Repere Generale Privind Gestiunea Financiara A Intreprinderii

CUPRINS

CAPITOLUL I

REPERE GENERALE PRIVIND GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Întreprinderile evoluează într-un mediu financiar care le oferă instrumente și posibilități de acțiune specifice, dar le impun în același timp și anumite constrângeri. Aceste oportunități și constrângeri generate de mediul financiar permit, de altfel, definirea obiectivului gestiunii financiare.

Gestiunea financiară oferă tehnicile și metodele de acțiune practică financiară pentru căutarea surselor de capital și alocarea lor eficientă în scopul realizării obiectivului major al întreprinderii, respectiv creșterea valorii acesteia, a patrimoniului net al acționarilor.

Prin gestiune, în sens larg, se înțelege ansamblul normelor privitoare la conservarea, administrarea și dreptul la dispoziție asupra unui patrimoniu.

Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu, cuprinde activități de constituire, dezvoltare, sporire sau reducere ale capitalului si ale fondurilor întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, obținerea, repartizarea și utilizarea rezultatelor financiare, a profitului.

Gestiunea poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operațiuni și modalități de organizare a activității financiare în vederea procurării și utilizării capitalurilor în scopul obținerii, repartizării și utilizării cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii.

1.1. Conținutul gestiunii financiare

Conținutul și condițiile problemelor financiare la care trebuie să facă față întreprinderea, precum și soluțiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident, de caracteristicile mediului său financiar, precum și de propriile sale caracteristici. Gestiunea financiară va trebui să fie adaptată, sau cel puțin nuanțată, în funcție de situațiile în care se aplică.

Astfel, problemele puse gestiunii financiare apar extrem de diferențiate, după cum e vorba, de exemplu:

– de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o țară în curs de dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;

– de problemele de finanțare a unei întreprinderi multinațională, care are acces la piețele internaționale de capital;

– de problemele de investiții ale unei întreprinderi industriale mijlocii aflată pe o piață bogată în lichidități și în instituții care o pot finanța.

Problematica gestiunii financiare și conținutul său tehnic sunt în strânsă legatură cu contextul intern și cu cel extern. În aceste condiții apare necesară identificarea și evidențierea aspectelor universale descoperite de teoria și practica financiară, dar și a aspectelor circumstanțiale și locale proprii unui anumit tip de întreprindere și unui anumit context național sau regional.

Gestiunea financiară cuprinde totalitatea operațiilor prin care se asigură capitalul și fondurile necesare, indiferent de sursa și modalitatea de procurare, obținerea și repartizarea rezultatelor financiare și modalitatea utilizării fondurilor și a capitalurilor întreprinderii.

În consecință, abordarea gestiunii financiare face necesară luarea în considerație a influențelor pe care aceasta le suferă, datorită caracteristicilor proprii întreprinderii și caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influențe privesc obiectivul general și scopurile recunoscute ale gestiunii financiare precum și responsabilitățile operaționalecare-i sunt atribuite.

1.2. Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii

Se poate spune că obiectul finanțelor întreprinderii poate fi definit mai bine făcându-se referire la cinci componente ale sistemului financiar.

În primul rând, sistemul financiar înglobează un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de creanță deținute de o persoană față de altă persoană.

În al doilea rând, sistemul financiar implică o serie de agenți având ca specializare exclusivă sau principală, realizarea operațiunilor financiare și care pot fi deci caracterizați ca fiind instituții financiare. Este cazul, de exemplu, al băncilor, al caselor de economii, al societăților de asigurări, al intermediarilor specializați în efectuarea tranzacțiilor bursiere.

În al treilea rând, circulația titlurilor financiare presupune existența unor piețe ale activelor financiare unde se încheie tranzacțiile care le pun în circulație. Unele din aceste piețe au un rol de finanțare a ansamblului economiei (cum e cazul piețelor bursiere). Altele au în principal un rol de refinanțare a instituțiilor financiare și le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul piețelor monetare și ipotecare). În sfârșit, altele intervin în acoperirea riscurilor financiare (este cazul piețelor pentru opțiuni și al piețelor pentru contracte financiare la termen).

În al patrulea rând, ansamblul tranzacțiilor financiare și activitatea instituțiilor și piețelor sunt reglate de reglementări juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, care au ca scop organizarea și reglarea comportamentelor financiare, au o diversitate și o complexitate impresionante. Ele înglobează, atât dispozițiile referitoare la controlul creditului și la organizarea profesiunilor bancare, cât și regulile profesionale ale asociațiilor agenților de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei piețe financiare.

În sfârșit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, și poate în special, de intervenția anumitor variabile de reglare fixate pe piețele specializate. Ansamblul acestor variabile, care influențează modul de acțiune al operatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între cei care dau și cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează schimburile între monedele naționale, cotațiile care fixează prețurile activelor financiare supuse tranzacțiilor.

1.3. Sarcinile gestiunii financiare

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deși unele pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorității firmelor este maximizarea bogăției proprietarilor. Mai există și alte obiective importante dar acestea sunt în general subordonate acestuia.

Avuția acționarilor este direct afectată atât de cursul de piață al acțiunilor pe care le dețin cât și de dividentele primite. Cursul de piață al acțiunilor reflectă, printre alte lucruri, așteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece prețul acțiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăției acționarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acțiunilor firmei.

Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiții, care să-l valorifice, grație rentabilității lor viitoare. În acest sens, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea și nivelul performanțelor realizate de întreprindere în diversele sale proiecte și activități, deci să coordoneze politica de investiții a firmei.

În plus, maximizarea valorii implică protejarea și conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment și trebuie deci, să vegheze la menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar al întreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Întreprinderea e supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura protecția necesară contra riscurilor financiare.

Riscul, precum și rentabilitatea unei activități sunt determinate și de modalitatea lor de finanțare. Din acest punct de vedere, gestiunii financiare îi revine sarcina de a alege modalitatea de finanțare a investițiilor (autofinanțare, finanțare proprie externă, credite etc.), astfel încât să realizeze un echilibru între rentabilitatea și riscul oricărei surse de finanțare.

O altă problemă a gestiunii este, odată ce rezultatul activității este obținut, să aleagă o modalitate sau alta de repartizare a profitului. Acționarii doresc sa primească dividende ca remunerare pentru investiția lor de capital, dar în același timp s-ar putea să renunțe la o parte din acestea dacă au convingerea că banii lor vor fi „sporiți” în firmă pe baza rentabilității ei interne.

Managerii financiari trebuie să decidă exact cât din profitul curent se repartizează pentru dividende și cât se reține în unitate, această decizie purtând denumirea de decizie de dividend. Politica optimă de dividend este cea care maximizează valoarea acțiunilor firmei și prin urmare averea proprietarilor.

În primul rând statul și autoritățile locale stabilesc un nivel minim de comportament social acceptabil. Există legi, statute, ordonanțe care acoperă domenii ca siguranța socială, curățenia, protecția mediului, etc. Acestea asigură cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilități sociale.

Al doilea aspect al responsabilității sociale constă în acțiuni voluntare de responsabilitate socială. Aceste activități îmbracă numeroase forme: programe de protejare a sănatății angajaților, programe ce depășesc limita impusă de lege sau contractul de muncă; donații făcute organizațiilor de caritate; sponsorizarea organizațiilor non-profit locale sau naționale; sprijinirea artelor.

Deoarece gestiunea financiară joacă un rol crucial în obținerea prosperității unei firme, iar prosperitatea firmelor este absolut necesară pentru a avea o economie sănătoasă, este foarte ușor de observat rolul gestiunii financiare și din punct de vedere social.

CAPITOLUL II

REGLEMENTĂRI ROMÂNEȘTI ȘI INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA ELABORAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE

2.1. Delimitări și abordări europene și internaționale privind situațiile financiare

2.1.1. Cadrul general de întocmire a situațiilor financiare elaborat de Comitetul IASC

Comitetul IASC caută să armonizeze reglementările, standardele și procedeele privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare; realizarea armonizării impune ca situațiile financiare să furnizeze informații utile pentru adoptarea deciziilor economice.

