Repere Jurisprudentiale ALE Dreptului LA Libera Exprimare

Drept

Repere Jurisprudentiale ALE Dreptului LA Libera Exprimare

Byadmin ianuarie 1, 2024

REPERE JURISPRUDENȚIALE ALE DREPTULUI LA LIBERA EXPRIMARE

CUPRINS

INTRODUCERE

LOCUL ȘI ROLUL APĂRĂRII ONOAREI, DEMNITĂȚII ȘI REPUTAȚIEI PROFESIONALE ÎN STATUL DE DREPT

Obiectul protecției acordate de dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională

Noțiunile „onoare”, „demnitate” și „reputație profesională

Dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională și premisele apărării acestuia

1.3.1. Informația “lezantă

1.3.2. Informația răspândită

1.3.3. Falsitatea informațiilor

STANDARDE EUROPENE: EXIGENȚE ȘI APLICABILITATE

2.1. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – standarde de reper

2.2. Cazul Busuioc contra Republicii Moldova: primele învățăminte

2.3. Cazul Amihalachioaie contra Republicii Moldova

2.4. Despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral și material cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale

2.4.1. Compensarea prejudiciului moral

2.4.2. Compensarea prejudiciului material

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Existența și măsura în car sunt garantate și respectate drepturile omului întzr-o societate sunt criteria concludente pentru determinarea rolului omului în societatea respectivă și, în consecință, a nivelului de dezvoltare a acesteia. Promovarea drepturilor omului este o prioritate a societății democratice și a devenit, după proclamarea suveranității și independenței, o importantă parte componentă a politicii Republicii Moldova pe plan intern și extern.

Actualitatea temei de investigație. Având rolul de a apăra personalitatea, normele ce protejează onoarea, demintatea și reputația profesională sunt de o necesitate stringentă în contextul dezvoltării secolului XX și în aceiași măsură egală pentru secolul XXI care declară omul ca valoare fuindamentală a societății. Societatea pe parcursul evoluției sale a apreciat ca esențială pentru o convețuire armonioasă protecția onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei, generțnd astfel procesul de legiferare a dreptului omului de a fi apărat contra atacurilor neîntemeiate la onoaream demnitatea și reputația sa profesională. Deși nu există dubii asupra necesității de a reglementa prin lege aceste relații sociale, însuși modul cm trebuie reglementată și respectiv apărată, onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei este izvorul a numeroase dezbateri. Discuțiile se amplifică odată cu dezvoltarea progresivă a mijloacelor de informare în masă și creșterea semnificativă a impactului acestora asupra opiniei publice. Pentru a nu afecta transparența și controlul social al activității autorităților, în unele cazuri se impune o protecție limitativă a noarei, demnității și reputației profesionale a unor categorii de persoane.

Scopul si obiectivele cercetării. Prezenta lucrare are ca obiect de studiu problematica complexă a protecției juridice a onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei. În cadrul ei sunt examinate elemente de ordin general teoretic, care și-au găsit conscrare normativ-juridică în Republica Moldova precum și elemente de interpretare și aplicare a legislației în practica judiciară, ținându-ce cont de doctrina occidentală și standardele europene.

Importanta teoretica si valoarea aplicativa

Fiind un fundament al societății democratice, libertatea de exprimmare necesită a fi protejată într-un mod special pentru salvgardarea democrației, a pluralismului, a transparenței. Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a anuhilat o mare parte din restrângerile impuse în general libertății de exprimare în spațiul european, inclusiv în favoarea onoarei, demnității și reputației profesoonale a persoanei. Astfel, pe parcurs de o jumătate de secol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat așa-numitele „standarde europene a libertății de exprimare”. Pentru că în lege în mod obișnuit, libertatea de exprimare există doar până în momentul în care este lezată onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei, o parte din standardele europene sunt tangențiale temei studiate în prezenta lucrare.

Încă din momentul transformării Republicii Moldova într-un stat democratic, „în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate” s-a impus o abordare conceptual diferită a acestei teme, care era atipică perioadei sovietice. Transformările ideologice, ce au luat amploare în special în anii 90, au determinat modificări serioase ale legislației, a început un proces de valorificare a drepturilor și libertăților garantate de stat prin prisma tradițiilor înrădăcinate în statele democratice. Într-un timp foarte scurt au fost ratificate toate tratatele de importanță majoră pe plan universal și regional și statul nostru s-a angajat să-și armonizeze legislația internă cu standardele impuse de actele internaționale ratificate. O importanță majoră a avut-o ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care dispune de un mecanism eficient de control al modului cum sunt respectate drepturile prevăzute în ea.

Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.

Structura tezei. Lucrarea este compusă din introducere, două capitole și concluzii la subiectul propus pentru cercetare. Fiecare capitol are ca scop determinarea conceptelor fundamentale care compun fundamentul dreptului de apărare a onoarei, demnității și reputației profesionale, așa cum este el conceput în jurisprudența europeană cu privire la drepturile omului. Capitolul 1 relevă conținutul termenilor cheie care compun dreptul enunțat și stăruie asupra conținutului său ce decurge din normele naționale și internaționale cu privire la drepturile omului. Capitolul 2 oferă o cercetare practica a dosarelor de condamnare a Republicii Moldova in virtutea articolului 10 anume sub aspectul încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională și scoate în evidență standardele de reper ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul articolului 10 CEDO. În afară de aceasta lucrarea mai prezintă modalitățile prevăzute atât de legislația națională cât și de cea internațională care sunt instituite pentru acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral și material cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale.

1. LOCUL ȘI ROLUL APĂRĂRII ONOAREI, DEMNITĂȚII ȘI REPUTAȚIEI PROFESIONALE ÎN STATUL DE DREPT

Obiectul protecției acordate de dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională

În spațiul actual al Republicii Moldova, apărarea onoarei și demnității prin mijloace civile a fost implementată pentru prima dată prin articolul 7 al Bazelor legislației civile a URSS și a republicilor unionale, adoptate de Sovietul Suprem al URSS la 11.06.1961, intrate în vigoare la 1 mai 1962. Bazele au fost primul act unional codificat conținînd prevederile fundamentale ale dreptului civil. Ele eu servit ca bază pentru adoptarea codurilor civile a epublicilor unionale. Codul civil al RSSM a fost adoptat la 26 decembrie 1964 [3] și a intrat în vigoare la 1 iulie 1965. În acest cod, pentru prima dată în istoria RSSM, se include articolul 7 intitulat „Apărarea onoarei și demnității”. Însăși noțiunea de „apărare a onoarei și demnității” constituie o inivație a legislației sovietice, care nu a dorit să utilizeze noțiunea de „defăimare”, consacrată în acea perioadă în mai multe țări și care rămâne a fi tipică sistemului legislativ occidental. Noșiunea de „defăimare” poate fi regăsită în știința dreptului civil rus din perioada prerevoluționară, dar nu a fost preluată de legislația civilă sovietică, pentru că era considerată de origine burgheză” [12, p. 651].

Înspirată profund, prin tradiție, în psihologia populației, în mod special a juriștilor, noțiunea de „apărare a onoarei și demnității” și completată mai apoi de catogoria „reputație profesională”, consacrată în reglementările privind libertatea de exprimare, a fost preluată și de noul Cod al Republicii Moldova [2].

Însă, din momentul asprațiilor de transformare a Republicii Moldova într-un stat democratic, „în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme șii sunt garantate,”[1] s-a impus o abodarea conceputală diferită a acestei teme. Transformările ideologice, ce au luat amploare în special în anii 90, au determinat modificări serioase ale legislației, a început un proces de valorificare a drepturilor și libertăților garantat de stat prin prisma tradițiilor înrădăcinate în statele democratice. Într-un timp relativ scurt, au fost ratificate toate tratatele de importanță majoră pe plan universal și regional, statul s-a angajat să-și armonizeze legislația internă cu standardele impuse de actele internaționale ratificate. O importanță particulară a avut-o ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [8], numită și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO), nu pentru că aceasta conține prevederi mai speciale dar pentru că dispune de un mecanism eficient de control al modului cum sunt respectate drepturile prevăzute de ea.

Spre deosebire de art.16 Codul civil, CEDO nu conține un articol care să protejeze direct onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei, ci protejează prin articolul 10, libertatea de exprimare. Totuși, prin stipulația că libertatea de exprimare nu poate prjudicia „reputația altuia” ea indirect protejează onoaream demnitatea și reputația prfesională a persoanei.

Fiind un fundament al societății democratice, libertatea de exprimmare necesită a fi protejată într-un mod special pentru salvgardarea democrației, a pluralismului, a transparenței. Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a anuhilat o mare parte din restrângerile impuse în general libertății de exprimare în spațiul european, inclusiv în favoarea onoarei, demnității și reputației profesoonale a persoanei. Astfel, pe parcurs de o jumătate de secol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat așa-numitele „standarde europene a libertății de exprimare”. Pentru că în lege în mod obișnuit, libertatea de exprimare există doar până în momentul în care este lezată onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei, o parte din standardele europene sunt tangențiale temei studiate în prezenta lucrare.

Modul în care sunt interpretate și aplicate articolele din legislața națională referitoare la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale deseori contravine principalelor reguli consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de-a lungul activității de interpretare și aplicare a art.10 CEDO. În practică însă, aplicarea stndardelor europene este foarte dificilă, pentru că, pe de o parte, acestea nu reies din însuși conținutul articolelor în discuție, pe de altă parte acestesta se datorează faptului că standardele europene sunt cunoscute insuficient.

Totuși, așa cum am menționat anterior, problematica apărării onoarei, demnității și reputației profesionale nu mai poate fi studiată doar prim prisma legislației și practicii implementate în spațiul ex-sovietic, de aceea, standardele europene vor fi tratate în paralel cu legislația și practica existentă, reprezentând și obiectivul în conformitate cu care urmează a fi modificată legislația și practica Republicii Moldova. Spre deosebire de practica existentă în spațiul moldovenesc, practica occidentală pune pe cîntar importanța libertății de exprimare în raport cu protecția personalității. Aplicarea legii nu se mai face orbește, ci se circumscrie unui proces de apreciere a valorii primordiale în fiecare caz concret. Or, pedepsele aplicate pentru afirmații făcute cu bună credință și rezonabile în olelor în discuție, pe de altă parte acestesta se datorează faptului că standardele europene sunt cunoscute insuficient.

Totuși, așa cum am menționat anterior, problematica apărării onoarei, demnității și reputației profesionale nu mai poate fi studiată doar prim prisma legislației și practicii implementate în spațiul ex-sovietic, de aceea, standardele europene vor fi tratate în paralel cu legislația și practica existentă, reprezentând și obiectivul în conformitate cu care urmează a fi modificată legislația și practica Republicii Moldova. Spre deosebire de practica existentă în spațiul moldovenesc, practica occidentală pune pe cîntar importanța libertății de exprimare în raport cu protecția personalității. Aplicarea legii nu se mai face orbește, ci se circumscrie unui proces de apreciere a valorii primordiale în fiecare caz concret. Or, pedepsele aplicate pentru afirmații făcute cu bună credință și rezonabile în respectivele condiții pot avea repercusiuni grave asupra democrației.

„În ce privește drepturile omului- condiție sine qua non a statului de drept- cu cât se denaturează mai grav conținutul acestui principiu fundamental, cu atât este mai mult vizată existența statului de drept” [26, p. 136].

„Statul de drept se bazează pe afirmarea unei primordialități a individului în cadrul societății, care presupune menținerea statului într-o postură de instrument afectat realizării de sine a individului, netransformarea statului și nici a dreptului într-un scop în sine, deci limitarea primului prin prin subiectivizarea celui de-al doilea. În centrul construcției statului de drept stau drepturile omului. Acestea sunt limita acțiunii puterii. Scopul organizării sociale nu este ordinea, ci apărarea drepturilor naturale și impresciptibile ale individului, față de care ordinea și deci și dreptul pozitiv sunt doar mijloace” [18, p. 103].

Articolul 1 alineatul 3 din Constituție, consacrând Republica Moldova ca un stat de drept, democratic, statuează că ”demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”, astfel, ”a garanta” înseamnă mai mult decât „a respecta” și echivalează cu obligația statului de a crea condiții pentru implementarea lor reală.

Deși adesea se susține că personajul cheie în statul democratic de drept este judecătorul, care are ultimul cuvânt în respectarea legii de către stat și de către întreaga societate, considerăm că la respectarea acesteia trebuie să participe în egală măsură societatea civilă, persoanele fizice, persoanele juridice, organizațiile nestatale, instituțiile publice etc.

După cum a fost specificat mai sus, noțiunea de „stat de drept” se axează pe conceptul „drepturilor și libertăților omului”și pe conceptul „demnității umane”. Toată structura instituțională este făcută în scopul protecției acestora, exercitării lor efective. Ca principiu esențial al statului de drept, asigurarea intergrală a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului presupune executarea consecventă de către stat a principalei sale misiuni- să gananteze fiecărui cetățean posibilitatea de a-și dezvolta multilat2ral personalitatea. Este vorba de un astfel de sistem de acțiuni sociale, în care drepturile omului și cetățeanului sunt primare, naturale, în timp ce posibilitatea realizării fumcțiilor puterii statale este secundară, derivată.

Doctrina juridică actuală recunoaște în calitate de drepturi naturale sistemul de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale ale persoanei cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 și în alte acte internaționale.

Cu referire la cele expuse mai sus, afirmăm că în statul de drept atât garantarea dreptului la libertatea de exprimare, cât și garantarea dreptului la onoarea, demnitatea și reputația profesională sunt fundamentale. Or, valoarea supremă în cadrul statului de drept trebuie să fie omul și demnitatea lui.

Din punct de vedere juridic, onoarea și demnitatea pot avea semnificații mai largi sau mai înguste.

