Repere Conceptuale ALE Raspunderii Juridice A Statului

REPERE CONCEPTUALE ALE RĂSPUNDERII JURIDICE A STATULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

1. FUNDAMENTELE RĂSPUNDERII JURIDICE A STATULUI

1.1. Statul ca fenomen și subiect pasibil de răspundere juridică

1.2. Esența, temeiul, funcțiile, principiile și formele răspunderii juridice a statului

2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII STATULUI ÎN DREPTUL INTERN AL REPUBLICII MOLDOVA

2.1. Temeiul și condițiile răspunderii juridice a statului în dreptul intern

2.2. Mecanismul răspunderii juridice a statului în dreptul intern al Republicii Moldova și căile de perfecționare al acestuia

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Statul ca entitate social-politică a atras atenția învățaților încă din timpurile antichității. Acesta a fost analizat de gânditorii antici ca Socrate, Platon, Aristotel, Polibiu, Confucius, Cicero etc. Și în zilele noastre statul continuă să fie studiat de juriști, filosofi, sociologi, politologi etc. De multe ori, acest interes este rezultatul rolului statului de a asigura viața în diversele lui domenii.

Noțiunea de stat are două semnificații: societate, formă de convețuire a comunităților umane și putere, organizare ce dispune de un aparat coercitiv. Ambele semnificații pot fi admise simultan, deoarece, ele se completează: statul-putere, pentru a realiza ceva și statul-societate, comunitate pentru a putea acționa. Tocmai, din această cauză, nu este deloc întâmplător interesul sporit față de stat ca putere, fața de răspunderea acestei puteri în fața comunității, cetățeanului atunci, când i se încalcă drepturile și i se produc prejudicii morale sau materiale.

În prezent în studiile de specialitate tot mai frecvent este abordată ideea responsailității și răspunderii juridice a statului în fața cetățeanului ca și condiție inerentă a statului de drept. Prin esență, aceasta presupune răspunderea autorităților publice pentru modul în care este exercitată puterea de stat. În pofida importanței și actualității sale, problema dată este puțin studiată la nivel științific, în special în țara noastră.

În timp răspunderea, la început inexistentă, a statului pentru greșelile agenților săi, a devenit principală, iar răspunderea acestora a devenit secundară. În mod clar se preferă tragerea la răspundere a statului din ce în ce mai mult, deoarece aceasta oferă o garanție de recuperare a prejudiciului mult mai rapidă și sigură, iar răspunderea pentru erori este una patrimonială. Totodată, statul răspunde de formarea oamenilor, agenți ai săi care îl reprezintă, astfel încât, prin această formare trebuie să se evite existența vreunor carențe în pregătirea acestora.

Problema răspunderii juridice este una dintre cele mai importante probleme ale teoriei dreptului. O lungă perioadă de timp problema dată atrage atenția specialiștilor autohtoni și a celor de peste hotare din domeniul teoriei dreptului, dreptului public internațional dar și a altor ramuri distincte de drept. Cu toate că, există un volum imens de literatură ce tratează răspunderea juridică aceasta nu a adus la o înțelegere univocă a instituției respective. Această importantă lacună din domeniu a dus în consecință la coliziuni în activitatea de creație legislativă și în ulterioara aplicare a legii. Paralel cu acestea, reformele petrecute în Republica Moldova, reclamă perfecționarea,în primul rând, a mecanismului răspunderii juridice a statului în calitate de instituție interramurală de drept. Pentru a crea o teorie generală a răspunderii juridice a statului importantă, ca impact asupra practicii juridice, care ar ține cont de toate rezultatele științifice ale cercetărilor din domeniu, este necesară analiza istorică, teoretică și practică a ideii de „răspundere juridică a statului". Accepțiunea existentă și dialectica specifică a dezvoltării teoriei în ansamblu ne permite să afirmăm că o astfel de analiză ar permite elucidarea unei accepțiuni unitare a naturii răspunderii juridice a statului.

Eficiența aplicării instituției juridice a răspunderii statului va contribui la diminuarea abuzului de putere ca fenomen, la creșterea calității și operativității producerii impactului asupra tuturor sferelor de activitate a persoanelor cu funcții de răspundere. Aspectele problematice indicate anterior reprezintă în sine suficiente argumente pentru necesitatea continuării cercetării științifice a fenomenului răspunderii juridice a statului. După cum vedem, problema răspunderii juridice a statului în dreptul intern este o problemă actuală și controversată, care necesită, după părerea noastră, și o reglementare normativă distinctă.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul tezei îl constituie studierea multilaterală și complexă a fenomenului răspunderii juridice a statului. În același timp, ne-am propus efectuarea unui studiu complex de analiză juridică comparativă, mai întâi de toate prin prisma teoriei generale a dreptului, a apariției, evoluției și funcționării instituției răspunderii juridice a statului, atât în baza reglementărilor existente în Republicii Moldova, cât și în baza celor din alte state. O importanță deosebită se acordă cercetării locului și rolului, funcțiilor, temeiurilor și principiilor răspunderii juridice a statului.

Întru atingerea scopului propus, au fost determinate anumite obiective, printre care menționăm:

dezvăluirea conținutului conceptelor asupra răspunderii juridice a statului în doctrinele politice și de drept;

– cercetarea statului în calitatea sa de subiect al răspunderii juridice;

cercetarea diverselor abordări existente vis-a-vis de esența și natura juridică a răspunderii statului în doctrina contemporană;

efectuarea unei analize comparative a răspunderii juridice a statului în baza normelor de drept național;

analiza eficienței funcționării instituției răspunderii juridice a statului în Republica Moldova în baza studiului bazei normative în vigoare, a lucrărilor de teorie generală a dreptului și celor din cadrul ramurilor de drept, fundamentarea necesității și determinarea celor mai importante direcții de perfecționare a reglementărilor juridice de domeniu.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea științifică, actualitatea și concluziile generale la care s-a ajuns.

Pe plan practic, importanța lucrării este reflectată în faptul că analiza răspunderii juridice a statului în perioadele timpurii ne va permite excluderea erorilor la formularea și aplicarea normelor dreptului la etapa actuală. Lucrarea vine cu propuneri și recomandări ce țin de perfecționare reglementării mecanismului răspunderii juridice a statului în dreptul intern al Republicii Moldova.

Materialele cercetării extind simțitor viziunile teoretice existente vis-a-vis de fenomenul răspunderii juridice a statului. Propunerile de lege ferenda făcute pentru legislația Republicii Moldova, vor intensifica activitatea de creație legislativă în domeniul răspunderii juridice a statului. Ideile fundamentale ale lucrării pot fi aplicate în cercetările teoretice generale și de ramură care au ca obiect fenomenul răspunderii juridice a statului, în procesul de studii, precum și la predarea cursurilor de teorie generală a dreptului. Autorii ce au cercetat tema în cauză, pot fi enumerați: Avornic Gh., Baltag D., Chicu O., Duculescu V., Freund J. etc.

Sumarul compartimentelor tezei. În Capitolul 1 cu denumirea „Fundamentele răspunderii juridice a statului” demarează cu relevarea unor aspecte teoretice vis-a-vis de noțiunea stat. Majoritatea autorilor de domeniu sunt de părerea că unicul fenomen ce conferă controlului social asupra puterii formă juridică este statul de drept. Analiza procesului edificării statului de drept demonstrează nu numai complexitatea acestuia, dar și dificultățile întâmpinate, iar nu rareori piedicilor și obstacolelor apărute în finalitatea obiectivelor sale.

În timp, răspunderea, la început inexistentă a statului pentru greșelile agenților săi, a devenit principală, iar răspunderea acestora a devenit secundară. În mod clar se preferă tragerea la răspundere a statului din ce în ce mai mult, deoarece acesta oferă o garanție de recuperare a prejudiciului mult mai rapidă și sigură, iar răspunderea pentru erori este una patrimonială.

Pe lângă cele expuse tot în capitolul întîi se face o trimitere și la statele vest-europene, care au mers cale îndelungată până la fundamentarea teoretică și practică a necesității implementării consfințirii normative a principiilor răspunderii juridice a statului în dreptul intern. La etapa actuală, majoritatea statelor recunosc obligația publică de reparare a prejudiciilor cauzate cetățenilor lor, a drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale a acestora de către puterea de stat și reprezentanților oficiali ai acesteia.

Capitolul 2 „Reglementarea juridică a răspunderii statului în dreptul intern al Republicii Moldova”.

Acest capitol abordează unele aspecte noi pentru doctrina autohtonă. Este vorba de consfințirea normativă a instituției răspunderii juridice a statului, mecanismul răspunderii juridice a statului și căile de perfecționare a acestora.

Referitor la temeiurile răspunderii puterii de stat și funcționarilor său, menționăm că acestea diferă de la o formă sau alta a răspunderii juridice. Temeiul de iure (normativ) general a răspunderii juridice a statului este cuprins în art. 53 CRM,el fiind ulterior concretizat în normele juridice de ramură. Temeiul de facto al acestei răspunderi este componența faptei ilicite a statului sau funcționarilor săi care comportă un anumit specific de la o ramură de drept la alta.

Referitor răspunderii juridice a statului în Republica Moldova și căile de perfecționare a acestuia, în lucrare este expusă ordinea de tragere la răspundere a statului. De un specific deosebit au parte în teză mecanismul tragerii la răspundere juridică a statului, a șefului de stat, a legislativului, Guvernului, exponenților puterii judecătorești, funcționarilor administrației publice locale. În lucrare, mai sunt evedențiate un șir de propuneri care ar duce la perfecționrea mecanismului de tragere la răspundere a statului și agenților săi.

1. FUNDAMENTELE RĂSPUNDERII JURIDICE A STATULUI

1.1. Statul ca fenomen și subiect pasibil de răspundere juridică

În acest capitol vom încerca să caracterizăm statul ca fenomen și subiect pasibil de răspundere juridică în baza doctrinei contemporane și în același timp să elucidăm temeiurile, principiile, funcșiile și formele răspunderii juridice a statului în drept intern. Într-o societate democratică statul organismul politic, care dispune de forță și decide cu privire la întrebuințarea ei, garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea indivizilor [5, p. 77].

Statul ca entitate social-politică, a atras atenția învățaților încă din timpurile antichității. Acesta după cum am menționat anterior, a fost analizat de gânditorii antici ca Socrate, Platon, Aristotel, Polibiu, Confucius, Cicero, etc. Și în zilele noastre statul continuă să fie studiat de juriști, filosofi, sociologi, politologi etc. De multe ori, acest interes este rezultatul rolului statului de a asigura viața în diversele ei domenii. Totuși pe cât de paradoxal nu ar părea, dar până la momentul actual nu există o lucrare complexă care ar avea drept obiect de studiu toate laturile și posibilitățile de manifestare a statului, nu există și puțin probabil că ar putea să existe, deși există în general o multitudine de lucrări care dintr-o perspectivă sau alta studiază anume fenomenul statal. Aceasta de fapt reprezintă o sarcină extrem de dificilă și complexă ce stă în fața cercetătorilor.

Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noțiunea de stat trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noțiunii: sensul istorico-geografic și sensul, politico-juridic [5, p. 173].

Cel mai des se substituie noțiunea de „stat" cu cea de „țară" adică locația geografică a acesteia. Astfel, Statele Unite ale Americii sunt deseori denumite doar America, ceea ce din pun dintr-o perspectivă sau alta studiază anume fenomenul statal. Aceasta de fapt reprezintă o sarcină extrem de dificilă și complexă ce stă în fața cercetătorilor.

Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noțiunea de stat trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noțiunii: sensul istorico-geografic și sensul, politico-juridic [5, p. 173].

Cel mai des se substituie noțiunea de „stat" cu cea de „țară" adică locația geografică a acesteia. Astfel, Statele Unite ale Americii sunt deseori denumite doar America, ceea ce din punct de vedere terminologic nicidecum nu coincide. Dar și cercetările cu tentă strict științifică utilizează noțiunea respectivă cu diverse semnificații. Astfel, lucrările cu caracter științific utilizează noțiunea de stat cu trei sensuri de bază:

Stat-comunitate organizată din punct de vedere social;

Stat-aparat al puterii de stat (sau pur și simplu putere de stat);

Stat-sistemul organelor de stat [5, p. 151-153].

De aici reiese, că noțiunea de stat are două semnificații: societate, formă de convețuire a comunităților umane; putere, organizare ce dispune un aparat coercitiv. Ambele semnificații pot fi admise simultan, deoarece ele se completează: statul-putere pentru a realize ceva și statul-comunitate, societate pentru a putea acționa.

Conform opiniei autorului N. Popa, pe care noi o susșinem, statul apare, astfel, ca o modalitate (o variantă) social-istorică de organizare socială, prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și-au găsit expresia concentrată întreaga societate [26, p. 58].

În toate cazurile de mai sus de fapt se au în vedere diverse laturi ale unuia și aceluiași fenomen – organizarea și funcționarea statului ca putere politică. Însă, există diverse concepții vis-avis de corelația dintre stat și puterea politică.

Statul a reprezentat dintotdeauna o structură socială complicată cu elemente proprii specifice: puterea publică, teritoriu, hotare, populație, sistemul de drept, organe de stat etc. În plus această structură, acest sistem, conform autorului B. Negru, nu este caracterizat prin statică, ci dimpotrivă este unul dinamic. Statul evoluează și suferă modificări rezultate din procesul dialectico- logic de dezvoltare istorică obiectivă a societății. Acest proces însă nu este caracterizat prin uniformitate ci dimpotrivă, foarte des îi este specifică diversitatea și contradictorialitatea [24, p. 98-100].

În determinarea orientării activității statului un rol important revine esenței și menirii sociale a statului. Astfel ideea statului social, a solidarității sociale, consideră O. Chicu au fost încadrate în aria răspunderii juridice, coroborate cu drepturile individuale și fiind puse în legătură cu celelate forme ale răspunderii, în primul rând, cu cea civilă și dând expresia răspunderii statului în fața persoanelor [11, p. 53-55].