Este posibil ca într-un număr limitat de cazuri, să existe un conflict între cadrul general și un IAS. În aceste cazuri primează cerințele IAS.

Cadrul general este revizuit permanent de Comitetul IASC.

Aria de aplicabilitate

Cadrul general abordează:

Obiectivul situațiilor financiare;

Caracteristicile calitative care determină utilitatea informațiilor din situațiile financiare;

Definirea, recunoașterea și evaluarea elementelor pe baza cărora se întocmesc situațiile financiare;

Conceptele de capital și de menținere a nivelului capitalului.

Un set de situații financiare, inclusiv situații financiare consolidate cuprinde: un bilanț, un cont de profit și pierdere, o situație a modificărilor poziției financiare (situația fluxurilor de trezorerie sau situația fluxurilor de fonduri), politici contabile și note explicative.

2.1.2. IAS 1 – Prezentarea situațiilor financiare

Obiectiv

Obiectivul acestui standard este de a prescrie baza pentru prezentarea situațiilor financiare generale, pentru a asigura comparabilitatea, atât cu situațiile financiare ale întreprinderii pentru perioadele precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor întreprinderi. Pentru a ajunge la acest "rezultat" el prezintă considerentele generale pentru prezentare, recomandări pentru structura situațiilor financiare, cerințe minime privind conținutul prezentărilor de situații financiare și recomandări pentru conformitatea sau abaterea de la IAS. Acest standard înlocuiește "Prezentarea politicilor contabile" (fost IAS 1), "Informații prezentate în situațiile financiare" (fost IAS 5) și "Prezentarea activelor si pasivelor curente" (foente" (fost IAS 15).

Astfel, situațiile financiare generale trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor și poziției financiare a unei societăți la sfârșitul exercițiului financiar, oferind informații utile.

Aria de aplicabilitate

Acest Standard trebuie aplicat la prezentarea tuturor situațiilor financiare generale întocmite și prezentate în conformitate cu Standardele Internaționale Financiare de Raportare (IFRS), cu excepția situațiilor financiare interimare condensate care sunt prezentate în conformitate cu IAS 34 „Raportarea financiară interimară”. Standardul se aplică în egală măsură situațiilor financiare ale unei întreprinderi individuale și situațiilor financiare consolidate pentru un grup de întreprinderi.

Următoarele instituții vor aplica prevederile acestui standard, cu modificările precizate în alte Standarde specifice:

întreprinderile non-profit din sectorul privat, public sau guvernamentale;

băncile și societățile de asigurări (IAS 30 „Informații prezentate în situațiile financiare ale băncilor și ale altor instituții financiare similare”);

entitățile care nu dețin capital așa cum sunt ele definite în IAS 32 „Financial Instruments: Disclosure and Presentation” (de ex. fondurile de investiții).

Scopul situațiilor financiare

Situațiile financiare sunt o reprezentare financiară structurată a poziției financiare a unei întreprinderi și a tranzacțiilor efectuate de aceasta. Obiectivul situațiilor financiare generale este de a oferi informații despre poziția financiară, performanța și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice. Situațiile financiare prezintă, de asemenea, rezultatele gestiunii resurselor încredințate conducerii întreprinderilor. Pentru a atinge acest obiectiv, situațiile financiare oferă informații despre:

(a) activele;

(b) datoriile;

(c) capitalurile proprii;

(d) veniturile și cheltuielile, inclusiv câștigurile și pierderile;

(e) fluxurile de numerar ale întreprinderii.

Aceste informații, împreună cu alte informații din notele la situațiile financiare, ajută utilizatorii la estimarea viitoarelor fluxuri de numerar ale întreprinderii și, în special, a momentului și gradului de certitudine a generării numerarului și echivalentelor de numerar.

Componentele situațiilor financiare

Un set complet de situații financiare include următoarele componente:

bilanțul;

contul de profit și pierdere;

o situație care să reflecte:

toate modificările capitalurilor proprii;

modificările capitalurilor proprii, altele decât cele provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari;

situația fluxurilor de numerar;

notele explicative, cuprinzând o scurtă prezentare a politicilor contabile semnificative și alte note explicative.

Bilanțul

Diferențierea curent/termen lung

Întreprinderea trebuie să prezinte active curente și imobilizate și datorii curente și pe termen lung ca și clasificări separate în bilanț, cu excepția cazului în care prezentarea acestora în ordinea lichidității furnizează informații mai utile și mai relevante.

Indiferent de metoda de prezentare adoptată, întreprinderea trebuie să prezinte valoarea ce se așteaptă a fi recuperată sau achitată după mai mult de 12 luni, pentru fiecare element de activ sau datorie care conține sume ce se așteaptă a fi recuperate sau achitate atât înainte cât și după 12 luni de la data bilanțului.

Un activ trebuie clasificat ca activ curent atunci când:

se așteaptă să fie realizat sau este deținut pentru vânzare sau consum în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii;

este deținut în principal în scopul comercializării;

se așteaptă a fi realizat în 12 luni de la data bilanțului;

reprezintă numerar sau echivalente de numerar (așa cum sunt definite de IAS 7 „Situația fluxurilor de trezorerie”), cu excepția cazului în care asupra sa există restricții de utilizare în scopul stingerii unei datorii în termen de cel puțin 12 luni după data bilanțului.

Toate celelalte active trebuie clasificate ca active imobilizate.

O datorie trebuie clasificată ca datorie curentă atunci când:

se așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare;

este deținută în principal în scopul comercializării;

este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanțului;

întreprinderea nu are un drept necondiționat de a amâna decontarea datoriei în următoarele 12 luni de la data bilanțului.

Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.

Informații ce trebuie prezentate în bilanț

Bilanțul trebuie să cuprindă linii care să conțină cel puțin următoarele elemente:

imobilizări corporale;

investiții imobiliare;

active necorporale;

active financiare;

investiții financiare contabilizate prin metoda punerii în echivalență;

active biologice;

stocuri;

creanțe comerciale și alte creanțe;

numerar și echivalente de numerar;

datorii comerciale și alte datorii;

provizioane;

datorii financiare;

datorii și active legate de impozitul pe profit, așa cum sunt definite în IAS 12 „Impozitul pe profit”;

datorii și active legate de impozitul pe profit amânat, așa cum sunt definite de IAS 12;

interes minoritar, prezentat în capitaluri proprii;

capital emis și rezerve.

Bilanțul trebuie să conțină linii care să cuprindă următoarele sume:

active totale clasificate ca deținute spre vânzare și active incluse în grupuri deținute spre vânzare în concordanță cu IFRS 5 „Active imobilizate deținute spre vânzare și activități întrerupte”;

datorii incluse în grupuri deținute spre vânzare în concordanță cu IFRS 5.

Alte elemente, titluri și subtotaluri trebuie prezentate în bilanț atunci când prezentarea lor este relevantă pentru înțelegerea poziției financiare a întreprinderii.

Contul de profit și pierdere

Profitul sau pierderea perioadei

Toate elementele de venit și cheltuială recunoscute într-o perioadă trebuie prezentate în contul de profit și pierdere, cu excepția cazului în care un Standard sau o Interpretare cere altfel.

Informații ce trebuie prezentate în contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere trebuie să includă cel puțin linii care să prezinte următoarele valori aferente perioadei:

venituri;

costurile de finanțare;

partea din profit și pierdere aferentă întreprinderilor asociate și asocierilor în participațiune, contabilizate prin metoda punerii în echivalență;

cheltuielile cu impozite și taxe;

o singură sumă reprezentând totalul (i) profitul sau pierderea după impozitare rezultate din activități întrerupte și (ii) câștigul sau pierderea după impozitare rezultate din estimarea valorii juste mai puțin costurile de vânzare sau înstrăinare a activelor sau grupurilor de active ce compun activitatea întreruptă;

profitul sau pierderea.