În sens larg, problema fundamentării juridice a demnității persoanei constituie una din principalele probleme ale științelor juridice teoretice și de ramură. Interesul față de ea se determină prin rolul enorm pe care aceasta îl joacă în formarea și dezvoltarea personalității, demnitatea umană astfel ocupă primul loc căci documentele debază privind drepturile omului arată că respectul demnității și drepturilor omului, înalta lor valoare, sunt factorii ce caracterizează situația societății moderne, izvoarele stabilității politice, ale opimismului social și a încrederii în viitor. Problematica demnității umane se pretează analizei juridice din cauză că demnitatea este un component primar al caracteristicii social-juridice a persoanei,drepturilor sale subiective, obligațiilor, libertăților. Demnitatea umană se realizează teoretic și practic prin totalitatea mijloacelor juridice cu ajutorul cărora se asigură reglementarea legală a diferitelor relații sociale. Fiecare bloc structural al sistmului de drept: elementul normativ, conștiința juridică, activitatea juridică, privite în ansamblu, reflectă diferite aspecte ale demnității umane. În doctrina juridică, instituția „demnității umane” este definită ca o totalitate complexă de norme cu caracter interramural [39, p. 311].

Categoria de „demnitate”, fiind în principiu o categorie generală consfințită în legislația ramurală și constituțională, precum și în multe acte internaționale, se referă la un fenomen social destul de complicat. Este o noțiune foarte largă, bogată în conținut și, prin natura sa, profund dialectică. În teoria eticii, demnitatea este determinată ca o categorie a conțiinței morale, ce exprimă concepția despre valoarea fiecărui om ca o personalitate morală, de asemenea, o catorie a eticii, care înseamnă o atitudine morală deosebită a omului față de sine însuși și atitudinea societății, a statului și a altor comunități față de el, în care se recunoaște valoarea personalității. De asemenea, remarcăm că afirmarea și susținerea demnității umane presupune crearea unui ansamblu de norme etice, morale, juridice și a altor norme sociale și raporturi juridice și morale, care să denote respect față de personalitate. Realizarea demnității umane în ramurile legislației, în hotărârile instanțelor judecătorești și ale altor organe de stat se manifestă prin valoarea juridico-morală și importanța socială a personalității. În același timp, demnitatea umană ca valoare are mai multe semnificații: valoarea omului în general, valoarea unui individ concret, valoarea reprezentantului unei anumite comunități sociale, de asemenea conștientizarea de către subiecte a valorii și importanței lor sociale [39, p.317].

În plan juridic, demnitatea sau valoarea personalității umane, se asigură printr-un ansamblu de drepturi și libertăți subiective, constituind statutul juridic al personalității, și nu doar prin drepturile și libertățile ce asigură inviolabilitatea persoanei, domiciliului, secretul corespondenței, libertatea conștiinței șialtele în sfera relațiilor personale nepatrimoniale. Problema demnității umane este în primul rând problema drepturilor subiective ale persoanei în diferite sfere ale vieții sociale și politice, este problema realizării și asigurării reale a intereselor legitime ale persoanei [39, p.318 ]. Recunoașterea demnității umane de către stat se determină nu atât prin afirmațiile declarative despre inviolabilitatea demnității umane, cât prin ceea ce face societatea și statul pentru persoană, prin condițiile materiale pe care le creează, prin drepturile reale, asigurate și apărate de lege [39, p. 317 ].

În sens îngust, onoarea, demnitatea și reputația profesională constituie obiecte specifice ale apărării juridice prin mijloace civile, penale și adminsitrative. În acest sens, categoria „demnitate umană” este examinată mai mult în plan negativ, ca un drept legat de apărarea personalității contra acțiunilor/enunțurilor umilitoare, lezante.

După cum am remarcat mai sus, Constituția Republicii Moldova, care proclamă statul nostru un stat de drept, democratic, garantează în egală măsură, punând pe aceiași treaptă, următoarele valori supreme: demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea, pluralismul politic.

Între toate aceste categorii nu se poate vorbi despre o prioritate, în caz de contradicție, trebuie să se găsească echilibrul. Dar, întrebarea ce se impune este de a ști ce înseamnă echilibrul garantării valorilor într-un stat de drept și cum poate fi soluționată problema contradicției dintre valori în mod echitabil. Într-un stat de drept aceste contradicții sunt iminente, în particular onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei în anumite cazuri se află în concurență cu libertatea de exprimare. Unul dintre obiectivele acestei lucrări este tratarea acestui aspect al problemei și identificarea unor soluții.

1.2. Noțiunile „onoare”, „demnitate” și „reputație profesională”

Omul reprezintă valoarea supremă a societății. Onoarea, demnitatea și reputația profesională sunt atribute fundamentale ale omului și fără protecția lor nu putem concepe protecția omului în societate sa, altfel spus, a valorilor fundamentale ale societății.

Onoarea, este pe de o parte, aprecierea socială a personalității și a meritelor sale, iar pe de altă parte, reflectă tendința omului de a-și păstra reputația. Onoarea reprezintă o categorie ce reflectă demnitatea individului în conștiința altor oameni, aprecierea sa publică sau, altfel spus, onoarea este reputația pozitivă a omului. Onoarea este în primul rțnd aprecierea societății dată personalității, deci depinde foarte mult de principiile morale impregnate în conștiința comunității sociale.

Nu vom găsi definiția onoarei în legislație, ci doar în literatura de specialitate (juridică, de etică, filosofică). De exemplu, conform unei definiții tipice lansate de doctrina juridică, onoarea este, pe de o parte, „aprecierea morală, generală a personalității, constantă și pozitivă, reputația sa, iar pe de altă parte, autoaprecierea, sensibilitatea față de opinia publică, față de aprecierea socială” [24, p. 21].

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „onoare” pare să provină de la „onestitate” și nu doar în română. Această similitudine o întâlnin în franceză- „honneur”, „honettete”, în rusă „честь” „честность”, în engleză „honour”, „honesty”. Legătura dintre aceste cuvinte argumentează apartenența onoarei la categoria principiilor morale („onestitate” se definește ca „cinste, corectitudine”) iar potrivit DEX-ului „onoarea” este în primul rând o categorie morală(integritate morală, probitate , corectitudine, demnnitate, cinste”) și potrivit altor sensuri „reputație, prestigiu, faimă, vază” și „preșuire deosebită, considerație, respect, stimă” [17, p. 812]. Totuși, normele juridice în opinia noastră utilizează noțiunea de „onoare” dată pentru ultimele sensuri.

Deci, onoarea este aprecierea publică a persoanei, o trsăsătură socială obiectivă. Din acest punct de vedere anume existența societății determină existența categoriei de onoare. Noțiunea de onoare are trei aspecte:

Caracteristica personalității înseși (trăsăturile persoanei), ceea ce constituie în DEX primul sens:”integritate morală, probitate, corectitudine, demnitate, cinste” [17, p. 812 ].

Aprecierea socială a personalității(reflectarea trăsăturilor persoanei în conștiința socială). Noțiunea de onoare presupune că acesta apreciere este de la început pozitivă.

Aprecierea socială acceptată de personalitatea înseși, adică „capacitatea persoanei de a-și aprecia faptele, de a acționa în viața morală potrivit normelor morale, regulilor și cerințelor societății”.

În textele juridice se utilizează cel de-al doilea aspect al noșiunii de onoare, deoarece nu poate fi lezată onoarea ca o trăsătură a personalității înseși. Însă, lezarea onoarei ca motiv pentru intentarea procesului judiciar presupune că reclamantul simte sau presupune șodificarea opiniei publice despre sine.

Dreptul protejează categoria de onoare datorită importanței pe care aceasta o are în societate. Este necesar ca aprecierea socială a omului să fie obiectivă. Pentru formarea ei se impune cunoașterea obiectului aprecierii, adică a acțiunilor sau inacțiunilor care se supun aprecierii. În momentul în care despre o persoană se răspândesc informații false și lezante, aprecierea socială a personalității se schimbă și persoanei i se aduc prejudicii pe nedrept.

Caracterul obiectiv al onoarei se manifestă în principal prin faptul că ea este o exprimare obiectivă a relațiilor, atitudinilor dintre personalitate și societate.

La baza ideii de onoare stau principiile moralității. Pentru că principiile morale ce domină societatea pot fi determinate, putem vorbi de caracterul obiectiv al categoriei de onoare, care limitează arbitrarul și interpretarea subiectivă a ceea ce este onoare sau dezonoare. În același timp, nu se poate nega posibilitatea formării unei aprecieri sociale incorecte în raport cu un anumit om sau grup de oameni. În alt aspect, onoarea fiind o categorie relativă în timp și spațiu, creează anumite probleme de apreciere în fața judecății, conținutul ei fiind social, nu poate fi apreciat în mod unilateral de către fiecare membrul al societății în particular.

Lezarea onoarei presupune că reclamantul simte sau consideră posibilă schmbarea opiniei societății despre sine. E vorba de o discreditare a omului în fața opiniei publice. Aceasta este accepțiunea în care sunt utilizate în practică articolele pertinente din legislația civilă. Lezarea onoarei este un fenomen social foarte frecvent, provocat de încălcarea diferitelor norme sociale, inclusiv de către posesorul onoarei. Prin articolul 16 din Codul civil al Republicii Moldova se reglementează doar modul de repunere în drepturi adică, restabilirea onoarei perdute și compensarea prejudiciului cauzat, în cazul în care alte persoane decât posesorul onoarei au răspândit informații care nu corespund realității și defăimează persoana. Pentru că onoarea nu are o expresie materială, nici lezarea acesteia nu poate fi percepută material. Prezența unei umilințe și gradul ei o apreciază în primul rând cel ce o suportă deoarece criterii obiective pentru dovada faptului că lezarea onoarei a avut loc nu există nici în legem nici în alte acte cu caracter normativ sau explicativ. Deocamdată, faptul lezării onoarei și gradul în care aceasta s-a produs se apreciază de judecător după inima sa convingere, și deși doctrina și pratica judiciară au impus niște criterii obiective după care să se aprecieze lezarea onoarei și persoana este prezentată ca îcălcând actele normativ-juridce sau normele morale ale societății, putem vorbi în același timp de dificultăți serioase la aprecierea faptului lezării onoarei. Astfelm noțiunea de „norme morale ale societății” poate fi apreciată diferit de către membrii societății, iar însăși încălcarea unor norme juridice poate să nu ducă la lezarea onoarei. În articolul 16 Codul civil observăm o identificare a conceptului de „lezare a onoarei” cu conceptul „răspândirea de informații defăimătoare despre persoană”. Nimeni nu devedește faptul că nu s-a lezat de fapt onoarea, adică nu s-a schimbat opinia societății despre persoană, se dovedește faptul că informațiile răspândite corespund realității.

În ceea ce privește „demnitatea”, aceasta este definită mai degrabă ca „autoaprecierea personalității, bazată pe aprecierea ei de către societate”. Deosebirea principală între „onoare” și „demnitate” constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate în prm plan se situează momentul subiectiv, autoaprecierea. De aici putem conclude că demnitatea omului se află într-o anumită dependență de educație, de lumea interioară, de particularitățile psihice. În ultimă instanță, de capacitatea omului de a aprecia în modul cuvenit părerea celor din jur despre el. Spre deosebire de onoare, demnitatea nu este pur și simplu aprecierea corespunderii personalității și a faptelor sale normelor sociale, morale, dar este în primul rând perceperea de către persoană a valorii sale ca om în general (demnitate umană), ca un profesionist etc. De aici și noțiunile de demnitate personală, profesională, națională.

În doctrina juridică este frecventă definirea „demnității” ca o „autoapreciere de către persoană a calităților sale” [10, p. 53]. Însă, atunci își pierde sensul „lezarea demnității” căci nu se știe cum se poate leza aprecierea personalității în propriii ochi. Putem califica drept lezare a demnității acțiunea asupra opiniei publice prin care se desconsideră demnitatea persoanei ca un drept inalienabil al acesteia.

„Demnitatea” nu are suficientă perceptibilitate pentru a putea fi probată/contestată în instanța de judecată. Pentru apărarea acestei categorii psihologice nu este necesar ca ea să fie inserată în lege. Articolul legii trebuie să includă doar noțiuni cu eficiență juridică, și nu de formalitate ideologică, ultimele fiind binevenite doar în cadrul Constituției. De altfel, în practica judiciară onoarea și demnitatea sunt interpretate ca un tot unitar. În hotărârile judiciare se utilizează o singură formulă:”lezează/nu lezează onoarea și demnitatea persoanei”. Nici reclamanții și nici judecătorii nu le separă. Uneori se mai utilizează și noțiunea „apărarea cinstei și demnității”, în acest caz cuvintele cinste și onoare fiind sinonime.

În doctrina europeană se utilizează din ce în ce mai des noșiunile de „reputație”, „prestigiu”, „bunul nume” [25, p. 415], noțiuni care sunt la primele apariții în legislația Republicii Moldova. Deocamdată, aceste noțiuni se subordonează noțiunii de onoare.

În special, în Codul civil articolul apărut noțiunea de „reputație profesională”. Deși până în anul 2002 legislația noastră nu conținea noțiunea de „reputație profesională”, totuși aceasta se regăsește în practica judiciară. În doctrina națională, reputația profesională este percepută ca „aprecierea calităților profesionale ale persoanei de către societate” [31, p. 47].

Conceptul de „reputație profesională” este apropiat de conceptul de onoare. Onoarea constituie un component al conceptului de reputație profesională, deoarece ea presupune aprecierea din partea societății, am putea spune chiar că acestea sunt sinonime. De aici rezultă că reputația profesională face un tot întreg cu reputația (onoarea) persoanei, fiindcă conține aprecierea publică a unor calități ale persoanei. Delimitarea calităților profesionale de cele neprofesionale se poate aplica doar persoanelor fizice, deoarece persoana juridică este constituită pentru afaceri, ceea ce presupune exercitarea calităților profesionale de către membrii componenți.

Normele juridice tratează noțiunea de onoare și demnitate ca fiind caracteristică atât persoanei fizice, cât și celei juridice. Deci, putem concluziona că putem concepe noțiunea de „onoare a persoanei juridice” sau mai bine zis de „reputație profesională a persoanei juridice”, însă persoanei juridice nu-i putem atribui noțiunea de demnitate.

Deci, problema determinării lezării onoarei, demnității și reputației profesionale se bazează în special pe noțiunea de „înîlcare a principiilor morale a societății”. Din aceste considerente, putem afirma că lezarea onoarei și demnității este o problemă a cărei soluție poate varia în timp și în spațiu, deoarece ține de principiile morale și de psihologia socială ale unei societăți concrete. Din aceste considerente mai oportună ar apărea ideea de a introduce în legislația în vigoare noțiunile preluate din documentele internaționale în materia dată și anume noțiunea de defăimare, protecția reputației altora, și altele. În cazul răspândirii informațiilor defăimătoare și necorespunzătoare realității, persoana lezată este în drept să se adreseze instanței de judecată pentru restabilirea în drepturi și compensarea prejudiciului moral și material cauzat. Nu se poate de dovedit în instanța de judecată gradul de lezare a onoarei și demnității în schimb se poate dovedi răspândirea informațiilor defăimătoare care au cauzat în consecință prejudiciul material și moral respectiv.