În știința filosofiei esența unui fenomen reprezintă cumulul celor mai importante și persistente raporturi și legități interne specifice acestui fenomen și care determină principalele lui caractere și tendințe de dezvoltare. Dezvăluirea esenței statului ar însemna punerea în evidență a acelor raporturi și legități ce îi determină rolul în societate, a-i face o caracterizare care ar pune în lumină natura și menirea socială a statului. Modificările calitative ce se petrec în societate duc în mod inevitabil la modificări ale esenței statului. Astăzi, societatea și statukl nostru trec printr-o perioadă de transformare majoră, aflându-se într-un inens proces de democratizare a societății și de edificare a statului de drept [4, p. 2-4].

Fără îndoială statul reprezintă un fenomen social multifuncțional complicat, încercările de a defini statul sunt atestate încă din antichitate, dar chiar până la momentul actual nu există unanimitate în acest sens.

Destul de des se întâlnesc încercări de a defini statul prin prisma funcțiilor ce-i revin, caracterizând rolul acestuia în viața socială a poporului" [3, p. 81].

Analiza funcțională este foarte utilă dar ea reclamă să fie realizată ținând cont de condițiile istorice concrete. Astfel sistemul funcțiilor statului se modifică nu doar în raport cu sarcinile pe care le are într-o perioadă istorică sau alta, ci și în raport cu alte diverse condiții în care se află statul în perioadele istorice vizate. Tocmai din aceste considerente ne permitem să afirmăm că analiza funcțională cu toate aspectele sale pozitive, nu permite o determinare universal valabilă (pentru orice moment de dezvoltare istorică) a statului.

Doctrina contemporană autohtonă cel mai des determină definiția statului prin prisma semnalmetelor specifice acestuia [12, p. 198]. Întemeietorul acestei abordări, Еллинек Г., a scos în evidență și a analizat trei elemente specifice ale statului: teritoriul de stat, populația statului și puterea de stat [31, p. 256].

Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că în diverse perioade istorice statele sunt caracterizate prin anumite caractere specifice. Prof. Gh. Avornic atribuie la categoria acestor elemente următoarele:

– existența puterii publice politice care dispune de un aparat de management și de constrângere;

organizarea teritorială a populației, suveranitatea de stat; -caracterul obligatoriu al actelor normative ale statului;

existența caznalei de stat, rezultată din impozitare și funcționarea sistemului fiscal în

general [3, p. 158].

Aceste caractere se recunosc a fi cele mai importante, întrucât determină caracterul politico-juridic al statului.

Uneori la sistemul de caracteristici ale statului se atribuie existența forțelor armate, existența unei limbi oficiale unice a unui sistem de apărare și a politicii externe. Doctrina le consideră pe aceasta din urmă ca fiind auxiliare în raport cu primele caractere ale statului. Într-adevăr un șir de state nu dispun de ele dar acest fapt nu le știrbește în nici un fel statalitatea [31, p. 53].

Astfel, ținând cont de caracterele nominalizate mai sus, Pof. D. Baltag definește statul ca fiind "organizația politică care, deținând monopolul forței de constrângere, al elaborării și aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu puterea suverană a deținătorilor puterii din societatea dată" [6, p. 199], deoarece această definiție. De asemenea în ea și-au găsit expresie toate semnele statului. În același timp, apreciem această defiiție și ca fiind una relevantă și reușită, corespunzătoare ideii noastre de a examina statul în calitate de subiect al răspunderii juridice.

Scopul statului, al puterii publice este apărarea interesului general, esența statului este sau ar trebui să fie, fericirea cetățenilor.

Autorul Gh. Boboș se referă F. Hegel, care scria "dacă cetățenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuși ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe" [8, p. 30].

Având în vedere cele expuse anterior, tragem concluzia că scopul statului este ceea ce el își propune să înfăptuiască". Scopul statului poate fi proclamat oficial în Constituție sau poate să rezulte din conținutul acesteia. Astfel, art. 1 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova statuează că "Republica Moldova este un stat de drept democratic" [1].

Suntem de accord cu opinia prof. B. Negru, că actualmente caracteristicile stat de drept, stat democratic nu reflectă o realitate. Ele pot și trebuie interpretate ca obiective strategice spre care tinde R. Moldova. Prin urmare aceste dispoziții constituie scopul suprem al statului moldovenesc. După cum vedem, Costituția nu stipulează expres scopul statului nostru, însă el este dedus din dispozițiile acesteia [24, p. 98].

Statul de drept este unicul fenomen ce conferă controlului social asupra puterii formă juridică, el fiind reglementat detaliat. Necesitatea unui asemenea control se explică prin faptul că orice putere, inclusiv cea politică are tendința de a face abuz de beneficiile pe care le are la îndemână atât în general, cât și în ceea ce privește fiecare reprezentant ale acesteia. Concurența și lupta pentru putere este un fenomen obișnuit și prezent în orice societate. În astfel de condiții sarcina principală a dreptului în general este de a forma proceduri democratice și de a crea reguli valabile pentru toți participanții fenomenului politic.

Analiza procesului construcției statului de drept, demonstrează nu numai complexitatea acestuia, dar și dificultățile întâmpinate, iar nu rareori, a piedicilor și obstacolelor apărute în finalitatea obiectivelor sale [20, p. 31-33].

În urma cercetărilor întreprinse, din aria problemelor cu care se confruntă statul de drept în societatea modernă,autorul S. Popescu evidențiază următoarele: instrumentalizarea dreptului; inflația legislativă, excesul de normativism; "juristocrația"; multiplicarea și instituționalizarea unor noi drepturi ale omului. Instrumentalizarea dreptului este considerată ca fiind unul dintre factorii determinanți ai crizei dreptului și ai culturii juridice, și descreșterii autorității dreptului. Transformarea dreptului în instrument al politicii a condus la înlocuirea caracterului rațional al dreptului cu un caracter volitiv [28, p. 146].

Declinul legii este strâns legat de inflația legislativă, în măsura în care cu cât este mai mare numărul normelor juridice, cu atât dificultățile de a le aplica sunt mai mari.

Printre pericolele care, amenință statul de drept autoarea semnalează și cel al excesului de independență a puterii judecătorești [28, p. 149].

Într-o altă opinie, susținută și de noi, printre pericolele actuale ce amenință existența statului de drept, autorul A. Popescu amintește pericolul inflației legislative, despre care am vorbit anterior, al intervenției nelimitate și în viața socială. Autorul susține că în ceea ce privește drepturile omului -condiție sine qua non a statului de drept – cu cât se denaturează mai grav conținutul acestui principiu fundamental, cu atât este mai vizată existența statului de drept. Un alt pericol menționat este și excesul de independență cu ocazia soluționării cauzelor de către puterea judecătorească,, subliniindu-se că întreaga putere aparține poporului și se exercită, potrivit competenței stabilite prin separația puterilor în stat. Statul de drept neadmițând imixtiuni ale vreunei puteri în activitatea celeilalte, exercitarea fiecăreia trebuie să se facă în conformitate cu legea [27, p. 136].

Referirea la statul de drept și la noi în Republica Moldova este un mijloc simbolic de a marca ruptura cu comunismul și adeziunea la valorile politice liberale. Republica Moldova a cunoscut după anii '90 un proces de ample căutări în vederea redefinirii instituțiilor fundamentale, și-a manifestat cu fermitate voința de a-și edifica ordinea constituțională pe baza unor principii juridice unanim acceptate, care să permită integrarea noastră în marea familie a țărilor europene.

Prof. Gh. Avornic consemnează că statul de drept, în realitatea sa practică, determinată și influențată de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare țară, de condițiile naționale și internaționale, nu poate fi un "panaceu universal". Înscriindu-se în dezvoltarea istoriei ca o formă superioară de organizare politico-socială, validată ca atare de experiența istorică, statul de drept prezintă și o serie de aspecte vulnerabile cum ar fi de exemplu: tergiversarea elaborării normelor juridice în raport cu dinamica vieții sociale, rezistența administrației la implementarea unor acte normative, imposibilitatea organelor judiciare de a controla fenomenul criminalității, existența erorilor judiciare [3, p. 20].

Schimbarea continuă a legislației a redus principiul „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii" la rang de ficțiune. Chiar și juriștii specializați sunt incapabili să cunoască aria evoluției dreptului. Publicarea succesivă doar a adaptărilor sau modificărilor regulilor existente face ca lectura publicațiilor oficiale să fie incomprehensibilă pentru cetățeanul obișnuit [20, p. 33].

O piedică serioasă în calea trecerii de la dezideratul statului de drept la statul de drept real o reprezintă greutatea de a determina schimbarea poziției autorităților publice și a funcționarilor publici față de drepturile și interesele legitime ale cetățenilor și de a face efectivă răspunderea juridică a celor dintâi [28, p. 57].

În practică s-a remarcat un alt pericol al statului de drept în societățile aflate în tranziție: lipsa unei independențe reale a puterii judecătorești, ceea ce a favorizat imixtiunea în activitatea acesteia, venită din partea altor ramuri ale puterii. Majoritatea judecătorilor s-au confruntat cu presiuni politice în îndeplinirea îndatoririlor lor. Între judecător și puterea politică, în general, există un conflict necesar, el reprezentând instrumentul prin care societatea se pune la adăpost de abuzurile puterii. Măreția și, totodată, dificultatea rolului său constă tocmai în a avea suficientă putere pentru a putea stăvili puterea politică, fără însă a uzurpa [7, p. 31].

Societatea moldovenească va trebui să facă față unei noi provocări: integrarea în Uniunea Europeană. Acest proces de integrare în Uniune este complex, el presupunând eforturi considerabile din partea țării noastre. Unii analiștii au prognozat că integrarea va fi un proces ce va dura între 1015 ani, alții mai pesimiști au considerat că procesul va dura între 20-25 de ani, iar populația va simți mai degrabă dezavantajele decât avantajele acestui proces, de altfel absolut necesar.

Fragilul stat de drept Republica Moldova va trebui să facă fată adoptării și aplicării legislației Uniunii Europene, transformării economiei sale într-o economie de piață funcțională, dar mai ales costurilor pe care le implica integrarea.

Suveranitatea de stat, ca o caracteristică a statului, aparține poporului Republicii Moldova care o exercită nemijlocit prin intermediul organelor sale reprezentative în formele reglementate de Constituție (art. 2, alin. (1) CRM).

Poporul constituie substanța statului și este deținătorul și purtătorul puterii publice în virtutea funcției sale sociale. În același timp conștiința generală are un stereotip înrădăcinat de secole de-a rândul ce ține de personalizarea puterii. Omul, de obicei, asociază statul cu funcționarii publici.

Nici o forță din exterior nu poate impune poporului orânduirea de stat, Constituția ca lege fundamentală are impact determinant asupra formei și sistemului puterii de stat. Totuși există și posibilități de a impune sau de a schimba voința poporului. Acestea se pot realiza absolut diferit, prin aplicarea de metode de la cele mai grosolane și primitive până la cele sofisticate și mijlocite. Tocmai de aceea, întru evitarea acestui pericol este absolut necesară reglementarea la nivel constituțional a libertății expresiei voinței poporului. Aceasta este de regulă asigurată prin instiuții precum alegerile generale, democratice și directe, referendumul, care se desfășoară întru soluționarea celor mai importante probleme de natură politică ale poporului.

O singură garanție de acest gen nu este din păcate suficientă. Astfel, întru asigurarea intangibilității voinței poporului este necesară instaurarea instituției răspunderii juridice pentru tentativele de falsificare sau ignorare a acestei voințe generale. Totuși din punct de vedere practic se constată că, chiar și în prezența unor reglementări aproape ideale a răspunderii statului, conținute chiar și în Constituțiile statelor cu multiple tradiții democratice și constituționale, nu se reușește o garantare absolută a neintervenției puterii asupra voinței poporului. Suntem de acord cu autorul Efimov V. I., care menționează că: „…poporul a fost de nenumărate ori victima aventurismului politic, iar legea și jurisprudența abia dacă pot să-i ofere scut de protecție contra mistificărilor și minciunii. Doar legitimitatea puterii, maturitatea politica și un nivel înalt al culturii generale pot conferi imunitate acestuia contra acestor fenomen negative [după 31, p. 161].

Este general recunoscut astăzi că legitimitatea puterii reprezintă o condiție fundamentală a ordinii politice în societate. De aceea, conceptul de legitimitate a fost analizat din multiple unghiuri, sub multiple aspecte, în dicționare, literatura politologică și în cea de drept constituțional.

Potrivit, opiniei lui Pierre Pactet, legalitatea constituțională și legitimitatea reprezintă două noțiuni diferite. Legalitatea presupune asigurarea respectului de către puterile publice, în timp ce legitimitatea este calitatea unei puteri a cărei menținere se întemeiază pe adeziunea – dacă nu unanimă, cel puțin majoritară – a guvernaților [25, p. 71].

Potrivit, lui Guglielmo Ferrero, diferitele principii de legitimitate pot fi elective, ereditare, aristo-monarhice și democratice [17, p. 43].

În știința politică se subliniază ideea că termenul de legitimitate provine de la cuvântul latin legitimus, care înseamnă conform cu legea. Este subliniată ideea, că prin legitimitate cetățenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Cu cât o autoritate politică este mai legitimă, cu atât capacitatea ei de acțiune este mai mare.

Cercetătorii care au studiat diversele aspecte ale legitimității au menționat existența unei legitimități divine sau tradiționale (în antichitate și societatea medievală), a unei legitimități carismatice (determinată de calitățile excepționale ale liderului), dar și a unei legitimități civile sau juridice, care a apărut în societatea modernă odată cu democratismul politic, care se întemeiază pe lege, pe votul popular, pe referendum și pe acordul majorității [16, p. 1-3].

