Repere ALE Gandirii Extremiste In Romania Interbelicalegionarismul Si Cuzismul

REPERE ALE GÂNDIRII EXTREMISTE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ: LEGIONARISMUL ȘI CUZISMUL

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Cadrul politic general de evoluție a României după Primul Război Mondial

CAPITOLUL 2. Liga Apărării Național Creștine – formațiunea, doctrina și elementele programatice.

CAPITOLUL 3. Mișcarea Legionară – formațiunea, doctrina și elementele programatice.

CAPITOLUL 4. Asemănări și deosebiri între cuzism și mișcarea legionară.

CONCLUZII

Bibliografie

INTRODUCERE

,,Un istoric care ascunde adevarul, minte. Totuși, deseori, el trebuie să lărgească adevărul de câteva ori, altfel cititorul nu ar putea să-l vadă.” (Mark Twain).

Comunismul a rescris istoria României, a mistificat-o, a adaptat-o după principiile și ideile sale. Generații întregi nu își mai cunosc acum trecutul. Și, de fapt, mult mai grav, cunosc un trecut deformat și neadevărat. Mai bine să nu cunoști adevărul decât să fii convins că minciuna pe care o știi este adevăr!

Adevăratul istoric trebuie să fie imparțial: să prezinte toate variantele și punctele de vedere ale celor implicați, să identifice cauzele evenimentelor, urmările lor, dar să nu țină partea nimănui.

Doar când ne vom cunoaște adevărata istorie și o vom accepta și înțelege, vom fi capabili să iertăm, să ne vindecăm rănile și să ne trăim cu adevărat viața ca nație.

Până atunci suntem ca un copil orfan care nu își cunoaște originile, cu dorințe neînțelese, cu traume și sensuri bolnave.

În acest sens, poate cel mai elocvent caz al istoriei românești este cel legat de istoria mișcării legionare. După zeci de ani de regim totalitar comunist ce fel de adevăr mai cunoaștem??

Cine au fost legionarii? Asasinii lui Nicolae Iorga, dictatorii Gărzii de fier sau rezistența anticomunistă de după 1944?

După schimbarea regimului comunist din 1989 am fost asaltați de informație în acest domeniu. Din mai multe părți: susținătorii, supraviețuitorii și urmașii legionarilor, pe de o parte, dușmanii lor, pe de alta, și, pe lângă aceștia, istoricii care au încercat să reveleze adevărul istoric.

Nu e ușor să distingem din toate aceste lucrări și informații, adevărul istoric. Ne propunem în această lucare să facem o analiză cât mai lucidă a acestora. Vrem să fim asemeni unui om de știință, unui chimist care adună toate datele, și teoretice și experimentale, pentru a demonstra realitatea unei reacții chimice. Dar nici să uităm că, dincolo de analiza și interpretarea rece și lucidă, și în intimitatea celei mai științifice lucrări de chimie (sau de istorie în cazul nostru), există un mister universal, un fior metafizic ce dă viață și sens.

Ca și într-o sală de judecată ne propunem să ,,ascultăm” din toate mărturiile martorilor și ale ,,impricinaților”:

Publicații, lucrări, doctrine ale legionarilor, publicate înainte de război și după, în exil și apoi în țară, după 1989

Publicații, articole, dizertații ale martorilor din acea perioadă

Publicații ale istoricilor și politicienilor contemporani cu mișcarea legionară

Publicații și studii ale istoricilor realizate și publicate după 1989

Păreri ale unor mari personalități creștine, filozofice, ale literaturii, preocupate de fenomenul legionar, precum Petre Țuțea, Arsenie Boca, Mircea Eliade etc

Vom aborda ,,cercetarea” noastră din publicații periodice, din perioada 1920-1944, și după 1990, din cărți publicate în anii 1930-1945, din lucrări și tratate de istorie de după 1990, și din publicații apărute în străinătate, în exil, între 1944-1990, de foști legionari, urmași ai acestora sau martori.

Am selecționat titluri precum:

Alexandru Mihai Stoenescu. Istoria loviturilor de stat în România, București, Editura Rao, 2007

Academia Română, Bibliografia istorică a României, 1994-2010, București, 2007

A. Drăgoescu. Istoria României, Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1997

Horia Sima, Doctrina legionară, Madrid, Editura legionară, 1980

Radu Florian Bruja. Mișcarea legionară în Bucovină după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu (1939-1940), Suceava, 2002

Cătălin Borțun. Mișcarea legionară din județul Teleorman în documente, București, Editura Renaissance, 2011

Liviu Vălenaș, Mișcarea legionară între adevăr și mistificare: Convorbiri cu Mircea Dimitriu, Timișoara, Editura Marineasa, 2000

Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Ionuț Nistor. Politică și cultură în perioada interbelică, Anul III, 2014-2015, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Istorie

Zigu Ornea. Anii treizeci, extrema dreapta romaneasca , Editura Est, 2008

Armin Heinen. Legiunea Arhanghelul Mihail – o contribuție la problema fascismului mondial, Editura Humanitas, 1999.

Francisco Veiga. Istoria Garzii de Fier, 1919-1941, Editura Humanitas, 1995

Mirel Bănică. Biserica Ortodoxă Română. Stat și Societate în anii 30, Editura Polirom, 2007.

Arsenie Boca – O sinteza a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete

Horia Sima. Era libertății: statul national-legionar: vol. 1. Constanța, Metafora, 2004

Nae Ionescu. Fenomenul legionar, Filipeștii de Târg (Prahova): Antet XX Press, [2005]

Constantin Papanace. Stilul legionay de luptă: concepția tactică a Căpitanului, București, Lucman, 2004

Și multe alte lucrări și documente.

Abordarea o vom face sistematic, începând cu analiza contextului istoric, politic, social, economic și international al perioadei de după Primul război mondial, insistând pe perioada în care s-a înființat Liga Apărării Național-Creștine și apoi Mișcarea legionară.

Vom analiza apoi, pe rând doctrina, înființarea, evoluția și transformarea celor două mișcări și organizații politice. Va urma o cercetare a asemănărilor și a deosebirilor celor două formațiuni socio-politice.

Datele vor fi culese din diversele surse propuse și le vom sintetiza într-un mod logic, ca într-o prezentare științifică, încercând să găsim calea de mijloc, a adevărului istoric. Intervenția noastră va fi mai evidentă în momentul analizării deosebirilor și asemenerilor și apoi în enunțarea concluziilor.

CAPITOLUL 1. Cadrul politic general de evoluție a României după Primul Război Mondial

După primul război mondial, România s-a transformat radical prin unirea cu Transilvania, Basarabia și Bucovina. De la o țară mica, ea a ajuns una de mărime medie, ceea ce a adus și o mai mare implicare a sa pe plan internațional. Acest aspect a devenit evident în perioada în care ministrul de externe a fost Nicolae Titulescu.

La sfârșitul războiului, conferința de la Paris, din 1919-1920, a urmărit să includă în cadrul statelor naționale cât mai puține minorități. Așa numitul principiu al naționalităților. Printre noile state apărute pe harta Europei, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Austria, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, s-a numărat și România.

În populația României, circa 28,1% era reprezentat de minorități, cu o pondere mai mare în Bucovina, Dobrogea si Transilvania. Aici, spre deosebire de alte țări europene, aici nu au existat mișcări separatiste. Aceasta s-a datorat și politicii duse de statul român.

Dezvoltarea țării s-a produs, în cele două decenii din perioada interbelică, pe toate planurile. Pe plan demografic, populația a crescut cu 4,4 milioane de locuitori, astfel încât în 1939 ajunsese la aproape 20 de milioane. Cea mai mare parte a acestei populații se ocupa cu agricultura, iar în industrie erau implicați doar circa 10% din totalul acesteia.

Putem spune că cel mai intens s-a schimbat viața politică din România. În iulie 1917 a fost modificată Constituția iar în noiembrie 1918 s-a adoptat votul universal. Prin această reformă electorală, Adunarea Deputaților era aleasă prin vot universal, egal, direct, secret și obligatoriu pentru toți bărbații majori, de peste 21 ani. Pentru Senat, vârsta minimă a votanților era de 40 de ani. Aceste schimbări erau specifice pentru multe țări europene, precum Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia, Ungaria etc.

Toată viața politică s-a schimbat, oamenii au devenit mai activi, partidele politice s-au dezvoltat și diversificat.

Pe lângă partidele vechi, Liberal și Conservator, s-au înființat Liga Poporului, Partidul Țărănesc, Partidul Nationalist-Democrat, Partidul Social-Democrat din Regat, la care s-au adăugat cele din provincii: Partidul Național Român din Transilvania, Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. În perioada 1920-1923, unele partide din provincii au fuzionat cu partidele din vechiul Regat. Și minoritățile naționale și-au constituit partide: Partidul German, Partidul Maghiar, Uniunea Evreilor Pămanteni etc.

În acest context au apărut și partidele extremiste, Partidul Comunist în stânga și la dreapta: Liga Apărării Național-Creștine, Legiunea Arhanghelul Mihail, Partidul Național-Socialist German etc.

Majoritatea țărilor europene au evoluat pe o cale democratică iar România nu a făcut excepție.

După Unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat o intensă activitate de integrare a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei, în cadrul statului român, la nivel legislativ, administrativ, al serviciilor publice, al armatei, al siguranței statului etc. În 1919, în noiembrie, au avut loc primele alegeri bazate pe vot universal. Președintele Consiliului de Miniștri a fost desemnat omul politic ardelean, Alexandru Vaida-Voevod.

Apoi, în 15 octombrie 1922, regale Ferdinand și regina Maria au fost încoronați la Alba-Iulia, eveniment cu o deosebită semnificație, menit să întărească actul Unirii din 1918.

Schimbările politice și economice, dezvoltarea noilor relații de tip capitalist, au schimbat, în mod esențial și viața de zi cu zi a românilor. Dezvoltarea industrială a dus la apariția de noi meserii, o parte din populația rurală a emigrat la orașe, care au cunoscut o ascensiune rapidă.

Politica a pătruns tot mai mult în viața cotidiană a românilor, în perioada 1919-1939 au avut loc nu mai puțin de 11 alegeri parlamentare. Nivelul de școlarizare era încă unul foarte scăzut, de doar 65%. Cu toate acestea învățământul liceal, și în special, cel universitar a cunoscut o puternică dezvoltare, aici formându-se peronalități deosebite din știință, artă sau cultură. După 1918, România a avut una din cele puternice dezvoltări și transformări în plan politic, economic și social, de la nivelul Europei.

Potențialul economic al României s-a schimbat mult după 1918 – resursele au fost mai bine folosite la nivelul întregii țări, barierele vamale dintre vechile provincii au fost eliminate, a crescut ponderea industriei în cadrul economiei.

Refacerea economică de după război nu a fost ușoară, dar guvernul a aplicat doctrina ,,prin noi înșine” prin care se dorea asigurarea independenței economice a țării, modernizarea economică, susținerea puternică de către stat, în special a industriei.

În ianuarie 1919 a fost înființată Direcția Refacerii din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului. S-au importat, cu prioritate, utilaje și materii prime necesare industriei, s-a dus o politică de creditare avantajoasă pentru sprijinirea industriei. S-au înființat întreprinderi metalurgice, cu ajutorul statului, precum Fabrica de Sârmă de la Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copșa Mică-Cugir (1925), întreprinderi constructoare de mașini ca cele de la Malaxa-București (1926), I.A.R.-Brașov (1926). Industria era diversificată și de o înaltă performanță: se produceau negru de fum, locomotive, autobuze, aparate de radio, instalații petroliere, și chiar unele din cele mai bune avioane din lume. După datele statistice, economia locală satisfăcea 80% din necesarul industrial al României.

