Repere ale Proiectului Junimea Asupra Operei Lui Ion Creanga

Alegerea acestei teme a fost motivate de prezența în spatiul culturii românești a unui spectacol oferit chiar de viața și nemuritoarele lui povești despre ea. Acestea constituie, nu doar un tezaur al culturii noastre, ci și o atracție deosebită pentru critici. Fondul bogat de expresii populare este o bază a culturii noastre, operele lui Ion Creangă studiindu-se, ca repere exponențiale, încă de la clasele primare, iar elevii, și nu numai aceștia, au găsit o asemănare între năzbâtiile lor și cele ale lui Nică, protagonistul romanului autobiografic „Amintiri din copilărie”. Există oare cineva care să nu fi citit măcar o singură dată poveștile sale?

În prezenta lucrare am căutat să-l pun pe Creangă față-n față cu critica și societatea Junimii, dar și cu efectele pe care hermenutica le-a avut asupra operelor sale.

Astfel, descoperim, în egală măsură, un Creangă estet, idolatrizat, dar și un Creangă, poporal, nu în totalitate plăcut și acceptat de toți. Ca urmare acestui fapt, am încercat să realizez o paralelă între prezența lui Creangă în criticile unor autori preocupați de preeminența criteriului estetic dar și a unor exegeți oarecum izolați, prin grila de lectură practicată.

Pe scurt, am dorit sa evidențiez, cu mijloacele care mi-au stat la îndemână, povestea copilului din omul matur Ion Creangă

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să analiezeze opera lui Ion Creangă dintr-o perspectivă care sa îmbine atât modalitatea tradițională folosită pâna acum de majoritatea criticilor creației sale, cât și una modernă, reunind la rândul ei alte câteva metode precum plasarea creației autorului dincolo de sfera popularului și a poporanismului criticismului junimist. Totodată, de-a lungul abordării acestei teme, mi-am propus să identific repere ale proiectului junimist în creația scriitorului humuleștean. Cu toate că poate părea o temă vetustă, redundantă chiar, consider că actualitatea temei propuse studiului de față rezidă în interesul constant și sporit manifestat de cercetatori din domenii adiacente literaturii asupra producțiilor literare, în explicarea sensurilor acestora prin alte mijloace, metode de interpretare decât cele tradiționale. Creația lui Ion Creangă este una provocatoare care își păstrează pe multe paliere mai multe sfere de mister. Tocmai de aceea consider că o repunere în valoare a trăsăturilor de autenticitate a operelor lui Ion Creangă reprezintă nu doar un demers necesar pentru a încerca să menții în memorie scriitura clasică românească, ci și o interpretare care ar putea fi prinsă într-un cerc hermeneutic virtuos.

Parcursul acestei lucrări începe cu încercarea de a acoperi creația lui Ion Creangă cu încadratura formalismului rus, în ceea ce privește morfologia basmului și strcuturile pe care autori precum Vladimir Propp le-au ridicat la rangul universalității genului. Acesta este primul pas spre autenticitatea operei studiate – integrarea într-un univers fenomenologic al creației, odată cu separarea unui teritoriu de narațiune cum este cel al basmului autorului român. Lucrarea continuă cu analiza succintă a artei narative la Ion Creangă, cu descrirea universului popular în care autorul își zugrăvește opera, apoi cu argumentarea desprinderii operei autorului de curentul sămănătorist și poporanist la care a fost anexat prin analiza artei narative. Acestea sunt doar câteva dintre demersurile pentru a demonstra că valoarea creației lui Ion Creangă, în ciuda expunerii față de criticismul junimist care l-a plasat în sfera autorilor populari, este una originală, cu un univers narativ propriu, care a reușit să fructifice într-o modalitate modernă toată plaja inspirațională oferită de cultura populară și tradiție. Elementele de sugestie ale graiului viu, uneori catalogate ca fiind doar populare de criticii junimiști, sunt în fapt elementele cu care autorul își cucerește teritoriul. Proza lui Creangă poartă caracteristicile stilului vorbit adunând în complexitatea realizării ei o bogată gamă de mijloace stilistice, sintactice, morfologice și lexicale. Oralitatea reprezintă trăsătura dominantă a operei lui Creangă.

Mulți teoreticieni literari au susținut, de-a lungul timpului, că personajul literar, cu lumea lui specifică, reprezintă factorul ordonator și de rezistență a operei literare prin timp. Studiul artei portretului și cercetarea personajului din perspectiva modalităților de caracterizare oferă cititorului șansa de a înțelege și de a descifra semnificațiile viziunii estetice, pentru a le raporta la propriul său univers cognitiv și afectiv. Exprimându-se pe sine (concepția sa despre lume și viață), prin intermediul personajului central sau episodic, scriitorul creează modele, deschizând orizontul cunoașterii umane.

Repere ale direcției junimiste: oralitate, autenticitate, satiră, literatură populară în literatura română de la sfârțitul secolului al XIX-lea

Clasicii junimisti se îndreaptă spre concepția fundamentarii unei literaturi originale, care îsi trage seva din comoara populară a spiritului românesc. Mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, identifica valențele deosebite ale poeziei populare în O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867, dar, în același timp, analizând creațiile lui Ion Creangă, criticul stabilește ca unul dintre izvoarele genialității autorului este tocmai folclorul.

Criticismul junimist se manifestă mai întâi în domeniul limbii, prin publicarea lucrarii lui Titu Maiorescu “Despre scrierea limbii române”. Contextul publicarii este semnificativ, pentru ca precede întemeierea instituției academice și pornește campania noilor forțe culturale împotriva curentului Latinist. Scopul major și urgent al unei instituții de tip academic era codificarea limbii: simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici și a altor mijloace de normare a limbii literare. Lucrarea lui Titu Maiorescu elaborează prima teză a corelației necesare între formă și fond, luând în considerare raportul impus între alfabetul latin și limba română: ,,În momentul în care romînii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment și forma extraordinară sub care avea să se prezinte aceasta, adeca scrierea sau […] literele trebuiau luate tot de la români. Și, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decat revela limba română, și pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastra cea nouă și fu înlocuit prin alfabetul latin.”

Având un real interes pentru sprijinirea și impulsionarea valorilor autentice, Maiorescu are și darul de a descoperi și a atrage în cercul său noile talente. Revista “Convorbiri literare”devine cel mai important periodic literar românesc unde Ion Creangă își publică primele trei părți din “Amintiri din copilărie” și povești,. Tot aici, I.L.Caragiale își citește și publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele și povești. Alți colaboratori ai revistei sunt George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Brătescu-Voinești. Acești colaboratori ai revistei vor deveni figuri semnificative ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.

Unul dintre meritele criticismului junimist a fost acela ca a supus unei analize temeinice și lucide societatea și cultura româneascaă, evidențiindu-i slăbiciunile. Discuțiile din interiorul cerucului “Junimii” au contribuit la implicarea directă a intelectualilor în problemele reale și stringente ale societății. Creangă nu poafe fi considerat un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală. Personalitatea lui artistică a fost, în primul rând, atât de puternică, încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității. Niciodată n-o să putem vorbii , cu toată bunăvoința, despre stilul lui Petre Ispirescu, de pildă, deși acesta a fost unul din cei mai talentați povestitori români din folclor. Dar stilul lui Creangă este unic, izbitor, particular, alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului.

Nu numai prin lexic, topică și specificități morfologice și sintactice se afirmă stilul acesta, un timbru stilistic nou, neobișnuit, nerepetabil, dă într – adevăr măsura apariției unui mare scriitor, dar acest timbru nu se datorește numai stilului gramatical așa – zicând, nu se realizează numai la nivelul elementelor de limbă. Această eroare, formalistă în temeiurile ei, se comite uneori de cercetători care nu fac o legătură organică între elementele fondului și ale formei, între concepție, viziune, atitudine oglindită în idei și stările afective care colorează faptele, pe de o parte, și expresia verbală a acestora pe de alta, constituind o unitate indestructibilă, forma nefăcând altceva decât să comunice, într-un mod particular.

Creangă, răzeș moldovean, s-a născut și s-a format într-o lume din care a luat rezultatele unei experiențe de gândire și simțire milenară. De aici clasicitatea concentrată, folclorică a conținutului operei sale, care exprimă de cele mai multe ori datele unei viziuni despre lume coincizând cu aceea populară și în care viața, faptele, împrejurările, personajele, structura lor morală sunt nude, ca cele din folclor, din basmul popular mai ales. Dar topirea acestora într-un amestec nou, răsfrângerea lor pe planul literar și învăluirea lor în ficțiune și exagerare conștientă, într-o tonalitate majoră specifică artei satirice dă naștere unei opere noi și riguroase, al cărei realism rămâne mereu proaspăt, ca acela al unor opere din Renaștere. Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitatea operei sale, deschisă, jovială, plină de spirit jucăuș. Scriitorul nostru e un hâtru și un vorbăreț neobosit, cel dintâi al operei sale. De aceea formula lui artistică e atât de subiectivă, de aceea el e pretutindeni prezent în povestire. Oralitatea stilului său învățată de la povestitorul popular i se potrivește ca o mănușă. Neinformat cum e cu privire la arta cultă, dar plin de resursele infinite ale folclorului, Creangă aduce un stil puternic, făcut, în sensul unificării lui prin subordonarea varietății mijloacelor de expresie, câteva dominante. Realismul său se împlinește prin integrarea viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice. Și auditiv, stilul oral realist a lui Creangă fixează, reproduce lumea lui, a satului moldovenesc, cu inflexiunile multiple ale mirării, oțărârii, glumei, echivocului, ambiguității, certurilor, a vorbei multe și hazlii, totul realizat cu păstrarea particularității lexicale și fonetice ale regiunii, dar numai în aparență, fiindcă transcrierea exactă a graiului moldovenesc, fără geniul selectării realiste în slujba necesităților ideii centrale, ar fi dus la o simplă copie de limbaj, naturalistă.