Deși, așa cum s-a arătat, noțiunile de legalitate și legitimitate nu se suprapun, între ele există o strânsă și indisolubilă legătură, deoarece în regimurile democratice legitimitatea se întemeiază pe respectul normelor de drept care guvernează organizarea politică a societății. După cum observă politologul Julien Freund, din punctul de vedere al guvernaților, legalitatea constă în a acționa în conformitate cu legea. Pe de altă parte, guvernanții trebuie să asigure pe cei guvernați împotriva arbitrarului posibil datorat propriilor decizii și să le dea totodată sentimentul securității și libertății, renunțând să intervină în acele domenii care sunt exterioare legii. „Legalitatea este deci un mijloc de a asigura membrii colectivității printr-o delimitare clară a sferei constrângerii și a dreptului de a recurge la violență [19, p. 264].

În concluzii am vrea să menționăm, că în procesul de realizare a dreptului, participarea autorităților – organele puterii legislative, organele executive, organele justiției – se realizează în raport cu competența rezervată prin Constituție și legile de organizare și funcționare a fiecărei categorii de organe, precum și fiecărui organ în parte. Investite cu competență, aceste subiecte participă ca purtătoare ale autorității statale într-un domeniu sau altul. Ca subiecte de drept, autoritățile publice îndeplinesc cel puțin trei categorii de competențe: exercitarea conducerii de stat în diverse domenii; soluționarea problemelor privind temeinicia legală a pretențiilor unor subiecte de drept față de altele și asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare; restabilirea ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor.

Statul ca o întruchipare a autorităților sale, dobândește calitatea de subiect de drept în două categorii principale de raporturi juridice: raporturi juridice interne și raporturi juridice de drept internațional. Despre esența și conținutul răspunderii juridice a statului, ca subiect de drept vom vorbi în paragrafele următoare.

1.2. Esența, temeiul, funcțiile, principiile și formele răspunderii juridice a statului

Ideea de răspundere, caracteristică vieții sociale normate, are o sferă foarte larga de înțelegere și acțiune. Imensa majoritate a acțiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere extrajudiciară sau judiciară, deoarece individul nu acționează într-un mediu „indiferent, pasiv și neutru, ci într-o ambianță socială – deci umană – în cadrul căreia parametrii acțiunii (sale) sunt evaluați, valorizați".

Răspunderea este – în sensul general – obligația fiecăruia de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație care revine autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă pecetea dezaprobării sociale a unei asemenea conduite [14, p. 19], ea incluzând-o indiscutabil și inevitabil și pe aceea juridică, de altfel componentă majoră a acesteia.

În diversele sale forme de manifestare, conform opiniei autorului M. Costin, răspunderea juridică constituie domeniul central, piatra unghiulară a dreptului, în toate ramurile acestuia. Ea, îndeplinește rolul de garanție a realizării dreptului, asigurând în bună măsură eficiența lui [14, p. 7].

Legea nu definește conceptul de răspundere juridică. Din multitudinea de norme juridice nici una nu dă o definiție răspunderii juridice, legiuitorul mărginindu-se numai să stabilească condițiile în care persoana – fizică sau juridică – poate fi trasă la răspundere, principiile și limitele în care poate interveni una sau alta dintre formele acesteia, natura și întinderea sancțiunii care poate fi aplicată [15, p. 148-150].

Pornind de la condițiile și limitele stabilite prin lege în care poate fi angajată răspunderea juridică, fundamentându-se pe acestea și pe principiile care se desprind din ele, doctrina a dat răspunderii juridice fie definiții proprii specifice unor ramuri de drept, fie aplicabile dreptului în general.

Cercetarea fenomenului răspunderii juridice a statului ar trebui să demareze prin definiția noțiunii propriu-zise, dar vom menționa că această definire prezintă anumite dificultăți. Este absolut evident că răspunderea juridică a statului este un fenomen complex, compus din două categorii: răspundere juridică și stat. Deci, determinarea esenței fenomenului răspunderii juridice a statului este posibilă exclusiv în condițiile în care cercetăm ambele sale componente, fiecare dintre ele fiind tratată neunivoc în doctrina de specialitate.

Despre stat am vorbit antrior, acum câteva opinii referitor la răspunderea juridică. Doctrina recunoaște a fi discutabilă problema răspunderii juridice și a fenomenelor conexe acesteia. E important să menționăm că noțiunea de „răspundere" este una principală nu doar în cadrul juridicului. Științele sociale (sociologia, psihologia, filosofia etc.) utilizează această noțiune pentru a caracteriza diverse laturi ale comportamentului unui individ și a diferitor fenomene. La nivelul conștiinței generale răspunderea are un înțeles specific, înțeles ce se distanțează puțin de context.

Gânditorii antici, începând cu sofiștii (Democrit și Socrate de ex.) considerau răspunderea ca fiind o calitate interioară a persoanei. Condițiile din antichitate au dus la determinarea sensului răspunderii ca fiind suprapunerea voinței societății asupra voinței individului, ca răzbunare față de comportamentul neadecvat al acestuia.

Evul mediu este caracterizat prin tendința de accentuare a identificării răspunderii cu pedeapsa. În acest fel, Th. Hobbes a avut în vedere prin noțiunea de răspundere, pe care a utilizat-o pentru prima dată în știința dreptului, o răspundere abstractă concetățenilor legați prin „contractul social" pentru acțiunile statului. Kant făcea paralela între răspundere și datorie, iar Hegel între răspundere și necesității de urmare a unui comportament adecvat conștientizate de către fiece persoană.

Doar pe la jumătatea sec. XX se atestă o abordare mult mai largă a răspunderii decât o simplă reacție la un comportament negativ. Printre adepții acestei abordări putem numi filosofii precum F. Polak, P. Sartr, N. Heinț etc. [25, p. 67]

Menționăm că răspunderea juridică reprezintă doar una dintre formele răspunderii sociale. Răspunderea juridică și răspunderea socială au prestabilită relația ca dintre parte și întreg, iar tot ce am menționat anterior referitor la răspunderea socială are absolută legătură și cu răspunderea juridică [23, p. 34-35].

Noțiunea răspunderii juridice, definiția fundamentală a acesteia, construcția ei determină conținutul juridic și organizatoric al mecanismelor teoriei răspunderii juridice, locul și rolul fenomenului răspunderii juridice în întreg sistemul dreptului. Din aceste considerente întocmai ceea ce înțelegem noi prin noțiunea de „răspundere juridică" reprezintă problema metodologiei abordată în prezenta lucrare.

Prof. D. Baltag evidențiază anumite caractere specifice ale răspunderii juridice pe care noi le susținem [6, p. 31-33].

Mai întâi de toate, răspunderea juridică reprezintă una dintre formele răspunderii sociale.

În cel de-al doilea rând, răspunderea juridică are drept temei norma juridică, măsurile răspunderii fiind indicate expres în sancțiunile normei juridice.

Temeiul de facto al răspunderii este reprezentat de componența faptei ilicite, în cel de-al treilea rând. De menționat că este obligatorie constatarea prezenței tuturor elementelor acestei componențe.

În cel de-al patrulea rând, răspunderea juridică este caracterizată de anumite limitări sau îngrădiri de natură organizațională și/sau patrimonială, pe care vinovatul este obligat să le suporte în procesul de executare a măsurilor reglementate de sancțiunea normei juridice.

În cel de-al cincilea rând, răspunderea juridică este o formă de manifestare a constrângerii de stat.

În cel de-al șaselea rând, răspunderea juridică reprezintă procesul de realizare a normelor materiale în cadrul raporturilor de protecție a ordinii de drept.

Astfel, răspunderea juridică urmează a fi înțeleasă ca un cumul de acțiuni și raporturi procesuale care formează un tot întreg, un proces unic ca are calitatea de formă și mijloc de realizare a normelor de drept material [23, p. 36].

În acest fel concluzionăm, că problema răspunderii juridice rămâne a fi discutabilă și cu multe echivocuri în doctrina de specialitate autohtonă și străină. Disputarea îndelungată asupra problemei răspunderii juridice deocamdată nu s-a soldat cu elaborarea unei concepții unice în acest sens. Spre exemplu doctrina nu are o definiție unică a fenomenului „răspunderii juridice". Dar în același timp este nevoie să înțelegem că nici nu poate exista o definiție unică, ce este unic este faptul că, aceasta reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai sistemului de drept, unul dintre factorii cu impact determinant asupra bunei funcționări a acestui sistem. Din aceste considerente cercetarea răspunderii juridice reprezintă una dintre prioritățile atât a teoriei generale a dreptului cât și a științelor de ramură [23, p. 39].

Drept consecință a dezbaterilor îndelungate pe tema răspunderii juridice are loc și tratarea destul de variată a problemei răspunderii juridice a statului.

Este absolut evident că diversele concepții existente vis-a-vis de răspunderea juridică și-au lăsat amprenta asupra tratării răspunderii statului, a organelor de stat și a funcționarilor publici. În contextul lucrării de față considerăm a fi oportună trecerea la analiza propriu-zisă a răspunderii juridice proiectând-o direct asupra instituției statului.

Astfel, putem demara analiza acelor elemente ale răspunderii juridice a statului care reflectă esența acestui fenomen juridic. Vom vorbi despre temeiuri, obiective, funcții, principii Di forme ale răspunderii juridice a statului. Societatea contemporană dispune de două sisteme de drept reciproc legate între ele: dreptul intern și dreptul internațional. Acestea sunt caracterizate prin propriile obiecte și subiecte specifice de reglementare juridică. Statul, fiind subiect al reglementării juridice, în ambele cazuri, intră în raporturi juridice de două nivele: la nivel internațional, în raporturi juridice cu alte subiecte ale dreptului internațional; la nivel intern în raporturi juridice cu persoane fizice și juridice.

Corespunzător, putem distinge două forme de bază ale răspunderii juridice a statului: răspunderea juridică internațională și răspunderea juridică de drept intern.

În cele ce urmează vom analiza detaliat răspunderea juridică de drept intern a statului, deoarece ea este tema de cercetare a tezei noastre.

După cum sa menționat, Teoria generală a dreptului reclamă prezența unor temeiuri de facto și de iure pentru survenirea răspunderii juridice, or pentru intrarea în funcțiune a instituției răspunderii juridice.

Temeiul de iure al răspunderii juridice a statului este reprezentat de norma juridică care stipulează posibilitatea aplicării măsurilor de răspundere în rezultatul unor fapte ilicite, dar și actul juridic de aplicare care concretizează norma juridică, forma concretă și întinderea răspunderii juridice (hotărârea judecătorească etc.).

Temeiul de facto al răspunderii juridice a statului este reprezentat de componența faptei ilicite care impulsionează nașterea raporturilor juridice de răspundere. Specificul acestor raporturi juridice este determinat în primul rând de caracteristicile statului în calitatea sa de subiect al raportului juridic.

În consecință, în cadrul acestor raporturi statul urmează să joace rolul de subiect pasiv, deci trebuie mai întâi de toate să dispună de calitatea de subiect de drept.

Calitatea de subiect al raporturilor juridice civile derivă din capacitatea juridică civilă a statului și din capacitatea lui delictuală. Capacitatea juridică civilă a statului, ca și în cazul altor subiecte de drept, presupune capacitatea acestuia de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea delictuală a statului reprezintă capacitatea acestuia de a răspunde pentru comiterea de fapte ilicite civile. Însăși deținerea de suveranitate este un argument pentru considerarea existenței capacității juridice civile a statului.

Deci, capacitatea delictuală însă depinde de doi factori: în primul rând de existența temeiurilor de iure și de facto pentru survenirea răspunderii civile delictuale și, în cel de-al doilea rând, de existența unui mecanism reglementat de realizare a unei asemenea răspunderi juridice.

Vorbind de esența răspunderii juridice a statului ne vom canaliza atenția asupra obiectivelor ei. Astfel, așa cum se acceptă în unanimitate, scopul de bază al răspunderii juridice este identificat cu menirea acesteia în societate. Scopul final al răspunderii este de a exclude faptele ilicite din viața cotidiană. Aceasta este însă un scop ideal, dar în realitate se tinde spre minimizarea numărului de fapte ilicite și a consecințelor negative pe care le atrag acestea pentru societate.

Ținând cont de cele de mai sus, putem evidenția următoarele obiective ale răspunderii juridice a statului în dreptul național:

în primul rând, răspunderea statului are drept obiectiv apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor victimelor faptelor ilicite;

în cel de-al doilea rând, răspunderea statului este orientată spre compensarea maxim posibilă a daunelor cauzate prin actele și faptele ilicite ale organelor de stat și a funcționarilor publici;

în cel de-al treilea rând, instituția răspunderii statului contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite prin avertizarea eventualilor autori ai faptelor ilicite despre inevitabilitatea sancționării lor în rezultatul nesocotirii legii;

– în cel de-al patrulea rând, contribuie la educația juridică a cetățenilor dar și a funcționarilor publici.

Obiectivele răspunderii juridice își găsesc reflectare în funcțiile răspunderii juridice ale statului. În lucrările științifice dedicate funcțiilor răspunderii juridice sunt prezentate clasificări și definiții diametral opuse, uneori funcțiile și scopurile răspunderii juridice fiind considerate identice. În mare parte acest fapt este condiționat de conceperea diversă a răspunderii juridice.

Pornind de la ideile existente în doctrină susținem opinia prof. D. Baltag, că prin funcții ale răspunderii juridice urmează să înțelegem direcțiile de bază ale influenței răspunderii juridice asupra relațiilor sociale, conduitei oamenilor, moralei, conștiinței juridice, culturii în care se dezvăluie esența răspunderii, destinația ei socială și prin care sunt atinse scopurile răspunderii juridice [6, p. 206].

După cum vedem, funcțiile răspunderii juridice sunt definite de teoria dreptului ca fiind principalele direcții prin care se ating obiectivele răspunderii și în care se reflectă menirea acesteia. Altfel spus, obiectivele răspunderii juridice determină funcțiile acesteia.