Între anii 1929 și 1933 s-a realizat și o rețea rutieră modernizată, încă din 1921 se făcea transportul interurban cu autobuzul. Transportul feroviar a fost modernizat. Țara dispunea de o rețea de conducte de transport între Valea Prahovei, Bucuresti, Constanța și Oltenița.

În 1920 Franța și România au înființat prima companie aviatică internațională din lume. Prima centrală telefonică automată a fost inaugși 1933 s-a realizat și o rețea rutieră modernizată, încă din 1921 se făcea transportul interurban cu autobuzul. Transportul feroviar a fost modernizat. Țara dispunea de o rețea de conducte de transport între Valea Prahovei, Bucuresti, Constanța și Oltenița.

În 1920 Franța și România au înființat prima companie aviatică internațională din lume. Prima centrală telefonică automată a fost inaugurată în 1927, iar Palatul Telefoanelor, înființat în 1933, avea cea mai performantă aparatură.

Și în agricultură, care a rămas principala ramură economică, a avut loc reforma agrară prin care 1,4 milioane familii au primit 3,7 milioane ha de teren arabil. Un aspect negativ rămânea însă numărul mare de oameni angajați în munci agricole, cu proprietăți mici, și care nu aveau parte de o susținere prea puternică din partea statului. Treptat a crescut producția internă de batoze, semănători și alte mașini agricole, astfel încât în 1938 aceasta satisfăcea 80% din necesitățile României. Deși producția agricolă la hectar a crescut, ea a rămas totuși sub media europeană. Producția totală de porumb, grâu și floarea-soarelui era mare dar eficiența economică era încă mică.

Evoluția financiară a fost una fluctuantă, cu toate acestea leul era o monedă liber-convertibilă, participand la operațiunile de bursă din Europa și S.U.A.

În 1933 România avea o datorie de 141 miliarde de lei dar aceasta a scăzut la 80 de miliarde de lei. În 1941, când a fost suspendată plata datoriei externe, aceasta ajunsese la 63 de miliarde de lei.

În 1916, ponderea capitalului străin în economia românească era foarte mare, de circa 80%, dar politica de dezvoltare prin forțe proprii a dus la reducerea acestuia la 37%.

Comerțul exterior avea un nivel foarte scăzut în 1919, dar o dată cu dezvoltarea economică și acesta a crescut în mod evident. Pe primul loc la export nu mai erau cerealele ci produsele petroliere. Importul de materii prime a crescut semnificativ, de la 9,6%, în 1930, la 33,8% în 1939, în timp ce importul de produse finite a scăzut de la 65% la 33% în aceeași perioadă de timp.

În 1938, industria producătoare de mijloace de producție reprezenta 45,5% din totalul producției industrial iar cea a mijloacelor de consum de 54,5%.

România nu mai era un stat agrar, industria, construcțiile și transporturile au ajuns să reprezinte 50,8% din produsul social și 41,7% din venitul national.

Predominau întreprinderile industriale mici, 98,8% aveau mai puțin de 20 de angajați. Populația din mediul rural era încă foarte mare, prea puține persoane erau angajate în industrie.

Venitul național pe cap de locuitor, în 1938, era de 110 dolari, în timp ce alte țări aveau următoarele venituri: Polonia – 94 dolari, Iugoslavia – 106 dolari, Ungaria -108 dolari, Franța – 146 dolari, Anglia – 490 dolari, S.U.A. – 512 dolari, cel mai înalt din lume în acea perioadă. În zona central-europeană, balcanică, România era la un nivel ridicat din punct de vedere economic.

Contextul economic era influențat direct de cel politic. De fapt, schimbările politice și noile legi au permis dezvoltarea țării.

Constituția din 1923 se baza pe principiul separării puterilor în stat în putere legislativă, executivă și judecătorească.

Puterea legislativă era exercitată de rege și de Reprezentanțiunea Națională, formată din Senat și Adunarea Deputaților. Deputații era aleși prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret, de către cetățenii români majori (vârsta mai mare de 21 de ani). Pentru femei se stabilea că legile care vor reglementa drepturile lor politice vor fi stabilite prin vot cu majoritate de două treimi.

Senatul era alcătuit din două categorii de senatori, aleși și de drept. Primii erau aleși atât de cetățenii români care aveau mai mult de 40 de ani, cât și din partea consiliilor județene, de membrii Camerelor de Comerț, de Industrie, de Muncă și de Agricultură, de fiecare Universitate.

Senatori de drept erau moștenitorul tronului, după ce împlinea 18 ani, mitropoliții țării, episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice, șefii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul pentru fiecare confesiune, și reprezentantul superior religios al musulmanilor, președintele Academiei Române. În anumite condiții, specificate de lege, erau senatori de drept și foști miniștri, generali, deputați etc. Pentru că numărul senatorilor de drept ajunsese detul de mare, bătălia politică se dădea, de fapt, pentru Adunarea Deputaților. Durata unui mandat, atât la deputați cât și la senatori, era de 4 ani.

Legea electorală din 1926 a adus câteva elemente noi în privința centralizării rezultatelor și a repartiției mandatelor. Până în 1926, acestea se centralizau la nivel de județ. Legea schimba acest proces de centralizare la nivel național, după care se calcula procentul obținut de fiecare grupare în parte în raport de numărul total al votanților pe întreaga țară. Grupare majoritară era cea care avea cel puțin 40% din voturi, iar pragul electoral minim era de 2%. Gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărțea între toate grupurile, inclusiv cea majoritară, proporțional cu procentele de voturi obținute de fiecare dintre ele. În situația în care nu se declara nici o grupare majoritară, mandatele se împărțeau între toate grupările proporțional cu procentul obținut de fiecare dintre ele.

Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive, membrii ei aveau dreptul să pună întrebări și interpelări miniștrilor, iar aceștia erau obligați să răspundă. Deputații și senatorii aveau imunitate parlamentară.

Puterea executivă era asigurată de guvern, ,,în numele regelui”. Consiliul de Miniștri era prezidat de un președinte desemnat de rege pentru a forma guvernul. Această persoană alcătuia o listă de miniștri pe care o prezenta regelui pentru a fi aprobată prin decret.

Ministerele erau organizate pe baza unei legi publicate în 1929. Erau stabilite atribuțiile și structura fiecărui minister iar prin decrete regale s-au înființat sau au fost scindate ministere.

Conform Constituției „Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunță în virtutea legii și se execută și numele regelui". Există o singură Curte de Casație și Justiție pentru întreaga țară. În 1924, Legea pentru unificarea judecătorească a stabilit înființarea de judecătorii urbane, rurale si mixte, de tribunale in capital de județ, a 12 Curți de Apel, precum și a unei inalte Curți de Casație si Justiție. Legea stabilea că magistrații nu puteau ocupa o altă funcție publică, și nu puteau să fie administratori sau cenzori în societăți comerciale.

În sistemul politic al României, regele își păstra rolul central, țara fiind un stat cu regim monarhic-constituțional. Prerogativele regelui erau stabilte prin articolul 88 din Constituție: „Regele numește si revocă pe ministrii săi. El sancționează și promulgă legile. El poate refuza sancționarea sa. El are dreptul de amnistie în materie politică. Are dreptul de a ierta sau de a micșora pedepsele în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privința miniștrilor. El nu poate suspenda cursul urmării sau al judecății, nici a interveni prin nici un mod în administrația justiției.”

Constituția era construită pe baza principiului „regele domnește, dar nu guvernează", dar în realitate monarhul era implicat în toate activitățile de stat.

Ferdinand I a avut o contribuție deosebită la realizarea Unirii de la 1918. El a condus țara fiind influențat de regina Maria și de Barbu Știrbey și a avut ca și partener de bază pe I.C. Brătianu. El nu a fost mereu neutru în îndeplinirea rolului de arbitru între partidele politice, fiind foarte des de partea Partidului Național Liberal.

Principele moștenitor Carol a renunțat la dreptul său de urmaș la tron de trei ori, în 1918, 1919 și în 1925. În decembrie 1925, Consiliul de Coroană a acceptat renunțarea lui Carol, în ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă l-a proclamat ca successor pe Mihai și s-a instituit o Regență deoarece acesta era minor. După 20 iulie 1927, când regele Ferdinand a decedat, a intrat în funcțiune Regența. Mihai I avea atunci doar 6 ani. După 3 ani, principele Carol s-a întors în țară și a devenit rege sub numele de Carol al II-lea.

Acesta a intensificat rolul monarhiei în viața de stat, mergând până la lovitura de stat din 10 februarie 1938. În 27 februarie 1938 a promulgat o nouă Constituție prin care și-a sporit foarte mult prerogativele. Acest regim monarhic autoritar a durat până pe 6 septembrie 1940 când a fost nevoit să abdice. Ca rege a revenit fiul său Mihai, dar țara era condusă în realitate de generalul Ion Antonescu.

Viața politică din România a fost una agitată și intensă, mai ales după introducerea votului universal. Numărul de alegători a crescut foarte mult, de la circa 100.000 de alegători înainte de război, la circa 4,6 milioane în 1937. Cum circa 80% din populație trăia în mediul rural, masa electorală majoritară a devenit țărănimea. Modul de desfășurare a luptei politice s-a schimbat radical, ea s-a mutat de la oraș la sat.

Înainte de 1914, un candidat își putea vizita alegătorii din circumscripție acasă. După ce numărul alegătorilor a crescut atât de mult, au început să se țină întruniri electorale, au început turneele electorale. Peste tot erau afișe care conțineau programele partidelor, informații despre candidați, îndemnuri de a nu vota rivalii politici etc.

Alegătorii s-au schimbat și ei, au devenit activi și interesați de viața politică. În perioada 1919-1937 au avut loc zece alegeri pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat (in 1919, 1920, 1922, 1926,1927,1928,1931, 1932, 1933, 1937).

Partidele politice au evoluat, s-au transformat, au dispărut sau altele noi au apărut în această perioadă de intense transformări. Partidul Conservator-Progresist și Partidul Conservator-Democrat au dispărut în 1922, când, la alegeri, nu au mai obținut nici un loc în Parlament.

Alte partide au avut o scurtă existență, precum Partidul Poporului, care a avut un rol politic important în perioada 1919-1920, dar a intrat apoi în declin. Din el s-a desprins gruparea lui Octavian Goga care în 1932 a înființat o nouă formațiune – Partidul Național-Agrar.

La alegerile din 1928, Partidul Național Țărănesc a venit cu un program intens de reforme și astfel a primit 77,76% din totalul voturilor. Dar nu și-au ținut promisiunile. În această situație, Constantin Stere și-a dat demisia Într-o scrisoare către Iuliu Maniu, președintele partidului, Constantin Stere, își exprima nemulțumirile eși dezamăgirea: „De la venirea la cârmă a Partidului Național-Țărănesc, abateri succesive de la principii și o serie de măsuri și acte, pe care – cum stiți, domnule presedinte – am avut mereu onoarea și durerea să le dezaprob ca necompatibile cu metodele de guvernare democratică și parlamentară, ca și cu ideologia noastră, au creat in jurul partidului o atmosferă destul de neprielnică, pentru ca să poată fi cu succes dezlănțuită o companie de nimic justificată, care a dus guvernul prezidat de dumneavoastră intr-un impas". În mai 1931, Constantin Stere, a înființat Partidul Țărănesc-Democrat.

