Repere Teoretice Privind Sursele de Finantare a Intreprinderii

CAPITOLUL 1

REPERE TEORETICE

PRIVIND SURSELE DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERII

1.1. FINANȚAREA PE TERMEN LUNG

1.1.1. SURSE PROPRII DE FINANȚARE

Sursele proprii de finanțare reprezintă în principal surse atrase de către firmă de la acționarii săi. În general, acestea îmbracă forma aporturilor de numerar sau natură la capitalul social. La acestea se pot adăuga partea din profitul realizat ce este alocată la rezerve sau reportată.

Deși pot părea cele mai accesibile surse de finanțare pentru întreprindere, procesul de atragere de capitaluri proprii se poate dovedi foarte dificil. În primul rând, pentru realizarea majorării capitalului social este necesară, în principiu, o hotărâre a adunării generale extraordinare. Având în vedere că orice emisiune de noi acțiuni poate schimba raportul de forțe existent privind controlul societății comerciale, aceste atrageri de capital nu sunt primite întotdeauna cu „entuziasm” de către vechii acționari. Pentru a-și păstra cota parte deținută la capitalul social al firmei aceștia sunt nevoiți să subscrie la noile emisiuni de acțiuni. În acest sens, legea societăților comerciale precizează existența dreptului de preferință pe care aceștia îl au în cazul majorării capitalului social prin aport în numerar. Nu la fel stau lucrurile în cazul aportului în natură, caz în care dreptul de preferință încetează. Logica unei astfel de prevederi are la bază prevalența intereselor societății comerciale în raport cu cele ale acționarilor. Astfel, dacă societatea comercială este interesată să dobândească bunul care constituie obiectul aportului în natură, aceasta trebuie să aibă la dispoziție acțiuni nou-emise pentru majorarea capitalului social pe care să le poată da în schimbul aportului. Din perspectiva acționarilor însă, situația este cu totul alta. Prin ridicarea dreptului de preferință, aceștia pierd o parte din puterea lor actuală de control, în același timp existând și riscul de a înregistra o diminuare a rentabilității capitalului investit.

În ceea ce privește autofinanțarea, respectiv nivelul său, aceasta nu poate fi apreciată decât în funcție de politica financiară globală a întreprinderii. În acest sens, în anumite împrejurări devine mai avantajos pentru întreprindere de a proceda la o finanțare externă în locul autofinanțării. În același timp trebuie spus că dacă marja brută sau marja comercială (diferența între total încasări din exploatare și costul mărfurilor, materiilor prime etc.) este importantă pentru a proceda la autofinanțare, întrucât formează baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totuși nu se poate spune că există o legătură directă, determinată între ea și nivelul autofinanțării: o marja comercială mare poate fi însoțită de o autofinanțare mică și invers, o autofinanțare slabă nu înseamnă totdeauna o marjă comercială îndestulătoare.

1.1.2. SURSE EXTERNE DE FINANȚARE

1.1.2.1. Împrumuturi de la instituții financiare specializate

Apelul la organisme specializate presupune efectuarea de împrumuturi pe termen lung sau mijlociu de la bănci și alte instituții specializate. De regulă, băncile comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu și scurt având reticențe în a-și imobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate. În aceste condiții, în multe țări operațiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituții financiare private, nebancare.

Când statul este interesat să intervină direct în orientarea investițiilor diverșilor agenți economici, facilitează accesul acestora la surse obișnuite de capital sau împrumuturi din fondurile sale proprii dacă investițiile sunt de dorit pentru națiune. Este vorba de anumite investiții specifice, în scopul creșterii unor sectoare sau pentru creșterea productivității, pentru implementarea unor obiective în regiuni izolate, mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic etc.

Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice statul poate crea facilități pentru împrumutați sub forma unor subvenții pentru echipamente speciale, pentru locuri izolate și cu condiții grele, ușurarea fiscalității, indemnizații de izolare etc. Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare specializate facilitățile oferite de stat se pot materializa în compensarea parțială a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor efectuate de întreprinzători etc.

Caracteristicile enunțate fac ca aceste împrumuturi să fie mai lejere, mai ușor de suportat decât împrumuturile bancare.

1.1.2.2. Creditul bancar pe termen mediu și lung

Împrumutul bancar pe termen mediu și lung este un împrumut obținut de la o bancă și care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. Acest împrumut este, în mod obișnuit, negociat direct între cel care solicită împrumutul și banca (sau alta instituție financiară). Acesta se acordă pe baza unor garanții temeinice și a unei documentații tehnico-economice bine fundamentate.

Garanțiile sunt sub forma:

ipotecii asupra unor bunuri imobile prin definiție (clădiri, construcții, terenuri, etc.) sau prin destinație (instalații fixate în spațiu, forje, etc.);

gajului asupra unor bunuri mobile fără deposedare (mașini, utilaje) aflate in proprietatea împrumutatului, valorificabile pe piață sau cu deposedare (acțiuni, obligațiuni, etc);

cesiunii de creanță privind drepturi de încasat rezultate din contracte ferme de livrare a produselor către parteneri cu bonitate recunoscută la bancă;

cesiunii drepturilor de despăgubire din asigurările care constituie o garanție suplimentară a băncii pentru bunurile ipotecate sau gajate;

scrisorile de garanție emise de către bănci sau instituții financiare.

Documentația tehnico-economică cuprinde memorii justificative pentru listele de utilaje, studiul de fezabilitate bazat pe analiza propriei activități și a perspectivelor sale, proiecția surselor și a utilizării lor, până la rambursarea creditului, ultimul bilanț încheiat și documentele prin care se atestă proprietatea și neafectarea bunurilor constituite ca garanții.

Împrumutul pe termen lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere reduse. De asemenea, deoarece se negociază direct cu cei care acordă credite, documentele formale legate de obținerea împrumutului sunt minime, iar cheltuielile aferente, la fel. Obținerea sumelor necesare printr-un împrumut bancar pe termen lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin emiterea de obligațiuni. Un alt avantaj al împrumutului bancar pe termen lung este cel al fexibilității viitoare a acestuia ( se pot stabili alte condiții in legătură cu împrumutul), ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar. Astfel, în cazul acestuia din urmă, datorită numărului mare de deținători de obligațiuni, este imposibil să se obțină permisiunea de a modifica condițiile contractului, chiar dacă apariția unor noi condiții economice pot conduce la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut bancar pe termen lung, cei împrumutați pot, în general, conveni cu creditorul la modificarea mutuală a condițiilor contractuale.

Dobânda la creditul bancar pe termen mediu și lung, de obicei, se negociază, nivelul ei fiind determinat în funcție de termenele de rambursare solicitate și de situația financiară a întreprinderii. Rata dobânzii poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului, fie variabilă. Dacă se utilizează o rată fixă, aceasta va fi, în general, fixată aproape de rata dobânzii obligațiunilor cu aceeași scadență și risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, aceasta va fi, în mod obișnuit, stabilită cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referință sau rata obligațiunilor emise de stat. Ratele pot fi ajustate anual, semestrial, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.

Gama de credite pe care o bancă le acordă s-a extins, iar politica actuală este de a personaliza aceste instrumente astfel încât să răspundă nevoilor specifice de finanțare ale întreprinderilor ce le solicită. Având în vedere riscurile pe care banca și le asumă prin acordarea creditelor, condițiile de „eligibilitate” a întreprinderilor ce pot obține o astfel de finanțare sunt foarte stricte. Restricțiile privind gradul de îndatorare acceptat, nivelul de performanță atins sau garanțiile disponibile pot constitui adevărate „bariere” pentru o mare parte dintre întreprinderi. Printre aceste „bariere” se poate număra și costul ridicat al unor astfel de instrumente de finanțare.

1.1.2.3. Creditul obligatar

Alături de capitalul propriu și de finanțarea prin credite bancare, importante surse de finanțare din exteriorul întreprinderii sunt atrase de aceasta prin apel la economiile publice, respectiv prin emisiunea de împrumuturi obligatare.

Pentru orice întreprindere, în unele situații, capitalul propriu este insuficient pentru acoperirea nevoilor de finanțare, iar creșterea acestuia (prin subscrieri noi de numerar sau prin încorporarea rezervelor) poate întâmpina dificultăți, atât din punct de vedere juridic, cât mai ales al riscurilor inerente, legate de încrederea potențialilor investitori în emitentul de acțiuni, cât și de pierderea controlului pentru vechii acționari. În plus, contractarea de credite bancare de la instituții specializate implică pentru întreprindere costuri mai ridicate și condiții mai restrictive de obținere. Acestea sunt motivele care determină întreprinderile, îndeosebi cele mari și cotate la bursa să recurgă la împrumuturi obligatare.

