuri de dirijat orchestră, analiză-forme muzicale și orchestrație), ca bursier al guvernului japonez.

Susține o activitate intensă ca pedagog: profesor la Colegiul Național de Arte "Dinu Lipatti" din București (din 2002 până în prezent), colaborator al Universității de Muzică din București (2002 – prezent); a predat, de asemenea, la Colegiul Anniesland din Glasgow, UK și la Cumbernauld Music Trust Centre. Astfel, experiența muzicală acumulată, dublată de calitățile de pedagog dăruit muncii sale, se reflectă în evoluția elevilor și studenților pregătiți și, nu în ultimul rând, în palmaresul bogat al acestora. Apare frecvent în juriile concursurilor naționale și internaționale din țară, unde își aduce aportul în descoperirea și recompensarea tinerilor muzicieni.

Formații camerale de chitară clasică din România

Membrii formațiilor camerale de chitară din țara noastră s-au remarcat atât ca instrumentiști soliști cât și ca profesori fie în învățământul preuniversitar, fie în cel universitar, sau în ambele forme de învățământ.

Trio Andrei

”Trio-ul de chitare are în componență pe frații Constantin, Aurelian și Adrian ANDREI. Cei trei chitariști sunt cei mai importanți interpreți ai acestui instrument din România (și nu numai); în acest sens amintim numeroasele recitaluri pe care le-au susținut alături de chitariști celebri din alte țări.

Constantin Andrei s-a născut la 13 iunie 1966 la București. Este absolvent al Academiei de Arte "G. Enescu" din Iași, promoția 1995, și face parte din prima generație de profesori cu specializarea ”chitară clasică” din România.

În prezent este Conferențiar Universitar Doctor la catedra de chitară a Academiei de Muzică "Gh. Dima" din Cluj-Napoca și la Facultatea de Muzică din Piatra-Neamț. Are un palmares bogat, participând la diverse manifestări artistice atât în țară cât și peste hotare, cum ar fi Festivalul de Chitară clasică de la Sinaia (1983 – 1990) sau Primăvara Muzicală de la Praga (1990).

A cântat ca solist sub bagheta dirijorilor: Horia Andreescu, Ilarion Ionescu-Galați, Peter Sbârcea și Robert Houlihan. În anul 2000, alături de frații săi Aurelian și Adrian, formează Trio-ul de chitare și în această formulă cei trei vor susține numeroase recitaluri pe scenele celor mai importante instituții din țară. Înființează în 2003 la Cluj-Napoca, primul Festival Internațional de Chitară Clasică pe care îl conduce și acum. Tot din anul 2003 este invitat pentru a susține cursuri de măiestrie și recitaluri la Castres-Franța.

Aurelian Andrei s-a născut la data de 28 martie 1970 la București. Este absolvent al Academiei de Arte "G. Enescu" din Iași, făcând parte din aceeași promoție de absolvenți universitari cu specialitatea chitară clasică alături de fratele său Constantin.

Actualmente predă chitară clasică la Liceul de Muzică "D. Lipatti" din București.

A participat la majoritatea edițiilor Festivalului de Chitara clasică de la Sinaia, obținând trei premii, cel mai important fiind cel din 1988, locul I la muzică de cameră în duo cu Constantin Andrei. În formula de duo, susține recitaluri pe scenele următoarelor instituții: Ateneul Român, Filarmonicile din Cluj, Iași, Botoșani, Craiova, Piatra-Neamț (cu ocazia "Vacanțelor Muzicale") și Castelul Corvineștilor din Hunedoara.

Adrian Andrei s-a născut la 19 ianuarie 1977 la București, a absolvit Liceul de Muzică "D. Lipatti" din București în1995. În perioada liceului a început să compună primele lucrări pentru chitară solo. Între anii 1996-2001, a urmat cursurile Academiei de Muzică "Gh. Dima" din Cluj-Napoca la clasa de chitară a prof. Constantin Andrei, iar din 1997 a studiat compoziția cu prof. univ. dr. Dan Voiculescu.

Începând din anul 2000 este membru în Trio-ul de chitare ANDREI împreună cu frații săi Constantin și Aurelian. Pe primul CD al Trio-ului, în 2002 este imprimată și lucrarea sa Elegie în amurg.

Creația sa cuprinde 38 de opusuri, lucrări dedicate în mare parte chitarei clasice, o parte din ele sunt deja publicate de edituri prestigioase cum ar fi Musical Publisher Company – Cluj-Napoca 2002, Arpeggione – Cluj-Napoca 2004, Starborn Music – Țara Galilor, Les Proctions d`OZ și cuprind lucrări solo, lucrări camerale (două chitare, trei chitare, pian și chitară, violoncel și chitară) și un Concert pentru 3 chitare și orchestră de cameră compus în 2004. El adaugă prestației de interpret în cadrul trioului și talentul său de compozitor, precum și cel de aranjpr al diferitelor partituri.

În repertoriul pe care îl abordează Trio ANDREI, se pot aminti:

Muzică din Renaștere și baroc: (Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi, G. F. Händel, S.L. Weiss, Cr. Fr. Witt, G. Ph. Teleman), clasicism (Mauro Giuliani, L. Boccherini, etc.), muzica secolului XX (Federico Moreno-Tórroba, Astor Piazzolla, Adrian Andrei, Cl. Debussy, G. Bizet, L. Chobanian, P. Hindemith, P. van der Staack, Ph. Gragnani, M. Mussorgski.)

