Repercusiuni ALE Victimizarii Asupra Stimei DE Sine

REPERCUSIUNI ALE VICTIMIZĂRII ASUPRA STIMEI DE SINE

CUPRINS

INTRODUCERE

1. STIMA DE SINE CA O CONDIȚIE A EFICIENȚII ȘI ADAPTABILITĂȚII SOCIALE: ABORDĂRI TEORETICE

1.1. Cercetarea conceptuală a fenomenului stimei de sine

1.2. Originea stimei de sine

2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A RAPORTULUI DINTRE STIMA DE SINE ȘI CALITATEA DE VICTIMĂ

2.1. Rezultatele cercetării experimental-constatative: repercusiunile violenței asupra stimei de sine a victimei

2.2. Analiza rezultatelor cercetării experimentale

2.3. Vulnerabilitate victimală și stimă de sine: studii de caz

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. Cea mai obișnuită formă de violență prin care trec femeile din toată lumea este violența fizică la care sunt supuse de partenerii de viață. În medie, cel puțin una din trei femei este bătută, obligată să facă sex sau supusă unui alt abuz de către partenerul de-a lungul vieții. Violența împotriva femeilor și a fetelor continuă netulburat pe fiecare continent, în fiecare țară și cultură. Are un efect devastator asupra vieții femeilor, asupra familiilor lor și asupra societății în ansamblu. Majoritatea societăților interzice asemenea violență, totuși realitatea este că, prea adesea, este ascunsă sau trecută cu vederea.

Actualitatea violenței în familie pentru Republica Moldova. Un studiu efectuat în 2011 a constatat că 63,4% dintre femeile din Republica Moldova cu vîrsta între 15 ani și mai mult pe parcursul vieții lor au fost supuse violenței fizice, psihologice sau sexuale, de către un partener intim [56]. Într-un raport prezentat Națiunilor Unite în 2011 Guvernul Republicii Moldova a recunoscut existența problemei vaste a violenței în familie și s-a angajat să fortifice activitățile de remediere în acest sens [56]. Guvernul a extins activitatea Sistemului Național de referire pentru Protecția și Asistența Victimelor traficului de ființe umane și victimelor violenței în familie, datorită legăturii strînse între traficul de persoane și violența în familie [56].

În anul 2007 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o lege cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie (Legea 45) a oferit o bază excelentă de extindere a accesului la justiție și securitate pentru victimele violenței în familie. Astfel, a fost introdusă o nouă prevedere în Codul Penal, art.201, prin care violența în familie de orice nivel este calificată drept infracțiune [56]. O dată cu adoptarea acestor norme, Republica Moldova a devenit una dintre primele țări din regiune în care violența în familie este abordată prin intermediul reglementărilor specific din cadrul ambelor ramuri de drept civil și penal. Mai mult decît atît, Republica Moldova este deasemenea unul dintre primele state care a introdus în legislația sa prevederi cuprinzătoare privind activitățile de răspuns multi-sectoriale.

Persoanele supuse violenței sau infracțiunii violente deseori au repercusiuni ale adaptării sociale și asupra conceptului de Eu; imaginii de sine, autoaprecierii și stimei de sine. Persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletră largă de patternuri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitatesocială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propia persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor. La rîndul său stima de sine înaltă se bazează pe trei ingrediente:

-încrederea în sine;

-concepția despre sine;

-iubirea de sine

Cercetarea prezentată în proiectul de licență a fost efectuată în Institutul de Reforme Penale. Institul de Reforme Penale este o organizație nonguvernamentală, misiunea căreia este de a contribui la respectarea drepturilor omului în Republica Moldova prin reformarea sistemului de justiție penală și susținerea inițiativelor comunitare.

Pe parcursul a 12 ani, Institutul de Reforme Penale a implementat peste 29 de proiecte în domeniul respectării drepturilor omului în sistemul de justiție, inclusiv promovarea aplicării alternativelor la detenție; pilotarea și implementarea probațiunii, a muncii neremunerate în folosul comunității și a instituției medierii; pregătirea pentru liberare a deținuților și reintegrarea socială post-detenție; monitorizarea respectării drepturilor persoanelor aflate în detenție; asigurarea drepturilor migranților; acordarea de asisență juridică pentru persoanele în detenție; promovarea bunelor practici în domeniul justiției pentru copii; justiție restaurativă; implicarea și activismului cetățenilor din comunitate în exercitarea justiției; prevenirea delicvenței juvenile; combaterea torturii, etc.

Problema cercetării. Identificarea rolului stimei de sine în reabilitarea postvictimizare poate servi drept punct de pornire a unui program eficient de conseliere psihologică a victimelor violenței.

Obiectul cercetării. Stima de sine ca un factor important în reabilitarea post-victimizare.

Scopul cercetării. A măsura impactul victimizării asupra stimei de sine, și a promova un program de conselierea psihologică în sporirea stimei de sine.

Obiectivele investigației:

A întocmi design-ul cercetării experimentale în funcție de teme proiectului de licență.

A selecta metodele de psihodiagnostic conform obiectului și ipotezelor cercetărilor experimentale; a pregăti fișele de chestionare.

A aplica metodele de psihodiagnostic și a efectua analizele statistice a rezultatelor, a elabora concluzii în baza rezultatelor experimentale.

A întocmi un program de intervenție psihologică și a valida prin aplicare.

A elabora concluzii generale și recomandări practice în conformitate cu rezultatele cercetării.

Ipotezele cercetării:

Calitatea de victimă a violenței influențează negativ stima de sine a persoanei.

Stima de sine scăzută are repercusiuni negative aupra altor aspecte ale concepției de Eu (autoevaluare, autoeficiență), a motivației de dezvoltare afectivității și adaptabilității sociale.

Prin sporirea stimei de sine se realizează o reabilitare psihologică eficientă a victimilor violenței.

Baza conceptuală a cercetării

În calitate de bază conceptuală au servit teoriile și convceptele de stimă de sine, reflactate în literatura psihologică contemporană.

Metode, procedee și tehnici de cercetare.

Metoda principală este studiul de caz. Primul grup utilizat în experimentul de constatare: Scala lui Rosenberg; Metoda Dembo Rubinstein (de măsurare a autoaprecierii și a motivației dedezvoltare); testul A.Bandura; Metoda de autoapreciere a stărilor psihice (anxietate, frustrare, rigiditate); testul Eyzenck; Scala de evaluare a infuenței evenimentului traumatic (Impact of Event Scale-R-IES-R).

Consilierea psihologică în vederea sporirii stimei de sine.

Etapele activității de cercetare

Selectarea metodelor de cercetare, pregătirea formularelor de chestionare, stabilirea eșantionului, pilotarea metodei de cercetare.

Aplicarea chestionarelor, lucrul asupra programelor de intervenție.

Prelucrarea rezultatelor testelor, calcule statistice, elaborarea de concluzii; completarea programului de intervenție.

Aplicarea programului de intervenție (lucrul cu cazul).

Concluzionarea, elaborarea recomandărilor, aducerea la cunoștință a rezultatelor conducătorului de practică.

Baza experimentală a cercetării. Eșantionul cercetării îl constituie persoanele care au fost supuse: violenței în familie.

Termeni-cheie: repercusiuni, violență, stima de sine, victimă, autoapreciere.

1. STIMA DE SINE CA O CONDIȚIE A EFICIENȚII ȘI ADAPTABILITĂȚII SOCIALE: ABORDĂRI TEORETICE

1.1. Cercetarea conceptuală a fenomenului stimei de sine

Motto: „Stima de sine este prima grija a unui individ si constituie un proiect uman fundamental. Fiecare individ are tendința de a-și domina semenii și de a-și asuma față de aceștia un rol superior…” Adler [după 35, p. 112].

Părerea pe care o avem despre noi, autoevaluarea, fondată sau nu, a calitaților și defectelor noastre reprezinta „temelia” stimei de sine. Nu este vorba aici doar de cunoașterea de sine, ci de convingerea pe care o avem, de a fi deținători ai unor calități sau defecte, ai unui potențial deosebit, dar și a unor limite [19, p. 57].

In orice domeniu de activitate „imaginea de sine” si „imaginea sociala” a unui individ se afla intr-o strînsă legătură. Imaginea de sine are un caracter pozitiv in cazul „învingătorilor” iar atunci cînd este negativa, constituie un determinant al eșecului [49, p. 212].

Stima de sine. Definiții

Stima de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent că este copil, adult sau vîrstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilități.

Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm noi înșine, cît de „buni” ne considerăm comparativ cu propriile expectanțe sau cu alții.

Stima de sine este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine.

Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere și încredere în propriile forțe. Indivizii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroși și au frecvente trăiri emoționale negative, de cele mai multe ori determinate de experiențe negative. O stimă de sine pozitivă și realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile și abilitatea de a face față presiunii grupului [1, p. 279].

Atitudini negative față de sine

Acest tip de atitudini sunt generate atît de comportamentul celorlalți cît și de modul propriu de a gîndi față de propria persoană. Distorsiunile cognitive sunt deprinderi negative de a folosi frecvent anumite gînduri în interpretarea eronată a realității. Există mai multe astfel de modalități greșite de a gîndi despre sine:

Suprageneralizarea: pornind de la un singur eveniment, de la o premisă, se construiește o adevărată regulă generală, universal valabilă; „ Dacă am fost părăsit o dată înseamnă că nu merit să fiu iubit”. Folosirea suprageneralizării blochează dezvoltarea personală și limitează alternativele.

Etichetarea: se aseamănă cu suprageneralizarea , diferența fiind instrumentală: etichetarea înseamnă folosirea de adjective stereotipe, pe cînd suprageneralizarea implică folosirea regulilor. Prin etichetare se folosesc, în mod automat, etichete peiorative pentru a descrie propria persoană, mai degrabă decît pentru a descrie în mod real calitățile.

Filtrarea: înseamnă a acorda atenție doar aspectelor negative, fără a lua în calcul ceea ce este pozitiv. Filtrînd realitatea e ca și cum am privi lumea printr-o pereche de ochelari cenușii, am vedea doar anumite aspecte. Lumea poate fi văzută mai mare sau mai mică decît în realitate, sau unele aspecte nu pot fi văzute deloc. Indicii filtrării sunt acele cuvinte cheie care devin laitmotivul tuturor situațiilor de viață: pierdere, incorectitudine, abandon.

Gîndirea polarizată: persoanele care gîndesc polarizat trăiesc într-o lume fără nuanțe, doar în alb și negru. Toate experiențele și acțiunile sunt judecate prin prisma balanței ori/ori. Aceste persoane se judecă ca fiind „ fie îngeri, fie păcătoși”, fie persoane bune, fie rele. Problema acestei distorsiune este că oricum ar emite judecăți, persoana va cădea de partea negativă a raționamentului, deoarece nimeni nu poate fi perfect întotdeauna, așa că prima greșeală duce la prăbușire în partea negativă. Acest stil de gîndire afectează puternic stima de sine.

Autoînvinovățirea propriei persoane chiar și în situațiile în care responsabilitatea revine altei persoane. Aceste persoane se învinovățesc pentru fiecare nereușită a celor cu care interacționează. Consecința imediată a acestei distorsiuni este cererea frecventă de scuze pentru tot. Această distorsiune pune în umbră rezultatele valoroase și calitățile unei persoane.

Citirea gîndurilor celorlalți: „ a citi gîndurile” celorlalți înseamnă că o persoană presupune că ceilalți nu o plac, că sunt nervoși pe ea, nu le pasă de ea etcză puternic stima de sine.

Autoînvinovățirea propriei persoane chiar și în situațiile în care responsabilitatea revine altei persoane. Aceste persoane se învinovățesc pentru fiecare nereușită a celor cu care interacționează. Consecința imediată a acestei distorsiuni este cererea frecventă de scuze pentru tot. Această distorsiune pune în umbră rezultatele valoroase și calitățile unei persoane.

Citirea gîndurilor celorlalți: „ a citi gîndurile” celorlalți înseamnă că o persoană presupune că ceilalți nu o plac, că sunt nervoși pe ea, nu le pasă de ea etc., fără a avea nici cea mai mică dovadă că aceste ipoteze ar fi valide.

Responsabilitatea : această distorsiune se referă la faptul că persoanele fie se simt răspunzătoare de tot ceea ce se întîmplă în jur și ceea ce li se întîmplă altora, fie au sentimentul că nu pot controla nimic, că sunt niște persoane fără nici o putere [21, p. 12].

Un rol important în dezvoltarea stimei de sine joacă stabilirea de scopuri realiste. Un prim pas în acest sens este reprezentat de identificarea domeniului în care se situează scopul dorit [3, p. 68]. Procesul de a descoperi ceea ce îți dorești este primul pas în stabilirea scopurilor. Există opt mari categorii ce trebuie investigate pentru a avea o imagine asupra nevoilor și dorințelor personale:

scopuri materiale: „ îmi doresc o mașină nouă”;

familia și prietenii: îmbunătățirea relațiilor sau calității timpului petrecut împreună;

sănătatea: mai multe exerciții fizice sau alimentație sănătoasă;

scopuri educaționale/ intelectuale/ profesionale;

activități recreative: plimbări mai frecvente;

scopuri spirituale: reflectarea asupra valorilor personale;

scopuri creative: pictarea unor tablouri;

dezvoltarea emoțională și psihologică: dorința de a controla reacția de furie [10, p. 89].

Există o serie de bariere care se interpun în atingerea scopurilor și care pot periclita dezvoltarea sau menținerea unei stime de sine pozitive:

Planificarea insuficientă: pentru o planificare eficientă, scopurile mari trebuie divizate în scopuri mai mici, în pași mărunți sau în perioade de timp: scopuri de scurtă, medie, lungă durată;

Cunoștințe insuficiente: înainte de a începe implementarea celor mai mici pași e nevoie de cunoștințe de bază;

Managementul deficitar al timpului: persoanele ocupate își stabilesc adesea scopuri realizabile, le divid pe pași mai mici și logici, însă nu reușesc să găsească momentul potrivit pentru implementarea lui.

Scopuri nerealiste: stabilirea unor scopuri nerealiste, care nu au șanse să fie realizate, este o garanție a eșecului.

Teama de eșec: tuturor ne este frică de eșec, dar pentru cei cu stimă de sine scăzută este foarte greu să o depășească. Deși unele persoane și-au stabilit scopuri realiste pe care le-au planificat în timp, în pași mărunți, teama de un posibil eșec le face să amîne în permanență momentul startului.

Teama de succes: există persoane care sunt terorizate de teama de a nu dezamăgi, prin urmare refuză situațiile care pot deveni favorabile pentru ele. Motto-ul acestei îngrijorări este „ cu cît urci mai sus, cu atît vei cădea mai mult” [42, p. 111].

Tirania lui TREBUIE

Fiecare persoană are anumite valori după care se ghidează. Pentru o persoană este foarte important să strîngă cît mai mulți bani pentru a fi o persoană realizată. Pentru alta, realizările nu se măsoară în bani, ci în cunoștințe [22, p. 28]. Aceste convingeri au o mare putere de influențare în luarea deciziilor nu atît prin conținutul lor, cît prin puternica motivație pe care o implică. Majoritatea convingerilor se formează în aceeași modalitate: ca răspuns la unele nevoi. Pentru că majoritatea convingerilor sunt un răspuns la diferite nevoi, ele nu corespund realității și nu au valoare de adevăr [56, p. 245]. Ele sunt generate de expectanțele promovate de cultură, de familie, colegi și de nevoia de a fi apreciat, iubit, în siguranță. Motivația care determină o persoană să acționeze conform unui „trebuie” este dată de convingerea axată pe nevoia de ghidare și satisfacere a trebuințelor, stima de sine fiind puternic influențată de modul și gradul de satisfacere a acestora. Dacă nu trăiești conform standardelor tale, conform convingerilor tale, te percepi ca o persoană rea și nevaloroasă [14, p. 312].

Convingerile sănătoase care ne pot îndepărta de tirania lui „trebuie” sunt:

flexibile;

personale și nu impuse din afară;

realiste, în conformitate cu posibilitățile individuale;

cresc calitatea vieții, mai degrabă decît o limitează [39, p. 222].

Stima de sine și încrederea în sine nu trebuie confundate cu sentimentul de autosuficiență. Cea din urmă ia cu totul alte forme și se conturează ca un aspect negativ al personalității. Există o paletă largă de convingeri caracteristice sentimentului de superioritate/autosuficiență:

Tuturor le face plăcere să mă asculte.

Sunt născut pentru a fi liber.

Colegii au mai multe de învățat de la mine.

Pot să fac pe oricine să creadă ce vreau eu.

Sunt în centrul atenției unui grup.