În perioada interbelică au existat formațiuni politice din toate spectrele și categoriile:

de dreapta – Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Democrat

de centru – Partidul Național-Liberal, Partidul Poporului

de centru-stânga – Partidul Țărănesc, Partidul Național-Țărănesc

de stânga – Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat

de extremă-stângă – Partidul Comunist din România

de extremă-dreaptă – Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier

partide ale minorităților naționale – Partidul Maghiar, Partidul German. Partidul Evreiesc

Din cei 20 de ani ai perioadei interbelice, timp de aproape 10 ani, a fost la putere Partidul Național Liberal. Acesta a fost un partid bine organizat, cu un program realist și eficient pentru dezvoltarea României, și care a avut lideri de valoare. Activitatea PNL a fost cea care a contribuit în mod esențial la adoptarea Constituției și a legilor administrative, judecătorești, electorale, ale învățământului, cultelor, legilor economice.

O caracteristică a perioadei interbelice a fost alternanța la putere, nici un partid nu a stat la putere mai mult de 4 ani, atât cât era valabil și un mandat de deputat sau senator. Aceasta a permis aplicarea de diverse programe politice și economice, unele chiar opuse, cum a fost guvernul național liberal din primul deceniu al perioadei interbelice, care s-a bazat pe centralizarea administrativă, în timp ce guvernul național-țărănist din 1928-1930 a adoptat descentralizarea prin crearea a șapte „directorate ministeriale". Politica economică a liberalilor era in spiritul doctrinei economice „prin noi înșine", iar a național-țărănistilor a „porților deschise".

S-au putut observa diferențele și erorile și unele chiar au fost corectate, cum a fost cazul țărăniștilor, care, în prima lor guvernare au acumulat împrumuturi externe foarte mari (1928-1931), iar în 1933 au văzut că rambursarea acestora este foarte grea pentru țară și atunci au cerut reeșalonarea plăților și ei, ca partid, au abandonat doctrina „porților deschise".

În perioada 1919-1920 s-a încercat și un guvern de coaliție pentru că nici un partid nu avea majoritate. Dar acesta s-a dovedit fragil și instabil.

Regele Carol al II-lea, care dorea diminuarea rolului partidelor politice și implicarea sa în activitatea executivului, a încercat guvernul de uniune națională. Guvernul lui Nicolae Iorga, din 1931-1932, s-a dovedit un eșec.

Parlamentul a oglindit aceleași culori politice ca și guvernele interbelice. A adoptat legi fundamentale pentru România precum Constituția din 1923, legile pentru reforma agrară din 1921, legile pentru organizarea administrativă din 1925, 1929, 1936, legile economice din 1924 si 1929, legile privind invățămantul din 1924, 1928, 1932 etc).

Parlamentul și-a exercitat și controlul asupra activității guvernului. Astfel, în ianuarie 1922, guvernul lui Take Ionescu a primit vot de blam din partea Adunării Deputaților, și a fost nevoit să demisioneze.

Majoritatea deputaților și senatorilor erau avocați, proprietari și profesori universitari.

Putem spune că monarhia era una din cele mai importante instituții ale statului și, de multe ori și-a îndeplinit rolul de mediator între puterile statului. În 1919, regale Ferdinand a numit un govern de coaliție deoarece nici un partid nu a câștigat alegerile, în 1920 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din România în acel moment, iar în 1922 a încredințat puterea lui Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru excepționalele sale calități de lider politic și de stat.

Instituția monarhică intervenea pentru a evita agravarea tensiunilor politice și sociale.

În perioada interbelică presa a devenit, cu adevărat, ,,a patra putere în stat”. Ea s-a constituit într-un instrument de control asupra activității guvernului, de combatere a abuzurilor și a ilegalităților. Tot prin intermediul presei s-a realizat și educația civică a românilor.

Progresul politic și social din perioada interbelică este indiscutabil, dar au existat și lipsuri ale regimului democratic și anume unele practice nedemocratice care se perpetuaseră din trecut, inconsecvențe ale politicienilor, circa 40% din electorat era analfabet, ofertele și programele politice erau puțin cunoscute și se reflectau în oscilații foarte mari în preferințele electoratului. Au existat și presiuni, acte violente, ilegalități produse în campaniile electorale care au influențat rezultatul alegerilor, asigurand victoria partidului aflat la putere.

O problemă esențială a democrației din România interbelică, a fost sistemul vechi, introdus de Carol I, conform căruia ,,guverul face parlamentul”. Prin acesta, regele destituia guvernul și numea un altul, apoi dizolva parlamentul și anunța organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat. Un guvern nou venit la putere destituia vechile autorități locale și își punea oamenii de încredere din partidul aflat la putere care, apoi, acționau pentru a asigura victoria electorală a guvernului.

În 20 de ani în România au fost, nu mai puțin de 25 de guverne, din care doar două s-au menținut timp de patru ani (între 1922-1926 și 1934-1937) și au existat chiar și guverne de doar câteva săptămâni. Aceste schimbări dese au afectat politica de stat. De multe ori șefii partidelor își alcătuiau grupuri de interese.

Ion I. C. Brătianu a făcut ca PNL să treacă printr-o perioadă de glorie atât timp cât l-a condus, între 1909-1927. Acesta lua decizii mai ales după consultări personale cum ar fi: I.G. Duca pentru organizarea partidului, Alexandru Constantinescu pentru acțiuni impotriva opoziției, Vintilă Brătianu pentru probleme economice si financiare etc. După decesul acestuia, în 1927, PNL a intrat în declin. Partidul Național Țărănesc avea ca lider pe Iuliu Maniu, președinte între 1926-1933 și 1937-1947. Acesta era deosebit de abil și perseverent în obținerea unei decizii așa cum își dorea el, printr-o aparentă democrație și negocieri între membrii partidului, în fapt printr-o inteligentă manipulare a acestora.

Partidul Poporului a existat datorită popularității generalului Averescu. Aflat inițial, pe val, această popularitate s-a diminuat atunci când oamenii au văzut că generalul Averescu nu a adus, în timpul guvernării din 1920-1921, acea schimbare la care sperau.

Această situație, a unei conduceri de partid autoritare și nu prea democratice a fost și mai evidentă în cazul Ligii Apărării Național-Crestine, condusă de A.C. Cuza (1923-1935), ți al Legiunii Arhanghelul Mihail, al cărei „căpitan" era Corneliu Zelea Codreanu (1927-1938). Acești doi lideri hotărau, în mod dominant și autoritar, soarta formațiunilor respective și a membrilor lor.

Un alt aspect negativ al tinerei democrații românești a fost rolul prea mare acordat puterii executive față de cea legislativă. Guvernul era cel care ,,aranja” listele de candidați și se folosea de aparatul de stat pentru a câștiga în alegeri. Din acest motiv mulți parlamentari depindeau de guvern. De multe ori s-a întâmplat ca unii miniștri să ceară parlamentarilor să voteze o anumită lege, chiar dacă aceștia nu erau de acord.

În decembrie 1928, Iuliu Maniu, care era președintele Partidului Național-Țărănesc și devenise și șeful guvernului, a cerut parlamentarilor național-țărăniști să-și depună demisia în alb la conducerea partidului. Este foarte clar că executivul controla, de fapt, activitatea legislativului, exact pe dos decât prevedea Constituția.

O altă practică nedemocratică a fost cea a decretelor-lege, aplicate din 1934, de guvernul Tătărescu, care erau supuse, la pachet, spre aprobarea parlamentului.

Pe de altă parte și monarhia a folosit în mod abuziv dreptul de dizolvare a parlamentului. Conform legii fundamentale, Parlamentul era ales pentru 4 ani, dar durata medie de existență a unui parlament a fost de 2 ani.

În această perioadă au existat zece corpuri legislative, iar cele mai multe nu au avut timpul necesar pentru adoptarea acelor legi necesare în diferite domenii ale vieții economice, sociale și politice.

Toate aceste lipsuri și aspecte negative ale regimului democratic au avut ca rezultat scăderea încrederii populației în instituțiile democratice și crearea premiselor pentru înființarea și ascensiunea partidelor de extremă dreaptă, în special a Mișcării Legionare.

În paralel cu aceste modificări și alterări la nivel executiv și legislativ, și regele Carol al II-lea și-a intensificat acțiunile de instaurare a unui regim autoritar. Partidele politice erau văzute deja ca o adunătură de grupuri de interese care luptă între ele pentru avantaje materiale.

Parlamentul cunoștea și el un proces intens de degradare, guvernarea prin decrete-lege îl reducea la o marionetă în mâna guvernului.

Acest proces de degradare a vieții politice din anii '30 a fost specific pentru întreaga Europă. Regimul democratic din perioada interbelică a avut o perioadă intensă de dezvoltare și înflorire și apoi s-a alterat prin anii 30, dar, comparativ cu alte țări europene, democrația a rezistat mai mult în România. România a fost una din ultimile țări în care s-a instalat un regim autoritar, totalitar.

În acest context European și intern, în decembrie 1937 au avut loc alegeri parlamentare. Rezultatul lor a fost nedecis, nici o formațiune politică nu a primit cel puțin 40% din voturi. Rezultatele au fost: PNL cu 35,92%, urmat de PNȚ – 20,40%, Totul pentru Țară (Miscarea Legionară) – 15,58% si Partidul Național Crestin – 9,15%.

Drept urmare, regele l-a numit ca președinte al Consiliului de Miniștri pe Octavian Goga, lider al Partidului Național-Creștin. La Ministerul de Interne l-a pus pe Armand Călinescu, adversarul înverșunat al Mișcării legionare.

Parlamentul nici măcar nu a apucat să se întrunească, el a fost dizolvat și s-au anunțat alegeri pentru martie 1938.

Campania electorală a fost una violentă, măsurile luate de ministrul de interne împotriva legionarilor fiind dure, iar aceștia, la rândul lor, ripostând în fața forțelor de ordine.

Corneliu Z. Codreanu a declar că după succesul Mișcării Legionare, ,,România va avea o alianță cu Roma și Berlinul". Aceasta însemna schimbarea politicii externe a țării care era orientate către Anglia, Franța și Societatea Națiunilor. De altfel aceste guverne, englez și francez, au intervenit la regale Carol al II-lea, pentru a stopa ascensiunea legionarilor.

Regele a profitat de situația creată pentru a declanșa o lovitură de stat. În dimineața zilei de 10 februarie 1938 regele a avut o întâlnire cu Octavian Goga care i-a prezentat propunerile sale pentru rezolvarea situației din țară și ceea ce își propunea să facă pentru a câștiga alegerile cu Partidul Național-Crestin. La sfârșitul întâlnirii, regale a insistat pe necesitatea unui guvern de uniune națională și a solicitat sprijinul lui Octavian Goga. Acesta, înțelegând, însă, că nu mai avea susținerea monarhului, și-a prezentat demisia.

Carol al II-lea a chemat rapid în audiență pe șefii de partide, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu, Nicolae lorga, care au acceptat formarea unui guvern autoritar menit să restabilească ordinea în țară.

luliu Maniu a susținut menținerea sistemului democratic, în care răspunderea politică revinea partidelor pentru „a acoperi" Coroana.

Grigore Iunian, președintele Partidului Radical-Țărănesc, era plecat din țară. Corneliu Zelea Codreanu nu a fost chemat la întâlnire, deși Mișcarea Legionară ieșise pe locul 3 în urma alegerilor din decembrie 1937.