Trio Zamfirescu

”Frații Georgeta, Ionuț și Stan Zamfirescu sunt unanim recunoscuți ca cei mai buni chitariști din Romania, fiind deținătorii premiului întâi la toate competițiile naționale de gen și repurtând rasunătoare succese pe plan european. Cei trei membri ai trio-ului ce le poartă numele au susținut concerte în țări precum Ungaria, Spania, Serbia, Germania, Italia, Grecia,Israel sau Malaezia întorcându-se încununați de elogiile presei de specialitate”.

Artiștii își propun să anime viața muzicală românească cu o diversitate repertorială care împletește stilul nuevo flamenco cu eleganța muzicii clasice, redată printr-o tehnică ușor de remarcat ca fiind impecabilă.

Ideea care a stat la baza alegerii acestor stiluri muzicale a apărut din ambiția de a atinge prin calitatea exprimării un public cât mai larg, putându-se strecura cu ușurință în programul evenimentelor de tipul concertelor sau petrecerilor tematice.

Trio Zamfirescu s-a născut din dorința de a reda și transmite acea trăire pasională regăsită în stilul flamenco, prin etalarea unei palete largi de expresie de la profunzimea stărior meditative, la intensitatea pasajelor de viruozitate.

Pe lângă activitatea solistică, cei trei frați sunt și profesori recunoscuți, ei fiind invitați să susțină concerte și cursuri de măiestrie în cadrul unor festivaluri renumite atât pe plan intern cât și internațional (”Guitar Art Festival” Belgrad-Serbia 2010, Festivalul Internațional de chitară de la Sinaia – Romania 2004-2010, ”MIGFEST-1st Malaysian Guitar Festival 2007” Kuala Lumpur- Malaezia, ”Nicolo Paganini Festival” Parma – Italia” 2006, “International guitar festival in Tychy“– Polonia 2005, “Inaugurarea Institutului Cultural Roman din Madrid” – Spania 2010, “Felicia Bluemental Music Festival” in Tel Aviv – Israel 2011).

Stan Zamfirescu este profesor de chitară din anul 2006 la liceul G. Enescu din București. A absolvit cursurile Universității Naționale de Muzică din București, clasa de chitară clasică.

Au participat în 2012 la emisiunea Românii au talent, ceea ce le-a adus popularitate în rândul publicului larg, iar ieșirile inedite de recitaluri la metrou a avut același scop.

CAPITOLUL III

REPERTORIUL DE CHITARĂ CLASICĂ

METODE DE CHITARĂ

Ferdinando Maria Meinrado Francesco Pascale Rosario Carulli

Născut în italia, la Napoli, pe 9 februarie 1770, Ferdinando Carulii a început să studieze teoria muzicii cu un preot, muzician amator. Primul său instrument a fost violoncelul, însă la vârsta de doisprezece ani descoperă chitara, și iși dedică întreaga activitate studiului acestui instrument. Pentru că la acea vreme nu existau profesori de chitară în Napoli, el a descoperit și exploatat posibilitățile tehnice ale instrumetului.

A fost un interpret devotat. Concertele lui se bucurau de așa o mare popularitate încât foarte curând a cuprins în turnee întreaga Europă. În urma unui succes imens la Paris, capitala mondială a muzicii în acea perioadă, hotărăște să se stabilească acolo, unde va rămâne tot restul vieții. La Paris se remarcă și ca profesor de chitară, și succesul este cu atât mai mare cu cât publică propriile compoziții și pe ale altor compozitori, cum ar fi Filippo Gragnani, cu care s-a împrietenit, și care îi va dedica lui Carulli trei duete pentru chitară.

Carullli a început să experimenteze construcția de instrumente, și, împreună cu lutierul parizian René Lacôte, descoperă instrumentul cu 10 corzi, decacordul.

Se stinge din viață pe 17 februarie 1871, la Paris.

Carulli a fost printre cei mai prolifici copozitori ai vremii sale, a compus peste 400 de lucrări pentru chitară, și multe alte compoziții de muzică de cameră pentru diferite combinații de instrumente, incluzând întotdeauna chitara. Pe lângă numeroase lucrări pentru două chitare, pentru chitară și vioară sau flaut, și cele trei concerte pentru chitară și orchestră de cameră, a mai compus și câteva lucrări pentru chitară și pian (în colaborare cu fiul său, Gustavo).

Multe din piesele lui Carulli astăzi considerate cele mai valoroase, au fost inițial respinse de către editori, ca fiind prea dificile pentru nivelul mediu al chitaristilor. Este posibil ca multe din cele mai bune lucrări să nu fi fost publicate, și, astfel, pierdute. Majoritatea lucrărilor care au supraviețuit timpului, sunt considerate suficient de accesibile de către majoritatea editorilor parizieni, și ele priveau un public consumator amator.

Cea mai importantă lucrare a sa este ”Metoda op 27”, realizată în 1810, și reeditată de patru ori în timpul vieții sale, și supusă unei majore revizii, ca Op. 241. Carulli a publicat mai multe suplimente ale ”Metodei”, împreună cu o metodă fără text explicativ, ”L’Anti Methode Op 272”. A publicat, de asemenea, o metodă pentru decacord, un tratat de armonie, un tratat pentru acompanierea vocii cu chitara, și mai multe colecții de vocalize și solfegii. Aceste din urmă studii aveau ca scop exploatarea posibilităților tehnice de acompaniament ale chitarei, și se adresau acelor muzicieni amatori, care doreau să cânte vocal și acompaniați de chitară și de asemenea, profesorilor de canto care nu erau deprinși cu descifrarea basului.

