Repere Hrisostomice In Misiunea Educarii Copiilor

INTRODUCERE

Educația a fost și rămâne o problemă importantă pentru toate timpurile și pentru toate popoarele. Nu poate exista o colectivitate umană bine închegată și unită fără civilizație, fără limbă, fără repere morale și fără credință; aceasta formează persoane care se deschid ușor spre alții, se manifestă generos spre iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui.

Considerăm că tema „ Repere hrisostomice în misiunea educării copiilor” este și va fi de actualitate pentru domeniul religios atâta timp cât în societatea noastră atât tinerii cât și copiii vor primi prin intermediul mijloacelor mass-media, dar și prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înțelegere corectă a adevărului revelat și, nu în ultimul rând de la trăirea după voia lui Dumnezeu.

Misionarismul creștin se realizează prin Biserică, de către membrii clerului, dar și de alte persoane, în familie, în școală, asociații, etc.

În misiunea noastră de dascăli avem ca model desăvârșit pe Domnul nostru Iisus Hristos, dar și pe Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți.

Alegerea ca model în misiunea de educare a copiilor pe Sfântul Ioan Gură de Aur, are la bază faptul că el însuși este un educator prin propriul exemplu, prin modul de viață creștină desăvârșită.

Cele mai bune învățături, pe care ni le-a lăsat Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt cele despre cum trebuie să educăm copiii, cea mai bună moștenire pe care o putem lăsa copiilor noștri este educația creștin ortodoxă.

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur „a educa”, înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de mântuirea sufletului lui.

Prin această lucrare se dorește informarea copiilor, dar în special a părinților, despre ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur, dar și faptul că ele sunt de actualitate pentru societatea noastră, doar să dorim a le implementa în formarea duhovnicească a copiilor noștri.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Capitolul I prezintă pe scurt viața Sf. Ioan Gură de Aur, arătând viața sa în cadrul familiei, școlile la care a studiat și profesorii pe care i-a avut precum și părinții duhovnicești la care a ucenicit și care l-au ajutat să crească duhovnicește.

Capitolul al II-lea este dedicat scopului, necesității, posibilității educației creștine, însușirilor educatorului și factorilor ce ajută la împlinirea educației din punctul de vedere al Sf. Ioan Gură de Aur.

În capitolul al III-lea se arătă actualitatea ideilor pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur.

Capitolul al IV-lea reprezintă partea practică a lucrării unde vor fi prezentate activități ce vor fi desfășurate în cadrul proiectului de parteneriat Familie- Școală- Biserică, cu titlul „Lăsați copiii să vină la Mine”.

Scopul acestui parteneriat este de a le cultiva copiilor virtuțile creștine, de a le forma valori religioase, pentru a deveni „atleți pentru Hristos”.

Activitățile se vor desfășura sub forma unor serbări școlare cu ocazia sărbătorilor creștine, organizarea unui concurs de creații literare și artistice „Sfinții – prietenii lui Dumnezeu”, miniproiecte cu caracter misionar-filntropic „Mâini lucrătoare- mâini rugătoare ”, „Dăruind, vei dobândi”, atelier de pictură icoană, atelier de încondeiere a ouălor, participarea la Sf. Liturghie și Sf. Taină a Spovedaniei și Împărtășaniei.

Finalitatea acestui parteneriat este legătura mai strânsă între familie, școală și Biserică în vederea formării religoase a copiilor parohiei noastre.

CAPITOLUL I : Factorii educativi în copilăria, tinerețea și creșterea duhovnicească ale Sf. Ioan Gură de Aur

I.1 Familia

„Nimeni nu vine pe lume sfânt. Niciodată nimeni nu se naște sfânt. Omul devine sfânt. Sfințenia se cucerește. Nașterea lui Ioan Gură de Aur este identică nașterii oricărui alt Ioan de pe pământ. Nu are nimic excepțional. Trebuie semnalat doar faptul că s-a născut din părinți bogați. ”

Sfântul Ioan Gură de Aur, cel ce avea să devină arhipăstorul Bisericii din Constantinopol, spre sfârșitul secolului al IV-lea, s-a născut în Antiohia, la Antakya (în sudul Turciei de azi), în timpul domniei împăratului Constans (337-361).

Dacă acceptăm informațiile oarecum generale ale primului lui biograf, Paladie al Elenopolei, Hrisostom s-a născut în 354 în Antiohia. Cercetarea ulterioară a fluctuat undeva între anii 344 și 354. O cercetare mai amănunțită a izvoarelor secundare și a mărturiilor ocazionale ale lui Hrisostom însuși a condus în ultimele decenii la precizarea anului nașterii în 349 sau în 350.

Sfântul Ioan provenea dintr-o familie nobilă, tatăl său Secundus ocupând o funcție importantă, gradul de stratelat sau ofițer superior în armata imperială din Siria și Antuza, mama sa, era din neam grec, o femeie foarte cultivată, cu un caracter puternic și provenea dintr-o familie creștină destul de bogată.

Secundus era, probabil, de origine latină, acest lucru îl arată numele său, dar cu siguranță una îndepărtată, fiindcă în Antiohia familia lui era bogată și se găsea deja în clasa rangurilor înalte; așadar trăia și activa de multă vreme în acea zonă.

De asemenea, prezența unei diaconițe, Sabiniana, între cei care urmau pe Ioan în exil, și care, după Istoria Lausiacă a lui Palladiu, era mătușa lui Ioan, ar veni în sprijinul acestei ipoteze. Originii sale latine datora , poate, Ioan spiritul său realist și practic.

Generalul Secundus a murit la scurt timp după nașterea lui Ioan. Așadar, Antuza a rămas văduvă cu doi copii înainte de a împlini douăzeci de ani. După toate probabilitățile Ioan a avut o soră un pic mai mare, care a murit la vârsta prunciei.

Antuza, care se alătură cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creștinismului, de Emilia, mama sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigore al Nyssei, de Nona, mama Sfântului Grigorie din Nazianz, și de Monica, mama Fericitului Augustin, și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotament asemănător sacrificiului. Averea, pe care o avea și de la părinții ei și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai alese instrucții, atât clasică cât și creștină.

Recunoștința, pe care sfântul Ioan Gură de Aur o avea față de mama sa, a exprimat-o într-o pagină celebră a uneia din lucrările sale, „Cuvînt către o văduvă tânără”: „Mi-amintesc, spune el, că într-o zi, pe când eram tînăr, dascălul meu a lăudat pe mama mea înaintea unei asistențe numeroase, a întrebat, după cum îi era obiceiul, pe cei de lângă el, cine eram. I s- a răspuns că eram fiul unei văduve. M-a întrebat apoi pe mine, câți ani are mama mea și de câți ani era văduvă, i-am răspuns că de patruzeci de ani și că a pierdut pe tatăl meu la douăzeci de ani. Atunci Libaniu surprins a strigat, uitându-se la asistență: Ah, ce femei se găsesc printre creștini! Atîta admirație și un elogiu ca acesta provoacă o astfel de purtare, adică refuzul unei a doua căsătorii, nu numai la noi creștinii, ci și la păgâni!”