Arta povestirii –Moș Nechifor Coțcariul-

Bucățile strânse laolaltă sub această etichetă generică a poveștilor nu au nicidecum un profil unitar, ci diferă atât prin natură, cât și prin finalitatea lor. Una are aspectul unei nuvele „Moș Nichifor Coțcariul”, alta este portret literar „Popa Duhu”, două sunt narațiuni cu un caracter oarecum istoric „Moș Ion Roată și Unirea”, „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, celelalte sunt istorioare morale, pe care le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepției despre viață a scriitorului. Între ele una singură „Poveste (Prostia omenească)”, se apropie prin procedeele caracteristice de literatură satirică pe care le cuprinde marea operă a lui Creangă. Ceea ce le reunește însă și face totuși posibilă încadrarea lor într-o singură secțiune este lipsa totală din țesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai întinse și mai valoroase artistic dintre ele îl înfățișează pe scriitor creând tipuri umane după modele pe care le-a cunoscut direct sau din auzite.

Dintre primele titlurile enunțate mai sus, „Moș Nichifor Coțcariul” este cea mai interesantă, fiind constituită în fapt ca o nuvelă într-o manieră diferită. Publicată în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1877, această operă a suscitat nemulțumirea lui Maiorescu prorale, pe care le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepției despre viață a scriitorului. Între ele una singură „Poveste (Prostia omenească)”, se apropie prin procedeele caracteristice de literatură satirică pe care le cuprinde marea operă a lui Creangă. Ceea ce le reunește însă și face totuși posibilă încadrarea lor într-o singură secțiune este lipsa totală din țesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai întinse și mai valoroase artistic dintre ele îl înfățișează pe scriitor creând tipuri umane după modele pe care le-a cunoscut direct sau din auzite.

Dintre primele titlurile enunțate mai sus, „Moș Nichifor Coțcariul” este cea mai interesantă, fiind constituită în fapt ca o nuvelă într-o manieră diferită. Publicată în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1877, această operă a suscitat nemulțumirea lui Maiorescu prin unele îndrăzneli glumețe și obișnuitele echivocuri ale scriitorului, așa încât acela și-a exprimat dorința de a nu se publica. Titlul inițial al nuvelei era „Moș Nichifor Harbagiul”. În broșura separată a apărut sub acela de „Moș Nichifor Cotuigariul”. Firul narativ al nuvelei pare a fi la prima vedere unul simplu. Totul pare să se construiască de-a lungul unei călătorii a lui Moș Nichifor, din Târgul Neamțului până la Piatra Neamț, în compania tinerei și frumoasei jupâneșițe Malca, nora lui jupân Strul, negustorul. În fapt acțiunea destul de sumară, pare a fi un pretext pentru conturarea profilului acelui țăran șugubăț și vorbăreț atât de drag lui Creangă.

Introducerea nuvelei conține foarte multe relatări pline de haz despre Moș Nichifor, cu răbufniri spumoase de critică antimonahală, cele mai necruțătoare din toată opera satirică a lui Creangă , cu foarte multe jocuri de cuvinte, de logică, cu vorbirea figurată a scriitorului. Pe acest fundal se pregătește intrarea în scenă a personajului central. „Om vrednic și dea pururea vesel”, „strădalnic și iute la trebile lui”, Moș Nichifor imprimă narațiunii ritmuri și variațiuni interesante, încetiniri și accelerări, indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele multivalente ale aceste vorbiri , plină de subînțelesuri și subtilități hâtre, creează două planuri ale expresiei, unul direct, încărcat cu aparența ingenuității, celălalt aluziv și echivoc, expunând ca într-un cerc închis aventura galantă a lui Moș Nichifor cu frumoasa Malca.

Această nuvelă este prima mare nuvelă românească din care putem spune că își trage originile toată nuvelistica noastră modernă. Nuvela trezește mai degrabă sentimentul contemplativ decât cel epic și este cu atât mai captivantă cu cât lectura dă nevoia mai multor respirări de contemplație. Nuvelistul a preferat întotdeauna pe micul burghez, pe provincial, pe funcționarul năruit, pe acela care nu poate fi niciodată eroul unei drame oricât de grozave ar fi momentele prin care trece.

Moș Nichifor Coțcariul este considerat harabagiu. Acest fapt este sugerat de Creangă prin alegerea descrierii unuiadin drumurile lui cu harabaua. ,,Căruțașul deține toate mișcările automatismului său, își consumă tot monologul, iar nuvela se finalizează prin epuizarea figurii.” O altă nuvelă cu același personaj nu mai este cu posibilă, pentru că eroul e o figură cu manifestare ciclică. În orice alt context, Moș Nichifor va rosti în mod certaceleași vorbe și va face aceleași mișcări. Tot umorul acestei părți constă în a derula încet acțiunea, spre o mai bună intuire, o permsiune a desfășurării gusturilor specifice ale personajului pentru a-l lăsa să-și răstoarne toate expresiile care rezumă firea și experiența sa. Pentru a mima uimirea cititorului inocent, putem afirma că nu scriitorul este unul talentat, ci că personajul este prea spumos și cu multă culoare autentică. În Moș Nichifor Coțcariul, ,,întâia mare nuvelă românească de atmosferă din care se trage toată nuvelistica modernă” – cum o consideră G. Călinescu, – eroul nu mai este ,,o închipuire din poveste”, ci „un om ca toți oamenii, trăitor în mahalaua Țuțuienii din Târgul Neamțului”. Acțiunea nuvelei este nu are o fără delimitare precisă. În acest fel putem vorbi de o mai mare generalizare faptelor și personajelor. Are loc „pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cununia lui Moș Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr Vodă”. Personajul, moș Nichifor, este un om isteț, cu o anume viclenie și iscusință în vorbire. Fără a fi o fire complicată, este „o figură” simplă și de aceea mult mai autentică, mai fascinantă în vorbele și mai ales în intențiile lui. G. Călinescu arăta că „Din această cauză nuvela trezește mai degrabă sentimentul contemplativ decât pe cel epic și este cu atât mai bună, cu cât lectura dă nevoia mai multor regăsiri de contemplație. Eroul nu e atât un om de acțiune, cât o «figură» simplă, cu mecanică sufletească elementară egală totdeauna, vizibilă oricând”.Moș Nichifor Coțcariul este, cu toată minimalizarea lui sufletească, un personaj simpatic care intră în scenă printr-o anumită viclenie, prin echivocul în care-și învăluie vorbirea și de cele mai multe ori scopurile. Pentru a înnopta în pădurea Grumăzeștilor cu tinerele sale cliente, el le spune unele povești aluzive, picante, aproape licențioase, sondând cu șiretenie efectul. Astfel, o aluzie de efect asupra comportamentului femeilor este povestirea sa despre convorbirea maicilor de la o mânăstire cu protopopul de Neamț, în care acestea se scuză de păcatele făcute, declarând smerite, „de unde nu curge, măcar picură și cine mișcă tot pișcă”. Tot umorul nuvelei constă în gesturile personajului și în interpretarea monologului său, repetat cu fiecare drum. El își încetinește vorbirea, face unele pauze, pentru a da ascultătorului timpul de a înțelege, dar și pentru a face impresie.

Trecerea spontană de la expresivitatea populară la ce a de ordin artistic în opera lui Ion Creangă

Prin arta sa originală, Creangă rămâne un clasic al literaturii române, dar și un utilizator al satirei cu măiestrie de valoare universală. Acest lucru fiind valabil dacă prin universalitate putem înțelege expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor. Arta povestirii este cea care confirmă originalitatea lui Creangă. Studiul lui G.I. Tohăneanu, „Stilul artistic a lui Ion Creangă”, 1969, spulberă prejudecata că Ion Creangă ar fi doar un simplu scriitor „regional” sau „dialectal”, un mărunt „povestitor popular”, demonstrând, prin analiza variatelor aspecte ale artei sale narative, că este un mare scriitor. Aspectele esențiale, definitorii, ale artei sale narative, prezente și în „Amintiri din copilărie” sunt : descrierea, portretul, enumerarea, sinonimia, participarea.

Oralitatea este maniera de redactare a textului scris, astfel încât imită limbajul vorbit , punându-se în postura de povestitor care este ascultat. De aceea, este nevoie de rostire, de inflexiunile vocii pentru a se exprima. De aici, tendința scenică, monologul condensat, interjecțiile, etc. Creangă interpretează textul, imită, parodiază, exagerează, gesticulează, se adresează direct unor interlocutori imaginari. Exprimarea sa e vie, autentică, fraza e bogată în verbe: („Hei , hei ! când aud eu de popa și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gânduri, alte măsuri”.nota). Relieful plastic este calitatea de bază a frazei lui Creangă. Ea are ritm susținut, vioi, intonație surprinzătoare, suișuri și coborâșuri abrupte, pauze semnificative, sugestive (vorbirea aluzivă, realizate prin eliminarea conjuncțiilor („He ! Trăznea, mă! școala! Știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, cleiu!”), prin folosirea interjecțiilor („Duminicile bâzâiam la strană și hârști! câte-un colac …”nota), prin paranteze nemarcate („N-ai auzit că unul Pică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și-a venit vacă?…”nota), prin abundența adverbelor și a particulelor demonstrative. Un alt procedeu de stil marcant al oralității, foarte des utilizat de Creangă, este întrebarea adresată partenerului imaginar sau sie însuși. Acest procedeu dinamizează în măsură maximă , povestirea, datorită pe de o parte formei dialogate a expunerii, iar pe de alta a faptului ne confruntăm cu o întrebare aparentă, retorică în definitiv, întrucât conține în ea și răspunsul solicitat de povestitor. De exemplu: „când am venit eu cu tata și cu frații mei, Petrea și Alexandru și Nică, din Ardeal în Pipirig, acum șaizeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova” nota.