Ca și contemporanul său, Carcassi, Ferdinando Carulli a compus în stilul epocii romantice, și a abordat genurile muzicale respective: fantezii, preludii duete, sonate, concert, serenade, arii, piese de muzică de cameră, însumând peste 400 de opusuri, compuse în decurul a doisprezece ani. O lucrare care merită să fie amintită este Six Andantes Op. 320, dedicată lui Matteo Carcassi.

Mauro Giuliani (27 iulie 1781 – 8 Mai 1829 ) a fost un chitarist și compozitor italian considerat de foarte mulți ca fiind unul dintre cei mai de seamă virtuoși ai chitarei secolului al XIX-lea.

Deși născut în Bisceglie, centrul de pregătire și studiu al lui Giuliani a fost în Barletta unde s-a mutat împreună cu fratele său încă din primii ani ai vieții sale. Primul său instrument de studiu a fost violoncelul (instrument pe care nu l-a abandonat complet niciodata) și probabil pe lângă acesta a mai studiat și vioara. În scurt timp a descoperit chitara și începând sa se dedice acestui instrument, devine foarte repede un instrumentist foarte priceput. Numele profesorilor săi sunt și acum necunoscute.

A fost căsătorit cu Maria Giuseppe del Monaco, cu care a avut un copil Michael, născut în Barletta în anul 1801. După aceasta a stat o perioadă destul de scurtă în Bologna și Triste. În vara anului 1806, proaspăt absolvent al cusurilor de contrapunct, violoncel și chitară din Italia, s-a mutat la Viena fără a fi urmat de familia sa. Aici a început o relație cu o anume Fräulein Willmuth, cu care a și avut o fiică, Maria, născută în 1807.

În Viena a făcut cunoștință din ce în ce mai mult cu stilul instrumental clasic. În 1807 Giuliani a început să-și publice propriile compoziții în acest stil, concertele sale purtându-l prin toată Europa. El s-a bucurat peste tot de apreciere pentru virtuozitatea sa și pentru talentul său muzical. Într-un timp relativ scurt a dobândit un mare succes devenind o celebritate muzicală, fiind privit de la egal la egal față de cei mai buni instrumentiști și compozitori ce activau în capitala austriacă la începutul secolului al XIX-lea.

Giuliani a reușit să definească un nou rol pentru chitară în contextul muzicii europene. A făcut cunoștință cu figuri marcante din societatea austriacă, precum compozitori de mare valoare dintre care merită să fie numiți Rossini și Beethoven.

De asemenea, acesta a colaborat cu cei mai buni dintre muzicienii de concert ai Vienei. În 1815 a apărut alături de pianistul Johann Nepomuk Hummel (urmat mai tarziu de Ignaz Moscheles) , violonistul Mayseder și violoncelistul Merk, într-o serie de concerte de muzică de cameră susținute în grădinile palatului Schönbrunn, concerte ce au fost numite "Dukaten Concerte", după prețul biletului care era un ducat. Aceste concerte i-au adus lui Giuliani și mai multă faimă în peisajul muzical al orasului. De asemenea în 1815, a fost artistul principal al concertelor pentru sărbătorirea congresului din Viena. Cu doi ani în urmă, pe 8 decembrie 1813 a cântat (cel mai probabil la violoncel) în orchestra în cadrul primei audiții în public a simfoniei a-VII-a a lui Beethoven.

În Viena Giuliani a lucrat îndeosebi cu editorul Artaria, acesta publicându-i cea mai mare parte a lucrărilor sale pentru chitară , dar avea înțelegeri cu toți editorii locali, în cele din urmă lucrările fiindu-i publicate peste tot în Europa. Giuliani și-a construit de asemenea o bună reputație ca și pedagog printre cei mai de seamă studenți ai săi fiind Bobrowicz și Horetzky.

În 1819 Giuliani a părăsit Viena în principal din motive financiare. Proprietatea sa și conturile din bănci au fost toate confiscate pentru a plăti datoriile lăsate în urmă. Acesta s-a reîntors în Italia, petrecând timp în Trieste și Veneția după care se stabilește în Roma. Aici nu are mult succes publicând doar câteva compoziții și dând un singur concert.

În iulie 1823 a început o serie de călătorii frecvente la Napoli, pentru a fi împreună cu tatăl sau, acesta fiind foarte bolnav. În acest oras Giuliani găsește un interes mai mare pentru interpretarea sa la chitară, reușind să publice aici cu ajutorul publicațiilor locale și alte compozitii pentru acest instrument.

În 1826 a cântat în Portici în fața lui Francesco I și a curții regale. În această perioadă, pe care o numim perioada napolitană a lui Giuliani, acesta a aparut frecvent în concert în formula de duo, alături de fiica sa Emilia care între timp aprofundase chitara și devenise un bun instrumentist.

Spre sfârșitul anului 1828 sănătatea lui Giuliani a început să constituie o problemă din ce în ce mai mare. Compozitorul a murit la Napoli pe data de 8 Mai 1829. Vestea morții acestuia nu a creat un murmur semnificativ în peisajul muzical napolitan.

Ca și compozitor pentru chitară Giuliani a fost foarte atașat de tema cu variațiuni, această formă fiind foarte populară în Viena. A avut o abilitate remarcabilă de a introduce o melodie într-un pasaj, în același timp creeand și un anumit efect muzical, toate acestea în timp ce rămâne fidel specificului instrumentului. Un bun exemplu al acestei abilități se găsește în Variațiunile pe o temă de Handel, op. 107. Această temă populară apare în aria din Suita nr. 5 în Fa major pentru clavecin a lui Handel.