Povestea plină de tristețe spusă de mama lui, îi dezvăluie Sfântului Ioan gură de Aur, adevărata grijă pe care i-a purtat-o aceasta, „Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însușiri ale tatălui tău. Așa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nașterii tale și te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai ceia ce suferă văduvia pot cunoaște bine greutățile văduviei. Uralul nu-i în stare să zugrăvească furtuna și viforul îndurat de o fată tânără ca mine, abia ieșită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei și aruncată dintr-o dată într-o durere atâta de mare și silită să facă față unor griji mai presus de vârsta și firea ei. Trebuie să pună la treabă pe slugi, să fie cu luare aminte la răutățile lor, să zădărnicească intrigile rudelor, să îndure cu curaj amenințările celor care strâng birurile și neomenia slujbașilor la plata impozitelor. Dacă răposatul tată lasă în urma sa un copil, alte greutăți pe capul tinerei văduve. Dacă e fată, e drept, vin pe capul mamei și așa mulțime de griji; totuși e scutită de cheltuieli și de frică dar de e băiat, o năpădesc în fiecare zi nenumărate temeri și mai multe griji. Nu mai vorbesc de cheltuielile de bani, pe care trebuie să le facă, dacă dorește să- l crească așa cum trebuie crescut un copil de starea lui. Dar nici unul din aceste necazuri nu m-au făcut să mă căsătoresc a doua oară și să aduc un nou soț în casa tatălui tău. Am rămas în mijlocul frământăților și tulburărilor. N-am căutat să scap de cuptorul de foc al văduviei. Mai întâi am fost ajutată de mila cea de sus; apoi, nu mică mângâiere mi-a adus în acele clipe cumplite și vederea necontenită a chipului tău, care-mi păstra icoana însuflețită a răposatului tău tată, cu care semeni atâta de mult. De aceea, chiar pe când erai prunc, pe când încă nu învățaseși să vorbești, pe când copiii bucură mai cu seamă pe părinți, mult m-ai mângâiat. Nu poți, apoi, să-mi spui și să mă învinuiești că da, am îndurat văduvia cu curaj, dar silită de văduvie am împuținat averea tatălui tău. Știu că mulți copii, rămași fără tată, au pățit așa. Eu, însă, ți-am păstrat neștirbită întreaga ta avere. N-am cruțat, însă, nici o cheltuială, ca să-ți pot da o creștere aleasă și să-ți fac un nume; dar toate aceste cheltuieli le-am făcut din averea mea, din averea cu care am venit de la părinții mei. Să nu socotești că-ți spun acestea ca să-ți reproșez ceva, îți cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut: nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Așteaptă sfârșitul meu. Poate peste puțin voi pleca și eu. Voi tinerii aveți nădejde să ajungeți la adânci bâtrâneți; dar noi, cei bătrâni, nu așteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pămîntului și vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ți va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuiești alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar și fără de folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu ți-am greșit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuiești că te silesc să-ți administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ți sunt mamă, nu ține seamă de creșterea ce ți-am dat, nu ține seama de dragostea ce-ți port, nu ține seama de nimic, fug de mine, cum fug de vicleni și de dușmani si dacă fac totul ca să-ți dau cât mai mult răgaz pe calea vieții, pe care vrei să apuci, acest lanț, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanț să te țină alături de mine. De ai spune că ai nenumărați prieteni, care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ți va oferi bucuria unei libertăți atât de mari cum ți-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.

Din cuvintele mamei sale Sf. Ioan Gură de Aur a înțeles că mama cea bună îl va învăța pe prunc, mai înainte ca acesta să meargă la școală, adevărurile de bază ale credinței, pe care orice copil are posibilitatea să le înțeleagă, copiii în general, au o mai mare receptivitate către cele sfinte decât cei mari, este deajuns ca ei să crească îndrumați de o mamă evlavioasă.

1.2 Școlile la care a studiat și profesorii

Copilăria și-a petrecut-o sub domnia scurtă a lui Iulian Filozoful (361-363), adolescența și tinerețea sub domnia lui Valens (363-378), devenind bărbat adult în timpul domniei împăratului Theodosiu I (379-395) și ajungând la maturitate deplină în timp ce Arcadius (395-408) domnea în Constantinopol, el trecând la cele veșnice în anul 407.

Credința caldă și viața exemplară a Antuzei, precum și contactul continuu cu Biserica au fost decisive pentru viitorul lui Ioan. Ele au determinat toată evoluția sa ulterioară.

Tânăra mamă iubea și admira la fiul ei imaginea vie a soțului, dar în special calitățile deosebite ce-l distingeau încă de copil de ceilalți. Ea însăși l-a crescut, nedorind ca alte mâini să educe acest suflet în care Cerul părea să aibă atâta încredere.Ioan a fost deci alăptat de credința mamei sale și de curajul ei ; el a respirat aproape de ea, chiar din leagăn, această măiestrie a virtuților, această puternică curăție sufletească ce-i va pecetlui întrega sa viață.

După ceea ce noi am putea numi școala elementară și medie, Ioan a mers la studii superioare, în școlile retorilor și filozofilor, potrivit tradiției vremii. Studierea artelor liberale, îndeosebi a retoricii și a filozofiei, a înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul tehnicii cuvântului și al argumentării.

Antuza, mama sa, a făcut singură alegerea dascălilor. Ea l-a întrebat pe epicopul Antiohiei dacă era potrivit ca o creștină să-și trimită copilul să studieze la un filozof păgân și la un dușman al creștinismului. Fără îndoială episcopul i-a dat Antuzei sfatul să-l trimită pe Ioan la Libanius. Episcopii din acea vreme îi trimiteau pe viitorii predicatori să învețe de la Libanius arta de a vorbi. Gură de Aur a devenit, așadar, elevul lui Libanius și în scurt timp a ajuns cel mai bun.

Studiile lui cuprindeau toată complexitatea culturii alexandrine, pe care Ioan a reușit s-o cunoască în adâncime, astfel încât a ajuns să fie considerat cel mai vestit orator al epocii. Ioan însă și-a folosit calitățile într-altă direcție ți într-un alt fel. Aceste studii le-a folosit în perspectiva unei cariere de avocat și a unei activități de dascăl de retorică. Se pare că, cel puțin pentru o mică perioadă de timp, a activat în amândouă.

Istoricul Socrate informează că Ioan era pregătit să urmeze o carieră juridică, dar văzând viața învrăjbită și nedreptățile din tribunale, alege viața liniștită , după exemplul unui oarecare Evagrie. Își schimbă înfățișarea și mersul și se dedică citirii Sfintelor Scripturi și deseori merge la biserică pentru rugăciune.

Un alt moment crucial pentru viața lui Gură de Aur a fost moartea împăratului roman Iulian Apostatul, în iunie 362. Iulian a fost ultimul împărat care a încercat să restabileasca vechiul cult al zeilor. Moartea sa timpurie a fost considerată de către creștini ca o pedeapsă cerească asupra celor care luptau împotriva creștinismului. De aceea, mulțimea păgânilor fiind cuprinsă de spaimă a luat cu asalt porțile bisericilor creștine și au cerut să fie primiți. Păgânismul a murit odată cu Iulian.

Școala lui Libaniu a început să se golească, ucenicii săi aflându-se în bisericile creștine. Împăratul Iulian a fost unul din ultimii săi elevi fideli, toți plecând, inclusiv și Gură de Aur.

Libaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antuzei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș, a răspuns : « Pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creștinii».

De la istoricul Teodor al Trimitundei aflăm că la vârsta de 20 de ani Ioan este botezat în orașul Amida, de episcopul Baetanus, după care la scurt timp este făcut citeț, la Antiohia, de episcopul orașului, Pimen.

Palladiu ne informează că, după ce la vârsta de 18 ani, tânărul Ioan s-a despărțit de profesorii săi profani și a ajuns printr-o minte înzestrată și prin muncă, la o râvnă caldă pentru studiul Sfintelor Scripturi, s-a atașat de episcopul de atunci al Antiohiei, Meletie, de neam armean și mărturisitor, care s-a îndrăgostit de frumusețea inimii tânărului și, cu ochi profetic, i-a prevăzut ascensiunea.