O modalitate de purtare a dialogului fictiv o reprezintă schimbarea persoanei: povestitorul trece de la persoana I, când narează lucruri privitoare la sine , sau la persoana a III – a, când vorbește despre alții, la persoana a II –a, ca și cum ar avea un auditoriu, de care parcă uitase și de aceea, rememorându-și existența lui, îi adresează întrebări. Câteodată Creangă combină două dintre procedeele discutate și anume auto-dialogul, cu schimbarea persoanei ca în următorul pasaj: „ – Apoi dar , mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară ! vorba de odinioară; și-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună … Dar în gândul meu: Știi c-am nimerit-o ? Bine că nu-s acasă; și, de n-ar veni degrabă și mai bine ar fi …” Chiar atunci când istorisește un episod dezvoltat, cu amănunte numeroase și strâns legate unele de altele, Creangă își întrerupe o clipă, narațiunea prin unul dintre mijloacele proprii stilului vorbit. Astfel pasajul unde Creangă vorbește de „multele și marile minunății” pe care știa să le facă Smaranda: narațiunea este, aparent, întreruptă prin reproducerea, în vorbire directă, deci sub forma dialogului, a cuvintelor spuse de eroina povestirii: „…bătea pământul, sau păretele, sau vreun lemn de care mă spălam la cap, la mână sau la picior , zicând: Na’ și îndată-mi trecea durerea …”.

În umanismul popular, în dragostea de viață în numele căruia țăranul se întrece chiar cu forțe care s-ar părea că-l depășesc, în umorul viguros și suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român întruchipând tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a operei marelui humuleștean. Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaște literatura română. Afirmația aceasta poate apărea cel puțin ciudată la început nespecialiștilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor.

Ion Creangă, scriitor „poporan” pentru junimiști, scriitor „artist” pentru moderni

Titu Maiorescu amintește de mai multe ori în criticile sale de Creangă, dar fugitiv, sporadic. Reprezentantul junimiștilor îl numește pe Creangă „vârtosul glumeț”, încercând prin aceasta să-l particularizeze în cercul junimiștilor. Cu o altă ocazie, într-o altă lucrare, vrând să-l integreze pe Brătescu – Voinești în sfera unei atitudini noi reprezentate mai ales de scrierile lui Creangă și Caragiale, Maiorescu spune despre Ion Creangă: „Pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model”.Umorul și efervescența lui Creangă provin din această zonă de clasicism structural și nu sunt nicidecum un simplu optimism superficial, ci , mai degrabă o nostalgie disimulată. Fără sarcasmul acid al lui Caragiale, Creangă ascundea sub umorul și transmiterea sa populară, un sentiment al „urâtului”, chiar al grotescului. Autorul, ca Ivan Turbincă , e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia lui e aceea a ecleziastului”.

Poveștile sunt ascultate cu enormă veselie pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat. El știe nu numai că reprezintă o civilizație – în mintea lui – superioară prin vechime și tradiții, depusă în proverbe, dar, ca țăran ce este disprețuiește subțire sterilitatea lustruită a junimiștilor. Creangă e un Ochilă genial, arta supunerii nu e tot secretul geniului lui. E un scriitor cult, și cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de erudiție searbădă. Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă retrăiește cu ingenuiatate întâmplările povestite. Geniul humuleșteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare, propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni , vicii, tulburări, uimiri adică de a crea viață. Binele triumfă întotdeauna asupra răului, însă, poveștile ilustrează categorii morale fără a satiriza.

Nu pare un fapt plauzibil că în „Stan Pățitul” e satirizată femeia infidelă, nici în „Povestea unui om leneș” este ironizată lenea. Naratorul își folosește sarcasmul fără repulsie. Pe Trăsnea cel cu gramatica îl compățimește ca pe un frate mai mic, când îl găsește dormind cu cartea sub nas: „Sărace, sărace! Nu ești zâna ouălor; decât așa mai bine te făcea mă-ta mânz și te mânca lupii”. Dănilă e mai adânc decât un prost oarecare, el e lăsătorul care așteaptă totul de la Dumnezeu, ca să-i facă treburile: ploaie, soare, vânt. În partea a doua, autorul va fi nevoit să-i ofere o neașteptată compensație, scoțându-l isteț și victorios în întrecerea cu dracii.

Între povești și amintiri nu sunt diferențe de limbaj stilistic, și lucrul este plauzibil, deoarece Creangă aplică universului mistico-fantastic, culori din universul țărăneasc. Modul de a vedea este mereu concret, în spiritul unei lumi decorative populare cu alternanțe pornind de la ordinar și ajungând la feeric. Scenele de basm se încadrează într-un univers cu multă acțiune, fapt prezentat prin procedee stilistice, într-o vervă și auto-iluzionare. Creangă povestește vădită satisfacție. Când naiv – copilăros, când ironic – mușcător, când moralist, odată atent la detaliile populare, altă dată la tensiunea dramatică nuanțele fuzionează într-o expunere alertă, cu totul personală. Retina naratorului rămâne imprimată cu figuri caligrafice convenționale (Feți – Frumoși și fete mândre), dar și cu imagini grotești care trimit la degradarea frumosului.

Câteva dintre povești sunt, așa cum observa G. Ibrăileanu „adevărate nuvele din viața de la țară”, în care miraculosul joacă un rol secundar. Fragmente de aspect realist desprinse din ambianța satului moldovean de acum un veac, pot fi decupate din „Soacra cu trei nurori” și din alte povești, prezentând interes pentru referințele economice și sociale, etnografice. Structura poveștilor reprezentative este însă totodată accentuat dramatică, naratorul văzând rolurile în mișcare, cu mobilitate dialogică, dozând efectele cu simț teatral.

Poporul, artist individual în opera lui Creangă

Caracteristica generală a scriiturii lui Creangă este oralitatea. Acesta interpretează textul, imită, parodiază, exagerează, gesticulează și se adresează retoric de cele mai multe ori, unui auditoriu imaginar. Exprimarea sa e vie, autentică, fraza e bogată în verbe: („Hei , hei ! când aud eu de popa și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gânduri, alte măsuri”. ). Relieful plastic este calitatea de bază a frazei lui Creangă. Ea are ritm susținut, vioi, intonație surprinzătoare, suișuri și coborâșuri abrupte, pauze semnificative, sugestive (vorbirea aluzivă, realizate prin eliminarea conjuncțiilor („He ! Trăznea, mă! școala! Știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, cleiu!” ), prin folosirea interjecțiilor („Duminicile bâzâiam la strană și hârști! câte-un colac …”) , prin paranteze nemarcate („N-ai auzit că unul Pică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și-a venit vacă?…”), prin abundența adverbelor și a particulelor demonstrative.

După o primă etapă a recepției, în care fusese socotit un exponent pitoresc al "culturii populare", după cum menționa Maiorescu, întrupare, după cum spunea N. Iorga, a unei "popularități care se bazează înainte de toate pe stilul popular", Ion Creangă a fost insistent situat în perspectiva opusă, a unei lumi superioare cultural. Nu putem vorbi aici de o implicare șocangtă în paradox. Pentru existențailistul B. Fundoianu, autorul Amintirilor din copilărie era în primă instanță "un artist – și un artist al cuvintelor – în același sens în care poate avea o semnificație arta lui Mallarmé". Cu aceeași imagine a snobismului, G. Călinescu îl aprecia pe vivacele, dar totuși mai degrabă perifericul membru al Junimii, drept un rafinat erudit: "Creangă folosește un procedeu tipic autorilor cărturărești ca Rabelais, Sterne și Anatole France și anume paralela continuă, dusă pînă la beție, între actualitate și experiența acumulată. El e un autor livresc". Pompiliu Constantinescu considera că Ion Creangă "depășește folclorul și mentalitatea arhaică a cronicarilor", relevând "o structură care inaugurează o categorie de sensibilitate țîșnind din subconștient ca dintr-un fel de stil latent al spiritualității românești", dovedindu-se un creator de expresie specifică. Tudor Vianu nega insistent concepția potrivit căreia paginile scriitorului ar constitui "o simplă culegere folclorică sau un medium întîmplător, prin care se rostește fantezia lingvistică a poporului (…). Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbește un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal și anonim". Abordarea lui Creangă prin ocheanul unui șir de speculații neașteptate a reflectat un soi de dinamizare interioară, de autoîncărcare a temei ce părea vlăguită deja. Autorul relevă două atitudini contradictorii ale lui Ion Creangă în raport cu creația sa. Omul Creangă se arată purtat de dorința de-a deveni "autoriu", adică de a-și salva numele de la vâltoarea anonimatului care a măcinat generațiile anterioare. Ar fi un gest "rece și calculat", trăsătură a unui "parvenitism" fie și într-o accepție hiperbolică, prezentând structual, revolta părții ce, relevându-se pe sine, se vrea dislocată de întregul căreia i-a fost parte compelemntară. Altfel spus e o atitudine asemănătoare cu "răzvrătirea" specifică lui Arghezi, o căutare a unor "cuvinte potrivite", care să justifice "numele adunat pe-o carte", ca un mod de a ieși pe cont propriu din colectivitatea conformistă, schimbând "acum, întîia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară". "Naratorul popular" face eforturi de remarcat și glorioase pentru a fi recunoscut drept "cetățean (și încă unul de prim rang) al republicii literelor". Și cu toate acestea, opera (în speță "cartea exemplară": Amintiri din copilărie) prezintă o postură antinomică, un refuz al scrisului resimțit în mod dezolant precum un "univers paralel", precum o "copie artificială și palidă" a cosmosului căruia autorul îi aparține pe cale organică. Se declanșează, în consecință, o tensiune între individul ca exponent unic al ansamblului din care provine și universul lumesc, perceput ca un spațiu al degradării, ca un fel de ambiguă imitație a actului demiurgic, așadar un sacrilegiu.nota