Succesele lui Giuliani în domeniul compoziției au fost numeroase. Acesta a lăsat în urmă 150 de compoziții pentru chitară, reprezentând nucleul principal al repertoriului din secolul al XVIII-lea pentru acest instrument. A compus piese extrem de provocatoare ca dificultate pentru chitara solo precum și lucrări pentru orchestră și duo-uri chitară-vioară și chitară-flaut.

Lucrari notabile ce ies în evidență din repertoriu sau includ cele trei concerte pentru chitară (op. 30-36 si 70), o serie de șase fantezii pentru chitara solo, opus 119-124, bazate pe arii din operele lui Rossini, intitulate „Rossiniane”, câteva sonate pentru vioară și chitară și pentru flaut si chitară, un cvintet opus 65 pentru corzi și chitară, cateva colecții pentru voce și chitară și o Mare Uvertură scrisă în stil italian.

De asemenea, Giuliani a transcris numeroase lucrări simfonice, atât pentru chitara solo cât și pentru duo. Una dintre aceste transcripții de exemplu, reprezintă uvertura din Barbierul din Sevillia a lui Rossini scrisă pentru două chitare. Pe lângă acestea, mai sunt prezente numeroase lucrări didactice, printre care și o metodă pentru chitară care este folosită frecvent de profesorii din zilele noastre.

Astăzi, piesele pentru chitară solo precum și concertele lui sunt interpretate de numeroși artiști profesioniști și încă demonstrează abilitățile unui chitarist, precum și talentul înnăscut al lui Giuliani pentru chitara clasică.

Concertele lui Giuliani

Cele trei concerte ale lui Giuliani (op.30, 36 si 70) reprezintă fără îndoială nivelul cel mai înalt de abilitate componistică pe care o găsim în repertoriul acestuia. Îndeosebi primul concert și al treilea sunt lucrari foarte pretențioase atât la nivel tehnic cât și muzical – posibil lucrări pe care Giuliani și-a dorit să nu fie niciodată pe deplin „stapânite” de alti chitaristi…

Concertul în Fa major opus 70

Concertul in Fa major opus 70 a fost scris de Giuliani pentru chitara „terzina” și orchestră. Din păcate, nu s-a putut stabili exact data de publicație a acestei lucrări, deși se estimează că aceasta ar fi situată cel mai probabil între anii 1818 – 1824.

Spre deosebire de cele două concerte precedente, op. 70 a fost scris pentru orchestră completă incluzând și instrumente de suflat.

Chitara „terzina” a fost probabil un instrument construit chiar de Giuliani (sau sub supravegherea acestuia), de dimensiuni mult reduse față de o chitară standard, permițându-i acestuia să atingă o intensitate a sunetului și o „strălucire” mult sporită față de un instrument normal. Un asemenea instrument îi permitea lui Giuliani să facă față la intensitatea sonoră pe care o emite o orchestra completa. Cu o astfel de chitară devenea posibilă utilizarea unor tonalități oarecum prohibitive chitarei acordate în Mi.

Nedispunând de o chitară ce poseda asemenea caracteristici, interpretul din zilele noastre se poate folosi de o chitară normală, dar careia i se aplică un capodastru (barre fix) în poziția a III a. Astfel chitara devine acordată din Mi în Sol. În acest caz procedeele tehnice nu sunt alterate, desi putem aminti că mâna stângă capătă o dificultate sporită în prinderea pozițiilor situate la registre înalte.

Tonalitatea concertului este Fa major, dar partitura solistului este scrisă la o terță mică mai jos, adică în Re major (pentru a facilita citirea).

Deși prima mișcare a concertului ne prezintă o expoziție a solistului normală, chitara prezentând atât tema A precum și tema B. (aceasta din urmă la dominanta), secțiunea de dezvoltare nu pare să folosească materialul sonor deja expus. Ca și în cazul concertului op. 36, dezvoltarea primei parți a concertului iși găsește sursa de inspirație în altă parte.

Prima parte (A orchestra) debuteaza cu o expozitia I a orchestrei, care are totodată și rol introductiv.

Aceasta conține parțial materialul muzical reluat în expoziția cu solist și se desfășoară între măsurile 1 și 87, iar între măsurile 1 și 49 discursul muzical modulează spre treapta a V a , revenind spre sfârșit la treapta I.

În această secțiune întâlnim modulații la Fa – Do – Lab – Reb – Fa.

Tema a doua (B orchestra) din expoziție este prezentată în Fa major (masura 50-88).

Expoziția a doua A (solist si orchestra), se întinde de la măsura 88 până la măsura 113.

Urmează un tutti al orchestrei după care un episod ce duce spre treapta a V a .

În măsurile 143 – 144 întâlnim cadența solistului ce duce către tonalitatea Do major .

Următoarea secțiune este B solist-orchestra, această secțiune debutând cu tema a doua din expoziția I a orchestrei în tonalitatea Do major (măsurile 144 – 219).

Secțiunea se încheie cu un tutti ce trece prin tonalitățile Do-Sol-Do r.II (măsurile 190 – 219).

Dezvoltarea. Aici este prelucrată informația tematică din expoziție, vizând virtuozitatea solistului cu susținerea orchestrală.

Secțiunea debutează în Do major, urmând să moduleze către Mi major. Între măsurile 235 – 247 predomină valori ritmice excepționale (trioleți) alternând cu grupuri de șaisprezecimi.

Urmează un tutti în Mi major (măsura 261). Măsurile 274 – 280 prezintă cadența solistului în Do major.