Generalizînd opiniile expuse putem trage concluzia că răspunderea juridică a statului, a organelor sale și a funcționarilor publici realizează următoarele funcții: preventivă, de reprimare, reparatorie, de reglementare și educativă.

Funcția de reprimare (de sancționare) este orientată spre modificarea sau încetarea raporturilor juridice existente și stabilirea unei legături juridice concrete între subiectele de drept necesară pentru realizarea răspunderii juridice. În urma acțiunii funcției de reprimare are loc restricționarea statutului juridic al persoanei.

Mijloacele de realizare a funsției de reprimare a răspunderii juridice a statului sunt diverse: reducerea sferei patrimoniale, privarea de drepturi subiective, privarea cu caracter personal.

Concomitent cu funcția de reprimare se realizează și funcția repartorie a răspunderii juridice a statului.

Acționând concomitent cu funcția de reprimare, funcția reparatorie constrânge vinovatul spre o conduită licită, compensează pierderile părții vătămate.

Existența funcției de reglementare servește drept premisă în apariția altor funcții ale răspunderii juridice a statului. Mijloacele de realizare a funcției de reglementare sînt fixarea în normele juridice a componentei conduitei licite prin stabilirea obligațiilor, interdicțiilor, permisiunilor, stimulărilor.

La fel de important în comparație cu funcția de reglementare este și funcția preventivă a răspunderii juridice a statului. Acționând asupra voinței și conștiinței subiectului cu capacitate delictuală, funcția preventivă în cele din urmă formează conduita legală a lui, reglementează relațiile sociale normale și nu admite dezvoltarea relațiilor sociale dăunătoare. Funcția preventivă este orientată spre voință și conștiința subiecților cu capacitate delictuală. Printre aceste subiecte se pot evedenția două grupe: personale care au săvîrșit fapte ilicite sau predispuse să săvârșească și personale, care anterior nu au săvârșit fapte ilicite. Realizarea obligațiilor juridice de către toate subiectele de drept, depinde, într-o foarte mare măsură, de nivelul educației, culturii și conștiinței juridice a titularilor săi [9, p. 40-41].

Realizarea efectivă a răspunderii juridice a statului este imposibilă fără funcția educativă. Funcția educativă nu este orientată doar către lumea interioară a subiectului, ci și a tuturor subiecților cu capacitate delictuală. După cum remarcă autorul N. Matuzov, urmează să destingem supunerea față de lege și respectarea legii. Conduita supusă legii e bazată pe teamă, constrîngere, în timp ce respectarea legii este bazată pe convingere profundă de a urma legea „din toată inima" [33, p. 15]. În acest mod, calitatea și corespunderea normelor juridice cu necesitățile societății, dar și procesul ulterior de realizare a acs'estuia sunt în dependență directă de gradul de dezvoltare a conștiinței juridice a persoanelor implicate în procesul de creare a dreptului precum și a cetățenilor [10, p. 46-48].

În baza celor expuse, am vrea să facem și o mențiune și anume, că esența funcțiilor răspunderii juridice a statului sunt vizibile doar în sancționarea, prevenirea și educarea funsționarilor publici și a organelor de stat ce exercită puterea publică din numele și/sau în virtutea mandatului din partea statului.

Un alt aspect important al răspunderr juridice a statului, ține de principiile de realizare a acesteia. Principiul, de regulă desemnează o idee generală, obârșie. Беккариа Ч. a formulat destul de scurt dar cuprinzător principiile răspunderii juridice: „…Pentru ca orice pedeapsă să nu fie echivalată cu violența, este nevoie ca ea să fie aplicată imediat, să fie publică, ireversibilă, minimă din toate cele posibile în circumstanțele concrete, proporțională cu infracțiunea și reglementată de lege" [30, p. 247].

Astfel, din principiile răspunderii juridice a statului fac parte: legalitatea și egalitatea, individualizarea și ireversibilitatea.

Legalitatea răspunderii juridice presupune stricta aplicare a dispozițiilor normei juridice ce reglementează temeiurile răspunderii, limitele și forma procesuală de realizare a ei. Statul, fiind subiect al răspunderii juridice, va fi tratat pe poziție de egalitate cu celelalte subiecte, fără nici o excepție. O atare rigoare este realizabilă într-un stat democratic și de drept cu o societate civilă evoluată și control social asupra activității organelor de stat.

Principiul idividualizării răspunderii juridice a statului se materializează prin luarea în considerație a tuturor circumstanelor de natură obiectivă și subiectivă pentru o realizare cât mai corectă a răspunderii. Obligația statului de a compensa dauna cauzată de puterea publică, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime a victimelor nu trebuie în nici un fel să înlocuiască identificarea și tragerea la răspundere în ordine de regres a persoanelor concrete vinovate de ilegalitatea săvârșită.

Princippiul ireversibilității este unul universal pentru instituția răspunderii juridice. Aplicat la răspunderea statului, acesta presupune o reacție adecvată reglementată de lege la fapta ilicită având ca autor statul în scopul restabilirii echității, reparării daunei, sancționării celor vinovați și educării persoanelor concrete dar și a întregii societăți în general.

Anterior am menționat că, pentru a caracteriza statul ca subiect al răspunderii juridice în dreptul intern este necesară analiza raporturilor juridice în cadrul cărora statul apare ca subiect ce nesocotește prescripțiile legii. Caracteristica raporturilor de drept intern condiționează specificul statului în calitate de subiect al răspunderii juridice. Astfel, statul Republica Moldova poate fi tras la răspundere atât ca stat, cât și prin intermediul organelor puterii de stat, organelor administrației publice locale și a funcționarilor publici.

Drept temei de iure a tragerii la răspundere a statului în sistemul de drept al Republicii Moldova evoluează art. 20 și 53 din Constituție [1]. În corespundere cu stipulațiunile acestora statul va asigura tuturor victimelor infracțiunilor și abuzului de putere liberul acces la justiție și repararea daunei. În plus, se garantează repararea de către stat a daunelor cauzate prin actele și/sau faptele ilicite ale organelor puterii de stat și ale funcționarilor acestora.

În această manieră, considerăm că, răspunderea juridică statului în sistemul de drept intern poate fi caracterizată prin evidențierea următoarelor semnalmente:

constă în realizarea sancțiunii normei juridice ce reglementează obligația de reparare a daunei, de restabilire a drepturilor victimelor faptelor ilicite comise de organele de stat și/sau funcționarii publici;

are caracter retrospectiv, reprezentând o reacție la cauzarea unei daune în rezultatul comiterii unei fapte ilicite de către organele de stat, organele administrației publice locale și/sau funcționarii publici;

– este orientată spre asigurarea și restabilirea ordinii de drept;

este conexă cu anumite consecințe negative (de natură patrimonială sau nepatrimonială) ce vor fi suportate de stat;

se realizează prin intermediul raporturilor juridice de drept public în care drept subiecte apar statul și victimele cărora lis-a cauzat o daună;

repararea daunei de către stat nu exclude obligația funcționarilor publici și fie trași ulterior la răspundere juridică de ramură;

în multiple situații expres stipulate de lege răspunderea juridică a statului survine indiferent de vinovăția unor organe sau persoane concrete;

– se realizează în ordine procesual-civilă, reglementată de lege.

În concluzie vom formula o definiție a răspunderii juridice a statului în dreptul intern. Răspunderea juridică a statului în dreptul intern (național) reprezintă realizarea obligației statului de reparare a daunei (lichidare a consecințelor), restabilire a drepturilor și intereselor legitime ale victimelor actelor/faptelor ilicite ale organelor de stat și funcționarilor publici, obligație ce este reglementată expres de normele juridice din dreptul național al statului.

Cercetând esența și natura juridică a răspunderii statului, am evidențiat temeiurile, obiectivele, funcțiile și principiile acestui fenomen, dar și am dat o definiție instituției juridice respective, i-am pus în lumină semnele distinctive, ceea ce ne permite deja să demarăm cercetarea tipurilor, formelor și a limitelor răspunderii juridice a statului.

Așa cum am mai menționat, statul este subiect a două sisteme de drept: a celui național și a celui internațional. Tocmai în virtutea acestei circumstanțe putem evidenția două tipuri de răspundere juridică a statului: răspundere juridică internațională și răspundere juridică de drept intern.

Statul poate răspunde în fața comunității internaționale, în fața poporului (anumitor generații), în fața persoanelor private (persoane fizice și juridice). În primul caz, este vorba de răspunderea juridică internațională a statului ca popor organizat, din punct de vedere statal, întrucât măsurile adoptate de comunitatea inetrnațională, în mod direct sau indirect se vor reflecta asupra întregului popor al statului concret. Normele dreptului internațional contemporan, ca orice reguli de conduită obligatorii, trebuie respectate, fără rezerve, de către toate statele [24, p. 223]. Statele, în calitatea lor de subiect de drept internațional public, răspund pentru actele lor, prin care se încalcă normele dreptului internațional, aducându-se atingere drepturilor celor lalte state. Concomitent ținem să menționăm că această formă de răspundere poate surveni atât ca rezultat al unor acțiuni ale statului, ale reprezentanților săi oficiali, cât și pentru acțiunile/inacțiunile unor cetățeni concreți, organizații. În cel de-al doilea caz, statul poate fi abordat ca un subiect detașat de societate atât din punct de vedere funcțional cât și din punct de vedere organizațional, chemat să asigure condiții optime pentru viața socială, să ducă o politică internă și externă corespunzătoare. În aceste condiții, răspunderea statului va purta mai mult un caracter politic. O astfel de răspundere poate fi menționată în situații concrete, spre exemplu, de modificare sau schimbare a orânduirii de stat, de modificare sau schimbare fundamentală a politicii statului etc. Statul ca rezultat în urma aplicării noilor principii va cataloga politica „predecesorului" său ca fiind una necorespunzătoare principiilor și valorilor vieții sociale și statale și ăși va asuma obligația de compensare a daunelor cauzate de către acesta. În cel de-al treilea caz, statul poate fi examinat ca un garant ce are obligația de a asigura o activitate eficientă a tuturor organelor sale și a funcționarilor acestora, de a lua toate măsurile necesare pentru apărarea și restabilirea drepturilor încălcate ale persoanelor private.

În limitele prezentului studiu ne vom opri asupra analizei caracterelor distinctive și corelației dintre două forme de răspundere: răspunderea juridică a statului față de persoanele particulare și răspunderea funcționarilor publici, a organelor de stat în fața statului (ca o formă distinctă de răspundere).

Răspunderea juridică a statului se deosebeșt de răspunderea funcționarilor publici și a organelor puterii de stat prin anumite semne distinctive.

Primul criteriu de delimitare se face în funcție de subiecte. În cadrul primei forme de răspundere juridică a statului în calitatea de subiect activ apare persoana fizică sau juridică de drept privat căreia i s-a cauzat o daună prin acțiunea/inacțiunea ilicită sau actul juridic al organelor puterii de stat sau al funcționarilor publici sau în alte circumstanțe expres reglementate de lege.

Cea de a două formă a răspunderii examinate de noi se diferențiază prin aceea că organele de stat și persoanele cu funcții de răspundere răspund în fața statului. „Urmează să se stabilească tranșant că organele de stat și persoanele cu funcție de răspundere vor răspunde pentru încălcarea legii în fața statului și nu în fața poporului sau populației" [17, p. 47], întrucât anume statul reprezintă personificarea juridică a națiunii, acel subiect care în conformitate cu legea dispune de împuternicirea de a califica faptele cu semnificație juridică și de a lua măsuri cu caracter de constrângere. În calitate de subiect ce reprezintă poporul, datorându-i ultimului puterea de care dispune, statul are împuternicirea de a trage la răspundere organele de stat și funcționarii publici vinovați de comiterea de fapte ilicite prin care au dăunat persoanelor de drept privat.

Cel de-al doilea criteriu, de delimitare a celor două forme de răspundere ține de temeiurile realizării lor. Astfel, pentru realizare răspunderii juridice a organelor de stat de regulă în calitate de temei de facto se consideră componența delictuală. Astfel, se reclamă identificarea tuturor elementelor de componența delictuală în fapta reprezentantului puterii, inclusiv atitudinea negativă personală a funcționarului față de interesele victimei (persoană privată, societate sau stat) în formă de rea-intenție sau culpă. În cazul în care persoana nu a conștientizat și nici nu a putut prevedea pericolul social al faptei sale se consideră că temeiul de facto de tragere la răspundere a unui subiect concret este lipsă.

Specificul răspunderii organelor puterii de stat și a funcționarilor publici, spre deosebire de alte forme de răspundere de drept public, rezidă în faptul că o parte care este obligatorie în cadrul acestui raport juridic este neapărat un reprezentant al puterii publice. Aceasta survine pentru comiterea faptei antisociale ilicite.

Răspunderea juridică survine exclusiv în temeiul legii, deci în urma încălcării normei de drept și tulburării ordinii de drept. O scurtă analiză a normelor juridice ce reglementează răspunderea juridică a statului permite să scoatem în evidență lipsa de obligativitate a vinovăției pentru fapta cu semnificație juridică a statului. În acest caz doar fapta ilicită a organului de stat sau a funcționarului public va constitui temei de declanșare a răspunderii juridice. Deci, statul va răspunde „necondiționat" doar în prezența constatării caracterului ilicit al faptei și a daunei cauzate prin intermediul acesteia.

Această răspundere este una specifică și impune suportarea de către delincvent a măsurilor de răspundere penală, patrimonială, disciplinară și administrativă.

Calitatea de subiect de drept ce revine statului se manifestă în diferite aspecte.

În cadrul subsistemului de drept privat, răspunderea patrimonială a statului pentru daunele cauzate de organele de stat sau funcționarii publici în calitate de reprezentanți ai statului în cadrul raporturilor cu caracter patrimonial este condiționată de recunoașterea calității statului de fisc, persoană juridică [33, p. 162]. În prim plan apare capacitatea delictuală a statului, ceea ce este asigurată de existența propriei caznale a statului. Această abordare corespunde principiului egalității subiectelor în cadrul raporturilor de drept privat și permite asigurarea realizării drepturilor și a intereselor legitime ale cetățenilor.