Pentru ca o întreprindere să poată avea acces pe piața obligatară, trebuie să îndeplinească câteva condiții:

– să fie societate pe acțiuni;

– întreprinderea să fi desfășurat activitate reflectată în bilanțul aprobat de acționari un număr minim de ani;

– emiterea de obligațiuni prin subscripție publică se face pe baza prospectului de emisiune publicat de administratorii societății în condițiile Legii privind valorile mobiliare și bursele de valori care va cuprinde:

a) denumirea, obiectul de activitate, sediul și durata societății;

b) capitalul social și rezervele;

c) data publicării în Monitorul Oficial a încheierii de înmatriculare și modificările ce s-au adus actului constitutiv;

d) situația patrimoniului social după ultimul bilanț contabil aprobat;

e) categoriile de acțiuni emise de societate;

f) sarcinile ce grevează imobilele societății;

g) suma totală a obligațiunilor ce urmează a fi emise și a celor care au mai fost emise, modul de rambursare, valoarea nominală a obligațiunilor, dobânda lor, indicarea daca sunt nominative sau la purtător;

h) data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea de obligațiuni.

Valoarea obligațiunilor subscrise trebuie să fie integral varsată; o societate pe acțiuni poate permite obligațiuni pentru o sumă de până la trei pătrimi din capitalul social vărsat, existent în ultimul bilanț; ele trebuie să fie de valoare egală, pentru a acorda posesorilor lor drepturi egale.

Obligațiunea este un titlu de credit (de valoare) ce atestă un împrumut pe termen mediu sau lung pe care emitentul se angajează să-l ramburseze într-un interval de timp determinat și care dă dreptul deținătorului său (creditorul întreprinderii) la o dobândă anuală certă, pe toată durata, indiferent de situația economico-financiară a emitentului.

Emisiunea unui împrumut obligatar comportă următoarele etape:

Prima etapă este consacrată definirii împrumutului. Întreprinderea care dorește, să emită un împrumut obligatar se adresează unei bănci care, singură sau împreună cu alte bănci (sindicat bancar de plasare), are sarcina plasării împrumutului.

În etapa a doua, întreprinderea informează acționarii săi despre modalitățile de realizare a împrumutului și, cu ajutorul băncii, va realiza orice preparație, materială a împrumutului: publicități financiare și legale, viza comisiei operațiunilor bursiere, definirea sarcinilor în sânul sindicatului bancar de plasament, etc.

A treia etapă este plasarea propriu-zisă a împrumutului. Băncile și intermediarii plasează titlurile pe lângă particulari și investitori instituționali.

Finanțarea întreprinderilor românești prin intermediul emisiunii de obligațiuni se concretizează pentru moment în doar câteva cazuri particulare ce se pot număra pe degetele de la două mâini. În aceste cazuri emisiunea s-a finalizat cu succes, iar obligațiunile sunt în acest moment tranzacționate la BVB.

Pentru susținerea unor astfel de instrumente de credit, BVB a elaborat norme prin care se încearcă asigurarea fluidizării procedurilor necesare începerii tranzacționării pe piața secundară. De asemenea, în anumite situații, BVB nu a perceput comisioane pentru ofertele publice primare de obligațiuni derulate prin sistemul bursier. Lansarea unui astfel de împrumut obligatar presupune în primul rând câștigarea încrederii celor care subscriu la emisiunea de obligațiuni. În acest sens, un rol important îl are starea financiară pe care o reflectă întreprinderea în cadrul prospectului de emisiune. Al doilea factor determinant îl reprezintă rentabilitatea oferită celor care își imobilizează capitalul plasându-l în obligațiunile emise. Astfel, investitorii vor pune în balanță randamentul obținut pentru capitalul plasat în obligațiuni și riscul pe care aceștia și-l asumă de a nu-și mai recupera acest capital. Ca rezultat, cerința lor de rentabilitate se va situa cel puțin la nivelul randamentului oferit de alte investiții similare caracterizate de același nivel de risc.

1.1.2.4 Finanțarea prin leasing

În general, întreprinderile dețin în proprietate active (mijloace fixe) și raportează această investiție în bilanț. Totuși, importantă este utilizarea clădirilor și echipamentelor și nu proprietatea în sine. O modalitate de obținere a dreptului de utilizare este cumpărarea acestora; o alternativă la această modalitate este închirierea (leasingul) lor.

În cazul alternativei închirierii, se încheie un contract prin care proprietarul activului (mijlocului) fix, (locatorul) permite celeilalte părți (locatarul) utilizarea serviciilor mijlocului fix respectiv, pentru o perioadă specificată de timp, în schimbul unei serii de plăți. Titlul de proprietate asupra mijlocului fix închiriat rămâne la locator, iar locatarul poate să cumpere mijlocul fix la expirarea contractului de locație, numai dacă această opțiune a fost specificată în contractul de locație (leasing).

Leasingul asigură achiziția și finanțarea simultană a mijloacelor fixe. Leasingul este oarecum similar cu împrumutul; ambele situații impun o serie de plăți contractuale fixe, pe o durată stabilită. Avantajul leasingului față de un credit este că locatorul are o poziție mai bună decât un creditor, dacă întreprinderea utilizatoare se confrunta cu dificultăți financiare. Dacă locatarul nu îndeplinește obligațiile contractului de leasing, locatorul are un drept legal mai puternic de recuperare a mijlocului fix, deoarece locatorul este încă proprietarul mijlocului fix. Un creditor, chiar unul garant, se poate confrunta cu costuri și întârzieri în recuperarea activelor care au fost finanțate direct sau indirect. Deoarece locatorul are un risc mai mic decât alte surse de finanțare utilizate la achiziția de mijloace fixe, cu cât întreprinderea care solicită finanțare este mai riscantă, cu atât mai puternic este motivul furnizorului de finanțare să propună o tranzacție de leasing si nu un împrumut. Totuși, deoarece leasingul poate fi considerat o formă de finanțare prin îndatorare, acesta oferă o pârghie financiară, crescând astfel atât riscul, cât și rentabilitatea anticipată pentru investitorul în acțiuni. Existența plăților fixe pentru chirie adaugă, de asemenea, un risc pentru acei creditori care se subordonează plăților locației.

Operațiunile de leasing iau cateva forme diferite, dintre care cele mai importante sunt:

-vânzare și leaseback;

-leasing operațional (funcțional);

-leasing financiar (de capital).

În cazul unui aranjament de tip vânzare și leaseback, o întreprindere ce deține pământ, clădiri sau echipamente vinde proprietatea asupra acestora unei instituții financiare și simultan încheie un contract de închiriere a respectivei proprietăți, pentru o anumită perioadă de timp, în condiții bine precizate. Astfel, vânzătorul sau locatarul, primește imediat prețul stabilit de cumpărător sau locator și, în același timp, păstrează dreptul de folosință asupra proprietății. Chiriile pe care urmează să le platească locatorul (chiriașul) sunt stabilite astfel încât sa fie suficiente pentru a returna întregul preț de cumpărare instituției financiare (locatorului) și, în plus, să-i aducă un anumit venit aferent investiției făcute. Vânzarea cu leaseback este o alternativă la ipotecă. Acest tip de leasing reprezintă o modalitate mascată prin care se pot finanța întreprinderile, urmărindu-se transformarea mijloacelor fixe în mijloace bănești fie în scopul evitării unor situații falimentare, fie în ideea unei restructurări de proporții și unei îmbunătățiri substanțiale a activității manageriale.

Leasingul operațional include atât servicii financiare cât și de întreținere. În această situație, locatorul trebuie să asigure întreținerea și service-ul echipamentului închiriat, iar costurile acestei întrețineri sunt cuprinse fie în chirie, fie în contract separat. O altă caracteristică importantă a leasingului operațional este aceea că, în mod frecvent, nu este amortizat complet bunul închiriat. Cu alte cuvinte, chiriile nu sunt suficiente pentru a acoperi costul complet al echipamentului, întrucât contractul de leasing este încheiat pe o perioadă considerabil mai mică decât durata de funcționare așteptată a bunului închiriat, iar locatorul preconizează că va acoperi costul din închirieri succesive mai multor utilizatori.