Nu au fost convocați nici șefii partidelor minorităților naționale și nici cel al Partidului Social-Democrat.

În noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a format un nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea, din care făceau parte, ca miniștri secretari de stat, șase foști președinți ai Consiliului de Miniștri: Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae lorga, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gh. Mironescu. luliu Maniu și Octavian Goga au refuzat oferta lui Carol al II-lea.

În prima ședință a noului govern, regale a citit proclamația către țară, în care sublinia necesitatea salvării țării și rolul pe care el și-l asuma prin preluarea puterii.

S-a instaurat starea de asediu pe tot cuprinsul țării, autoritățile militare aveau dreptul să facă percheziții oriunde și oricând, s-a instaurat cenzura presei, se interziceau întrunirile și adunările, prefecți de județe erau ofițeri superiori și s-a revocat convocarea corpului electoral.

În 20 februarie guvernul a aprobat textul noii Constituții. Votarea s-a făcut prin „declarațiune verbală înaintea biroului de votare". Noul regim a fost validat prin Constituția care a fost promulgată la 27 februarie 1938. Se mențineau principii precum suveranitatea națională, separația puterilor in stat, responsabilitatea ministerială și libertăți și drepturi democratice cum ar fi libertatea constiinței, a învățămantului, muncii, presei, întrunirilor, dreptul de asociație, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea în fața legii. Schimbarea esențială era la nivelul prerogativelor regelui. El devenea ,,capul statului”, își exercita puterea prin guvern care era numit de suveran și răspundea doar în fața sa. Puterile regelui creșteau foarte mult: el putea refuza, fără motivare, legile adoptate în Parlament, atunci când acesta era dizolvat sau în perioada dintre sesiuni, regele putea să emită decrete cu putere de lege, semnarea tratatelor politice și militare cu statele străine nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului.

Pe lângă drepturile pe care le avea și anterior, regele putea acum să micșoreze pedepsele în materii criminale, să numească și să confirme în funcții publice, el era șeful armatei, avea dreptul de a declara război și de a încheia pace, conferea grade militare și decorații române, acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari, putea bate monedă. Deși regele căpăta puteri foarte mari, el a avut grijă să mențină principiul formulat în constituțiile anterioare: „Persoana regelui este inviolabilă. Ministrii săi sunt răspunzători. Actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta insăsi, devine răspunzător de ele" (art. 44).

Dreptul de vot s-a schimbat, era acum valabil doar pentru cei care împliniseră 30 de ani.

Regele avea dreptul de a numi jumătate din numărul membrilor Senatului. Parlamentarii depuneau jurământ de credință față de rege. Parlamentul devenise un simplu decor, nu mai putea da vot de blam guvernului, ei aveau drept de inițiativă legislativă doar pentru legile de interes general, însă orice lege aprobată de Parlament putea fi respinsă de rege.

Patriarhul Miron Cristea a atacat, în discursul ținut cu ocazia promulgării noii Constituții, partidele politice, elogiindu-l pe rege: „Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit fără folos pe toți spre paguba țării întregi. Astăzi s-a rupt păienjenișul de pe ochii cetățenilor României întregite, ca să vadă limpede de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestății Tale".

Pe 30 martie 1938 s-a constituit Consiliul de Coroană, alcătuit din membri desemnați de rege, și avea un rol consultativ. Au fost numiți foști președinți ai Consiliului de Miniștri și alți oameni politici devotați regelui.

Tot pe 30 martie 1938 a fost publicat decretul-lege de dizolvare a tuturor asociațiilor, grupărilor sau partidelor politice. Se stabilea că acestea își vor putea relua activitatea „în condițiile și cu formele prevăzute într-o lege specială ce se va întocmi în acest scop".

În 14 aprilie 1938 a fost dat un alt decret care preciza că dizolvarea unei formațiuni politice ducea automat și la închiderea sediilor de întrunire ale acesteia.

În 14 august 1938 s-a decretat și reforma administrativă prin care s-a introdus încă o unitatea administrativă, ținutul. S-au creat 10 ținuturi: Olt, Argeș, Mării, Dunării, Nistru, Prut, Suceava, Alba-Iulia, Crișurilor, Timiș. Acestea erau conduse de rezidenți regali, numiți prin decret de către Carol al II-lea.

În domeniul social, noul regim totalitar a dizolvat sindicatele, a creat prin decretul din 12 octombrie 1938, bresle de lucrători, funcționari particulari și meseriași. Erau excluse și interzise orice activități de natură politică.

Prin decretul lege din 15 decembrie 1938, toți băieții între 7 si 18 ani și toate fetele între 7 și 21 de ani erau obligați să facă parte din Straja Țării, condusă de rege, căruia străjerii trebuiau să-i jure credință. Deviza acestora era „Credință și muncă pentru țară si rege".

În aceeași directive, la 19 octombrie 1939 a fost inființat Frontul Național Studențesc, în care au fost înscriși, în mod automat, toți studenții.

Deși regimul luase atât de multe măsuri și desfășura o propaganda intensă, populația rămânea impasibilă. Chiar Armand Călinescu observa: „Guvernul stă pe scenă si lucrează. Cetățenii stau în bănci și aplaudă uneori. Dar nu participă la această acțiune. Ei nu sunt intim legați de aceste acțiuni".

În decembrie 1938, regele înființează Frontul Renașterii Naționale (F.R.N.), „unica organizație politică în stat". Doar F.R.N. putea să depună candidaturi pentru alegerile parlamentare iar șeful său suprem era regele. Organele de conducere ale F.R.N. erau numite pe scară ierarhică, nu se făceau alegeri.

În 9 mai 1939 s-a publicat decretul-lege de modificare a legii electorale. Aveau drept de vot doar cei care știau carte, și, prntru prima oară, primeau și femeile drept de vot. Numărul alegătorilor s-a redus mult, de la 4 649 163 cetățeni, în 1937, la 2 025 123. Alegerile din 1-2 iunie au fost câștigate de F.R.N.

Acest regim a avut un profund caracter antidemocratic, regele domina și intervenea, în foarte mare măsură, în procesul de guvernare. Miniștrii erau personalități din fostele partide democratice, precum Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu, Mihai Ghelmegeanu, Mitiță Constantinescu, Victor Slăvescu, Victor lamandi.

Acești oameni făcuseră parte dintr-un sistem democratic. Nici acum nu puteau accepta un regim de dictatură. Între miniștri și rege exista un proces de consultare, nu era o supunere totală a guvernului către rege. Însăși regale povestea în cartea sa În zodia Satanei, situații în care a fost nevoit să cedeze în fața miniștrilor: „Atât Călinescu, cât si eu a trebuit să ne inchinăm in fața acestei păreri a majorității", de a proclama neutralitatea României.

Aceeași idee este susținută și de ministrul Vaier Pop: „în aparență, Romania era organizată ca un stat totalitar, cu o Constituție autoritară, cu un partid unic, cu regele șef de partid, cu toată lumea imbrăcată in uniformă, cu salutul roman etc. Toate acestea erau insă o simplă spoială, care nu putea ascunde realitatea pentru observatorul perspicace; Romania făcea

antisemitism de circumstanță, regim totalitar cu 46 masoni si democrați cunoscuți si incerca o apropiere de Germania cu anglo-francofili s.a.m.d. Regele era inconjurat de oameni de aceleasi credințe, iar situația Elenei Lupescu era mai tare decat oricand".

În concluzie, e vorba de un regim de autoritate monarhică, și nu de o dictatură propriu-zisă.

Politica economică din această perioadă a fost caracterizată de intensificarea intervenției statului. În 1938 producția industrială a crescut dar după începerea celui de al doilea război mondial, aprovizionarea cu materii prime nu s-a mai putut face, mai ales în întreprinderi textile și metalurgice. Toate eforturile s-au canalizat atunci spre producția de armament și echipament de război.

În agricultură, marea problemă devenise lipsa forței de muncă datoriză concentrării militare. Războiul își făcea simțite efectele pe toate planurile, agricultură, industrie, financiar, comerț. România era una din cele mai mari țări producătoare de petrol din Europa care era esențial pentru aprovizionarea mașinilor de război. În plus, România era și un mare exportator de cereale.

Politica socială din această perioadă, s-a axat, în principal, pe susținerea marii burghezii care era implicată economic în dezvoltarea industriei grele și în cea privind înzestrarea armatei.

Situația muncitorilor era foarte grea, ziua de lucru s-a prelungit, au fost suspendate zilele libere de duminică și sărbători, concediul de odihnă, în special pentru cei angajați în întreprinderi care lucrau pentru armată. A fost interzis dreptul la grevă.

Deși prin decretul din 30 martie 1938 partidele politice au fost scoase în afara legii, ele au continuat să-și desfășoare activitatea, doar că la un nivel mult redus.

Partidele mici, care susținuseră politica lui Carol al II-lea, Partidul Agrar (condus de Constantin Argetoianu), Frontul Românesc (condus de Alexandru Vaida-Voevod), Partidul Nationalist-Democrat (condus de Nicolae lorga) au putut să-și continue oficios activitatea.

Alte partide mici, precum Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul Radical-Țărănesc și Partidul Național-Crestin, și-au încetat activitatea. Liderii acestora au decedat, iar cei rămași au renunțat la politică sau au trecut la alte formațiuni.

Organizațiile politice ale minorităților naționale și-au continuat activitatea.

Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, a rămas principalul partid de opoziție.

Maniu a declarant foarte clar: „Nu ne socotim dizolvați, ci ne simțim obligați a continua activitatea noastră".

Iuliu Maniu a hărțuit și criticat regimul în fiecare împrejurare pe care a avut-o, cu scopul de a-l compromite.

Inițial, Constantin I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, a avut o atitudine pozitivă față de regimul de autoritate monarhică, dar după publicarea decretului de dizolvare a partidelor, când a înțeles că regele nu se limita doar la acțiuni împotriva Gărzii de Fier, ci dorea să instaureze noul regim monarhic în detrimentul democrației, a ripostat și i-a exclus pe membrii PNL care au semnat decretul de dizolvare, printre care era și Gheorghe Tătărescu.

În acest context, s-au îmbunătățit relațiile dintre cele două partide istorice. O parte a presei de partid a continuat să apară sub alte denumiri. Liderii celor două partide au făcut tot ce s-a putut pentru a profita de slăbiciunile regimului, dar nu s-au angajat într-o luptă directă, fermă cu regimul lui Carol al II-lea, considerând că acesta se va prăbuși în mod firesc, de la sine.

Partidul Social-Democrat a trecut prin convulsii interne cauzate de faptul că unii din lideri au susținut regimul monarhic.

Partidul Comunist a căutat să lupte împotriva regimului prin stimularea unor manifestări politice, prin acutizarea conflictelor sociale.

În situația cea mai grea s-a aflat Garda de Fier. Corneliu Zelea Codreanu, care a înțeles foarte bine motivul acțiunilor lui Carol al II-lea, a decis dizolvarea partidului Totul pentru Țară: „Generația noastră vede bine mănusa care i s-a aruncat. Mănusa aruncată va rămane insă jos. Noi refuzăm să o ridicăm. Ceasul biruitei noastre incă n-a sunat. E incă ceasul lor".