Alte elemente, titluri și subtotaluri trebuie prezentate în contul de profit și pierdere atunci când o astfel de prezentare este relevantă pentru înțelegerea situațiilor financiare ale întreprinderii.

O întreprindere nu va prezenta nici un element de venit și cheltuială ca element extraordinar, nici în contul de profit și pierdere, nici în note.

Situația fluxurilor de trezorerie

Situația fluxurilor de numerar este reglementată de IAS 7. Situația fluxurilor de trezorerie se întocmește, conform IAS 7, fie utilizând metoda directă, fie metoda indirectă.

Metoda directă: Pe baza acestei metode, sunt prezentate clasele majore de plăți și încasări brute in numerar.

Metoda indirectă : Pe baza acestei metode, profitul sau pierderea netă este ajustată cu efectele tranzacțiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăți sau încasări în numerar din exploatare trecute sau viitoare, și elementele de venituri și cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din investiții sau finanțări.

În cadrul situației fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcționale a activităților întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:

– fluxuri provenite din activitățile de exploatare (operaționale);

– fluxuri provenite din activități de investiții;

– fluxuri provenite din activități de finanțare.

Notele și politicile contabile

Notele la situațiile financiare ale unei întreprinderi trebuie să prezinte:

informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și despre politicile contabile specifice selecționate și aplicate pentru tranzacții și evenimente semnificative;

informații cerute de IFRS care nu sunt prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor în capitalurile proprii sau situația fluxurilor de trezorerie;

informații suplimentare care nu sunt prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor în capitalurile proprii sau situația fluxurilor de trezorerie, dar sunt relevante pentru înțelegerea acestora.

Notele trebuie să fie prezentate într-un mod sistematic. Fiecare element din bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor în capitalurile proprii și situația fluxurilor de trezorerie trebuie să facă trimitere la toate informațiile relevante din note.

Întreprinderea trebuie să prezinte în cadrul politicilor contabile semnificative din note:

baza (bazele) de evaluare utilizate la întocmirea situațiilor financiare;

celelalte politici contabile utilizate care sunt relevante pentru înțelegerea corespunzătoare a situațiilor financiare.

2.2. Reglementări contabile în România privind situațiile financiare

2.2.1. Legea contabilității nr. 82/1991

Conform Art. 5 – (1) al Legii contabilității 82/1991 (cu modificările aduse de OG 70/2004 și Legea 420/2004), societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească situații financiare anuale.

Documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute mai sus sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a pozitiei financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

Perioada pentru care trebuie întocmite situațiile financiare anuale reprezintă exercițiul financiar care, de regulă, coincide cu anul calendaristic.

Potrivit Art. 26. – (3), pentru persoanele juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, situațiile financiare anuale se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie, politici contabile și note explicative. Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea reglementărilor prevăzute mai sus, aplică, conform alin. (4) al aceluiași articol, reglementări contabile conforme cu directivele europene și întocmesc situații financiare anuale, care se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, politici contabile și note explicative. Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situațiile financiare anuale se compun din bilanț, contul rezultatului exercițiului, politici contabile și note explicative (alin. (6)).

Obiectivul situațiilor financiare anuale consolidate este de a oferi o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Situațiile financiare anuale consolidate constituie un tot unitar. Acestea cuprind bilanțul consolidat, contul de profit și pierdere consolidat, precum și celelalte componente, respectiv informații referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile, politici contabile și note explicative la situațiile financiare anuale consolidate, și vor fi făcute publice împreună cu situațiile financiare anuale individuale ale societații-mamă.

Situațiile financiare anuale ale persoanelor juridice sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii. Sunt supuse, de asemenea, auditului financiar situațiile financiare întocmite cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activității.

Acționarii și angajații unei societăți au dreptul să se informeze în legătură cu situațiile financiare anuale la sediul social al societății sau al societății-mamă, fără nici o discriminare.

Situațiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani.
În caz de încetare a activității, situațiile financiare anuale, precum și registrele și celelalte documente se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.

Pentru asigurarea informațiilor destinate sistemului instituțional al statului, un exemplar al situațiilor financiare anuale se depune la Direcția Generală a Finanțelor Publice Județene, respectiv a municipiului București, sau, după caz, la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel:

persoanele prevăzute la art. 26 alin. (3), în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar;

persoanele prevăzute la art. 26 alin. (4) și (6), în termen de 120 de zile de la încheierea exercițiului financiar;

persoanele care, de la constituire, nu au desfășurat activitate vor depune o declarație în acest sens, în termen de 60 de zile de la încheierea exercițiului financiar.

Instituțiile publice și celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, depun un exemplar din situațiile financiare trimestriale și anuale la organul ierarhic superior, la termenele stabilite de acesta.

Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, alte autorități publice, instituțiile publice autonome și unitățile administrativ-teritoriale, ai căror conducători au calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul Finanțelor Publice un exemplar din situațiile financiare trimestriale și anuale, potrivit normelor și la termenele stabilite de acesta.

2.2.2. Ordinul nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene

Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene prevăd formatul și conținutul situațiilor financiare anuale, principiile contabile și regulile de evaluare, precum și regulile de întocmire, aprobare, auditare și publicare a situațiilor financiare anuale.

Prezentele reglementări se aplică de către următoarele categorii de persoane (denumite entități):

a) societățile comerciale:

– societățile în nume colectiv;

– societățile în comandită simplă;

– societățile pe acțiuni;

– societățile în comandită pe acțiuni;

– societățile cu răspundere limitată.

b) societățile/companiile naționale;

c) regiile autonome;

d) institutele naționale de cercetare-dezvoltare;

e) societățile cooperative și celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcționează pe principiile societăților comerciale;

f) subunitățile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparțin persoanelor prevăzute la lit. a)-e), cu sediul sau domiciliul în România, precum și sediile permanente din România care aparțin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate, în condițiile prevăzute de prezentele reglementări.

Potrivit Art. 3. – (1), persoanele juridice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii:

– total active: 3.650.000 euro;

– cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro;

– număr mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50

întocmesc situații financiare anuale care cuprind:

– bilanț;

– cont de profit și pierdere;

– situația modificărilor capitalului propriu;

– situația fluxurilor de trezorerie;

– note explicative la situațiile financiare anuale.

Persoanele juridice care la data bilanțului nu depășesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevazute la alin. (1) întocmesc situații financiare anuale simplificate care cuprind:

– bilanț prescurtat;

– cont de profit și pierdere;

– note explicative la situațiile financiare anuale simplificate.

Situațiile financiare anuale, respectiv situațiile financiare anuale simplificate constituie un tot unitar.

Pct. 7 – (1) prevede că atunci când, la data bilanțului, o entitate depășește sau încetează să mai depășească limitele a două dintre cele trei criterii prevazute la pct. 3 alin. (1), acest fapt afectează aplicarea derogării prevăzute la acel punct, numai dacă acest lucru are loc în două exerciții financiare consecutive.

Situațiile financiare anuale întocmite de persoanele juridice prevăzute la pct. 3 alin. (1) sunt auditate potrivit legii. Entitățile prevăzute la pct. 3 alin. (2) nu au obligația auditării situațiilor financiare anuale, cu respectarea condițiilor de la pct. 7 alin. (1). Situațiile financiare anuale ale acestor entități se verifică potrivit prevederilor legislației în materie.

Situațiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziției financiare, profitului sau pierderii entității.

Art. 18 – (1) prevede că pentru fiecare element de bilanț, de cont de profit și pierdere și, după caz, din situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de trezorerie trebuie prezentată valoarea aferentă elementului corespondent pentru exercițiul financiar precedent.

Dacă valorile prevăzute la alin. (1) nu sunt comparabile, absența comparabilității trebuie prezentată în notele explicative, însoțită de comentarii relevante.

Un element de bilanț, din contul de profit și pierdere și, după caz, din situația modificărilor capitalului propriu și situația fluxurilor de trezorerie pentru care nu există valoare nu trebuie prezentat, cu excepția cazului în care există un element corespondent pentru exercițiul financiar precedent.