O caracteristică finală a acestui tip de leasing este aceea că, în mod frecvent, conține o clauză de reziliere dând locatarului dreptul de a rezilia contractul înainte de expirarea acestuia. Acesta este un aspect important pentru locatar care poate returna echipamentul dacă apar altele mai performante și acesta se dovedește învechit sau pur și simplu nu mai are nevoie de el. Această flexibilitate îi avantajeaza pe locatari deoarece le reduce riscul, însa locatorii se confruntă, ca urmare, cu un risc mai ridicat.

Leasingul financiar diferă de cel operațional din trei puncte de vedere: (1) nu oferă servicii de întreținere; (2) nu poate fi reziliat și (3) este complet amortizat ( adică locatorul primește plăți ale chiriei egale cu prețul total al echipamentului închiriat plus profitul investiției). Acest contract de leasing constituie o operație ingenioasă pe două planuri:

-În plan juridic, pe distincția între dreptul de proprietate și cel de folosință, cel din urmă beneficiind de o considerație deosebită deoarece rata rentabilității așteptată de la un echipament are mai multă importanță decât dreptul abstract de proprietate. De altfel, cu un minim de capital investit și un management performant al capacităților de producție ale echipamentului închiriat, se poate obține un randament crescut din exploatarea eficientă a mijloacelor de producție și nu din proprietatea acestora. Esența leasingului o constituie tocmai această diferențiere între utilizarea unui echipament și proprietatea asupra acestuia;

-În plan fiscal, o disociere între amortismente și ratele chiriei.

Leasingul financiar este foarte asemănător cu contractele de leasing tip vânzare și leaseback, principala deosebire fiind aceea că echipamentul închiriat este nou și locatorul îl cumpără de la un producător sau distribuitor nu de la locatarul utilizator. Vânzarea și leaseback-ul poate fi astfel percepută ca un tip special de leasing financiar.

Apelarea la acest tip de finanțare presupune încheierea unui contract de leasing cu una dintre firmele ce activează pe această piață. Piața de leasing din România este formată din câteva mii de agenți economici care îndeplinesc cele două condiții impuse de lege pentru a fi operatori pe această piață și anume: includerea „activității de leasing” în obiectul de activitate și un capital social de minimum 50.000 LEI.

Combinând caracteristicile unei achiziții cu cele ale unui împrumut clasic, leasingul oferă „confortul” unei finanțări ce poate fi modelată după necesitățile întreprinderii. Astfel, leasing-ul constituie o tehnică de finanțare pe termen mediu sau lung, ca o alternativă la îndatorare, permițând unei firme exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau la capitaluri proprii. Instituția financiară specializată, în calitate de proprietar al bunului (locator) va ceda bunul unui utilizator (locatar) în baza unei cereri ferme și în schimbul plății unei chirii (rate de leasing).

1.2. FINANȚAREA PE TERMEN SCURT

1.2.1. ALEGEREA SURSELOR DE FINANȚARE PE TERMEN SCURT

Pentru desfășurarea în bune condiții a activității întreprinderii, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, o importanță majoră o are și decizia privind stabilirea modului de finanțare a acestora.

La alegerea surselor de finanțare pe termen scurt trebuiesc avuți în vedere patru factori: principiul amortizării (potrivirii); costul; disponibilitatea și flexibilitatea.

Conform principiului amortizării, întrerinderea trebuie să se decidă cât de mult poate să riște dacă dorește ca finanțarea activelor circulante să se facă cu surse temporare. O poziție mai agresivă va determina întreprinderea să folosească mai multe surse și sume de finanțare pe termen scurt dacât o poziție conservatoare.

O influență importantă în selecționarea finanțării pe termen scurt o constituie costul. De aceea trebuiesc determinate costurile pentru sursele alternative ale diferitelor surse de finanțare. Trebuie ținut seama, de asemenea, de costurile de oportunitate. Dacă întreprinderile anticipează continuarea nevoilor de împrumuturi bancare, ele trebuie să mențină relații bune cu băncile respective chiar dacă banca crește costul direct al creditului comparativ cu alte surse.

Creditul comercial (dacă se prelungește ca perioadă) poate fi mai puțin costisitor decât creditul pentru mijloace circulante, dar, dacă întârzierea plății este mai mare, întreprinderea poate să sufere o reducere a accesului ei la credit în viitor. Costurile de oportunitate trebuiesc luate în considerare alături de costurile directe când este vorba de costul total al surselor alternative ale finanțării pe termen scurt.

Disponibilitatea creditului este cel de-al treilea factor ce trebuie luat în seamă când se evaluează sursele de finanțare. Dacă o întreprindere nu se poate împrumuta la bănci, în cazul acesta orice tip de mijloace de împrumutare poate fi utilizat. Astfel, în cursul ciclului de exploatare , anumite surse de fonduri pot fi mai puțin disponibile.

Disponibilitatea se referă atât la sursă (mărime), cât și la condițiile impuse de finanțarea pe termen scurt respectivă.

Flexibilitatea se referă la capacitatea întreprinderii de a plăti (achita) datoriile legate de un credit și de a păstra capacitatea de a reînnoi și a crește acest credit. Flexibilitatea, de asemenea, se referă la ușurința cu care o întrerindere poate garanta sau crește finanțarea pe termen scurt.

În mod curent, sursele de finanțare externe pe termen scurt sunt furnizate de: pasivele stabile, creditele de la băncile comerciale și efectele de comerț.

1.2.2. PASIVELE STABILE (SURSELE ATRASE)

Întreprinderea, pe lângă faptul că în relațiile ei cu exteriorul este nevoită să vândă și pe credit, la rândul ei, aceasta beneficiază de creditele comerciale acordate de furnizori. Cu alte cuvinte, datoriile întreprinderii față de terți (inclusiv salariile față de salariați, impozitele față de stat, etc.) reprezintă, până la scadență, surse atrase de capital pentru finanțarea activelor circulante.

Sursele atrase sunt, practic, niște îmrumuturi pe termen scurt indirecte care creează prin decalajul de timp dintre momentul vânzării sau prestării serviciului și momentul în care beneficiarul îl plătește. Pasivele stabile și, în principal, creditul furnizor (acordat de furnizor) sunt o sursă spontană de finanțare în sensul că acestea cresc odată cu tranzacțiile curente.Pentru planificarea surselor atrase se folosesc două metode: metoda analitică și metoda sintetică; iar pentru stabilirea mărimii efective a acestora se folosesc soldurile din bilanț. Creditul comercial, ca principal element al surselor atrase pentru întreprinderea beneficiară (client) este, în același timp, o garanție pentru furnizori de a-și promova vânzările. Deși acest tip de credit nu are un cost explicit (nu trebuie plătită dobândă pentru utilizarea sa), el are totuși un cost implicit. Deoarece vânzarea pe credit are loc prin acordarea de către furnizor a unui rabat pentru a urgenta plata vânzărilor din partea clienților, în cazul în care clienții nu profită de acest discount (rabat) ei pierd sume mari de bani corespunzătoare rabatului și mărimii vânzărilor. Rezultă deci, că pentru client creditul comercial (creditul furnizor) are un cost implicit determinat de pierderea rabatului acordat de furnizor, sumă ce ar putea fi întrebuințată pentru efectuarea unor plăți (rambursări de credite, achiziții de stocuri și active imobilizate etc). Orice întârziere a plății conduce la scăderea costului creditului comercial, dar această scădere nu este nelimitată, pentru că întârzierile mari și/sau repetate primesc sancțiunile furnizorului concretizate în încetarea relațiilor comerciale, solicitarea de despăgubiri etc.

1.2.3. CREDITELE PE TERMEN SCURT

Când nevoile de finanțare ale întreprinderii cresc, aceasta solicită băncii fonduri suplimentare în concordanță cu aceste nevoi. Termenul de acordare a creditelor bancare pentru finanțarea pe termen scurt a întreprinderii este de până la un an, iar rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului. Când un credit bancar este aprobat, înțelegerea dintre întreprindere (client) și bancă se concretizează prin semnarea unui contract de credit care va cuprinde: suma împrumutată, rata procentuală a dobânzii, schema rambursării creditului (care cuprinde datele scadenței și sumele aferente), garanțiile aduse pentru obținerea creditului precum și alți termeni și condiții stabilite între bancă și alți termeni și condiții stabilite între bancă și cel împrumutat.