1.3. Dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională și premisele apărării acestuia.

Dreptul la onoare și demnitate reprezintă un drept fundamental. Deși Constituția Republicii Moldova nu consacră acestui drept un articol aparte, art. 32 alin. (2) al Constituției (care garantează libertatea opiniei și exprimării) prevede: “Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie” [1]. Această stipulație presupune egalitatea dreptului la onoare și demnitate cu dreptul la libera exprimare, adică garantarea acestuia la nivelul unui drept fundamental, cel puțin atunci când intră în contradicție cu dreptul (fundamental) la libera exprimare. Ba mai mult, dreptul la exprimare este fundamental până în momentul când este lezat dreptul la onoare și demnitate. Când aceasta se întâmplă, nu mai există dreptul la exprimare.

Pe parcursul dezvoltării societății onoarea și demnitatea au fost, în primul rând, niște categorii morale. Interpretarea juridică a acestor categorii presupune reglementarea lor prin norme de drept. Codul civil al R. Moldova prin art. 16 garantează dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională [2], consﬁnțind astfel dreptul persoanei de a cere ca informațiile răspândite despre comportamentul său să ﬁe veridice.

Normele cuprinse în art. 32 din Constituție și detaliate în art. 16 Cod civil îndeplinesc 3 funcții: de reglementare, de apărare și educativă. În justiﬁcarea ultimei vine argumentul că aceste norme determină un comportament adecvat (dorit) al oamenilor în societate. Oameni îndeplinesc aceste norme în mod voluntar, în virtutea convingerii. Raporturile conﬂictuale apar doar în cazul când se încalcă acest drept. Prescripțiile normative privind dreptul subiectiv la onoare, demnitate și reputație profesională se respectă independent de raporturile juridice concrete.Aceste norme au o importanță reală pentru subiectele de drept nu doar în cazul încălcării lor, ci în general. Dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională face parte din drepturile civile nepatrimoniale. “Caracterul imaterial al dreptului nepatrimonial se manifestă prin faptul că el este lipsit de conținut economic, adică nu poate ﬁ apreciat exact, lui nu-i este caracteristică repararea pagubei, exercitarea lui nu presupune oferirea unui echivalent material din partea altor persoane.”

Dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională trebuie examinat ca un drept subiectiv particular, esența sa constând în dreptul ﬁecărei persoane la inviolabilitatea onoarei, demnității și reputației sale profesionale și în posibilitatea de a cere persoanelor ﬁzice și juridice să nu-l încalce. Onoarea, demnitatea și reputația profesională nu sunt o premisă a ceea ce poate apărea în viitor ca urmare a unei eventuale încălcări aacestora, ele există ca drepturi efective și perpetue ale omului independent de existențaîncălcărilor.

Adică existența dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională nu depinde de anumite acțiuni ale subiectului dreptului, de faptul dacă acesta va ﬁ încălcat. În momen- tul încălcării apare doar necesitatea apărării acestui drept, dar nu însuși dreptul.

Concluzionăm că legislația noastră apără onoarea, demnitatea și reputația profesională a subiectului de drept prin stabilirea obligației generale de abținere de la orice atentate la aceste drepturi ale persoanei și prin oferirea apărării judiciare în caz că acestea au fost încălcate. Abținerea de la orice atentat și dreptul de a cere să ﬁe apărate constituie obiectul dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională.

Deși raportul juridic ce reiese din dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională este absolut, din momentul în care el este încălcat, apare raportul juridic relativ, în acest caz cercul nedeterminat de persoane obligate a nu încălca dreptul subiectiv se reduce la o persoană concretă care a lezat onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei.

Prin urmare, principala calitate a acestui drept constă în posibilitatea subiectului de a cere tuturor să se abțină de la răspândirea informațiilor denigratoare și necorespunzătoare realității, or, persoana poate pretinde o părere adecvată și meritată despre sine.

Apărarea dreptului unei persoane la onoare, demnitate și reputație profesională presupune următoarele condiții: informațiile trebuie să ﬁe răspândite, să lezeze onoarea, demnitatea și reputația profesională și să nu corespundă realității. Din conținutul alinineatului 2 al art. 16 Codul civil, “Orice persoană este în drept să ceară dezmințirea informației ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională dacă cel care a răspândit-o nu dovedește că ea corespunde realității” [2] rezultă că, atât timp cât nu se dovedește contrariul, informațiile răspândite se prezumă a ﬁ o minciună.

1.3.1. Informația “lezantă”

Legislația nu deﬁnește noțiunea de “informație care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională”. Codul civil utilizează noțiunea de “informație care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională”. Potrivit Dicționarului limbii române“a leza” înseamnă “ vătăma, a răni, (ﬁg.) a ofensa aduce (cuiva) un prejudiciu, a păgubi (pe cineva)”, iar “a ponegri” ca “a vorbi pe cineva de rău, a bârﬁ, a defăima” [17, p. 428]. Noțiunea “a leza” deci este mai largă decât noțiunea “a ponegri” și “ponegrireaonoarei și demnității” inevitabil constituie și o “lezare a onoarei și demnității”. Astfel deﬁniția cuprinsă în pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ: “ponegritoare sunt informațiile necorespunzătoare realității, care lezează onoarea și demnitatea cetățeanului, organizației în opinia publică sau în opinia unor cetățeni din punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale societății (de exemplu, informațiile despre săvârșirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în colectivul de muncă, în familie, în viața cotidiană;informațiile ce ponegresc activitatea de producție, economică și socială, reputația etc.)”este, din punct de vedere teoretic, utilă pentru interpretarea art. 16 Cod civil și de aseme-nea pentru înțelegerea noțiunii de calomnie deﬁnită în Codul cu privire la contravențiileadministrative (“a ponegri” este sinonim cu “a defăima” și “a calomnia”), dar nu este exhaustivă pentru a aprecia tipurile de informații care “lezează” onoarea, demnitatea și reputația profesională.

Prin informațiile care „lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei” se are în vedere, de fapt, “defăimarea” persoanei. Acesta este cuvântul utilizat tradițional în lume pentru subiectul în cauză [25, p. 416]. Legislația R. Moldova nu-l utilizează, deoarece a preluat tradiția sovietică, care a inventat o noțiune, în opinia noastră, criticabilă: “lezarea/apărarea onoarei și demnității”. La aprecierea defăimării se ține cont de diferite criterii: de statutul social, de situația și caracterul informației răspândite etc. De exemplu, o informație față de care un ateu are o atitudine indiferentă, de un credincios poate ﬁ percepută ca defăimătoare. Sunt defăimătoare acele informații care, raportate la conținutul legilor și al normelor de conviețuire, contribuie la știrbirea onoarei, reputației profesionale a persoanei ﬁzice sau juridice în opinia publică sau în opinia unor indivizi în particular [12, p.67]. Legislatorul nu concretizează care sunt informațiile defăimătoare. O asemenea enumerare nici nu ar ﬁ binevenită, pentru că ar restrânge nejustiﬁcat gradul de protecție a onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei. Pe de altă parte, determinarea caracterului defăimător al informației este, în multiple cazuri, o sarcină diﬁcilă pentru judecător. Astfel o opinie expusă în literatura de specialitate adoptă ideea că “onoarea și demnitatea sunt categorii morale și conținutul acestora se asociază cu aprecierea calităților sociale ale cetățeanului sau organizației. De aceea pentru aprecierea corectă a faptului lezării onoarei și demnității este necesar să se pornească în primul rând de la principiile morale de care se conduce întreaga societate"[32, p. 60].

În opinia noastră, principiile morale nu sunt categorii cu adevărat obiective și pot ﬁ percepute diferit de oameni. Ele ne permit să delimităm o categorie de informații incontestabil defăimătoare, dar o mare parte se încadrează în marja discutabilului.

Uneori pentru determinarea caracterului defăimător al informației este importantă cunoașterea așa-numitului “lexic nenormativ”. Prin termenul “lexic nenormativ” se au în vedere cuvintele și expresiile, utilizarea cărora în comunicare (în particular, în comunicarea în masă) încalcă normele moralei sociale. Acestea pot ﬁ extraliterare, preluate din jargoane și dialecte, dar și literare, însă raportate la un om concret într-o situație comunicativă concretă contravin normelor moralei sociale în aceeași măsură [39 p. 25-26]. Cuvintele în lexicul nenormativ au cu totul altă semniﬁcație decât în limbajul literar. Avem aici în vedere, de exemplu, un lexic utilizat numai în închisoare sau numai în armată. Diﬁcultatea aprecierii caracterului defăimător al informației în acest caz sporește, pentru că un cuvânt, aparent inofensiv în limbajul literar, este jignitor în contextul unui jargon, autorul intenționând să jignească persoana.

Informațiile necorespunzătoare realității, care au caracter defăimător, urmează a ﬁ dezmințite, independent de faptul dacă sunt expuse într-o formă brutală, ofensatoare sau destul de decentă. În unele cazuri instanța de judecată, ﬁind în diﬁcultate în ceea ce privește caracterul defăimător al unor informații, decide efectuarea de expertize. Hotărârea Plenului CSJ din 27 martie 1997 în pct.17 explică: “În cazul în care la judecarea pricinii pentru aprecierea informațiilor sunt necesare cunoștințe speciale (în domeniul lingvisticii, tele- și radiodifuziunii, cinematograﬁei etc.) judecătorul în procedură de asigurare a probelor sau la pregătirea cauzei pentru judecare sau instanța judecătorească în cadrul judecării cauzei, la cererea uneia din părți sau a ambelor părți, pot dispune efectuarea expertizei respective(…)” [31, p.48].

1.3.2. Informația răspândită

Altă condiție pentru apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale este ca informația să ﬁe răspândită. Legislația nu explică noțiunea de “răspândire”, totuși în doctrina și jurisprudența moldovenească este tradițională interpretarea expusă de Plenul CSJ): “publicarea în presă, difuzarea unor asemenea informații în emisiunile radiofonice și televizate, demonstrarea în programele de cronică cinematograﬁcă și în alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum și în discursurile publice sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală, câtorva sau cel puțin unei persoane; demonstrarea (aﬁșarea în locurile publice a placardelor, lozincilor, fotograﬁilor, a altor opere, expunerea acestor informații în foile volante, caricaturile difuzate (…). Comunicarea unor astfel de informații persoanei la care ele se referă nu poate ﬁ considerată răspândire a lor” [31, p.48]. Această enumerare nu era exhaustivă nici pentru perioada când a fost elaborată, cu atât mai puțin azi, când modalitățile de răspândire se diversiﬁcă permanent, ca urmare a progresului tehnologic. Ca și în cazul informațiilor cu caracter defăimător, considerăm că enumerarea deplină a modalităților de răspândire, ce ar cădea sub incidența art. 16 Cod civil, ar ﬁ inoportună, deoarece ar avea un impact restrictiv asupra protecției dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională.

Se consideră că și atunci când este comunicată doar unei persoane, categoria aceasta deinformații poate cauza prejudicii morale substanțiale și, în cazul necorespunderii lor realității, există temei pentru a pune problema dezmințirii. Nu se consideră răspândire comunicarea lor direct persoanei vizate, deoarece, pe de o parte, nu s-a inﬂuențat apre- cierea socială, iar pe de altă parte, această persoană “nu poate ﬁ obligată să-și schimbe părerea pe cale judiciară”.

Doctrina juridică consideră această problemă discutabilă, deoarece chiar dacă în acest caz nu putem vorbi de răspândire în sensul art. 16 Cod civil, totuși conștiința faptului că o informație falsă este deținută de cel puțin un om poate crea persoanei vătămate numeroase emoții negative. De aceea s-a propus a oferi persoanei interesate dreptul de a înainta o acțiune pentru a se interzice răspândirea acestor informații [24. p.21]. Suntem de acord că o astfel de acțiune ar putea oferi persoanei garanții suplimentare de a se apăra de pericolul de a ﬁ vătămată, dar pe de altă parte, o astfel de acțiune ar putea ﬁ sursa multor abuzuri, în special când informația urmează a ﬁ răspândită prin mijloacele de informare în masă. Astfel, cu scopul de a se apăra de unele materiale critice, unii funcționari (alte persoane) prin abuz ar putea obține interdicții prealabile asupra unor publicații, eventual rezervându-și timp pentru a fabrica contraprobe sau, pur și simplu, salvându-se într-o perioadă crucială de informația respectivă (înainte de alegeri, de exemplu). În condițiile existente în Republica Moldova o astfelde acțiune ar constitui o lovitură serioasă asupra libertății presei și ar periclita controlul societății asupra autorităților.

În opinia unor teoreticieni, art. 16 “nu poate ﬁ aplicat atunci când persoana însăși comunică altor persoane informații defăimătoare despre sine, căci în acest caz el însuși contribuie la formarea opiniei publice despre personalitatea sa” [24, p. 21]. Considerăm că acest lucru nu derivă din art. 16, ci din spiritul dreptului, care constă în a apăra persoana de încălcările comise de alte persoane. Persoana nu se poate acționa pe sine în judecată în virtutea inexistenței raporturilor juridice, însă structura articolului 16 admite acționarea în judecată a unui răspânditor ulterior al informației. Desigur, în acest caz apărarea drepturilor persoanei este justiﬁcată obiectiv, pe de altă parte, vinovăția persoanei justiﬁcă și inadmisibilitatea satisfacerii acțiunii atunci când însăși persoana este sursa informațiilor defăimătoare, or, dreptul ar trebui să penalizeze comportamentul nedorit.

Și în cazurile în care informațiile defăimătoare sunt sub formă de zvonuri, al căror răspânditor nu se cunoaște, vătămatul se poate adresa în instanță pentru apărarea onoarei, demnității și reputației sale profesionale, deoarece lezarea se produce în primul rând prin faptul răspândirii. Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conținea indicații exprese în acest sens, noul Cod civil consacră acestei probleme alin. 9 din art.16: “Dacă identiﬁcarea persoanei care a difuzat informația ce lezează onoarea, dem- nitatea și reputația profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanța de judecată o cerere în vederea declarării informației răspândite ca ﬁind neveridică” [2 ].