Gură de Aur a fost privilegiat de faptul că mama sa, Antuza era una din parohienele cele mai de vază ale diecezei lui Meletie. Ea l-a introdus, așadar, pe fiul său la Meletie. Sfântul episcop l-a luat pe fiul Antuzei sub protecția sa și l-a încredințat celui mai savant profesor de teologie din Antiohia : lui Diodor.

Ucenicia pe lângă Diodor și poziția Antuzei l-au ajutat pe Ioan să rămână în sânul Bisericii canonice a Antiohiei, al cărei episcop a fost Mărturisitorul Meletie (†381), exilat pentru perioade mari de timp, din pricina dreptei lui credințe.

De la Diodor, Gură de Aur învață să citească cu răbdare fiecare cuvânt, fiecare literă, ca sub lupă. Această obișnuință de a citi l-a făcut unul dintre cei mai buni cunoscători ai Bibliei. Din omiliile pe care le-a rostit mai târziu se vede că el cunoștea Scripturile aproape pe de rost.

Cât timp a fost elevul lui Diodor, tânărul Ioan și-a precizat planurile de viitor și și-a ales calea, dorind să devină „un sfânt ca Pavel” pentru care admirația sa era fără limită și pe care s-a străduit toată viața să-l egaleze prin toate eforturile sale.

În timpul școlarității sale, tânărul Ioan a avut un prieten foarte bun, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi. „A fost, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său Despre Preoție, lângă mine tot timpul. Una ne era și râvna și dorința, născute din aceleași năzuințe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar și când i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viață, chiar și atunci am fost tot de o părere.”

Când Vasile și Gură de Aur erau pe punctul de a părăsi lumea și a porni în călătoria de a deveni sfinți, lacrimile și cuvintele mamei sale îl conving să renunțe deocamdată la această hotărâre, căci zdrobind inima Antuzei, Ioan n-ar fi figurat niciodată în calendar. Astfel, el a luat prima mare decizie care trebuia să-l ducă la Dumnezeu, să rămână alături de mama sa.

Din acel moment a făcut din casa sa, alături de mama sa, mănăstire și vreme de trei ani a stat lângă mama sa, închis în casă, studiind Sfintele Scripturi, citind lucrările scriitorilor creștini de până la el și ducând viață de ascet .

Cu cât se izola mai mult, cu atât mai mult creștea gloria sa în Antiohia, populația dorindu-l episcop cu orice preț. La vârsta sa, Gură de Aur nu se considera suficient de pregătit, de aceea refuză să devină episcop, acesta fiind al doilea pas făcut spre sfințenie. Deviza Sf. Ioan de-a lungul întregii sale vieți pământești va fi învățătura Sf. Pavel : „Dacă încerc să plac oamenilor nu voi mai fi slujitorul lui Hristos” .

Cu această hotărâre curajoasă a părăsit Antiohia, plecând în deșert pentru a-și putea îndeplini visul făurit împreună cu prietenul său Vasile și anume acela de a îmbrățișa viața monahală.În anul 375 se pare că mama sa nu mai era pe această lume .

1.3 Activitatea monahală a Sf. Ioan Gură de Aur

Contemporan cu marii părinți ai monahismului răsăritean: Sf. Antonie cel Mare(251-256; întemeietorul vieții isihaste), Sf. Pahomie cel Mare (292-347; întemeietorul vieții de obște), Sf. Macarie cel Mare(aproximativ 300-390, zis Egipteanul), Sf. Atanasie cel Mare (298-373; biograful Sf. Antonie) și cu Sf. Vasile cel Mare(328-379; autorul Regulilor monahale mari și mici), Sf. Ioan Gură de Aur a urmat asemenea lor, cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos care a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”(Matei 16,24) și „Căutați împărăția cerurilor, și toate acestea se vor adăuga vouă.”(Matei 6,33)

Din toate bunurile adunate de Secundus și administrate cu atâta iscusință de Antuza, Sf. Ioan n-a păstrat nimic. Singura sa bogăție era „o haină, o rasă, și o rogojină pentru a se culca”.

Plecând în munții Antiohiei, în Silpios, el s-a călugărit sub conducerea unui bătrân ascet sirian, pe lângă care s-a nevoit patru ani, luptându-se cu poftele întinate și biruindu-le nu atât cu chinurile, cât cu rațiunea .

În acest timp a compus o « Apologie a vieții monahale » în care îi sfătuia pe părinți să nu-și împiedice niciodată copiii să îmbrățișeze viața singuraticilor. În operele sale : Împotriva adversarilor vieții monahale, Paralelă între un rege și un monah, Îndemn către Stragirius, Către călugării care locuiesc la un loc cu călugărițele, Călugărițele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării, Gură de Aur devine avocatul monahilor.

Intrând în miezul acestor cărți, vedem cum Sf. Ioan Gură de Aur evocă lucrarea monahilor, cum apără și sfătuiește pe cei ce au ales a trăi în mănăstiri și sihăstrie, dar și cum mustră și călăuzește cu dragoste pe cei care sunt împotriva monahismului sau după ce au ales această cale, părăsesc voturile monahale.

Cea din urmă atitudine o are față de un anume Teodor, « Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut», care după ce a devenit monah a plecat din mănăstire și s-a lepădat de cele făgăduite înaintea lui Hristos și a Sfântului Altar.

Prin termenul « mănăstiri» Sf. Ioan descrie fenomenul mai larg al multor creștini care trăiau ascetic în general în Siria, și în particular în zona Antiohiei, în munții din jurul ei și mai ales în Silpio și pe malurile râului Orontes, care străbătea și cetatea.

Unii dintre aceștia, erau sub îndrumarea unui « proiestos» (adică egumen), trăiau în mici chilii și aveau o formă mai ușoară de nevoință. Alții, cei numiți remioth sau removith, se nevoiau câte doi sau trei sub călăuzirea unui « gheronda/stareț », trăiau în colibe simple și austeritatea lor era mai mare.

Mai existau și anahoreți singuratici, care se nevoiau cu totul singuri în peșteri și colibe.

Hrisostom însuși a trăit patru ani ca removith și doi ca anahoret. De aceea se remarcă în textele sale experiențe personale din propriile nevoințe ascetice, din stările lui harismatice și de teoptie, în descrierea cărora este foarte zgârcit.

După ce petrece patru ani în acea mănăstire, dorind o viață mai liniștită, se duce pe ascuns în pustie, unde găsește o peșteră și petrece aici doi ani viețuind singur, numai cu Dumnezeu. După doi ani, „ Dumnezeu binevoiește ca Ioan să se îmbolnăvească și astfel să-l scoată din pustie și de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la viețuirea sa împreună cu oamenii ; pentru ca nu numai lui, ci și altora să fie de folos”.

Monahismul a fost prima școală duhovnicească în care și-a făcut ucenicia și despre care a scris Sfântul Ioan Hrisostom. Și cu toate că a trăit numai puțină vreme departe de lume – numai șase ani – el nu a încetat niciodată să admire monahismul și să aplice el însuși esența acestuia, asceza. Austeritatea creștinismului siriac, puternic exprimată în monahismul zonei, idealul filosofic moral, precum și marea depravare a moravurilor în Antiohia, au întărit principiul pe care Hrisostom și l-a asumat prin educația sa, principiu care se potrivea caracterului său și pe care îl avea în inimă ca pe o chemare dumnezeiască:

„îndeletnicește-te cu cele duhovnicești, treci cu vederea grijile lumești. Căci făcând așa, și pământul îl vei avea împreună cu cerurile, și bunătățile viitoare le vei dobândi”.