În acest mod a sperat să evite represiunile împotriva Gărzii de fier. Dar Carol al II-lea, împreună cu Armand Călinescu, erau hotărâți să o distrugă. S-au folosit de un pretext, de o scrisoare trimisă de Codreanu lui Nicolae Iorga prin care acesta îi reproșa lui Iorga că în trecut, îndemnase tineretul român să facă comerț, pentru a-i înlătura pe evrei, iar acum cerea cu vehemență desființarea comerțului legionar. Codreanu îi spunea: „Esti un necinstit sufleteste căci ți-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate […]. De acum si pană voi inchide ochii, domnule lorga, si după aceea, te voi privi asa cum meriți". După ce Nicolae lorga i-a arătat scrisoarea lui Armand Călinescu, acesta 1-a sfătuit să meargă în justiție. După procesul intentat, Codreanu a fost condamnat la 6 luni închisoare.

În timpul procesului s-au efectuat percheziții la sediile Gărzii de Fier și la locuințele liderilor. A fost pornit un nou proces iar Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pe baza unor acuzații de „reproducere în public de secrete interesând securitatea statului", pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale" și pentru „crimă de răzvrătire".

Zeci de legionari și de simpatizanți au fist trimiși în lagăre amenajate la mănăstirile Tismana și Dragomirna, precum și la Școala de Agricultură din Miercurea Ciuc. Printre cei internați la Miercurea Ciuc s-au aflat Nae lonescu și Mircea Eliade.

Situația pe plan internațional evoluase însă în favoarea Germaniei care susținea Garda de Fier.

După 29 septembrie 1938, când s-a emis acordul de la Munchen, care susținea politica de cedare în fața agresorului, adoptată de Anglia și Franța, regele a făcut o vizită la Paris și Londra pentru a vedea pe cine poate conta România. Și-a dat seama că aceasta fusese abandonată. Pe drumul de întoarcere, a făcut o vizită neoficială în Germania. Întrevederea cu Adolf Hitler, bazată pe neîncrederea ambelor părți, nu a dat nici un rezultat.

Ajuns în țară, în înțelegere cu Armand Călinescu, regele a hotărât suprimarea lui Corneliu Z. Codreanu și a altor legionari, cunoscuți ca fiind asasinii lui I. G. Duca și a lui M. Stelescu. În timp ce au fost transportați de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, aceștia au fost strangulați.

În contextul tensiunilor dintre București și Berlin, la 21 septembrie 1939, un grup de legionari, l-a asasinat pe Armand Călinescu. Garda de Fier era condusă atunci de Horia Sima. Asasinii au anunțat la radio pedepsirea lui Armand Călinescu și apoi s-au predat. Au fost, la rândul lor, împușcați.

În contextul agravării situației internaționale, regale Carol al II-lea, a început, în 1940, o politică de reconciliere națională. Regele a încercat să îî coopteze pe liderii PNL și PNȚ, dar aceștia au refuzat. Mișcarea legionară a fost receptivă la această politică de reconciliere, și un număr destul de mare de legionari a renunțat la propriile convingeri politice și au făcut declarații de loialitate față de Carol al II-lea.

Din luna martie 1940 a început eliberarea legionarilor din închisori. O parte a legionarilor care fugiseră în Germania, s-a întors în țară. În data de 18 iunie regele a avut o întâlnire cu Horia Sima, și astfel s-a oficializat reconcilierea politică.

În acest context, regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism. Pe 22 iunie 1940, Carol al II-lea a transformat F.R.N. în Partidul Națiunii, partid unic și totalitar. Toți funcționarii publici, membrii organelor de conducere ale asociațiilor profesionale, membrii consiliilor de administrație ale intreprinderilor publice și private, au fost obligați să se înscrie în acest partid.

În aceeași zi, a apărut un decret-lege de apărare a ordinei publice, care stabilea pedepse grele pentru cei care făceau propagandă în vederea schimbării organizării politice a țării sau care ar fi constituit organizații secrete sau ar fi reconstituit asociații dizolvate.

În 26 și 27 iunie 1940 au sosit notele ultimative sovietice de ocupare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei. Regele a continuat manevrele politice de până atunci în speranța că își va păstra puterea.

În 28 iunie 1940, Horia Sima a devenit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor și Artelor. Garda de Fier a devenit, pentru prima dată de la înființarea sa, forță politică de guvernământ. Peste 4 zile, Ion Gigurtu, agreat la Berlin, a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. Legionarii au primit două ministere si un subsecretariat de stat.

La 15 iulie Hitler a trimis regelui o scrisoare extrem de dură, in care-i cerea pe un ton ultimativ ca Romania să inceapă negocieri cu Ungaria si cu Bulgaria, pentru cedarea de teritorii in favoarea acestora.

În acest context national și international, la 20 iulie o delegație, in frunte cu Horia Sima i-i-a cerut regelui să incredințeze puterea Miscării Legionare. Acesta nu a acceptat.În încercarea disperată de a se salva, la 8 august, regele a dat un decret-lege referitor la starea juridică a locuitorilor evrei din Romania, încercând să se inscrie astfel „în noua ordine europeană" impusă de Germania.

Într-un context extrem de dificil, soluția găsită a fost aducerea la putere a generalului Ion Antonescu, împreună cu Mișcarea Legionară al cărei nou lider era Horia Sima. Dificultățile guvernării, animozitatea dintre general și Legiune, dar mai ales seria răzbunărilor de la care legionarii nu s-au abținut, au grăbit însă eliminarea acestora de la putere. Mișcarea legionară a intrat în declin.

Căderea regimului Ion Antonescu și ocupația URSS au marcat decisiv Mișcarea Legionară. Profund anticomunistă, ea a intrat în atenția noilor autorități încă dinaintea instalării guvernului pro-sovietic al lui Petru Groza și, în ciuda unei amnistii de moment, a fost reprimată agresiv.

CAPITOLUL 2. Liga Apărării Național Creștine: formațiunea, doctrina și elementele programatice

La sfârșitul primului război mondial se împlinise dezideratul de veacuri al tuturor românilor, Marea Unire. Pe lângă entuziasmul uriaș și bucuria generală, noul stat a avut de rezolvat multe probleme complexe care erau inerente într-un astfel de context socio-politic. Dintr-o dată erau deosebit de evidente inegalitățile regionale la nivel social, cultural și economic. Structura confesională și etnică a populației a devenit diversă și complexă.

Era necesară o strategie de integrare a tuturor acestor diferențe în spațiul statului românesc unitar. Una din preocupările majore a devenit problema alterității legată de teoria dominării sociale. Această teorie evidențiează că societatea umană tinde să fie structurată sub forma unui sistem de ierarhii bazate pe grupuri sociale. Astfel, un grup sau un număr mic de grupuri hegemonice se află în vârful ierarhiei și un grup sau un număr mic de grupuri subordinate se află la mijloc.

Pe baza acestei teorii, minoritățile entice sunt supuse unei triple alienări: politică, culturală și economică.

După primul război mondial era de așteptat ca asperitățile dintre grupul dominant și evrei să fie atenuate. Lucrurile nu au decurs însă în acest sens. Constituția din 1923, prin articolul 22, proclama Biserica Ortodoxă ca dominantă, marginalizându-i iar pe evrei și musulmani. Deși legile din perioada interbelică, până în 1938, nu restricționau drepturile evreilor, România a rămas o țară guvernată de acele elite în care non-românii, practice, nu avea acces.

În acest context social, emanciparea evreilor, după primul război mondial, a fost percepută de o parte a societății românești ca o dorință a avreilor de a predomina. Baza socială a tendințelor și mișcărilor antisemite au fost acele categorii sociale care se aflau în competiție cu evreii, și care se confruntau cu diverse probleme.

Evreii tineri din noile generații au început să renunțe la preocupările de natură comercială și, prin intermediul pregătirii școlare superioare, au căutat să urce pe scara socială. Dezvoltarea învățământului superior a fost încurajată prin extinderea de centre universitare cât și prin creșterea cererii tot mai mari de specialiști într-o societate care cunoștea o intensă dezvoltare industrială și economică: creșterea și diversificare industrială, progresele în domeniul tehnologic, al chimiei industriale, a electricității, diversificarea serviciilor, dezvoltarea și diversificarea financiar-banacară, reforma agrară din 1921 etc.

Universitățile din Cluj și Oradea au fost românizate și dezvoltate. Alte centre universitare s-au născut la Timișoara, Chișinău, Iași, București etc.

Dar, deși țara se dezvolta, populația de rând se confrunta încă cu lipsuri și probleme generate de războiul abia încheiat. Cauzele acestor probleme nu au fost căutate, însă, în proasta organizare și conducere ci în ,,vinovații de serviciu”, care erau evreii.

După retragerea germanilor, toată revolta populației românești în fața privațiunilor războiului, foametei și mizeriei s-a focalizat asupra evreilor. Manifestările antisemite erau tot mai dese și mai ample. În perioada 1919-1921, s-au creat grupuri din studenți români care descindeau în cartierele evreiești, în special din București, și distrugeau locuințe, magazine, sinagogi și îi atacau pe evrei.

Acest fenomen avea loc în întreaga Europă, răsăriteană și centrală.

După încheierea războiului, generațiile de studenți care fuseseră mobilizați s-au întors ca să-și încheie studiile întrerupte. Mulți dintre aceștia erau traumatizați de experiența groaznică a războiului și aveau dese manifestări violente și greu de controlat. Pe lângă aceasta erau admirați de colegii mai tineri, și aveau o foarte mare autoritate în asociațiile studențești, erau o sursă intensă de tulburare și de presiune politică. Putem să dăm un exemplu cunoscut, Lazăr Isaicu, care a fost student la medicină în Cluj, apoi asistent universitar, ca să îl regăsim apoi ca lider al filialei din Cluj al LANC și organizator al Legiunii din Ardeal (1927-1928). Acesta fusese timp de 3 ani pe front și avusese și experiența tifosului exantematic. El era și redactor responsabil al organului LANC, Înfrățirea românească, din Cluj. (vezi anexa 1). Exemplele pot continua.

Cei mai mulți din acești student veterani erau de la facultățile de drept, la care prezența nu era obligatorie. Ei erau cei mai mari agitatori și cea mai mare problemă a mișcărilor antisemite. Ei au reactivat practic, germanofilia evreilor.

Pe lângă întoarcerea acestor veterani la facultate, crescuse și numărul de studenți, odată cu schimbarea statutului social al femeii în perioada interbelică. Numărul de studenti a crescut foarte mult, dar statul nu s-a implicat în mod adecvat prin finanțarea învățământului superior, care ar fi putut avea un rol esențial în dezvoltarea societății românești. În acest context, o parte din acești tineri au recurs la violențe însoțite și de un ingredient specific sfârșitului de secol al XIX-lea, antisemitismul. Propaganda antievreiască a luat o amploare tot mai mare, și la aceasta s-a adăugat și cea anticomunistă. Pe lângă aceste aspect, mulți tineri din Basarabia, de origine evreiască s-au înscris la Universitatea din Iași, fiind susținuți și de statul român prin fonduri speciale pentru integrare, cazare prioritară în cămine, burse. Veneau dinspre Basarabia și cu ideologii de sorginte comunistă, influențate de Rusia. Aceeași presiune era exercitată și dinspre Ungaria, care trecuse prin Comuna din martie-august 1919, în care evreii avuseseră un rol important. În acest context s-a născut sintagma iudeo-bolșevici. Au exista multe procese, unele reale, altele inventate, în care erau implicate evrei acuzați de a fi comuniști.