O nouă secțiune (B la dominantă) marchează repriza care se realizează sub semnul unității tonale (măsurile 281 – 307).

Între măsurile 308 – 334 întâlnim ultima secțiune, coda în Fa major ce are rolul de a încheia prima parte de concert într-o manieră strălucitoare, printr-un șir de cadențe și figurații armonice virtuozice ale solistului.

Cea de-a doua parte a concertului are structură de temă cu variațiuni. Tema ( La major ) este expusă de chitară (măsurile 1-16 ) fiind formata din doua perioade , prima perioada deschisă tonal iar cea de-a doua închisă tonal.

Din măsura 17 urmează o concluzie a orchestrei care face totodată trecerea spre variațiunea I.

Variatiunea I (La major) are formă bipartită monotematică (A – A var).

A-ul este format dintr-o perioadă tonal deschisă. În fraza a doua a A-ului (m. 7-8) întâlnim o modulație la Mi major.

A var este format dintr-o perioadă tonal închisă. În fraza a doua și a treia observăm modulații pasagere (Mi-Re), iar fraza a patra revine la tonalitatea de bază La major.

Variatiunea a II a este în tonalitatea La minor (omonima).

Are structura monopartită având A-ul format din două perioade.

Fraza I din prima perioadă are patru măsuri iar fraza a II a are șase măsuri în care întâlnim (în măsurile 8 – 10) o modulație la Do major.

Perioada a II a (deschisă tonal, m.11-18) este formată din două fraze de cate patru masuri. In aceasta perioada intalnim modulatii pasagere ( La-re-la-Mi-la ) .

Variatiunea se incheie cu un arpegiu si un acord pe tonalitatea Mi major.

Variatiunea a III a este in tonalitatea La major si are forma bipartita monotematica : A – A var .

A-ul este format din doua perioade .

Prima perioada ( m. 1-8 ) , formata din doua fraze patrate , este tonal deschisa ( Mi major ) .

Perioada a II a ( m. 9-16 ) , formata din doua fraze patrate , este tonal inchisa ( moduland de la Mi major la La major ) .

A var este format dintr-o singura perioada complexa , asimetrica ( m. 17-30 ) tonal inchisa ( La major ) .

Perioada este formata din trei fraze , fraza a I a avand sase masuri , fraza a II a si a III a cate patru masuri .

Intalnim in frazele doi si trei modulatii la Re-Mi-La .

Partea a III a a concertului are forma de rondo cu elemente de sonata , lipsind A-ul din repriza , deci ramanand forma finala A-B-A-C-Bvar .

A-ul este in tonalitatea Re major avand forma tripartita [ a ( m.1-16 ) , b ( m. 17-36 ) , a ( m.37-47 ) .

„a”-ul este format din doua perioade inchise tonal.

„b”-ul este in tonalitatea dominantei si este format din doua perioade dar perioada a doua este complexa asimetrica fiind formata din trei fraze .

„a”-ul revine la Re major si este format dintr-o perioada ( inchisa tonal ) si o punte catre B , realizata de orchestra si preluata apoi de solist . Intalnim modulatii ( din masura 64 ) la La-Fa#-si-Mi-La-Mi .

B-ul ( in tonalitatea La major ) are structura temei cu variatiuni .

Tema ( m. 78-85 ) este formata dintr-o perioada tonal deshisa.

Variatiunea I [ m.86-94 ( timpul I ) ] este formata dintr-o perioada tonal inchisa .

Variatiunea a II a ( m.94-111 ) este formata din doua perioade , perioada I simetrica inchisa tonal si perioada a II a formata din : fraza I ( m.102-105 ) si fraza a II a ( m.106-111 ) , ce include si o concluzie a orchestrei .

Intre sectiunile B si revenirea A-ului remarcam o punte ( m.112-120 ) care aduce elemente din Ab.

A in tonalitatea Re major , este format din doua perioade.

Prima perioada ( m.121-128 ) este tonal inchisa iar cea de-a doua perioada ( m.128-135) reprezinta o mica punte a orchestrei catre C .

In C se realizeaza o dezvoltare a materialului tematic din A si B.

Este structurat in cinci perioade. Prima perioada ( m.135-142 ) , a doua perioada ( m.143-153 ) , a treia perioada ( m.154-161 ) , a patra perioada ( m.162-169 ) si a cincea perioada ( m.170-177 ) .

Intre C si Bvar intalnim o punte ( m.178-181 ) interpretata de orchestra .

Urmatoarea sectiune Bvar revine in tonalitatea subdominantei lui B ( Re major ) si aduce elemente din celelalte sectiuni si subsectiuni variindu-le cu ajutorul diferitelor procedee componistice ( diminuare , inserare , augmentare , secventare , etc. ) .

Matteo Carcassi

Născut la Florența, în 1792, Matteo Carcassi a fost chitarist și compozitor renumit în epoca sa. A început cu studiul pianului, dar a învățat să cânte la chitară de timpuriu. În foarte scurt timp și-a câștigat prestigiul de virtuos al chitarei. În 1810 merge în Germania, și devine cunoscut, iar în 1815 se mută la Paris, unde activează ca profesor de pian și de chitară. Într-un turneu în Germania în 1819, îl cunoaște pe Antoine Meissonier, de asemenea un renumit chitarist, care publică multe din lucrările lui Carcassi, la editura proprie din Paris.