Revenit la Antiohia, prețuit de Meletie, Ioan e hirotonit diacon în anul 381, treaptă în care va sluji 5 ani, împărțindu-și neobosita sa activitate între opera de catehizare a catehumenilor și scrierea lucrărilor sale din tinerețe, tratatul Despre feciorie, Scrisoarea unei tinere văduve și celebrul său tratat Despre preoție .

Pe lângă aceste îndatoriri se adaugă și cea de asistență socială pe care Gură de Aur a condus-o ; s-a consacrat acestei lucrări cu întreaga sa pasiune de atlet a lui Hristos, așa cum s-a consacrat singurătății câțiva ani înainte. Pentru el era o muncă aridă și aparent îndepărtată de lucrarea unui preot.

În anul 386, primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis : „Dimineață să mergi la mănăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești prept, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfântului Ioan, pe când își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să primească de la dânsul hirotonia.

„Deci, făcându-sse ziuă, a venit patriarhul la mănăstire și fericitul Ioan a ieșit în întâmpinarea lui cu toți călugării. Apoi închinându-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvântat. Apoi săvârșind patriarhul Sfânta Liturghie, i-a împărtășit pe toți cu Dumnezeieștile Taine. La urmă, dând fraților binecuvântarea, a luat pe Ioan și l-a dus în cetate, iar monahii toți se tânguiau de despărțirea de Ioan.”

În ziua în care Sf. Ioan a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la Biserică. Când patriarhul a pus mâna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra capului Sfântului. Văzându-le acestea patriarhul Flavian și toți cei ce erau împreună cu dânsul, s-au înspăimântat și s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetățile cele de primprejur și în toată Siria, încât toți cei ce auzeau, ziceau în inimile lor : „Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.

Sf. Ioan, deși în vârstă de doar patruzeci de ani, era aproape alb. Își pierduse părul, trupul său era mic și foarte slab. Îmbrăcat cu singurul veșmânt pe care-l avea nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme.

Perioada preoției Sf. Ioan a durat 12 ani (386-397), perioadă când va domina viața spirituală a Antiohiei prin frumusețea și taina cuvântului său, ce izvora de asemenea din adânca și întinsa sa cultură, instrument de primă mărime pentru pregătirea în arta vorbirii. Dar mai presus de toate „Dumnezeu însuși pusese în el o mulțime de daruri : putere rapidă de pătrundere, memorie puternică, spirit de observație, mare capacitate de a lega ideile și noțiunile înrudite, imaginație vie. La toate acestea se adaugă o întinsă știință teologică, un temperament de foc, o inimă extrem de sensibilă, precum și un viu zel apostolic, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârșire și sfințire a semenilor săi”.

Faima lui de păstor, orator și protector al antiohienilor a atins culmea în anul 387 când s-a implicat în evenimentele legate de revolta antiohienilor împotriva împăratului, ale cărui statui le răsturnaseră, incendiind clădiri publice și palatul imperial. Atunci Hrisostom a jucat un rol hotărâtor în evitarea unor represalii mai mari din partea demnitarilor imperiali și a armatei, care aveau poruncă să ucidă un număr mare de antiohieni și să distrugă o parte a orașului.

În acest moment dramatic au ieșit la iveală din locurile lor de sihăstrie călugări și pustnici, care nu numai că îi rugau pe judecători și pe comandanții militari pentru antiohieni, dar s-au pus la mijloc între cei asândiți și judecători și comandanți, declarând că, dacă împăratul dorește moarte cu orice preț, atunci se oferă ei, călugării, numai să fie eliberați capii de familie întemnițați. Între călugări se afla și Hrisostom, care, cu hotărâre, cerea îndurarea și se oferea pe sine pentru salvarea antiohienilor. În același timp îi mângâia, îi încuraja ți îi povățuia pe antiohieni, pe care îi dojenea, de asemenea, pentru acțiunile lor anarhiste și pentru distrugerile inutile.

Având ca pretext evenimentele de mai sus, a rostit și a publicat cele 21 de Omilii vestite la statui .

Astfel în anul 397, la moartea arhipăstorului Nectarie al Constantinopolului, poporul drept-credincios a cerut stăruitor împăratului să fie adus în scaunul episcopal cel mai vrednic om în slujirea preoțească din acea vreme, care nu era altul decât Sfântul Ioan, preotul din Antiohia. Așa se face că după numeroase insistări, Sfântul Ioan a fost hirotonit episcop al Constantinopolului, în ciuda împotrivirii sale, pe când avea aproximativ 50 de ani. Ceremonia de hirotonie a fost prezidată de episcopul Teofil al Alexandriei, care a fost unul din cei mai răi epicopi pe care i-a avut Biserica. Era supranumit « faraonul creștin».

Primele acțiuni ale lui Hrisostom ca Arhiepiscop al marii capitale ale Imperiului Roman de Răsărit au avut în vedere progresul duhovnicesc al credincioșilor și pacea dintre Biserici.

Problemele lui Hrisostom și reacțiile îndreptate împotriva lui au luat amploare mai ales pentru faptul că în predicile lui îi blama pe cei bogați și puternici pentru nedreptățile pe care le făceau. El atrage atenția asupra egalității dintre toți oamenii, aupra lăcomiei și războaielor, ca drept cauză principală a apariției inegalității, asupra valorii sufletului omenesc, asupra stabilirii unor raporturi corecte între bogați și săraci, fie prin întreținerea acestora din urmă, fie prin instaurarea organizată a unei vieți de obște.

Pe la începutul anului 398, fiind arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Părinte s-a ostenit mult cu răspândirea credinței și convertirea la Ortodoxie a goților arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de așezăminte pentru bolnavi și săraci, pentru fecioare și văduve. El nu a încetat a predica pentru îndreptarea moravurilor, împotriva luxului și a lăcomiei ; șase ani neîntrerupți vocea lui a răsunat cu putere în biserica Constantinopolului, îndemnând, sfătuind, rugând și câteodată chiar poruncind ca fiecare creștin să devină adevărat atlet, urmaș și mărturisitor al Mântuitorului Hristos.

Măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predicile sale care biciuiau pe față viciile, au creat dușmănii și nemulțumiri. A nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal care s-au văzut lipsiți dintr-o dată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul arhiepiscop Nectarie, Sfântul Ioan introducând în palat viețuirea ascetică, el însuși mâncând o dată în zi, mâncăruri simple și fără vin.

Dușmanii săi continuă intrigile și le extind cu tenacitate la curte, unde Eutropiu căzuse în dizgrație, iar împărăteasa Eudoxia conducea afacerile imperiului, împăratul Arcadiu, lăsându-i acesteia mână liberă. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de Gabala, Acaciu de Beroea și Antiohie de Ptolemais, au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a o stârni pe împărăteasa Eudoxia împotriva lui. Dușmanul lui cel mai important a rămas, însă, Teofil de Alexandria. Animozitățile sunt intensificate după ce Ioan Hrisostom îi primește pe Frații Lungi, acuzați de origenism și alungați din Egipt de patriarhul Teofil, pe care îi găzduiește, fără a intra în comuniune cu ei. Deși Frații Lungi i-au adresat lui Ioan o plângere împotriva lui Teofil, acesta nu o ia în considerare. Aceștia se plâng împăratului Arcadiu, care îl convoacă pe Teofil la Constantinopol pentru a răspunde acuzelor aduse de ei. Teofil își ia o serie de precauții, trimițându-l înainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma să-l acuze pe Ioan de origenism. Însă acesta când ajunge în Antiohia își dă seama de intrigă și se întoarce în Salamina.