Mișcarea antisemită din perioada interbelică își schimbase obiectul de acțiune față de perioada anterioară războiului. Până în 1914, mișcarea antisemită fusese îndreptată contra burgheziei evreiești, meșteșugarilor, comercianților. În perioda interbelică s-a îndreptat către intelectualitatea evreiască, care, datorită pregătirii și a studiilor, deveneau capabili să ocupe funcții în universități, în aparatul de stat, în profesii liberale etc. Din acest motiv, antisemitismul interbelic s-a manifestat cu preponderență în mediul universitar unde a căpătat o forță considerabilă, manifestându-se adesea prin violență. Inițial aceste manifestări s-au exprimat prin diverse organizații studențești, apoi acestea au degenerat în partide sau organizații politice precum Liga Creștin-Socială, Acțiunea Românească, Fascia Național-Română, Liga Apărării Național-Creștine, Legiunea Arhanghelului Mihail, Totul pentru Țară, Garda de Fier ș.a.

Acțiunile antisemite ale studenților erau tot mai intense, o dată cu impunerea unor intelectuali evrei, atât în plan universitar cât și social, politic, cultural.

În 11 decembrie 1924, Asociația Studenților Creștini din Iași, înainta conducerii Universității un memoriu prin care se cerea „descompunerea grupurilor mari de studenți basarabeni și plasarea lor în grupuri mici în mijlocul studenților din Vechiul Regat în căminuri. Numai în acest fel se vor putea distruge focarele de teorii marxiste (…). Numai în acest fel lumina de la răsărit nu va putea pătrunde în obscurantismul ideilor noastre conservatoare-naționaliste”.

Noile generații de tineri treceau printr-o criză de ideal, de orientare, și de morală, într-o societate prinsă de convulsii sociale și politice. Concurența pentru profesiile liberale, medici, avocați, farmaciști, unde tot mai mulți evrei se impuneau, au adâncit și mai mult conflictul dintre evrei și restul studenților și al profesorilor. Au existat profesori universitari care au cerut restrângerea numărului de studenți evrei din facultăți. La facultatea de medicină din Cluj, prof. Iuliu Moldovan, a propus acest lucru deoarece „cunoaște că mai mult de jumătate din medicii transilvăneni sunt ovrei”, și insistă „asupra faptului că ovreii constituie un rău și periculos element medical, de aceea cere consiliului profesoral [o decizie] prin care să se poată limita numărul acesta covârșitor de viitori medici ovrei”.

Mișcarea studențească antisemită a evoluat către organizarea politică, de la diverse organizații studențești până la partide politice care, pe lângă acțiunile antisemite și anticomuniste, manifesta și orientări antipoliticianiste, născute din dorința de refacere și reînnoire morală a societății și înlăturarea partidelor politice puternice care, erau susținute, după convingerile acestora, de evrei: lupta împotriva partidelor politice „înstrăinate de neam” și care nu susțineau doleanțele tinerilor studioși.

Din rândurile acestor studenți au apărut lideri, mulți au avut și sprijinul și susținerea unor profesori universitari, care erau adepți ai acelorași ideologii.

Unul dintre acești profesori a fost Alexandu C. Cuza, profesor de economie politică și finanțe la Universitatea din Iași care a depășit cu mult nivelul de susținător al ideologiilor antisemite.

Acesta a avut o carieră politică îndelungată și consistentă bazată pe ideologia antisemită. În 1892 a fost ales în Camera Națională a Deputaților, și doar în perioada 1927-1931 nu a fost deputat. În 1938 a devenit chiar membru al Consiliului de Coroană.

În perioada 1895-1923 a contribuit la înființarea a șase mișcări politice diferite. În 1897, împreună cu A. D. Xenopol, a fondat Liga Română contra Alcoolismului, în care îi acuza pe evrei că răspândesc alcoolismul printre români având drept scopt exterminarea acestora.

Apoi, în 1990, alături de Nicolae Iorga, a înființat Partidul Național Democrat care susținea metode extreme, chiar violența, pentru a reduce influența evreiască.

După terminarea războiului, A.C. Cuza a fondat, în 1919, Partidul Național Democrat Creștin, iar în 1922, împreună cu N. C. Paulescu, Uniunea Național Creștină.

Aceasta a folosit zvastica ca simbol oficial, chiar înaintea naziștilor. (Anexa 2)

În anul 1923, Cuza a fondat Liga Apărării Național Creștine (LANC). Cuza a publicat numeroase lucrări antisemite, în mare parte inspirate sau chiar partial plagiate după autori străini (Chamberlain, Drumont, Mommsen, Renan și Gobineau): Despre Poporație – Statistica, Teoria și Politica ei; Scăderea Poporației Creștine și Înmulțirea Jidanilor; Jidanii în Război; Naționalitatea în Artă – Expunerea Doctrinei Naționaliste ; Jidanii în Presă; Numerus Clausus.

Pe lângă aceste tratate, Cuza a publicat numeroase articole, pamflete politice, discursuri având toate aceeași bază a unui antisemitism religios, violent și insistent, în special la nivelul discursului și al ideologiei.

În mod constant, Cuza a vorbit despre inferioritatea rasială a evreilor, despre amestecul raselor.

Prin platforma politică a Ligii Național Creștine, Cuza îndemna la “eliminarea completă din țară a evreilor”: “Singura soluție posibilă a problemei jidănești este eliminarea jidanilor”. În acest sens a propus retragerea drepturilor politice ale evreilor, revocarea titlului de nativ acordat evreilor, expulzarea evreilor intrați în țară după 1914, exproprierea de către stat a evreilor care dețineau pământ și obiective din industria petrolieră, excluderea evreilor din birouri sau posturi publice; exproprierea graduală a proprietăților urbane; introducerea principiului numerus clausus în toate domeniile de educație și activitate economică; o legislație mai strictă și o pedepsire mai aspră a infracțiunilor legate de fals, contrabandă, speculă, pornografie și trafic de sclavi cu albi.

Programul parlamentar al lui Cuza era bazat pe aceste teme antisemitice, și chiar susținea că numerus clausus este doar un pas intermediar spre numerus nullus.

Pe lângă aceasta, platforma sa politică includea și zece principii rasiale, legate de religie, naționalitate și acțiune.

Liga a avut drept siglă tricolorul românesc cu o zvastică neagră într-un cerc galben, plasat în mijlocul steagului.

Cuza a îmbinat ideologia sa cu idei din antisemitismul creștin fiind influențat de Nicolae C. Paulescu, profesor de fiziologie la facultatea de Medicină din București. Și tânărul student Codreanu a fost influențat în mod esențial de Paulescu în convingerile sale și în evoluția sa ulterioară.

Nicolae Paulescu a început să fie preocupat de politică din 1902. În anul 1912, când era profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din București, a publicat lucrarea antisemită și rasistă cu titlul ,,Spitalul, Coranul, Talmadul, Cahalul, Franc-Masoneria”. În cadrul acesteia ataca dur islamul și iudaismul fiind deosebit de virulent înpotriva evreilor pe care îi considera ,,vinovați de toate relele omenirii”.

Teoria lui Paulescu se baza pe așa-zisele efecte nocive ale evreilor asupra popoarelor europene și anume exterminarea acestora de către evrei prin acapararea economiei, comerțului, profesiilor liberale, finanțelor, învățământului. De asemeni, a devenit obsesivă convingerea lui Paulescu conform căreia alcoolismul, prostituția și jocurile de noroc erau de fapt promovate de evrei pentru a extermina popoarele creștine.

Legat de latura religioasă, teoriile lui Paulescu erau duse la extrem, devenind chiar eretice, făcându-l chiar pe Iisus un luptător antisemit.

Această lucrare, ,,Spitalul, Coranul, Talmadul, Cahalul, Franc-Masoneria”, a constituit baza teoriilor politice susținute de Paulescu după anul 1918. De asemeni, a exercitat o deosebită influență asupra lui A.C. Cuza și Corneliu Zelea Codreanu.

În anul 1922, împreună cu A.C. Cuza, Paulescu a înființat Uniunea Național Creștină având zvastica drept simbol, iar în 1923 au înființat Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.). Paulescu a fost vicepreședinte al LANC și a condus filiala acesteia din Ilfov.

Legătura dintre Paulescu și A.C. Cuza era profundă și bazată pe aceleași convingeri și pe o admirație sinceră. Paulescu vedea în A.C. Cuza un adevărat erou național venit să salveze poporul de pericolul evreiesc: ,,Dumneavoastră Domnule Președinte, sunteți omul pe care Providența l-a ales să pună stavilă atâtor nelegiuiri. Rolul Dumneavoastră e grandiose. Dar ca și predecesorii Dumneavoastră veți întâlni în cale obstacole de netrecut fără sprijin divin – atât din partea jidanilor ce-s atotputernici prin viclenia infernală moștenită și prin bogățiile colosale strânse cu japca, cât mai ales din partea politicienilor jidăniți: Istoria se repetă. Sunteți chemat să învingeți după cum altădată au învins Tudor Vladimirescu și Avram Iancu. Acest rol sublim l-a înțeles prin instinct poporul românesc și de aceea el vă înconjoară cu o iubire nemărginită și vă strigă azi prin graiul meu: Trăiască Mântuitorul Neamului.”

Implicarea în politică l-a determinat să își îndrepte ura către ,,politicianul jidănit.” El a atacat deosebit de agresiv clasa politică românească, pe Alexandru Vaida-Voevod, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu sau pe Ion Mihalache, pe care îi acuză că s-au ,,dat de partea jidanilor și s-au unit cu ei pentru ca să-i sugrume pe români.”

Conform acestuia, Vaida-Voevod era vinovat pentru că, la încheierea păcii din 1918, introdusese clauza minorităților.

Partidul Liberal era cel care eliminase articolul 7 din Constituție și dăduse drepturi cetățenești evreilor. Partidul Poporului era vinovat pentru că, prin deschiderea granițelor Nistrului și Maramureșului, determinase exodul evreilor din Ucraina către România. Partidul Țărănesc era considerat cu totul evreiesc, Mihalache fiind doar marioneta evreilor. La fel și Partidul Socialist.

În concluzie, sistemul pluralist era cel care provocase răspândirea acestui pericol care erau evreii.

Paulescu era un înfocat susținător al violențelor antisemite din mediile universitare. El i-a susținut pe acuzații din ,,complotul studențesc” din 1923, așa-numitul proces al Văcăreștilor. Corneliu Zelea-Codreanu era, de altfel, fascinat de personalitatea lui Paulescu. De remarcat modul în care acesta descria participarea lui Paulescu, la proces: ,,Succesul acuzării nu ține mult, căci profesorul Paulescu își citește declarația într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu și figura sa de sfânt. Declarația a fost scurtă, dar a desființat rechizitoriul procurorului care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului.”

În alegerile din 1926 și 1927, Paulescu a candidat pentru un loc de senator dar nu a avut voturi suficiente. În 1928 a candidat iar în județele Caraș, Ilfov și Tutova. Atunci a fost dat în judecată pentru manifestele anti-Semite semnate de el folosite în campanie.

În perioada 1927-1931, L.A.N.C. a obținut sub 2% din voturi și nu a intrat în Parlament.

Teoriile și doctrina lui Paulescu, exprimate în lucrările și articolele anti-Semite, au fost baza ideologiei lui A.C. Cuza și ale Ligii Apărării Național-Creștine. În Programul de acțiune al Ligii, din 2-3 februarie 1929, chiar se stabilea întemeierea unei biblioteci în care să fie păstrate aceste lucrări doctrinaire și propagandistice.