Un interesant aspect al raportului dialectic dintre individ și colectivitate pe care îl conține subtextual creația lui Ion Creangă e dat, în perspectiva lui Mircea Moț, și de relația autorului cu cititorul, stabilită în temeiul succintului text intitulat Prefață la poveștile mele: "Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi cetit, de cînd ești. Cetește rogu-te și ceste și unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mînă și dă și tu altceva mai bun la ivală căci eu atîta m-am priceput și atîta am făcut. Autoriu". în epoca în care Baudelaire îl numea pe cititor, în termeni celebri, nu doar "hypocrite lecteur", ci și "mon semblable" și chiar "mon frere", humuleșteanul nu e dispus a vedea în cititor o ființă atît de apropiată. Empatia nu-l interesează. Ironia și autoironia prefeței menționate îi dau în vileag resortul pragmatic. "Cetitoriului" nu i se pretinde o opinie asupra creației, emiterea unei judecăți de valoare, ci simpla prezență, precum un certificat al condiției auctoriale. Existența "autoriului" e în funcție de existența "cetitoriului": "Cititorului i se cere înainte de orice nu atît aprecierea operei, cît să declanșeze pur și simplu mecanismul lecturii; el este de altfel chiar implorat s-o facă (cetește, rogu-te), pentru că atîta vreme cît acest mecanism funcționează absolut ireproșabil, autorul va exista pur și simplu, iar statutul său nu poate fi pus la îndoială de nimeni". Deslușim aci pe de o parte orgoliul "gospodarului" din Humulești care poftește a i se atesta înfăptuirea literară, în baza căreia pătrunde într-o altă lume, ideală, cea a semnelor, care îi permite a se desprinde de întregul nivelator, iar pe de altă parte – și Mircea Moț ar fi putut sublinia această împrejurare – întoarcerea spre obiectivitate, id est spre universul inițial, concret, din care face parte cititorul, precum o ipostază circumstanțială a Celuilalt. Un Celălalt a cărui contribuție se vădește indispensabilă lecturii, care e dovada operei, care, la rîndul său, e dovada identității eului auctorial, a "personajului de hîrtie" cu rol înnobilator. Căci originalitatea creatorului nu se poate absolutiza, unicitatea sa nu poate fi totală, ruptă complet de contextul fizic și metafizic în care se înscrie și care e Cosmosul, purtător al unor indeterminări ce răspund în mister. Partea și întregul, individul și poporul, cultura și natura, subiectivitatea și obiectivitatea se completeayă, cooperează în chenarul unor respingeri și atracții antinomice dar, compensatoriii, portretizând imaginea ființei ca operă și a operei ca ființă.

Receptarea critică a operei lui Ion Creangă.

Data nașterii lui Ion Creangă nu este exactă deoarece în vremea aceea nu se țineau acte de stare civilă sau de înregistrarea noilor născuți.După anul 1882 preoții țineau evidența dar din neștiința de carte, uneori fiind și rău-voitori au lipsit pe cercetători de documente importante. În ,,Fragment de biografie” mărturisește că s-a născut la 1 noiembrie 1837, iar a doua variantă este aceea de 10 iunie 1839, conform unei condici din Humulești. Copilul lui Ștefan a Petrii Ciubotaru și al Smarandei a mai avut 7 frați: Zahei, Maria și Ileana au murit în anul 1919, iar Teodor, Vasile și Petre în copilărie.

Copilăria lui Creangă este expusă publicului larg prin prisma romanul autobiografic ,,Amintiri din copilărie”. Ia lecții de la dascălul din sat după care urmează școala de la Broșteni apoi școala Domnească de la Târgul Neamț. Dorința mamei sale era aceea de a deveni preot și urmează la Fălticeni școala catihetică, unde apare pentru prima dată cu numele de Ion Creangă, nume ce l-a păstrat întreaga viața. Patru ani, din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar după susținerea atestatului se întoarce la Humulești și se căsătorește cu Ileana, fiica preotului de la biserica din Iași și devine diacon. În anul 1860 se naște primul său fiu, Constantin.

În anul 1875 îl cunoaște pe Mihai Eminescu în timp ce era într-o ispecție la clasa acestuia iar la sfârșitul orei elevii îl roagă pe Creangă să mai stea și să le mai spună o poveste și de atunci au rămas bun prieteni. Eminescu il convinge să meargă la seratele Junimii pe care le frecventa destul de des, devenind membru al societății. În revista ,,Convorbiri Literare” publică primele sale opere, prima fiind în anul 1875 povestea ,,Soacra cu trei nurori”, ce îi uimește și pe junimisti cu vocabularul folosit. Această poveste este ca mai toate ce vor apărea, viața de la țară. Cuvintele dialectale, rostite de eroii poveștii sunt de la o jovialitate fabuloasă,, Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; și când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiță de porc de cele afumate, din pod, și ,Doamne, bine vom mânca!”

În ,,Capra cu trei iezi”, apărută la 1 decembrie 1875, putem personifica personajele, lupul și capra ca fiind Smaralda si Măriuca, două femei dușmănite.

După publicarea câtevora opere, în cadru Junimii, Ion Creangă este numit ,,scriitorul poporal”, apelativ ce îl va avea toată viața și nu numai.Titu Maiorescu spune despre scrierile sale că ,,sunt o adevărată îmbogățire a literaturii noastre.” Prin această calificație de ,,poporal”, majoritatea cred că operele sale sunt inferioare și nu au legătură cu literatura ,,cultă”, astfel ,,bârdăhânosul Creangă devenii măscăriciul Junimii, păpușierul, mijloc sigur de a scoate tuturor lacrimi de râs”. Este întrebat cum de minte toate acele expresii populare, iar el răspunde ,,apoi cum sa nu le stiu pe de rost dacă de la cinci ani, de când am început a înțelege, până când am venit la seminar, am auzit de sute de ori poveștile pe care vi le povestesc și eu.” Invidios, Gh.Enăchescu, invidios din fire spune că Ion Creangă ,,a furat” un manuscris cu povesti, de la Costache Buță.

Ion Creangă îi trimite lui Maiorescu o scrisoare cu ,,Moș Nichifor Cațcariul” și acesta îi dă răspuns că după părerea lui era aceea de a nu fi publicată.

Receptarea critică a operei lui Creangă este un spectacol ce-l oferă opera însăși, înfățișată de Mircea Scarlat în ,,Povestioara lui Creangă, unde-l parafrazează pe Streianu spunând artistic atins, este, într-o măsură, un produs istoric al împrejurărilor în care geniul său a fost pus să lucreze.” În ,,Spectacolul lumii”, Constantin Trandafir ne prezintă opera lui Creangă ca fiind una complexă și în care contemporanii au văzut poporanitatea scriitorului ce a dat de furcă comentatorilor.

G.Ibrăileanu și Nicolae Iorga fac primele observații capitale. N.Iorga pune în discuție realismul poveștilor, deloc caracteristic folclorului și îl compară cu Français Rebelais, iar Ibrăileanu îl numește ,,Homer al nostru” spunând că deși poveștile ,,sunt bucăți rupte din viața poporului moldovenesc” , acestea nu sunt pe placul țăranilor. Pentru Jean Bautière,Creangă nu este decât un simplu ,,culegător” precum N.D.Popescu, I.C.Fundescu, Petre Ispirescu.

În anul 1938 G.Călinescu încearcă să împace cele două dihotomii ,,exponențialul” și ,,originalitatea”, ,,poporalul” și ,,cultul”. Călinescu îl compară cu Français Rebelais prin întelegerea umorului ca jovialitate(la joyeuseté du Rabelais) și la aspectul dramatic ,,Omul Creangă a rămas un rural”, este afirmația lui Tudor Vianu în care spune că și-a individualizat gesturile și vorbirea. În ,,Amintiri din copilărie” , singurul roman autobiografic ar fi făcut un salt de la popular la cult ,,poporul întreg a devenit artist individual în Creangă”.. Preocupat foarte mult de Creangă, Vladimir Streianu îl caracterizează pe Creangă ca fiind ,,nici popular, nici erudit, ci un Homer al țărănimii românești.” , deasemenea el afirmă că scriitorul nu este înțeles de țărani deoarece la sat ,,folclorul este o modalitate de viață, nu una de artă”.

Bahtin reunește familia marilor scriitori când a scris despre Rabelais, o familie de fondatori de carnavaluri versale și morale, trebuie să uităm de orgoliul specific moldovenesc sau chiar românesc, dacă ne dorim ca Creangă să facă parte din această familie. Ca să câștige simpatia junimiștilor, așa au fost facute poveștile lui Creangă. ,,Povestea unui om leneș” o putem numi anecdotă, ce a pus în circulație expresia ,,muieți-s posmagii?”,criticii declarându-l sublim.

Singurul basm al lui Creangă este ,,Făt Frumos”, ce poate fi numit pe de-a-ntregul basm cult. Acesta e lipsit de spontaneitate, de întinderi destul de mari. Face apel la prea multe motive cum ar fi motivul împăratului fără moștenitori,multipla punere la încercare inteligenței cu fel de fel de probe, tema mezinului curajos, etc. Multitudinea de personaje supranaturale,monștri proprii(Ochilă, Gerilă, Fomilă, etc), au dat naștere multor comentarii ,,Toată frumusețea, câtă este, a poveștii lui Harap-Alb s-a ofilit la umbra atâtora interpretări pretențioase ori pseudoștiinței.”.