Elemente foarte importante ale determinării răspunderii pentru defăimare constituie factorul numeric și factorul calitativ al auditoriului informației răspândite. Cu cât mai mare va ﬁ auditoriul care a receptat informația defăimătoare, cu atât mai mare urmează a ﬁ răspunderea. Mass-media naționale se adresează unui auditoriu nelimitat, nedetermi-nat, mass-media locale se adresează unui auditoriu mai redus, iar în cazul unor luări de cuvânt publice, auditoriul poate ﬁ redus și determinat. La rândul său, auditoriul determinat poate ﬁ pregătit sau nepregătit. Auditoriul pregătit se referă, de exemplu, la persoane care cunosc din timp tema sau profesioniști în domeniu, adică persoane care nu vor crede în mod automat ﬁecare cuvânt, vor înțelege mai ușor dacă persoana dată insinuează fapte concrete sau utilizează mijloace artistice ca metafora, hiperbola sau comparația. În consecință, dauna pentru onoare, demnitate și reputația profesională poate lipsi sau poate ﬁ redusă.

Intervenția mass-media însă practic exclude posibilitatea autorului expresiei considerate defăimătoare de a se apăra în baza caracterului restrâns sau pregătit al auditoriului.“Dar poate să se întâmple că autorul nu a intenționat să transmită mesajul decât auditoriului din fața sa, iar presa a reprodus fără știrea și consimțământul său informația respectivă. Este atunci exclusiv vina mass-media, dacă alte persoane decât cele cărora de fapt li se adresa vorbitorul vor accesa informația dată” [12, p. 653].

Prin alin. 4 al art. 16 Cod civil, “Dacă informația care lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanța de judecată îl obligă să publice o dezmințire la aceeași rubrică, pagină, în același program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătorești”[2], legislația atribuie importanța cuvenită determinării auditoriului,obligând mass-media să aducă versiunea corectă a faptelor la cunoștința aceluiași auditoriu.

În concluzie, determinarea naturii auditoriului poate ﬁ importantă atât pentru stabilirea faptului dacă mesajul defăimător a provocat vreun prejudiciu în genere, cât și pentru calcularea cuantumului prejudiciului (moral, material) cauzat persoanei.

1.3.3. Falsitatea informațiilor

Următoarea condiție pentru apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale este ca informațiile răspândite să nu corespundă realității. Informațiile care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională și corespund realității și cele care nu corespund realității, dar nu lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională nu cad sub incidența articolului 16 Cod civil. În evoluția legislației moldovenești a existat o perioadă (între anii 1991 și 1999) când era suﬁcient ca informația să nu corespundă realității (fără a ﬁ și defăimătoare), ca să poată surveni răspunderea în baza articolelor din Codul civil ce vizau apărarea onoarei și demnității. În mod rezonabil s-a renunțat la această abordare conceptuală a problematicii, care era inoportună din mai multe puncte de vedere. În plus, și titlul “apărarea onoarei și demnității” era doar parțial relevant pentru conținutul articolului. Când se analizează dacă informațiile defăimătoare corespund realității, trebuie să se ia în considerare esența informațiilor, și nu unele elemente particulare. Astfel, dacă se spune că persoana și-a bătut membrii familiei, dar în realitate i-a bătut pe vecini, atunci esența cazului nu se schimbă, căci acțiunile sale în ambele cazuri vor ﬁ condamnate de societate. În interpretările mai vechi [40, p. 66] sintagma “corespunderea realității” se aprecia în două aspecte:

1. Corespunderea comunicării despre faptă, acțiune, eveniment realității, adică o comunicare obiectivă despre fapte.

2. Corectitudinea aprecierii morale a faptelor.

Adică acțiunea putea ﬁ satisfăcută, dacă faptul comunicat nu a existat în realitate, sau descrierea lui era denaturată, sau faptului îi era dată o apreciere neadecvată.

Astăzi, prin prisma jurisprudenței Curții Europene, dacă expresia este caliﬁcată ca judecată de valoare, atunci ea nu poate ﬁ dezmințită în ordinea prevăzută pentru fapte (cu condiția că judecata de valoare este bazată pe fapte expuse corect). Este de datoria legislatorului să includă această regulă în actele normative interne. Din păcate, pentru moment, art. 16 din Codul civil nu corespunde în totalitate standardelor europene: în particular, el nu pune problema diferențierii faptelor de judecățile de valoare, admițând astfel dezmințirea judecăților de valoare.

În doctrină articolele civile privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale sunt interpretate, preponderent, în următorul mod: dovedirea corespunderii informațiilor realității trebuie să se facă în raport cu momentul răspândirii acestora, și nu în raport cu momentul când s-a intentat acțiunea sau s-a emis hotărârea judecătorească. Dacă o persoană a fost condamnată și sentința a intrat în vigoare, iar apoi persoana a fost achitată, ziarul care a scris un articol în perioada când sentința era în vigoare nu poartă răspundere conform art. 16 Codul civil. Raționamentul este valabil și pentru alte acte oﬁciale. Considerăm că în situațiile în care nici autorul, nici mijlocul de informare în masă nu poate ﬁ tras la răspundere pentru lezarea onoarei și demnității, în interesele persoanei lezate trebuie prevăzută obligativitatea publicării unei dezmințiri în mass-media.

În ceea ce privește momentul în raport cu care se dovedește “corespunderea realității”, art. 16 Cod Civil lasă loc și pentru alte interpretări. Aceste lucruri trebuie clariﬁcate, ținând cont și de subtilitățile remarcate mai sus. Trebuie elaborată o normă clară și echitabilă, care să nu permită nedreptățirea unei persoane lezate în drepturi, dar nici sancționarea nejustiﬁcată a răspânditorului unei informații, veridicitatea căreia este imposibil de stabilit.

STANDARDE EUROPENE: EXIGENȚE ȘI APLICABILITATE

2.1.Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – standarde de reper

Deși pe parcursul lucrării se face referință la standardele europene, acestea constituind un punct de reper, în continuare considerăm necesară prezentarea unor aspecte particulare ale apărării onoarei, demnității și reputației profesionale prin prisma aplicării acestor standarde.

În activitatea de protecție a dreptului stipulat de art. 10 al CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri: „cu excepția unor restricții, libertatea de exprimare există nu doar în privința unor idei sau informații plăcute, sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc. Astfel o vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu este o societate democratică [44]. Acesta înseamnă că articolul 10 trebuie interpretat prin luarea în considerare a unui nivel ridicat de apărare a libertății de exprimare, chiar dacă informația răspândită prejudiciază interesele statului sau ale unor grupuri ale populației, întreprinderilor sau politicienilor [45]. În mod natural însă, extinderea libertății de exprimare este direct dependentă de întinderea altor drepturi fundamentale, printre care un rol special îl deține dreptul persoanei la onoare, demnitate și reputație profesională.

În problema libertății de exprimare compatibilitatea legislației Republicii Moldova cu actele internaționale a fost și este o chestiune discutabilă. Problema a fost ridicată de mai multe ori, iar în vara anului generat o hotărâre a Curții Constituționale și una a Plenului Curții Supreme de Justiție. În hotărârea Plenului CSJ s-a încercat să se contribuie, prin noi recomandări, la armonizarea legislației naționale cu cea internațională, în special cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principalele teze enunțate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului care s-au emis pe baza articolului 10 al CEDO și reglementează dreptul la libertatea de exprimare.

Aplicabilitatea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

Menționăm că în problema libertății de exprimare, prin faptul ratificării CEDO, pentru Republica Moldova, instanță superioară în privința drepturilor prevăzute de CEDO a devenit Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea Plenului CSJ „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale” recomandă instanțelor în punctul 1 alineatul 5 să țină cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totuși, explicațiile Plenului nu clarifică dacă judecătorul ar putea invoca în motivația deciziei sale un caz al Curții Europene a Drepturilor Omului și interpretarea dată în acest caz de ea. În jurisprudența sa, Curtea Europeană se bazează pe principii din ambele sisteme de drept: continental deoarece interpretează o lege abstractă și generală (CEDO) și anglo-saxon, deoarece în orice proces nou recurge la motivația din cazurile precedente, invocând și cazul, fiind constantă în motivațiile invocate. Problema invocării unui caz ar putea fi privită ca problema acceptării precedentului judiciar ca izvor de drept, care este în prezent atipic pentru sistemul nostru de drept. Ar fi binevenit în sistemul de drept continental să privim cazul ca un mod de interpretare al Convenției. Considerăm, că din moment ce în Republica Moldova, Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un act normativ cu forță superioară actelor interne, iar hotărârile Curții Europene pe cazuri concrete constituie interpretări ale CEDO, invocarea jurisprudenței Curții Europene în actele procesuale, atât de către reclamanți, pârâți cât și de instanța de judecată, trebuie să poată fi aplicată nu doar la nivel de motivare generală, fenomen care poate fi deja observat, ci chiar la nivel de caz concret în care s-a dat motivația. Considerăm că invocarea cazului concret de către părți și instanță pentru susținerea argumentelor lor va contribui la implementarea mai rapidă a standardelor europene în legislația și practica din R.Moldova. Această opinie este confirmată și pin opiniile experților:”Textul Convenției nu poate fi interpretat separat de jurisprudența sa. Convenția funcționează în conformitate cu un sistem de drept comun. Hotărârile Curții explică și interpretează textul. Ele constituie precedente obligatorii, al căror statut juridic este cel al normelor juridice obligatorii. Prin urmare, odată cu ratificarea Convenției, autoritățile naționale ale statelor semnatare, inclusiv cele practică un sistem de drept civil „continental”, trebuie să considere hotărârile Curții legi obligatorii. În această ordine de idei, trebuie să înțelegem că în prezent,chiar și sistemele tradiționale de drept continental practică un sistem mixt de drept continental și de drept comun, în care jurisprudența are valoare ca și legile adoptate de Parlament.

Interpretarea textului Convenției este dinamică și evolutivă, ceea ce evidențiază faptul că Convenția este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale. Respectiv, Curtea este, și trebuie să fie, influențată de schimbările și convergențele standardelor acceptate în toate statele membre ale Consiliului Europei”[24, p.5 ].

Subiectul privind necesitatea de a diferenția faptele de judecățile de valoare în procesele vizând defăimarea este intens mediatizat. Totuși, realizarea practică a acestei norme este dificilă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lingens a stabilit existența diferenței fundamentale între expunerea faptelor și formularea opiniilor: expunerea faptelor are un efect sporit de convingere. În același timp, ea necesită demonstrarea corespunderii realității a acestor fapte. Formularea de opinii este legată de perceperea subiectivă a realității și de aceea este imposibil a se demonstra corespunderea lor realității(respectiv, ea nu cere o atare demonstrare). Însă, Curtea n-a stabilit modul și criteriile de diferențiere a faptului de judecata de valoare.

Dificultățile apar din cauza că descrierea evenimentului și exprimarea opiniei în texte deseori se identifică și, la prima vedere, par inseparabile. De aceea, foarte des, diferențierea informației factice de cea apreciativă necesită o analiză calificată.

Pentru a distinge faptul de judecată de valoare trebuie să observăm următoarele elemente:” Faptul este ceva prin existență obiectiv, faptul trebuie să discearnă expresiile excluzând tot ceea ce are legătură cu personalitatea vorbitorului (aprecieri, comentarii, completări, explicații etc.), deci tot ceea ce complică verificarea incluzând legături subiective. Faptul cere ca afirmația să poată fi verificată printr-o simplă și directă comparare cu realitatea. Orice construcții derivate de genul teoriilor, concepțiilor, aprecierilor generale nu intră în categoria de fapte, chiar dacă pot fi verificate și probate. Faptul spre deosebire de concepție, nu are nevoie de dovezi. Faptul necesită stabilirea, iar ceea ce nu este fapt, întemeierea, dezvoltarea, înțelegerea, interpretarea. Însă, oricât am insista asupra corespunderii faptului cu realitatea, el nu se poate rupe de la sensul și structura logică a judecății, afirmației de la care își ia începutul.

Opiniile, aprecierile, interpretările prin natura lor nu sunt pasibile de verificare directă prin confruntarea cu realitatea sau prin probe. Ele constituie așa-numita informație apreciativă (de valoare), al cărei conținut nu poate forma un fapt.

Însă, fapt poate fi însăși luarea cuvântului în public sau publicația, confirmate în modul stabilit. Sau, potrivit deducției altui teoretician: „Existența diferențierii faptului de judecata de valoare constă în faptul că primul se supune unei verificării obiective, iar a doua se supune aprecierii subiective, primul este legat prioritar de conținutul informației, iar a doua-de formă” [24, p.12].

În principiu, faptul poate fi demonstrat prin documente, pe când în cazul judecății de valoare acest lucru pare absurd. Aceiași afirmație a persoanei într-un caz poate fi fapt, în altul-judecată de valoare. Este fundamental contextul și semnificația afirmației.

Problema diferențierii faptelor de judecățile de valoare a stârnit numeroase polemici. Problema nu și-a găsit deocamdată o soluție definitivă, dar anumite reguli în acest sens au fost deja stabilite.

Astfel, jurisprudența a elaborat cinci criterii de bază pentru diferențierea faptelor de opinii.

Primul criteriu ține de limbaj, adică dacă se folosește în articol un limbaj concret sau ține de expresii confuze sau emfatice. În cazul în care materialul este scris utilizându-se expresii clare, care vorbesc despre lucruri concrete, articolul poate fi caracterizat drept conținând fapte. Dacă însă autorul operează cu un limbaj emfatic sau expresii neclare, atunci mai curând este vorba de opinie.

Criteriul al doilea consistă în posibilitatea de a veriﬁca. În timp ce veridicitatea sau falsitatea unui fapt poate ﬁ veriﬁcată, opinia poate ﬁ caracterizată doar după principiul “dreaptă sau nedreaptă”. Respectiv, atunci când se pune problema cât de dreaptă sau

de nedreaptă este o opinie, nu instanța de judecată este cea în măsură să facă această apreciere.

Criteriul al treilea este cel al contextului, de regulă, el vizează locul unde este plasat articolul. Dacă articolul este pe pagina cu noutăți, el trebuie să expună fapte, dacă articolul este pe pagina cu comentarii, în care de exemplu se face o trecere în revistă a publicațiilor, a restaurantelor etc., atunci cititorul îl va percepe mai curând ca o opinie.