După 1928, N.C. Paulescu și-a redus activitatea politică datorită stării de sănătate, dar a continuat să îl susțină pe A.C. Cuza și Liga Apărării Național-Creștine.

Nichifor Crainic, teoretician al religiei, a avut, de asemenea, o influență puternică asupra lui A. C. Cuza și a tinerilor care au preluat mișcarea antisemită radicală din perioada interbelică. Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București, un adevărat centru de antisemitism studențesc.

Nichifor Crainic s-a folosit de misticism și de naționalismul creștin-ortodox românesc pentru a-i convinge atât pe intelectuali, pe student cât și pe cetățeni obișnuiți să fie de acord cu aceste mișcări antisemite și rasiste.

Nichifor Crainic a fost secretar general al Ligii Apărării Național Creștine. După ce acesta a fuzionat cu Partidul Național Creștin, el a avut aceeași funcție.

Liga Apărării Național Creștine a organizat grupări militante de student, conduse inițial de Codreanu, precum și unități paramilitare ale cămășilor albastre numite ”Lăncierii”, care subminau viața universitară, îi terorizau pe evreii de la sate și contribuiau la violențele de stradă care se răspândeau pe măsură ce perioada interbelică se apropia de sfârșit. Puterea electorală a Ligii în anii 1920 nu a depășit niciodată procentul de 4,76 la sută. La alegerile din 1927 și 1928 acesta a scăzut la mai puțin de două procente cerute de lege pentru a putea intra în Parlament, după ce Codreanu s-a rupt de LANC pentru a înființa propria sa mișcare, Garda de Fier.

Dar la alegerile din 1933, Liga a ajuns la 4,47 la sută, partidul lui Cuza obținând, astfel, nouă locuri în Camera Deputaților. În timp ce partidul rămânea o voce influentă a antisemitismului lipsit de orice compromis și era respectat de oamenii de rând, el își pierdea influența în rândul tineretului Gărzii de Fier, îndepărtându-se și probabilitatea că ar putea să câștige puterea politică. Cu încurajarea Palatului Regal, se pare că Nichifor Crainic a jucat un rol critic în organizarea fuziunii Partidului Național Agrar cu Liga Apărări Național Creștine pentru a forma Partidul Național Creștin (PNC). Fuziunea a avut loc la 16 iulie 1935. Cuza, în vârstă de 78 de ani, a fost ales “șef suprem” al partidului, în timp ce Goga, la cei 53 de ani, a devenit președinte și lider de facto. Crainic a fost numit secretar general. Noul partid, PNC, a ajuns la un total de 18 locuri prin punerea în comun a locurilor parlamentare obținute separat de partidele lui Goga și Cuza, care a adoptat zvastica Ligii ca simbol oficial. Ziarul lui Goga, Țara noastră, a devenit oficiosul partidului. Goga și Cuza s-au grăbit să asocieze PNC-ul cu cauza fascistă internațională, și au păstrat Lăncierii ca forță paramilitară a lor. Între 1935 și 1937, Lăncierii au fost responsabili pentru chinuirea și brutalizarea evreilor, acțiuni care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier.

Liga Apărării Național Creștine a avut drept doctrină teoria cuzistă. Aceasta a avut influență în special în zona Moldovei, fiind mai mult o mișcare politică de tip regional.

Valorile politice promovate de LANC erau: păstrarea purității naționalității și a ”rasei” românești (similar naziștilor) și păstrarea nealterată a purității sângelui românesc și promovarea antisemitismului ca doctrină politică.

Din punct de vedere doctrinar, teoria cuzistă era fundamentată pe rasismul de ordin religios, pe diferemțele dintre creștinism și mozaismul iudaic. Această doctrină nu a promovat extremismul exarcebat, nu propunea exterminarea fizică a evreilor. Ea propunea excluderea acestora din rândul poporului român și instalarea acestora pe un pământ liber, fără să facă vreo propunere concretă în acest sens.

Cuzismul a mai fost caracterizat de o trăsătură specifică, a fost de origine românească, emanat de Cuza și aliații lui politici și doctrinari. Chiar a folosit înaintea lui Hitler, zvastica drept simbol.

A.C. Cuza a fost considerat ,,Patriarhul antisemitismului românesc”. El a abordat concepte ideologice precum ,,principiile naționalismului intransigent” sau ,,creștinism integral” care au fost, într-un fel precursorul conceptului de naționalism integral folosit de legionarul Ion Moța și de Ion Antonescu.

Creștinismul integral se dorea a fi bazat pe creștinism ca mod de viață și ca viziune cuprinzătoare asupra vieții. În acest sens dorea eliminarea celor care nu erau creștini, evreii, islamiștii.

Naționalismul lui A. C. Cuza, profesor de economie politică, își avea rădăcinile în arianismul Nordic, doctrina rasei pure, amplificată de doctrina singurei credințe valabile, creștinismul.

Cu toate acestea cuzismul era lipsit de spiritualitate și principii religioase autentice, ceea ce a și dus, alături de alte cauze, la despărțirea dintre A.C. Cuza și tinerii naționaliști precum Corneliu Zelea-Codreanu și Ion I. Moța.

Cuza propunea stabilirea tuturor evreilor pe un teritoriu liber, dar făcea totuși o concesie în ceea ce îi privește pe copiii evrei care ar fi putut fi botezați în rit creștin.

Profesorul avea și anumite inclinații poetice, manifestate în perioada tinereții și reaprinse odată cu ,,lupta antisemită”:

,,Vrășmașii ne bântuie

Credința ne mântuie

Român cu jidanii

Robie satanei

E harța în toi

Nu dați înapoi

Năvala tot crește

Luptați vitejește

Pe goană păgânilor

Romania românilor.”

Doctrina antisemită a lui I.C. Cuza este un amalgam de argumente economice și sociale cu interpretări teologice atipice, nonconformiste și, de multe ori, rupte de logică sau chiar eretice. Ideile sale, originale sau preluate de la alți antisemiți cunoscuți, au fost constante și fixiste, profesorul dovedindu-se loial propriilor credințe.

În ceea ce privește raportul dintre creștinism și iudaism, Cuza considera că iudaismul are drept misiune și scop falsificarea creștinismului. Acesta accepta doar Noul Testament considerând că Vechiul Testament este o creație integrală a evreilor. Din acest motiv, susținea că Biserica ar trebui să își bazeze ritualurile și preceptele doar pe Noul Testament și să excludă Vechiul Testament.

Preotul Ilie I. Imbrescu, membru al mișcării legionare mai târziu, a fost totuși dur și critic în ceea ce privește concepțiile creștine ale cuzismului: ,,De unde să știe studenții că “mișcarea cuzistă” e o aberație, când ei nu sunt educați de Teologii români în destulă măsură și nu sunt versați în adevăratul sens al “tradiției creștine strămoșești ?” … “doctrina cuzistă” contrazice în chip monstruos aproape, doctrina Bisericii ortodoxe ! Pe d-l A.C. Cuza “jidănimea” îl obsedează atât de mult, încât e prins în mreaja celor mai extreme concepții. … D-l A.C. Cuza se străduiește să dovedească despre Iisus că nu era după trup de origine semitică, ci din rasa “arică”, din care-și au originea popoarele indo-germane, etc. Ce rost are aceasta, doar divinitatea lui Iisus nu depinde de rasa din care făcea parte ? E și la D-l A.C Cuza un amestec de principii “științifice” cu ceva credință, dar cu totul aparte, pe care le aplică mai ales la teoria că trebuie despărțite Noul de Vechiul Testament : “Pentru noi –după însăși învățătura Mântuitorului Hristos, -ca și după știință să se știe : Vechiul Testament, este “Ucigă-l-Crucea !”. “

A.C. Cuza era convins că trebuiau scoase din cărțile bisericești orice urmă din Vechiul Testament, care este ,,impur și jidovesc”, să fie eliminate nume ale personajelor biblice de origine evreiască: Rebecca, Sara, Rahila, să se renunțe la sintagma ,,în sânul lui Avraaam” care, după convingerile lui Cuza era imaginea ,,proxenetului lui Faraon”.

Mergând chiar mai departe de atât, cuzismul considera Noul Testament ca fiind în profunzime ,,un antisemitism superior”. Iisus nu mai era considerat de origine evreiască, ci de fapt acesta chiar ar fi detestat poporul evreiesc. Cuza îl vedea pe Iisus ca pe un luptător împotriva Torei și al ,,banului jidovesc”. Izgonirea negustorilor din templu, de către Iisus, era pentru cuzism, justificarea divină a antisemitismului.

Nu doar preotul Ilie Imbrescu a reacționat la aceste aberații teologice ale cuzismului, ci și arhimandritul Iuliu Scriban care l-a acuzat pe Cuza de blasfemie și denaturare a principiilor creștine iar L.A.N.C. a fost numită de acesta, ,,secta domnului Cuza”.

De altfel istoricul Horia Bozdoghină, în lucrarea sa având ca subiect antisemitismul lui A.C. Cuza, susține că ,,elementul caracteristic al antisemitismului lui A.C. Cuza este componența religioasă. Prin modul cum a conceput și promovat religia creștină, A. C. Cuza rămîne unul din marii eretici români. A negat valoarea biblică a Vechiului Testament, cît și originea evreiască a lui Isus Hristos pe care l-a prezentat ca „antisemit” numind creștinismul „antisemitism superior”.

Cuza își prezentase principiile și doctrina într-o lucrare de estetism, Naționalitatea în artă. Conform acesteia, cultura și arta europenaă era în mare pericol în fața pornografiei și al primitivismului dezlănțuit iudaic.

,,Incapacitatea acestei rase, atât de diferite de a se adapta unor forme de cultură, care nu corespund naturei proprii, nu mai alsă în sufletul reprezentanților ei decât însușirea dominantă a neamului: interesul de a profita pe cât mai mult cu putință, prefăcând totul în monedă sunătoare…De aceia în oricare societate și în orice ramură a ei de activitate, precumpănirea jidanilor e o cauză de boală – în tot cazul simptomul doveditor al slăbirei și degenerării naționale.”

Cuziștii îi vedeau pe evrei diferiți de români din punct de vedere cultural.

Principiile lui Cuza erau, în unele situații contradictorii: pe de o parte considera că între toate popoarele lumii ar trebui să existe egalitate în drepturi, iar, pe de altă parte, considera că rezultatele Conferinței Păcii de la Paris era, de fapt, favorabilă evreilor. De asemeni, Cuza nu era de acord cu Liga Națiunilor despre care credea că ,,nesocotește principiul egalității, principiul vitalității și principiul suveranității națiunilor.”

Cuzismul era împotriva modelului European al securității colective, considerând potrivit un sistem de alianțe în forma alianțelor duale dintre state. Era cunoscută simpatia pe care profesorul Cuza o avea pentru Germania, și era de părere că aceasta ar trebui să se unească cu Austria pentru a forma Anschluss, constituind astfel Germania Mare: ,,Un popor de 70 de milioane nu poate fi oprit a se uni. Ceea ce a fost drept pentru noi să nu fie drept și pentru ei?”. Cuza compara unirea Germaniei cu Austria cu formarea României Mari.

După părerea sa, Europa ar fi trebuit să fie structurată având la bază creștinismul și naționalismul iar rezolvarea problemelor geopolitice europene se putea rezolva prin ,,revizuirea tratatelor pentru menținerea păcii.”.