În cadrul susbsistemului răspunderii juridice de drept public a persoanei (funcționar sau organ al puterii publice) calitatea de subiect de drept a statului este determinată de suveranitatea și puterea publică pe care acesta le deține. Astfel statul se implică, având la dispoziție împuternicirea de judecare și aplicare a măsurilor cu caracter de constrângere față de cel ce a încălcat legea.

Cele două forme de răspundere se mai diferențiază în funcție de sancțiunile specifice și apartenența lor ramurală. Astfel, răspunderea juridică a funcționarilor publici sau organelor puterii de stat survine în baza temeiurilor generale ale răspunderii penale, administrative, disciplinare și patrimoniale.

Următorul criteriu de delimitare ar putea fi considerată natura juridică a celor două fenomene supuse comparației diferențiate.

Raporturile de răspundere juridică a organelor de stat comportă întotdeauna un caracter de drept public întrucât sunt legate de aplicarea forței de constrângere din partea subiectului suveran de drept public – statul. Răspunderea juridică de drept privat include răspunderea civilă și disciplinară iar cea de drept public penală și administrativă.

Respectiva poziție se fundamentează pe suprapunerea răspundereii statului cu cea a organelor sale, de aceea opinăm că o detaliere ar fi tocmai oportună.

Răspunderea juridică a statului este un fenomen complex ce implică atât începuturi de origine privată cât și de origine publică. Statul, fiind purtătorul puterii publice, în mod obiectiv nu se află pe poziție de egalitate cu cetățenii săi sau alte subiecte ale dreptului privat. Doctrina menționează că temeiurile răspunderii statului sunt diferite de cele specifice răspunderii de drept privat, ele rezidă în încălcarea principiilor constituționalismului statal [33, p. 116]. Puterea publică, realizarea și organizarea acesteia, constituie esența statului. În acest sens, materializarea statului în sens practic se realizează prin intermediul organelor sale și funcționarii publici, altfel spus prin intermediul aparatului de stat. În același timp statul are posibilitatea de a se implica în raporturi de drept privat, iar în acest sens dânsul dispune de capacitate juridică de drept civil. Pentru a desemna calitatea statului de subiect în acest sens se utilzizează noțiunea de cazna (fisc). Pe de altă parte, ordinea, limitele de reparare a daunei cauzate de organele de stat și/sau funcționarii publici persoanei private, se fundamentează pe normele dreptului privat și implică elemente dispozitive. Intrând în raporturile juridice de drept privat, statul își pierde calitatea sa de subiect autoritar și devine un subiect de drept egal cu celelalte prin aplicarea ideii de fisc. În așa mod, la caracterizarea statului în calitate de subiect al răspunderii juridice e important a diferenția două subiecte de drept public: organele puterii publice și funcționarii publici.

Specificul răspunderii juridice a statului se evidențiază în cadrul unui șir de caracteristici proprii:

1) este o răspundere obiectivă sau se aplică prezumția de vinovăție. În aceste condiții se asigură realizarea deplină a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului. Chiar și la necesitatea dovedirii vinovăției unei persoane concrete se prezumă vinovăția până la proba contrarie;

2) funcția principală a acesteia este funcția compensatorie și de restabilire a ordinii de drept;

3) răspunderea juridică a statului are întotdeauna un caracter politico-juridic sau patrimonial, conținutul ei fiind reprezentat de repararea daunelor;

4) după natura sa juridică are un caracter mixt, este o răspundere publico-privată.

În acest mod în lucrarea de față determinăm, că la caracterizarea răspunderii subiectelor de drept public urmează să diferențiem răspunderea organelor de stat și a funcționarilor publici în fața statului de răspunderea statului în fața persoanelor private. Aceste forme de răspundere au caractere specifice și se disting în funcție de componenta subiectivă a raportului juridic, tipurile, temeiurile și natura juridică a măsurilor sancționatorii aplicate.

În funcție de caracterul și specificul raporturilor în cadrul cărora statul cauzează daune altor subiecte, răspunderea acestuia se poate realiza, atât în ordine de drept privat, cât și în ordine de drept public.

Aceste două varietăți ale răspunderii, într-un stat democratic și de drept reprezintă voința poporului consfințită juridic și o garanție reală contra concentrării și abuzului de putere. Mecanismul răspunderii de drept public a statului are tentă politică și se atribuie varietăților răspunderii constituționale. Realizarea însă a răspunderii constituționale aplicată statului ca subiect unic nu este posibilă, întrucât statul intră în raporturi juridice cu alte subiecte exclusiv prin intermediul organelor puterii publice și a funcționarilor de stat.

În ambele cazuri însă răspunderea survine ca rezultat al comiterii unei fapte ilicite de către stat. Răspunderea statului ca subiect al ilegalității se manifestă în anumite forme concrete. În ramurile dreptului public statul este caracterizat ca subiect special cu drepturi și obligații specifice, iar în ramura dreptului privat care utilizează metoda de reglementare juridică fundamentată pe egalitatea juridică a părților, acesta este poziționat pe aceași poziție de egalitate cu alte subiecte de drept.

Aplicarea normelor de drept privat la raportul de natură putere-supus este posibilă doar în condițiile stipulării exprese în textul normei juridice a acestui fapt. Ca exemplu am putea oferi raporturile juridice născute în rezultatul adresării către stat a cerinței de reparare a daunei, cauzate de organul de stat sau funcționarii acestuia în procesul de realizare a obligațiilor acestora în domeniul justiției și cel administrativ. Cele menționate permit următoarea concluzie: legislația civilă în vigoare conține multiple dispoziții ce sunt orientate spre luarea în considerație și asigurarea intereselor publice.

Opinăm că au existat motive obiective de necesitate a conferirii unor caractere de drept public dreptului civil [8, p. 76].

Statul totdeauna este purtătorul prerogativelor puterii, ceea ce ăi conferă din start un loc special în cadrul raporturilor de drept civil. În calitate de stat cu orientare socială, politica căruia este direcționată spre crearea condițiilor de conviețuire decentă și dezvoltare liberă a persoanei (art. 47 CRM), acestuia îi revine obligația directă de a realiza anumite programe sociale, spre exemplu, referitoare la asigurarea cu spațiu locativ, protecția familiei și a copilului etc. Iar pentru realizarea acestor programe este utilizată o parte a patrimoniului de stat. Eevident că există și alte nenumărate scopuri sociale ce reclamă utilizarea resurselor statului. În legătură cu acestea, răspunderea statului o vom cataloga ca fiind una de drept public, ceea ce este propriu pentru multe state, iar normele ce reglementează raporturile juridice la care unul dintre participanți este statul, le vom cataloga la fel fiind de drept public.

În această manieră afirmăm că răspunderea juridică a statului este reglementaă de sancțiunile normelor juridice de drept public și privat. De aici și concluzia că statul este subiect al răspunderii de drept public în aceeași măsură ca și al răspunderii de drept privat. Aceste două varietăți ale răspunderii, într-un stat democratic și de drept reprezintă voința poporului consfințită juridic și o garanție reală contra concentrării și abuzului de putere.

Statul se află în continuă interacțiune cu subiectele din cadrul propriului sistem de drept. În cadrul acestei interacțiuni toate părțile implicate își pot cauza daune reciproce. De menționat este faptul că în cadrul acestor raporturi juridice statul se manifestă ca subiect cu drepturi egale cu celelalte subiecte din dreptul național, care își realizează drepturile și obligațiile reglementate de dreptul pozitiv.

Drept fundament al reglementării juridice a răspunderii juridice a statului pentru daunele cauzate invocăm normele Constituției, ale Codului Civil, altor legi și acte normative subordonate legii. Spre exemplu art. 53 din Constituțai Republicii Moldova stipulează dreptul fiecăruia de a obține din partea statului o reparare a daunei cauzate în urmă comiterii faptei ilicite de către organul de stat sau funcționarul public [1].

Mecanismul realizării răspunderii juridice a statului consfințit în Constituție a fost conretizat ulterior în legilația civilă, în special în art. 12, 13, 1404 1405, 1422, 1423 [2].

Răspunderea juridică civilă se realizează în două forme:

– repararea daunei materiale (art. 12, 13, 1404, 1405) și

– repararea daunei morale (art. 12, 13, 1422, 1423).

Repararea daunei materiale nu exclude nicidecum posibilitatea reparării daunei morale, iar în anumite situații aceasta din urmă se repară indiferent de vinovăția subiectului (art. 1422 și 1423).

Repararea de către stat a daunei cauzate prin fapta ilicită a organului puterii publice, a funcționarului public, a întreprinderilor municipale nu exclude nicidecum obligația ultimilor de a fi trași la răspundere de ramură. Răspunderea organelor de stat și a funcționarilor publici se realizează în ordine penală, administrativă, civilă și disciplinară. Nefiind vorba de o obligație generală a statului de a repara daunele cauzate chear de predecesori, ci de una cel mult morală, intervenția ulterioară a statului poate fi apreciată ca obiectivă și rezonabilă, proporționalăcu situația care a determinat-o necesară într-o societate democratică, mai ales în condițiile în care statul a recunoscut drepturi în favoarea persoanelor condamnate și pe motive politice, în temeiul obligației sale morale de a repara nedreptatea [18, p. 93-94].

Normele legale ale statului Republicii Moldova au calitate de garant al consolidării fundamentelor juridice ale statului în ansamblu dar și a organelor puterii publice și a funcționarilor lor. Iar în rezultat se naște o singură instituție juridică de restabilire a drepturilor subiectelor de drept și de reparare a daunelor cauzate. De altfel, și Curtea Europeană a statuat că dreptul la repararea unei daune, oricare, ar fi natura sa, se deschide la data la care se produce fapta care îi este direct cauză [22, p. 124].

Respectiva instituție este una complexă și interramurală, întrucât este reglementată de norme juridice ce aparțin diverselor ramuri de drept.

Rezumând cele expuse, concluzionăm: funcționarea statului presupune existența instituției răspunderii juridice de drept intern; răspunderea statului poate fi patrimonială sau nepatrimonială; funcție de raportul juridic în cadrul căruia statul poartă răspundere față de victimele sale, răspunderea acestuia se realizează în ordine de drept privat sau de drept public; în cadrul dreptului intern răspunderea statului poate avea haina de drept public sau de drept privat; mecanismul răspunderii juridice de drept public a statului comportă un caracter politic și este o varietate a răspunderii de drept constituțional. Realizarea însă a răspunderii constituționale aplicată statului ca subiect unic nu este posibilă, întrucât statul intră în raporturi juridice cu alte subiecte exclusiv prin intermediul organelor puterii publice și a funcționarilor de stat; diversele forme ale răspunderii juridice a statului sunt sondiționate de specificul raporturilor juridice în cadrul cărora statul are calitatea de subiect pasiv.

2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII STATULUI ÎN DREPTUL INTERN AL REPUBLICII MOLDOVA

2.1. Temeiul și condițiile răspunderii juridice a statului în dreptul intern

Cercetarea instituției răspunderii juridice a statului implică și un studiu al reglementărilor în vigoare în acest sens pe teritoriul Republicii Moldova. La momentul actual în Republica Moldova normele juridice ce reglementează răspunderea statului sunt sistematizate și regăsite în diverse acte normative, cel fundamental fiind bineînțeles reprezentat de Constituție.

Întrucât răspunderea juridică implică modificări de ordin negativ în ceea ce privește situația juridică sau organizațională a subiectului responsabil, temeiurile de survenire a ei trebuie reglementate clar și concis. În caz contrar, se crează condiții propice pentru utilizarea cu rea-credință a propriilor drepturi, pentru abuzuri și în final pentru tulburarea ordinii de drept și a legalității în general.

O abordare tradițională a temeiurilor de tragere la răspundere juridică este regăsită în expunerile prof. D. Baltag [6, p. 150]. Dânsul este de părere că drept temeiuri de tragere la răspundere juridică, servesc reglementările în vigoare vis-a-vis de aplicarea măsurilor de constrângere ale statului, raportate la situația și individul concret. Astfel, urmează să se răspundă la două întrebări: în ce temei individul poate fi tras la răspundere și pentru ce fapte urmează să se realizeze acest lucru [6, p. 150]. În acest sens, după cum sa vorbit anterior, se disting două temeiuri ale răspunderii juridice – temeiul de iure și temeiul de facto.

Există și alte opinii asupra temeiurilor răspunderii juridice care pot fi regăsite în lucrările unor specialiști din diferite ramuri ale dreptului. Spre exemplu un grup de autori Хачатуров Р. Л. și Ягутян Р. Г. [34, p. 92] mai invocă și alte temeiuri pe lângă cele deja nominalizate, ele rezultând din obiectivele, funcțiile și menirea socială a instituției examinate. Dânșii opinează, că răspunderea juridică se întemeiază pe premise de ordin social, pe necesitatea protecției relațiilor din societate, precum și pe cea de creare a condițiilor propice pentru un trai normal. Unele varietăți ale comportamentului uman nu sunt acceptate și sunt interzise de normele juridice în virtutea nocerespunderii lor cu interesele generale ale societății. Existența temeiului social al răspunderii juridice, consideră autorii nominalizați, constă în contribuția instituției răspunderii juridice la apărarea de comportamentele antisociale și la educarea, cultivarea unei atitudini responsabile față de normele de drept [34, p. 72-73].

Una din condițiile de bază ale răspunderii juridice este existența subiectului răspunderii. Legislația R. Moldova a găsit soluții diferite și în problema ce ține de identificarea subiectului răspunderii juridice a statului. Astfel, importanța determinării lor corecte crește în virtutea diversității organelor de stat și a funcționarilor publici care acționează din numele statului în cadrul diferitor categorii de raporturi juridice. În consecință, legislația Republicii Moldova indică următoarele subiecte ale răspunderii juridice a statului: statul R.Moldova, organele de stat și funcționarii publici.