Expresiile, sintagmele din ,,Amintiri din copilarie”, au un caracter memorabil, textul recunoscându-l oricine, acestea fac din Ion Creangă cel mai popular scriitor român din toate timpurile, ,,Amintirile” auzindu-se încă din clasele primare.

Într-o monografie din anul 2002 Nică este prezentat ca un ,,copil teribil” fiind asămănat cu Ionel sau Goe, o mică deosebire fiind aceea că Nică nu era răsfățat și pur și simplu năzdrăvan.

Putem spune că geniul din Humulești nu a făcut întocmai să scrie ce se pricepea el mai bine ,,Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată.”.

Amintiri din copilărie- singularitatea romanului autobiografic.

„Amintiri din copilărie”, este „o carte fără vârstă pentru toate vârstele” o operă în care se regăsesc majoritatea oamenilor, năzdrăvaniile lui Nică, fiind totodată și năzdravăniile noastre. Cu toții am fost măcar o dată in copilăria noastră un „Nică , mai mic sau mai mare.”

„Amintiri din copilărie” este singurul roman autobiografic al autorului, „primul roman al copilăriei țărănești în literatura noastră”, naratorul fiind si eroul povestirii sale, tip numit de Gerard Genette „autodiegenic”. Creangă incepe să scrie romanul în jurul vârstei de 50 de ani, acesta fiind împarțit in patru capitole. Primul capitol a fost publicat în data de 1 ianuarie 1881, în revista „Convorbiri Literare”, în numarul 10. Cel de-al doilea capitol este publicat la data de 1 aprilie, fiind și acesta reprodus în „Timpul”. În numărul 12 al revistei, anul 1882 apare și al treilea capitol. Ultimul capitol este publicat postum abia în anul 1892, la Iași. „Cartea Amintirilor lui Creangă n-a fost pentru autorul ei decât o modalitate de a trăi încă o dată în mediul cel mai prielnic ființei lui”.

Narațiunea lui Creangă este un adevărat paradox „ Amintiri din copilărie se constituie aproape exclusiv din scene, adică forme narative cu un maxim de informații, cele mai mimetice, dar prezența naratorului ca element organizator al povestirii rămâne constantă: mimesis si diegesis, se regăsesc în text”.

În „Amintiri din copilărie”, ne este prezentată viața copilului pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a familiei și a satului românesc, inspirația sa fiind autobiografică, iar relatarea se face din perspectiva maturității și a nostalgiei, „se reconstituie obiectiv universul vieții țărănești, în felul acesta o operă fără vârstă e încadrată constant în vechi șabloane”. nota Textul nu este construit pe aceea compoziție clasică, naratorul neurmărind o cronologie a faptelor, ci doar momente importante pentru formarea eroului. Ion Creangă lasă să se înțeleagă în romanul său,pe plan psihologic, admirația față de societatea căreia îi aparținea,iar ca structură sufletească, orgoliul social și național,iar legătura cu familia fiind pe locul următor.

În partea I ne este prezentată școala, „construită” cu ajutorul părintelui. Aici este primul contact cu „Calul Bălan” și „Sfântul Nicolai” , mici impulsuri pentru îndemnarea copiilor la învățătură. Cea de-a doua parte se află sub lirism nostalgic, apare casa părintească, chipul mamei, năzdrăvăniile cu pupăza, scăldatul, toate fiind rememorări ale copilăriei ce au contribuit la formarea lui Nică. În partea a treia întâlnim deja un adolescent ce pleacă la școala domnească de la Târgul Neamțului sau școala din Fălticeni. În ultima parte,cea mai scurtă ce poate indica și capătul puteriilor lui Ion Creangă, partea a patra ne este povestit momentul în care Nică părăsește satul în anul 1855, o dezrădăcinare, o ieșire din miraculosul tărâm al copilăriei. Numărul personajelor din operă este relativ mare. Se spune despre Amintiri că nu au fost gândite„ci s-au născut spontan,legându-se una de alta,după modelul cunoscut al povestirii in ramă”,s-a întâmplat ca acestea să fie scrise una dupa alta la fel ca și opera lui Boccacio sau Mark Twain. Pot fi oare, „Amintiri din copilărie” calificate drept un Bildungsroman? Cornel Regman aduce însă suficiente argumente pentru a considera Amintirile un anti-Bildungsroman.

Albert Thibaudet spunea „în fiecare autobiografie sunt elemente de roman”. Atunci când scrie depre copilărie scriitorul nu dorește să facă biografia istoric-critică sau să explice evoluția, ci doar pentru zilele trecute, de dragul copilăriei care nu se mai întoarce. Tudor Vianu afirmă despre Creangă „Personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povestește pe el însuși în Amintiri din copilărie, operă atât de puțin populară în intenția ei”. Înainte de Creangă, în literatura română au mai scris despre copilărie si Alecsandri, Ruso sau Negruzzi, fiecare din diferite motive, amintirea primilor ani din viață, prietenie cu un pui de țigan, dispariția timpurilor patriarhale, dar ele fiind departe de Amintirile lui Ion Creangă. „Umorul lui Ion Creangă este multilateral; scriitorul nu apasă mereu pe o singură clapă, sărăcind această forma a categoriei esteticului comic, ci folosește vocabularul într-un mod genial.” nota

Poetica și poietica narativă în proza lui Ion Creangă

Ion Creangă stăpânește titulatura de întemeietor al basmului cult romanesc, numărându-se printre exponenții acestui gen de prim rang. "Povestea lui Harap-Alb" este "capodopera absolută". Respectând schema pe care a lansat-o Vladimir Propp alaturi de alti reprezentanti ai formalismului propus de școala rusească, putem observa ca Ion Creangă va apela la formulele inițiale, mediane și finale, la rime și asonanțe, la expresii dialectice, la ziceri tipice, la comparații și metafore de tip popular, tocmai pentru a-și susține structura de unicitate, așa cum am văzut mai devreme în corelația cu formalismul rus. Nu numai prin lexic, topică și specificități morfologice și sintactice se afirmă stilul acesta, un timbru stilistic nou, neobișnuit, nerepetabil, dă într – adevăr măsura apariției unui mare scriitor, dar acest timbru nu se datorează numai stilului gramatical așa – zicând, nu se realizează numai la nivelul elementelor de limbă. Această eroare, formalistă în fundamentele ei, se comite uneori de cercetători care nu fac o legătură organică între elementele fondului și ale formei, între concepție, viziune, atitudine oglindită în idei și stările afective care colorează faptele, pe de o parte, și expresia verbală a acestora pe de alta, constituind o unitate indestructibilă, forma nefăcând altceva decât să comunice, într-un mod particular.

Creangă, răzeș moldovean, s-a născut și s-a format într-o lume din care a luat rezultatele unei experiențe de gândire și simțire milenară. De aici clasicitatea concentrată, folclorică a conținutului operei sale, care exprimă de cele mai multe ori datele unei viziuni despre lume coincizând cu aceea populară și în care viața, faptele, împrejurările, personajele, structura lor morală sunt nude, ca cele din folclor, din basmul popular mai ales .