Sunt o persoană extraordinară.

Cunosc oamenii ca pe o carte deschisă.

Întotdeauna știu ce am de făcut.

Pot să fac orice îmi propun.

Am gusturi perfecte [62, p. 11].

S-a dovedit faptul ca, stima de sine este mult mai sensibilă la respingerea socială decît la acceptare. Parerile sunt insa contradictorii: pe de o parte, specialistii arata ca „indivizii cu o stima de sine crescută sunt perseverenți în cazul eșecului si uneori se comportă mai bine în situațiile sociale [20, p. 59]. Pe de alta parte însă, exacerbarea stimei de sine i-ar putea face pe oameni să ceară un tratament preferențial și să-i exploateze pe ceilalți, deci ar fi și costuri sociale imprevizibile [28, p. 114].

Factorilor educaționali (părinți, educatori, profesori, etc.) le revine sarcina de a forma personalitatea adolescentului (si nu numai), de a-l orienta, a-l sprijini în consolidarea concepțiilor despre lume și a convingerilor sale, a unor atitudini pozitive, favorabile pentru viata în general: dorință de progres, responsabilitate, corectitudine, punctualitate, onestitate, receptivitate, seriozitate, modestie, etc. Pe lîngă toate acestea, autoevaluarea obiectivă, o imagine de sine corectă și realistă sunt considerate de către specialiști ca fiind proprii tuturor celor care reusesc sa se afirme in viata [53, p. 51].

Importanța stimei de sine în valorizarea individului

Conceptul de stimă de sine ocupă un loc important în imaginarul occidental, în special Statele Unite, unde cuvîntul self-esteem face parte din limbajul curent. Expresia ”stimă de sine” se vrea a fi mai obiectivă. Verbul “a estima ”provine de fapt din latinescul estimare, ”a evalua”, a cărui semnificație este dublă: în același timp, „a determina valoarea” și „a avea o părere despre”. Cea mai bună sinteză pe care am găsit-o despre stima de sine a fost furnizata de un adolescent: ”Stimă de sine? Ei bine, este felul în care ne vedem și dacă ne place sau nu ceea ce vedem” [8, p. 199].

Imaginea de sine este definită de modul în care percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră intr-un anumit moment al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului: eul actual, eul ideal și eul viitor. Această privire-judecată „la” si „fata de noi înșine” este vitală pentru echilibrul nostru psihologic [6, p. 88].

Atunci cînd este pozitivă, ne permite să acționăm eficient, să ne simțim bine în propria piele, să facem față dificultăților existenței. Dar cînd este negativă, provoacă numeroase suferințe și neplaceri, care vin să perturbe viața noastră cotidiană [30, p. 201].

Răspunsurile pe care le va da o persoana intrebarilor de mai jos, vor furniza bune indicii despre stima pe care și-o acordă persoana respectivă:

Cine sunt eu ? Care sunt calitățile și defectele mele ? De ce sunt capabil ? Care sunt reușitele și eșecurile mele, competențele și limitele? Care este valoarea mea, în ochii mei, ai apropiaților mei, ai persoanelor care mă cunosc?

Mă consider a fi o persoană care merită simpatia, afecțiunea, iubirea celorlalți sau, din contră, mă indoiesc adesea de capacitățile mele de a fi apreciat și iubit? Îmi conduc viața așa cum îmi doresc? Faptele mele sunt în acord cu dorințele și parerile mele sau, dimpotrivă, sufăr din cauza discrepanței dintre ceea ce vreau să fiu și ceea ce sunt? Sunt împăcat cu mine însami sau sunt adesea, nemulțumit?

Cînd m-am simțit ultima oară decepționat de propria persoana, nemulțumit, trist? Cînd m-am simțit mîndru de mine, satisfăcut, fericit? [57, p. 212].

A avea încredere în sine, a fi sigur pe sine, a fi mulțumit de sine… Există o multitudine de termeni și expresii implicate în limbajul curent pentru a desemna stima de sine. De fapt, fiecare dintre acestea se referă la unul dintre multiplele sale aspecte.

Tabelul 1. Aspecte cotidiene ale stimei de sine (după François Lelord și Cristophe André) [38]

În realitate, stima de sine se fondează pe trei “ingrediente”: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine. O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine armonioasă [23, p. 250].

Iubirea de sine isi are originea in familie

Este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiție: ne iubim pe noi insine în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrîngerilor, pur și simplu pentru că o mică voce interioara ne spune că suntem demni de iubire și respect [18, p. 212]. Această iubire de sine „necondiționată” nu depinde de performanțele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem restabili după un eșec. Ea nu ne ferește de suferința sau de îndoială în cazul dificultăților, dar ne apără de disperare [17, p. 63].

Astăzi se știe, că iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci cînd eram copii și de “hrana afectivă” care ne-a fost împărțită cu dărnicie. ”Cel mai recunoscător le sunt părinților mei – explică cineva – pentru faptul că mi-au dat convingerea că eram de valoare [54, p. 12]. Chiar și cînd i-am decepționat – asta s-a întîmplat în timpul adolescenței mele, atunci cînd mi-am ratat complet studiile și am făcut o serie de tîmpenii -, ei bine, am simțit întotdeauna că ei nu-mi retrag dragostea lor, că erau convinși că voi ajunge sa fac ceva cu viața mea. Asta nu i-a împiedicat să-mi dea cîteva săpuneli. Dar niciodată nu au încercat să mă facă să simt că nu eram bun de nimic” [55, p. 200].

A te iubi este tocmai temelia stimei de sine, constituentul său cel mai profund și cel mai intim. De aceea, nu este niciodată ușor să discerni la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care și-o poartă [31, p. 111].

Concepția despre sine

Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare, fondată sau nu a calitaților și defectelor noastre, este al doilea stîlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importanța nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. În acest sens, este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial; observarea sa este dificilă, iar înțelegerea lui delicate [38, p. 123].

Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat incoștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor [15, p. 21]. Este ceea ce se numește “copilul însărcinat cu o misiune”. O mamă suferind de lipsa banilor își va incita fiicele să nu iasa decît cu băieți din familii înstărite. Un tată care și-a ratat studiile își va forța fiul să intre la o școală renumită. Astfel de proiecte sunt legitime, dar cu condiția ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare și să țină cont de dorințele și de capacitățile sale. Fără acestea, sarcina va fi imposibilă pentru copil, care va fi victima incapacității sale de a realiza marea imagine pe care părinții o nutreau pentru el. Faptul că nu se ține cont de îndoielile și neliniștile unui copil poate provoca în el, ulterior, o profundă vulnerabilitate a stimei de sine [59, p. 12].

Încrederea în sine

A treia componentă a stimei de sine – cu care, în plus, se confundă adesea – , încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Cînd această mamă spune: ” Fiul meu nu are încredere în el.”, ea vrea să spună că el se îndoiește de capacitățile sale de a face fața cerințelor muncii sale, de a fi cu ceilalți pentru a se fi apreciat etc. Contrar iubirii de sine și, mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întîlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în realizarea a ceea ce are de înfăptuit. Încrederea în sine poate apărea, deci, mai puțin importantă decît iubirea de sine sau concepția de sine, a căror consecința pare a fi. În parte este adevărat, dar rolul său pare primordial în măsura în care stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, așa cum e hrana și oxigenul pentru echilibrul nostru corporal [5, p. 107].

De unde provine încrederea în sine? În principal, din modul de educație care ne-a fost dat, în familie sau la școală. Eșecurile îi sunt prezentate unui copil ca o consecință posibilă, dar nu catastrofică, a actelor sale? Este el recompensat atît pentru că a încercat, cît și pentru că a reușit? Cum îl învățăm să tragă învățăminte din dificultățile sale, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar mai acționa? Încrederea în sine se transmite prin exemplu și prin conversație. Nu servește la nimic să-l încurajezi pe copil să accepte eșecurile, dacă tu însuți nu procedezi astfel. Copii știu că adevăratele convingeri ale adulților se judecă mai mult dupa fapte, decît după sfaturi… [35, p. 33].

A nu te teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine.

Desigur o insuficientă încredere în sine nu constituie un handicap insurmontabil. Dar persoanele care suferă de aceasta sunt adesea victimele inhibiției, care se simte mai ales în faptele mărunte, obișnuite, precum scrierea unei scrisori, conversarea la telefon, etc.

Tabelul 2. „Stîlpii” stimei de sine (după François Lelord și Cristophe André) [38]

1.2. Originea stimei de sine

Originea stimei de sine = sentimentul de a fi iubit + sentimentul de a fi competent

De-a lungul tuturor activităților noastre, cel mai adesea căutăm să satisfacem două mari trebuințe, în egală măsură indispensabile stimei noastre de sine: să ne simțim iubiți (apreciați, simpatizați, populari, doriți etc.) și să ne simțim competenți (performanți, înzestrați, abili etc.). În toate domeniile, așteptăm satisfacția concomitentă a acestor trebuințe: oamenii politici vor să-și exercite puterea (competența), dar vor să fie și populari (iubire); la serviciu, dorim să fim experți într-un anumit domeniu, dar să fim și apreciați de colegii noștri; în cuplul nostru, nu căutăm doar dragostea celuilalt, ci vrem să ne și admire, să ne stimeze. Din contră, satisfacția doar a unui aspect nu ne va împlini așteptările: a fi iubit fără a fi admirat sau stimat este infantilizant, dar a fi stimat fără a te simți apreciat este frustrant [40, p. 213].

Aceste alimente necesare egoului nostru sunt cu atît mai indispensabile cu cît stima de sine nu ne este dată o dată pentru totdeauna. Ea este o dimensiune eminamente mobilă a personalității noastre: mai mult sau mai puțin înaltă, mai mult sau mai puțin stabilă, ea are nevoie să fie hrănită regulat.

Autorii încearcă să identifice nivelele stimei de sine, analizînd modurile de implicare în acțiune a indivizilor umani. Activitatea este unul din indicatorii de bază ai încrederii și stimei de sine.

Tabelul 3. Cum vă implicați în acțiune? (după François Lelord și Cristophe André) [38]

Nivelul stimei de sine – avantaje și dezavantaje

De ce sunt atît de prudenți subiecții cu stimă de sine scăzută?

Sunt posibile multe ipoteze. Prima, este aceea că au o cunoaștere de sine redusa sau inexacta. Convinși că soluțiile bune nu se găsesc în ei, ci la ceilalți, ei consacră mult timp observării celuilalt pentru a se compara cu acesta și a se gîndi apoi la capacitățiile și la propria lor persoană [48, p. 115].

A doua ipoteză: subiecții cu stimă de sine scăzută se tem mai mult decît ceilalți, de judecata socială. Ei sunt, deci, mai neutri și mai prudenți atunci cînd vorbesc despre ei înșiși. În plus, sunt mai atenți pentru a nu se înșela și a nu-i înșela pe alții, acest perfecționism determinîndu-i să cultive în mod excesiv nuanțarea in discutii și îndoiala [19, p. 202].

Sensibilitatea la eșec și la critică

Cînd eșecul lasă urme

I se întîmplă oricui să eșueze; nu este o dramă. Cel puțin dacă stima dvs. nu este foarte scăzută…În acest caz, ne refacem greu după un eșec, nu îl așezăm în raionul de amintiri; din contră, urma sa emoțională rămîne dureroasă și durabilă. Luăm, de exemplu un grup de studenți veniți să-și ia rezultatele de la un examen de absolvire. Eșecul antenează o „reacție depresivă” imediată la toți studenții picați. Această reacție este, desigur, trecătoare… cu excepția subiecțiilor cu stimă de sine scăzută: revăzîndu-i ceva mai tîrziu, constatăm că ea persistă. Acest fenomen se poate explica în trei moduri. Din punct de vedere comportamental, subiecții cu înaltă stimă de sine se implică mai rapid în noi acțiuni care îi distrag de la eșec și îi fac să se relativizeze și să nu se simtă devalorizați în ansamblu/per total, de un singur eșec. În fine, din punct de vedere emoțional, subiecții cu scăzută stimă de sine sunt frecvent dominați de emoțiile negative pe care decepția eșecului, evident, le determină, le alimentează și le reactivează [63, p. 292].

Același fenomen îl regăsim în cazul criticii. Nimănui nu-i place să fie criticat, dar subiecții cu scăzută stimă de sine sunt mai sensibili decît ceilalți la intensitatea și durata acestei critici. Dacă li se adresează un mesaj negativ, suntem aproape siguri că îi vom auzi spunînd că nu au putut dormi timp de mai multe zile! „Pentru mine – declară un pacient – toate criticile sunt adevărate.” Sunt asimilate imediat unei judecăți sociale și unei respingeri, mai degraba decît unei informații utile, critica declanșează la acești subiecți emoții de tristețe și de confuzie uneori disproporționate în raport cu mesajul – dar întotdeauna invers proporționale cu nivelul stimei de sine… [46, p. 12].

Acolo unde ne doare…

Criticile și mesajele negative vor fi cu atît mai greu suportate, cu cît ele se referă la domenii investite cu o mare importanță, de catre subiectul cu o scăzută stimă de sine. De exemplu, o tînără mamă care se îndoiește de ea însăși și care nu lucrează, pentru a se dedica in schimb, educării copiilor săi: ea va avea toate șansele de a izbucni în plîns dacă i se vor face reproșuri insistente referitoare la comportamentul progeniturii sale. La fel, o alta, tînară angajată și foarte dornică de a face o impresie bună, dar impresionată de noul ei job, clachează într-o ședință sub remarcile unui patron, a cărui proastă dispoziție obișnuită nu mai jenează pe nimeni… în afară de ea [7].

„Avantajele” unei stime de sine scăzute

A fi acceptat de ceilalți

Este unul dintre obiectivele prioritare ale subiecților cu scăzută stimă de sine. Ei folosesc diferite mijloace pentru a-l ating.

În primul rînd, ei sunt pregătiți să facă multe concesii și renunțări pentru a fi apreciați, evitînd astfel să lezeze prea mult interesele altora. Mai mult, în multe cercuri, maniera lor de a se prezenta este mai apreciată decît ”lăudăroșeniile” unui subiect cu înaltă stimă de sine. În fine, atenția pe care o acordă criticilor le permite să sesizeze mai bine intențiile celorlalți: sunt pe fază.

Dacă vă propuneți să reușiți într-un mod competitiv, în care important este să-i învingi pe ceilalți, o stimă de sine scăzută vă poate ajuta să fiți acceptat, apreciat și susținut de cei care vă înconjoară [50, p. 112].

A ține cont de sfaturile și de opiniile diferite de cele proprii 

Personele cu scăzută stimă de sine țin mai mult cont de sfaturile care le sunt date. Făcînd astfel, ele își îmbunătățesc performanțele. O stimă de sine scăzută poate să fie astfel motorul unei forme de reușită: grație modestiei care îi favorizează acceptarea din partea celorlalți, a ascultării opiniilor diferite de ale sale, care îi ameliorează înțelegerea unei situații sau a unei probleme și a unei munci susținte pentru a compensa lipsa de încredere în capacitățiile sale [16, p. 192].

Dezavantajele unei înalte stime de sine

De la încredere la înfumurare

În general, o stimă de sine ridicată poate fi „închisă” în fața unor informații importante: știm că persoanele cu înaltă stimă de sine suportă mai bine eșecurile, în parte pentru că ele au tendința de a le ,,externaliza’’, adică de a le atribui motivațiile unor cauze străine de ele însele. Dar, procedînd astfel în mod sistematic, ele evită unele reconsiderări, cîteodată salutare. Pe de alta parte, nu prea au obiceiul de a invata din propriile greseli si nici din ale celorlalti. Se știe că cei aflați la putere se încojoară de curtezani și lingușitori, ceea ce îi face ca uneori să piardă contactul cu realitatea [33, p. 112].

Stima de sine și asumarea riscului

Indivizii cu înaltă stimă de sine au, probabil, mai multe șanse să trăiască o viață mai fericită, dar ea riscă să fie mai scurtă! Conduitele riscante par într-adevăr asociate frecvent cu o înaltă stimă de sine: multiple studii au arătat că unii dintre subiecții cu înaltă stimă de sine aveau mai multe autovehicule, conduceau adesea sub influența alcoolului, erau adesea amendați pentru exces de viteză, etc. Studiile asupra amatorilor de sporturi extreme lipsesc, dar ne putem imagina că riscul pe care și-l asumă este de asemenea expresia unei înalte stime de sine si al unei nevoi de stimulare („adrenalina”), crescuta in raport cu media indivizilor [32, p. 99].