Criteriul al patrulea de asemenea ține de limbaj. În acest caz instanța de judecată trebuie să pună întrebarea dacă-i este clar cititorului că în materialul publicistic sunt folosite astfel de ﬁguri de stil ca metafora, hiperbola ș.a., care sunt tipice exprimării de opinii, și nu de fapte.

Conform celui de-al cincilea criteriu, care a apărut mai târziu decât precedentele, toate materialele publicistice care conțin învinuiri politice sunt apreciate că exprimă opinii. În Occident sunt considerate învinuiri politice expresiile de genul: “fascist”, “Al Capone”, “maﬁot”, “afacerist/șarlatan” sau, cu mai multă menajare, “politician mediocru”, “igno- rant” ș.a. De altfel, în doctrina juridică întâlnim din ce în ce mai des opinia de a respinge acțiunile pentru apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale pe motiv căreclamanții au utilizat astfel de caliﬁcative ca “fascist”, “comunist”, “anarhist”, “monarhist”ș.a.m.d. și pentru dezmințirea unei sau altei ideologii sau politici exprimate în mass-media, deoarece ele limitează libertatea cuvântului, a discuțiilor politice și a mass-media.

Deși în Occident, atât în doctrină, cât și în practică, s-a ajuns la un acord în privința necesității de a proteja dreptul la exprimarea de opinii prin neaplicarea sancțiunilor juridice, diferențierea opiniei de fapt constituie în continuare o problemă pentru judecători [25, p. 658].

În concluzie putem aﬁrma că direcția adoptată în ultimul timp de doctrina occidentală poate ﬁ exprimată prin următorul principiu:

(a) Nimeni nu poate ﬁ chemat în judecată conform legilor cu privire la defăimare pentru exprimarea unei opinii.

(b) Opinia este aﬁrmația care: nu conține o conotație factuală, falsitatea căreia poate ﬁ demonstrată; sau nu poate ﬁ interpretată în mod rezonabil ca expunând fapte reale, inclusiv datorită limbajului folosit (elemente de retorică, hiperbolă, satiră sau glumă)” [12, p. 653]

Standardele precise aplicabile în cazuri de defăimare implicând exprimarea unor opinii – cunoscute și sub numele de judecăți de valoare – nu sunt stabilite în totalitate, dar jurisprudența relevă în mod clar că opiniile necesită un grad de protecție sporit. În unele jurisdicții opiniile sunt protejate în totalitate, pe baza dreptului absolut la opinie. Natura pronunțat subiectivă a deciziei dacă o opinie este “rezonabilă” sau nu pledează, de asemenea, în favoarea protecției absolute. La prima vedere, unele aﬁrmații pot părea să susțină fapte, dar, din cauza limbajului sau contextului, nu este rezonabil să ﬁe interpretate ca atare. Figurile de stil precum hiperbola, satira sau gluma sunt exemple clare în acest sens.Prin urmare, este necesară o deﬁniție a opiniei în legile privind defăimarea, pentru a se asigura primatul sensului real asupra celui aparent).

S-a făcut o analiză a problemei și în doctrina națională, în opinia noastră suﬁcient de întemeiată pentru a putea ﬁ luată ca bază de către instanțele naționale pentru aprecierea legitimității unor aﬁrmații. Astfel, seprezintă 3 criterii esențiale pentru delimitarea celor 2 grupuri de expresii:

a) Opinia trebuie să cuprindă o apreciere personală, nu prezentarea unor fapte sub vălul prezentării subiective. Ea trebuie să ﬁe o judecată de valoare, în care autorul expresiei rămâne subiectul activ, care atribuie anumite adjective sau atribute celeilalte persoane sau activității ei, formulate prin noțiuni generalizatoare, din punctul de vedere al moralei, calităților de muncă sau al altor criterii subiective de apreciere;

b) Opinia trebuie să se bazeze pe fapte. Corespunderea acestor fapte realității trebuie și ea demonstrată, nu însă și caliﬁcările, concluziile făcute de persoana dată în bazalor. Aceasta este nevoie pentru a evita abuzurile în forma degradării la nivel de atac personal lipsit de orice bază în acțiunile sau cuvintele celui astfel atacat;

c) Buna credință. Este un element de importanță primordială nu numai pentru determinarea faptului dacă expresia este într-adevăr o opinie, ci ea are o valoare aparte pentru orice etapă a examinării unui caz de defăimare (de altfel, ca și pentru orice alt caz). Aici contează în primul rând scopul publicației, efectul scontat și modul în care acesta corespunde intereselor unei societăți democratice.

Curtea Europeană ia în considerație, dacă aﬁrmațiile jignitoare au o bază factologică sau sunt exprimate fără vreun oarecare fundament. Baza factologică a aﬁrmațiilor poate ﬁ însă relativă: în cazul Torgeirson Curtea a hotărât că aﬁrmațiile jignitoare pot ﬁ bazate chiar pe “istorioare” sau “zvonuri”, dacă izvoarele acestora sunt suﬁcient de numeroase, iar ele însele sunt într-atât de identice, încât pot ﬁ crezute.

Deși în perioada existenței URSS majoritatea autorilor sovietici au împărtășit ideea că judecățile de valoare urmează a ﬁ dezmințite, dacă aprecierea pe care o fac este denaturată, a existat și opinia că judecățile de valoare pure nu pot ﬁ contestate “pentru că nu e corect ca omul să ﬁe silit să-și schimbe părerea cu ajutorul instanței.(…) Însă nu este întemeiat a considera judecăți de valoare pure acele aprecieri ale personalității care sunt o formulare generalizată despre activitatea cetățeanului sau sunt anunțate în presă sub formă de fapte. Aceste judecăți ies din cadrul aprecierii subiective și de aceea pot ﬁ contestate în judecată (o persoană o numește pe alta “golan”,“persoană suspectă”,“tâlhar” fără a indica fapte concrete(…). Dacă este vorba de aprecierea negativă a personalității reclamantului, reclamatul este obligat să dovedească că această apreciere este bazată pe fapte ce au avut loc în realitate)” [35, p.116].

2.2. Cazul Busuioc contra Republicii : primele învățăminte

În R. Moldova principiul diferențierii faptelor de judecățile de valoare este nou și chiar contrazice legislația în vigoare și practica formată. Articolele 7 și 71 ale Codului civil din 1964, în vigoare până la 11 iunie 2003, impuneau demonstrarea corespunderii cu realitatea a oricărei aﬁrmații, practică aplicată de instanțele judiciare în perioada sovietică și care a continuat până la abrogarea acestui cod. Practica judiciară demonstrează cert că de cele mai multe ori nu s-a făcut distincție între aﬁrmațiile factologice și cele de opinie. În aceste sens este elocventă hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 decembrie 2004 în cazul „Valeriu Busuioc contra Republicii Moldova” [42]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova pentru încălcarea dreptului la libertatea de opinie (violarea art. 10 CEDO). Încălcarea s-a produs prin limitarea excesivă a dreptului jurnalistului și a presei scrise (ziarul “Express”) de a exprima opinii în probleme publice. Limitarea exercitată nu a fost necesară într-o societate democratică.

Articolele publicate de Valeriu Busuioc în săptămânalul „Express” în anul 1998 au evidențiat problemele privind modul de gestionare a aeroportului internațional Chișinău, politicile de personal ale instituției și profesionalismul conducerii aeroportului. O parte din funcționarii vizați, inclusiv conducerea aeroportului, s-au adresat în instanțele judiciare pentru a-l obliga pe Valeriu Busuioc să dezmintă opiniile și faptele exprimate, au cerut sancționarea jurnalistului prin compensarea prejudiciilor morale și materiale cauzate lor. Instanțele judiciare din Moldova (judecătoria de sector, Tribunalul Chișinău, Curtea de Apel) au satisfăcut în fond pretențiile funcționarilor, au apreciat că opiniile jurnalistului au prejudiciat onoarea și demnitatea lor și au obligat jurnalistul să achite despăgubiri în sumă totală de 2600 lei.

Spre deosebire de instanțele naționale, Curtea Europeană a examinat în mod diferit informațiile “fapte” și informațiile “judecați de valoare”, conﬁrmându-și jurisprudența conform căreia “judecățile de valoare” nu pot ﬁ declarate ca ﬁind “adevărate” sau “neadevărate”, deci jurnalistul nu poate ﬁ obligat să demonstreze că opinia sa corespunde sau nu corespunde adevărului. Pentru că instanțele naționale l-au sancționat pe Valeriu Busuioc inclusiv pentru judecățile de valoare expuse, ținând cont de rolul de „câine de pază” al presei într-o societate democratică și de interesul public în chestiunea pusă în discuție, Republica Moldova a mai pierdut din bugetul de stat peste 5600 de Euro [42].

Însă această hotărâre complexă este importantă nu numai pentru judecători, care trebuie să învețe în sfârșit cum să judece cauzele de acest gen, ca să nu mai cauzeze prejudicii statului, ci și pentru jurnaliști. Curtea a demonstrat într-o serie de episoade ale cazului că jurnalistul a greșit, el nu a veriﬁcat suﬁcient faptele, deși ar ﬁ putut să o facă, prin urmare opiniile sale au fost excesive. În cazurile speciﬁcate, în lumina art. 10 CEDO, sancțiunea aplicată de instanțele naționale a fost justiﬁcată. Concluzia ar ﬁ că este necesar ca jurnalistul să efectueze în orice caz o cercetare prealabilă practicată în mediul ziaristic și să acționeze cu bună credință, respectând normele etice profesionale.

Să sperăm că lucrurile se vor schimba în procesul aplicării noului Cod civil și judecătorii noștri vor ține cont măcar în viitor de principiile Curții Europene.

2.3. Cazul Amihalachioaie contra Republii Moldova

Trebuie să menționăm că, în baza art. 10 al CEDO, există deja ma multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze îndreptate împotriva Moldovei: cauza Amihalachioaie și cauza Busuioc fiind primele în această materie.

Avocatul Amihalachioaie (președinte al Baroului de avocați) a invocat violarea dreptului său la libertatea de expresie prin decizia Curții Constituționale care i-a aplicat o amendă în mărime de 360 de lei pentru criticile dure aduse acestei instituții. Astfel în interviul acordat unui ziar de mare tiraj dl. Amihalachioaie a aﬁrmat: „Din cauza hotărârii Curții Constituționale, se va instala o anarhie completă în profesia de avocat. Veți vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem unic de organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obișnuit cu aceasta – este cu mult mai ușor să trăiești în haos. Taxele nu se plătesc, nu există control și, prin urmare, nici etică, nici disciplină și nici responsabilitate. În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituțională este ea constituțională? În anul 1990, Națiunile Unite au adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaților, garantate perfect în dreptul nostru. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Moldova ea este subordonată puterii executive, și anume Ministerului Justiției. Aceasta reprezintă o violare serioasă a principiilor democratice fundamentale. Curtea Constituțională n-a luat în considerare exemplele speciﬁce ale jurisprudenței Curții de invocate în observațiile prezentate de Uniunea Avocaților. Probabil că judecătorii Curții Constituționale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să înțeleg că ei au obținut mai multă experiență în cinci ani decât judecătorii din Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudența și exigențele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului” [41].

Președintele Curții Constituționale l-a informat pe dl. Amihalachioaie că, ținând cont de cele formulate în ziar, se pune chestiunea lipsei de considerare față de Curte, în sensul articolului 82 pct.1 lit. e) al Codului jurisdicției constituționale și l-a invitat să prezinte observațiile scrise la acest subiect în termen de zece zile. Domnul Amihalachioaie a conﬁrmat că a avut cu ziaristul A.M. o lungă conversație telefonică la subiectul deciziei Curții Constituționale din 15 februarie 2000. Totodată, el a subliniat că aﬁrmațiile sale au fost denaturate și depășesc contextul lor. El a adăugat că, dacă A.M. i-ar ﬁ prezentat articolul înainte de publicare, ar ﬁ veriﬁcat riguros felul în care acestea erau prezentate și deci și-ar ﬁ asumat toată responsabilitatea.

Totuși, Curtea Constituțională a pronunțat, în temeiul articolelor 81 și 82 ale Codului jurisdicției constituționale, o decizie deﬁnitivă, aplicându-i dlui Amihalachioaie o amendă administrativă de 360 lei. Ea a considerat că aceste aﬁrmații denotă lipsă de respect față de Curtea Constituțională și desconsiderare a deciziei Curții.

Judecând cazul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a estimat că restrângerea libertății de expresie a reclamantului nu a constituit „o necesitate socială imperioasă” și că autoritățile naționale n-au furnizat motive „pertinente și suﬁciente” pentru a o justiﬁca. Reclamantul nedepășind limitele criticii permise de articolul 10 al Convenției, ingerința incriminată n-ar putea trece drept „necesară într-o societate democratică”. Și a decis că a avut loc violarea articolului 10 al Convenției. În același timp, Curtea a estimat că constatarea violării constituie prin sine o satisfacție echitabilă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat. Curtea nu a dispus recuperarea altor cheltuieli [41].

Pentru executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională, la 20 aprilie emis o Decizie privind Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Amihalachioaie c. Republicii Moldova, prin care a decis să se restituie de la bugetul de stat domnului Gheorghe Amihalachioaie suma încasată de la el în baza deciziei Curții Constituționale. Posibil, mai oportun ar ﬁ fost ca Curtea să-și anuleze decizia anterioară, or, ea s-a dovedit a nu ﬁ necesară într-o societate democratică.

2.4. Despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral și material cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale

Normele de drept civil diferențiază noțiunile de prejudiciu material și prejudiciu moral. E adevărat că prin consecințele lor aceste noțiuni interacționează, deoarece și cauzarea prejudiciului material implică emoții, suferințe ș.a.

2.4.1. Compensarea prejudiciului moral

Dispozițiile privind compensarea prejudiciului moral sunt de dată recentă în legislația și practica Republicii Moldova. Această întârziere se datorează tradiției sovietice, care contesta instituția prejudiciului moral pe motiv că ar ﬁ străină conștiinței juridice sovietice și necorelativă cu concepția potrivit căreia prejudiciul adus demnității persoanei nu poate ﬁ compensat pecuniar.