Consiliul de administrație elaborează, conform art. 259 – (1), pentru fiecare exercițiu financiar un raport, denumit raportul administratorilor, care cuprinde cel puțin o prezentare fidelă a dezvoltării și performanței activităților entității și a poziției sale financiare, împreună cu o descriere a principalelor riscuri și incertitudini cu care se confruntă.

Prezentarea de mai sus este o analiză echilibrată și cuprinzătoare a dezvoltării și performanței activităților entității și a poziției sale financiare, corelată cu dimensiunea și complexitatea activităților.

2.3. Întocmirea și redactarea situațiilor financiare

BILANȚUL

Noțiune

Bilanțul este documentul oficial de sinteză al tuturor unităților patrimoniale. Bilanțul contabil contribuie să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială, care presupune:

respectarea cu bună credință a regulilor privind evaluarea patrimoniului;

respectarea principiilor contabile;

posturile înscrise în bilanț trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu inventarul.

Procedeu principal al metodei contabilității și bază informațională fundamentală, bilanțul propriu-zis este un tablou care cuprinde în formă sintetică și în expresie valorică mijloacele economice patrimoniale, sursele de constituire a acestora, precum și rezultatul unui agent economic la un moment dat.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză, prin care se prezintă activul și pasivul unității patrimoniale la închiderea exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de Legea Contabilității.

Ca model de gestiune, bilanțul servește la punerea în mișcare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea în condiții de eficiență a reproducției patrimoniului, pe baza lui se fundamentează deciziile privind alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor. Totodată, prin bilanț se organizează controlul asupra realizării deciziilor, se asumă drepturi și obligații, se stabilesc răspunderi și cointerese cu privire la gospodărirea și dezvoltarea patrimoniului. De asemenea, bilanțul este folosit ca instrument de cunoaștere a normelor referitoare la conservarea, administrarea și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului.

Prin structura sa și prin modul de grupare a indicatorilor, bilanțul contabil oferă posibilitatea aprecierii situației financiare a întreprinderii și răspunde necesităților de informare ale utilizatorilor, furnizând, totodată, datele necesare elaborării prognozelor.

Bilanțul contabil surprinde situația patrimonială a întreprinderii la un moment dat, furnizând informații cu privire la echilibrul financiar al întreprinderii.

Utilizarea bilanțului contabil ca instrument de analiză a activității economico-financiare la nivel micro si macroeconomic, îi conferă acestuia caracteristicile unui model economic.

Analiza bilanțului stabilește gradul de independență financiară în funcție de structura finanțării, dependența întreprinderii de creditorii sau de băncile creditoare.

Bilanțul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de înregistrare și control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situației financiare și caracterizarea activității economice a întreprinderii într-o anumită perioadă de gestiune, atât în totalitatea lor, cât și pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei înregistrări; mijlocul de a oglindi la un moment dat situatia întreprinderii evaluată în bani prin punerea față in față a mijloacelor și resurselor; un calcul de sinteză al contabilității, prin care se prezintă la un moment dat situația economică dintr-un perimetru al mișcărilor de valori, evaluată în bani, punându-se față în față activul cu pasivul; un document contabil alcătuit pe baza datelor evidenței contabile, așa cum rezultă ele din înregistrările curente făcute în conturi; instrument specific contabilității, cu ajutorul căruia se prezintă în mod centralizat și grupate sistematic datele contabile privind situația valorică a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora și rezultatele activitații la un moment dat ”.

Funcțiile bilanțului

Importanța bilanțului contabil derivă din funcțiile pe care acesta le îndeplinește:

funcția de generalizare a datelor contabilității;

funcția de cunoaștere a mersului activității economico-financiare;

funcția previzională.

1) Funcția de generalizare a datelor în ciclul contabil de prelucrare a informațiilor izvorăște din necesitatea de a grupa datele dispersate ale contabilității curente, după criterii bine stabilite, într-un număr restrâns de indicatori, care să poată oferi o imagine de ansamblu asupra situației economico-financiare a unității patrimoniale.

2) Funcția de analiză a mersului activității economico-financiare se manifestă prin aceea că, pe baza bilanțului contabil se analizează periodic, gradul realizării indicatorilor proiectați și a rezultatelor, se identifică rezerve și se stabilesc măsuri de perfecționare a activității economice și financiare.

Adunările Generale ale Acționarilor, Consiliile de Administrație, managerii unităților patrimoniale analizează periodic situația economico-financiară, pe baza bilanțului contabil, a anexelor sale și a raportului de gestiune, componente de bază ale dării de seama contabile.

3) Funcția previzională constă în posibilitatea oferită de bilanț de a orienta activitatea viitoare. În acest scop, întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pentru perioadele următoare se fundamentează pe situația patrimonială și a rezultatelor din perioada considerată bază de raportare.

Intocmirea și formatul bilanțului

Pentru întocmirea bilanțului contabil se utilizează datele existente în balanța de verificare finală a conturilor sintetice, puse de acord cu cele din balanța conturilor analitice.

Operațiunea de completare a bilanțului constă în prelucrarea și transcrierea datelor din balanța de verificare finală și din bilanțul exercițiului anterior.

În formularul de bilanț propriu-zis se înscriu soldurile debitoare ale conturilor care reflectă elementele patrimoniale de activ, precum și soldurile creditoare ale conturilor destinate urmăririi elementelor patrimoniale de pasiv, făcându-se după caz anumite grupări, însumări, rectificări ale lor.

Elementele patrimoniale de activ se înscriu în bilanț la valoarea de intrare în patrimoniu (contabilă) pusă de acord cu rezultatul inventarierii în sensul diminuării ei cu amortizările și provizioanele pentru depreciere, care poate fi denumită valoare netă.

Elementele patrimoniale de pasiv se consemnează în bilanț la valoarea de intrare, iar provizioanele reglementate, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli constituie posturi bilanțiere distincte.

Formatul bilanțului este conform Anexei 1.

Structura bilanțului este prezentată în Anexa 2.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE

A. Noțiune și semnificații

Spre deosebire de bilanț, care este documentul de descriere a situației patrimonial-financiare a unei unitați patrimoniale la un moment dat, inclusiv mărimea rezultatului obținut, contul de profit și pierdere este documentul care explică modul de obținere a rezultatului, permițând totodată, desprinderea concluziilor legate de performanțele obținute de întreprindere.

Întreprinderea ca organism economico-social independent are ca principal obiectiv obținerea de profit. Din compararea efortului făcut de întreprindere, măsurat de contabilitate prin mărimea de cheltuieli, adică consum de factori în procesul de exploatare, cu efectul obținut, măsurat de contabilitate prin mărimea veniturilor, se obține rezultatul. Cheltuielile sunt valorile utilizate pentru obținerea unor venituri, care sunt constituite în costuri angajate pe alte piețe iar veniturile reprezintă valorile produse și vândute pe piața clienților.

Rezultatul poate fi pozitiv – profit sau negativ – pierdere. Pierderea rezultă atunci când factorii de producție au fost consumati nerațional, când cheltuielile efectuate nu au acoperire din veniturile proprii. Profitul rezultă atunci când efectul este mai mare decat efortul, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile.

Contul de profit și pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogațire a întreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală și curentă. Partea preponderentă a veniturilor o reprezintă cifra de afaceri realizată de înteprindere în cursul exercițiului.

Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului.

Dacă bilanțul contabil permite o cunoastere a poziției financiare a întreprinderii, contul de profit și pierdere oferă informații asupra activității înteprinderii, a modului cum aceasta își gestionează afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe care le generează.

B. Întocmirea și formatul contului de profit și pierdere

Datele pentru întocmirea contului de profit și pierdere se preiau din rulajele debitoare ale conturilor de cheltuieli, respectiv din rulajele creditoare ale conturilor de venituri, cumulate de la începutul anului. În situația în care au fost efectuate înregistrari prin creditul conturilor de cheltuieli sau prin debitul conturilor de venituri, datele sunt reprezentate de soldurile conturilor de venituri și cheltuieli înainte de a fi transferate asupra contului de rezultate finale, cumulate de la începutul anului.