Tipurile stimei de sine

Nivelul stimei de sine (înaltă sau redusa?) nu este suficient pentru a explica ansamblul reacțiilor unui individ. Este necesar să se țină cont în egală măsură și de gradul de rezistență la evenimentele vieții cotidiene, căci este adevărat că stima de sine este obiectul unor fluctuații.

Tabelul 4. Cele patru mari tipuri de stimă de sine (tabela ne aparține)

Stima de sine si tipul de personalitate

Psihologii vorbesc adesea despre introversie și extraversie. Aceste două dimensiuni ale personalității noastre permit și dezvăluirea unor diferențe între subiecții cu înaltă stimă de sine stabilă și cei cu înaltă stimă de sine instabilă [37, p.78].

Dacă sunteți extravert/extravertit, sunteți sensibil la reacțiile anturajului, la elogiile și criticile celorlalți, la admirația unui colectiv. Vă exprimați ușor punctul de vedere sau emoțiile (prototip: politician, afacerist) [41, p. 92].

Din contră, dacă sunteți introvert sunteți preocupat mai mult de lumea dumneavoastră interioară, sunteți mai puțin sensibil la variațiile mediului și la atitudinile anturajului, vă exprimați mai puțin emoțiile (prototip: cercetătorul, informaticianul)

Astfel, două persoane cu înaltă stimă de sine se comportă diferit în societate.

Subiectul cu înaltă stimă de sine, extravert se exprimă ușor, apreciază elogiile, reacționează deschis la critică, poate părea „lăudăros” persoanelor care se exprimă mai puțin în largul lor cînd e vorba să se pună în valoare [44, p. 52].

Subiectul cu înaltă stimă de sine introvert este mai tăcut, pare mai puțin sensibil la elogii. Dacă este contrazis, nu are aerul că se emoționează imediat, dar ulterior se poate apăra cu vigoare, ceea ce îi va surprinde pe interlocutorii săi, care îl credeau indiferent.

William James (1842-1910), unul dintre fondatorii psihologiei științifice moderne, se afla „in prima linie” a celor care au studiat stima de sine [după 32]. Acest medic și filozof american a fost frapat de absența legături directe dintre calitățiile obiective ale unei persoane și nivelul de satisfacție pe care aceasta o are față de sine: „Astfel, scria el, un om cu capacitați extrem de limitate poate fi dotat cu o suficiență de neclintit, în timp ce altul, deși asigurat că a reușit în viață și se bucură de o apreciere universală, va fi atins de o neîncredere incurabilă în propriile sale capacități”. Foarte logic, el a tras concluzia că satisfacția sau nemulțumirea de sine nu depinde doar de reușitele noastre, ci și de criteriile după care le judecăm, ceea ce a rezumat în ecuația următoare:

Stima de sine =

Figura 1. Formula stimei de sine

Astfel spus, cu cît obținem mai multe reușite, cu atît crește stima de sine, cu condiția totodată ca pretențiile noastre să nu fie prea mari. Să luăm un exemplu. Ați fost admis la bac cu mențiunea „suficient de bine ”. Este, deci, un „succes”. Cum v-ați dorit înainte de toate să nu fiți respins, rezultatul vă satisface pe deplin. Dar același rezultat vă va decepționa cumplit dacă, pretențiile dvs. fiind mai ridicate, v-ați fi așteptat să obtineți „foarte bine”. Într-un caz, stima de sine crește; în celălalt, ea se diminuează [45, p. 312].

Pretențiile ridicate pot constitui, deci, o frînă pentru o bună stimă de sine. Ernest Hemingway, laureat al premiului Nobel pentru literatură, în seara faimei sale, a declarat, puțin înainte de a se sinucide: „Important nu este ceea ce am scris, ci ceea ce aș fi putut scrie.” În acest fel se explică unele insatisfacții paradoxale ale unor indivizi dotați sau „răsfățați” de viață. De asemenea și suferințele unora dintre pacienții cabinetelor psihologice: mulți timizi, de exemplu, au o viziune perfecționistă despre ceea ce trebuie să fie performanțelor lor sociale („trebuie să plac tuturor, să nu contrariez pe nimeni, să am mereu răspuns la tot, replică, etc.”), ceea ce ține mereu sub presiune, stima de sine.

Dimpotriva, starea de confort psihic a persoanelor care trăiesc în condiții care altora le-ar părea prea puțin favorabile, provine, fără îndoială, și din capacitatea lor de a fi mulțumite cu ceea ce au. Fericirea este adesea o chestiune de perspectivă personală. Și este întotdeauna corelată cu stima de sine: cu cît este mai bună aceasta din urmă, cu atît se va declara subiectul mai mulțumit de viața sa [47, p. 202].

Asumarea riscului și stima de sine

Se pot compara strategiile pe care le aplicăm atunci cînd ne investim banii și cele pe care le folosim pentru a ne dezvolta stima de sine? Unii teoreticienii și-au pus această întrebare. Pentru ei, cantitatea de iubire primită în primi lor ani de viață constituie un fel de capital pe care îl vor administra ulterior.

„Marii investitori”, care dispun de un important capital de demarare, își depun banii în acele plasamente care implică și un anumit nivel de risc, dar care pot genera și multiple beneficii – de exemplu, acțiunile bursiere. Deși mult prea puțin realiști, ei sfîrșesc prin a cîștiga și a depozita din ce în ce mai mulți bani. Ei nu se tem să piardă în unele plasamente, pentru că în orice caz le va rămîne suficient în altă parte [21].

Nefiind niciodată într-adevăr bogați, „micilor economiști” le e teamă ca, printr-un risc nechibzuit, să nu piardă și puținul pe care îl au. Ei investesc deci cu prudență, și mai degrabă în plasamente sigure, ca livretele caselor de economii. Din această cauză, cîștigurile lor sunt pe măsura riscului – mai puțin ridicat.

Aplicat la stima de sine, acest model „financiar” permite în special să înțelegem de ce strategiile folosite de subiecții cu înaltă stimă de sine diferă de cele ale subiecțiilor cu o scăzută stimă de sine. Primii, au o atitudine ofensivă față de existență: ei își asumă mai mult riscuri și au mai multe inițiative, din care extrag mai multe beneficii pentru stima lor de sine. În ceea ce-i privește pe cei din cea de-a doua categorie, sunt mai precauți și mai prudenți: ei se arată reticenți în asumarea riscurilor și o fac doar în mediile securizante și previzibile, ceea ce le furnizează mai puține ocazii de a-și spori stima de sine [9].

Modelul financiar al stimei de sine

stima de sine trebuie să fie în mod regulat „reinvestită” pentru a nu se „devaloriza”;

„cîștigurile” sunt la înălțimea „riscurilor” asumate;

cu cît este mai mare „capitalul de pornire”, cu atît e mai ușor sa ne asumam riscuri.

In concluzie, „nealimentată” prin inițiative personale si prin reusite mici dar repetate, stima de sine va sfîrși prin a se reduce, a se fragiliza.

Influența criticilor asupra stimei de sine

Suntem tentați cîteodată să ne convingem că părerea celorlalți nu ne afectează; dar, sincer, critica ne lasă chiar atît de indiferenți? Nu, bineînțeles. Indiferent din partea cui vine și oricît ar fi de neansemnat, cel mai mic comentariu negativ la adresa noastră antrenează imediat o reacție emoțională dureroasă. Acestă judecată o resimțim într-o prima faza. Doar într-un al doilea moment ne detașăm de ea printr-un proces intelectual, fie pentru a o critica la randul nostru („nu, daca ma gandesc mai bine, nu sunt de acord ”), fie pentru a-i atenua importanța, detasandu-ne de interlocutor („nu-mi pasă nici de părerea lui/ei”). În funcție de felul de a fi al individului, acest travaliu este mai mult sau mai puțin ușor: pentru unii, care au în general o foarte înaltă stimă de sine, critica nu reprezintă decît o neplăcere trecătoare; pentru alții, ea provoacă adesea o veritabilă prăbușire [1, p. 262].

Critica ne afectează întotdeauna, de asemenea și aprobarea – iar acesta este un lucru bun. Oricare ar fi nivelul stimei noastre de sine , aprobarea socială ne face bine; doar durata efectului său este variabilă: beneficiile pe care le putem extrage dintr-un mesaj pozitiv sunt probabil mai labile dacă ne apreciem prea puțin, în măsura în care reîncepem mai rapid să ne îndoim de noi înșine.

Estimometru sau sociometru?

Plecînd de la aceste constatări , uni cercetători nu au ezitat să afirme că stima de sine este un „sociometru”. Așa cum barometrul măsoară presiunea atmosferică si ne previne cu privire la riscul de a se produce o furtună sau asupra șanselor de timp frumos, stima de sine ar fi o dovadă a percepției instinctive pe care o avem despre popularitatea noastră: suntem mulțumiți de noi insine pentru că, într-un fel sau altul, ne simțim apreciați; invers, stima noastra de sine scade atunci cînd nu ne mai simțim socialmente apreciați [35, p. 26].

Stima de sine ca instrument sociometric

Stima de sine este mult mai sensibilă la respingerea socială decît la acceptare. Cum spunea unul dintre subiecti: „Stima mea de sine ? Cîștigă un punct cînd primesc un compliment dar pierde zece dacă sunt criticat”. Un altul ne povestește: ”Faptul că mă simt acceptat de un grup nu mă liniștește decît pe moment; dar nu se compară cu prăbușirea pe care o simt, ori de cîte ori am impresia că am fost dat la o parte. De exemplu, îmi face plăcere să fiu invitat la o petrecere. Această plăcere este măsurată și nu se compară cu tristețea pe care o resimt cînd are loc o petrecere la care nu sunt chemat. De ce? Probabil că am nevoie să cred că sunt iubit tot timpul și că sunt indispensabil.”

tot ceea ce crește acceptarea socială crește (puțin) și stima de sine;

tot ceea ce diminuează acceptarea sociala diminuează (mult) și stima de sine.

Acest lucru este demonstrat de o experiență. Cîțiva voluntari au fost supuși unei activitati pe care trebuia să o realizeze fie în grup, fie individual. Unii au fost făcuți să creadă că această alegere exprimă o voință colectivă („ Ați fost ales de membrii grupului pentru a lucra cu ei, sau ați fost refuzați de membrii grupului, deci veți lucra singur”); altora li s-a anunțat că alegerea este aleatorie („a avut loc o tragere la sorți; unii vor lucra în grup, alții singuri”).

Rezultat: se constată că stima de sine a subiecțiilor nu este prea mult afectată dacă alegerea, pozitivă sau negativă este prezentată ca rol al hazardului; din contră dacă alegerea pare a emana din grup, faptul de a fi ales nu crește decît foarte moderat stima de sine, în timp ce faptul de a fi respins o alternează grav [12, p. 29].

Într-o lume în care nu este încă dată o definiție unanim acceptată a vieții, unde definiția fericirii e cu atît mai puțin cunoscută, definirea dreptății ridică și ea probleme.

Unul din cele mai importante obiective ale victimologiei este să studieze rolul victimei în actul criminal, descoperit fiind, în perioada de efervescență a ideilor criminologice imediat dinainte de nașterea victimologiei, că în victimizare, atît criminalul cît și victima vin, în procesul de victimizare, fiecare cu zestre lor criminogenă [2, p. 52].

Victima și criminalul nu se află pur și simplu de o parte și de alta a actului criminal ci, mult mai probabil, împart responsabilitatea pentru actul criminal. Dacă diferența dintre cei doi actori tinde să devină cantitativă, poate că și relativitatea instrumentului de măsurare poate răsturna (cel puțin uneori) dozarea responsabilității și a prejudiciului.

Omul victimă este prin definiție, un om prejudiciat din toate punctele de vedere, și de aceea, un om înstrăinat de esența sa.

Printre noutățile pe care le aduce Victimologia este descoperirea și înțelegerea interșanjabilității rolurilor dintre victimă și criminal sau cel puțin, relativitatea acestor roluri, de unde și împărțirea responsabilității pentru actul criminal (evident, niciodată în mod egal). Lucrarea propune o nouă tipologie victimală aceea a “intensității vulnerabilității victimale” tipologie care decurge din “Teoria vulnerabilității universale diferențiate”. Convingător sau nu, periplul nostru stăruitor încearcă să răspundă unei întrebări de bază în victimologie: cine urmează (să fie victimizat) [12, p.92].

"În Drept societatea își re-amintește ce a dorit să devină" spunea P. Allott [după 5]. Această definire lapidară reunește pluralismul formelor de memorie socială cu vocație atît normativ-juridică cît și valorică, axiologică. Este o bună exprimare a conexiunii sociologie-justiție și una din științele care o realizează este desigur criminologia. Iată deci că criminologia are două ascendențe: una sociologică și una juridică.

Sergiu Bogdan enumeră ca și categorii de factori victimologici:

Factori biologici;

Factori sociali și,

Factori psihologici [după 12].

După cum rezultă din cele afirmate mai sus, Victimologia este integrată Criminologiei sociologice iar punctul de vedere al Sociologiei va lua aspectul unei Sociologii a victimei. În prezent se pot consemna ca existînd chiar două direcții/ramuri ale Victimologiei: Victimologia generală și Victimologia penală [19, p. 22].

Ca realitate socială complexă, victimizarea este simultan fapt, fenomen și proces social care se naște în condițiile unor relații sociale speciale. Anti- sau prosociale toate relațiile umane au loc în societate [11].

În literatura de specialitate există alături de tipologii ale victimelor pe diverse criterii (menționate în lucrare) o singură tipologie privitoare la tipurile de vulnerabilitate ale victimelor. Această tipologie are ca autor pe Hans von Hentig și propune o tipologie a riscului relativ, a vulnerabilității victimei, limitîndu-se la enumerarea categoriile sociale (tînărul, femeia, bătrînul, persoanele deficiente mental, imigranții, minoritățile, depresivul, lacomul, chilipirgiul, prostituata, singuraticul, cel aflat în necaz, cel “blocat”) supuse (mai frecvent) fenomenului de victimizare [după 31].

Așa cum am declarat de la începutul întreprinderii, lucrarea și-a propus să demonstreze că vulnerabilitatea la acte criminale poate fi descrisă nu numai din pespectivă categorială (a speciei logice) așa cum a făcut Hans von Hentig ci și din perspectiva mărimii vulnerabilității, a intensității acestei stări (ca atribut) de vulnerabilitate [după 31]. Rezultatul unei astfel de demonstrații trebuia să se concretizeze într-o nouă tipologie a victimelor, după intensitatea vulnerabilității. Întemeiată pe un aparat teoretic, nu pe simple descrieri așa cum sunt în prezent toate tipologiile victimale vehiculate în literatura de specialitate, noua tipologie se numește ”tipologia intensității vulnerabilității victimale”.

Teoria vulnerabilității universale diferențiate

Inspirati de scrierile unor autori, precum și pornind de la observarea și analiza unor evenimente reale, am considerat că există o legătură necesară, relativ stabilă și repatabilă, între trăsăturile, comportamentele indivizilor, a situațiilor pe care ei în mod obișnuit le parcurg și vulnerabilitatea lor la actele criminale, lucru pe care l-am încadrat într-o formulare pe care am numit-o ”teoria vulnerabilității universale diferențiate” (T.U.V.D.).

Am pornit prin definirea noțiunilor necesare [27, p. 23].

În definirea acad. C. Zamfir, RISCUL este „probabilitatea de producere a unui eveniment sau curs de acțiune de regulă nedorite pentru subiect R. este o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilist obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii al insuficientei cunoștințelor noastre despre procesele real” [după 17].

Siguránța are conform definirii Academiei Române, un prim sens care este: „lipsă de primejdie; sentiment de liniște și încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol.”

Conform definirii aceleași Academii Române, prin “securitáte” se înțelege (pentru înțelesul căutat de noi) “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.” De altfel, încă din definirea siguranței se prezenta drept un termen identificabil ca “securitate.” [13].

VULNERABILITATEA este privită ca „susceptibilitatea de a fi atacat sau vătămat fizic sau emoțional.” Pentru DEX ’98, este vulnerabil cel “care poate fi rănit.” Interesantă este proiecția metodologică a utilizării figurate a adjectivului de ,,vulnerabil”: ,,care poate fi atacat ușor; care are părți slabe, defectuoase, criticabil” [după 14]. Cel care este vulnerabil are deci părți slabe (care se cer întărite) și este ,,criticabil” adică se pretează evaluării și cercetării.

Vulnerabil este un lucru sau o persoană care poate suporta o acțiune care-l poate vătăma sau cel puțin este nedorită.