Astfel, art. 53 Constituției Republicii Moldova stipulează [1]:

alin. (1) „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este îndreptată să obțină recunoașterea dreptului pretins,anularea actului și repararea pagubei".

alin. (2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procese penale de către organele de anchetă și instanțele judecătorești".

Rezultatul unei acțiuni ilicite ale unui organ de stat sau funcționar public este prejudiciul, care alături de subiect este o altă condiție a răspunderii juridice a statului.

Categoria de daună/prejudiciu a fost destul de teoretizată în literatura civilistică. Astfel, cea mai răspândită definire este cea de „evaluare", esența căreia rezidă în ideea de echivalare a pierderii cu valoarea pecuniară a daunei cauzate. Dauna cauzată prin neexecutarea unei obligații reprezintă o încălcare a unui interes patrimonial exprimată în formă pecuniară.

Conform art. 14 CC RM se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum și beneficiul neobținut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) [2].

După cum vedem CC RM în art. 14 nu definește prejudiciul ci doar enumeră componentele sale: cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum și beneficiul neobținut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).

Una dintre principalele condiții de tragere a statului la răspundere este și stabilirea legăturii cauzale dintre acțiunile/inacțiunile organului de stat sau a funcționarilor publici. Constatarea acesteia este determinantă pentru evaluarea prejudiciului și înaintarea pretențiilor de reparare a acestuia.

Astfel, temeiul social, invocat anterior, de autorii nominalizați, după părerea noastră, reprezintă cea mai generală premisă pentru fomarea și acțiunea instituției răspunderii juridice a statului. Acesta reprezintă de fapt mai degrabă una dintre condițiile ce generează necesitatea formării acestei instituții și chiar pe cea de existență a dreptului în general întru reglementarea relațiilor sociale.

Reieșind din opiniile expuse anterior, putem afirma că în dreptul R. Molodva prin temeiuri ale răspunderii juridice se înțelege sistemul de semne și condiții reglementate de normele juridice suficiente pentru aplicarea forței de constrângere față de cel vinovat.

După cum vedem unul din semnele definitorii ale răspunderii organelor de stat și a funcționarilor publici este că aceștia răspund pentru actele/faptele lor ilicite în fața statului și nu în fața unui subiect concret de drept privat. Statul, la rândul său răspunde,în fața persoanei concrete, el este obligat să compenseze dauna, rezultată din actele/faptele ilicite ale organelor/funcționarilor publici.

În plus, răspunderea juridică a statului, organelor de stat și funcționarilor săi survine în forma de răspundere de drept constituțional, administrativ, penal, de răspundere disciplinară sau patrimonială. Reieșind din cele de mai sus se deduce că răspunderea funcționarilor publici și a organelor puterii de stat poartă întotdeauna caracterul de răspunere juridică de drept public.

Corespunzător principiului separației puterilor în stat subiecte ale faptelor ilicite în istituDia răspunderii juridice a statului pot fi după cum urmează: președintele statului, organele puterii legislative, executive, judecătorești și funcționarii acestora, dar și angajații instituțiilor de stat, organelor de supraveghere și control care în virtutea funcției deținute dispun de atribuții de decizie față de persoane care nu le sunt supuse în baza ierarhiei instituției respective sau de atribuții de luare a deciziilor obligatorii pentru cetățeni sau organizații indiferent de ierarhia organizațională a lor.

Temeiul normativ general al răspunderii statului Republicii Moldova este cuprins în art. 53 CRM, el fiind ulterior conretizat în normele juridice de ramură. Temeiul de facto al acestei răspunderi este reprezentat de componența faptei ilicite care comportă un anumit specific de la o ramură de drept la alta. Vinovăția se fundamentează pe idea obiectivității, or se aplică principiul prezumției vinovăției întrucât statul și organele sale cunosc legea. În cel de-al doilea rând subiectul faptei ilicite are întotdeauna calitatea de subiect special. Astfel, calitatea de vinovați poate reveni funcționarilor publici, organelor de stat precum și altor subiecte indicate expres de lege.

Specificul răspunderii juridice a statului și organelor/funcționarilor săi este condiționat de pericolul sporit al faptei ilicite, care este considerat astfel, întrucât autorul faptei acționează din numele statului și dispune de competențe de autoritate. Tocmai din aceste considerente faptele ilicite ale organelor de stat și ale funcționarilor publici în cea mai mare măsură disturbă ordinea de drept și regimul legalității pe teritoriul statului.

În această manieră legislația Republicii Moldova garantează repararea daunelor cauzate cetățenilor săi de către organele de stat și funcționarii publici.

Conform art. 1404 CC RM [2]:

alin. (1) „Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri de către o persoană cu funcție de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcție de răspundere va răspunde solidar în cazul intenției sau culpei grave.

alin. (2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acțiunile indicate la alin.(1).

alin. (3) Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenție ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale.

alin. (4) În cazul în care o autoritate publică are o obligație impusă de un act adoptat în scopul protecției contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligației, cu excepția cazului cînd autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligență rezonabilă în executarea obligației.

alin. (5) Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege.

Art. 1405 CC RM prevede:

– alin. (1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declarației scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul comunității se repară de către stat integral, indiferent de vinovăția persoanelor de răspundere ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanțelor de judecată.

– alin. (2) Statul se exonerează de răspundere în cazul cînd persoana vătămată a contribuit intenționat și benevol la producerea prejudiciului prin autodenunț.

Deci, după cum vedem, subiectul răspunzător este statul R. Moldova, întrucît din numele acestuia acționează organele nominalizate de lege. Statul aici răspunde în fața unor subiecte persoane fizice sau juridice concret individualizate.

În doctrină se indica faptul, și noi susținem această idee, că „statul este acea asociație împuternicită cu autoritate față de proprii cetățeni, cu dreptul de a adopta norme juridice obligatorii pentru aceștia, de a-i conduce și de a-i judeca în baza acelorași norme de drept. Tocmai de aceea raporturile dintre cetățean și stat sunt raporturi publice după natura lor în care statul este pe poziție de autoritate iar cetățeanul este pe poziția subiectului care se va supune celui dintâi" [34, p. 128]. Organele puterii publice și funcționarii lor acționează din numele statului în cadrul raporturilor juridice, de aceea cauzând daune persoanelor private, subiect cauzator al acestora va fi considerat statul în ansamblu. Consfințirea juridică a reparării daunei din contul caznalei de stat de către acesta are drept scop în primul rând asigurarea drepturilor patrimoniale ale victimei, întrucât persoana concretă cu funcție de răspundere ar putea să nu fie aptă din punct de vedere financiar să repare aceste daune.

Este analogică situația răspunderii contractuale de drept civil a statului. Doctrina menționează corect, că la soluționarea nemijlocită a problemei răspunderii statului pentru obligațiile contractate din numele său, nu are importanță cine anume a acționat din numle lui, prezintă importanță doar faptul dacă a fost sau nu persoana care a acționat din numele statului împuternicită cu toate atribuțiile în acest sens [34, p. 75]. În acest caz subiectul ce intră în raporturi contractuale cu statul trebuie să dispună de pârghiile necesare pentru a înainta cerințele de reparare statului și de a obține această reparare din contul caznalei statului și nu de la persoanele care nemijlocit semnează din numele statului în cadrul raporturilor contractuale.

Problema vinovăției acțiunilor/inacțiunilor ilicite ale organului public ce a cauzat dauna este strâns legată de caracterul illicit al acestora. Autorul A. Kuznetsov indică faptul că în practica judiciară constatarea caracterului illicit al faptei și a legăturii cauzale dintre aceasta și dauna cauzată exclude orice discuție vis-à-vis de vinovăția organelor de stat sau a funcționarilor acestora [după 33, p. 27].

După cum o dovedește practica, obținerea reparației daunelor din partea statului, în urma faptelor ilicite ale organelor puterii sau funcționarilor publici, constituie o sarcină destul de complicată însă pe deplin realizabilă în condițiile unui suficient activism și temeiuri din partea reclamantului. Baza normativă a statului are anume acest lucru în calitate de obiectiv de bază și permite tuturor subiectelor să obțină de la stat compensarea deplină a daunelor suferite. În acest sens recuperarea pagubelor reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități de apărare a drepturilor încălcate de către stat.

Opinăm că această poziție este una corectă dacă în calitate de subiet ce nemijlocit înfăptuiește repararea prejudiciului apare statul iar paralel nu se exclude răspunderea ramurală a persoanei care concret a comis ilegalitatea.

Funcționarii publici poartă răspundere juridică în baza regulilor de drept comun, în conformitate cu specificul fiecărei ramuri de drept (constituțional, administrativ, civil, penal) cu unele elemente distinctive. În doctrina interbelică, răspunderea statului și a funcționarilor publici era privită ca una din formelede manifestare în dreptul administrativ [21, p. 43-44]. Constituția R.Moldova, Codul de procedură penală a R.Moldova și alte acte normative indică asupra unui model complex de răspundere juridică a funcționarilor publici. Codul penal a R.Moldova spre exemplu reglementează răspunderea funcționarilor publici fie în normele ce vizează comiterea infracțiunilor cu subiecte speciale fie această circumstanță este considerată drept una agravantă pentru calificarea infracțiunii. Este absolu analogică situația cu răspunderea de drept administrativ a funcționarilor publici în multe situații contravenția comisă de un organ al puterii atrage răspunderea unui funcționar concret (art. 270 CPP RM; art. 123, 324-332 CP RM).

Codul Fiscal al Republicii Moldova de asemenea stipulează răspunderea organelor vamale și fiscale pentru cauzarea de daune contribuabililor drept urmare a actelor/faptelor lor ilicite sau în consecința actelor/faptelor ilicite ale funcționarilor sau altor angajați ai acestor organe. Daunele se compensează din contul bugetului de stat într-o ordine strict reglementată de lege (art. 153 CF RM).

Deci, după cum vedem, în Republica Moldova există baza normativă ce reglementează răspunderea organelor de stat și a funcționarilor publici.

După cum a fost menționat anterior, temeiul normativ de tragere la răspundere juridică a statului este art. 53 din Constituția Republicii Moldova. Răspunderea statului reglementată de art. 53 din Constituție este o răspundere civilă, administrativă sau poate fi și o răspundere constituțională? Această întrebare a stârnit discuții aprinse în doctrina juridică.

Referitor la răspunderea constituțțională, o concluzie importantă în acest context este formulată de către cercetătorul Кутафин О. Е. [32, p. 221] ca urmare a analizei art. 53 din Constituția Federației Ruse, în care este consfințit dreptul fiecărei persoane la repararea de către stat a prejudiciilor cauzate prin acțiunile (inacțiunile) ilegale ale organelor de stat sau ale funcționarilor acestora. Cu toate că, în viziunea autorului, repararea prejudiciului de către stat nu constituie o factură juridico-constituțională, totuși este important, deoarece acest moment dovedește capacitatea delictuală a statului. Referitor la inexistența subiecților care să dispună de posibilitatea de a aplica măsuri coercitive față de stat, O. E. Kutafin menționează că asemenea subiecți există. La categoria acestora se atribuie, în opinia lui, în special, Curtea Constituțională, care este în drept să recunoască/declare acțiunile ilegale ale statului ca fiind neconstituționale [32 p. 72].

Totodată, Кутафин О. Е. critică totodată opinia autoarei T. D. Zrajevskaia, potrivit căreia legea exprimă voința statului și de aceea nu are sens recunoașterea capacității delictuale a statului [32, p. 27]. Trebuie de menționat că ulterior, autoarea și-a schimbat poziția, susținînd că o formă de răspundere constituțională a statului se prezintă a fi reabilitarea victimelor represiilor politice (idee aceptată și de cercetătorul autohton D. Baltag [6, p. 262]). Respectiv, O. E. Kutafin, pe bună dreptate, accentuează momentul că legile exprimă desigur voința statului, cea ce nu înseamnă că statul este în drept să le încalce [32, p. 421].

Dată fiind semnificăția excepțională a Constituției și a regimului constituțional pe care aceasta îl instituie, o preocupare deosebită ce poate fi atestată în doctrină ține de fundamentarea teoretico-științifică a răspunderii constituționale ca instituție ce are menirea de a asigura respectarea Constituției și de a sancționa încălcarea acesteia [13, p. 299]; instituție căreia îi revine rolul de a crea un mecanism eficient, menit să asigure realizarea de către stat a obligațiilor sale fundamentale ce țin de recunoașterea, respectarea și protejarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, crearea condițiilor necesare pentru o viață decentă și dezvoltare armonioasă a persoanei [5, p. 15].

În literatura juridică sunt utilizate atît noțiunea de subiect al răspunderii constituționale, cît și cea de subiect al delictului constituțional. De regulă, prin utilizarea termenului de „subiect al răspunderii constituționale" se are în vedere subiectul delictului constituțional, în același timp, în unele cazuri se face distincție între subiectul răspunderii constituționale și cel al delictului constituțional, reieșind din noțiunea răspunderii constituționale. Dacă răspunderea este privită ca raport juridic, atunci subiecți ai răspunderii constituționale sînt atît persoanele față de care se aplică sancțiunile, cît și cele ce le aplică, în acest caz, noțiunea de subiect al răspunderii constituționale este mai largă ca cea de subiect al delictului constituțional. În cazul în care răspunderea este privită ca obligație, noțiunea de subiect al delictului constituțional coincide cu noțiunea de subiect al răspunderii constituționale. De cele mai multe ori, aceste noțiuni sînt însă utilizate ca identice [29, p. 6].