În opinia lui Tudor Vianu, cele mai importante trăsături ale basmului cultivat de Ion Creangă sunt abila deplasare a interesului de la simpla povestire a acțiunii, la prezentarea unor modalități individuale, umanizarea fantasticului și caracterul nuvelistic intrinsec. În această manieră, povestitorul execută trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontană, prin dezvoltarea organică a unei înzestrari lingvistice deosebite. Deosebirea dintre culegătorul și prelucrătorul de basm și marele creator constă în faptul că acesta ni se relevă el însuși prin ceea ce eul său are definitoriu; povestirile și basmele lui Creangă poarta amprenta unui "localism" de tip humuleștean, impresionant și încântător prin izbitorul său pluralism. Universul său narativ este caracterizat, așa cum am specificat și mai devreme în abordarea despre origine ancestrală a basmelor, de prin homerism. Mergând în această direcție, Vladimir Streinu conchidea: "Homerismul viziunii – adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiuni uriașe – și structura rapsodică sunt menite sa arate ca opera contine elemente nepieritoare de portret… al omului arhaic din tinuturile noastre, ajuns genial." nota Existența la sat și țăranul au constituit o continuă sursa de inspirație pentru scriitorii noștri care au creat în scrierile lor tipuri umane de o inedită autenticitate și forță, pornind de la realități aparținând unor epoci și zone geografice diferite. Ion Creangă zugrăvește în “Amintiri din copilarie” fresca satului moldovenesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Universul satului apare în toată complexitatea sa cu aspecte și figuri tipice, muncă, petreceri și obiceiuri din teritoriu. Dacă ne referim îndeosebi la ”Amintiri” se poate vorbi de tipologii vii sub semnulautenticității. O mamă de la țară își ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce o să-și țină băieții în școli, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brâu, toate aceste anecdotic pe puține imagini. Intâmplarile sunt adevărate, dar tipice, fără adâncime. Probabil, aceeași materie narativă expusă cu alte mijloace și-ar pierde vivacitatea. În “Amintirile” lui Creangă nu este vorba de o expunere consfesională, sub semnul unui jurnal personal, în unicitatea trăirilor celor mai intime. Ion Creangă înfățișează copilăria copilului universal. La începutul fiecărui capitol din “Amintiri” autorul descrie satul ori casa părintească, mediul. Descrierea e însa destul de lacunară. Numărul personajelor este mare, fără ca portretul lor să fie adancit în mod deosebit prin descrieri, ci îndeosebi prin acțiune. Eroii se pot împărți nu după “caracterul interior, moral puțin desfășurat, ci după debitul verbal” : vorbitorii sunt “molatici ori plini de reticență, ori gâlgăietori și muscatori”.Femeile fac parte din ultima categorie și autorul le pune să vorbeasca cu o voluptate extraordinară. Iat-o pe Smaranda : “- Sărmane omule, dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorcoveții la mustață, de ce nu te olicăiești atâta? Petre Todisiicăi, crâșmarul nostru, așa-i ca ți-a mancat nouă sute de lei? Rustei lui Valica și Măriucai lui Onofreiu, găsești să le dai și să le răzdai? Măi omule, mai! Ai sa te duci în fundul iadului și n-au să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci un băiet popă …”. Barbații au dimpotrivă, vorba apasată, moale, cu o intonație ușoara de dispreș pentru femeie, ca Ștefan a Petrei : “Doamne, măi femeie. Doamne, multă minte-ți mai trebuie…”, “Ian taci, măi femeie, ca biserica-i in inima omului…”. Povestitorul surprinde personalitățile neaccentuate, așa cum apar în viața de toate zilele, atunci când nu cunoaștem nimic din intimitățile lor, din gândurile sau sentimentele ce le animă. În satul lui Creangă, munca este un mod autentic de existență și este prezentată în coordonatele cele mai intime, în ritmurile și mișcarea ei specifice. Humuleștenii, răzeși fără pământuri sunt harnici și iscusiți. Îndeletnicirile se desfașoară la clacă sau la șezatori, iar cantecele si jocurile de sarbatori coloreaza timpul si locul. Ion Creangă își pune personajele să acționeze într-un mediu autentic, respectiv satul moldovenesc de la poalele muntelui în esența lor dintotdeauna, cu tot ce are specific : relații inter-umane, ocupații și obiceiuri, instituții. Intâlnim agricultori, crescători de animale, dar mai ales negustori cum este tatăl lui Nică, ca și majoritatea humuleștenilor, “răzeși fără pământuri”. Bărbații vindeau “ițari, bernevici, cameșoaie, laicere și scorțuri inflorite, ștergare de borangic alese și alte lucruri”, de aceea săptămânal sunt organizate târguri și iarmaroace. Femeile stateau acas, torceau, țeseau, ocupandu-se totodata si de copii. Femeile au grija casei, barbații pe aceea a ogorului și a vânzării produselor, iar copiii se joacă. Cu toții își cunoscut rostul dintotdeauna, ca în “vorba” lui Ștefan a Petrei : “Dacă-i copil, să se joace; daca-i cal să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” Dintre chipurile de țărani ce rețin atenția sunt cel al mamei și al tătălui lui Creangă. Ștefan a Petrii este un om harnic și gospodar care dispretuiește învățătura pentru că o găsește straina de firea țăranului, își iubește copiii și face totul pentru a le asigura cele necesare. Smaranda Creangă insistă ca fiul ei să învețe pentru că ea are frați cu învățătură. Este o femeie harnică, cu dragoste față de copiii ei. Portretul fizic lipsește, dar Creangă insistă asupra celui moral, scoțând în evidență dragostea de mamă care se sacrifică pentru copiii ei. Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitatea operei sale, deschisă, jovială, plină de spirit jucăuș. Scriitorul nostru e un hâtru și un vorbăreț neobosit, cel dintâi al operei sale. De aceea formula lui artistică e atât de subiectivă, de aceea el e omniprezent în povestire. nota Realismul său se împlinește prin integrarea viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice. Prima trăsătură constitutivă a realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre lume a scriitorului cu cea populară, care afirmă cu putere existența materială a lumii și crede în ea cum crede în forța vitală și în bucuriile simțurilor care o exteriorizează. O altă componentă a realismului său este aceea satirică. Talent satiric prin excelență, Creangă vede lacunele acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor, și le proiectează în opera sa, cu dimensiuni exacerbate, delectându-se în exagerarea conștientă și fiind obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos.

Și auditiv, stilul oral realist a lui Creangă fixează, reproduce lumea lui, a satului moldovenesc, cu inflexiunile multiple ale mirării, oțărârii, glumei, echivocului, ambiguității , certurilor, a vorbei multe și hazlii, totul realizat cu păstrarea particularității lexicale și fonetice ale regiunii, dar numai în aparență, fiindcă transcrierea exactă a graiului moldovenesc, fără geniul selectării realiste în slujba necesităților ideii centrale, ar fi dus la o simplă copie de limbaj, naturalistă.

Intenția satirică a operei dusă până la capăt, până la comicul fonetic, face să se întregească imaginea artistică, să se desăvârșească fuziunea fondului operei cu forma ei rară , unică. De aceea un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat narator, nu va cunoaște strălucirea și perfecțiunea tratării realiste a unui fragment din opera lui Creangă, nu va sugera cu atâta plenitudine viața.

Urmându-l pe Ioan Holban în argumentarea sa, „textul Amintirilor constituie punctul de întâlnire și fuziune al celor două caracteristici fundamentale ale personalității complexe care a fost Ion Creangă: Povestitorul și Învățătorul.”nota Și aceast lucru pentru că autorul Amintirilor întrețin un dublu raport cu trecutul: pe de o parte, el povestește evenimentele întâmplate, iar pe de altă parte el înțelege, interpretează, comentează aceste evenimente. Sursa acestui cod cultural, inserat în textul Amintirilor, este cultura populară cuprinsă în ceea ce Eminescu numea “cartea naturei”. Rememorând / retrăind trecutul prin hipotipoză, Amintirile sunt plasate în „spațiul pactului autobiografic, guvernat de efortul întru reconstituirea adevărului despre sine" al autorului, care reunește astfel cele două componente, esențiale după cum consideră Holban, ale personalității lui: Povestitorul și învățătorul. Analiza ironiei (intra- și extradiegetice), a „structurilor temporale", a procesului de generare a textului și de contemplare a trecutului prin „matricele narative" cu care încep cele patru părți ale operei, apoi identificarea modalităților de implicare a cititorului și considerațiile despre codul cultural reprezintă tot atâtea contribuții originale, novatoare, la exegeza unuia dintre cei mai dificili scriitori români. Ion Creangă a fost extras din contextul ruralo-patriarhal în care îl plasase critica literară, a urmat plasarea lui în poziția de precursor al teoriilor moderne asupra automatizării și intelectualizării muncii manuale.

Ion Creangă: poveste și skaz

Universul prozei lui Ion Creangă stă sub semnul unei sărbători populare în care sobrietatea existenței este expusă într-o manieră care mimează primitivismul. Similar marilor epopei, prozatorul dă impresia unei maniere fruste în a expune principii, idei, precepte de viață, iar scenariile propuse în Povești, Povestiri și Amintiri, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul cavaleresc, donquijotesc. Această manieră de prezentare impune impresia de jovialitate perpetuă și de aici și legătura cu formalismul rus și cu ceea ce înseamnă a skaza. Personajele își joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-și chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Prozatorul deschide tărâmul literaturii cu un fond sufletesc și intelectual de origine populară, chiar țărănească, spre a se construi ca un autentic Homer al spiritului românilor. Oralitatea este preluată și folosită ca fundament pentru spectacolele inedite create de autor. Geniul cult se reflectă în cel popular, iar identificarea inspirației autorului în creația sa poate fi uneori dificilă.

Asocierea cu tematică formalismul rus vine tocmai din caracteristica de izolare a obiectului cunoașterii în puritatea sa fenomenologică. Așadar, în opera lui Creangă, unicitatea aparține unui anumit univers al povestirii. Defalcarea acestui acestui topos pentru a fi suspus unei analize specifice este primul pas către încercarea de a realiza unicitatea scriiturii sale. Pentru a susține linia de argumentare și prevalența unui univers scos din sfera temporală, știm că una dintre caracteristicile importante ale formalismului rus este anistoricismul său constitutiv. Obiectivele principale ale formalismului rus se axează pe crearea sistemică a unui univers literar. În genere putem vorbi despre descrierea caracteristicilor generale ale limbajului literar văzut ca sistem (literaritatea), cu o logică internă proprie și analiza procedeelor specifice sau a modurilor de operare ale acestui tip de limbaj (construcțiile narative, faptele de stil, structurile ritmice, structurile tematice). În cazul în care corelăm lectura basmelor lui Ion Creangă, vom putea depista cum funcționează într-o analogie a semnificărilor literale, socio-istorice și alegorice toate funcțiile narative, depistate de Vladimir Propp în încercarea de a trasa osatura genului. Autorul rus este unul dintre principalii teoreticieni ai structuralismului în literatură și a reuți să atragă atenția, încă din perioada interbelică, asupra valorii basmului în decriptarea semiotică și fenomenologică, dacă tot am propus linia de interpretare a unei opere izolate întru specificitate, a celorlalte specii narative. Spre exemplu, cu avertizarea unei posibile extinderi de paradigmă, proveniența unor personaje din poveștile lui Creangă poate fi chiar de origine elenă. Astfel, ritualul hibernal al caprei se aseamănă cu acel cântec al țapului (“tragos” la elini). Chiar din “Poetica” lui Aristotel i se acordă un statut privilegiat, fiindcă termenul antic elin cel mai admirat și mai nobil, “tragos” – tragedia greacă (o axiomă culturală ce are drept corolar genul dramatic antic), a putut fi investigat după o inventariere a basmelelor sau legendelor Olimpului, după metode apropiate lui V. Propp, A. Greimas și alții în genurile literare. Chair și romanelor antice grecești, la fel ca și romanul latin “Metamorfozele” (“Măgarul de aur”) al lui Apuleius, au la origine basmele populare – chiar dacă li se aduagă fantasticul, picarescul, doctrina ezoterică, fie din Câmpiile Eleusine, de la Delphi, din orașele Tyr, Milet, Alexandria, Memphis, fie acel mister inițiatic al Isidei și al lui Osiris.Putem închide această paranteză victorios cu punctarea unei origini stabile a apetenței pentru fantastic și tragediepe tărâmul fantastic, chestiuni regăsite și la Creangă, în Harap-Alb.