Dacă știm că o persoană se află în situație de risc (lucru dovedit deseori datorită realizării efectului acelui risc, adică a vătămării) înseamnă că respectiva persoană:

are o anumită slăbiciune;

poate suporta la un moment dat o acțiune cel puțin nedorită dacă nu chiar vătămătoare;

poate fi numită „vulnerabilă”.

Cu cît slăbiciunea dovedită de persoană e mai mare cu atît riscul e mai mare. Această relație dintre vulnerabilitate și risc este de directă proporționalitate [33, p. 72].

Urmînd acest raționament, mărimea riscului dă și măsura vulnerabilității. Dacă vulnerabilitatea este legată de risc, riscul – să ne amintim – este ,,probabilitatea de producere a unui eveniment sau curs de acțiune de regulă nedorite pentru subiect”, înseamnă că pentru a operaționaliza vulnerabilitate vom urma modalitățile de operaționalizare ale riscului.

PROBABIL este acel eveniment: „care poate fi probat; care poate să se adeverească” Ca sinonime pentru adjectivul probabil, dicționarul specializat dă „posibil, potențial, virtual”. Pentru João Luís Santos, starea de probabilitate este “șansa ca ceva să se întîmple”.

Pericolul “vine” și de la probabilitatea (prin realizare, frecvența) cu care se realizează acesta dar și gravitatea consecințelor pe care le are asupra persoanei. Un pericol cu o gravitate mică și o probabilitate mică nu este totuna cu un pericol cu o probabilitate mică cu gravitate mare, după cum nici un pericol cu o gravitate mică dar cu o probabilitate mare nu este mai tolerabil decît un pericol cu o gravitate mare chiar dacă are o probabilitate mica [26].

2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A RAPORTULUI DINTRE STIMA DE SINE ȘI CALITATEA DE VICTIMĂ

2.1. Rezultatele cercetării experimental constatative: repercusiunile violenței asupra stimei de sine a victimei

Problema cercetării practice

Identificarea rolului stimei de sine în reabilitarea postvictimizare poate servi drept punct de pornire a unui program eficient de conseliere psihologică a victimilor violenței.

Obiectul cercetării practice

Stima de sine ca un factor important în reabilitarea post-victimizare.

Scopul cercetării practice

A măsura impactul victimizării asupra stimei de sine, și a promova un program de conselierea psihologică în sporirea stimei de sine.

Obiectivele investigației

A întocmi design-ul cercetării experimentale în funcție de teme proiectului de licență.

A selecta metodele de psihodiagnostic conform obiectului și ipotezelor cercetărilor experimentale; a pregăti fișele de chestionare.

A aplica metodele de psihodiagnostic și a efectua analizele statistice a rezultatelor, a elabora concluzii în baza rezultatelor experimentale.

A întocmi un program de intervenție psihologică și a valida prin aplicare.

A elabora concluzii generale și recomandări practice în conformitate cu rezultatele cercetării.

Ipotezele cercetării

Calitatea de victimă a violenței influențează negativ stima de sine a persoanei.

Stima de sine scăzută are repercusiuni negative aupra altor aspecte ale concepției de Eu (autoevaluare, autoeficiență), a motivației de dezvoltare afectivității și adaptabilității sociale.

Prin sporirea stimei de sine se realizează o reabilitare psihologică eficientă a victimilor violenței.

Metode, procedee și tehnici de cercetare

Metoda principală este studiul de caz. Primul grup utilizat în experimentul de constatare: Scala lui Rosenberg; Metoda Dembo Rubinstein (de măsurare a autoaprecierii și a motivației dedezvoltare); testul A.Bandura; Metoda de autoapreciere a stărilor psihice (anxietate, frustrare, rigiditate); testul Eyzenck; Scala de evaluare a infuenței evenimentului traumatic (Impact of Event Scale-R-IES-R).

Consilierea psihologică în vederea sporirii stimei de sine.

Etapele activității de cercetare experimentală

Selectarea metodelor de cercetare, pregătirea formularelor de chestionare, stabilirea eșantionului, pilotarea metodei de cercetare.

Aplicarea chestionarelor, lucrul asupra programelor de intervenție.

Prelucrarea rezultatelor testelor, calcule statistice, elaborarea de concluzii; completarea programului de intervenție.

Aplicarea programului de intervenție (lucrul cu cazul).

Concluzionarea, elaborarea recomandărilor, aducerea la cunoștință a rezultatelor conducătorului de practică.

Baza experimentală a cercetării

Eșantionul cercetării îl constituie persoanele care au fost supuse: violenței în familie.

Cercetarea s-a desfășurat în Institul de Reforme Penale. Au participat 33 de femei – cu vîrsta cuprinsă între 24 și 47 de ani.

Testarea subiectilor a avut loc individual. Subiecții primeau instrucțiunea și blancul de răspunsuri. După testare, datele metodelor aplicate au fost prelucrate și aranjate în tabele cu date brute. Apoi s-a efectuat calculul statistic al rezultatelor. În baza datelor primite, prin coeficientul de corelație Stiudent, am încercat să determinăm nivelul stimei de sine și climatul familial.

Metode de cercetare

Metoda „Scala de evaluare a influenței evenimentului traumatic”

Aceasta scală se utilizează în scopul identificării reacțiilor individuale la evenimentul traumatizant. Este recomandat pentru victimile adulte. Oferă informație despre:

Tendințele de evitare a evenimentului traumatic;

Intruziunea evenimentului traumatic;

Excitabilitatea fiziologică.

Remarcabilă prin numărul redus de itemi (conține doar 22 de enunțuri asupra cărorra se poate pronunța subiectul), IES-R a fost elaborată și perfecționată. Ținîndu-se cont de rezultatele aplicării în cercetarea practică. Prima variantă a metodei a fost publicată în 1979, conținînd doar 15 itemi, care identificau manifestarea simptomelor intruziunii evenimentului traumatizant și ale evitării. Varianta publicată în 1995 a fost completată cu 6 itemi care se referă la simptomatica hiperexcitabilității și unul cu scop de a identifica o caracteristică suplimentară a intruziunii – cea a trăirilor disociative repetate.

Interpretarea rezultartelor se efectuează prin adunarea a fiecărei subscale în parte.

Subscala „intruziune” (IN);

Subscala „eviatare” (AV);

Subscala „excitare fiziologică” (AR).

Suma rezultatelor căpătate la cele trei subscale ilustrează impactul stresului posttraumatic (IES-R).

Chestionarul de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii psihopatologice.

Scalele identifică 9 tulburări simptomatice:

Somatizare;

Tulburări obsesiv – compulsive;

Sensibilitate interpersonală;

Depresie;

Anxietate;

Ostilitate;

Anxietate fobică;

Simptome paranoidale;

Psihotism.

Interpretarea rezultatelor se efectuează prin adunarea datelor, apoi se împart la numărul de puncte la fiecare scală, excepție face scala de întrebări suplimentare.

Pentru a determina trei indicatori de bază, e necesar de făcut suma tuturor rezultatelor la 90 întrebări și se face împărțirea la 90. Această cifră ne va indica indicele general al gravității stării (GSI).

În următoarea etapă se calculează suma tuturor cifrelor diferite de zero, pentru a obține suma generală de simptome, care au obținut rezultate afirmative, adică indicele PST.

Ultima etapă este calcularea indicelui simptomelor distresului PSDI, care se obține prin împărțirea rezultatelor general obținut la suma PST.

Testul ,,Climatul familial”. Testul dat arată climatul familial. Interpretarea rezultatelor se efectuează prin adunarea răspunsurilor ce coincid cu cheia testului:

"da" – 1, 2, 4, 6, 7, 9, 10, 12, 14, 16, 17, 21, 22, 23, 24, 27, 28, 31, 35; "nu" – 3, 5, 8, 11, 13, 15, 18, 19, 20, 25, 29, 30, 32, 33, 34. Pentru fiecare răspuns corect se adaugă cîte un punct. Datele variază de la 0-35 puncte.

Atmosfera negativă constantă, 0-8 puncte. Aceste rezultate sunt indicate soților care au decis să divorțeze sau recunosc că viața lor comună este „dificilă”, „intolerabilă”, „coșmarnică”.

Atmosfera instabilă, 9-15 puncte. Asemenea rezultate arată soții dezămăgiți în concubinaj, care se confruntă cu momente stresante.

Atmosfera indefinită, 16-22 puncte. Sunt prezenți niște factori „îngrijorători” , dar în general climatul familial este pozitiv.

Atmosfera pozitivă constantă, 23-35puncte.

2.2. Analiza rezultatelor cercetării experimentale

În compartimentul de față vom prezenta activitatea de verificare a ipotezei operaționale nr. 1, prin care am presupus că sindromul de stres posttraumatic la victime se poate dezvolta în urma victimizării. În scopul verificării acestei ipoteze am utilizat Scala de evaluare a influenței evenimentului traumatic (IES-R). Prezentăm în continuare rezultatele căpătate prin calcule statistice.

Tabelul 5. Valorile medii căpătate prin aplicarea scalei de evaluare a influenței evenimentului traumatic

IN – trăirea repetată a evenimentului traumatizant în formă de imagini stresante, gînduri neplăcute, flashback-uri, sentimentul repetării evenimentului; manifestarea acelorași semnalmente în confruntarea unui stimul care amintește de evenimentul traumatizant;

AV – comportamente de evitare – denotă activarea mecanismelor psihologice ale excluziunii rezistenței, compensării și hipercompensării;

AR – hiperactivarea proceselor fiziologice – se manifestă prin tulburări ale somnului (insomnii noaptea, stări de oboseală și somnilență pe parcursul zilei), de alimentare (ajungînd pînă la anorexie sau bulimie), ale emotivității (iritabilitate, nestăpînire, apatie, supărare, indispoziție) etc.; manifestări psihosomatice care cu timpul pot trece în îmbolnăviri.

Analizînd datele din tabelul 5 care descrie mediile căpătate prin aplicarea scalei de evaluare a influenței evenimentului traumatic, putem vedea că nivelul de stres este mediu aproape scăzut, ceea ce reprezintă că persoanele nu s-au confruntat pe parcursul ultimului an cu evenimente traumatizante majore.

Tot în acest tabel avem prezentate datele la simptomatica trăirii repetate a evenimentului traumatizant (IN).

IN reprezintă media de (13,30) ceea ce denotă un nivel mediu al simptomaticii trăirii repetate a evenimetului traumatizant.

AV reprezintă media de (15,15) prezintă un comportament de evitare pronunțat.

Pentru ultimul grup de simptome – hiperactivarea proceselor fiziologice (AR) media este urmatoarea- (11,24) ceea ce arată că procesele fiziologice au nivelul mediu.

Tabelul 6. Numărul de persoane în procente căpătate la aplicarea scalei de evaluare a influenței evenimentului traumatic

Din tabelul 6 putem observa următoarele date, pentru subscala ,,intruziune” (simptomatica trăirii repetate a evenimentului traumatic) 15 victime – 45,45% au rezultate joase, 12 victime – 36,36% au rezultate medii, 2 victime – 6,07 au rezultate înalte și 4 victime – 12,12% au arătat date foarte înalte.

De aici reiese că 6 victime au rezultate înalte și foarte înalte, ce arată că pot prezente următoarele simptome: trăirea repetată a evenimentului traumatizant în formă de imagini stresante, gînduri neplăcute, flashback-uri, sentimentul repetării evenimentului; manifestarea acelorași semnalmente în confruntarea unui stimul care amintește de evenimentul traumatizant.

Pentru subscala ,,evitare” 16 victime – 48,48% au rezultate medii, 9 victime – 27,28% au rezultate joase, 4 victime – 12,12% înalte și la fel rezultatele foarte înlte sau depestat la 4 victime – 12,12%. De aici putem spune că 8 victime au dorința de a evita oricare stimul care se asociază cu trauma.

Pentru subscala ,,excitare fiziologică” 16 ofițeri – 48,48% au rezultate joase, 13 victime – 39,39% au rezultate medii, 3 victime – 9,1% înalte și o singură persoană – 3,03% rezultate foarte înalte.

IES-R (impactul stresului posttraumatic) cu următoarele date 13(39,4%) – joasă, 16(48,48%) medie. Rezultate înalte au fost prezente la 2 persoane și foarte înalte la fel la 2 persoane. Ceea ce arată că la aceste persoane încă persistă stresul posttraumatic.

Datele le-am ilustrat grafic în fig. 2.

Figura 2. Scala de evaluare a influenței evenimentului traumatic la femeile care au fost în supuse victimizării

În figura 2 sunt ilustrate datele pentru scala de evaluare a influenței evenimentului traumatic. Rezultatele medii și joase sunt prezente la subscalele (AV), (AR) și (IES-R). Ceea ce denotă că la momentul de față evenimentul traumatic ce a avut loc influențează viața persoanelor. Ei nu suportă stress posttraumatic. Însă putem observa că un procent foarte mic totuși au rezultate înalte și foarte înalte, ceea ce demonstrează că persoanele s-au întîlnit cu evenimente stresante majore.

În concluzie putem afirma că ipoteza enunțată în debutul cercetării s-a confirmat, cu adevărat, persoanele supuse victimizării au suportat stresul posttraumatic.

A doua ipoteză sună că sindromul de stres posttraumatic se prezintă ca o condiție a dereglării stării de sănătate psihică și fizică a persoanei.

Pentru verificarea ei am utilizat chestionarul de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii psihopatologice Check List.

Pentru început prezentăm semnificațiile mediilor

Tabelul 7. Valoarea mediilor la femei căpătate prin aplicarea chestionarului de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii psihopatologice

Datele obținute în tabelul 7 care calculează valoarea mediilor căpătate prin aplicarea chestionarului de stabilire a gradului de exprimare a simptomaticii psihopatologice, putem vedea că la:

Figura 3. Manifestări psihosomatice la victime

Tulburarea de somatizare, care este definită ca o tulburare cronică polisimptomatică care se însoțește de o semnificativă diminuare a funcționării normale a individului, precum și de solicitarea frecventă a servciilor medicale, putem vedea cu media (0,71), persoanele din grupul dat nu prezintă accentuări grave pentru tulburarea dată.

Tulburări obsesiv-compulsive prezintă o tulburare în care persoana devine blocată mental într-un model de gînduri și comportamente repetitive care sunt lipsite de sens și supărătoare, dar sunt dificil de depășit. Pentru grupul de victime media este de (1,12), tulburarea dată nu prezintă accentuări grave pentru persoanele din grupul da.

Sensibilitate interpersonală, pentru grupul cu media (0,91), care prezintă o sensibilitate ridicată, adică persoana reacționează la excitanții întîlniți.

Depresia se caracterizează ca o tulburare a stării afective, care duce la apariția unei trăiri de tristețe sau de pierdere a speranței pentru o perioadă îndelungată de timp. La grupul cu media (0,92), acestă tulburare nu este atît de semnificativă adică, grupa nu prezintă această tulburare foarte aceentuată.

Anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune de tensiune psihică, iritabilitate, lipsa de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și alte recții neurovegetative, diverse semne psihosomatice. Pentru grupul cu media (0,71) tulburarea dată nu prezintă semnificații accentuate

Ostilitatea pentru grupul cu media (0,74) este mai puțin accentuată, ceea ce semnifică o atitudine mai puțin dușmănoasă

Anxietate fobică reprezintă o teamă exagerată și persistentă de un obiect sau o situație care de regulă sunt nepericuloase. La grupa cu media (0,29) anxietatea fobică nu este accentuată.

Simptome paranoidale pentru grupul cu media (1,09), sunt prezente niște simptome mai pronunțate.

Psihotismul la grupa cu media (0,48) nu este prezent un psihotism semnificativ.

În figura 4 putem vedea conform rezultatelor chestinaruli din 33 de victime (21,2%)-7 persoane au prezentat tulbuare obsesiv compulsivă; (3,03%)-1 – somatizare; (12,1%)-4 persoane sensibilitate interpersonală; (9,1%)-3 persoanedepresie ; (3,03%)-1 anxietate; (18,3%)-6 persoane au siptome paranoidale. În rest rezultatele sunt bune, au arătat datele la subscala deloc sau puțin.

Ipoteza s-a infirmat, analizînd datele din tabel am ajuns la concluzia că nu s-a găsit nimic semnificativ pentru grupul de militari.

Sindromul de stres posttraumatic se prezintă ca o condiție a dereglării stării de sănătate psihică și fizică a persoanei.

Ipoteza a treia este că consecințele de stres posttraumatic influențează calitatea relațiilor familiale. Pentru a vedea care este situația din familiile militarilor care au fost în misiuni militare am folosit următorul test: ,,Cllimatul familial”. Testul dat arată climatul familial.