În concluzie, considerăm oportună propunerea mai multor autori de revizuire a Constituției pentru statuarea instituției plîngerii individuale constituționale, cît și instituirea anumitor mecanisme legale permisive de revigorare și reanimare a excepției de neconstituționalitate ce va putea fi invocată nu doar prin intermediul Curții Supreme de Justiție, ci, mai ales, direct de fiecare instanță, așa cum este deja prevăzut în Codul de procedură civilă (art.12/1).

Astfel, răspunderea juridică a organelor de stat și a funcționarilor publici în dreptul public survine în baza temeiurilor generale stipulate în Constituție și legislația specializată de ramură. Specificul ei constă în pericolul social sporit pe care îl generează întrucât are ca subiect reprezentanți ai statului care acționează din numele acestuia și sunt împuterniciți cu atribuții de autoritate. Tocmai, în virtutea acestor circumstanțe faptele ilicite ale organelor de stat și ale funcționarilor publici sunt factori de încălcare potențată a regimului de legalitate și a ordinii de drept în societate.

Analiza teoretică a problemei respective permite deducția și constatarea faptului, că răspunderea juridică a statului poate fi atît civilă, administrativă cât și constituțională, se diferențiază prin apartenența ramurală proprie, subiecte și menire socială, și exercită în principal funcția sancționatorie (de pedeapsă) și cea preventivă în scopul restabilirii ordinii de drept tulburate. Cel mai important principiu este aici cel al ireversibilități și inevitabilității răspunderii statului, ceea ce permite implementarea pe deplin a ideii legalității.

Răspunderea juridică a statului față de subiectele de drept privat se fundamentează pe alte considerații juridice și i se aplică principiul reciprocității drepturilor și obligațiilor dintre stat și cetățeni. Drept obiectiv al unei atare reglementări juridice apare egalitatea formală între persoana privată și subiectul de drept public, care de fapt în realitate nu se află pe poziții de egalitate. În consecință se reglementează un șir de garanții suplimentare ale reparării daunelor cauzate persoanelor fizice și juridice. Această varietate a răspunderii reflectă esența socială și democratică a legalității, asigurând realizarea și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale omului și cetățeanului [23, p. 34-36].

Menționăm că întru realizarea cât mai eficientă și oportună a răspunderii subiectelor de drept public este absolut necesară reglementarea clară și concisă a temeiurilor, procedurii, sancțiunilor și a subiectului concret responsabil într-o situație sau alta de comitere a faptelor ilicite.

2.2. Mecanismul răspunderii juridice a statului în dreptul intern al Republicii Moldova și căile de perfecționare al acestuia

Abordând mecanismul răspunderii juridice a statului, în lucrarea de față, avem în vedere ordinea de tragere la răspundere a statului. Ordinea de punere în sarcina statului de a suporta consecințele negative generate de comiterea unei fapte ilicite de către un subiect al dreptului public este reglementată de normele procesuale care, la existența temeiurilor legale, nasc raporturi procesuale. Gradul de reglementare a diferitor forme ale răspunderii juridice diferă. Însă consfințirea juridică a mecanismului răspunderii juridice a statului reprezintă garantarea realizării ei, asigură compensarea daunelor cauzate astfel cetățenilor și altor subiecte colective [23, p. 11].

Este încă discutabil chiar și din punct de vedere teoretic momentul apariției, nașterii raporturilor juridice de răspundere a statului. În doctrină, obligația făptuitorului de a suporta consecințele juridice negative ale fapteii sale ilicite se naște chiar în momentul comiterii ei [31, p. 39].

Autorul D. Baltag, sintetizând opiniile mai multor autori apreciază răspunderea juridică ca fiind un raport juridic în dinamică, care parcurge trei etape distincte: 1) apariția și dezvăluirea răspunderii juridice, 2) calificarea faptei ilicite și concretizarea răspunderii juridice, 3) realizarea răspunderii juridice [6, p. 388].

Prima etapă începe odată cu comiterea faptei ilicite [6, p. 391] și este exprimată într-un set de raporturi procesuale ce au ca părți organele competente și făptuitorul, părți indicate expres de lege sau contract. Raportată la răspunderea de drept penal, această etapă va coincide cu etapa urmăriri penale preliminare, în ceea ce privește răspunderea civilă, aceasta ar coincide cu înaintarea pretențiilor față de organul ce a încălcat legea.

Cea dea doua etapă este o continuare a celei dintâi și se rezumă prin alegerea sancțiunii adecvate, echitabile și proporționale pentru fapta ilicită concretă. În rezultat se adoptă actul de aplicare a legii (hotărârea judecătorească etc.) sau se execută benevol actul de realizare a dreptului (spre exemplu părțile încheie un acord privind aplicarea regulilor inovației, reînoindu-și astfel raportul juridic preexistent).

Cea dea treia etapă prevede aplicarea propriu-zisă a măsurilor sancționatorii față de făptuitorul concret. În cadrul acestei etape are loc materializarea răspunderii juridice și atingerea obiectivelor acestei instituții juridice – restabilirea echității, a regimului de legalitate și a ordinii de drept în societate. Toate cele menționate se raportează în mod absolut și la instituția răspunderii juridice a organelor de stat și a funcționarilor publici. În ceea ce privește răspunderea statului în persoană, aici evoluția raportului juridic este puțin diferențiată. Prima etapă demarează cu cauzarea daunei ce urmează a fi compensată din contul statului. În acest fel, această etapă este o premisă și un temei de facto pentru nașterea raporturilor juridice între stat și cetățean.

În cazul adresării cetățeanului în instanță cu privire la repararea acestei daune de către stat, instanța va adopta un act de aplicare a dreptului în care se indică expres contravaloarea daunei cauzate ce urmează a fi compensată. Specificul acestei răspunderi a statului constă în aceea că cea dea doua fază nicidecum nu poate fi realizată benevol de către părți, în baza propriului lor accord de voințe, dimpotrivă ea implică în ordine obligatorie instanța de judecată. Cea dea treia etapă se rezumă la prezentarea actului de aplicare de către cetățean cu cerința de efectuare a plății din contul statului în avantajul său.

Așa cum am mai menționat, răspunderea statului față de persoanele private are un caracter dualist și anume public-privat. Existența acesteia este condiționată de reglementările în vigoare (mai întâi de toate de art. 53 CRM).

În același timp funcția principală a răspunderii juridice a statului este cea compensatorie și de restabilire a ordinii de drept și reieșind anume din aceasta legislația reglementează mecanismul de realizare a respectivei forme de răspundere juridică. Fapta cu semnificație juridică ce naște raportul juridic de răspundere a statului este caracterizată prin prezența tuturor elementelor de componență a faptei ilicite, dar menționăm că raportată la stat ca subiect al răspunderii, noțiunea de componență a faptei ilicite comporta un anume specific.

Asupra raportului juridic în cadrul căruia are loc repararea daunei de către stat se aplică regulile de drept comun aplicabile obligațiilor născute ca rezultat al cauzării daunelor. Condițiile ce atrag răspunderea statului includ după cum s-a vorbit în paragraful precedent:

1) săvârșirea faptei ce contravine normei juridice de către subiectul ce a cauzat dauna;

2) survenirea daunei (prejudiciului) în raport cu subiectul căruia i-au fost încălcate drepturile
și nerespectate interesele;

legătura cauzală dintre primele două elemente;

condiția referitoare la subiect.

În acest fel răspunderea patrimonială a statului este declanșată ca urmare a comportamentului ilicit al organelor de stat, funcționarilor publici sau altor subiecte indicate expres de lege, care a generat o daună victimei.

În ceea ce privește subiectul răspunderii juridice a statului menționăm că se aplică regula subiectului special. Un alt caracter specific, cel ce ține de posibilitatea necoinciderii subiectului ce compensează dauna cauzată cu cel care de facto a cauzat dauna concretă.

În calitatea de subiect care generează dauna apare organul de stat sau funcționarul public care acționează din numele statului și care îi exercită funcțiile acestuia. Statul, la rândul său, preia obligația de reparare a daunei în propria sarcină, altfel spus suportă riscul exercitării funcțiilor sale de către reprezentanții săi – organele de stat/funcționarii publici. Tocmai din aceste considerente măsurile de răspundere reglementate de art. 1044, 1045 CCRM, art. 153 CFRM se vor aplica doar în condițiiile cauzării daunei drept consecință a exercitării competenței subiectelor vizate. Aici și se manifestă caracterul de drept public al răspunderii juridice a statului. La comiterea faptelor cu cauzarea daunelor respective de subiectul special dar în afara competenței sale nu mai survine răspunderea juridică a statului. Repararea daunei de către stat nu exclude în nici un caz răspunderea în ordine de regres a organului puterii sau funcționarului public vinovat de cauzarea propriu-zisă a daunei. (art. 1415 CCRM).

În caz de compensare a daunei de către stat în condițiile art. 1405 CCRM, acesta din urmă își rezervă dreptul de a acționa în judecată în ordine de regres subiectele autoare ale faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, vinovăția lor fiind constatată în baza prezumției vinovăției.

La depunerea cererii de reparare a daunei cauzate de către organul de stat sau funcționarul public partea vătămată urmează să prezinte dovezi ale existenței daunei și a legăturii cauzale între aceasta și acțiunile/inacțiunile reprezentanților statului. Sub aspect practic în ceea ce privește dovezile privind existența daunei nu există dificultăți, ele însă se ivesc la determinarea contravalorii reale a acesteia și a legăturii cauzale menționate.

Așa de exemplu, L. A. Korotkova și D. E. Kovalevskaya menționează, că practica existentă atestă faptul că instanțele competente în examinarea cererilor de reparare a daunelor de către stat cataloghează drept fapte ilicite cauzatoare de prejudicii doar acele fapte care la momentul examinării cererii sunt astfel recunoscute de instanța de drept comun sau cea arbitrală [după 29, p. 14].

Altfel spus persoana fizică sau juridică se adresează instanței privind reclamarea faptelor din partea statului, organelor de stat și funcționarilor publici care i-au lezat drepturile și ineteresele. După calificarea faptelor reclamate ca fiind ilicite și intrarea în vigoare a hotărârii instanței care atestă acest fapt, victima urmează să se adreseze cu o nouă cerere în instanță, de această dată solicitând repararea daunei cauzate prin fapta recunoscută ilicită de către instanța de judecată. De menționat că ambele cereri de chemare în judecată pot fi cumulate într-una singură.

Fapta ilicită poate fi identificată cu acțiunea sau inacțiunea organului de stat. De menționat că indiferent de aceasta se prezumă vinovăția subiectului care este autorul faptei. Totuși, cu toate cele menționate, în realitate sarcina și poziția victimei nu este atât de simplă precum pare. Organul de stat de regulă face referire la o normă juridică sau alta invocând legalitatea acțiunilor/inacțiunilor sale. În atare situație se schimbă situația juridică a victimei, ea urmând să respingă aceste argumente.

Așa dar, răspunderea juridică a subiectelor vizate se manifestă sub un dublu aspect: pozitiv și negativ. Aspectul pozitiv – responsabilitatea lor, presupune obligația subiectelor nominalizate de a-și exercita competențele în strictă conformitate cu dispozițiile constituționale și legislative în vigoare. Aspectul negativ – răspunderea lor ține de survenirea unor consecințe juridice nefavorabile în cazurile de încălcare a normelor juridice sau de exercitare neadecvată a obligațiilor funcționale.

În ceea ce ne privește, pledăm pentru o abordare restrictivă a conceptului, deoarece numai astfel putem evita confuziile în înțelegerea fenomenului dat. Așadar, sintetizînd cele nominalizate, putem defini răspunderea autorităților administrației publice locale ca fiind survenirea și suportarea consecințelor juridice negative în cazul exercitării ilegale sau neadecvate a funcțiilor și atribuțiilor de serviciu. Alături de definirea conceptului, nu mai puțin importantă se prezintă a fi și determinarea naturii juridice a răspunderii autorităților publice locale. În acest sens, în literatura de specialitate sînt atestate mai multe puncte de vedere [13, p. 18].

Generalizînd, cele expuse anterior, susținem autoriul Gh. Costachi, că necesitatea definirii răspunderii autorităților publice locale și determinării naturii sale juridice este justificată de scopul special al acestei instituții, care nu constă în pedepsirea persoanelor vinovate și nici în restabilirea dreptului încălcat, dar în asigurarea dreptului populației la autonomie locală, formarea unor structuri administrative legitime (organe și funcționari), capabile să-și exercite eficient competențele și funcțiile în limitele legii [13, p. 18]. Din această perspectivă se explică și actualitatea, necesitatea stringentă de a investiga complex și multiaspectual problema dată în cadrul unei teorii distincte, a dreptului municipal.

ÎNCHEIERE

Problema răspunderii juridice a statului în dreptul intern este la moment în vizorul științei teoriei generale a dreptului și a tuturor ramurilor de drept. În baza rezultatelor atinse în procesul de investigare a instituției răspunderii juridice a statului în dreptul intern, formulez următoarele concluzii:

Considerăm că sensul actual al răspunderii juridice a statului în fața persoanei nu poate fi regăsit în operele marilor gânditori antici și medievali. Cu toate acestea, analiza operelor ce semnifică aceste perioade, face să depistăm începuturile aceste instituții juridice, anume în cadrul lor, regăsindu-se chiar unele polemici vis-a-vis de răspunderea statului și cea a persoanei. Mai este important încă un aspect – cel de creare a premiselor propice pentru studiul ulterior al instituției răspunderii juridice a statului.

Pe parcursul studiului doctrinei juridice am ajuns la concluzia că statul poate răspunde în fața comunității internaționale, în fața propriului popor (generații concrete) sau față de cetățeni concreți sau persoane juridice. În primul caz este vorba de răspunderea juridică internațională a statului ca popor organizat din punct de vedere statal, întrucât măsurile adoptate de comunitatea internațională, în mod direct sau indirect se vor reflecta asupra întregului popor al statului concret. În cel de-al doilea caz statul poate fi abordat ca un subiect detașat de societate atât din punct de vedere funcțional cât și din punct de vedere organizațional, chemat să asigure condiții optime pentru viața socială, să ducă o politică internă și externă corespunzătoare. În aceste condiții răspunderea statului va purta mai mult un caracter politic. În cel de-al treilea caz statul poate fi examinat ca un garant ce are obligația de a asigura o activitate eficientă a tuturor organelor sale și a funcționarilor acestora, de a lua toate măsurile necesare pentru apărarea și restabilirea drepturilor încălcate ale persoanelor private.