1.2.3.1. Tipuri de credite bancare pe termen scurt

a) Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a întrerinderii. La acordarea acestor credite, singura preocupare a băncii, în afara cunoașterii bonității debitorului, este de a se asigura de solvabilitatea pe termen scurt a acestuia. Nevoile acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajele existente între cheltuielile și încasările din exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare (lungimea sa, sezonalitatea activității etc.) și de unele „accidente” cu care se confruntă întreprinderea (întârzieri în livrări, perturbări ale ciclului numerarului etc).

Creditele de trezorerie prezintă pentru bancă un risc relativ mare pentru că ele nu sunt garantate cu active certe, ci ele sunt dependente de activitatea curentă a întreprinderii. De asemenea aceste credite nu au stabilite termene de rambursare, acestea din urmă realizându-se în funcție de asigurarea echilibrului dintre cheltuielile și încasările din exploatare ale întreprinderii.

b) Linia de credit este o înțelegere între bancă și întreprindere prin care aceasta din urmă poate să împrumute pâna la o limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp specificată. Pentru perioada de nefolosire integrală a sumei maxime, corespunzător sumei neangajate, banca percepe o cotă procentuală. Suma creditului se stabilește de regulă, pentru un an.

c) Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a sumei pusă la dispoziția acesteia deoarece rambursările efectuate permit întreprinderii, în perioada următoare, obținerea de noi credite, în limitele stabilite inițial (creditul se reînoiește).

d) Creditele de mobilizare presupun mobilizarea pe lângă aparatul bancar a creditelor comerciale pe care întreprinderea le deține asupra clienților, concretizate în hârtii de valoare. În fapt, are loc transformarea creditelor pe termen în lichidități la vedere. Creditele de mobilizare sunt garantate de întreprinderi cu active financiare (comerciale): tratate, bilete la ordin și se obțin prin intermediul operațiunii de scontare.

e) Scontul este operațiunea de credit prin care banca pune la dispoziția unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision. Creditul de scont are avantajul că este mai puțin scump, deoarece efectele scontate reprezintă o garanție suficientă pentru bancă. Dezavantajul este că apelarea la acest tip de credit de către întreprindere nu este întotdeauna posibilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid întotdeauna cu portofoliul de efecte deținut de întreprindere.

CAPITOLUL 2

REPERE TEORETICE PRIVIND AUTOFINANȚAREA

2.1. AUTOFINANȚAREA – CEA MAI IMPORTANTĂ MODALITATE DE PROCURARE A CAPITALULUI

Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate; de la trebuințele de lungă durată și de o valoare ridicată, cum este cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuințe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcție de factori interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.

Finanțarea, adică acoperirea financiară a acestor nevoi se face, evident, ținând cont de caracterul permanent sau temporar al trebuințelor.

Finanțarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent, sau pentru perioade mari de timp, operațiune care se poate realiza în diverse forme, funcție de condițiile concrete ale întreprinderii și ale pieței financiare. Căile de finanțare pe termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire, formând împreună cu acestea politica financiară a întreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Autofinanțarea este unul din cele mai răspândite principii de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activului economic.

Autofinanțarea constituie în general pivotul finanțării întreprinderilor și pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanțării. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne in mod permanent la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare. Este vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Putem spune că autofinanțarea corespunde unui surplus monetar degajat de întreprindere din activitatea sa și folosit pentru finanțarea dezvoltării viitoare.

Locul însemnat pe care-l ocupă autofinanțarea printre celelalte căi de finanțare decurge din faptul că aceasta creează avantaje atât pentru acționari cât și pentru societatea comercială ca persoană juridică. Acționarii sunt avantajați întrucât, capitalizând o parte a profitului, crește valoare bursieră a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare, crește avuția lor. În afară de aceasta, profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată întrucât nu mai este nevoită să apeleze nici la acționari, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare.

Politica de autofinanțare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producție, comerciale și financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și financiare, fiind grupate însă, în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.

Deși autofinanțarea este o politică sănătoasă și de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcție pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piața financiară și pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-și integral nevoile de creștere economică din surse interne, se poate ușor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se aparența înșelătoare că primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică și financiară arată însă, că indiferent de proveniență, costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri, costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât al celui împrumutat.

Nivelul autofinanțării este determinat direct de politica de dividende, pentru că rata capitalizării profitului este determinată de rata de distribuire a dividendelor și de mărimea amortizării activelor imobilizate.

„Nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinanțare. Pe plan mondial, până în deceniul al 6-lea, o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe autofinanțare și alte resurse proprii, respectiv pe autonomia economico – financiară a întreprinderilor. În deceniul al 8-lea, o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel „normal” al îndatorării, adică nu excesiv, comparativ cu capitalul propriu, dar punându-se accentul pe efectul pozitiv de îndatorare. În anii '80, o bună structură financiară se caracteriza prin diminuarea progresivă a îndatorării, creșterea autonomiei financiare și creșterea rentabilității pe această bază.”

Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influiențate de factori externi cum sunt: fiscalitatea, restricțiile privind accesul pe piața de capital și diverse constrângeri juridice.

2.2. FORMELE AUTOFINANȚĂRII

Autofinanțarea globală are două componente: autofinanțarea de menținere (brută) și autofinanțarea de creștere (netă).

Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuielile pentru menținerea potențialului productiv, respectiv pentru reînoirea mijloacelor de producție și acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare a autofinanțării de menținere sunt amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele.

Autofinanțarea netă reprezintă excedentul de resurse după reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea firmei, aceasta formându-se pe baza profitului rămas pentru reinvestire după distribuirea dividendelor. Partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a imobilizărilor poate constitui de asemenea o sursă a autofinanțării nete.

2.3. POLITICA DE DIVIDEND

Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor acționarilor, sau ca acesta să fie reținut de întreprindere pentru a fi reinvestit.

Decizia de a plăti dividende acționarilor este în același timp o decizie de a nu reinvesti aceeași sumă pentru finanțarea întreprinderii. Odată ce întreprinderea ia decizia de distribuire a dividendelor la acționari, aceasta se poate face în două moduri principale: cel mai direct este plata dividendelor către acționari și prin intermediul răscumpărării acțiunilor.

Politica de dividend este influențată de două categorii de factori:

-situația financiară a întreprinderii, care cuprinde: influențele pieței, economicului și deciziilor macroeconomice ( ale statului);

-preferințele investitorilor (acționarilor), se referă la influențele pe care acționarii le exercită asupra deciziilor conducerii întreprinderii în legătură cu politica dividendelor.

2.3.1. FORMELE ȘI PROCEDURILE DE PLATĂ ALE DIVIDENDELOR

Mărimea dividendelor ce urmează a fi distribuite se stabilește de către Adunarea Generală a Acționarilor, iar distribuirea efectivă a acestora se realizează după închiderea exercițiului financiar.

Dividendele pot fi distribuite sub mai multe forme: în natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acționari, în acțiuni (dacă aceștia doresc), dar forma cea mai obișnuită este cea a plății în numerar.

Procedura de plată începe cu declarația dividendelor la o anumită dată, când este anunțată mărimea acestora, persoanele care vor primi dividende, formele sub care dividendele vor fi plătite, precum și perioada de plată.

Întreprinderea poate opta pentru plata în natură a dividendelor în cazul în care realizează unele produse care îi interesează pe acționari.

Dividendele plătite în acțiuni (stock dividends) reprezintă dividende plătite sub forma unor acțiuni adiționale în loc de a fi plătite în numerar. Prin acest mijloc întreprinderea își păstrează lichiditățile ( ca și în cazul plăților dividendelor în natură) fără să fie afectată poziția fundamentală a acționarilor curenți.

2.3.2. TEORII PRIVIND POLITICA DE DIVIDEND

Politica de dividend este influențată de un număr de factori, care includ oportunitățile de investiții disponibile pentru întreprindere, sursele alternative de capital și preferințele acționarilor pentru venituri curente sau venituri viitoare. Principalele teorii referitoare la politica de dividende sunt:

a) Teoria irelevanței dividendului

S-a susținut ideea că politica de dividende nu are efect asupra prețului de piață al acțiunilor întreprinderii sau asupra costului capitalului – cu alte cuvinte, ca politica de dividende este irelevantă. Principalii exponenți ai teoriei irelevanței dividendului sunt Merton Miller și Franco Modigliani (M&M). La începutul anilor `60 ei au scris că valoarea unei întreprinderi este determinată numai de puterea sa de câștig și de gradul de risc al afacerilor; cu alte cuvinte M&M au argumentat că valoarea unei întreprinderi depinde numai de venitul generat de activele acesteia, și nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende și profituri acumulate. M&M au ajuns la concluzia că o creștere a dividendelor cere ca întreprinderea să emită capital social suplimentar, pentru a finanța bugetul de investiții stabilit anterior. Rezultatul existenței la deținători a mai multor acțuni este o reducere a ratei de creștere a dividendului pe acțiune pentru acționarii existenți.