Tabelul 8. Valoarea medie a climatului familial

În tabelul dat sunt prezentate rezultatele testului. Valoarea medie arată că la 17,30% predomină atmosfera instabilă. Asemenea rezultate arată soții dezămăgiți în concubinaj, care se confruntă cu momente stresante.

Tabelul 9. Atmosfera familială

În tabelul 9 observăm că sunt prezente 4 tipuri de atmosferă. Cea mai mare parte din militari (39,4%)-13 persoane au prezentat date înalte pentru subscala ,,atmosfera instabilă’’, (30,3%)-10 persoane pentru subscala ,,atmosfera pozitivă constantă’’,. Pentru ,,atmosfera indefinită’’ rezultatele arată numarul de 3 persoane (9,1%).” , dar în general climatul familial este pozitiv. Și (21,2%)- 7 persoane sau clasat în subscala ,,atmosfera negativă constantă’’.

Datele le-am ilustrat grafic în fig. 4.

Figura 4. Atmosfera familială a femeilor care au suportat stresul postraumatic

În figura 4 observăm că sunt prezente 4 tipuri de atmosferă. Cea mai mare parte din militari (39,4%)-13 persoane au prezentat date înalte pentru subscala ,,atmosfera instabilă’’, ceea ce arată că soții sunt dezămăgiți în concubinaj, se confruntă cu momente stresante. (30,3%)-10 persoane pentru subscala ,,atmosfera pozitivă constantă’’, relații bune în familie. Pentru ,,atmosfera indefinită’’ rezultatele arată numarul de 3 persoane (9,1%). Sunt prezenți niște factori „îngrijorători” , dar în general climatul familial este pozitiv. Și (21,2%)- 7 persoane sau clasat în subscala ,,atmosfera negativă constantă’’. Aceste rezultate sunt indicate soților care au decis să divorțeze sau recunosc că viața lor comună este „dificilă”, „intolerabilă”, și „coșmarnică”.

Tabelul 10. Atmosfera familială și stres

În tabelul 10 am urmărit cum se manifestă stresul în condiții de atmosferă familială diferită. Pentru a analiza mai detaliat aceste rezultate, am reciurs la compararrea statistică.

Tabelul 11. Atmosferă familială și stres (grupele pozitive și indefinite)

Nu s-au căpătat diferențe statistic semnificative

Tabelul 12. Atmosferă familială și stres (grupele pozitive și instabilă)

Instabilitatea familială înfluențează starea psihologică, victimele din mediul instabil denotînd un nivel de stres mai înalt.

Tabelul 13. Atmosferă familială și stres (grupele pozitivă și negativă)

Atmosfera negativă în famillie înfluențează starea psihologică, în mediul negative fiind înregistrat un nivel de stres mai înalt.

Tabelul 14. Atmosferă familială și stres (grupele indefinită și instabilă)

Relațiile indefinite sau mediul familial instabil influențează starea emoțională cam în egală măsură, fără a demonstra vreo diferență statistic semnificativă.

Tabelul 15. Atmosferă familială și stres (grupele indefinită și negativă)

Relațiile indefinite sau mediul familial negative influențează starea emoțională în măsură diferită, fapt ilustrat de diferențe statistic semnificative pentru parammetrii stresului posttraumatic, dar și pentru stress în general, cu excepția manifestărilor de intruziune.

Relațiile negative sau mediul familial instabil influențează starea emoțională cam în egală măsură, fără a demonstra vreo diferență statistic semnificativă. Rezultă că atît atmosfera negative, cît și cea instabilă, exercită o influență similar, prin forța căreia se dezvoltă simptome ale stresului posttraumatic. Atmosfera instabilă caracterizeazîă, la fel ca cea negative, un mediu familial pertiurbat de violență.

Am recurs la corerlarea statistică a datelor, pentru a identifica raportul dintre stări psihice, stress, atmosferă intrafamilială. Rezultatele statistic semnificative sunt illustrate în tabelul alăturat.

Tabelul 17. Raportul dintre stres și stări psihice

**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

A fost deăpistată doar o singură corelație indirectă – între depresie și excitația fiziologică.

Tabelul 18. Raportul dintre stres și atmosferă familială

Atmosdfera familială influențează în direct sterile emoționale. Corelația negative, prin caracterul datelor, indică la faptul, că cu cît atmosfera familială este mai incordată, negativă, defavorabilă, cu atît membrii familiei sunt mai predispuși să support stări de stress. Violența și victimizarea influențează în direct atît atmosfera familială, cît și starea afectivă, conducînd pînă la tulburări grave în formă de stress posttraumatic.

2.3. Vulnerabilitate victimală și stimă de sine: studii de caz

METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE – Studiul  de  caz

Este o metoda calitativa de cercetare care îsi ia ca subiect unul sau mai multe cazuri selectate dintr-o unitate sociala, de la indivizi pîna la comunitati sau organizatii si le studiaza printr-o serie de tehnici. ,, Studiul de caz este o tehnica speciala a culegerii, a punerii în forma si a prelucrarii informatiei la un sistem social cuprinzînd propriile sale dinamici" (Alex. Mucchielli, ,,Dictionar al metodelor calitative în stiintele umane si sociale", Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 407).

STUDII  DE  CAZ

CAZUL 1

DATE DE IDENTIFICARE ALE PERSOANEI:

NUME: N.C.

VARSTA :42 ani

SEX: feminin

STUDII: studii medii

OCUPATIE: pensionata pe caz de boala

STARE CIVILA: casatorita

COPIII: o fata ( 16 ani)

Date relevante din familia de origine:

N.C. a refuzat sa vorbeascaa despre copilaria sa.

Date relevante din timpul casatoriei :

               N.C. s-a casatorit la 21 ani cu N.N. care era mai tînar cu doi ani. Dupa 7 ani de casatorie, N.N. începe sa aiba crize de furie, în timpul carora sotia si fiica au învatat sa stea deoparte. Pîna în martie 2005, N.N. nu si-a lovit niciodata sotia, dar odata cu pierderea locului de munca a devenit foarte nervos , nemultumit de propria situatie. N.C. nu a mai putut suporta starile de furie ale sotului sau manifestate prin aruncarea obiectelor, bruscarea, lovirea membrilor familiei, astfel încît a apelat la un asistent social din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala. Acest asistent social a orientat-o catre un adapost pentru victimele violentei domestice. Aici N.C. însotita de fiica sa de 16 ani, a stat o perioada de 3 luni de zile , iar ajutata de asistentul social  a gasit o locuinta provizorie, divortul fiind singura solutie.

CONCLUZII

             Cauzele violentei domestice în acest caz au fost starea materiala precara, pierderea locului de munca al sotului, lipsa de comunicare.

CAZUL  2

DATE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI:

NUME:  M. E.

VÎRSTA:  27 de ani

SEXUL:   Feminin

STUDII:   12 clase

OCUPAȚIE:   vînzator

STAREA CIVILĂ:   casatorita

COPII:    3 copii (o fata de 5 ani, doi baieti gemeni de 4 ani).

Date relevante din familia de origine:

                 M.E. provine dintr-o familie monoparentala, a fost victima indirecta a violentei în familie, fiind martor al scenelor traumatizante dintre mama si tatal ei unde tatal a decedat într-un accident de masina în care era în stare de ebrietate. Ne informeaza ca la ea (M.E.) în familie alcoolul era rege. Tatal a decedat cînd ea avea 14 ani. Evenimentele traumatizante din copilarie au marcat-o psihic, lucru manifestat prin comportamentul ei vis-à-vis de baieti în adolescenta. Mama (M.E) a vazut ca fata nu se casatoreste si neavînd nici un prieten a casatorit-o fortat cu un amic de al ei. Fapt care era mai mare decît ea cu 15 ani. M.E. de la începutul casatoriei era cuprinsa de teama, apoi s-a schimbat atitudinea, deoarece dupa respect a aparut si flacara de iubire. Dupa aparitia primului copil relatiile dintre cei doi au început sa se deterioreze. M.C, sotul lui M.E. a devenit agresiv în limbaj si gesturi. A început sa fie tot mai des nemultumit de felul în care gatea si spala M.E. De la cuvinte jignitoare, la palma, pumni a fost un pas. Relatiile dintre cei doi deveneau din ce în ce mai tensionate; în schimb M.E. spera ca lucrurile vor inta în normal. M.E, era deseori umilita fata de rudele si prietenii lui, vorbindu-i foarte urît. De la palma, pumni a trecut la batai crunte ajungînd sa o bata cu ceartaful ud. Momentele de agresiune apareau cînd M.C, sotul lui M.E. obisnuia sa consume alcool frecvent dupa care devenea agresiv în limbaj si gesturi. Dupa aparitia primului copil nu-si suporta copilul. M.E a încercat sa-si explice ce s-a întîmplat cu sotul sau de a devenit din ce în ce mai violent fata de ea si copil. De fiecare data cînd încercam sa discut sau sa-i cer explicatie, M.C o viola. Asa au aparut cei doi baietei gemeni. Desi o batea si o viola, ea înca îl mai iubea. A încercat sa ramîna în relatie, dar frecventele batai administrate ei si copiilor sai au determinat-o sa fuga la mama ei. Sotul sau a venit dupa ea luînd-o cu forta acasa unde a batut-o crunt. În noaptea respectiva ajutata de o prietenea de la munca, reuseste sa fuga din Ploiesti luînd trenul catre Bucuresti. Aici alaturi de prietena ei a mers la Directia Generala de Asisitenta Sociala Sector 1 unde a purut sa vorbeasca cu un asistent social din cadrul serviciului de prevenire si abandon. Asistentul social a orientat-o catre un Adapost pentru Victimele Violentei Domestice. În adapost a gasit un mediu securizant si lipsit de violenta. Aici a primit consiliere psihologica, juridica si asistenta medicala. A reusit, ajutata de asistentul social pe fetita si cei doi baietei sa-i înscrie la o gradinita, iar taxele gradinitei fiind suportate de adapost. M.E este hotarîta sa divorteze. Ea a reusit sa se angajeze vînzatoare la un super market. În present, cazul este în curs de rezolvare, M.E fiind în continuare în adapostul respective.

CONCLUZII

               M.E provine dintr-o familie care a cunoscut violenta domestica. Desi nu si-a dorit sa se casatoreasca de teama de unui sot agresiv si alcoolic, mama ei a fortat-o sa se casatoreasca cu un amic de-al ei temîndu-se sa nu ramîna fata batrîna. În acest caz, cauzele violentei domestice în aceasta familie sunt mai multe, în primul rînd vîrsta partenerului este foarte mare, alcoolul, gelozia. Aceasta explica schimbarea de comportament a lui M.C fata de sotie. De aceea M.C nu mai era multumit de felul în care sotia sa gatea si spala.

                 Ajunsa în adapost pentru victimele violentei domestice a primit consilierea psihologica de care avea foarte mare nevoie. Tot aici i s-a asigurat si consiliere juridica pentru a deschide actiune de divort.

CAZUL 3

DATE DE IDENTIFICARE:

NUME: D.E

VÎRSTĂ: 33 de ani

SEX: Feminin

STUDII: Studii superioare

OCUPAȚIA : Profesor

STAREA CIVILĂ: Casatorita

COPII: Un copil de 3 ani

Date relevante din copilarie:

D.E provine dintr-o familie în care violenta domestica nu si-a gasit locul niciodata. D.E este singura la parinti. Relatia dintre parintii sai este bazata pe dragoste si respect. Cînd vorbeste despre familia ei de origine are numai cuvinte de lauda si spune ca la o astfel de familie visa sa aiba si ea, dar nu a avut parte.

Date relevante din timpul casatoriei:

              D.E l-a cunoscut pe sotul ei în timpul facultatii. La finele facultatii s-au casatorit si s-au mutat la el. D.E a locuit o perioada în casa socrilor ei apoi a reusit sa cumpere un apartament ajutata de parintii ei. Problemele au început sa se manifeste la scurt timp dupa se s-au casatorit. Din motive neînsemnate apareau discutii aprinse. M.E obisnuia sa consume alcool frecvent dupa care devenea agresiv în limbaj si gesturi. Atunci cînd consuma alcool spargea toata vesela si îi vorbea foarte urît sotiei si copilului sau. Pe baietel nu-l suporta deloc desi era al lui. D.E spunea ca deseori îl batea si îi vorbea urît astfel încît baiatul a început sa aiba cosmaruri în timpul noptii, sa faca pe el atunci cînd era certat. D.E se decide sa plece sa plece de acasa pentru ca nu a mai suportat comportamentul agresiv al sotului. Se adreseaza Directiei Generale de Asistenta Sociala Sector 1, de aici este orientata catre un adapost pentru victimele violentei domestice. Dupa spusele lui D.E ,,în familia sotului meu, violenta era la ea acasa… tatal lui obisnuind în tinerete sa o bata pe mama lui". D.E spune ca nu a fost batuta dar copilul era frecvent batut de acesta, lucru care l-a traumatizat psihic. În adapost a beneficiat de consiliere psihologica pentru copil si juridica, hotarînd sa intenteze divort. Sotul acesteia a început sa o urmareasca. El a venit la scoala unde preda D.E. Fara ca aceasta sa stie, si a asteptat-o sa iasa de la ore. O colega l-a vazut si ia spus ca sotul ei sta în parculetul de lînga scoala. Din acel moment a început sa fie terorizata de gîndul ca ar putea veni dupa ea la adapost si sa-i ia copilul. Într-o zi asistentul social a avut surpriza de a vorbi chiar sotului D.E. Acesta venise sa întrebe daca sotia lui locuieste în adapost. Asistentul social a negat ca aceasta ar locui în adapost. Desi îl batea tot timpul, sotul acesteia a spus asistentului social ca nu poate trai fara copil. Dupa aceasta vizita asistentul social de la adapost a luat legatura cu cei de la D.G.A.S., astfel încît s-a dispus ca D.E sa fie mutata în alt adapost pentru o mai buna protectie. În prezent se afla în alt adapost fiind în proces de divort si partaj.

CONCLUZII

                 În acest caz principalele cauze ale violentei domestice este alcoolul si preluarea modelului agresiv patern. Teoria învatarii sociale spune ca tinerii învata din familie sa aprecieze si sa utilizeze violenta ca legitima în rezolvarea unor situatii. Asa si sotul lui D.E ce a vazut în familia sa de origine, a preluat în comportamentul sau, manifestîndu-se violent mai ales pe fondul consumului de alcool. Aruncarea obiectelor si violenta verbala vin sa completeze violenta fizica care lasa urme vizibile la nivel psihic mai ales pentru copil.

CAZUL  4

DATE DE IDENTIFICARE:

NUME: N.A

VÎRSTA: 37 de ani

SEX: Feminin

STUDII: Medii

OCUPAȚIA: Casnica

STAREA CIVILĂ:  Casatorita

COPII: 3 copiii (14 ani, 10 ani, 3ani)

Date relevante din copilarie:

              N.A a avut o copilarie nefericita. A pierdut parintii înca de la o vîrsta frageda. Avea doar 11 ani cînd parintii ei au avut un accident si au decedat. A trecut foarte greu peste acest soc. Din acel moment a fost crescuta de o matusa care o batea si o neglija, lucru care a determinat-o sa se casatoreasca destul de repede. Astfel s-a casatorit la 18 ani cu  V.C.

Date relevante din timpul casatoriei:

              S-a casatorit din dragoste cu V.C. Fiind foarte gelos a început sa o bata fara ca aceasta sa aiba vreo vina. Au întîmpinat greutati materiale evidente deoarece N.A era casnica, iar sotul sau lucra ca sezonier în agricultura. Neavînd surse financiare sigure multe din discutiile care aveau loc dintre cei doi soti aveau ca subiect banii. Ea îi reprosa ca daca nu ar mai bea ar putea sa se descurce mai bine. La auzul acestor vorbe sotul reactiona violent. El motiva consumul de alcool, ca are nevoie sa bea pentru a mai uita de saracia în care se afla. Cînd a aflat ca sotia a ramas a treia oara însarcinata a început sa consume alcool din ce în ce mai des si în cantitati foarte mari. Se descurca mai greu cu bani, el nu mai gasea de lucru asa ca N.A a început sa munceasca ca menajera pentru a avea ce sa le dea sa manînce copiilor. În urma unui conflict pentru ca nu mai aveau bani pentru a cumpara mîncare N.A a fost batuta crunt astfel ca a ajuns în spital nascînd prematur un baietel. De aici dupa externare ajutata de asistentul social al maternitatii ajuns într-un adapost pentru victimele violentei domestice. Aici a primit consiliere psihologica de care avea nevoie fiind în stare de depresie. A fost ajutata sa îsi gaseasca de lucru la o croitorie. Dupa 3 luni de stat în adapost convinsa de sot s-a întors acasa, desi asistentul social al adapostului a rugat-o sa se gîndeasca foarte bine asupra deciziei, spunîndu-i ca sotul nu s-a schimbat desi a acceptat sa participe la sedinte de consiliere psihologica. N.A s-a întors acasa cu speranta în suflet ca totul v-a fi mai bine.