Veniturile sunt preluate din balanța de verificare, suma veniturilor din contul de “Profit și pierdere” este egală cu rulajul creditor cumulat al conturilor de venituri sau rulajul creditor cumulat corectat.

Cheltuielile sunt preluate din rulajul debitor cumulat al conturilor de cheltuieli, corectat dacă este cazul cu unele sume înregistrate în credit.

Contul de “Profit și pierdere” are un conținut îndeosebi economic, deoarece oferă informații asupra activității de producție, comerciale sau financiare a unității patrimoniale prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor pe care le generează.

în prezentarea contului de “Profit și pierdere” sunt conturate două modele de expunere a cheltuielilor și veniturilor: unul ce ia în considerare natura economică a acestora, altul ce pleacă de la funcțiunile sau activitățile unei întreprinderi (de la destinația veniturilor și cheltuielilor).

Ca formă, contul de profit și pierdere se poate prezenta astfel:

sub formă de tabel bilateral sau formă de cont (schema orizontală);

sub formă de listă (schema verticală).

în ambele cazuri, cheltuielile și veniturile sunt grupate în trei categorii:

din exploatare;

financiare;

excepționale.

Formatul contului de profit și pierdere se prezintă în Anexa 3.

Structura contului de profit și pierdere este conform Anexei 4.

CAPITOLUL III

GESTIONAREA CONȚINUTULUI INFORMAȚIONAL AL SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE

Analiza financiară recurge la două tipuri de agregate: primele sunt derivate din bilanțul financiar și constituie relația fundamentală a trezoreriei, iar celelalte provin din contul de profit și pierdere și formează soldurile intermediare ale gestiunii.

Relația fundamentală a trezoreriei oferă indicații asupra structurii financiare a întreprinderii, în timp ce soldurile intermediare de gestiune informează asupra gestiunii sale, după cum sugerează însăși denumirea lor.

3.1. Echilibrul financiar al întreprinderii

Analiza bilanțului financiar permite identificarea stării de echilibru la nivelul firmei analizate. Echilibrul financiar al întreprinderii vizează compararea lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor și echilibrarea acestora pe cele două cicluri ce compun Bilanțul.

Lichiditatea reprezintă capacitatea mai intensă sau mai redusă a unui activ de a se transforma în bani.

Exigibilitatea reprezintă data (scadența) mai apropiată sau mai îndepărtată de rambursare a unui pasiv.

În principiu, activele pe termen lung ar trebui să fie finanțate din pasive pe termen lung, ca o exprimare a echilibrului pe termen lung al întreprinderii, iar activele pe termen scurt ar trebui finanțate din pasive pe termen scurt, evidențiind echilibrul pe termen scurt al întreprinderii.

Bilanțul este format din două cicluri:

Ciclul de investiții – care cuprinde elemente de activ și de pasiv ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul mai multor cicluri de exploatare;

Ciclul de exploatare – care cuprinde elemente de activ și de pasiv ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul unui singur ciclu de exploatare.

Pornind de la cele două cicluri, bilanțul se împarte în patru categorii de elemente:

Ciclul de investiții cuprinde:

Activele ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul mai multor cicluri de exploatare se numesc alocări durabile (stabile) și cuprind activele imobilizate nete („Imobilizări totale”)

Pasivele ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul mai multor cicluri de exploatare se numesc resurse durabile (stabile) și cuprind capitalurile permanente („Capitaluri proprii” + „Datorii ce trebuie rambursate într-o perioadă mai mare de 1 an”)

Ciclul de exploatare cuprinde:

Activele ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul unui singur ciclu de exploatare se numesc alocări ciclice (temporare) și cuprind activele circulante fără disponibil („Stocuri” + „Creanțe”)

Pasivele ce rămân la dispoziția întreprinderii pe parcursul unui singur ciclu de exploatare se numesc resurse ciclice (temporare) și cuprind datoriile ciclului de exploatare („Datorii ce trebuie rambursate într-o perioadă mai mică de 1 an”)

Pornind de la această structurare, în vederea evidențierii formării indicatorilor de echilibru financiar, poate fi elaborat următorul bilanț financiar simplificat:

Pentru a determina relația fundamentală a trezoreriei, trebuie determinați indicatorii echilibrului financiar pe baza datelor din bilanț. Aceștia sunt:

fondul de rulment

nevoia de fond de rulment

trezoreria netă

3.1.1 Echilibrul financiar pe termen lung redat prin Fondul de rulment

Echilibrul financiar pe termen lung este rezultatul confruntării lichidității activelor pe termen lung (AIN) cu exigibilitatea pasivelor pe termen lung (CP), iar regula fundamentală a acestuia este ca imobilizările nete să fie finanțate integral pe baza capitalurilor proprii.

Expresia echilibrului financiar pe termen lung al întreprinderii este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezintă, preluând elementele din partea de sus a bilanțului, excedentul capitalurilor permanente față de activul imobilizat net, altfel spus, partea capitalurilor permanente afectată finanțării activului circulant.

FR = CP – AIN

FR = (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung) – Imobilizări totale

Acest fond de rulment poartă denumirea și de fond de rulment net și poate fi reprezentat schematic și în felul următor:

Fondul de rulment net mai poate fi calculat și pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului, reprezentând astfel excedentul activului circulant față de datoriile pe termen scurt:

FR = Active Circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment net oferă două categorii de informații:

analizat prin partea de sus a bilanțului, arată modalitățile de finanțare a investițiilor și realizarea echilibrului financiar pe termen lung;

analizat prin partea de jos a bilanțului, permite aprecierea condițiilor echilibrului financiar pe termen scurt.

Prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate pot rezulta trei situații:

Capitaluri permanente > active imobilizate FR > 0

În această situație, capitalurile permanente finanțează integral activele imobilizate nete, rămânând o parte din acestea în vederea finanțării activelor circulante fără disponibil. Acest lucru indică un echilibru financiar pe termen lung.

Capitaluri permanente < active imobilizate FR < 0

Capitalurile permanente nu finanțează integral activele imobilizate nete, rămânând ca o parte din acestea sa fie finanțate din datoriile ciclului de exploatare. Întreprinderea este într-o stare de dezechilibru financiar pe termen lung.

Capitaluri permanente = active imobilizate FR = 0

Capitalurile permanente finanțează integral activele imobilizate nete, dar nu rămâne nimic din acestea în vederea finanțării activelor circulante fără disponibil. Aceasta este o situație teoretică care indică o stare de tensiune la nivelul finanțării pe termen lung.

Fondul de rulment poate fi analizat și prin prisma structurii capitalurilor proprii, această analiză evidențiind în mod direct autonomia financiară a întreprinderii, putându-se deduce dacă acest echilibru financiar este asigurat pe baza surselor proprii sau pe baza surselor atrase (împrumutate).

Astfel, există două componente ale fondului de rulment:

Fondul de rulment propriu – reprezintă excedentul capitalurilor proprii peste imobilizările nete

FRP = CPr – AIN

Fondul de rulment împrumutat – reprezintă diferența între fondul de rulment și fondul de rulment propriu

FRÎ = FR – FRP

Fondul de rulment, ca excedent al capitalurilor permanente peste activele imobilizate nete se consideră a fi optim dacă:

este egal cu jumătate din valoarea stocurilor

este cuprins între 1 și 3 luni din cifra de afaceri medie, fară impozite

Astfel, fondul de rulment permite să se enunțe următoarele concluzii:

un FR pozitiv este un semnal favorabil în ceea ce privește solvabilitatea.

un FR negativ semnalează dificultăți mari în ceea ce privește solvabilitatea, în lipsa intervenției de corectare printr-o ameliorare a stabilității finanțării.

un FR nul exprimă o tensiune asupra lichidității și corespunde unei anumite fragilități referitor la solvabilitate.