Teofil vine la Constantinopol însoțit de 36 de episcopi egipteni care erau de partea lui și-l convoacă pe Ioan la un sinod la Stejar, localitate nu departe de Calcedon, spre a se dezvinovăți de diverse acuze pe care aceștia i le-au adus, fiind formulate 46 de capete de acuzare împotriva lui Hrisostom, care făceau referire în primul rând la așa-zisa fire mânioasă a lui, la amestecul în afara jurisdicției lui bisericești (în Bisericile din Asia Mică) și la sprijinirea Fraților Lungi.

Intriga și minciuna a triumfat spre necinstea celor ce au făcut uz de ele, ceea ce a dus astfel la căderea Sfântului Hrisostom din tronul Patriarhal. După ce i s-a comunicat sentința sinodului și aprobarea ei de către împărat, Sfântul Ioan a fost arestat și trimis în exil la Praenetum, în Bitinia. Numai la o zi însă după aceea, întâmplându-se ceva neplăcut în dormitorul imperial – poate un avort al Eudoxiei – , iar mișcarea poporului dreptcredincios în favoarea păstorului exilat, potrivit lui Socrate și Sozomen, inspirând teamă împăratului, Sfântul Ioan a fost rechemat și readus în Constantinopol, deși arhiepiscopul nu voia să-și reia scaunul până ce nu va fi fost rejudecat de un tribunal bisericesc mai mare, adică de un sinod, și repus în drepturile lui.

Pacea nu durează decât două luni, căci dușmanii săi nu s-au lăsat ușor învinși, căutând permanent pretext pentru a-l acuza din nou. Prilejul s-a ivit în ziua când împărăteasa Eudoxia își înalță o statuie de argint în marea piață din fața senatului șia bisericii Sfânta Sofia. Acest eveniment îl deranjează pe Sfântul Ioan, care, în predica de după Sfânta Liturghie, protestează cu vehemență de la amvon împotriva persoanelor care comandau statui, a festivităților păgâne cerute de împărăteasă pentru inaugurarea efigiei sale și a terminat cu un citat din Biblie, comparând-o pe Eudoxia cu Salomeea. Împărăteasa a luat ca jignire această comportare a arhiepiscopului, și dorind să scape pentru întotdeauna de el s-a adresat în scris aceluiași Teofil al Alexandriei. Tot prin intrigi de la dușmanii lui Ioan, a pierdut cu totul sprijinul împăratului, care în 9 iunie 404, ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din funcție și să fie trimis sub escortă militară la Kukusos, orășel la hotarul Capadociei cu Armenia.

A fost arestat în seara Sâmbetei celei Mari din anul 404, pe când Sfântul Ioan se pregătea să săvârșească botezul catehumenilor ; soldații au intrat pe neașteptate în biserică și scoțând afară pe toți credincioșii, au silit poporul să săvârșească Paștile în afara orașului.

Sf. Ioan după ce și-a luat rămas bn de la biserică, de la episcopi, de la preoți și de la alții, pleacă în cel de-al doilea exil în ziua de 20 iunie 404. După plecarea lui, a izbucnit un incendiu în biserică care a mistuit-o și s-a întins și asupra clădirii senatului, care era la sud de catedrală. Despre acest exil al Sf. Ioan aflăm chiar de la el însuși, prin intermediul scrisorilor trimise de sfântul Părinte prietenilor săi devotați.

După un drum de 77 de zile, el va ajungeîn cele din urmă la Kukusos, în Armenia, la locul surghiunului. În anul 407 este transferat într-un alt loc de exil, în orașul Pitzus, pe țărmul estic al Pontului Euxin. Cu sănătatea șubrezită de pe urma primei exilări, Sfântul Ioan nu va reuși să îndure și această nouă călătorie pe care era, ca și prima dată, forțat de ostași să o parcurgă pe jos.

În noaptea de 13 septembrie 407, când soldații i-au permis lui Gură de Aur să doarmă câteva ore la câțiva kilometri de localitatea numită Comana, Dumnezeu i l-a trimis pe Sfântul Basilisc.

„Peste noapte i s-a înfățișat martirul Basilisc ale căruia moaște erau acolo și i-a zis:«Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună». A doua zi Sfântul ruga pe ostași ca să rămână acolo, dară ostașii nevoind a ceda l-au silit a merge mai departe. Dară deabia ieșise din cetate, și Sfântului făcându-i-se rău au fost nevoiți a se întoarce înapoi în Comana. Aici împărtășindu-se cu Sfintele Taine a zis cele pe pe urmă cuvinte: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate»”.

În scaunul rămas vacant a fost ales Asacius și după moartea acestuia Atticus, ambii dușmani înverșunați ai Sf. Ioan și acuzatori la sinodul de la Stejar, întrucât susținătorii Sf. Ioan au refuzat să-i cunoască, li s-au confiscat averile și au fost trimiși în exil.

Se știe că în urma acuzațiilor nedrepte și absurde ce i s-au adus Sfântului de către persecutorii săi clerici, la sinodul din Stejari, în fața căruia el a refuzat să se înfățișeze, numele Sfântului Ioan Gură de Aur a fost șters din dipticele tuturor Bisericilor răsăritene. Însă admiratorii i-au rămas credincioși și după moartea lui în exil, provocând cunoscuta schismă a « Ioaniților» din Biserica Antiohiei și a Constantinopolului care nu s-a stins decât după reabilitarea post-mortem a Sfântului.

Tulburarea credincioșilor din Constantinopol nu s-a liniștit decât în anul 438, la treizeci și unu de ani după moartea lui, când Sf. Arhiepiscop Proclu, unul din urmașii Sfântului, a mutat, cu mare alai, moaștele Sf. Ioan, de la Comana la Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Tânăr și sora sa, Pulheria, au luat parte la sărbătoare, cerând în genunchi iertare pentru părinții lor, Arcadie și Eudoxia.

Sfintele moaște au fost așezate cu cinste în biserica Sf. Apostoli, din Constantinopol la data de 27 ianuarie 438, zi rămasă consemnată atât în calendarul răsăritean cât și în Martirologiul apusean, ca ziua închinată pomenirii anuale a Sfântului.

Cât privește pomenirea morții Sfântului, întâmplată la 14 septembrie 407, din pricina coincidenței cu preznicul Înălțării Sfintei Cruci, a fost mutată probabil prin sec. VII, la 13 noiembrie, zi care era sărbătorită și în Apus, la Neapole.

După cucerirea Constantinopolului de către Latini, la 1204, moaștele Sfântului au fost luate de către cruciații apuseni și duse de la Constantinopol la Roma ; aici se păstrează aproape întregi, în Capela corului din biserica Sfântului Petru, unde au fost depuse cu mare cinste în anul 1626, după ce peregrinaseră pe la mai multe biserici din Roma.

CAPITOLUL II : Considerații generale asupra educației la Sfântului Ioan Gură de Aur

A educa înseamnă a orienta, a dirija, a conduce pe elev către un scop dinainte stabilit.

Educația este un sistem de acțiuni exercitate în mod conștient, organizat și sistematic asupra unor persoane sau grupuri, în vederea transformării personalității lor potrivit unor finalități ale gândirii la care acestea au aderat.

Educația vizează întregul, armonia trup-suflet a omului, și este posibilă în toate perioadele vieții omenești.

Educația religios-morală este o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către educator (profesor de Religie, preot), conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere și de harul lui Dumnezeu. Ea are drept ideal realizarea caracterului religios-moral, cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină.

II.1Necesitatea, scopul și posibilitatea educației

II.1.1 Importanța educației creștine

Toți marii pedagogi ai omenirii, din toate veacurile și locurile, fie păgâni, fie creștini, dau Religiei locul și rolul cel mai important.