În 1823, realizează o serie de concerte la Londra, care îi aduc o frumoasă reputație atât ca instrumentist, cât și ca padagog. În Paris, va trece mult timp ca talentul său să fie cu adevărat recunoscut, parțial și din cauza prezenței lui Ferdinando Carulli, idolul de atunci al publicului parizian. Până în 1820 își petrece timpul în Germania. Apoi, concertează la Londra, unde renumele îi permite accesul în săli prestigioase de concert. Se întoarce la Paris. Câțiva ani va concerta în cele mai importante centre din Europa, inclusiv Londra. Își încheie cariera scenic în 1840, și se stinge din viață în 1853, în capitala Franței.

Metoda de chitară Carcassi, este încă valabilă și folosită de profesori pentru a iniția în studiul chitarei clasice elevii începători. Metoda cuprinde prezentarea instrumentului din punct de vedere al formării și localizării sunetelor pe tastieră, câteva detalii privind poziția mâinilor și modul de acțiune al degetelor. Exerciții tehnice de familiarizare cu instrumental și cu notația pe portativ. Urmează, studii ordonate progresiv în ceea ce privește dificultatea.

Carcassi este autorul celor ”25 de studii pentru chitară op. 60”, lucrare menită să facă legătura dintre nivelul de început al studiului chitarei și cel avansat. Studiile au la bază structuri armonice simple și propun exersarea elementelor fundamentale tehnice pe care le presupune cântul la chitară: arpegii, legato-uri, barre, etc. Fiecare studiu este o provocare pentru exersarea unei noi probleme tehnice și variază ritmic și dinamic.

Încadrându-se în perioada romantică a istoriei muzicii, Carcassi compune un total de 77 de opusuri, din care o parte s-au pierdut, și în plus multe alte lucrări fără număr de opus: miniaturi, valsuri, teme cu variațiuni, fantezii, rondo, divertismente, capricii, potpuriuri și motive preluate din operele lui Rossini.

Muzica lui Carcassi se evidențiază prin caracterul didactic, dar acest lucru nu o face să fie lipsită de melodicitate, ba dimpotrivă.

Fernando Sor

Emilio Pujol Vilarrubi (10 septembrie 1886 – 21 noiembrie 1980), compozitor și profesor de chitară clasică. S-a născut în micul sat Granadella lângă orașul Lleida, Spania. Și-a început studiile cu Francisco Tárrega în 1902, la vârsta de 16 ani. Pujol își amintește cu drag prima întâlnire cu Tarrega și, în biografia profesorului său, îl descrie în termeni foarte duioși și romantici.

În timpul anilor de război 1914-1918, a rămas în Catalonia. În 1918 s-a angajat în primul său turneu în America de Sud, începând cu Buenos Aires. Singura întrerupere majoră în timpul călătoriilor pentru concerte a fost căsătoria cu Matilde Cuervas în Paris. Semnele începerii celui de-al 2 lea război mondial, l-a împiedicat să-și continuie cariera de concert. Din 1935 până în 1940 a continuat să dea câteva concerte și să țină conferințe referitoare la cercetările sale din Spania, Londra și Paris. S-a întors în Spania, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Aici a început pregătirea volumului de cover-uri a compozitorului de vihuelă Luis de Narvaez din seria Monumentos de la Musica Espanola (vol. III). Volumul a fost urmat în cele din urmă de volume de cover-uri ale compozitorului Alonso Mudara (1949) și Valderrabano (1963) în serii. Pujol a conceput cea mai mare carte de muzică de vihuelă, Orphenica Lyra de Miguel Fuenllana, publicată în 1954. Această carte a fost considerată cea mai importantă în școala de vihuelă. În 1946 Pujol a început să predea chitară la Conservatorul de Muzică Lisbon unde a continuat până în 1969. Aeste este momentul când au fost introduse pentru prima dată instrucțiuni pentru chitară într-o instituție academică. În această perioadă susține cursuri masterclass, invitat de însuși Andres Segovia, și a fost o entitate contractantă a concursurilor de chitară. La începutul verii anului 1965, Pujol a lansat Cursul Internațional de Chitară, lăută și vihuelă în orașul Lleida, Spania. Acest eveniment a devenit destul de popular unde au participat elevi și cadre didactice din întreaga lume. Acesta a fost repetat în fiecare vară mai bine de zece ani, în 1970 fiind mutat în satul Cerverei. Vorbele sale din școala de chitară Tarrega sunt de asemenea aplicabile spiritului său sunt: „rezolvarea în avans a tuturor problemelor care pot influența elementele care contribuie la performanța interpretării: instrumentul, mâinile și spiritul.”

Metoda de chitară a lui Emilio Pujol.

Tarrega a murit înainte de a putea pune în aplicare intenția de a concepe o metodă de chitară clasică, la cererea violonistului Juan Manen. Pujol, care a fost elevul său din 1902 până în 1909, a preluat o parte din exercițiile sale, multe dintre ele improvizate pentru elevii săi. El ne-a spus: ”numai câteva dintre studii și exerciții ne-au rămas, ici-colo, pe la prieteni și pe la elevi, ca niște foi volante pierdute dintr-o carte inestimabilă, pe care nimeni n-a putut să o reconstituie în întregime.” Pujol a fost probabil atât de apropiat de Tarrega, precum omul de chitara sa. Înclinația sa pentru cercetare și refleție, părea că încearcă să umple golul de metode de chitară din epoca sa, având în vedere lipsa catedrelor de chitară din conservatoare. Încuraja de Llobet, Pujol pune în aplicare planul de a concepe o metodă în care cercetările sale muzicologice și compozițiile sale să fie de asemenea prezente, toate îmbibate într-un sentiment de recunoștință față de maestrul său. Prefața realizată de Manuel de Falla, reprodusă în fiecare volum, i-a adus consacrarea. Autorul aduce cuvinte de mare admirație pentru lucrare, și îi prevede un loc de frunte în istoria chitarei. ”Tot ce am făcut cu chitara, a fost ca să mă explic într-un mod rațional, modest. Acest citat ne clarifică în privința abordării raționale și analitice a lui Pujol.