A.C. Cuza a fost și primul om politic român care l-a admirat, în mod public, pe Hitler. De altfel, Liga Apărării Național-Creștine avea legături strânse cu alte organizații antisemite europene.

Pe plan European, Cuza era convins de misiunea deosebită pe care o avea România în mijlocirea păcii dintre Germania și Franța și în procesul de dizolvare a Societății Națiunilor. De asemeni, cuzismul manifesta o marea aversiune față de U.R.S.S., atacând deosebit de virulent reluarea relațiilor diplomatice dintre România și Rusia: ,,Pactul de neagresiune ruso-român reprezintă o năvălire a jidanilor comuniști din Rusia, supuși sovietici, veniți ca pretinși comercianți.”

Una din aparentele calității ale profesorului Cuza a fost constanța, menținerea convingerilor sale indiferent de situație, considerată mai degrabă ca inflexibilitate, conservatorism și fixitate a ideilor.

Doctrina cuzistă era atât de radicală în ceea ce privea problema evreilor în România, încât acum pare că îl anticipa pe Hitler (a folosit și zvastica înaintea lui Hitler, când acesta era încă un copil). De fapt, cuzismul se inspira din Gobineau și Chamberlain: ,,Ca să progreseze omenirea, în primul rând, trebuie să se asigure existența rasei albe – ariene la actuala ei înălțime, păstrându-și sângele curat, neamestecat cu sânge de rasă inferioară…Amestecul de rasă înseamnă decadență și pieire.”

Bineînțeles, cuzismul nu a ajuns la amploarea convingerilor naziste, ci era mai degrabă A.C. Cuza a fost un politician extremist care șoca mediul românesc cunoscut mai ales pentru moderație în ceea ce privește politica rasială.

După cum a afirmat istoricul Eugen Weber, Cuza era doar un naționalist superficial și paradoxal, care seaman cu un ,,sub-Drumont român, repetat și steril”.

Cuza nu vroia să fie identificat ca fiind un extremist, un obsedat de pericolul evreiesc ci dorea ca argumentele sale să fie considerate științifice și venea cu soluții ,,practice” pentru rezolvarea acestei probleme: ,,Nu să-i ucidem, fiindcă nu ucidem oameni în civilizația modernă. Nu să-i alungăm din țară fiindcă deși am avea dorința nu o putem face, pentru că nu s-a ajuns la stabilirea teoriei adevărate după care trebuie să se procedeze cu acest neam de oameni excepționali. Eu cred că noi trebuie cu muncă stăruitoare și onestă la adăpostul unor legi de protecțiune să-I eliminăm din sânul nostrum și aceasta e lupta cea mai grea pe care a avut-o de susținut poporul român vreodată și pe care trebuie s-o întreprindem.”

În pofida ideilor și principiilor sale, Cuza avea o anumită popularitate, mai ales în Bucovina și în Moldova de Nord, unde, în mod specific existau și comunități mai mari de evrei față de restul țării.

Printre susținătorii cuzismului se regăseau studenți din Iași și Cernăuți, mici întreprinzători, mici negustori, învățători și preoți.

În aceste zone din Moldova, Liga Apărării Național-Creștine a obținut și cele mai bune rezultate electorale: 20,77% la Fălticeni, 15,80% la Dorohoi, 13,69% la Iași, 12,44% la Storojineț.

Ziarul nazist Berliner Tageblatt, din 30 decembrie 1937, îl considera pe A.C. Cuza, un adevărat patriot, care a militat timp de decenii pentru o politică antisemită în societatea românească. Și în viitorul partid, Național-Creștin, născut din fuziunea Ligii Național Creștine cu partidul lui Octavian Goga, Partidul Național Creștin, în 1935, Cuza și-a menținut cu încăpățânare convingerile și chiar l-a considerat prea tolerant pe Octavia Goga.

De-a lungul lungii sale cariere politice, Cuza a fost parte activă sau mentor spiritual la înființarea organizațiilor și partidelor extremiste din perioada interbelică. În această perioadă s-a constituit ca un punct de referință pentru întrega mișcare antisemită din România și pentru extrema dreaptă.

Cuza privea Parlamentul ca pe un rău necesar, dar el era cu adevărat adeptul monarhiei. De asemeni, în multe articole publicate în Apărarea Națională, acesta își exprima adeziunea față de dictatură. Considera că partidele sunt inutile și că sunt într-o stare falimentară, și că ,,veacul nostru de după război era veacul dictaturei”. Aceste convingeri erau susținute de exemple precum ,,splendida” dictatură mussoliană, sau cea binefăcătoare a lui Primo de Rivera.

A.C. Cuza era de partea regelui și pentru modul de a conduce țara „fără vorbărie și cheltuială zadarnică, ci numai prin decrete-legi”.

Între aceste două situații, democrație și dictatură, Cuza a preferat totuși calea de mijloc, regele.

Și peste un deceniu de la formularea acestei idei, Cuza a ajuns, chiar dacă pentru puțin timp, la putere, în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea.

Cuza considera că sistemul cu partide politice făcea imposibilă „orice manifestare de idei, în afară de organizațiile de partid”.

El crecea că oamenii politici independenți ar fi exprimat mai bine antisemitismul în Parlament. Cu toate acestea a existat o intensă migrație a politicienilor de la LANC la partide respectabile.

Colaborarea dintre Cuza și Paulescu a determinat consolidarea mișcării cuziste și dus la stabilirea rolului acesteia în cadrul mișcărilor dreptei antisemite.

În 4 martie 1923 se înființa LANC, iar în 18 septembrie 1925 au mai fost înglobate și alte organizații naționaliste precum Acțiunea Național-Creștină, Fascia Națională Română.

Anii următori, 1926-1927, au fost caracterizați de dezbinări în cadrul LANC. O mică parte, formată din câteva personalități mai mult sau mai puțin cunoscute ale vieții politice românești, s-a desprins: Haralamb Vasiliu, Valer Pop, profesorii Șumuleanu, Condurache, Ion Zelea-Codreanu etc. O parte au revenit în LANC în 1928. Ruptura cea mai importantă a avut loc în 24 iunie 1928, când tinerii cuziști, sub conducerea lui Corneliu Zelea-Codreanu, au plecat din LANC. Cuza era considerat de mai tinerii colegi ca fiind un slab organizator și un om lipsit de acțiune.

În 1935 organizația cuzistă s-a îmbogățit cu Nechifor Crainic și apoi cu Octavian Goga. De altefl, atunci a avut loc și fuziunea dintre LANC și partidul lui Goga, formându-se Partidul Național Creștin. Cu ajutorul lui Goga, A.C. Cuza, va ajunge la guvernare după alegerile din 1937. După această perioadă scurtă de guvernare, de numai 44 de zile, A..C. Cuza și-a încheiat cariera politică.

Cuzismul a fost doar o formă de antisemitism aplicat iar însuși Cuza explică termenul intrat încă de pe atunci în limbaj: „Cuzism s-a numit, dela o vreme, la noi, ceea ce se numește, de obiceiu: «antisemitism»” [deși] „«antisemitism», este un termin nepotrivit, cum bine s’a spus. Căci nu este vorba aici, de «semiți», ci de «jidani»: cari nu sunt semiți.” Însuși A.C. Cuza, a promovat această denumire, în dorința de a imprima mișcării un antsemitism ,,veritabil”românesc: „Aceasta este și o garanție, ca să nu i se imprime mișcării de apărare națională-creștină, altă direcție.”, susținea Cuza.

Cuzismul se bazează pe două linii directoare importante: iudaismul bisericii și sentimentul naționalist. Cuzismul a adăugat la anti-iudaismul clasic și argumente mistice antisemite occidentale care se vroiau științifice. Acestea au provocat reacții dure, mai ales din partea arhimandritului Scriban, care l-a acuzat pe Cuza de erezie. Fiind un politician abil, Cuza, a răspuns cu tact bisericii, păstrându-și însă punctul de vedere: „Respectez sfânta noastră Biserică, așa precum este – chiar având la bază eroarea teologiei. Întrucât ea este biserica părinților noștri, și dându-mi bine seamă, că baza ei dogmatică nu se poate schimba dintr-odată.”

Cuza considera teoriile sale religioase ca fiiind un așa-numit antisemitism superior, despre care vorbea de câte ori avea ocazia, inclusiv în cadrul Parlamentului: „Dacă este Dumnezeu Hristos, atunci este antisemit.”

A doua dogma importantă pe care se baza cuzismul a fost naționalismul, ale căror idei și teorii au fost expuse în numeroase lucrări și discursuri: „Intru cîtă vreme și înfrățirea tuturor popoarelor și proprietatea colectivă nu sînt de cît idealuri cătră care aspirăm, nevoea ne poruncește a sta pe pe terenul strîmt al egoismului atît ca popor față cu celelalte popoare, cît și ca indivizĭ față cu indiviziĭ ceilaltĭ.”

În prefața lucrării sale, Naționalitatea în artă, Cuza a încercat să enunțe naționalismul ca o lege naturală: „Scopul este să dovedească existența unei legi a naționalităței, ca lege naturală. O lege naturală, după definiție, este modul constant de manifestare a unei puteri a naturei”.

Conform cuzismului doar românii puri, de ,,sânge” pot fi creatorii unei culturi cu adevărat românești.

Deși considerat un extremist de dreapta, cuzismul nu a promovat violența, a căutat totuși soluții de mijloc, specifice unui politicianism superficial dar abil și nu unei mișcări de extremă dreapta bazată pe acțiune concretă și imediată. Cuzismul propunea o mulțime de soluții la așa-numita problemă evreiască, dar de cele mai multe ori acestea erau utopice.

Așa cum spunea istoricul Mihai Chioveanu:

„Cel mai important lucru ține de faptul că oricît de antisemit, naționalist, neplăcut xenofob ar fi fost omul Cuza, personajul politic Cuza preferă și urmează cu consecvență o linie radical de dreapta, mai apropiată de autoritarism decît de revoluționarismul fascist al Gărzii de Fier. Diferența majoră dintre cele două formațiuni, dintre Codreanu și Cuza, ține de faptul că Cuza nu a ieșit niciodată din cadrele politice existente în România interbelică. El a mers întotdeauna pe calea luptei parlamentare, a preferat întotdeauna să se raporteze la cadrul legislativ, nu a acceptat niciodată acțiunea violentă în stradă. Sigur că au existat formațiunile paramilitare ale lăncierilor care nu au fost create de Cuza, ci de către alți membri LANC și care nu fac altceva decît să ofere o forță de sprijin în campaniile electorale împotriva formațiunilor paramilitare ale Gărzii de Fier. Cuza a fost adeptul unei linii politice mai curînd tradiționaliste decît a uneia de tip revoluționar. Îi repugna filosofia faptei, a actului politic îndeplinit în stradă prin violență și participarea maselor. În al doilea rînd, Cuza merge strict pe ideea antisemită, în timp ce aceasta la Gardă reprezintă numai unul dintre elemente și nu neaparat cel mai important dacă ne gîndim la întreaga conducere a Gărzii, nu numai la Codreanu sau Moța.”

Dar ,din Liga Apărării Național-Creștine se desprinsese în 1928 grupul tinerilor adepți conduși de Corneliu Zelea-Codreanu. Ei veaneau cu alt mod de acțiune și cu alte idei, care inițial porniseră de la aceleași principii cuziste.

Mișcarea Legionară se născuse, puternică, plină de entuziasm și determinată să acționeze. Mai ales că toate condițiile istorice erau deja create.