De la Confucius, care viața întreagă s-a ocupat de perfecționarea caracterului uman prin școală și carte; de la Mântuitorul Iisus Hristos – Unicul Învățător al omenirii (Matei 23,8) – Care a învățat oamenii să fie desăvârșiți ca Dumnezeu (Matei 5, 48); de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spunea despre copiii neînvățați la bine și neîndreptați prin Religie că sunt „orbi”(pentru că „sufletul și mintea sunt cele care văd”); de la François Rabelais, care spunea că „știința fără conștiință este ruina sufletului”, și până în zilele noastre, pedagogii și educatorii cei mai de seamă au considerat Religia drept cel mai bun mijloc de educație a omenirii, școala clasică de formare a caracterelor morale și de perfecționare spirituală a insului și a societății omenești

Educația a fost și rămâne o problemă importantă pentru toate timpurile și pentru toate popoarele. Nu poate exista o colectivitate umană unită fără civilizație, fără limbă, fără repere morale și fără credință.

„Educația este asemenea unei arte; artă mai mare decât educația nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.

Educația religioasă ortodoxă nu a fost o activitate auxiliară Bisericii, ci încă de la începutul ei a constituit temelia pe care s-a construit caracterul creștinului, membru al Împărăției lui Dumnezeu.

Educația religioasă, ca dat originar începe odată cu omul, așa cum spune și Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase” că: „A fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios.” Acest fapt este ilustrat și în Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.”(Facere 2, 15-17), cuvinte care arată că odată cu creația omului, Dumnezeu îi dă acestuia și Legea, normele de viață după care să se călăuzească, și libertatea voinței.

„Un om cu bogate amintiri religioase din copilărie se distinge întotdeauna dintre ceilalți oameni, el va avea cel puțin un real respect pentru religie și nostalgii de o înaltă duioșie.

Cei ce lipsesc copiii de religie, fac o crimă față de viitorul lor de oameni pe această lume și de mântuire pentru lumea transcendentă: a nu face educație religioasă copilului, e a proceda la o operație caracterizată de infirmizare a sufletului, e a amputa ființa umană de ceea ce are mai de preț! Educatorii, în acest domeniu, trebuie să știe că din mai mult se poate ajunge la mai puțin, dar reciproca rareori e posibilă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este singura personalitate a Bisericii care analizează problema educației în toată complexitatea ei, căci alți mari dascăli precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, deși nu o neglijează, se ocupă de ea doar în treacăt.

Problema educației – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este o problemă de care depinde orânduirea întregii lumi. De ea depinde totul. Lipsa educației este cel mai cumplit păcat și culmea răutății. Neglijarea educației înseamnă neglijarea mântuirii omului. Din lipsa de educație vin bolile, pagubele, tulburările și miile de rele. Un om lipsit de educație este un dușman comun al tuturor și al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor și al vieții sociale.

Pentru Sf. Ioan, educația are o importanță excepțională. De fapt, nici una din activitățile sale nu-l poate înfățișa mai obiectiv în concepția, viața și acțiunile sale, ca aceea de sfânt educator.

În afară de unele omilii, de sfaturile și îndemnurile presărate aproape în întreaga sa operă, Sf. Ioan expune în formă organică gândirea sa pedagogico-formativă în două tratate, dintre care primul, în ordinea cronologică, este Împotriva adversarilor vieții monastice, în care el susține teza extremistă a necesității de a-i trimite pe copii în mănăstiri pentru formarea lor creștină(nu profesională) în timpul unei perioade nedeterminate sau, mai precis, până la maturitatea lor morală.

Al doilea tratat, Despre gloria deșartă și despre educația copiilor, datat probabil la 396-397, reprezintă depășirea primului: educația creștină este încredințată părinților în familie și instruirea este încredințată școlilor publice. Familia își asumă aici o importanță capitală, fiind celulă a societății și a Bisericii. Mica operă, care nu are pretenții științifice, se prezintă ca o omilie sau o instrucțiune adresată părinților. Este prima operă mică a unui sfânt părinte ce tratează în mod organic despre formarea creștină a copiilor în familie.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază necesitatea educației, deoarece îl integrează pe om în mediul social și îl face prieten al oamenilor. El spunea: „înainte de toate celelalte, să dați copiilor noștri o bună educație; dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai. De altfel, ai și răsplata. Crește un atlet pentru Hristos, învață-ți copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuți”.

Pe lângă motivația socială a educației, Sfântul Ioan găsește și o motivație specială, legată de particularitățile de vârstă. Copilul are nevoie să fie educat pentru că este „lipsit de experiență, de judecată și este ușuratic.”Mai mult decât omul în vârstă, copilul este ânclinat spre mânie și spre rău. La tânăr, apoi, „crește și pofta și înclinarea spre păcat”, încât „tânărul este ca un cal neîmblânzit și ca o fire sălbatecă”. Toate aceste defecte, care sunt nedespărțite de firea copilului și a tânărului, fac necesară educația, supravegherea și educarea lor.

II.1.2 Scopul educației creștine

Fiecare religie are specificul ei și fiecare prescrie adepților ei un anumit mod de comportare spre a-și atinge scopul în viață. În religie, altfel spus, scopul nu scuză mijloacele, dimpotrivă, acestea condiționează împlinirea scopului. Formația religioasă constituie mijlocul și condiția pentru împlinirea scopului vieții. Or formația, instrucția, se realizează prin exerciții, prin educație, aceasta corespunzând năzuinței lăuntrice a omului spre desăvârșire.

„Religia nu este obiect de studiu, ci mod de viață. Obiectivul educației religioase nu este acela de a face cetățenii unui stat „copii cuminți”. Desigur că ea are și un impact social. Îi este chiar de dorit. Nu va rămâne fără urmări de comportament pe plan social convingerea oamenilor că sunt fiii aceluiași Părinte ceresc, că modul de ființare al persoanelor Sfintei Treimi trebuie să se reflecte în modul de comportare al oamenilor pe pământ”.

Ca bun pedagog, Sf. Ioan este preocupat și de psihologie și de rolul ei în educație. Sfântul Părinte distinge în viața omului patru etape caracteristice: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea. Astfel, copilăria ne apare ca o mare agitată de furtuni regulate, datorită mobilității acestei vârste. De aceea trebuie să fie instruiți, pe lângă copii, și anumiți educatori care să înlocuiască ceea ce lipsește naturii. A doua etapă a vieții, adolescența, este dominată de pasiunea sufletului. Este vremea unor mari decizii în ceea ce privește trăirea vieții creștine. Urmează vârsta maturității, când omul „ia conducerea celor gospodărești, cu căsătoria și creșterea copiilor”.

După Sfântul Ioan, vârsta propice pentru educație este vârsta copilăriei, când sufletul copilului simte în mod firesc nevoia de sprijin: „De la prima vârstă pe aceștia să-i ducem spre cetatea cea din ceruri”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că scopul educației copiilor este acela de a forma din copil un atlet pentru Hristos: „Crește un atlet pentru Hristos!”.

Idealul suprem al educației este instaurarea, în sufletul copilului, a chipului Domnului Hristos, nu ca simplă icoană zugrăvită pentru contemplație, ci ca reală trăire creștină a învățăturii dreptmăritoare în mijlocul acestei lumi.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică că predarea învățământului creștin la copil are ca scop trecerea ideii creștine de la înțelegere, prin convingere, la deplină practică: „Nu numai pentru aceea să vorbim, nu numai ca să auziți, ci pentru ca să vă amintiți de cele explicate și să ne arătați prin faptele voastre aducerea aminte. Și mai ales nu înaintea noastră ci înaintea lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, vorbirea aceasta se numește cateheză”.

Alături de ceilalți părinți ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că scopul educației este , în cele din urmă, câștigarea virtuții și a desăvârșirii, ca trepte care duc la mântuire.