Toposurile creației lui Creangă implică o serie întreagă de personaje și tipologii. Așadar, prototipurii precum copilul, preotul, mama, prostul, leneșul, omul rău își vor face cunoscute intențiile într-un mediu tipic rural, dar mai ales într-un limbaj pe măsură, care nu face altceva decât să individualizeze personajul și, odata cu el, autorul care îl creează (în fond, îl re-creeaza prin mijloace proprii). Ambiguitatea, echivocul, calamburul, parafraza, aluzia sunt o parte dintre mărcile care influențează limbajul lui Creangă, într-o intenție vădit artistică. Paradoxul, ca sursa a ambiguității este ilustrat în majoritatea poveștilor. În plus, ceea ce adesea este exprimat de locutor nu se poate reduce, la Creangă, la o interpretare univocă. Oralitatea stilului lui Creangă se regăsește în cultivarea ineditului acțiunii prin punerea în evidență a umorului, a ironiei și autoironiei, a jovialității prin fondul cu temelii folclorice, dar ridicat la limbaj artistic admirabil, cosmetizat și îndepărtat de sursa populară anonimă. Pentru a respecta încadratura formalismului rus, în special pe cea deslușită de Vladimir Propp în Morfologia basmului, „povestirile și basmele lui Creangă nu sunt creații de improvizație pură, autorul nu inventează o lume, alta decât cea reală, ci transpune acțiunea într-un alt perimetru. Conferă proporții și semnificații noi realității rurale pe care o convertește într-un univers de basm cu scopul de a-i accentua esența și adevărurile generale. Figurile folosite precum împărații, fetele și feciorii lor, zeitățile, personajele animaliere (albinele, furnicile, capra, lupul, ursul etc.) și chiar dracii, nu sunt altceva decât ipostaze omenești surprinse în situații excepționale, exagerbări ale anumitor trăsături care să simbolizeze perechi de atribute morale, binele și răul, hărnicia și lenea, cumpătarea și lăcomia”.

Părțile strânse laolaltă sub această etichetă generică de fapt izolat fenomenologic, lăsat în desfășurare pe un tărâm unic, nu au nicidecum un profil unitar, ci diferă atât prin natură , cât și prin finalitatea lor. Una are aspectul unei nuvele „Moș Nichifor Coțcariul”, alta este portret literar „Popa Duhu”, două sunt narațiuni cu un caracter oarecum istoric „Moș Ion Roată și Unirea”, „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, celelalte sunt istorioare morale, pe care le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepției despre viață a scriitorului. Între ele una singură „Poveste(Prostia omenească)”, se apropie prin procedeele caracteristice de literatură satirică pe care le cuprinde marea operă a lui Creangă. Ceea ce le reunește însă și face totuși posibilă încadrarea lor într-o singură secțiune este lipsa totală din țesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai întinse și mai valoroase artistic dintre ele îl înfățișează pe scriitor creând tipuri umane după modele pe care le-a cunoscut direct sau din auzite. S-a vorbit mult despre realismul basmelor și povestirilor lui Creangă, în așa măsură, încât Ibrăileanu le numea „adevărate nuvele din viața satului”.Din acest motiv, analizele pornesc de la această premisă de univers popular ca de la un dat. De altfel, chiar în literatură s-a ajuns după apariția lui Creangă la un curent care aspiră, ca spre un model foarte greu de ajuns, spre crearea unui tip de poveste realistă, cu acumulare de ziceri populare, de snoave, de oarecare recuzită satirică, menită să semene, cât de palid cu modelul propus. Toată opera lui Creangă e construită pe străvechi motive folclorice, toate identificate sau identificabile, dar viziunea lui despre lume, atitudinea față de cultura pe care o reprezintă și conștiința lui artistică erau răsunătoare pentru vremea aceea. De multe ori obiectul apare legat de ocupațiile consătenilor și-și are locul într-un context foarte precis. În acest sens, apropierea de Homer, care s-a mai făcut, apare oarecum mai ales prin aplecarea asupra meșteșugurilor omenești. Creangă știa tot ce se făcea în satul lui de la munca câmpului și operațiile industriei casnice, până la moșit și medicamentele aplicate de medicii empirici ai satului. Tot cu plăcerea cunoașterii exacte a obiectelor necesare meșteșugului îl pune pe Dănilă să umble prin pădure după copacii trebuitori pentru duratul unei mănăstiri și să-i aleagă pronunțând termenii tehnici respectivi cu vădită satisfacție, care le dă prin vederile afective exprimate o înfățișare pitorească: „Ista-i bun de amânare, cela de tâlpi, ista de grinzi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă”.

Creangă rămâne țăranul în sensul nealterării prin cultură a viziunii lui inițiale, iar formula lui artistică, atât de viguroasă și de caracteristică încât poate fi recunoscută fără prea mult efort, nu se datorează grefelor de cultură dobândite, ci exclusiv personalității sale artistice, temperamentului său particular. Procesul activității creatoare la Creangă se desfășoară în mod firesc de la simplu la compus, de la o mare economie de mijloace la nestăvilită revărsare a acestora . Pe cât sunt de liniare povestirile și basmele începutului, în care simți nu atât timorarea, cât reținerea autorului, care nu cunoaște încă reacția publicului pentru a se dezvălui complet, pe atât sunt de bogate realizările maturității scriitoricești, atinse de Creangă după un foarte scurt interval, adică între 1875 – 1878. Originalitatea lui Creangă constă nu atât în ceea ce spune și nici în ceea ce imaginează, cât, mai ales, în modalitatea povestirii, în vocația sa de povestitor genial. „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”. Este limbajului lui Creanga, cel care îl individualizeaza cel mai bine, conferindu-i originalitate, plecând de la cuvintele lui Vianu : ,,Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual”. Creangă nu inventează ceva esețial în poveștile sale, dar retrăiește cu ingeniozitate întâmplările povestite. Fiorul autenticității sale rezidă în special în alchimia verbală a cuvintelor, în forta lor dramatică, în hazul de necaz, în forța creatoare a epicii, în caracterul procesual-unic al actului narativ.

Universul popular al operei lui Creangă

Oamenii din Humuleștiul copilăriei lui Ion Creangă, “sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” erau “gospodari tot unul și unul” care știau “a învârti și hora, dar și suveica”. Exponentul țăranului lui Creangă este un om harnic, muncitor, neștiutor de carte, dar dornic să-și dea copilul la școală pentru a-l face preot, întrucat acesta este scutit de o serie de obligații. Smaranda Creangă, mama autorului, dorește ca fiul ei să ajungă preot chiar dacă ar trebui să facă mari sacrificii. În lumea satului descris de Creangă, omul este privit prin prisma utilității lui. Semnificativ pentru satul lui Creangă este chiar gospodariă părintească. Mama sa țesea și făcea sumane, iar tatăl său le vindea la iarmaroc. Vorbind „ca un povestitor, ca un om care sta pe laviță și istorisește altora, fiind el însuși erou în narațiune” , Creangă declanșează în cititor o trăire intensă, odată cu aceea a personajelor, a întâmplărilor, a bucuriilor și a micilor necazuri relatate. Originalitatea lui Creangă constă nu atât în ceea ce spune și nici în ceea ce imaginează, cât, mai ales, în modalitatea povestirii, în vocația sa de povestitor genial. „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune” .

Tonalitatea narațiunii la Creangă este ceea ce a stabilit George Călinescu, ca atitudinea ludică menită sî însoțească debitul narativ de nestăvilit neobosit al autorului moldovean. Lucrarea de exactă însemnare a atributelor unice, nerepatibile din profilul stilistic a lui Creangă a fost făcută cu atâta intuiție, încât de atunci încoace a deveni perspectiva esențială. G Călinescu a remarcat erudiția umanistică a lui Creangă, dicotomia stilului operei lui, cu slăbiciunea acelei părți în care scriitorul vădește propensiuni sentimentale„de cel mai prost gust”, apoi caracterul „făcut”, artistic al stilului. Fie că dezvoltă creator în opera de artă cultă temele folclorice, fie că povestește episoade cu puternică intuiție satirică, sau de critică socială, fie că evocă clipele trecutei lui copilării petrecute în mijlocul satului, Creangă își mobilizează forțele în același univers propriu. Țărani și țărance, flăcăi și copii, preoți, învățători, moșnegi, șugubeți, babe hapsâne, boieri meschini populează acest univers, căpătând contur, dar mai ales mișcându-se și vorbind. Universul acesta al operei reproduce lumea în care scriitorul și-a desfășurat existența, lumea satului pe care a iubit-o și a cunoscut-o în adâncime. De lumea aceasta a fost legat Creangă prin bucuria tuturor simțurilor, care străbate cea mai bună parte a operei sale.

Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimțite aproape tactil, ca în tablourile olandezilor și germanilor de la sfârșitul evului mediu. Enumerările care țin loc de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpânii nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării. Descrierea presupune planuri de perspectivă, relații între obiecte, în care unele neapărat trebuie să treacă în umbră ca numai câteva să concentreze atenția contemplatorului. De aceea Creangă nu descrie, ci enumeră. El cunoaște mai întâi limbajul tehnic al tuturor activităților exercitate în satul lui în vremea în care trăiește: culinare, meșteșugărești, de industrie casnică, de neguțătorie. Știe numele bucatelor de post și de praznic și tehnica pregătirii lor, de la „bob fiert, găluște și turtă cu juflă și vărzare”, mâncate în ajunul Bobotezii, până la mâncărurile de la ospețe și praznice: „sarmale, plachie, alivenci, papă cu smântână și cu ouă”( Capra cu trei iezi ) și preparatele din porcul tăiat la Crăciun: „costiță de porc afumate, chiște și bufet umplut, trandafiri usturoiați și slănină din cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine și cu mămăligă caldă…” ( Amintiri ). Și toate astea sunt spuse cu o poftă de mâncare care se comunică.