Bruno Karl Ludwig Henze s-a născut la Berlin, pe 12 mai 1900, într-o familie de muzicieni (tatăl –chitarist, iar mama sa cânta la mandolină). A fost un mare chitarist, harpist, compozitor și pedagog german. A studiat chitara cu tatăl său, și a luat lecții de compoziție de la B. Schreider, un elev al lui Franz Liszt. Din 1913 a cântat în duet cu tatăl său.

A fondat

Andrés Segovia Torres (21 februarie 1893 – 2 iunie 1987), cunoscut ca Andrés Segovia, este un renumit virtuos al chitarei clasice, din Linares, Spania. Este considerat cel mai bun chitarist al tuturor timpurilor, și este singurul chitarist modern care a primit recunoașterea publicului larg. Majoritatea chitariștilor cunoscuți astăzi sunt elevi ai lui Segovia, sau elevi ai elevilor lui. Contribuția lui Segovia asupra repertoriului modern-romantic constă nu numai în lucrări proprii, ci și în realizarea de transcripții din muzica clasică sau barocă. Este recunoscut datorită expresivității interpretării sale, a paletei largi de tonuri, a muzicalității personale distincte, a frazării și a stilului inconfundabil.

A crescut de mic cu unchiul său Eduardo, și mătușa Maria. A început studiul viorii, la îndemnul unchiului său, care a observat înclinațiile către muzică ale nepotului său, dar a renunțat din cauza metodelor prea stricte ale profesorului său. Eduardo a vrut să-i ofere tânărului Andres posibilitatea unei educații mai bune, așa că s-au mutat în Granada, unde a reînceput studiile muzicale. A cunoscut muzica flamenco, dar a declarat că nu era chiar pe gustul său și a preferat să studieze în schimb lucrările unor compozitori precum Fernando Sor, Tarrega și alții. Tarrega ar fi acceptat cu plăcere să-i dea lecții de chitară lui Segovia, dar a murit înainte ca aceștia să se cunoască, iar Segovia recunoaște că pentru educația sa muzicală timpurie a a fost nevoit să fie profesor și elev în același timp.

Prima apariție scenică o are la vârsta de 16 ani, în 1909, la Granada. Câțiva ani mai târziu susține priml concert în Madrid, având în repertoriu lucrări ale lui Trarrega, și propriile transcripții după Bach. În ciuda descurajărilor aduse de familia sa, care dorea ca el să devină avocat, și a unora dintre oamenii lui Tarrega care criticau tehnica sa idiosincretică, el va contiuna cu sârguință studiul chitarei.

Va concerta din nou în Madrid în 1912, în 1915 la Conservatorul din Paris, în 1916 în Barcelona, iar în 1919 va face un turneu de succes în America de Sud. Afirmarea pe plan internațional a lui Segovia a coincis cu momentul în care achizițiile chitarei ca instrument de concert au fost reactualizate, grație eforturilor lui Miguel Llobet. Într-un mediu mereu schimbător, personalitatea puternică și măiestria lui Segovia au reușit să îmbine noile posibilități tehnologice cum ar fi înregistrările, radioul, transportul aerian, pentru a face chitara un instrument tot mai popular.

În 1921 Segovia îl cunoaște pe Alexandre Tansman, care compune pentru el o serie de lucrări, printre care Cavatina, care câștigă un premiu la Concursul de compoziție Siena International în 1952.

În Granada, în 1922 devine asociat al concursului De Cante Jondo, promovat de compozitorul spaniol Manuel de Falla. Scopul ”clasicizării” concursului a fost de a păstra puritatea flamencoului amenințată de muzica populară modernă.

În 1923, Segovia a fost pentru prima dată în Mexic. Acolo, Manuel Ponce a fost atât de impresionat de concertul susținut ămcât a scris un articol în El Universal. Apoi Ponce a început să compună pentru Segovia, în special sonate.

În 1924 Segovia l-a vizitat pe lutierul german Hermann Hauser Sr., după ce a auzit sonoritatea câtorva instrumente confecționate de el, utilizate într-un concert din Munich. În 1928 Hauser i-a pus la dispoziție unul din instrumentele sale personale pentru a concerta în turneul său din Statele Unite din 1933. Când Hauser i-a dat lui segovia instrumentul pe care îl comandase, Segovia dăruiește instrumentul său din 1928, reprezentantului Statelor Unite și prietenului său apropiat, Papa Sophocles, care la rândul său a oferit-o elevului său de chitară clasică, faimosul chitarist de chitară clasică și jazz, Charlie Byrd, care a folosit-o în multe dintre înregistrările sale.

După turneul de debut din Statele Unite, din 1928, compozitorul brazilian Heitor Villa Lobos, a compus și a dedicat lui Segovia binecunoscutele 12 Studii. Prietenia dintre ei s-a dovedit a fi de durată Villa-Lobos continuând să compună pentru Segovia. De asemenea a făcut transcripții ale unor piese clasice și a readus în actualitate piese transcrise de predecesorii săi, cum ar fi Tarrega.