3.1.2. Echilibrul financiar pe termen scurt redat prin Necesarul de fond de rulment

Echilibrul financiar pe termen scurt redat prin necesarul (nevoia) de fond de rulment este rezultatul confruntării lichidității activelor pe termen scurt (active circulante) cu exigibilitatea pasivelor pe termen scurt (datorii de exploatare).

Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele circulante rămasă nefinanțată pe seama datoriilor de exploatare, parte care urmează să fie finanțată pe baza fondului de rulment.

NFR = AC fără disponibil – DEX

NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii pe termen scurt

Necesarul de fond de rulment se reprezintă schematic astfel:

Pornind de la relația de calcul, se pot evidenția următoarele situații:

AC fără disponibil > DEX NFR > 0

În această situație există necesar de fond de rulment, adică există o parte din activele circulante care nu sunt finanțate pe baza datoriilor ciclului de exploatare. Acesta este un aspect pozitiv când evidențiază o viteză de rotație ridicată a stocurilor, și un aspect negativ când evidențiază încetinirea încasării creanțelor, concomitent cu urgentarea plății datoriilor.

AC fără disponibil < DEX NFR < 0

Se constată că nu există necesar de fond de rulment, adică activele circulante sunt finanțate integral pe baza datoriilor ciclului de exploatare, rămânând un excedent al acestora. Este un aspect pozitiv când presupune încasarea mai rapidă a creanțelor, concomitent cu plata mai lentă a datoriilor, și un aspect negativ dacă este consecința unor rupturi de stoc.

Comparând NFR cu FR, se pot trage următoarele concluzii:

NFR < FR → nevoia reușește să se finanțeze integral din resursa ei de acoperire, rămânând o parte din această resursă în vederea concretizării pe trezorerie, ceea ce indică o stare de echilibru financiar pe termen scurt;

NFR = FR → nevoia reușește să se finanțeze integral din resursa ei de acoperire, dar nu mai rămâne nimic spre a se concretiza pe trezorerie. Se constată o stare de tensiune la nivelul echilibrului financiar pe termen scurt;

NFR > FR → nevoia nu reușește să se finanțeze integral din resursa ei de acoperire, rămânând o parte din activele circulante fără disponibil descoperite. Întreprinderea se află într-o stare de dezechilibru financiar pe termen scurt.

3.1.3. Echilibrul financiar curent redat prin Trezoreria netă

Echilibrul finaciar curent este expresia excedentului de finanțare al fondului de rulment peste necesarul de fond de rulment.

Expresia echilibrului financiar curent este trezoreria netă degajată, respectiv banii efectivi ai întreprinderii reprezentați sub forma numerarului din casierie și a disponibilului din contul bancar.

Trezoreria netă degajată se definește ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment.

TN = FR – NFR

Schematic, TN poate fi reprezentată în felul următor:

Trezoreria reprezintă forma concretă de manifestare a rezultatului favorabil al întreprinderii. Astfel:

FR > NFR TN > 0

Nevoia de fond de rulment (activ) este integral acoperită pe baza fondului de rulment (pasiv), rămânând o parte din fondul de rulment care se concretizează printr-o trezorerie de activ – firma are lichidități (numerar în casierie, disponibil în contul de la bancă); totuși, dacă TN > FR, se consideră că ea este excedentară, leneșă sau trândavă, fiind un semnal nefavorabil. Aceasta este o stare de echilibru financiar curent;

FR = NFR TN = 0

În acest caz, nevoia de fond de rulment (activ) este integral acoperită pe baza fondului de rulment (pasiv), dar nu mai rămâne nimic în vederea concretizării pe trezorerie – trezorerie nulă. Apare o stare de tensiune la nivelul echilibrului financiar curent;

FR < NFR TN < 0

Nevoia de fond de rulment (activ) nu este integral acoperită pe baza fondului de rulment (pasiv), rămânând o parte descoperită care se concretizează printr-o trezorerie de pasiv – firma nu are lichidități (credite de mobilizare și trezorerie). Situația aceasta indică o stare de dezechilibru financiar curent.

Importanța indicatorilor de echilibru financiar:

Poziția strategică a fondului de rulment, de a face legătura între partea de sus și partea de jos a bilanțului, îi conferă o valoare informativă deosebită, conducând la aprecierea, aproape unanimă, a analiștilor financiari că FR reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii. În cele din urmă, el este rezultatul arbitrajului între finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt.

Unii analiști financiari apreciază că NFR este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, întrucât evidențiază acele nevoi temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Aceste nevoi au rămas neacoperite din surse temporare și reînnoibile în cadrul acelorași cicluri de exploatare.

De asemenea, TN este elementul esențial și totodată principala restricție a gestiunii financiare. În ea se concretizează rezultatele modului de realizare a activității și de respectare a cerințelor echilibrului financiar.

Totuși, nu se poate afirma că există un cel mai important indicator de echilibru financiar, întrucât acești indicatori sunt relevanți în condițiile în care sunt determinați și interpretați în mod corelativ, integrat într-un tot unitar.

3.2. Soldurile Intermediare de Gestiune (SIG)

Pornind de la informațiile oferite de contul de rezultate se pot calcula indicatorii folosiți în analiza financiară a întreprinderii. Construcția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător și încheind cu cel mai sintetic, a sugerat denumirea seriei lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.

Cu ajutorul acestor indicatori se caracterizeză modul de folosire a resurselor materiale, financiare și umane ale firmei.

Soldurile intermediare de gestiune constituie o prezentare economică a contului de rezultate. De fapt, aceste solduri sunt indicatori denumiți și marje de acumulare, care pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului.

Principalele solduri intermediare de gestiune utilizate în analiza financiară sunt:

Marja comercială (MC):

Acest sold se calculează doar în cazul întreprinderilor comerciale sau al întreprinderilor producătoare și se referă la partea de activitate pur comercială efectuată de acestea.

Relația de calcul este:

Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă practic adaosul practicat de firmă, și ea trebuie apreciată în funcție de tipul rețelei de distribuție ales de întreprindere. Ea permite de asemenea să se identifice plitica practicată de firmă: prețuri mari – rulaj mic, prețuri mici – rulaj mare.

Marja comercială se calculează pe mai mulți ani pentru a se putea constata evoluția activității întreprinderii. Ea este cu atât mai semnificativă ca informație cu cât este determinată mai detaliat, pe produse sau grupe de produse.

Producția exercițiului (PE):

Acest sold se referă strict la întreprinderile industriale și caracterizează activitatea globală a acestora. Calculat anual, el permite o comparație pe o perioadă lungă cu alte întreprinderi.

Reflectă ansamblul bunurilor pe care le-a realizat întreprinderea, și anume: produse finite vândute, produse finite aflate în stocurile întreprinderii, produse în curs de realizare și produse finite „conservate” pentru activitatea proprie a întreprinderii.

Relația de calcul pentru acest sold este:

Valoarea adăugată (VA):

Valoarea adăugată este un sold de gestiune care exprimă valoarea creată de întreprindere, și are următoarea relație de calcul:

Utilizarea valorii adăugate ca instrument de gestiune trebuie să se realizeze cu o anumită precauție deoarece o creștere a ei nu demonstrează un progres în gestiune, decât dacă structura întreprinderii rămâne neschimbată și o creștere a ei nu trebuie să fie însoțită de o scădere a rentabilității.

Excedentul brut din exploatare (EBE):

Acest indicator măsoară eficacitatea capitalului economic (reprezintă valoarea adăugată de capitalul economic). EBE este ceea ce rămâne întreprinderii pentru a-și asigura finanțarea investițiilor (cheltuieli cu amortismentele), finanțarea activităților sale (cheltuieli financiare) și, dacă rămân bani, remunerarea întreprinderii, acționarilor și asociaților.

Are următoarea relație de calcul:

Acest sold reprezintă un excelent indicator de rentabilitate economică pentru că nu include politicile de finanțare și de investiții și permite să se vadă dacă activitatea proprie a întreprinderii este sau nu rentabilă.