CONCLUZII

               În acest caz factorii declansatori ai violentei domestice sunt: nivelul de trai scazut, locul de munca instabil al sotului, alcoolul si gelozia. Însa, principalul factor al violentei în acest caz au fost veniturile insuficiente care generau un nivel de trai scazut. În jurul acestei cauze s-au dezvoltat o multime de conflicte. Cu cît numarul de copii creste cu atît starea de saracie este din ce în ce mai evidenta, fapt relevant si din acest caz.

CAZUL   5

DATE DE IDENTIFICARE:

NUME: V.P

VÎRSTA: 33 de ani

SEX: Feminin

STUDII: 12 clase

OCUPAȚIA: Agent de vînzari

STAREA CIVILĂ: Casatorita

COPII: un copil de noua ani.

Date relevante din copilarie:

              V.P provine dintr-o familie în care dragostea si respectul domina, unde totul este legat de traditie si religie. Ei fiind o familie de unguri. V.P are o sora de 19 ani cu care se întelege foarte bine. Familia ei a mers pe premisele ca odata casatorit trebuie sa ramîi alaturi de partener pîna la moarte. Aceste principii au fost transmise celor doua fiice înca din copilarie. V.P întotdeauna s-a înteles mai bine cu bunelul din partea tatalui decît cu parintii ei. Mama sa a fost întotdeauna mai distanta din punct de vedere afectiv fata de V.P, asa se explica apropierea fata de bunic. Tatal pentru V.P era doar tata, nu se implica în nimic, cauza fiind ca nu a avut baieti. Apropierea de bunic s-a datorat faptului ca locuiau în aceeasi curte cu el. Iar distanta mare dintre cele doua surori a facut ca V.P sa simta lipsa surorii în timpul copilariei sale.

Date relevante din timpul casatoriei:

             V.P se casatoreste la vîrsta de 20 de ani, dupa o perioada de prietenie cu sotul sau. Astfel dupa trei luni, dupa ce l-a cunoscut pe N. s-au casatorit. V.P spune ca a fost dragoste la prima vedere si de aceea s-au casatorit atît de repede. Fericirea însa nu a durat mult. Au început sa se certe din motive neînsemnate dar care au contribuit la deteriorarea relatiei. Ea încerca sa comunice ca sa vada de unde a început totul, însa N. ramînea de multe ori indiferent sau spunînd ca nu are timp sa asculte ,,balade". Atunci si-a dat seama ca s-a grabit casatorindu-se asa repede fara sa-l cunoasca bine. Încetul cu încetul lucrurile s-au agravat. De la cuvinte urîte la palma a fost un pas, apoi pumni si chiar tentativa de a o ucide. A avut intentia de multe ori sa divorteze dar nu a facut-o pentru ca parintii ei iau spus ca acest lucru o v-a face de rîs fata de cunoscuti. Pentru ca nu a avut sprijin din partea parintilor sai a continuat sa stea în relatie. V.P ne povesteste cu lacrimi în ochi. Spunea ca sotul ei se manifesta violent mai ales dupa ce consuma alcool. Simtea ca nu are cu cine vorbi, ca se loveste de indiferenta sotului. Începuse sa creada ca sotul ei are o amanta datorita telefoanelor inexplicabile pe care le primea sotul. Dupa cîtiva ani de casatorie V.P a ramas însarcinata. A crezut ca daca va avea un copil relatia cu sotul se v-a îmbunatati, dar din pacate aceasta s-a întîmplat doar cîteva luni, unde ciclul violentei domestice a început sa se repete. În ciuda incidentelor familia ei de origine nu a sustinut-o spunîndu-i ca trebuie sa faca ceea ce îi cere el. În momentul de fata continua sa stea în relatie sperînd ca totul va fi bine. Relatia dintre cei doi în momentul de fata ,,pare a fi intrat în normalitate", desi înca traieste cu teama în suflet ca poate într-o zi va fi ucisa de el într-un moment de furie.

CONCLUZII

              V.P nu a tinut cont de zicala româneasca:,, casatorie pripita, despartire sigura". Ea nu l-a cunoscut destul de bine pe el ca sa se casatoreasca. Alte cauze sunt: alcoolul, o relatie extraconjugala a sotului, lipsa de comunicare care a generat violenta fizica, verbala si psihologica. Una dintre cele mai principale cauze fiind lipsa suportului familiei de origine au determinat-o sa ramîna în continuare în relatie.

CAZUL 6

DATE DE IDENTIFICARE:

NUME: M.A

VÎRSTA: 24 de ani

SEX: Feminin

STUDII:  12 clase

OCUPAȚIA: Casnica

STAREA CIVILĂ: Casatorita

COPII: 3 copiii (10 ani, 3 ani, 1 an)

Date relevante din copilarie:

             M.A a refuzat sa vorbeasca despre copilaria sa.

Date relevante din timpul casatoriei:

              M.A s-a casatorit din dragoste. Dupa parerea ei era barbatul ideal chiar avea bunele maniere în sînge, însa cu exceptia geloziei. M.A spune ca era foarte îndragostita de atentia acordata ei si de aceea nu a acordat mare importanta faptului ca M.C era gelos pe orice. M.A  s-a casatorit cu M.C. Primul an de casnicie a fost linistit, apoi a aparut primul baiat, ceea ce a adus la certuri în familie. M.C lucra agent de vînzari. Dupa casatorie el era cel care aducea bani în casa si tot el îi administra. El afirma tot timpul ca femeile sunt ca o pacoste daca au bani. Iar cînd i-am sugerat ideea ca sa lucrez si eu, mi-a dat o palma si mi-a spus sa ma mai gîndesc la asa ceva, deoarece el este barbat si el trebuie sa aduca bani în casa. A început sa fie gelos pe baiat, deoarece îi acorda mai multa atentie. Dupa spusele lui M.A ,,sotul meu era gelos si chiar pe vecinul nostru care ma saluta". Din motive neînsemnate apareau discutii aprinse. M.C obisnuia sa consume alcool frecvent dupa care devenea agresiv în limbaj si gesturi. De fiecare data cînd încercam sa discut sau sa-i cer explicatii sotul ma batea si ma viola. Asa au aparut ceilalti doi copii. A încercat sa ramîna în relatie pentru ca înca mai tinea la el si mai spera ca lucrurile vor intra în normal. Dar frecventele batai administrate ei si copiilor sai au determinat-o sa apeleze la Directia Generala de Asistenta Sociala sector 1, unde a putut sa vorbeasca cu un asistent social din cadrul serviciului de primire si abandon. Asistentul social a orientat-o în adapostul pentru victimele violentei domestice. În adapost a gasit un mediu linistit si lipsit de violenta. Aici a primit consiliere psihologica, juridica si asistenta medicala. Ajutata de asistentul social a reusit sa-l dea pe baiatul cel mare la scoala si ceilalti doi baieti sa-i înscrie la o gradinita, iar taxele gradinitei fiind suportate de adapost. Ea a reusit sa se angajeze vînzatoare la un chiosc de ziare, si în final se hotarîse sa dea la divort.

CONCLUZII

                 În acest caz principalul factor declansator a fost gelozia. O alta cauza este alcoolul administrat des, lipsa de comunicare care a generat violenta fizica, sexuala si psihologica. În jurul acestor cauze s-au dezvoltat o multime de conflicte care au generat violenta.

CAZUL  7

DATE DE IDENTIFICARE:

NUME: C. L

VÎRSTĂ: 30   de ani

SEX: Feminin

STUDII:  Medii

OCUPAȚIA: Menajera

STAREA CIVILĂ: Casatorita

COPII:  un copil de 2 ani

Date relevante din copilarie:

              C. L provine dintr-o familie în care violenta domestica domina în familie. Fiind martora si victima a scenelor traumatizante dintre mama si tatal ei. Tatal a decedat din cauza alcoolului iar mama a decedat din cauza batailor dese administrate de sot. Ea fiind un singur copil la parinti. Ramînînd la 17 ani fara parinti, s-a casatorit cu vecinul ei care era cu 10 ani mai mare.

Date relevante din timpul casatoriei:

              C.L s-a casatorit cu V.B, care era vecin de palier. C.L a fost traumatizata de moartea mamei sale si nu-si imagina viata fara mama. Însa a început sa-si revina datorita atentiei si iubirii acordata ei de catre sot. Problemele au început la scurt timp dupa ce s-au casatorit. A început sa fie foarte gelos si sa o bata fara ca aceasta sa aiba vreo vina. V.B lucra paznic la o gradinita. C.L era menajera la aceiasi gradinita. Locul de munca al sotiei l-a gasit el, deoarece din pricina geloziei a adus-o sa lucreze lînga el ca sa o poata supraveghea. V.B i-a interzis sotiei sa nasca copii, motivînd ca daca v-a naste îl v-a ucide. V.B obisnuia sa consume alcool frecvent dupa care devenea agresiv si o acuza ca este ,,usuratica". A dus-o la medic pentru a i se administra anticonceptionale, pentru a nu ramîne însarcinata.  A avut intentia de multe ori sa divorteze, dar nu a facut-o pentru ca nu avea unde se duce, deoarece casa parintilor sotiei o vîndu-se sotul. Pentru ca nu a avut sprijin din partea nimanui a continuat sa stea în relatie. C.L ne povesteste cu lacrimi în ochi despre dorinta ei de a avea copii. Într-o zi C.L nu a mai luat pastilele si a ramas însarcinata. Cînd a aflat sotul a început sa o bata crunt, astfel încît C.L a ajuns în spital nascînd prematur o fetita. De aici dupa externare ajutata de asistentul social al maternitatii a ajuns într-un adapost pentru victimele violentei domestice. Aici a primit consiliere psihologica de care avea nevoie fiind în stare de depresie. Tot aici a fost ajutata sa-si gaseasca de lucru ca femeie de serviciu la o scoala. Dupa cîteva luni de zile ajutata de asistentul social a gasit o locuinta si s-a hotarît sa divorteze.

 CONCLUZIILE CERCETĂRII

               În majoritatea cazurilor violența domestică are un sens conturat și sunt aceleași factori de risc asupra familiei. De exemplu: alcoolul și gelozia predomină în majoritatea cazurilor. Femeile deseori menționează că bărbații devin agresivi cînd se afla în stare de ebrietate. Bauturile alcoolice reduc capacitatea persoanei de a controla si a dirija comportamentul, de aceea femeile se consoleaza explicînd impulsivitatea barbatului prin influenta alcoolului. De fapt, agresorul are anumite caracteristici care îl împing deopotriva spre alcoolism si violenta.

                 Femeia fiind supusa unei perioade îndelungate violentei, ea devine neputincioasa, pierde încrederea în fortele proprii si nu este destul de puternica ca sa-si asume controlul asupra vitii sale.

                 Ipotezele formulate s-au verificat în  totalitate, desemnînd o prioritate maxima de adevar. Factorii declansator în majoritatea cauzelor desemneaza o subordonare a femeii.

CONCLUZII

              Violența împotriva femeilor, este larg raspîndită în toata lumea. Aceasta ia atît forme subtile, cît si evidente, fiind adînc înradacinate în practicele sociale si culturale si astfel în ordinea ,,naturala" a lucrurilor. Violenta împotriva femeilor, în toate formele sale, este o consecinta a raporturilor de putere inegale care exista între barbati si femei. Aceasta nu pentru ca efectele inegalitatii de gen nu sunt evidente, ci pentru ca mentalitatile sunt bine înradacinate în societate. Despre violenta domestica am putea spune ca este manifestarea de inegalitate fizica existenta între barbati si femei apreciind ca aceasta constituie un mecanism social prin care femeia este fortata sa aiba o relatie de subordonare fata de barbat. Iar cauzele violentei conjugale fiind în primul rînd nevoile sociale si economice, urmate de droguri, alcool, lipsa unei  locuinte adecvate, lipsa unei legislatii sistematizata în domenii, neaplicarea prevederilor si normelor internationale, gelozia, incompatibilitatea, comportamentul sexual s. a. Pentru a reduce violenta si a proteja femeile trebuie schimbate conditiile sociale si politice care contribuie la mentinerea acestei probleme si structurile sociale care au institutionalizat violenta. Pentru a fi eficienti în procesul de interventie este nevoie de:

mai multe centre de asistenta pentru femeile abuzate;

finantarea de servicii de catre statul român pentru femeile abuzate;

înfiintarea centrelor de consiliere pentru barbatii violenti;

pregatirea/instruirea reprezentantilor institutiilor care intervin în asistarea victimelor violentei domestice: politisti, judecatori, avocati, medici legali, medici generalisti, psihologi, asistenti sociali, s.a.

                 Prin problematizarea diferitelor valori si norme care perpetueaza violenta, prin activitati de constientizare a lor, putem diminua si chiar elimina mult din violenta structurala si chiar directa. Problema nu consta în lipsa unei teorii bune – mai ales în conditiile în care România a aliniat mare parte din legislatie la cea europeana si este semnatara unor conventii internationale privind drepturile femeilor, ci în lipsa vointei si a viziunii politice de a crea mecanismele necesare pentru a aplica aceasta teorie în practica.

                 Pentru ca egalitatea de sanse dintre femei si barbati sa existe într-adevar  este nevoie de:

revalorizarea calitatilor feminine;

educarea barbatilor si femeilor în spiritul egalitatii de gen;

recunoasterea aspiratiei catre egalitate ca fiind legitima;

participarea la viata sociala si la toate actiunile care decurg din drepturile formale de egalitate dintre femei si barbati;

sprijinirea femeilor de a intra pe piata muncii pentru a reduce dependenta economica;

îmbunatatirea statutului social al femeilor prin revizuirea raporturilor sociale care exista între femei si barbati.

                 Nu este suficient sa actionam la nivelul interventiei si preventiei violentei directe fara sa lucram si la nivelul culturii si structurii sociale care reproduc constant aceasta problema. si chiar în pofida modificarilor intervenite legislatiilor contemporane, pentru a garanta drepturi egale barbatului si femeii, sotiei si sotului, atitudinile sexiste si conceptia dublului standard prin care este judecata sexualitatea celor doua sexe au supravietuit , în mare masura, pentru a mentine, în continuare, pozitia de subordonare a femeii fata de barbat.

                 Fiecare caz de violenta conjugala se desfasoara în conditii specifice si are cauze particulare, însa, exista o serie de factori comuni, care definesc existenta si tendintele fenomenului la nivelul întregii societati. Apropierea fizica a persoanelor legate între ele prin atîtea nevoi si experiente duce inevitabil la probabilitatea de conflicte mai dese si intense. Însa un factor majoritar care contribuie la violenta domestica este imaginea ,,barbatului adevarat" în sensul ca, în multe subculturi – în unele societati în întregime, masculii violenti sunt apreciati si aplaudati fiindca reusesc sa-si impuna autoritatea. Iar recurgerea la violenta este un mod prin care femeile sunt supuse si controlate. Actele de violenta asupra femeilor nu se refera doar la abuzul direct care este cel mai vizibil, ci includ tot ceea ce le împiedica sa – si puna potentialul în valoare. Violenta domestica în familie nu este doar o problema domestica de care femeile trebuie sa – si asume responsabilitatea. Aceasta este o realitate care se extinde dincolo de familie fiind continuta de toate valorile si institutiile  societatii.

                 Dupa unii sociologi comportamentul non-violent poate fi învatat la fel ca si cel violent. Culmea e ca toti se declara împotriva fenomenului, dar prea putini cei care contribuie cu ceva. Spre exemplu politia claseaza cazul la articolul ,,cearta între porumbei" si conchide ca o astfel de gîlceava intima nu e de competenta bratului vigilent al legii. Statul e de acord ca este o problema serioasa, dar nu o prioritate nationala. În ziua de azi violenta domestica este pusa sub semnul firescului. Cînd un barbat loveste o femeie este o infractiune (pedepsita prin lege), un abuz incalificabil. Iar o palma data unei femei înseamna începutul sfîrsitului, unde relatia trebuie sa se termine, deoarece este un ciclu al violentei  în care daca  nu l-ai rupt nu vei iesi niciodata.