În 1932 Segovia s-a împrietenit cu Mario Castelnuovo-Tedesco, care a compus un număr mare de lucrări pentru chitară, majoritatea pentru el. Concertul op. 99 din 1939 a fost primul concert pentru chitară din secolul XX, și ultimul al lui Tedesco în Italia, înainte ca acesta să emigreze în Statele Unite. A fost cântat în premieră de către Segovia în Uruguay, în 1939.

În 1935 oferă publicului prima variantă interpretativă a Ciaconei lui Bach, lucrare foarte dificilă pentru orice instrument. S-a stabilit la Montevideo, concertând în America de Sud în anii ’30 și la începutul anilor ’40.

După cel de-al doilea Război mondial, Segovia începe să înregistreze tot mai mult, și să susțină concerte și turnee în Europa și în Statele Unite, ritm pe care îl va menține în următorii treizeci de ani. În 1954, Joaquin Rodrigo îi dedică piesa Fantasia para un gentilhombre.

În 1958 Segovia câștigă premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare de muzică clasică instrumentală, cu înregistrarea lui, Segovia Golden Jubilee. John W. Duarte i-a dedicat Suita Engleză Op. 31, cu ocazia mariajului său, căreia Segovia i-a prevăzut un mare succes.

În semn de recunoștință pentru contribuția sa în domeniul muzicii și al artei, Segovia a primit la 24 iunie 1981 din partea Regelui Juah Carlos I, titlul ereditar de Marqués de Salobreña, intrând în rândul nobililor spanioli.

Andrés Segovia a continuat să concerteze până la vârsta bătrâneții, trăind în semi-pensionare în anii ’70 și ’80 în Costa del Sol.

Au fost realizate două filme cu viața și activitatea lui, primul când el avea 75 de ani, al doilea la 85. Sunt disponibile pe DVD sub numele de Andrés Segovia – in Portrait. Ultima sa înregistrare Reverie a fost realizată în iunie 1977 în Madrid.

http://en.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9s_Segovia

http://en.wikipedia.org/wiki/Fernando_Sor

Repertoriu de admitere la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj

O gamă până la 4 alterații inclusiv, în terțe, sexte, octave si arpegiu din Caietul de game de Constantin Andrei.

Heitor Villa-Lobos: Studiul nr.8

 Unul dintre urmatoarele studii: Fernando Sor: Studii op.31, nr.13,14,15,16,21.

Ferdinando Carulli: Concert in mi minor pentru chitara si orchestra p.I

Johann Sebastian Bach: Preludiu si Allemande din Suita I pentru violoncel solo BWV 1007 transcriptie J.W.Duarte), sau

Johann Sebastian Bach : Preludiu-Presto si Allemanda din

 Suita I pentru lauta BWV 996.

BIBLIOGRAFIE

Berger, Georg Wilhelm – Ghid pentru muzica instrumentală de cameră, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din

R. S. România, 1966

Chapman, Richard – Chitaristul complet, Editura Dorling Kindersley – www.dk.com, 2003

Herman, Vasile – Originile și dezvoltarea formelor muzicale, Editura muzicală – București, 1982

Schonberg, Harold C. – Viețile marilor muzicieni, drepturile in limba română rezervate Editurii Lider – București

Vasile Iliut – O carte a stilurilor muzicale, UNMB Bucuresti 1996

Sigismund Toduta – Formele muzicale ale barocului in operele lui J.S.Bach, Editura muzicala a uniunii compozitorilor din R.S. Romania, 1969

Heck, Thomas F. – Mauro Giuliani : virtuoso guitarist and composer , Editions Orphee Inc. 1995

Livia Teodorescu-Ciocanea – Tratat de forme si analize muzicale

Grove Dictionary

WEBOGRAFIE

http://www.festivalenescu-sinaia.ro/index.html

http://www.replicahd.ro/?p=15006

http://www.corneliuvoicescu.ro/

http://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinando_Carulli

http://en.wikipedia.org/wiki/Francisco_T%C3%A1rrega

http://en.wikipedia.org/wiki/Emilio_Pujol

http://www.fundatiadanvoiculescu.ro/2014/05/liviu-georgescu/

http://www.lmd.jussieu.fr/~polcher/pujol_tot/pujol.html#lecon9

BIBLIOGRAFIE

Berger, Georg Wilhelm – Ghid pentru muzica instrumentală de cameră, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din

R. S. România, 1966

Chapman, Richard – Chitaristul complet, Editura Dorling Kindersley – www.dk.com, 2003

Herman, Vasile – Originile și dezvoltarea formelor muzicale, Editura muzicală – București, 1982

Schonberg, Harold C. – Viețile marilor muzicieni, drepturile in limba română rezervate Editurii Lider – București

Vasile Iliut – O carte a stilurilor muzicale, UNMB Bucuresti 1996

Sigismund Toduta – Formele muzicale ale barocului in operele lui J.S.Bach, Editura muzicala a uniunii compozitorilor din R.S. Romania, 1969

Heck, Thomas F. – Mauro Giuliani : virtuoso guitarist and composer , Editions Orphee Inc. 1995

Livia Teodorescu-Ciocanea – Tratat de forme si analize muzicale

Grove Dictionary

WEBOGRAFIE

http://www.festivalenescu-sinaia.ro/index.html

http://www.replicahd.ro/?p=15006

http://www.corneliuvoicescu.ro/

http://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinando_Carulli

http://en.wikipedia.org/wiki/Francisco_T%C3%A1rrega

http://en.wikipedia.org/wiki/Emilio_Pujol

http://www.fundatiadanvoiculescu.ro/2014/05/liviu-georgescu/

http://www.lmd.jussieu.fr/~polcher/pujol_tot/pujol.html#lecon9