Când excedentul brut de exploatare este negativ, vorbim de insuficiența brută de exploatare (IBE), caz în care o astfel de întreprindere se află într-o situație oarecum delicată deoarece trebuie să facă față unor cheltuieli deloc neglijabile generate de investiții și de finanțarea activității, iar aceste cheltuieli se fac în detrimentul rentabilității și al trezoreriei. IBE provine din: pierderi din vânzări, cheltuieli cu personalul mari, valoare adăugată mică.

Rezultatul exploatării (RE):

Rezultatul exploatării reprezintă diferența dintre totalul veniturilor din exploatare (încasabile sau calculate) și cheltuielilor din exploatare (plătibile sau calculate).

Se poate calcula astfel:

Rezultatul exploatării este un excelent criteriu de comparație între întreprinderi deoarece el măsoară performanțele întreprinderilor privind activitatea lor proprie (fără a lua în calcul operațiile financiare și extraordinare).

Următoarele solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut și rezultatul net, sunt calculate și în cadrul Contului de rezultate al întreprinderii, nefiind indicatori specifici gestiunii financiare.

Cascada soldurilor intermediare de gestiune este prezentată în Anexa 5.

3.3. Capacitatea de autofinanțare (CAF)

Pe baza contului de rezultate se poate determina și capacitatea de autofinanțare care reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Capacitatea de autofinanțare exprimă practic diferența între veniturile încasabile ale întreprinderii și cheltuielile plătibile ale acesteia.

Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potențial creat de întreprindere prin intermediul activității sale, în determinarea sa nu se iau în calcul elementele de venituri și cheltuieli care nu presupun intrări sau ieșiri de numerar din trezoreria firmei. În această categorie intră toate veniturile și cheltuielile calculate de întreprindere, ca amortizarea și provizioanele pentru evidențierea uzurii sau a deprecierii valorii activelor din proprietatea sa.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode: metoda deductivă și metoda adițională.

Prin procedeul deductiv, se pornește de la excedentul brut de exploatare și formula de calcul este următoarea:

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului:

Capacitatea de autofinanțare exprimă deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective.

Capacitatea de autofinanțare permite finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente, creșterea fondului de rulment, finanțarea totală sau parțială a noilor investiții, rambursarea împrumuturilor și remunerarea capitalurilor investite.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ ANALIZA SITUAȚIILOR FINANCIARE LA S.C. GIGLIO FASHION S.R.L.

4.1. Date de identificare a societății

Denumire completă: S.C. GIGLIO FASHION S.R.L.

Adresă:

Județul: Bihor

Localitatea: Marghita

Strada: Ion Luca Caragiale, numărul 7

Telefon: 0359/489352

Forma de proprietate:Societate comercială cu răspundere limitată

Număr de înmatriculare la Registrul Comerțului: J05/1644/1996

Cod de identificare fiscală: 8120673

Cod CAEN și activitate preponderentă: 6023-Transporturi terestre de călători, ocazionale

Cont deschis la BCR Marghita: R015 BCR BH 327123124332

Administrator: Hossu Sorin

Capital social: 200 Ron

Număr de angajați: 2

Obiectul de activitate a societății comerciale GIGLIO FASHION S.R.L este:

Obiectul principal de activitate al societății este:

Transporturi rutiere de persoane;

Transporturi rutiere de mărfuri;

Obiectul secundar de activitate al societății este:

Întreținerea și repararea autovehiculelor;

Comerț cu piese și accesorii pentru autovehicule;

Transporturi terestre de călătorii ocazionale;

Alte activități anexe transporturilor terestre.

Societatea comercială SC GIGLIO FASHION S.R.L,în urma prestărilor de servicii către persoane fizice și persoane juridice, a câștigat o mare încredere din partea clienților prin punctualitate și amabilitatea de care personalul societății dă dovadă,de tarifele scăzute cu care societatea lucrează, cât și de directorul societății care prin virtutea sa a câștigat o mare parte din clienții,astfel încât la activ și-a mărit aportul, cu mai multe mijloace de transport. În prezent societatea are 2 angajați.Societatea este asigurată la societățile de asigurare, precum și la CASCO, atât mijloacele de transport, cât și personalul și călătorii.

Societatea comercială GIGLIO FASHION S.R.L a câștigat de-a lungul timpului prestigiu și o mare experiență în domeniul transporturilor, având licență pe cele mai bune trasee din zonă, este foarte contactată pentru transporturi ocazionale cum ar fi:excursii, curse protocolare, curse pentru echipe de fotbal și altele.

4.2. Bilanțul financiar

Când se dorește realizarea unor analize financiare, se întocmește de regulă bilanțul în optica financiară, ordonând activele după gradul lor de lichiditate, iar pasivele după gradul de exigibilitate.

În cadrul activului, se regăsesc și elemente de activ fictiv. Activul fictiv cuprinde acele elemente care nu participă la calculul activului net. Din această cauză, în constituirea bilanțului financiar, ele se scad din activ. Pentru menținerea egalității bilanțului, este necesară reducerea cu aceeași sumă și a pasivului bilanțului.

De asemenea, în vederea constituirii bilanțului financiar trebuie făcute următoarele regrupări:

Veniturile înregistrate în avans vor fi trecute în cadrul capitalurilor proprii

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli vor fi trecute la datorii

Capitalurile proprii se reduc cu valoarea dividendelor ce revin acționarilor din profitul nerepartizat, concomitent cu majorarea datoriilor mai mici de 1 an

BILANȚ FINANCIAR

4.3. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii

4.3.1. Analiza echilibrului financiar pe termen lung redat prin Fondul de rulment

FR = Capital permanent – Active imobilizate nete

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment este pozitiv ca urmare a superiorității capitalurilor permanente peste activele imobilizate nete. Astfel alocările stabile/durabile sunt integral finanțate pe baza resurselor stabile/durabile, rămânând o parte din aceste resurse în vederea finanțării alocărilor ciclice/temporare. Se poate vorbi, în acest caz despre un echilibru financiar pe termen lung.

Fondul de rulment este format din fond de rulment propriu și fond de rulment împrumutat.

Fondul de rulment propriu arată măsura în care activele imobilizate nete sunt finanțate doar din surse proprii.

FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate nete

În perioada analizată, capitalurile permanente se identifică cu capitalurile proprii, datorită inexistenței datoriilor pe termen lung. Astfel:

FR = FRP

FRÎ = FR – FRP = 0.

Fondul de rulment propriu

Fondul de rulment împrumutat

4.3.2. Analiza echilibrului financiar pe termen scurt redat prin Necesarul de fond de rulment

NFR = Active curente (Active circulante fără disponibil) – Pasive curente

Active curente = Stocuri + Creanțe

Pasive curente = Datorii pe termen scurt – Credite bancare pe termen scurt

AC fără disponibil < Pasive curente => NFR < 0

Necesarul de fond de rulment este negativ ca urmare a finanțării integrale a alocărilor ciclice/temporare din resurse ciclice/temporare, dar înregistrează o creștere majoră.

Comparând necesarul de fond de rulment cu fondul de rulment, se constată că necesarul de fond de rulment este mai mic decât fondul de rulment, nevoia reușește să se finanțeze integral din resursa ei de acoperire, rămânând o parte din această resursă în vederea concretizării pe trezorerie, ceea ce indică o stare de echilibru financiar pe termen scurt.

4.3.3. Analiza echilibrului financiar curent redat prin Trezoreria netă

TN = FR – NFR

Trezoreria netă este pozitivă și în creștere, necesarul de fond de rulment fiind integral acoperit pe baza fondului de rulment, rămânând o parte din fondul de rulment care se concretizează printr-o trezorerie de activ-firma are lichidități.

Aceasta este o stare de echilibru financiar curent, dar pe termen lung poate arăta o insuficiență a utilizării disponibilităților.

4.4. Soldurile Intermediare de Gestiune (SIG)

1. Marja comercială(MC):

MC= Vânzări de mărfuri

– Costul mărfurilor vândute

Marja comercială este 0 deoarece acest sold nu există decât la întreprinderile producătoare și se referă la partea pur comercială efectuată de acestea.