                 De-a lungul timpului, în mentalitatea oamenilor s-a format ideea conform careia barbatul este ,,capul familiei", cel care aduce banii în casa si cel care trebuie respectat de femeie, fara ca el sa-i acorde acelasi respect. În acelasi timp, exista femeia casnica, care trebuie sa stea acasa la ,,cratita" sa aiba grija de copii si sa se îngrijeasca de gospodarie. Însa,  aceasta conceptie înca mai exista în modul de a gîndi al unora dintre noi. Dar trebuie sa schimbam aceasta idee si sa aratam ca femeile au personalitatea lor si pot fi foarte competente. Chiar daca violenta împotriva femeilor este respinsa principial, mostenirile care trebuie contracarate sunt foarte puternice în subconstientul colectiv. De altfel, sunt foarte putini cei care promoveaza idei egalitare asupra raporturilor dintre sexe. Exista multiple modalitati prin care societatea transmite un mesaj clar vis-a-vis de viata si demnitatea femeii care valoreaza putin. Astfel, violenta asupra femeilor, este o problema reala sustinuta de un sistem valoric si atitudinal care considera violenta un comportament ,,normal".

                 Violenta domestica afecteaza dramatic generatiile viitoare. Copiii sunt deseori abuzati alaturi de mamele lor, ceea ce îi predispune de a repeta acest tipar nu doar în propriile familii ci si în societate în ansamblu, creînd un cerc vicios. Existenta unui paralelism clar între violenta din interiorul si cea din exteriorul familiei. Tolerarea în grad înalt a violentei împotriva femeilor si fetelor la nivelul familiei influenteaza societatea în general, existînd studii care identifica violenta domestica ca o componenta cheie a multor probleme sociale, exemplu fiind copiii strazii, exploatarea copiilor, prostitutie, trafic. Violenta este o problema de sanatate publica, avînd consecinte fizice, psihologice si sociale asupra femeilor si fetelor uneori pe durata întregii vieti. De asemenea, violenta în familie afecteaza dezvoltarea si productivitatea tuturor societatilor, femeile fiind considerate esentiale pentru dezvoltarea durabila. Inhibate de violenta sau amenintate cu violenta, femeia nu contribuie la viata sociala si politica a unei societati pe masura potentialului de care dispun.

                 Violenta împotriva femeilor, ca modalitate  de manifestare a acestei dominatii, nu este o problema imposibil de depasit, ci o constructie socio-culturala care tine de putere si care poate fi schimbata. Schimbarea aceasta nu este însa una facila. Faptul ca violenta împotriva femeilor este atît de adînc înradacinata în majoritatea culturilor lumii, face ca efortul de a identifica structurile sociale si culturale care o fac invizibila, o tolereaza si perpetueaza sa necesite multa creativitate si actiune pe termen lung si pe paliere diferite. Desi problema violentei directe împotriva femeilor este insuficient abordata, accentul pus preponderent pe prevenirea si combaterea acestei forme de violenta fara a pune în discutie cultura si structura sociala care o legitimeaza se poate dovedi contra-productiv pe termen lung din cauza unei abordari de suprafata. Însa încearca sa se rezolve o problema prin tratarea  doar a efectelor si nu a cauzelor reale care ramîn neinvestigate si necunoscute. Pentru oprirea violentei nu este suficienta pedepsirea abuzurilor individuale, ci este nevoie de schimbarea structurilor sociale care au institutionalizat aceasta violenta transformînd-o într-o norma fireasca. Pe de o parte este important ca indivizii sa – si asume responsabilitatea pentru propriile acte violente, iar pe de alta parte  societatea trebuie sa puna în discutie si sa creeze mecanisme de transformare a violentei la toate nivelele. Astfel, se impune crearea unui cadru la nivelul întregii societati care sa faciliteze dezvoltarea de resurse si actiuni concrete pentru a transforma violenta împotriva femeilor si contribui la punerea bazelor unor structuri sociale non-violente si a unei culturi sensibile la problematica de gen. Prin urmare acest proces nu poate fi schimbat doar prin educatie pentru largirea perspectivelor, prin promovarea de idei nonsexiste, fiind nevoie de schimbari practice în viata de zi cu zi.

                 Cu toate ca schimbarile practice pot interveni cu dificultate în cazul în care constientizarea acestei  probleme este una slaba si chiar inexistenta, serviciile pentru victimele violentei reprezinta o prioritate si nu trebuie neglijate în favoarea companiilor educative. O femeia abuzata expusa unei companii educative pe aceasta tema nu gaseste nici un refugiu. În aceste conditii este foarte importanta cresterea implicarii statului român în rezolvarea acestei probleme care afecteaza o proportie atît de mare a cetatenilor sai, continuitatea serviciilor oferite de diverse organizatii neguvernamentale fiind constant amenintata de disparitia fondurilor straine obtinute cu dificultate prin diferite programe de finantare. Ceea ce se impune în aceste conditii este activarea vointei politice de a actiona în directia eliminarii inegalitatilor de gen si a violentei împotriva femeilor. Desi organizatiilor care lucreaza pentru drepturile femeilor au semnalat sub diverse forme si în nenumarate rînduri inegalitatile care exista în fapt între femeile si barbatii din România, institutiile publice au abordat problematica egalitatii de gen în cadrul procesului de negociere.

                 Viața amara a cuplului este generata si de gelozia unuia dintre soti, indiferent daca are o baza reala sau nu. Cercetarile antropologice arata ca ea e prezenta în aproape toate culturile lumii. Gelozia ia forme acute mai ales atunci cînd barbatul arata o preferinta marcanta fata de o alta femeie. Probabil ca numarul femeilor geloase este mai mare, dar ca intensitate si comportament violent asociat geloziei, domina barbatii. Ca sa nu se ajunga la violenta, în cuplu e nevoie ca partenerii sa înteleaga ca foarte multe din fictiunile dintre ei sunt cauzate de diferentele de perspectiva a unor probleme si nu din rautate sau egoism. Ei trebuie sa accepte ca anumite trasaturi de personalitate ale celuilalt nu sunt ,,rele" ci apar ca atare numai fiindca nu se potrivesc cu ale lui. La fel nici perspectivele diferite nu sunt neaparat bune sau rele. Totusi, în multe ocazii, se impune o analiza a divergentelor perspectivale si o negociere a lor. Conflictele apar si mai des între cei doi parteneri atunci cînd regulile si continutul lui ,,trebuie" nu sunt explicite. Cel ce practica reguli rigide si ,,tirania lui trebuie" asimileaza încalcarea regulii de catre partener cu ofensa la adresa lui: ,,Nu m-a asteptat cu masa pusa, nu-i pasa de mine". În acord cu principiul gîndirii automate a distorsiunilor cognitive, partenerii cu probleme de întelegere ar trebui sa-si examineze mereu rationamentele si aprecierile unuia fata de celalalt. Am putea spune ca familia este în criza, iar depasirea ei reclama o restructurare de mentalitati si conduite la nivel societal iar solutia nu este de reîntoarcere la valorile ,,clasice" familiale ale trecutului (centrate pe dominatia masculina) ci de adaptare la modul efectiv a unei noi structuri si ideologii familiale. Problemele familiei din tara noastra s-au intensificat si diversificat si necesita o asistenta organizata.

                 Pe zi ce trece opinia publica si oficialitatile sunt tot mai sensibile si active în ceea ce priveste violenta domestica. Un rol important în aceasta problema la avut miscarea feminista care milita nu numai o reconsiderare a statutului ei politic, profesional, cultural în societate, ci si a statutului ei în familie. Afirmarea femeilor pe plan politic si profesional în viata publica de ansamblu presupune o reconsiderare drastica a sarcinilor de rol din familie. Daca înainte femeile acceptau departajarea de roluri si complementaritatea de tip traditional, acum multe vad în complementaritatea de acest gen o mare inechitate si o situatie conflictuala. De aceea, o tot mai mare parte a reprezentantelor sexului frumos nu se mai angajeaza în mariaj, unele preferînd sa aiba chiar copii în afara lui. Dar pentru cele mai multe, solutia optima ar fi o noua redistribuire a rolurilor, o complementaritate bazata pe o mare egalitate în toate, sau aproape toate, serviciile grupului domestic. Astfel spus, în vreme ce complementaritatea traditionala rezulta din asocierea a doua tipuri de activitati specifice (a barbatului si a femeii), cea moderna pretinde ca amîndoi soti sa fie implicati eficient în toate aspectele concrete ale vietii familiale. Astfel, preocuparile fata de miscarea feminista si restructurarea profunda a rolurilor în familie sunt însa si de alt gen, scotînd în evidenta si alte pierderi previzibile pentru barbati. În relatia conjugala traditionala, cuplu mama-fiu era central. Sotia traditionala îi oferea barbatului aceleasi servicii pe care i le asigurase mama. Mai mult, le completa, le întarea. Odata ce casatoria moderna refuza acest rol, barbatul se simte ca un orfan , deprimat si derutat. De asemenea, asteptarile de rol creeaza diferente reale în comportamentele barbatilor si ale femeilor, în special prin socializare. Altfel spus, cele mai multe caracteristici de personalitate sunt induse prin diverse mecanisme psihosociale, adica este vorba de efectele etichetarii care au consecinte serioase directe si indirecte, asupra vietii în familie. Iar odata cu trecerea vremii, ca si orice rau uman, desi femeile se obisnuiesc cu greu, ele dezvolta diferite strategii. Chiar daca mijloacele strategice nu reusesc, femeile se consoleaza cu gîndul ca asa le-a fost soarta. De asemenea, cunoasterea modului de a combate miturile legate de violenta, care necesita un efort de colaborare din partea cercetatorilor, a specialistilor, a mass-mediei, a organizatiilor din sfera civila si a tuturor celor implicati în prevenirea violentei si protejarea familiei.

                 Aproape fiecare membru al unei familii, indiferent de categoria de rudenie, poate experimenta în cursul ciclului sau de viata, un conflict familial concretizat adeseori, prin acte de violenta, agresiune sau abuz. Daca conflictele constituie o constanta a vietii oricarui grup social, inclusiv a familiei, violenta reprezinta un factor variabil dependent de contextul social si de modelele culturale. Deci violenta sau abuzul contra sotiei este o forma de compensare a unui deficit care împiedica convietuirea armonioasa în cadrul cuplului si-i da partenerului sentimentul existentii unui complex de inferioritate.

                 Realitatea noastră socială este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea în mare masură moștenită din trecut de a  face față acestora. Spre exemplu femeile sunt victime ale violenței domestice care trebuie ajutate să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii și să învețe   sa-si conduca propria viata. Ele trebuie lasate si încurajate sa-si asume responsabilitatile propriilor decizii si sa-si exercite libertatea. Problemele de cuplu se datoreaza, în general lipsei deprinderilor si a mecanismelor de adaptare a acestora. Formarea unei noi competente duce adesea la rezolvarea problemelor si la dezvoltarea personalitatii individului. Reiese  ca, daca o societate se confrunta cu problematica apararii victimelor violentei, modul în care o solutioneaza este o masura a maturitatii acelei societati. Țelul acestei lucrari este promovarea intereselor victimelor violentei intrafamiliale. Prin aceasta încerc analizarea conditiilor sociale, familiale si individuale care pot conduce la agresivitate împotriva persoanelor vulnerabile, si nu în ultimul rînd constientizarea tuturor oamenilor privind existenta unor mecanisme sociale si legislative de combatere a violentei. Violenta în general este privita ca un fenomen interpersonal. În sens larg, violenta domestica înseamna îndreptarea agresivitatii catre un membru de familie, de obicei sotia. Fenomenul este prezent în realitatea noastra, mai aproape sau mai departe de caminul nostru, de valorile noastre, de obiceiurile privind rezolvarea conflictelor si de cele privind autocontrolul asupra impulsurilor. Deci societatea v-a trebui sa accepte deciziile femeilor, sa le respecte libertatea de a alege si sa promoveze acele conceptii care favorizeaza dezvoltarea neîngradita a personalitatii femeilor în sfera economica, politica, sociala, culturala sau civila. Iar prevenirea violentei domestice este schimbarea conceptiilor sociale privind comportamentul agresiv, fundamentarea lor pe evidente stiintifice. Reducerea semnificativa a violentei nu depinde de punerea în aplicare si de succesul la un moment dat al uneia sau alteia, ci de amploarea unor actiuni concertate, sustinute de specialisti si fundamentate legal, de informare a comunitatii privind modalitatile de protectie si de mistificarea conceptiilor privind violenta.

                 Orice familie îsi organizeaza viata în propria casa, cu masuri folositoare întregii familii, dar care presupun sacrificii prin autoconstrîngere si control al instinctelor. Oamenii nu sunt dispusi din cauza firii lor la o toleranta mutuala, pe care o implica ordinea sociala. Constiinta care este greu de cucerit, deoarece trebuie formata ca fiecare sa ajunga sa-si controleze instinctele. Iar societatea trebuie sa aiba interesul si datoria ca sa mentina pe cetateni într-un anumit grad de ordine si cooperare sociala, opunîndu-se violentei domestice.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În această lucrare, prin analiza teoretică, constatativă și studilr de caz s-a încercat, pornind de la stima de sine, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a persoanelor vulnerabile în fața victimizării pentru a se evalua diferitele ipostaze ale comportamentului lor, a factorilor interni și sociali care le plasează în poziția de victimă. S-a procedat la o analiză holistică, încercându-se surprinderea unor factori, evenimente relevante pentru vulnerabilitatea la victimizare.

În rezultatul analizei am ajuns la concluzia că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate mai vaste a populației în vederea evitării victimizării, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale și consilieri juridici. S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere cetățenilor o viziune asupra vieții, atât de necesare producerii unor schimbări identitare. De regulă, asemenea servicii se oferă post-factum – persoanelor deja victimizate.

În acest context am selectat recomandări în vederea îmbunătățirii stimei de sine și evitării calității de victimă.

Tehnici de îmbunătățire a stimei de sine

Tehnica 10 minute

Persoanele cu stima de sine scazută nu iși acordă suficient timp și spațiu. Deci, găsiți-vă în fiecare zi 10 minute pentru a fi numai cu voi înșivă, fără a face nimic. Unele persoane găsesc relaxant momentul cînd își închid ochii și-și imagineaza un peisaj de țara sau imaginea si sunetul valurilor care se lovesc usor de mal. In timpul acestor 10 minute, incercati sa va simtiti linistiti si fericiti. Bucurati-va de aceste momente. Sunt ale dumneavoastra si numai ale dumneavoastra.

Concentrați-vă pe partea pozitivă

De obicei, devenim nefericiti deoarece ne gandim in permanenta la greselile pe care le-am facut. Dar ne putem imbunatati stima de sine, daca putem sa invatam din greselile anterioare. 

De exemplu, unul dintre clientii mei tine prezentari la serviciu. Obisnuia sa se tortureze singur dupa fiecare prezentare, gandindu-se la greselile pe care le-a facut. In prezent scrie un raport legat de fiecare prezentare in parte, imediat dupa sustinerea acesteia. Scrie despre lucrurile care au mers bine. Nu este nevoie sa scrie despre lucrurile care nu au mers bine – ele de obicei nu se uita si va incerca din greu sa nu le mai repete – dar lucrurile care au mers bine ar putea fi uitate, daca nu sunt trecute pe hartie. 

Deci daca ai avut o zi proasta, daca ceva nu merge in relatia cu partenerul sau la locul de munca, scrieti un raport despre lucrurile care au mers bine, nu despre ce a mers rau. Rezultatele vor fi surprinzatoare si se va imbunatati si stima de sine.

Scrieți 50 de lucruri care va plac la dumneavoastră

Daca aveti o stima de sine foarte scazuta, ar putea dura saptamani pana sa vedeti o schimbare, important este sa perseverati. 

– Puteti sa va notati trasaturile personale;

– Puteti include si trasaturile fizice;

– Puteti scrie si despre lucrurile pe care le faceti. De exemplu, faptul ca ajutati persoane nevoioase chiar si cand sunteti in criza de bani sau ca ajutati o batrana intr-un supermarket, chiar daca va grabiti sa terminati mai repede cumparaturile.

 Dupa ce ati notat cele 50 de trasaturi, tineti lista la vedere. Partea cea mai grea urmeaza dupa ce ati facut asta. Incercati sa notati macar un lucru nou care va place la dumneavoastra in fiecare zi, pentru tot restul vietii.

A primi și a face critica constructivă

Unul dintre domeniile in care au cele mai mari dificultati oamenii cu stima de sine scazuta, il constituie critica – a primi sau a face critica. Ambele pot fi foarte dificile. Unele persoane se demoralizeaza daca sunt criticate, dar este un lucru pe care nu il putem evita. Critica este de cele mai multe ori nedreapta, iar daca exista, trebuie sa o contraatacam cu mult calm si tact. Dar unele critici sunt justificate, iar daca suntem atenti putem invata din aceasta.