M&M și-au bazat argumentele lor pe principii teoretice. Ca în toate teoriile, ei au pornit de la unele ipoteze, pentru a realiza o teorie valabilă. Mai precis, ei spun că:

1) nu există impozite pe venitul personal sau al întreprinderii;

2) nu există costuri de emisiune sau de tranzacție;

3) levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului;

4) investitorii și managerii au aceleași informații asupra perspectivelor întreprinderii;

5) distribuția veniturilor în dividende și profituri acumulate nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al întreprinderii ;

6) politica de stabilire a bugetului de investiții pentru o întreprindere este independentă de politica de dividende.

Evident, aceste ipoteze nu sunt valabile în practică. Atât întreprinderile, cât și investitorii plătesc impozite pe venit; întreprinderile trebuiesc să suporte costuri de emisiune; de multe ori, managerii cunosc mai multe despre perspectivele întreprinderii decât investitorii; investitorii suportă costurile de tranzacție; atât impozitele cât și costurile de tranzacție pot să ducă la un capital social care să fie influențat de politica de dividende. M&M au adus argumentul că toate teoriile economice se bazează pe ipoteze simplificatoare și că validitatea unei teorii trebuie să fie judecată în urma testelor empirice și nu pornind de la realismul ipotezelor pe care se bazează.

b) Teoria „vrabiei din mână”

A cincea ipoteză în teoria irelevanței dividendului elaborată de M&M este aceea că politica de dividende nu afectează rata de rentabilitate cerută de investitori pentru capitalul social. Myron Gordon și John Lintner au argumentat că capitalul social, crește o dată cu reducerea dividendelor, deorece investitorii sunt mai puțin siguri de câștigurile de capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât de plata dividendelor.

În concluzie, M&M au susținut că politica de dividende este irelevantă, adică, nu afectează valoarea pe piață a unei întreprinderi sau costul capitalului său. Deci, conform teoriei M&M, nu există o politică oprimă de dividende, orice politică de dividende este la fel de bună ca oricare alta. Gordon și Lintner nu au fost de acord cu M&M, susținând că dividendele au un grad mai mic de risc decât câștigurile de capital, astfel încât o întreprindere ar trebui să-și stabilească să plătească o proporție mai mare de profituri sub formă de dividende pentru a avea un cost minim al capitalului său.

Există așadar două teorii contradictorii în privința politicii de dividende, pe care întreprinderile trebuie să le urmeze: teoria M&M susține că politica de dividende este irelevantă, și teoria „vrabiei din mână”, care susține că dividendele au un grad de risc mai mic decât câstigurile de capital și deci capitalul social crește atunci când plățile dividendelor se reduc.

2.3.3. INFLAȚIA ȘI DIVIDENDELE ÎNTREPRINDERII

Impactul inflației asupra fluxului de numerar are o influență directă asupra capacității întreprinderii de a plăti dividende. În general, cu cât rata inflației crește, capacitatea întreprinderii de a plăti dividende în numerar scade, scăzând mai întâi lichiditatea. Elementul determinant al efectului inflaționist asupra capacității întreprinderii de a plăti dividende este creșterea costurilor care poate să nu se reflecte imediat în creșterea prețurilor produselor ce vor fi vândute. Aceasta poate fi amplificată prin metoda contabilă aleasă de conducerea întreprinderii pentru evidențierea dării în consum. În afară de aceasta, există și alte căi prin care inflația reduce capacitatea unei întreprinderi de a plăti dividende: politicile de amortizare, creșterea necesarului de numerar ca urmare a creșterii generale a prețurilor, clasificarea plăților ca cheltuieli de exploatare sau ca achiziții de active imobilizate.

Pentru a elimina efectul inflației asupra datelor de bilanț, întreprinderile pot folosi fie metoda leului-constant, fie metoda costului curent contabil.

Metoda leului-constant ajustează costurile istorice la indicele prețurilor de consum care reflectă schimbările intervenite în puterea de cumpărare.

Metoda costului curent reașează anumite prețuri, cum ar fi costul de înlocuire al unui mijloc fix al întreprinderii, astfel încât acestea să reflecte efectele inflației.

Totuși, chiar după ajustarea profitului potrivit celor două metode, obținerea unei estimări a dividendelor disponibile maxime ale unei întreprinderi poate fi dificilă din cauza factorilor de influență.

2.4. FACTORI DE INCIDENȚĂ ASUPRA AUTOFINANȚĂRII

Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia sunt adesea influențate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piața financiară sau constrângeri juridice diverse.

Sub aspectul fiscalității se poate vorbi despre o relație de tipul: fiscalitate mare – autofinanțare ridicată și invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare incită întreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părți din profit, cât mai mare cu putință, găsind în această destinație condiții mai lejere de impunere (facilități fiscale). În schimb, alte reglementări, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursări de credite, plăți de dobânzi) pot influența în sensul creșterii distribuirii de dividende mai curând decât al creșterii resurselor de autofinanțare. În altă ordine de idei, investitorii (acționarii) care sunt puternic impozitați pe veniturile obținute din dividende vor vota în Adunarea Generală a Acționarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizării valorii întreprinderii și a patrimoniului fiecărui acționar.

Constrângeri privind accesul pe piața financiară. În cazul societăților comerciale necotate la bursă, procurarea fondurilor necesare creșterii economice nu se poate realiza prin apel la piața de capital rămânând, în consecință, alternativa creditului bancar, autofinanțării sau a creșterii de capital prin fonduri proprii externe. Creșterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în natură sunt operațiuni care durează în timp, sunt operațiuni dificile și costisitoare, ceea ce face ca, în comparație, autofinanțarea să apară preferabilă.

Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societăți comerciale pe acțiuni are două mari destinații: distribuiri de dividende și reinvestire.

Decizia adunării generale de a distribui dividende reduce suma destinată autofinanțării, dar se obțin alte rezultate notabile: satisfacerea exigențelor acționarilor, fidelitatea lor față de societate manifestată în deținerea durabilă a acțiunilor, fără intenția de a le vinde pe piață, ceea ce duce la creșterea cursului lor, deci a valorii de piață a întreprinderii înseși. Dimpotrivă, decizia adunării generale a acționarilor de a reinvesti profitul majorează resursele de autofinanțare, dar poate provoca nemulțumirea unei părți a acționarilor, care vor avea tendința de a vinde acțiunile deținute, ceea ce, prin jocul cererii și al ofertei, poate duce la scăderea cursului acțiunilor și prin urmare a capitalizării bursiere a întreprinderii.

Distribuirea de dividende cu regularitate și în sume consistente reprezintă, desigur, un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societăți, însă dorința de autonomie o influențează către o autofinanțare mai pronunțată. În anumite țări, legile în vigoare impun întreprinderilor a autofinanțare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor. Același lucru se observă, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii băncilor de creditare a agenților economici numai în măsura în care prezintă capacitate de îndatorare, adică dispun de fonduri proprii într-un anumit cuantum.

2.5. COSTUL BENEFICIILOR REINVESTITE

Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanțare este mai mare decât remunerația cerută de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că valoarea financiară a acesteia crește. Astfel, autofinanțarea contribuie la creșterea mijloacelor financiare ale întreprinderii, dar nu permite creșterea beneficiilor pentru reinvestire decât dacă crește rata rentabilității noilor proiecte pentru pretențiile de remunerație ale acționarilor.

În principiu, costul autofinanțării este egal cu costul fondurilor proprii externe în sensul că acționarii așteaptă aceeași rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca și de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul creșterii de capital. Cu alte cuvinte, autofinanțarea apare, ca și fondurile proprii externe, un mijloc de finanțare costisitor. Faptul că societatea comercială dispune liber de sumele obținute de autofinanțare, că nu varsă remunerația către acționari (fluxuri financiare negative) nu înseamnă că sumele respective sunt gratuite.

Pe o piață financiară perfectă, în care toate informațiile sunt disponibile, sumele din profit trecute în fonduri de rezervă (autofinanțare) sau distribuite ca dividende fac ca politica de finanțare să fie neutră: îndatorarea, autofinanțarea, distribuirea profiturilor n-au nici o importanță din punctul de vedere al bogăției acționarilor.

Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comercială, respectiv rentabilitatea beneficiilor reinvestite de acționari, trebuie să ținem seama de incidența fiscală, adică de faptul că societatea este impozitată pentru profitul reinvestit, iar, pe de altă parte, acționarii sunt impozitați pentru veniturile obținute din dividende.

Prin urmare, în cazul distribuirii de dividende, acționarii vor suporta impozitul pe venituri din dividende astfel încât lor le revine un venit net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, în vederea achiziționării de noi acțiuni.

Dacă societatea comercială nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum mai redus, ea va putea reinvesti întreg profitul sau o parte a acestuia, formând o bază pentru venituri viitoare sporite.

Este necesar, însă, ca randamentul net pentru acționari să rămână același, fie că se distribuie dividende, fie că profitul se reinvestește. Cu alte cuvinte, situația trebuie să fie aceeași din punctul de vedere al patrimoniului acționarului.

2.6. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Pe lângă politica de dividende, autofinanțarea depinde de o serie de factori care reflectă capacitatea întreprinderii de a negocia cu mediul. Această capacitate este influențată de o serie de condiții sau restricții externe care pot fi negociate de întreprindere sau care provin din intervenția statului, cauze care determină un volum mai mare sau mai mic al capacitații de autofinanțare.

În primul rând, capacitatea de autofinanțare este determinată de modul de negociere a factorilor de producție cu piața furnizorilor și forței de muncă și a prețului de vânzare a produselor și serviciilor pe piața clienților, știut fiind faptul că rezultatul exercițiului este influențat de mărimea veniturilor obținute de la clienți și de mărimea costurilor materiale înregistrate în legătură cu piața factorilor de producție.

În al doilea rând, capacitatea de autofinanțare este influențată de unele măsuri impuse de stat: limitarea nivelului unor prețuri; măsuri ale politicii salariale, nivelul unor impozite și taxe legiferate de stat; nivelul ratei dobânzii, politica de amortizare, etc

Finalitatea analizei pe baza contului de rezultate este un indicator sintetic denumit capacitate de autofinanțare (CAF), aceasta reflectând potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare numită și marjă brută de autofinanțare se poate determina prin doua metode:

Prin metoda aditivă se scot în evidență elementele constitutive ale marjei brute de autofinanțare, iar prin metoda deductivă se determină nivelul acesteia.

Prin metoda deductivă, marja brută de autofinanțare sau capacitatea de autofinanțare este calculată ca diferență între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) și cheltuielile plătibile (corespunzătoare unor plăți efective sau viitoare). Se reține ca punct de plecare excedentul brut de exploatare (EBE) la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de exploatare, financiare, excepționale) și se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite.

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

CAF= EBE + Alte Venituri din exploatare – Alte Cheltuieli pentru exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri excepționale – Cheltuieli excepționale (d) – participarea salariaților la profit – impozit pe profit

unde:

(a) fără reluări asupra ajustărilor pentru depreciere;

(b) fără amortizări și ajustări pentru depreciere financiare calculate;

(c) fără: – venituri din cesiunea imobilizărilor

– reluări asupra provizioanelor excepționale

– cote-părți din subvențiile pentru investiții virate asupra rezultatului net al

exercițiului

(d) fără: – valoarea contabilă a imobilizărilor cedate

– amortizări și provizioane financiare calculate.

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului, la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane, etc.), după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor).

CAF = Rezultatul net + Cheltuielile calculate – Veniturile calculate

CAF = Rezultatul net + amortizări și provizioane calculate – reluări asupra provizioanelor

– cota parte a subvențiilor virate în contul de rezultate + valoarea netă contabilă a

Activelor cedate – Venituri din cedarea activelor

Capacitatea de autofinanțare prezintă importanță deoarece constituie un mijloc sigur de finanțare, fiind o sursă independentă si stabilă, evidențiază autonomia întreprinderii, respectiv gradul de autonomie financiară și permite diminuarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând, deci, surse interne. În principal, aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare, adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat în două feluri: fie ca diferență între totalul încasărilor dintre activitatea economico – financiară și totalul cheltuielilor efectuate, ținând cont că amortizarea, deși este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu ocazionează fluxuri de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

„Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.”

Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x prețuri) și previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, promovată de întreprindere, care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participațiilor la beneficii sau al majorării fondului de rezervă.

Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică, reflectând forța financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar, fiind în măsură să surmonteze greutățile în perioadele de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor înalte. Totodată, capacitatea de autofinanțare este și un indicator de lichiditate financiară și de solvabilitate, care ridică gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adăuga, de asemenea, că o capacitate de autofinanțare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea. Aspectele pozitive incontestabile ale autofinanțării nu exclud, însă, anumite inconveniente ale acestei metode de finanțare, în sensul că autofinanțarea constituie un obstacol în calea mobilității capitalului și că sursele aferente comportă un cost relativ ridicat.

2.7. CORELAȚII DINTRE AUTOFINANȚARE, ÎMPRUMUT, AMORTIZARE ȘI REPARTIZAREA PROFITULUI

Procesul de finanțare internă (autofinanțare) nu ține neapărat de voința întreprinderii, a acționarilor, ci și de anumite condiții externe și interne: de fiscalitate și alte reglementări juridice, de politica dusă de bănci față de creditarea agenților economici, de costul creditelor și, desigur, de gradul de rentabilitate ce se obține și intențiile de creștere economică ale întreprinderii.

2.7.1. CORELAȚIA DINTRE AUTOFINANȚARE ȘI ÎMPRUMUT

Obligațiile societăților decurgând din politica lor de îndatorare se traduc în plăți regulate de dobânzi care, împreună cu rambursările anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât structura financiară este mai îndatorată, cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducând beneficiul și, prin urmare, posibilitățile de autofinanțare. Sub aspect financiar, legătura între autofinanțare și îndatorare este mai complexă. Autofinanțarea este aproape întotdeauna o condiție necesară în vederea obținerii unui împrumut; ea constituie, în același timp, o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate, băncile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare. În cazul creditelor pe termen lung și mijlociu, condiția care se pune este ca datoria să nu depășească un anumit multiplu al capacității de autofinanțare:

Cu cât crește capacitatea de autofinanțare, crește și posibilitatea apelării la credite. Întreprinderile care folosesc credite speră să obțină efecte de îndatorare pozitive, astfel încât să nu permită nu numai plăți de principal și dobândă, dar să rămână și un profit care să poată fi utilizat, eventual, pentru finanțarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităților de autofinanțare. O asemenea perspectivă este realistă în cazul în care rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii. Sub acest aspect, împrumutul apare ca o autofinanțare anticipată.

2.7.2. CORELAȚIA DINTRE AUTOFINANȚARE ȘI AMORTIZARE

Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micșorează beneficiul și, prin urmare, și impozitul pe profit datorat statului. Ținând seama că cheltuielile cu amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezultă că fondul de amortizare obținut prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire și, alături de economia de impozit pe profit ca urmare a micșorării bazei impozabile, să mărească gradul de autofinanțare. În realitate, amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de autofinanțare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.

În schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător sau descrescător, în funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode de amortizare, ca și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creșterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și, prin urmare, cresc fluxurile de autofinanțare. Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descreșterea de la un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, în primii ani fluxurile de autofinanțare vor fi mai mari – întemeiate atât de volumul fondului de amortizare, cât și de economia de impozit pe profit – în timp ce, către sfârșitul duratei de funcționare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinanțare vor fi mai mici, ca urmare a scăderii fondului anual de amortizare și, totodată, a creșterii vărsămintelor în contul impozitului pe profit.

2.7.3. CORELAȚIA DINTRE AUTOFINANȚARE ȘI REPARTIZAREA PROFITULUI

Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului există o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțării. Acordarea de dividende mai mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de societate, însă micșorează posibilitățile de autofinanțare. De aceea, politica față de repartizarea profiturilor este, în ultimă instanță, o politică de lichiditate: dacă se constituie fond de rezervă, cresc lichiditățile întreprinderii și deci posibilitățile de autofinanțare; repartizări de dividende mai mari conduc la micșorarea lichidităților și deci a posibilităților de autofinanțare. Beneficiul unei societăți comerciale pe acțiuni, fie că se distribuie sub formă de dividende, fie că se constituie fond de rezervă (posibilități de autofinanțare) este proprietatea acționarilor. Din punct de vedere al repartizării profiturilor sub forma dividendelor, se conturează două curente: acționari care preferă dividende sporite pentru consum imediat și care, practic, sunt în dezacord cu politica conducerii societății comerciale de autofinanțare ca mijloc de creștere economică; acționari care preferă plasarea dividendelor în noi acțiuni ale societății comerciale, în speranța unor profituri viitoare consistente, fără a pierde, totodată, posibilitatea obținerii de lichidități imediate, putând vinde la bursă acțiunile pe care le dețin.