2. Producția exercițiului(PE):

PE= Producția vândută

± Producția stocată

± Producția imobilizată

Pe perioada analizată, se observă scăderea producției exercițiului. Aceasta provine, în acest caz, din scăderea cifrei de afaceri.

3. Valoarea adăugată(Va):

VA= Marja comercială

+ Producția exercițiului

Consumuri provenite de la terți

Interpretarea creșterii valorii adăugate în timp, de la 7.051 Ron în perioada de analiză 0 la 28.415 Ron în perioada de analiză 1 demonstrează un progres în gestiune deoarece structura întreprinderii a rămas neschimbată.

4. Excedentul brut din exploatare(EBE):

EBE= Valoarea adăugată

+ Subvenții de exploatare

-Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

-Cheltuieli cu personalul

EBE constituie un excelent indicator de rentabilitate economică pentru că el exclude politicile de finanțare și de investiții și permite astfel să se vadă dacă activitatea proprie a întreprinderii este sau nu rentabilă.

Atunci când EBE este negativ, vorbim de insuficiența brută de exploatare. Această situație apare pe perioada de analiză 0, când EBE înregistrează o valoare de -1.966 Ron. În cazul unei insuficiențe brute de exploatare este important de urmărit proveniența acesteia, care poate fi: pierderi din vânzări (o politică comercială proastă; insuficiența de calitate a unui produs vândut); cheltuieli cu personalul mari; valoare adaugată mică (consumurile terților prost gestionate, prețuri de vânzare inadecvate, proastă strategie comercială).

5. Rezultatul exploatării(RE):

RE= Excedent brut din exploatare

+ Reluări asupra provizioanelor privind exploatarea

+ Alte venituri din exploatare

– Amortizări și provizioane de exploatare calculate

– Alte cheltuieli de exploatare

Rezultatul exploatării măsoară performanțele întreprinderilor privind activitatea lor proprie (fără a lua în considerație operațiile financiare și excepționale). Pe perioada anterioară analizată rezultatul exploatării este 9.353 Ron, dar în perioada curentă scade la 7.695 Ron, rezultând o înrăutățire a performanței întreprinderii.

4.5. Capacitatea de autofinanțare(CAF)

Prin procedeul deductiv, capacitatea de autofinanțare se calculează astfel:

CAF= Excedentul brut din exploatare

+ Alte venituri din exploatare (încasabile)

– Alte cheltuieli din exploatare (plătibile)

+ Venituri financiare (încasabile)

– Cheltuieli financiare (plătibile)

+ Venituri extraordinare (încasabile)

– Cheltuieli extraordinare (plătibile)

– Impozitul pe profit (venit)

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului:

CAF= Rezultatul net al exercițiului

+ Cheltuieli calculate (amortizări, provizioane calculate etc.)

Venituri calculate (reluări asupra provizioanelor)

Capacitatea de autofinanțare exprimă performanțele activității globale a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Interpretarea scăderii capacității de autofinanțare în timp, de la 6.053 Ron în perioada de analiză 0 la 5.968 Ron în perioada de analiză 1 se datorează scăderii veniturilor încasabile ale întreprinderii.

4.6.Cascada soldurilor intermediare de gestiune

CAPITOLUL V

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Obiectivul situațiilor financiare este furnizarea de informații referitoare la poziția financiară, performanța și modificările poziției financiare, rezultatul administrării întreprinderii și modul de gestionare a resurselor.

Pentru ca informația oferită de situațiile financiare să poată fi utilizată, situațiile financiare trebuie să aibă următoarele caracteristicile calitative:inteligibilitate, relevanță, credibilitate, comparabilitate.

Standardul IAS 1 – Prezentarea situațiilor financiare are ca obiectiv prescrierea bazei pentru prezentarea situațiilor financiare generale, pentru a asigura comparabilitatea, atât cu situațiile financiare ale întreprinderii pentru perioadele precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor întreprinderi.

Astfel, situațiile financiare generale trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor și poziției financiare a unei societati la sfârșitul exercițiului financiar, oferind informații utile.

Un set complet de situații financiare include următoarele componente:

bilanțul;

contul de profit și pierdere;

o situație care să reflecte:

toate modificările capitalurilor proprii;

modificările capitalurilor proprii, altele decât cele provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari;

situația fluxurilor de numerar;

notele explicative, cuprinzând o scurtă prezentare a politicilor contabile semnificative și alte note explicative.

Analiza financiară recurge la două tipuri de agregate: primele sunt derivate din bilanțul financiar și constituie relația fundamentală a trezoreriei, iar celelalte provin din contul de profit și pierdere și formează soldurile intermediare ale gestiunii.

Analiza bilanțului financiar permite identificarea stării de echilibru la nivelul firmei analizate. Echilibrul financiar al întreprinderii vizează compararea lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor și echilibrarea acestora pe cele două cicluri ce compun Bilanțul.

Pentru a determina relația fundamentală a trezoreriei, trebuie determinați indicatorii echilibrului financiar pe baza datelor din bilanț.

Aceștia sunt:

fondul de rulment

nevoia de fond de rulment

trezoreria netă

Pornind de la informațiile oferite de contul de rezultate se pot calcula indicatori folosiți în analiza financiară a întreprinderii. Cu ajutorul acestor indicatori se caracterizeză modul de folosire a resurselor materiale, financiare și umane ale firmei.

Pe baza contului de rezultate se poate determina și capacitatea de autofinanțare care reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Pentru a reflecta în practică importanța și rolul analizei financiare, am analizat situațiile financiare anuale la S.C. GIGLIO FASHION S.R.L.

În ceea ce privește echilibrul financiar al întreprinderii, fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanțând în totalitate activele stabile.Un fond de rulment pozitiv trebuie înțeles ca un fond de rezervă din care se pot finanța deficitele ce pot apărea între alocările și resursele de finanțat pe termen scurt și este un semnal favorabil în ceea ce privește solvabilitatea.

În prima perioadă analizată necesarul de fond de rulment este negativ. Este un aspect pozitiv, presupunând încasarea mai rapidă a creanțelor, concomitent cu plata mai lentă a datoriilor.În a doua perioadă analizată necesarul de fond de rulment este pozitiv, semnificând un surplus de nevoi temporare, în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat.Această situație este normală deoarece este rezultatul unei politici de investire privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

Trezoreria netă este pozitivă și în creștere – trezorerie de activ – firma are lichidități (numerar în casierie, disponibil în contul de la bancă). Aceasta este o stare de echilibru financiar curent, dar pe termen lung poate arăta o insuficiență a utilizării disponibilităților.

În ceea ce privește analiza Contului de profit și pierdere, fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.

În perioada analizată se observă scăderea producției exercițiului.Aceasta provine, în acest caz, din scăderea cifrei de afaceri.

Creșterea valorii adăugate demonstrează un progres în gestiune deoarece structura întreprinderii a rămas neschimbată.

Excedentul brut din exploatare înregistrează în perioada anterioară o valoare negativă. În cazul unei insuficiențe brute de exploatare este important de urmărit proveniența acesteia, care poate fi: pierderi din vânzări (o politică comercială proastă; insuficiența de calitate a unui produs vândut); cheltuieli cu personalul mari; valoare adaugată mică (consumurile terților prost gestionate, prețuri de vânzare inadecvate, proastă strategie comercială).

Rezultatul exploatării măsoară performanțele întreprinderilor privind activitatea lor proprie (fără a lua în considerație operațiile financiare și excepționale). Pe perioada anterioară analizată rezultatul exploatării este pozitiv, dar în perioada curentă scade rezultând o înrăutățire a performanței întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare exprimă performanțele activității globale a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Interpretarea scăderii capacității de autofinanțare în timp se datorează scăderii veniturilor încasabile ale întreprinderii.

În perspectivă SC GIGLIO FASHION SRL ar putea să își mărească tarifele, deoarece prestează servici la un preț minoritar altor societăți cu acest profil, deși beneficiază de servicii impecabile, să își extindă aria de activitate și în exterior, precum și trasee în afara județului Bihor.