După sfântul părinte, procesul educației creștine a copiilor are, pentru atingerea virtuții, trei etape fundamentale de evoluție. În prima, etapa de pornire, dominantă este strădania pedagogică pentru scăparea de răutate. În a doua etapă interesul este concentrat spre dobândirea virtuții, în timp ce a treia etapă principala preocupare pedagogică se referă la păstrarea virtuții care a fost dobândită. În etapa aceasta se cere și cea mai mare silință.

III.2.3 Posibilitatea educării copiilor

Într-o vreme când Biserica creștină se refăcea după o lungă perioadă de persecuții, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul providențial care a trasat direcții noi pentru afirmarea ei în plan moral-social, punând în valoare bogăția teologică din Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură. Ca episcop, preot și diacon, el a experimentat bogăția vieții creștine, a avut atitudini și a dat soluții valabile în mare parte și astăzi, devenind normativ pentru ortodoxie și pentru didactica inspirată de ea.

În zilele noastre, pe lângă preotul duhovnic, un rol important în formarea caracterelor morale îi revine profesorului de religie, care trebuie să conștientizeze și să materializeze responsabilitatea pe care o are față de elev.

Reintroducerea Religiei ca obiect de studiu în școlile din țara noastră, după anul 1990, oferă ocazia de a înțelege contribuția Sfântului Ioan la zidirea tainică a comunității creștine românești.

Profesorul Constantin Cucoș afirmă că : „este un privilegiu istoric posibilitatea ca educația religioasă să se realizeze în mod programat, instituționalizat, în școala românească de astăzi. Este și un semn de reviriment spiritual de care societatea civilă dă dovadă sau îl resimte, acceptând și încurajând componenta religioasă a sistemului nostru de învățământ, în sensul unei orientări conjuncturale, ci avem de-a face cu intrarea în normalitate, cu o reparație culturală și morală pe care vremurile actuale ni le îngăduie”.

Ca cineva să realizeze corect îndrumarea creștină a copiilor va trebui să cunoască bine posibilitățile psihosomatice ale copilului și factorii care îi influențează într-un grad important comportamentul, precum subliniază și știința pedagogică din zilele noastre.

Natura umană are ca elemente fundamentale structurale trupul și sufletul. Și precum trupul uman are ca necesitate firească hrănirea lui, tot astfel, și sufletul are nevoia lui spirituală.

Educația creștină, după Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să înceapă de la prima vârstă a copilului, de la vârsta preșcolară a lui. Începerea ei la timp constituie premisa de bază pentru maxima valorificare a posibilităților pe care le oferă. Însă, educația trebuie făcută într-un mod care să corespundă posibilităților vârstei și să progreseze treptat și metodic, astfel încât dificultățile vieții spirituale, în care este condus, să fie înfățișate progresiv, ca să nu fie descurajat copilul și să renunțe la ea.

Sufletul copilului este fragil, este în mâna educatorului ca o pastă, pe care o poate modela după dorința sa, este ca o ceară, pe care se poate imprima foarte bine sigiliul : „Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învățăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca și sigiliul aplicat pe ceară”.

Când e mic, copilul poate fi educat mai ușor, poate fi obișnuit mai ușor să gândească, să vorbească și să facă cele ce trebuie. Bunele învățături și deprinderi se întipăresc ușor în sufletul fraged al copilului, maleabil ca o materie plastică. Sufletul copilului e ca mărgăritarele proaspete, care pot primi orice formă.

Plin de optimism, Sfântul Ioan crede în puterea eeducației, crede că sufletul copilului e ca un oraș de curând zidit, în care cetățenii lui nu sunt încă experimentați în nimic. Pe aceștia fără esperiență îi poți educa ușor, pentru că astfel fiind ei vor primi legile care le sunt date.

În sfârșit, pentru stabilitatea limitelor educației creștine trebuie să se aibă serios în vedere și libertatea voinței copilului, fiindcă viața creștină nu poate fi o intervenție forțată a lui Dumnezeu, trebuie să existe acordul și efortul nostru personal

II.2 Însușirile educatorului și misiunea sa

II.2.1 Mântuitorul Iisus Hristos – Educatorul desăvârșit

Sfânta Scriptură prezintă persoana și activitatea lui Iisus Hristos drept punctul culminant al unui lung șir de intervenții religioase și didactice ale lui Dumnezeu în viața omului. Dacă în Vechiul Testament, activitatea didactică a fost încredințată prin alegere divină unui grup de oameni – profeții – aleși pentru a fi purtători ai cuvântului lui Dumnezeu către poporul ales, prezența în lume a însuși Fiului a determinat centrarea atenției pe activitatea Sa.

Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat pentru a fi deopotrivă învățător, arhiereu și împărat. Învățătura Sa a constituit o noutate absolută atât prin conținut, cât și prin modalitatea de transmitere, motiv pentru care a fost numit Învățător și Domn: „Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt…V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi ”(Ioan 13, 13-15).

El este și izvorul învățăturii și Învățătorul suprem pentru că între Persoana Sa și propovăduirea Sa există o legătură profundă.

În primele veacuri creștine, Sf. Părinte Clement Alexandrinul a scris o lucrare teologică dar și pedagogică, intitulată „Pedagogul”, în care arată motivul pentru care Mântuitorul este numit educatorul prin excelență. El spune că: „Pedagogul este Iisus. Uneori se numește pe El însuși Păstor, spunând: « Eu sunt Păstorul cel bun»(Ioan 10, 11-14). Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este Pedagogul care păstorește pe copii, este Păstorul care are grijă de prunci ; și, pentru că pruncii sunt nevinovați, sunt numiți în chip alegoric, oi. Deci Cuvântul este Pedagogul care ne duce pe noi, copiii, la mântuire. Cuvântul a grăit prin Osea foarte lămurit despre El, zicând : « Eu sunt învățătorul vostru»(Osea 5,2). Pedagogia este credință în Dumnezeu ; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu ; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu ; este instruirea spre cunoașterea adevărului ; este viețuirea dreaptă, care duce la cer ”. Prin această lucrare, autorul insistăasupra faptului că Iisus Hristos este mai mult decât un simplu învățător, El este Pedagogul ce conduce pe toți oamenii la Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos a dat dovadă de mult zel în transmiterea și răspândirea cunoașterii sale. Chiar și acest aspect presupune dăruire și jertfă. Identificarea Învățătorului cu învățătura sa este o pildă și o luare aminte pentru toți cei care fac educație. El nu a teoretizat învățătura Sa, ci a trăit-o, a pus-o în aplicare cu orice cuvânt, cu orice gest. Lecția sa se cere a fi răspândită și întruchipată în fapte palpabile. „Maestrul nu face decât să se explice în Model. Mai întâi, dacă el își revendică titlul de Maestru, aceasta, n-o face decât ca să nu avem maestru decât pe El. Ceilalți maeștri, fie că nu fac decât să repete lecția sa, fie că nu sunt decât conducători orbi ai orbilor. Marea lecție a lui Iisus constă în aceea că exemplul este mai presus decât cuvintele și că superiorul trebuie de acum să se pună în serviciul inferiorului, iar șeful se va devota subiecților săi”.

Succesul activității lui Iisus s-a datorat și capacității Sale de a se coborî, ca un pedagog desăvârșit, până la nivelul de înțelegere al tuturor ascultătorilor Săi, spre a-i învăța cele dumnezeiești. Aceștia afirmau uimiți: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest Om”(Ioan 7, 46). Unicitatea modelului Său educativ a fost dată deci și de capacitatea Sa unică de a prezenta accesibil învățături supraraționale. Astfel, constatăm că întreaga operă didactică a Mântuitorului este în consens cu principii general valabile de educație și cunoaștere: ridicarea de la concret la abstract, prin folosirea pildelor și a discursului alegoric, respectarea particularităților individuale ale ascultătorilor, atât cele psihofizice cât și cele culturale, trecerea treptată de la ușor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex. Și totul se face prin milă și înțelegere : „Milă voiesc și nu jertfă, căci n-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși spre a lor mântuire”(Matei 9, 13).