În situația nerepartizării de dividende, într-un an sau altul, pot apărea nemulțumiri în masa acționariatului și care se pot concretiza în tendința de vânzare la bursă a acțiunilor. Dacă procesul de vânzare capătă amploare sau se generalizează, consecința este scăderea cursului acțiunilor la bursă. În această situație se creează două aspecte neplăcute:

imposibilitatea pentru societatea comercială de a efectua creșteri de capital prin emisiune de noi acțiuni din cauza cursului bursier scăzut. Cum prețul de emisiune al acțiunilor trebuie să se situeze între valoarea nominală și cursul zilei, un curs scăzut ar determina și un preț de emisiune scăzut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cât un curs este mai scăzut, cu atât mai multe acțiuni trebuie emise în vederea atingerii cifrei propuse de creștere a capitalului social, însă numărul crescut al acțiunilor atrage remunerații mai mari în viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, dacă admitem că nivelul scăzut al cursului este o consecință a politicii de autofinanțare, se poate spune că aceasta face creșterea de capital mai costisitoare.

cursul scăzut al acțiunilor, determinat de politica de autofinanțare și de dividende, atrage atenția investitorilor străini care, prin cumpărări masive la bursă în perioade optime, pot prelua controlul asupra societății comerciale.

2.8. OBIECTIVELE POLITICII DE AUTOFINANȚARE

Abilitatea întreprinderii de a face față și de a-și impune obiectivele propriei strategii formează conținutul politicii de autofinanțare a acesteia. Politica de autofinanțare a întreprinderii urmărește următoarele obiective:

Creșterea cursului acțiunilor întreprinderii și deci a valorii acesteia prin creșterea proporției din profitul net reținute pentru autofinanțare. Diminuarea riscului de insolvabilitate datorat autofianațării este percepută favorabil pe piața financiară, și se reflectă în creșterea cererii pentru acțiunile acesteia. De asemenea, autofinanțarea crește și capacitatea de îndatorare deoarece îmbunătățește raportul între capitalurile proprii și datoriile totale. Dar creșterea proporției de distribuire a profitului pentru autofinanțare se lovește de atitudinea acționarilor care uneori preferă un câștig pe termen scurt în pofida unor speranțe de rentabilitate în viitor. Cum în multe întreprinderi conducerea nu este decât o simplă mandatară, obiectivele ei pot fi ambigue: ea poate distribui mai puține dividende și pretextân politica de investiții a întreprinderii poate opta pentru o sporire de capital introducând noi acționari ce se reflectă negativ în atingerea obiectivului exprimat;

Creșterea întreprinderii și independenței sale față de mediul financiar. Autofiananțarea sporește lichiditățile prin evitarea plății dividendelor pe care le poate utiliza în acumularea de capital, constituind deci un instrument de putere care-l asigură o mai mare flexibilitate în viitor. De asemenea, autofinanțarea nu presupune negocieri prin partea conducerii cu alți agenți economici (bănci, alți creditori) în asigurarea necesităților de capital, ci numai cu proprii acționari, sporindu-i autonomia față de mediul financiar;

Exploatarea unor avantaje pe care le oferă statul față de agenții economici. Astfel, autofinanțarea poate constitui o premisă a diminuării fiscalității întreprinderii prin reducerea obligației față de buget pentru plata impozitului pe profit; statul însă vede câteodată în autofinanțare și o modalitate de puseu inflaționist, deoarece creșterea marjei brute de autofinanțare presupune creșterea veniturilor întreprinderilor și, în consecință, a prețurilor de vânzare ale produselor și serviciilor.

Cum autofinanțarea prezintă și aspecte contrare, o politică justă de autofinanțare trebuie să conducă la convergența intereselor acționarilor, conducerii întreprinderii și statului.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ PRIVIND AUTOFINANȚAREA

3.1. PREZENTAREA SOCIETĂȚII

Societatea comercială INSIDE CONSTRUCT S.R.L. are sediul în localitatea Sibiu, str. Gutuiului, nr. 21, și este organizată ca societate cu răspundere limitată, fiind proprietatea a doi asociați.

Societatea a fost înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J32/338/2005, având codul de identificare fiscală 17312155.

S.C. INSIDE CONSTRUCT S.R.L. a fost înființată în anul 2005, iar principala activitate, conform codului CAEN, este construcții de clădiri și lucrări de geniu civil.

Societatea este condusă de cei doi asociați, care decid în problema politicii economice, financiare și de investiții, angajează și concediază personalul, aprobă bilanțul contabil anual, aprobă contul de profit și pierdere.

Unitatea își desfășoară activitatea în județul Sibiu.

Principalele activități desfășurate de această societate sunt:

-construcția tuturor tipurilor de clădiri;

-lucrări de geniu;

-poduri, inclusiv cele pentru autostrăzi suspendate, viaducte, tunele și pasaje subterane;

-conducte de mare lungime, linii de comunicații și electrice;

-conducte urbane, linii urbane de comunicații și electrice, lucrări urbane auxiliare;

-asamblarea și ridicarea de construcții din prefabricate, pe șantier.

3.2. STRUCTURA FINANCIARĂ CURENTĂ A CAPITALULUI

Structura financiară a S.C. INSIDE CONSTRUCT S.R.L. arată împărțirea surselor financiare ale întreprinderii între capitaluri proprii și datorii. Astfel, pentru anul 2010, aceasta se prezintă astfel:

Capitalul propriu=capital social + rezerve + rezultatul reportat (+)

Capital propriu = 200 LEI + 1689 LEI + 301335 LEI

Capital propriu = 303224 LEI

Se observă o creștere a capitalului propriu, față de anul 2009, când acesta era de 231889 LEI, datorită faptului că politica firmei nu este una de distribuire a dividendelor, ci una de investire, și deci, tot profitul obținut pe parcursul unui exercițiu financiar este încorporat în rezerve.

Capitalul permanent, stabil, al societății cuprinde capitalul propriu și datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. În cazul nostru:

Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung

Capital permanent = 303224 LEI + 41085 LEI

Capital permanent = 344309 LEI

Datoriile pe termen scurt ale întreprinderii sunt în valoare de 134943 LEI.

Totalul datoriilor este de:

Total datorii = datorii la termen + datorii pe termen scurt

Total datorii = 41085 LEI + 134943 LEI

Total datorii = 176028 LEI

3.3. RATE DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

3.3.1. RATA CAPITALURILOR PERMANENTE

Această rată exprimă ponderea capitalurilor cu o exigibilitate superioară unui an în ansamblul resurselor. Ea mai poartă denumirea și de rata stabilității financiare și se apreciază ca fiind optimă dacă este cuprinsă între 1/3 și 2/3.

Rata capitalurilor permanente = Capitaluri permanente/Pasiv total

Rata capitalurilor permanente = 344309 LEI/ 479252 LEI

Rata capitalurilor permanente = 0,71

3.3.2. RATA CAPITALURILOR PROPRII

Această rată exprimă ponderea capitalurilor proprii în totalul fondurilor întreprinderii. Ea reflectă autonomia financiară a firmei purtând și denumirea de rată a autonomiei financiare globale.

Rata capitalurilor proprii = Capitaluri proprii/Pasiv total

Rata capitalurilor proprii = 303224 LEI/ 479252 LEI

Rata capitalurilor proprii =0,63

Tot legat de capitalurile proprii se poate calcula și rata autonomiei financiare, pornind de la următoarea relație de calcul:

Rata autonomiei financiare = Capitaluri proprii/Capitaluri permanente

Rata autonomiei financiare = 303224 LEI/ 344309 LEI= 0,88

3.3.3. RATA DATORIILOR

Această rată este complementară ratei capitalurilor proprii, exprimând gradul de dependență financiară a întreprinderii, ponderea datoriilor indiferent de originea sau durata lor. În general, pentru ca o firmă să poată fi considerată sigură, acest indicator trebuie să înregistreze un nivel sub 50%.