În principiu, prin prejudiciu moral trebuie să înțelegem emoțiile negative cauzate de orice încălcare a dreptului, și nu doar de încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Totuși, compensarea materială a prejudiciului moral este în special importantă în cazul lezării drepturilor nepatrimoniale, pentru că aici practic nu există un alt echivalent, similar celui pe care-l putem obține când se lezează un drept patrimonial.

Deși prin sine prejudiciul moral nu poate ﬁ reparat, or, suferințele produse nu pot ﬁ calculate în bani (adică banii nu sunt în stare să întoarcă liniștea suﬂetească), totuși, acesta poate ﬁ atenuat printr-o compensație care ar oferi persoanei vătămate o oarecare satisfacție pentru suferințele cauzate. Practic este imposibil a evalua exact prejudiciul moral, dar, potrivit opiniilor expuse, “această echivalență nici nu este necesară, deoarece instanța, bazându-se pe particularitățile speciﬁce ale ﬁecărei acțiuni, pe gradul și caracterul prejudiciului moral, pe situația materială a reclamantului și pârâtului, poate stabili forma și mărimile relativ echitabile ale compensației” [34, p. 25]. În unele cazuri, când boala este o consecință a suferințelor morale și nu este secondată de leziuni ﬁzice, drept compensație se dispune plata cheltuielilor de tratament.

Compensarea prejudiciului moral reprezintă o modalitate de atenuare a consecințelor negative ale încălcării de drept și contribuie la obținerea altui bun care-l înlocuiește pe cel pierdut. Se consideră că garantarea prin lege a apărării onoarei, demnității și reputației profesionale, inclusiv prin compensarea prejudiciului moral. Și dimpotrivă, dacă suferințele morale nu ar ﬁ apărate de drept, acestea s-ar acutiza și ar conduce la traumarea complementară a psihicului vătămatului. În același timp, obligația de a compensa prejudiciul moral este o măsură de răspundere, prin care se pedepsește lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale. Obligațiile ce rezultă din cauzarea daunei posedă și o funcție preventivă, care presupune că măsurile aplicabile față de delincvent (inclusiv mărimea compensației) trebuie să ducă la excluderea unei încălcări similare în viitor.

În comparație cu situația existentă anterior, adoptarea noului Cod civil instituie în legislația R. Moldova o anumită coerență în problematica reparării prejudiciului moral. Codul civil în art. 1422 indică, foarte sumar și între paranteze, că “prejudiciul moral” reprezintă “suferințe psihice sau ﬁzice” [2].

Însă conținutul noțiunii “prejudiciu moral” continuă să ﬁe destul de incert. Acestea sunt “suferințe morale”, “emoții negative”, “reacții psihice negative”, “tulburarea bunăstării psihice, a echilibrului suﬂetesc al personalității”, “umilința, iritarea, furia, rușinea, disperarea, starea de disconfort ș.a.m.d.”, “tulburare emoțională”, în general “orice stare neplăcută în aspect psihologic”.

“Toate aceste suferințe și tulburări suﬂetești sunt de neperceput: a dovedi prin anchetă sau pe cale judiciară survenirea prejudiciului moral, în afară de unele cazuri (de exemplu, îmbolnăvirea în legătură cu prejudiciul moral), este imposibil. De asemenea, nu este determinabilă legătura tulburărilor suﬂetești cu lezarea onoarei și demnității, nemaivorbind că însăși noțiunea de onoare și demnitate nu este deﬁnită. De aceea singura soluție juridică este de a vorbi nu de un prejudiciu moral survenit, ci de unul posibil. Respectiv și compensarea prejudiciului moral trebuie să se facă după logica unui prejudiciu moral posibil, și nu unul survenit.” [24, p.54]. Pentru că noțiunea de prejudiciu moral este subiectivă, poate ﬁ determinată doar prin modalități extrajuridice (psihologice), în drept ea trebuie să existe doar ca posibilitatea apariției prejudiciului moral în virtutea unor sau altor acțiuni sau inacțiuni. De exemplu, este imposibil a determina dacă recla- mantul a simțit umilire, iritare și desperare în urma concedierii ilegale, dar însuși faptul concedierii ilegale ar putea deja să justiﬁce repararea prejudiciului moral (dacă legislația ar prevedea repararea prejudiciului moral în acest caz).

Această opinie merită considerare pentru că, într-adevăr, survenirea prejudiciului moral este foarte greu de dovedit în instanța de judecată. Pe de altă parte, repararea fără discernământ a prejudiciului moral ar putea genera abuzuri din partea reclamanților. Considerăm oportună prezumția existenței prejudiciului moral doar în cazul lezării drepturilor nepatrimoniale evaluate respectiv, și doar atunci când părțile aduc dovezi în acest sens, se poate reduce sau majora suma compensației.

În ceea ce privește repararea prejudiciului moral cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale, noua legislație civilă operează modiﬁcări, dar lasă loc și pentru foarte multe întrebări.

Alineatul 8 prevede posibilitatea reparării prejudiciului moral și material cauzat prin răspândirea informației ce lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională. Dacă însă art. 71 al Codului civil din 1964 prevedea un plafon maxim (și minim) pentru cuantumul bănesc al compensației, noul Cod civil renunță la această prevedere, reparațiile urmând să se stabilească în funcție de particularitățile individuale ale ﬁecărui caz. În general, lipsa unui plafon maxim al compensației bănești contribuie la restabilirea mai echitablă a drepturilor persoanei vătămate. Totuși, raportată la reclamat, este îngrijorătoare, pentru că riscă să afecteze substanțial libertatea de exprimare. Stabilirea unei reparații substanțiale poate reduce la tăcere orice persoană, orice mijloc de informare în masă nedorit poate ﬁ falimentat cu ușurință. De teama sancțiunilor, mass-media ar putea instaura autocenzura, care s-ar solda cu prejudicii incomensurabile pentru regimul democratic. Trebuie să remarcăm că pericolele acestei prevederi legale sunt prea grave pentru a le putea accepta ușor. Considerăm că pentru dispozițiile privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale trebuie să revenim la practica anterioară și să stabilim un plafon maxim al compensației. Nu facem aceeași propunere și pentru plafonul minim, deoarece prejudiciul trebuie apreciat întotdeauna în raport cu cota zero, adică cu lipsa lui. Nu este o soluție perfectă, dimpotrivă poate ﬁ considerată inechitabilă, dar este preferabilă, având în vedere scopul urmărit – aﬁrmarea democrației.

În ultimul timp ideea plafonării este susținută și de doctrina occidentală: “Nivelul compensațiilor care pot ﬁ acordate pentru prejudicii, altele decât cele materiale cauzate reputației, adică prejudicii care nu pot ﬁ cuantiﬁcate în termeni ﬁnanciari, trebuie să se supună unui plafon ﬁx. Maximumul trebuie aplicat numai în cazurile de extremă gravitate” [25, p.691].

Desigur, există argumente atât pro plafonare, cât și contra plafonării: “Fixarea limitei maximale favorizează serios mass-media, pentru că, în condițiile economice precare existente în Moldova, obligarea unui ziar de a recupera o sumă de câteva zeci de mii de dolari ar însemna închiderea sa imediată. Aceasta înseamnă, însă, că o persoană care are mijloacele necesare pentru a plăti pierderea mai multor cazuri în defăimare, poate să comande publicarea unor întregi serii defăimătoare, ceea ce ar lăsa practic fără apărare victima. Anume posibilitatea acordării de mari sume în calitate de compensație este elementul ce reține tendințele anumitor persoane de a abuza de sistem” [31, p. 49]. Problema defăimării conștiente și intenționate rămâne și se va acutiza dat ﬁind decriminalizarea calomniei.

Să menționăm, însă, și jurisprudența Curții Europene în raport cu compensațiile exagerat de mari acordate părților vătămate. Curtea Europeană a stabilit că despăgubirile civile acordate pentru prejudiciile aduse demnității sau onoarei altora pot constitui o ingerință în exercitarea libertății de exprimare. În cauza Tolstoy Miloslavsky [46], petiționarul a fost găsit vinovat de către tribunalele naționale (în baza sistemului de jurați) de a ﬁ scris un articol defăimător și a fost obligat (împreună cu distribuitorul articolului) să plătească victimei despăgubiri civile în cuantum de 1.500.000 lire sterline182. Stabilind faptul că cuantumul despăgubirilor civile însăși constituia o încălcare a articolului 10, Curtea Europeană a declarat: „…aceasta nu înseamnă că juriul este liber să stabilească orice sumă pe care o crede potrivită, întrucât, din perspectiva Convenției, trebuie să existe o relație de proporționalitate între acordarea despăgubirilor pentru calomnie și gradul în care reputația a fost lezată. Juriul nu a fost instruit să-l pedepsească pe petiționar, ci numai să acorde despăgubiri care să compenseze prejudiciul moral suferit de lordul Aldington (victima)” [46]. Suplimentar, Curtea a constatat că „controlul judiciar exercitat în timpul judecării cauzei petiționarului nu a oferit garanții adecvate și efective împotriva acordării unor despăgubiri disproporționat de mari”. În consecință, „examinând mărimea despăgubirilor acordate în acest caz și lipsa garanțiilor adecvate și efective împotriva unor despăgubiri disproporționat de mari, Curtea stabilește încălcarea dreptului petiționarului, garantat de articolul 10 din Convenție” [46]. De altfel, Curtea a declarat și mai înainte că amenzile și costurile de judecată pot constitui o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare în cazul în care cuantumul acestora ridică problema supraviețuirii ﬁnanciare a persoanei căreia i se impune achitarea sumei.

Deci, se impune problema implementării în legislație a ideii plafonării compensării prejudiciului moral, din moment ce articolele din legislația civilă nouă sunt generale prin conținut și nu se referă doar la prejudiciul moral cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale. Se poate modiﬁca acela ;i articol 16 prin completare sau, după tradiția mai veche, prin adăugarea articolului 161 care la fel ca în Codul civil vechi, să prevadă plafonul maxim al compensației bănești. Respectând tradiția, acesta ar putea avea următorul conținut:“Articolul 161 Compensarea prejudiciului moral cauzat prin lezarea dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională:

(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane prin răspândirea unor informații factologice care nu corespund realității și care lezează dreptul său la onoare, demnitate și reputație profesională, se poate compensa în formă bănească de către persoana ﬁzică sau juridică care a răspândit aceste informații.

(2) Mărimea compensației se stabilește de către instanța de judecată în ﬁecare caz aparte conform principiilor indicate în art. 1423, dar nu poate depăși două sute de unități convenționale, în cazul în care informațiile au fost răspândite de o persoană juridică, și de o sută de unități convenționale, în cazul în care acestea au fost răspândite de o persoană ﬁzică.

(3) Publicarea operativă a dezmințirii, replicii sau a scuzelor pentru informația speciﬁcată la alineatul 1 al prezentului articol, până la pronunțarea hotărârii instanței de judecată, constituie temei pentru micșorarea mărimii compensației sau pentru exonerarea de plată a ei.

(4) O unitate convențională este egală cu 20 (douăzeci) de lei”.

Să revenim însă la legislația în vigoare. Cuantumul compensației pentru daune morale se va determina conform legii în vigoare la momentul răspândirii de către reclamat a informațiilor ce lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a reclamantului. Actele legislației civile nu au putere retroactivă și sunt aplicabile raporturilor de drept apărute după punerea lor în aplicare, dacă în ele nu este prevăzut altfel (a se vedea art. 6 Cod civil) [2]. Deci noul Cod civil se va aplica cazurilor apărute începând cu 12 iunie 2003, iar pentru informațiile răspândite anterior acestei date se va aplica Codul civil din 1964 în redacția în vigoare la data respectivă.

Se consideră că unul dintre motivele multiplelor acțiuni neîntemeiate este cuantumul redus al taxei de stat. Stabilirea cuantumului taxei este o problemă foarte serioasă și necesită investigații speciale. Taxa stabilită pentru persoanele ﬁzice trebuie să rezulte din salariul mediu pe țară.

Pentru moment în R. Moldova stabilirea unei taxe echitabile, care, pe de o parte, să nu permită abuzul unor reclamanți, iar, pe de altă parte, să asigure accesul efectiv la justiție al populației, rămâne o problemă diﬁcilă. Cu regret, cei dispuși să abuzeze, de regulă, își pot permite să plătească sume relativ mari, însă o taxă mare ar îngrădi accesul la justiție al oamenilor simpli. Prin urmare, soluția constă nu în mărimea taxei, ci într-o justiție corectă, care ar descuraja reclamanții de rea credință. În același timp, considerăm rațională dublarea taxei actuale, având certitudinea că aceasta nu va avea repercusiuni negative asupra accesului la justiție.

Un aspect pozitiv al noii legislații civile este stabilirea explicită a unui termen general de prescripție de 3 ani “începând cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența prejudiciului și persoana obligată să-l repare” pentru repararea oricărui tip de prejudiciu, inclusiv moral (art. 1424 Cod civil) [2] . Conform Codu lui civil din 1964, acțiunea privind repararea prejudiciului moral cauzat de lezarea onoarei și demnității era cel mai frecvent interpretată ca ﬁind imprescriptibilă, deși această interpretare teoretic putea ﬁ contestată prin contraargumente. Trebuie să remarcăm că unii juriști consideră în continuare că acțiunea privind repararea prejudiciului moral este imprescriptibilă, deși legislația pare destul de clară la acest capitol. Considerăm corectă abordarea propusă de noul Cod civil, care caliﬁcă cererile privind repararea pecuniară a prejudiciului moral ca cereri patrimoniale tipice (deoarece presupun despăgubiri ﬁnanciare), cărora trebuie să li se aplice prescripția. Cu atât mai mult cu cât, în contextul temei studiate în prezenta lucrare, nu compensarea bănească a prejudiciului moral este elementul principal al restabilirii onoarei, demnității, reputației profesionale și al reparării suferințelor cauzate prin defăimare, ci dezmințirea informațiilor defăimătoare. În același timp, considerăm că și pentru dezmințire trebuie să se aplice un termen de prescripție, poate mai mare, dar care să asigure drepturile și interesele persoanei vătămate, nelipsind însă de mijloace de apărare pârâtul (prin termenul mare de timp ce a trecut), de care ar putea să abuzeze reclamantul.