Pentru a caracteriza statul ca subiect al răspunderii juridice în dreptul intern considerăm că este necesară analiza raporturilor juridice în cadrul cărora statul apare ca subiect ce nesocotește prescripțiile legii. Caracteristica raporturilor de drept intern condiționează specificul statului în calitate de subiect al răspunderii juridice. Astfel, statul Republica Moldova poate fi tras la răspundere atât ca stat, cât și prin intermediul organelor puterii de stat, organelor administrației publice locale și a funcționarilor publici.

Drept temei de iure a tragerii la răspundere a statului în sistemul de drept al R. Moldova evoluează art. 20 și 53 din Constituție. În corespundere cu stipulațiunile acestora statul va asigura tuturor victimelor infracțiunilor și abuzului de putere liberul acces la justiție și repararea daunei. În plus, se garantează repararea de către stat a daunelor cauzate prin actele și/sau faptele ilicite ale organelor puterii de stat și ale funcționarilor acestora.

Vorbind de esența răspunderii juridice a statului, evidențiem obiectivele răspunderii juridice a statului în dreptul național al Republicii Moldova:

în primul rând, răspunderea statului are drept obiectiv apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor victimelor faptelor ilicite;

în cel de-al doilea rând, răspunderea statului este orientată spre compensarea maxim posibilă a daunelor cauzate prin actele și faptele ilicite ale organelor de stat și a funcționarilor publici;

în cel de-al treilea rând, instituția răspunderii statului contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite prin avertizarea eventualilor autori ai faptelor ilicite despre inevitabilitatea sancționării lor în rezultatul nesocotirii legii;

– în cel de-al patrulea rând, contribuie la educația juridică a cetățenilor dar și a funcționarilor publici.

Funcțiile răspunderii juridice sunt definite de teoria dreptului ca fiind principalele direcDii prin care se ating obiectivele răspunderii și în care se reflectă menirea acesteia.Generalizând opiniile din doctrina juridică, formulăm următoarele funcții ale răspunderii juridice ale statului: preventivă, de reprimare, reparatorie, de reglementare și educativă.

Un alt aspect important al răspunderii juridice a statului ține de principiile de realizare a acesteia. Prin principii ale răspunderii juridice identificăm acele idei de bază, concepte directoare, în baza cărora se realizează răspunderea. În baza investigațiilor efectuate enumărăm principiile răspunderii juridice ale statului, din care fac parte: legalitatea, egalitatea, proporționalitatea și ireversibilitatea.

Reieșind din obiectivele, funcțiile și principiile răspunderii juridice a statului în cadrul cercetărilor, evedențiem caracteristicile ei specifice:

răspunderea juridică a statuluiîn dreptul intern constă în realizarea sancțiunii normei juridice ce reglementează obligația de reparare a daunei, de restabilire a drepturilor victimelor faptelor ilicite comise de organele de stat și/sau funcționarii publici;

are caracter retrospectiv, reprezentând o reacție la cauzarea unei daune în rezultatul comiterii unei fapte ilicite de către organele de stat, organele administrației publice locale și/sau funcționarii publici;

este orientată spre asigurarea și restabilirea ordinii de drept;

este conexă cu anumite consecințe negative (de natură patrimonială sau nepatrimonială) ce vor fi suportate de stat;

se realizează prin intermediul raporturilor juridice de drept public în care drept subiecte apar statul și victimele cărora lis-a cauzat o daună;

repararea daunei de către stat nu exclude obligația funcționarilor publici și fie trași ulterior la răspundere juridică de ramură;

în multiple situații expres stipulate de lege răspunderea juridică a statului survine indiferent de vinovăția unor organe sau persoane concrete;

se realizează în ordine procesual-civilă, reglementată de lege.

Răspunderea statului reglementată de art. 53 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova, considerăm că poate fi definită drept o răspundere constituțională, dat fiind faptul că ea, în principiu, intervine pentru exercitarea defectuoasă a puterii judecătorești. De asemenea, important în acest sens este faptul că forma dată de răspundere constituie o garanție atît pentru asigurarea și realizarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție (accesul la justiție (art.20), prezumția nevinovăției (art. 21), libertatea individuală și siguranța persoanei (art.25) etc.), cît și pentru asigurarea legalității ca principiu fundamental al realizării justiției în stat. De aceea, chiar dacă răspunderea dată este reglementată de legislația civilă (art. 1405 din Codul civil al Republicii Moldova) (fiind calificată de unii autori ca fiind răspundere civilă), totuși natura sa constituțională se păstrează, deoarece este orientată în mod direct spre protejarea valorilor constituționale.

Atât la nivel de teorie a dreptului cât și la nivel de legislație și aplicare a acesteia în sfera răspunderii juridice a statului, considerăm că există încă un șir de probleme nesoluționate. O analiză a legislației ce reglementează activitatea de creație legislativă pe teritoriul Republicii Moldova a permis să constatăm că nu sunt reglementate limitele atribuțiilor organelor de stat în problema adoptării actelor normative, dar nici răspunderea lor pentru conținutul și tehnica de adoptare a acestora. Astfel nu este stipulat de lege nici subiectul responsabil în această materie, nici temeiurile de facto ale unei astfel de răspundere.

O problemă de lacună constituțională în sistemul național, o constituie, în opinia noastră, lipsa recursului constituțional individual, adică a accesului direct al persoanei Oportunitatea instituirii plîngerii constituționale e dictată și de faptul că la noi nu există nici posibilitatea de a ridica excepția de neconstituționalitate la toate nivelurile și la orice etapă a procesului în mod direct.

Cele expuse ne permit să afirmăm, că problema analizei esenței, conținutului, temeiurilor, funcțiilor, formelor și principiilor răspunderii juridice a statului în dreptul intern este și rămâne destul de actuală și pentru viitor atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales practic. Aceasta determină necesitatea cercetării instituției răspunderii juridice a statului în cadrul unor lucrări viitoare, cercetări, care vor deveni foarte actuale în realizarea diferitor forme de răspundere juridică a statului.

Considerăm că ideile expuse în teză sunt destul de binevenite pentru inițierea unor cercetări complexe mai ales a normelor juridice constituționale axate pe studierea drepturilor, obligațiilor și competenților subiecților raporturilor juridice constituționale, pentru a determina formele de răspundere ce pot surveni pentru neonorarea sau onorarea adecvată a acestora. Obiectivul principal în acest caz, fără îndoială trebuie să constituie modificarea corespunzătoare a legislației constituționale în vigoare, pentru că, astfel, răspunderea constituțională a organelor de stat și funcționarelor publici să devină un instrument eficient de asigurare și menținere a ordinii constituționale, a eficienței Legii supreme a statului.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?actionview&viewdoc&lang1 &id311496

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 82-86/661 din 22.07.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 656 p.

Avornic Gh., Grecu R. Despre mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei Constituții. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2011, p. 2-7.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2010. 510 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 440 p.

Boar A. Judecătorul – putere și răspundere. În: Dreptul, nr. 1, 1998, p. 31-36.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1996. 207 p.

Buda C. Obligațiile juridice – element indispensabil al conștiinței și culturei juridice. În: Legea și Viața, nr. 6, 2011, p. 40-43.

Calmîc M. Factorii de formare a conștiinței juridice în societatea moldovenească contemporană. În: Revista Națională de Drept, nr. 12, 2011, p. 45-48.

Chicu O. Răspunderea juridică prin prisma conceptului de stat social. În: Legea și viață, nr. 8, 2009, p. 53-57.

Cojocaru E. Drept civil. Răspundere juridică civilă (studiu teoretic legislativ și comparativ de drept). Chișinău: Arc, 2002. 260 p.

Costachi Gh. Direcții prioritare ale edificării statutului de drept în Republica Moldova. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 327 p.

Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj: Dacia, 1974. 156 p.

Diaconescu H. Este răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român o răspundere pentru fapta altuia. În: Dreptul, nr. 3, 2006, p. 146-159.

Duculescu V. Legitimitatea politică și raporturile dintre instituțiile statului. În: Revista Drept Public, nr. 3, 2008, p. 3-14.

Ferrero M. G. Pouvoir. Les génies invisibles de la Cité. Paris: Dalloz, 1945. 307 p.

Frențiu G. Discuții referitoare la acordarea daunelor morale persoanelor care au suferit condamnări politice. În: Dreptul, nr. 3, 2012, p. 80-94.

Freund J. L'essence du politique. Paris: Sirey, 1986. 265 p.

Gilia C. Abordări contemporane ale statului de drept. În: Revista de Drept Public, nr. 2, 2005, p. 31-47.

Ispas N. Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici în România. În: Legea și Viața, nr. 11, 2011, p. 43-46.

Malaurie P. H., Aynes L., Stoffel-Munc A. Drept civil. Obligațiile. București: Wolters Kluwwer, 2010. 340 p.

Moraru E. Unele aspecte ale răspunderii juridice a statului în dreptul intern. În: Legea și Viața, nr. 9, 2011, p. 34-39.

Negru B. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.

Pactet P. Institutions politiques. Droit constitutionnel. Paris: Armand Collin, 1999. 362 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 2002. 256 p.

Popescu A. Teoria dreptului. București: Editura Fundației „România Mare”, 1999. 360 p.

Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Editura Academiei Române, 1998. 268 p.

Авдеенкова М. П., Дмитриев Ю. А. Конституционное право в Российской Федерации: Курс лекций: В 9 т. Т. 1. Основы теории конституционного права. Москва: Весь мир, 2005. 384 с.

Беккариа Ч. О преступлениях и наказаниях. Москва: Инфра-М, 1989. 375 c.

Еллинек Г. Общее учение о государстве. Санкт-Петербург: Общественная польза, 1903. 512 с.

Кутафин О. Е., Козлова Е. И. Конституционное право России. Москва: Юристъ, 2007. 648 c.

Матузов Н. И. Правовой нигилизм и правовой идеализм. Москва: ЭНН, 1996. 486 с.

Хачатуров Р. Л., Ягутян Р. Г. Юридическая ответственность Тольятти: Международная академия бизнеса и банковского дела, 1995. 200 с.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?actionview&viewdoc&lang1 &id311496

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 82-86/661 din 22.07.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 656 p.

Avornic Gh., Grecu R. Despre mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei Constituții. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2011, p. 2-7.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2010. 510 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 440 p.

Boar A. Judecătorul – putere și răspundere. În: Dreptul, nr. 1, 1998, p. 31-36.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1996. 207 p.

Buda C. Obligațiile juridice – element indispensabil al conștiinței și culturei juridice. În: Legea și Viața, nr. 6, 2011, p. 40-43.

Calmîc M. Factorii de formare a conștiinței juridice în societatea moldovenească contemporană. În: Revista Națională de Drept, nr. 12, 2011, p. 45-48.

Chicu O. Răspunderea juridică prin prisma conceptului de stat social. În: Legea și viață, nr. 8, 2009, p. 53-57.

Cojocaru E. Drept civil. Răspundere juridică civilă (studiu teoretic legislativ și comparativ de drept). Chișinău: Arc, 2002. 260 p.

Costachi Gh. Direcții prioritare ale edificării statutului de drept în Republica Moldova. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 327 p.

Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj: Dacia, 1974. 156 p.

Diaconescu H. Este răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român o răspundere pentru fapta altuia. În: Dreptul, nr. 3, 2006, p. 146-159.

Duculescu V. Legitimitatea politică și raporturile dintre instituțiile statului. În: Revista Drept Public, nr. 3, 2008, p. 3-14.

Ferrero M. G. Pouvoir. Les génies invisibles de la Cité. Paris: Dalloz, 1945. 307 p.

Frențiu G. Discuții referitoare la acordarea daunelor morale persoanelor care au suferit condamnări politice. În: Dreptul, nr. 3, 2012, p. 80-94.

Freund J. L'essence du politique. Paris: Sirey, 1986. 265 p.

Gilia C. Abordări contemporane ale statului de drept. În: Revista de Drept Public, nr. 2, 2005, p. 31-47.

Ispas N. Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici în România. În: Legea și Viața, nr. 11, 2011, p. 43-46.

Malaurie P. H., Aynes L., Stoffel-Munc A. Drept civil. Obligațiile. București: Wolters Kluwwer, 2010. 340 p.

Moraru E. Unele aspecte ale răspunderii juridice a statului în dreptul intern. În: Legea și Viața, nr. 9, 2011, p. 34-39.

Negru B. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.

Pactet P. Institutions politiques. Droit constitutionnel. Paris: Armand Collin, 1999. 362 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 2002. 256 p.

Popescu A. Teoria dreptului. București: Editura Fundației „România Mare”, 1999. 360 p.

Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Editura Academiei Române, 1998. 268 p.

Авдеенкова М. П., Дмитриев Ю. А. Конституционное право в Российской Федерации: Курс лекций: В 9 т. Т. 1. Основы теории конституционного права. Москва: Весь мир, 2005. 384 с.

Беккариа Ч. О преступлениях и наказаниях. Москва: Инфра-М, 1989. 375 c.

Еллинек Г. Общее учение о государстве. Санкт-Петербург: Общественная польза, 1903. 512 с.

Кутафин О. Е., Козлова Е. И. Конституционное право России. Москва: Юристъ, 2007. 648 c.

Матузов Н. И. Правовой нигилизм и правовой идеализм. Москва: ЭНН, 1996. 486 с.

Хачатуров Р. Л., Ягутян Р. Г. Юридическая ответственность Тольятти: Международная академия бизнеса и банковского дела, 1995. 200 с.