Rata datoriilor = Datorii/ Pasiv total

Rata datoriilor = 176028 LEI/ 479252 LEI

Rata datoriilor = 0,37

De asemenea, mai poate fi calculată rata îndatorării la termen.

Rata îndatorării la termen = Datorii/ Capitaluri proprii

Rata îndatorării la termen = 176028 LEI/ 303224 LEI

Rata îndatorării la termen = 0,58

3.4. AUTOFINANȚAREA

3.4.1. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Pentru a determina capacitatea de autofinanțare (CAF) se calculează în prealabil Cascada soldurilor intermediare de gestiune ( cascada SIG).

Pentru anul 2009 :

Pentru anul 2010:

Prin procedeul deductiv, putem determina capacitatea de autofinanțare astfel:

Excedentul brut de exploatare

+ Alte venituri din exploatare (încasabile)

– Alte cheltuieli din exploatare (plătibile)

+ Venituri financiare (încasabile)

– Cheltuieli financiare (plătibile)

+ Venituri extraordinare (încasabile)

– Cheltuieli extraordinare (plătibile)

– Impozitul pe profit

=CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Excedentul brut de exploatare se determină astfel:

Vânzarea de mărfuri

– Costul mărfurilor vândute

+ Producția vândută

+/- Producția stocată

– Consumuri externe

+Subvenții de exploatare

– Impozite și taxe

– Cheltuieli cu personalul

= EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE

În cazul nostru, EBE pentru anul 2009 este:

EBE = 0 – 0 + 990510 + 0 – 669461 + 0 – 936 – 64028

EBE = 256085

De aici, capacitatea de autofinanțare pentru anul 2009 este:

CAF = 256085 + 53 – 463 + 2998 -7773 + 0 – 33272

CAF = 217628

Prin procedeul adițional, capacitatea de autofinanțare se determină astfel:

Rezultatul net al exercițiului

+ Cheltuieli calculate

– Venituri calculate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Practic, pentru anul 2009 aceasta este egală cu:

CAF = 174025 + 43603 – 0

CAF = 217628

EBE pentru anul 2010 este:

EBE = 0 – 0 + 1040742 + 0 – 532467 + 0 – 1130 – 122451

EBE = 384694

De aici, capacitatea de autofinanțare pentru anul 2010 este:

CAF = 384694 + 0 – 16323 + 1833 – 7669 + 0 – 0 – 56319

CAF = 306216

Prin metoda aditivă, capacitatea de autofinanțare pentru anul 2010 este:

CAF = 281130 + 25086 – 0

CAF = 306216

Capacitatea de autofinanțare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective.

Teoretic, capacitatea de autofinanțare nu reprezintă decât o autofinanțare potențială și ea nu poate fi egalată cu atutofinanțarea, deoarece autofinanțarea nu reprezintă decât o parte din CAF:

Autofinanțarea = CAF – Dividende.

In cazul nostru, însă, aceasta se identifică cu autofinanțarea, datorită politicii firmei de a nu distribui dividende.

3.4.2. COSTUL BENEFICIILOR REINVESTITE

Luând în considerare incidența fiscală, costul beneficiilor reinvestite se calculează astfel:

unde: C = costul beneficiilor reinvestite;

Re = rentabilitatea economică generală a societății comerciale;

Ip = impozitul personal, pe venituri din dividende, plătit de acționari/asociați;

Is = impozitul societar, plătit de societatea comercială pentru profitul reinvestit.

Rentabilitatea economică se determină după formula:

Pentru societatea analizată, aceasta este egală cu:

Știind că Ip = 16%, iar Is = 16%, putem determina costul beneficiilor reinvestite:

Profitul reinvestit în operațiuni economice care promit un randament anual de 80,53% este o situație favorabilă, iar profitul reinvestit va aduce beneficii mari în viitor.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Succesul oricărei activități economice depinde de discernământul cadrelor care o conduc în ce privește eficiența angajării oamenilor, fondurilor bănești și materialelor pentru desfășurarea ei. Scopul întreprinderii este acela de a obține profit, al cărui nivel depinde de creșterea capitalului financiar, capital ce exprimă bogăția acționarilor.

Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creștere a capitalului economic și a modalităților de finanțare ale acestei creșteri, deoarece asemenea alegere guvernează sporirea capitalului financiar și gradul de autonomie al întreprinderii.

Structura capitalului economic utilizat de întreprindere pentru a degaja o plus – valoare prin schimb, depinde de natura activității întreprinderii, de mediul său, și, în particular, de condițiile sale cu alți agenți economici. De alegerea acestei structuri va depinde eficacitatea economică a întreprinderii și potențialul să economic: capacitatea sa de producție și de schimb.

Nevoile de monedă generate de deținerea activului brut sunt acoperite fie de către asociați, fie de către terți. Aceștia din urmă nu acceptă însă, imobilizările propriilor capitaluri, decât dacă obțin un avantaj. Acest avantaj reprezintă remunerarea capitalului dat cu împrumut, deci imobilizat, sub forma unei dobânzi. Această dobândă constituie pentru întreprinderea împrumutată un cost al deținerii capitalului. Acest cost explicit este un cost real și monetar. Din acest punct de vedere, el este similar beneficiilor pe care acționarii le așteaptă din distribuția dividendelor. Dar în timp ce costul împrumutului rezultă dintr-un acord contractual, distribuirea beneficiilor depinde de decizia asociaților.

Orice imobilizare de fonduri în întreprindere, care nu provine dintr-un aport exterior, adus de asociați sau creditori, nu comportă în mod explicit un cost. Deținerea lor de către întreprindere nu comportă decât un cost implicit. Acest cost implicit exprimă o exigență a asociaților față de întreprindere și influențează direct valoarea pe care ei o atribuie participării lor la capital.

În concluzie, orice deținere de capital are drept consecință o cerere de monedă și antrenează un cost explicit sau implicit.

O direcție importantă de acțiune în politica financiară a firmei vizează tocmai diminuarea acestui cost al capitalului, condiție a creșterii eficienței economice, a rentabilității activității acesteia. Întreprinderea trebuie să se străduiască să asigure scăderea costului capitalului și să nu investească decât pentru o rentabilitate superioară acestui cost.

Așa după cum am observat din analiza surselor de finanțare a societății INSIDE CONSTRUCT S.R.L., aceasta a apelat la majoritatea modalităților de finanțare disponibile pentru aceasta.

Din analiza ratelor de structură ale pasivului se observă o pondere destul de mare a datoriilor în raport cu capitalurile proprii, aceasta datorându-se faptului că întreprinderea este în plin proces de dezvoltare, iar pentru a-și atinge obiectivele stabilite are nevoie de resurse financiare mari, resurse pe care nu le poate acoperi din rezultatul activității anterioare, deși asociații au optat pentru nedistribuirea dividendelor, deci, pentru reinvestirea profitului. Totuși, rata capitalurilor permanente se încadrează în plaja de valori considerate a fi optime, ceea ce exprimă o bună stabilitate financiară a firmei.

În ceea ce privește capacitatea de autofinanțare și randamentul pe care îl oferă beneficiile reinvestite, acestea au valori relativ mari, iar reinvestirea profitului va aduce beneficii mari în viitor.

BIBLIOGRAFIE

1. Crăciun, P., 2004, Produse și servicii bancare, Arad, Editura Concordia.

2. Gomoi, B., Tăgăduan, D., 2006, Sinteze, teste și aplicații de gestiune financiară, Arad, Editura Universității „Aurel Vlaicu”.

3. Ilie, V., 1997, Gestiunea financiară a întreprinderii, București, Editura Didactică și Pedagogică.

4. Nicolaescu, C., Gomoi, B., 2009, Noțiuni contabile de bază – Teorie și practică, Timișoara, Editura Mirton.

5. Nicolaescu, C., Gomoi, B., 2006, Bazele contabilității – Descrierea principalelor modele și concepte, Timișoara, Editura Mirton.

6. Pantea V., Pantea M., Cureteanu R., 2007, Analiza economico financiară a întreprinderii, Arad, Editura Universității „Aurel Vlaicu”.

7. Stancu, I., 2008, Finanțe, București, Editura Economică.

8. Tăgăduan, D., 2004, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad, Editura Concordia.

9. Tăgăduan, D., Gomoi, B., 2006, Gestiunea financiarã a întreprinderii, Arad, Editura Universității „Aurel Vlaicu”.

10. Toma, M., Alexandru, F., 2003, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, București, Editura Economică.

ANEXE