Persoanele juridice. Hotărârea Plenului stipulează în punctul 19 că persoanele juridice nu pot pretinde repararea daunei morale. Chestiunea despre admisibilitatea compensării prejudiciului moral exclusiv cetățeanului este susținută în doctrină și este argumentată prin ideea că doar omul este susceptibil de suferințe ﬁzice și morale. Persoana juridică, ﬁind o formațiune artiﬁcială, nu are corp, conștiință și prin esență nu poate avea emoții negative. Legislația țărilor care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon și sistemul romano-german nu aplică noțiunea de “daună morală” pentru persoanele juridice.

Codul civil nu indică expres că o persoană juridică nu poate pretinde repararea prejudiciului moral. Totuși prin faptul că în art. 1422 se explică noțiunea de prejudiciu moral ca “suferințe ﬁzice sau psihice” pare să devină evidentă aplicabilitatea acestuia doar în raport cu persoanele ﬁzice. Considerăm judicioasă concepția, conform căreia unei persoane juridice nu i se poate cauza daună morală, iar prejudiciul cauzat prin răspândirea informațiilor defăimătoare poate ﬁ doar material.

În ultimul timp această concepție este contestată prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Articolul 41 al CEDO deﬁnește noțiunea de “reparație echitabilă” și se aplică atât pentru prejudiciile materiale, cât și morale. Corelarea art. 41 și art. 34 din Convenție dă naștere concluziei că atât persoanele ﬁzice, cât și cele juridice au dreptul la compensarea daunelor materiale și morale, atunci când este cazul [24, p.61]. Deși Curtea Europeană a acordat în repetate rânduri compensații morale persoanelor juridice, ea rareori a motivat acordarea sau refuzul acordării acestor compensații, limitându-se la simpla invocare a principiului echității. La 6 aprilie 2000 însă, în cazul Comingersoll S.A. c. Portugaliei, Curtea nu numai că a motivat acordarea plăților pentru daune morale, dar și a analizat propria jurisprudență anterioară la acest capitol:“(…) aceasta nu înseamnă în nici un caz că există o practică generală în ceea ce privește excluderea compensațiilor pentru prejudiciile morale suferite de persoane juridice. Curtea consideră că trebuie decis în ﬁecare caz în parte dacă este cazul de a dispune compensarea. Curtea nu poate exclude posibilitatea ca o companie comercială să poată beneﬁcia de compensație materială pentru prejudicii morale (nemateriale). Curtea repetă că Convenția trebuie interpretată și aplicată în așa fel încât să garanteze drepturi care sunt practice și eﬁciente. Astfel, odată ce forma principală de reparație pe care o poate ordona Curtea este compensația pecuniară, aceasta trebuie neapărat făcută. Prejudiciile morale (nemateriale) suferite de către astfel de companii pot include capete de cerere care sunt într-o măsură mai mică sau mai mare “obiective” sau “subiective”. Printre acestea, trebuie să se atragă atenția asupra reputației companiei, incertitudinii în luarea deciziilor, problemelor în conducerea companiei, precum și anxietății și inconvenientelor suportate de către membrii conducerii companiei” [43].

De altfel, doctrina analizează și a treia variantă, pe care o putem aprecia ca o variantă de compromis între varianta tradițională, care nu admite pentru persoanele juridice com- pensarea prejudiciului moral, și varianta Curții Europene, care o admite. Susținând ideea că persoana juridică poate pretinde doar dezmințire și replică, nu și compensarea prejudiciului moral, unii autori aﬁrmă că “în același timp, sunt în drept să adreseze cereri de reparare a daunei morale fondatorii persoanei juridice, acționarii săi, muncitorii și alte persoane ale căror drepturi au fost încălcate prin răspândirea informațiilor defăimătoare despre persoana juridică. Însă în acest caz reclamanții trebuie să dovedească legătura între lezarea reputației profesionale a persoanei juridice și propriul prejudiciu moral”[12, 70].

Apreciind gradul suferințelor morale și ﬁzice, instanța ia în considerare circumstanțele de fapt ale cauzării prejudiciului moral, particularitățile individuale ale vătămatului, alte circumstanțe concrete, ce sugerează gravitatea suferințelor suportate.

Din conținutul art. 1422 Cod civil reiese că prejudiciul moral urmează a ﬁ reparat de către persoana “responsabilă”. Interpretăm cuvântul “responsabilă” ca: persoana vinovată de cauzarea prejudiciului moral sau obligată în baza legii să-l repare.

Potrivit legislației în vigoare, vătămatul însuși, subiectiv, apreciază gravitatea preju- diciului moral cauzat și în acțiune indică o sumă conform voinței sale. În doctrină sunt discutate posibilitățile stabilirii unor criterii, care ar trebui luate în considerare de instanța de judecată la adoptarea hotărârii privind repararea prejudiciului moral: aprecierea socială a dreptului încălcat (interesului lezat), gradul de vinovăție al persoanei ce a răspândit informațiile, gravitatea consecințelor survenite, situația social-economică a vătămatului, sfera de răspândire a informațiilor necorespunzătoare realității, starea materială a părților ș.a. Se propun următoarele criterii pentru determinarea cuantumului compensației daunei morale: a) gradul de răspândire a informației; b) caracterul informațiilor răspândite (măsura în care acestea sunt dezonorante); c) particularitățile individuale ale persoanei vătămate (sensibilitatea, atitudinile etc.); d) consecințele răspândirii informațiilor defăimătoare (legătura cauzală între răspândirea informațiilor și consecințele survenite va ﬁ dovedită de către reclamant). Considerăm de asemenea că un element important ar trebui să ﬁe bunacredință a pârâtului. Adresarea întârziată pentru apărarea onoarei și demnității și repararea prejudiciului moral indică asupra lipsei sau insigniﬁanței prejudiciului.

Noua legislație civilă, prin articolul 1423 Cod civil, stabilește expres criteriile de care trebuie să se țină cont la determinarea mărimii compensației pentru prejudiciul moral: “(1) Mărimea compensației pentru prejudiciu moral se determină de către instanța de judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau ﬁzice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului, dacă vinovăția este o condiție a răspunderii, și de măsura în care această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate. (2) Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau ﬁzice le apreciază instanța de judecată, luând în considerare circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate” [2]. Anumite indicații (criterii) conține și Hotărârea Plenului CSJ a R. Moldova, care stabilește că dauna morală este reparată, conform deciziei instanței judecătorești, de către mijlocul de informare în masă, precum și de persoane oﬁciale și cetățeni în cazul vinovăției lor, în expresie bănească și în mărimea determinată de către instanța judecătorească. Cuantumul recuperării daunei morale cauzate cetățeanului se determină în ﬁecare caz separat în funcție de caracterul și conținutul publicației, informațiilor expuse (dacă conține atacuri vehemente în adresa cetățeanului), sfera și gradul de răspândire (într-o publicație raională, republicană sau într-un cerc restrâns de persoane), gradul suferințelor morale, precum și de alte circumstanțe ce merită atenție în legătură cu răspândirea informațiilor. Determinând cuantumul daunei morale cauzate de către un cetățean, instanța judecătorească este în drept să țină cont de starea lui materială (patrimonială).

În cazul în care se pretinde repararea prejudiciului moral, nu există o repartizare specială a prezumțiilor, ﬁecare trebuie să argumenteze ceea ce este în interesul său. Însă reclamantul trebuie să dovedească faptul că i s-au cauzat suferințe morale și caracterul acestora, deși, unii autori susțin că nu este obligatoriu să sedovedească mărimea compensației cerute. Această deducție reiese din conținutul art. 118 alin. 1 CPC (“ﬁecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale”), adică trebuie dovedit temeiul compensației cerute – suferințele și caracterul acestora, nu însă și suma propriu-zisă. În SUA însă faptul că s-a cauzat prejudiciu moral este prezumat din momentul în care s-a stabilit faptul calomnierii. Deși în R. Moldova de jure această prezumție nu a fost legiferată, practica judiciară ne sugerează că de facto ea se aplică foarte des. Simpla explicație a părții vătămate este cea mai frecventă dovadă adusă în fața instanței. Această practică este acceptată de doctrină ca ﬁind corectă, or, “trebuie să luăm în considerare faptul că prejudiciul moral este nepatrimonial. De aceea demonstrarea legăturii cauzale între informația din mass-media și survenirea prejudiciului, precum și argumentarea echivalentului său bănesc, sunt în mare măsură convenționale.

În practică deseori au loc cazuri când instanța nu se pronunță în nici un fel asupra prejudiciului moral cauzat reclamantului fără a argumenta acest lucru. Este salutabilă practica instanțelor de a exonera mass-media de plata unor sume, care din punct de vedere economic ar putea duce la falimentarea presei, în special în cazul când informația prezintă interes public și jurnaliștii sunt de bună-credință, dar refuzul de a repara preju- diciul ar trebui să ﬁe motivat în hotărâre.

Noul Cod civil lasă loc pentru interpretări contrare în ceea ce privește prezența vinovăției ca o condiție a reparării prejudiciului moral și material cauzat. Art. 1422 stipulează prezența vinovăției ca o condiție a reparării prejudiciului moral. Prejudiciul moral se repară și atunci când lipsește vinovăția,“în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declarației scrise de a nu părăsi localitatea, aplicare ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului sau a muncii corecționale și în alte cazuri prevăzute de lege” [2]. Lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale nu se indică în mod expres. Revenim însă la alin. 8 al art. 16, care dispune: “Orice persoană în a cărei privință a fost răspândită o informație ce îi lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională este în drept, pe lângă dezmințire, să ceară repararea prejudiciului material și moral cauzat astfel.”Apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei întotdeauna s-a pus în relație directă cu “corespunderea / necorespunderea realității unor informații”, și nu cu prezența sau lipsa “vinovăției”. Or, vinovăția nu poate schimba nicidecum situația obiectivă, nici în aspectul “lezării”, nici în aspectul “suferințelor”. Din interpretarea logică și literală (gramaticală) a acestui alineat rezultă că în litigiile din această categorie atât prejudiciul moral, cât și cel material se va repara indiferent de vinovăție. Textul spune “orice persoană” și leagă această noțiune cu ideea de “răspândire” a informației lezante, și nu cu ideea de “răspândire cu vinovăție”, adăugând speciﬁcarea “pe lângă dezmințire”, care se publică independent de vinovăție. Interpretarea sistematică a legii însă generează confuzie. În alin. 2 al art. 1398, care prevede temeiul și condițiile generale ale răspunderii delictuale, se indică:“Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăție se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.” Poate oare conținutul alin. 8 al art. 16 să ﬁe considerat un caz “expres” prevăzut de lege? Incertitudinea posibilului răspuns sugerează că ar trebui aplicată sancțiunea “mai blândă”, adică vinovăția să ﬁe considerată o condiție necesară a reparării prejudiciului moral.

Stabilind mărimea compensației pentru dauna morală, instanța va lua în considerare toate particularitățile litigiului și caracteristicile individuale ale părților. Mărimea compensației trebuie să ﬁe rațională și echitabilă. De exemplu, se va ține cont de măsurile luate de către reclamant și reclamat în vederea diminuării daunei morale. Neacceptarea propunerii de a publica o replică va conta la determinarea bunei credințe a reclamatului și a mărimii despăgubirii morale.

Ar ﬁ incorect să se dispună repararea prejudiciului moral în cazurile când acesta nu s-a produs în realitate. Însă a demonstra survenirea prejudiciului moral este o sarcină diﬁcilă, aproape imposibilă, precum este imposibil a demonstra că acesta nu a avut loc. Și totuși, anume gradul suferințelor determină suma bănească ce se va acorda pentru prejudiciul moral. A repara prejudiciul moral după logica prejudiciului “posibil” în toate cazurile nu este o soluție justă, deoarece ar putea include și cazurile când prejudiciul nu s-a produs. Astăzi repararea prejudiciului moral depinde de gradul de obiectivitate al judecătorului. Sensibilitatea sau, dimpotrivă, răceala afectivă a acestuia pot inﬂuența decizia. S-ar putea dispune efectuarea unei expertize psihologice a vătămatului, însă și aceasta ar putea ﬁ manipulată. O soluție ar putea ﬁ cercetarea psihologică serioasă a încălcărilor de drept și, prin sintetizare, determinarea gradului mediu de suferință și a compensației. O astfel de sinteză ar ajuta judecătorul să evalueze cu mai multă exactitate particularitățile cauzei, mărimea compensației. Sigur, aceste idei sunt criticabile sub mai multe aspecte. Or, nu poate exista un standard al suferinței. Inﬂația este un proces în continuă creștere. Pentru un stat sărac astfel de investiții sunt absolut nerezonabile și, deci, nejustiﬁcate.

Noul Cod civil conține un articol foarte important în contextul invocat mai sus, care privește, se pare, atât repararea prejudiciului moral, cât și repararea prejudiciului material. Este vorba de articolul 1417, care dispune “luarea în considerare, la determinarea cuantumului despăgubirii, a vinovăției persoanei vătămate”. El prevede următoarele:“(1) Prejudiciul cauzat din intenția persoanei vătămate nu se repară. (2) Dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la agravarea lui, despăgubirea se reduce potrivit gradului de vinovăție a persoanei vătămate. (3) Culpa gravă a persoanei vătămate nu constituie temei de reducere a despăgubirii în cazurile prevăzute la art. 1405 și nici în cazurile în care prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu” [2]. De exemplu, dacă defăimarea a fost provocată de reclamant prin atitudinea abordată, prin insulte sau reacții dure și exagerate la adresa pârâtului, trezind impulsul de răzbunare, judecătorul trebuie să ia în considerație aceste fapte și să reducă suma despăgubirii.

2.4.2. Compensarea prejudiciului material

Deși prejudiciul material nu este caracteristic litigiilor privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, el este posibil, în special atunci când e vorba de lezarea reputației profesionale a persoanei juridice, care după răspândirea informației incorecte despre starea sa ﬁnanciară instabilă, de exemplu, poate rata anumite beneﬁcii din cauza refuzului partenerilor de a încheia o tranzacție sau de a semna un contract deja pregătit.

Prin prejudiciu material înțelegem cheltuielile pe care persoana vătămată le-a făcut sau va ﬁ nevoită să le facă pentru restabilirea dreptului încălcat, recuperarea averii pierdute sau deteriorate (prejudiciu real), precum și veniturile ratate, pe care persoana le-ar ﬁ obținut în condițiile obișnuite ale circuitului civil, dacă dreptul său nu ar ﬁ fost încălcat. Dacă persoana care a încălcat dreptul a obținut de pe urma acestui lucru venituri, persoana vătămată e în drept să pretindă pe lângă alte despăgubiri și venitul ratat, în mărime nu mai mică decât veniturile obținute de cauzatorul daunei. Atât persoana ﬁzică, cât și cea juridică poate beneﬁcia de dreptul la repararea prejudiciului material.