Extragerea operei lui Creangă din aria semanatoristă și poporanistă căreia a fost conjunctural anexată

Atât în basme cât și în “Amintiri”, omul și comunitatea umană sunt surprinși, însă, ca permanențe, “materia e mereu universală, personajele tipice în gradul cel mai înalt”. În monografia sa “I. Creangă. Viața și Opera” G. Călinescu afirma (ca și Maiorescu, G. Ibrăileanu, J. Boutiere s.a.) că marele nostru povestitor este “poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”. G. Ibrăileanu vede în creatorul lui “Harap – Alb” un “Homer al nostru”, fiindcă în “Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului” (“Scriitori români și străini”). N. Manolescu este primul critic care îi atribuie povestitorului o gândire originară asupra vieții. În această manieră îl scoate din sfera scriitorilor populari, teorie ce a fost dezvoltată de G. Muntenu (“Introducere in opera lui I. Creangă”), ca necesitate a afirmării conștiinței de sine în literatură inclusiv prin raportarea la marile valori. Așa se explică revenirea lui Creangă în aria preocupările științifice ale istoricului literar. Nefiind scutite de accente ideologice, studiile operei crengiene, cu precădere cel scris între 1962-1964, Ion Creangă, denotă menținerea exegetului în preajma izvoarelor vitale ale culturii naționale, căci iată ce scria Jean Boutiere, într-o monografie publicată în 1930 (dovadă a deschiderii către literatura română), despre humuleșteanul nostru, pe care îl plasa, din punct de vedere al capacității transformării basmului popular în operă de artă, în același context cu frații Grimm, Ch. Perrault, canonicul Schmid, și Andersen: “Patriot sincer și admirator fervent al tezaurului primit de la strămoși, el a vrut să arate compatrioților lui, prea entuziaști după opinia sa față de cultura străină, că geniul popular românesc a creat opere anonime demne să fie scoase la lumină, și care, redactate într-o românească curată și înfrumusețate numai cu podoaba spiritului, cu proverbe și ziceri naționale, puteau să rivalizeze cu capodoperele literaturii savante: el continua astfel, inconștient tradiția lui A. Russo”. Lui Coroban îi va atrage atenția felul de a fi al “țăranului epopeic crengian”, aluzia transparentă trimițând la Ibrăileanu, cel care a caracterizat opera lui Creangă drept “epopee a poporului român”, iar pe Creangă ca fiind “Homer al nostru”, comparându-l cu La Fontaine, Gogol. Vor fi inserate dragostea autorului față de țăran, zâmbetul “distanțat ironic”, situațiile comice în care este pus personajul. Concluzia la care ajunge criticul este de natură să se răsfrângă, indirect, chiar asupra “lecției” pe care V. Coroban, desprinzând-o din scrierile lui Creangă, i-o servește cititorului basarabean: “Dar dincolo de zâmbetul ironic și situația comică apare în toată amploarea ei, tragedia țăranului. Destinul acesta tragic se repercutează dureros în inima scriitorului. Dar ca orice umorist genial, Creangă nu se lasă biruit nici de lacrimi, nici de patetic și cu atât mai mult de emfatic. El se situează la o anumită distanță ironică pentru a fi aparent imparțial și … artist”. Ion Creangă nu apare ca un simplu culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin „Amintirile din copilărie”, cât și prin povestirile și poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înțelept de a gândi și a trăi al neamului său, într-o limbă literară care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preț. Una dintre trăsăturile constitutive ale realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre lume a scriitorului cu cea populară, care afirmă cu putere existența materială a lumii și crede în ea cum crede în forța vitală și în bucuriile simțurilor care o expun. O altă componentă a realismului său este aceea satirică. Talent satiric prin excelență, Creangă vede cusururile acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor, și le proiectează pe fundalul operei sale, cu dimensiuni mărite delectându-se în exagerarea conștientă, învățată la școala povestitorului popular, obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos. Dacă în întreaga sa operă Ion Creangă înfățișează universul rural românesc, în „Amintiri” el proiectează satul tradițional sub semnul trăirii la cea mai înaltă tensiune a vârstei de aur. Iar, pentru că Nică se impune drept copil universal („Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când lumea asta și pământul”), matca vârstei sale (satul tradițional românesc) deprinde universalitate. Humuleștii constituie mediul cel mai prielnic ființei lui Creangă. Mediul acesta retrăiește cu intensitate mai ales în „Amintiri” alcătuind rezervorul de viață din care scriitorul țăran își extrage materialul universului pe care-l construiește.

Două modalități de expresie se întâlnesc întregindu-se înlăuntrul operei, determinată de cele două atitudini afective dominante ale creatorului, duioșia colorată nostalgic și râsul homeric, izvorât dintr-un simț colosal al grotescului. Melancolia ușoară îl poartă înspre evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală, care introduce pe scena operei figurile cele mai dragi ale părinților și bunicilor, ale dascălilor și prietenilor fără deformări, cu dimensiuni firești. Într-o astfel de dispoziție sufletească scrie el despre înțelepciunea bunicului, despre truda, necazurile și oboselile oamenilor, despre nesuferita corvoadă a armatei și multe altele, exprimându-și uneori cu umor, alteori cu ironie ușoară părerile critice despre lumea satului său.

Realismul său se împlinește prin integrarea viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice. Metafora cea mai cuprinzătore și unificatoare a operei lui Creangă e „lumea ca spectacol”, nu „lumea ca teatru” așa cum se specifica la Shakespeare. O filosofie întemeiată de mult stă la baza acestei teme, precum și o atitudine pe măsură față de lumea înțeleasă și deschisă în această cheie de interpretare.

CONCLUZII

La finalul studiului, putem privi opera lui Creangă ca fiind lipsită de o bază speculativă, din arta lui desprinzându-se o înțelepciune țărănească și folclorică asupra lumii general valabilă. Omul apare în viață prin tot ceea ce ține de condiția lui pământească, într-o viziune realistă, cu predominarea concretului în întâmplări și lucruri, în formele particulare obișnuite, recunoscute cu ușurință chiar când povestitorul, în mod voit, dă realității o aparență neobișnuită, în contrast cu ce ne-am aștepta ca ea să fie. Neobișnuitul este o contrafacere a realității în sensul unei reale denaturări a ei, iar când se vede și intenția contrafacerii, ea este intenția povestitorului de a pune în contradicție aparența cu realitatea. În această contradicție trebuie căutat izvorul râsului în arta de povestitor a lui Creangă, în forma pe care povestitorul ne-o prezintă, ca și cum el n-ar avea conștiința nepotrivirii, scuzându-se mereu de țărăniile sale, care sunt aparent neintenționate observații ale nepotrivirii, cu motivarea că omul așa este făcut, că nu poate fi pe deplin ceea ce vrea să pară că este.

Amprenta inconfundabilă a scrisului lui Creangă se realizează, în fond, din însăși dinamica firească a memoriei. A încerca să demonstrezi oralitatea stilului lui Creangă a devenit o pe parcurs o aparentă banalitate, cu toate că, pentru cunoscători demersul nu pare deloc ușor. Humuleșteanul Ion Creangă a aplicat cum nu se poate mai bine lecția lui Maiorescu și a lui Eminescu. Scria cum vorbea, cu un stil coloctival frust, aproape naturalist și cu evidenta plăcere de a istorisi. Observatorul nepotrivirii dintre situațiile reale și cele ideale se ascunde sub masca nevinovăției sau a prostiei, pentru ca ascultătorii, de vor găsi întâmplări șăgalnice și întâmplător potrivite cu vorba, să nu zăbovească la ele, ci să înțeleagă sensul adânc a ceea ce, din întâmplare, vor gândi că a fost spus cu inimă veselă. Cu inimă veselă au râs toți umoriștii lumii, într-o formă mai mult sau mai puțin gravă, deoarece reflexiunea spiritului însoțește sentimentul provocat de confruntarea aparenței cu realitatea, exteriorizat sub forma râsului. În accepție curentă, umorul, ca și ironia, cu care este confundat uneori, este o satiră din care nu lipsește comicul, întrucât rezultă din acțiuni rezolvate altfel de cum ne așteptăm noi, râsul fiind deci izvorul lui.

Note și referințe critice

BIBLIOGRAFIE

Boutiere Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976 p.87

Biblioteca critică, Ion Creangă, Editura Eminescu, București, 1977.

Călinescu, George, Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1989.

Călinescu George, Ion Creangă viața și opera, Editura Eminescu, București, 1973.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Cartea Românească, București, 1998.

Creangă, Ion, Opere, Studii introductive de Mircea Vulcanescu si Zoe Dumitrescu Busulenga, Bucuresti, Editura Fundației Culturale Române, 1996.

Dan Ilie, Studii despre Ion Creangă, Vol.II, Editura Albatros, București, 1973,

Dumitrescu, Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1963,

Ibrăileanu, Garabet, Studii literare, Editura Albatros, București, 1976. Ion Creangă, Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de Const. Ciopraga

Rotaru Ion, Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979;

Slavici, Ioan, Amintiri . Eminescu – Creangă – Caragiale – Coșbuc – Maiorescu, Cultura Națională , 1924;

Tanco, Teodor, Lumea transilvană a lui Creangă, Editura Dacia, București, 1989.

Tohăneanu, G., I., Stilul artistic al lui Ion Creangă, București, 1969.

Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Ed. pentru literatură, București, 1966.