Profesorul Constantin Cucoș spune că: „maniera de a conduce și a forma discipolii, Hristos constituie o paradigmă paideică strălucitoare”. Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educații: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”(Matei 5, 48).

Domnul Iisus Hristos se dovedește modelul prin excelență de îndrumător, fiind înțeles încă de la început de către creștini drept Învățător al învățătorilor. Și Apostolii, mai apoi cereau acest lucru ucenicilor lor: „Fiți următori ai lui Hristos Dumnezeu, ca niște fii iubiți”(Efeseni 5,1). Hristos a oferit un model de educație, iar apoi i-a trimis pe ucenici să-i învețe pe oameni, promitându-le că nu-i va părăsi chiar și atunci când nu va mai fi, în mod văzut, între ei: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Matei 28, 20). Relația Hristos-educator se dovedește perpetuă.

Jan Amos Comenius consideră că finalitățile educației religioase pot fi atinse doar prin raportarea la modelul oferit de Hristos: „Creștinii trebuie să fie formați după exemplul Lui, luminați în spirit, sfinți în sârguința conștiinței și puternici în fapte”.

II.2.2 Însușirile educatorului și rolul său în educarea copiilor

Dacă s-ar face o clasificare a celor mai dificile „meserii” cu siguranță că, cea de educator ar ocupa unul din primele locuri.

Învățământul religios ne vorbește de Dumnezeu, Care ne dă toate darurile pe care educația vine numai să le desăvârșească. Un educator creștin nu – și poate începe opera sa, fără afirmarea credinței în Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel, în activitatea sa misionară a vorbit în numele lui Iisus Hristos. Deci nu în numele său personal, ci în numele lui Dumnezeu.

Tot astfel și profesorul de religie trebuie să fie un exemplu viu de trăire a învățăturilor transmise și pentru aceasta comportarea lui implică o moralitate deosebită care trebuie să-l determine pe elev să vadă în profesorul de religie un model demn de urmat în viață: „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție, viață din viața ta, astfel dacă nu se întâmpă, atunci un mort comunică numai lucruri moarte celor vii ca să-i omoare și pe ei” .

Sunt edificatoare, pentru râvna pe care profesorul trebuie să o depună la orele de religie, cuvintele cu mesaj testamentar rostite de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist: „De la Sfinții Părinți și din experiența celor două mii de ani de existență a Bisericii, am învățat că puterea credinței transformă, într-adevăr sufletele oamenilor. De aceea, profesorilor de astăzi le revine responsabilitatea de a valorifica așa cum se cuvine, șansa predării religiei în școală prin devotamentul și dăruirealor, pentru că nimeni nu vine la catedră, ca și la sfântul altar, de altfel, fără chemare, fără harismă, care face viu și lucrător cuvântul lui Dumnezeu. ”

BIBLIOGRAFIE:

Cărți, lucrări:

Băncilă, Vasile, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București, 1996

Bel, pr. Prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006

Carp, Radu, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spațiul public European, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009

Călugăr, Dumitru, Catehetica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005,

Conovici, Iuliana, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucția unei identități publice, vol. I și II, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.

Cozma, Irina, Cozma, Mihail, Să învățăm religia prin cântec, Editura Mina, Iași, 2004 .

Cuciureanu, Monica; Velea, Simona (coord.), Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2012.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura . Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999.

Cucoș, Constantin, Pedagogie, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.

Cucoș, Constantin ( coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2009.

Danciu, Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București, 1999.

Dumitrana, Magdalena, Didactica creștină, Editura V& Integral, București, 2007.

Gordon, pr. prof. dr. Vasile, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 2004.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic, 2007, București.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii și cuvântări, introd. și trad. din limba greacă, Ed. Episcopiei Râmnicului, 1995;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinței, Cuvântări despre pocăință, introd. și trad. din limba greacă, Ed. Episcopiei Râmnicului, R. Vâlcea, 1996

Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Editura Cartea Ortodoxă , Agapis, 2010

Mada, ieromonah Teofan, Familia creștină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008

Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi ( cu un cuvânt despre educația copiilor al Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Deisis, Sibiu, 2006.

Magdalena, Maica, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002,.

Opriș, Dorin, Opriș, Monica, Metode active de predare-învățare. Modele și apicații la religie, Editura Sf. Mina, Iași, 2006.

Opriș, Monica, Metodologia evaluării. Abordări teoretice și investigative în educația religioasă, Editura Sf. Mina, Iași, 2010 .

Opriș, Monica, Demersuri investigative în educația religioasă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010

Opriș, Dorin; Opriș, Monica (coord.), Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011.

Papadopoulos, Stylianos, Viața, activitatea și opera Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină, București, 2014

Papadopoulos, Stylianos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină, București, 2013

Popescu, Ion, Năstase, Manuela, Popescu, Elena, 1997, Metodica predării religiei, f. edit., București.

Prescure, arhim. prof. Vasile, Stan, pr. Dr. Nicolae Răzvan (coord.), Tineretul și creștinismul, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008

Sava, pr. prof. dr. Viorel; Melniciuc-Puică, pr. lect. dr. Ilie (coord.), 2011, Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iași.

Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997

Șebu, pr. Sebastian, Opriș Monica, Opriș Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000 .

Șendroiu, Rodica, Metode și procedee de predare a religiei în școală, București, 1997 .

Timiș, Vasile, Evaluarea – factor de reglare și optimizare a educației religioase, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;

Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și educația, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

Studii și articole:

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin, BĂJĂU , "Actualitatea omiliilor hrisostomice la epistolele pauline", Revista Teologica, nr.4, 2007

Bolocan, Carmen Maria, „Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecției, cu aplicare în învățământul religios“, în Teologie și Viață, nr.7-12, pp. 55-61, 1999

Bolocan, Conf. Univ. Dr. Carmen Maria, Perspectiva educațională a operei didactice a Sfântului Ioan Gură de Aur – tradiție și actualitate, în “Studii academice comemorative –Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al lumii și ierarh, Editura Trinitas, Iași, 2007, pp.141-158”

Bolocan, Conf. Univ. Dr. Carmen Maria, Principiile didactice moderne în opera hrisostomică, în Revista Teologică, nr. 2, 2008, p.72-87

Costache, pr. Doru, „Rolul familiei în educația copiilor“, în Ortodoxia, nr. 3-4, 2002, pp. 128-139.

Cricovean, Mircea, “Învățătura despre Sfânta Euharistie în omiliile hrisostomice”, în Teologia, anul IX, nr. 3, Arad , 2005

Nica, Arhim. Asist. Drd. Emilian, Monahismul în viața și opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, Tom XII, 2007, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza

Răducă, pr. Vasile, „Rolul formativ al religiei“, în Studii Teologice, nr. 1-3 , 1994, pp. 89-96.

Sava, Prof. Dr. Pr. Viorel, Familia creștină astăzi: provocări, șanse, perspective – răspunsuri gândite de Sfântul Ioan Gură de Aur în vremea lui pentru timpul nostru, în „Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, Tom XII, 2007, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza

Bibliografie web:

http://www.hristosimpartasitcopiilor.com/HIC/

http://www.crestinortodox.ro/Religie_si_biserica_in_Europa_centrala_si_de_est-53-6461.html

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=48&a=3905