Judecătorul, stabilind răspunderea în forma reparării prejudiciului moral și material într- un caz de lezare a onoarei, demnității și reputației profesionale, se va ghida de secțiunea 1 (“Dispoziții generale cu privire la obligațiile care nasc din cauzarea de daune”) a capitolului XXXIV („Obligațiile care nasc din cauzarea de daune”) al Codului civil. În afară de temeiul și condițiile generale ale răspunderii delictuale, termenul de prescripție, în această secțiune sunt prevăzute norme aplicabile pentru diverse situații în care poate ﬁ cauzat prejudiciul.

Legile în vigoare permit în unele cazuri trecerea responsabilității asupra altei persoane sau micșorarea răspunderii. Astfel, în cazul în care dauna este cauzată în condiții de extremă necesitate, adică pentru eliminarea pericolului ce amenință cauzatorul însuși sau alte persoane, dacă acest pericol n-a putut ﬁ înlăturat prin alte mijloace, ea urmează a ﬁ reparată de cauzator. Însă ținând cont de circumstanțele în care s-a cauzat dauna, instanța poate impune obligația de reparare unui terț, în interesele căruia a acționat cauzatorul. Sau poate ﬁ eliberat de repararea pagubei atât terțul, cît și cauzatorul. De exemplu, ziarul publică o informație despre otrăvirile în masă cu conserve produse de o întreprindere, însă mai târziu se constată că acestea sunt falsiﬁcate. Prin informația respectivă publicația a cauzat pagube întreprinderii. În acest caz trebuie să se dovedească că publicația a urmărit protecția vieții și sănătății consumatorului.

În ﬁnal, susținem ideea promovată în ultimul timp de doctrina occidentală [25, p. 693], conform căreia instanțele trebuie să instituie anumite priorități în privința utilizării remediilor nepecuniare pentru repararea prejudiciilor (morale, materiale) cauzate de aﬁrmațiile calomnioase. Testul “necesității” pentru restrângerea libertății de exprimare exclude utilizarea anumitor restricții atunci când există și alternative mai puțin paralizante, dar la fel de eﬁciente. Remediile cu caracter neﬁnanciar au adesea un impact mai redus asupra liberei circulații a informațiilor și ideilor, decât remediile cu caracter material și, în același timp, pot reprezenta mijloace eﬁciente de reparare a prejudiciilor cauzate reputației unor persoane. Prin urmare, acestor remedii ar trebui să li se dea prioritate. Astfel, alte remedii, al căror efect paralizant este mai redus decât cel al remediilor cu caracter material, sunt publicarea unor scuze, corectarea și/sau acordarea dreptului la replică, sau publicarea hotărârii judecătorești prin care aﬁrmațiile respective au fost declarate calomnioase.

Compensațiile în bani trebuie utilizate numai în cazurile în care remediile cu caracter nepecuniar acordate nu sunt suﬁciente pentru a repara prejudiciile cauzate de aﬁrmațiile calomnioase. Compensațiile bănești nu trebuie să ﬁe disproporționate cu prejudiciul cauzat și trebuie să ia în considerație orice alte remedii cu caracter nepecuniar și să ﬁe comparabile cu nivelul compensațiilor acordate pentru alte delicte civile.Compensațiile pentru pierderi ﬁnanciare reale, sau prejudicii materiale, cauzate de aﬁrmațiile calomnioase trebuie acordate numai atunci când aceste pierderi au fost stabilite efectiv.

Compensațiile bănești care acoperă în exces prejudiciile cauzate reputației trebuie să reprezinte măsuri excepționale, aplicabile numai atunci când reclamantul dovedește că pârâtul a acționat în cunoștință de cauză, conștient de falsitatea aﬁrmațiilor sale și cu intenția directă de a aduce prejudicii reclamantului.

ÎNCHEIERE

Problematica apărării onoarei, demnității și reputației profesionale rămâne a ﬁ deosebit de complexă, ﬁind marcată de imposibilitatea elaborării unor norme care să permită maximum de obiectivitate și echitate în aplicarea lor.

Prezintă diﬁcultate stabilirea unei granițe echitabile între dreptul la libera exprimare și dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională. Democratizarea continuă a societății impune realizarea unei concilieri între aceste drepturi, așa încât protecția drep- tului la onoare, demnitate și reputație profesională să nu afecteze substanțial libertatea de exprimare și să nu-i amenințe calitatea de fundament al societății democratice. Pentru a asigura această ﬁnalitate, este necesar a aplica regulile stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului drept criterii pentru aprecierea legitimității restrângerii libertății de exprimare. În același timp, nu putem vorbi despre obligația aplicării necondiționate a standardelor europene sau a experienței țărilor cu o democrație avansată. La orice aplicare a dreptului trebuie să se pună în balanță valorile pe care acesta le protejează în societatea respectivă, la momentul respectiv sau în perspectivă.

Prezentul studiu constituie, nu în ultimul rând, și o încercare de a aprecia conformitatea legislației existente cu exigențele societății moderne și de a identiﬁca modelul optim de reglementare juridică a domeniului.

Deși pesimiști în ceea ce privește formularea precisă și exhaustivă a articolelor privind protecția onoarei, demnității și reputației profesionale, considerăm că legislația în domeniu și practica de aplicare a acesteia necesită a ﬁ perfecționate. În opinia noastră, în acest sens sunt necesare următoarele modiﬁcări:

Considerăm oportună excluderea noțiunilor: “onoare”, “demnitate”și “reputație profesională” din art. 16 din cauza ineﬁcienței acestora, iar articolul să exprime în principiu aceleași idei (să protejeze onoarea, demnitatea și reputația profesională și să garanteze prin lege dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională): “În cazul răspândirii informațiilor cu caracter defăimător și care nu corespund realității, persoana lezată este în drept să se adreseze în instanța de judecată pentru restabilirea în drepturi și compensarea prejudiciului moral și material cauzat”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aplicând Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a stabilit că persoanele nu pot ﬁ pedepsite pentru exprimarea judecăților de valoare, a căror veridicitate nu poate ﬁ demonstrată. În Republica însă legislația este, de regulă, interpretată ca impunând dovedirea adevărului informației răspândite, independent de faptul dacă aceasta reprezintă o judecată de valoare sau se referă la expunerea unui fapt. Ținând cont de faptul că opiniile nu pot ﬁ dezmințite, ci doar dezbătute, urmează să se opereze modiﬁcări în Codul civil sau acesta să ﬁe supus interpretărilor legislative. Normele în vigoare ale articolului 16 Cod civil ar trebui să se aplice în următorul mod.

Dezmințirea și repararea prejudiciilor morale și materiale să poată ﬁ aplicate doar atunci când se stabilește că faptele expuse (răspândite) nu corespund realității.

Pentru expunerea în mass-media a judecăților de valoare, care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a unei persoane, să se prevadă cu titlu executoriu acordarea dreptului la replică (persoanei lezate sau altei persoane, care acționează cu acordul ei), iar neexecutarea acestei obligații să atragă sancționarea mijloacelor de informare în masă.

Din momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, problema compensării prejudiciului moral a fost apreciată ca ﬁind cea mai acută.

Considerăm că instituția compensării prejudiciului moral cauzat prin lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale trebuie să suporte modiﬁcări:

Stabilirea unui plafon maxim al compensației, pentru a nu permite abuzuri paralizante pentru libertatea de exprimare.

Pârâtul urmează a ﬁ scutit de compensarea bănească a prejudiciului moral cauzat reclamantului, dacă aduce suﬁciente probe justiﬁcative pentru publicația sa în condițiile respective, chiar dacă aceasta s-a dovedit a ﬁ neveridică în ﬁnal. Această formă de apărare poate ﬁ folosită atunci când se consideră că este rezonabil în orice circumstanțe pentru pârât să difuzeze materialul în modul și în forma în care a făcut-o. Pentru a decide dacă difuzarea informației a fost rezonabilă în condițiile respective, instanța trebuie să ia în considerare importanța libertății de exprimare în chestiuni de interes public și dreptul publicului de a ﬁ informat prompt asupra acestora.

În cazul în care informația răspândită de un mijloc de informare în masă este preluată de alte mijloace de informare în masă, iar ulterior se dovedește a ﬁ neveridică și defăimătoare, răspunderea pentru compensarea prejudiciu lui moral cauzat se va impune doar mijlocului care a emis primar informația, celelalte trebuie să ﬁe obligate doar să publice dezmințirea.

În cazul în care informația necorespunzătoare realității a fost răspândită în mass-media, nu trebuie să existe circumstanțe care să excludă responsabilitatea mass-media pentru publicarea dezmințirii, ci doar pentru repararea prejudiciilor cauzate. Astfel, atunci când o informație defăimătoare este difuzată în cadrul unui discurs public și preluată de mass-media, aceasta din urmă nu trebuie exonerată total de răspundere, pentru că astfel se vor leza drepturile persoanei vătămate. Ea trebuie exonerată de compensarea materială a prejudiciului cauzat, însă obligată să publice dezmințirea.

Considerăm oportună instituirea termenului de prescripție în acțiunile privind lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale, astfel încât pentru cererile privind dezmințirea informațiilor defăimătoare să se aplice un termen, la determinarea căruia legislatorul să țină cont de următoarele considerente: să se asigure apărarea onoarei și demnității persoanei pentru o perioadă suﬁcientă ca persoana vătămată să poată acționa în justiție, iar pârâtul să păstreze majoritatea probelor pentru apărare. Imprescriptibilitatea face ca la un moment dat pârâtul să nu mai aibă mijloace de apărare, iar reclamantul să poată abuza de acest fapt.

În altă ordine de idei, ne exprimăm părerea că schimbările pozitive nu necesită neapărat modiﬁcări ale legislației, deseori ele se asigură printr-o interpretare a legii, care corespunde exigențelor sociale. În acest sens, rolul judecătorului este fundamental: el trebuie să aprecieze corect situația în ﬁecare caz concret, daunele produse, intențiile răspânditorului informației. În societatea democratică unele categorii de persoane trebuie să suporte un nivel sporit de critică, iar altele, ca de exemplu mass-media, să ﬁe tolerate într-o măsură mai mare. Libertatea de exprimare este un fundament al democrației și orice atingere adusă acesteia trebuie să ﬁe studiată minuțios sub aspectul necesității și eventualelor consecințe.

În ﬁnal, menționăm încă o soluție, care a fost deja aplicată în unele țări și care, în opinia mea, este preferabilă și pentru rezolvarea problemelor complexe legate de defăimare în R. Moldova: adoptarea unui act special cu privire la defăimare, care să reglementeze minuțios domeniul, incluzând în legislația națională norme conforme standardelor europene cu privire la libertatea de exprimare.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al RM Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/

Codul civil al Republicii Moldova Nr. 1107-XV din 06.06. 2002. În: Monitorul Oficial al RM Nr. 82-86 din 22.06.2002. http://www.justice.md/md/cod/

Codul civil, aprobat prin Legea R.S.S. Moldovenești din 26 decembrie 1964, Bедомости Верховного совета Молдавской СССР 1964. Nr.36, art.81 (abrogat)

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al RM Nr. 111-115 din 12.06.2003. http://www.justice.md/md/cod/

Codul de procedură penală Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al R. M. Nr. 104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. www//coe.int.

Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Nr. 1545-XIII din 25.02.98. În: Monitorul Oficial al RM. Nr.50-51 din 1998

http://www.lexjustice.md/

Manuale, Monografii, articole de specialitate

Baeș S. Drept civil. Chișinău: Tipograﬁa Centrală, 1997. 560 p.

Berger V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. București: All BECK, 1998. 563 p.

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

DEX. Dicționar explicativ al limbii române. Academia română. Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. București: Univers Enciclopedic, 1996. 1192 p.

Dogaru I., Dănișor C., Dănișor Gh. Teoria Generală a Dreptului. București: Editura Științiﬁcă, 1999. 368 p.

Dogaru I., Dănișor C. Drepturile omului și libertățile publice. Chișinău: Zamolxe, 1998. 186 p.

Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Macovei M. Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Epigraf, 2001. 72 p.

Pettiti E, Decaux E, Imbert P.H.. europeenne des droits de l`homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1995. 1230 p.

Popescu A. Teoria dreptului. București: Editura Fundației România de mâine, 1999. 413 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Secrieru S., Starașciuc R. Particularitățile apărării reputației profesionale. În: Revista națională de drept. Nr.1, 2001. p. 47 – 49.

Susarenco Gh. Mass-media atacate în justiție: legislația și practica judiciară în RM. În: Libertățile mass-media în Republica . Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. p 60-65.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Анисимов А.Л. Честь, достоинство, деловая репутация: гражданско-правовая защита. Мocква: Юристъ, 1994. 219 c.

Белявский А.В. Судебная защита чести и достоинства граждан. Мocква: Юридическая литература, 1966. 184 c.

Комаров С. А., Малько А. В. Теория государства и права. Учебно-методическое пособие. Мocква: НОРМА, 2001. 361 c.

Малеина М.Н. Защита личных неимущественных прав советских граждан. Мocква: Знание, 1991. 97 c.

Марченко М. Н. (под общ. ред.). Общая теория государства и права. Мocква: Зерцало, 2000. 540 c.

Придворнов Н.А. Овщая теория государства и права Москва: Зерцало, 2000. 483 c.

Ратинов А.Р., Симонов А.К. Понятие чести и достоинства, оскорбления и ненормативности в текстах права и средств массовой информации. Москва: Зерцало, 1997. 178 c.

Jurisărudența CEDO

Amihalachioaie contra Republicii Moldova din 20.04.2004 http://www.justice.md/md/cedo/

Busuioc contra Republicii Moldova din 21.12.2004

http://www.justice.md/md/cedo/

Comingersoll S.A. c. Portugaliei din 06.04. 2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Handyside c.Regatului Unit, hot. din 07.12.1976

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Sunday Times c.Regatului Unit din 26.04.1979

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Tolstoy Miloslavsky c.Regatului Unit din 14.07.1995

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Council of [online]. www.Coe.int/ (citat 7.04.2015)

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. www.justice.md/ (citat 7.04.2015)