Cum să reacționăm la critică

De obicei, cand suntem criticati, suntem atat de lezati, incat incepem sa ne scuzam comportamentul si sa respingem ceea ce s-a spus, fara a intelege de fapt care sunt criticile.

– Ascultati criticile fara sa intrerupeti;

– Daca sunt aspecte ale criticii care sunt adevarate, incepeti prin a recunoaste acest lucru;

– Daca anumite parti nu le intelegeti, puneti intrebari suplimentare;

– Daca iti dai seama ca ai gresit, recunoaste si cere-ti scuze;

– Daca critica este gresita si nedrepata, zîmbiți si spuneti: „Din pacate nu pot fi de acord cu dumneavoastra.”

Este nevoie de multa practica pentru a simti si a actiona astfel.

Cum să criticăm pe cineva

Persoanelor cu stima de sine scazuta le este foarte greu sa critice pe altcineva. Multe dintre ele evita promovarile deoarece nu pot suporta perspectiva de a fi autoritar si de a fi nevoit sa critici alte persoane.

Cum poți învăța să critici atunci cand este nevoie?

– Mentineti-va calmul.

– Critica trebuie sa fie facuta la momentul potrivit. Nu asteptati pana sunteti foarte suparat sau furios, pentru ca astfel nu veti

putea gandi pozitiv. 

– Respirati adanc, apoi incercati tehnica de critica numita „metoda sandwich-ului”. Aceasta consta in a spune ceva pozitiv initial, apoi urmeaza critica, apoi din nou ceva pozitiv. 

– Asigurati-va ca numai comportamentul este cel criticat, nu si persoana. De exemplu: „Munca dumneavoastra este excelenta, dar astazi ceva nu merge foarte bine. Am sa te rog sa refaci acest raport. Stiu ca nu-ti sta in fire sa faci greseli, deci nu trebuie sa-ti faci griji. 
– Folositi persoana intai (eu) si nu persoana a doua (tu). Veti putea observa ca persoanele care critica au tendinta de a folosi cuvantul „eu”, in locul cuvantului „tu”. Aceasta este pentru ca „eu” arata ca detineti controlul si ca v-ati gandit la ceea ce spuneti. 

Majoritatea persoanelor care ar trebui sa critice, nu spun nimic initial, momentul cand ar trebui sa discutam problema. In schimb, „rumegam” problema pana ea va exploda. Dupa care, incepem sa folosim cuvantul „tu”, „tu esti” si „al tau”. De obicei spunem: „esti incompetent, ti-a scapat din vedere lucrul cel mai important, munca ta nu a fost la inaltimea asteptarilor noastre”. Aceste fraze par agresive  și acuzatorii. De asemenea arata ca nu esti in control. Si dupa ce le adresam, de obicei ne simtim mai rau in legatura cu noi, iar stima de sine scade.

BIBLIOGRAFIE

Albu M. Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Clusium, 1998. 365 p.

Albu M.; Porumb M. Personalitate și interese. Cluj-Napoca: Cognitrom, 2009. 176 p.

Allport G. W. Structura și dezvoltarea personalității. București: Didactică și Pedagogică, 1981. 210 p.

Ancharoff A.; Munroe J.; Fisher L. The Legacy of Combat Trauma. Clinical Implications of Intergenerational Transmission. In: International Handbook of Multigenerational Legacies of Trauma. New York: Plenum Press, 1998. 390 p.

Andre Ch. Imperfecți, liberi și fericiți. București: Trei, 2009. 149 p.

Aniței M. Psihologie experimentală. Iași: Polirom, 2007. 242 p.

Atkinson R. C. et al. Introducere în psihologie. București: Tehnică, 2002. 111 p.

Băban A. Consilierea educațională. Cluj-Napoca: Imprimeria Ardealul, 2001. 312 p.

Blache J. et al. BOIT: Burnout Intervention trening for Managers and Team Leaders. A practice report. New York: Press Univ., 2009. 179 p.

Bonchiș E. et al. Intoducere în psihologia personalității. Oradea: Universității din Oradea, 2006. 288 p.

Boza M. Sexizmul și stima de sine în adolescență. In: Psihologie Socială, 2001, nr. 8, pag. 6-8.

Briceag S. Stresul în mediul didactic: remedii de profilaxie, gestionare și control. Chișinău: Univers Pedagogic, 2007. 198 p.

Byrne C.; Riggs D. The Cicle of Trauma: Relationship Aggression in Male Vietnam Veterans With Simpthoms of Posttraumatic Stress Disorder. In: Violence and Victims, 1996, nr. 9, p.17-18.

Constantin T. Memoria autobiografică; definirea sau redefinirea propriei vieți. Iași: Institul European, 2004. 367 p.

Cosmovici A.; Caluschi M. Adolescentul și timpul său liber. Iași: Junimea, 1985. 245 p.

Cosmovici A.; Iacob L. Psihologie școlară. Iași: Polirom, 1998. 237 p.

Crețu T. Componentele orientative ale personalității și sistemul personal de valori. In: Zlate M. (coord.). Psihologia vieții cotidiene. Iași: Polirom, 1997, p. 39-78.

Crețu T. Psihologia vîrstelor. Iași: Polirom, 2009. 455 p.

Demerjin I. Impactul culturii organizațional asupra dirijării conflictelor și stresului în cadrul organizațional. Iași: Polirom, 2006. 213 p.

Doron R.; Parot F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 289 p.

Drugaș N.; Roșeanu G. Analiza statistică pas cu pas. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2010. 312 p.

Dumitru I. Al. Personalitate, atitudini și valori. Timișoara: Univ. de Vest, 2001. 342 p.

Engler B. Personality Theories. Boston: Houghton Mifflin Company, 1995. 415 p.

Erikson E. H. Identity: Youth and crisis. New York: W. W. Norton, 1968. 189 p.

Falsetti S.A. et al. Treatment of posttraumatic stress disorder with panic attacks: Combining cognitive processing therapy with panic control treatment techniques. In: Group Dynamics, nr. 1, 2002, p.22-25.

Frueh B. C. Terapia comportamental-cognitivă în tulburarea cronică de stres posttraumatic la pacienții din sectorul public. In: Revista Română de Psihiatrie, 2001, nr. 7, p. 8-11.

Golu M. Bazele psihologiei generale. București: Universitară, 2002. 211 p.

Hansenne M. Psychologie de la personnalite. Bruxelles: De Boeck, 2003. 417 p.

Harter S. The Construction of the self. New York: Guilford, 1999. 334 p.

Hayes N.; Orrell S. Introducere în psihologie. București: All, 2003. 278 p.

Hergenhahn B. R.; Olson M. H. An Introduction to Theories of Personality. New Jersey: Prentice-Hall,Inc., 1999. 455 p.

Iluț P. Sinele și cunoașterea lui. Iași: Polirom, 2001. 446 p.

Iluț P. Structurile axiologice din perspectivă psihologică. București: Didactică și Pedagogică, 1995. 268 p.

Jones E. Family Systems Therapy. Developments in the Milan-Systemic Therapies. Chichester: John Wiley and Sons, 2000. 227 p.

Jues J. P. Caracterologia. București: Teora, 2000. 121 p.

Larson R. W. Toward a Psychology of positive youth development. In: American Psychologist, 2001, nr. 1, p. 15-35.

Law N. D.; Harrs R. Copiii învață ceea ce trăiesc. București: Humanitas practic, 2007. 653 p.

Lelord Fr.; Andre Ch. Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți. București: Trei, 1999. 298 p.

Linton R. Fundamentul cultural al personalității. București: Științifică, 1968. 401 p.

Lungu O. Ghid introductiv pentru SPSS 10.0. Iași: Polirom, 2001. 289 p.

Manulescu A. Managementul resurselor umane. București: Economică, 2001. 352 p.

Mărcușanu I. Psihologie (manual pentru liceu). Pitești: Carminis, , 2005. 368 p.

Nica-Udangiu L. Managementul diagnostic si terapeutic al tulburarii posttraumatice de stres si al tulburarii acute de stress. In: Revista Româna de Psihiatrie, 2002, nr. 3-4, p. 21-26.

Olinescu R. Despre emoții și stres. București: Editura 1001 Grammar, 2004. 215 p.

Opre A. (coord.) Noi tendințe în psihologia personalității. Cluj-Napoca: ASCR, 2004. 341 p.

Pasecenic V. Psihologia imaginii. Chișinău: Știința, 2006. 187 p.

Popa M. Statistică pentru psihologie. Iași: Polirom, 2008. 212 p.

Popescu-Neveanu P.; Zlate M.; Crețu T. Psihologie școlară. București: Universitatea București, 1987. 211 p.

Radu I. et al. Metodologie psihologică și analiza datelor. Cluj-Napoca: Sincrona, 1993. 365 p.

Radu I. et al. Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca: Sincron, 1991. 345 p.

Reasoner, R. The true Meaning of Self-Esteem, 2000. Accesibil pe Internet: <URL: www.self-esteem-nase.org/whatisselfesteem>

Resick P. A. Stress and Trauma. In: Psychology Press, 2001, nr. 4, p. 112-231.

Robins R. W.; Trzesniewski K. H. Self-Esteem Development Across the Lifespan. In: Current Directions in Psychological Science, 2006, nr. 14 (3), p. 46-98.

Rokeach M. The Nature of Human Values. New York: The free Press, 1973. 512 p.

Roșca A. Psihologie generală. București: Didactică și Pedagogică, 1976. 313 p.

Rusnac S. et al. Asistența psihologică a cazurilor de violență în familie Program de diagnostic și reabilitare a victimei și abuzatorului. Chișinău: ULIM, 2010. 239 p.

Sacară L.; Iacob L. Dinamica structurilor axiologice la adolescenți. In: Psihologia socială, Buletinul Laboratorului Psihologia cîmpului social, 2002, nr.10, p. 209-211.

Sion G. Psihologia vîrstelor. București: Didactică și Pedagogică, 2006. 367 p.

Șchiopu U.; Verza E. Adolescența, personalitate și limbaj. București: Albatros, 1989. 515 p.

Șchiopu U.; Verza E. Psihologia vîrstelor. Ciclurile vieții. București: Didactică și Pedagogică, 1997. 678 p.

The Morris Rosenberg Foundation. The Rosenberg Self-Esteem Scale, 2002. Accesibil pe Internet: <URL: www.bsos.umd.edu/socy/rosenberg>

Zlate M. Eul și personalitatea. București: Trei, 1997. 467 p.

Zlate M. Fundamentele psihologiei. București: Pro Humanitate, 2000. 388 p.

Ениколопов С. Н. Психотерапия при психотравматических стрессовых расстройствах. В: Российский психиатрический журнал, 1998, N 3, с. 50-56.

BIBLIOGRAFIE

Albu M. Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Clusium, 1998. 365 p.

Albu M.; Porumb M. Personalitate și interese. Cluj-Napoca: Cognitrom, 2009. 176 p.

Allport G. W. Structura și dezvoltarea personalității. București: Didactică și Pedagogică, 1981. 210 p.

Ancharoff A.; Munroe J.; Fisher L. The Legacy of Combat Trauma. Clinical Implications of Intergenerational Transmission. In: International Handbook of Multigenerational Legacies of Trauma. New York: Plenum Press, 1998. 390 p.

Andre Ch. Imperfecți, liberi și fericiți. București: Trei, 2009. 149 p.

Aniței M. Psihologie experimentală. Iași: Polirom, 2007. 242 p.

Atkinson R. C. et al. Introducere în psihologie. București: Tehnică, 2002. 111 p.

Băban A. Consilierea educațională. Cluj-Napoca: Imprimeria Ardealul, 2001. 312 p.

Blache J. et al. BOIT: Burnout Intervention trening for Managers and Team Leaders. A practice report. New York: Press Univ., 2009. 179 p.

Bonchiș E. et al. Intoducere în psihologia personalității. Oradea: Universității din Oradea, 2006. 288 p.

Boza M. Sexizmul și stima de sine în adolescență. In: Psihologie Socială, 2001, nr. 8, pag. 6-8.

Briceag S. Stresul în mediul didactic: remedii de profilaxie, gestionare și control. Chișinău: Univers Pedagogic, 2007. 198 p.

Byrne C.; Riggs D. The Cicle of Trauma: Relationship Aggression in Male Vietnam Veterans With Simpthoms of Posttraumatic Stress Disorder. In: Violence and Victims, 1996, nr. 9, p.17-18.

Constantin T. Memoria autobiografică; definirea sau redefinirea propriei vieți. Iași: Institul European, 2004. 367 p.

Cosmovici A.; Caluschi M. Adolescentul și timpul său liber. Iași: Junimea, 1985. 245 p.

Cosmovici A.; Iacob L. Psihologie școlară. Iași: Polirom, 1998. 237 p.

Crețu T. Componentele orientative ale personalității și sistemul personal de valori. In: Zlate M. (coord.). Psihologia vieții cotidiene. Iași: Polirom, 1997, p. 39-78.

Crețu T. Psihologia vîrstelor. Iași: Polirom, 2009. 455 p.

Demerjin I. Impactul culturii organizațional asupra dirijării conflictelor și stresului în cadrul organizațional. Iași: Polirom, 2006. 213 p.

Doron R.; Parot F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 289 p.

Drugaș N.; Roșeanu G. Analiza statistică pas cu pas. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2010. 312 p.

Dumitru I. Al. Personalitate, atitudini și valori. Timișoara: Univ. de Vest, 2001. 342 p.

Engler B. Personality Theories. Boston: Houghton Mifflin Company, 1995. 415 p.

Erikson E. H. Identity: Youth and crisis. New York: W. W. Norton, 1968. 189 p.

Falsetti S.A. et al. Treatment of posttraumatic stress disorder with panic attacks: Combining cognitive processing therapy with panic control treatment techniques. In: Group Dynamics, nr. 1, 2002, p.22-25.

Frueh B. C. Terapia comportamental-cognitivă în tulburarea cronică de stres posttraumatic la pacienții din sectorul public. In: Revista Română de Psihiatrie, 2001, nr. 7, p. 8-11.

Golu M. Bazele psihologiei generale. București: Universitară, 2002. 211 p.

Hansenne M. Psychologie de la personnalite. Bruxelles: De Boeck, 2003. 417 p.

Harter S. The Construction of the self. New York: Guilford, 1999. 334 p.

Hayes N.; Orrell S. Introducere în psihologie. București: All, 2003. 278 p.

Hergenhahn B. R.; Olson M. H. An Introduction to Theories of Personality. New Jersey: Prentice-Hall,Inc., 1999. 455 p.

Iluț P. Sinele și cunoașterea lui. Iași: Polirom, 2001. 446 p.

Iluț P. Structurile axiologice din perspectivă psihologică. București: Didactică și Pedagogică, 1995. 268 p.

Jones E. Family Systems Therapy. Developments in the Milan-Systemic Therapies. Chichester: John Wiley and Sons, 2000. 227 p.

Jues J. P. Caracterologia. București: Teora, 2000. 121 p.

Larson R. W. Toward a Psychology of positive youth development. In: American Psychologist, 2001, nr. 1, p. 15-35.

Law N. D.; Harrs R. Copiii învață ceea ce trăiesc. București: Humanitas practic, 2007. 653 p.

Lelord Fr.; Andre Ch. Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți. București: Trei, 1999. 298 p.

Linton R. Fundamentul cultural al personalității. București: Științifică, 1968. 401 p.

Lungu O. Ghid introductiv pentru SPSS 10.0. Iași: Polirom, 2001. 289 p.

Manulescu A. Managementul resurselor umane. București: Economică, 2001. 352 p.

Mărcușanu I. Psihologie (manual pentru liceu). Pitești: Carminis, , 2005. 368 p.

Nica-Udangiu L. Managementul diagnostic si terapeutic al tulburarii posttraumatice de stres si al tulburarii acute de stress. In: Revista Româna de Psihiatrie, 2002, nr. 3-4, p. 21-26.

Olinescu R. Despre emoții și stres. București: Editura 1001 Grammar, 2004. 215 p.

Opre A. (coord.) Noi tendințe în psihologia personalității. Cluj-Napoca: ASCR, 2004. 341 p.

Pasecenic V. Psihologia imaginii. Chișinău: Știința, 2006. 187 p.

Popa M. Statistică pentru psihologie. Iași: Polirom, 2008. 212 p.

Popescu-Neveanu P.; Zlate M.; Crețu T. Psihologie școlară. București: Universitatea București, 1987. 211 p.

Radu I. et al. Metodologie psihologică și analiza datelor. Cluj-Napoca: Sincrona, 1993. 365 p.

Radu I. et al. Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca: Sincron, 1991. 345 p.

Reasoner, R. The true Meaning of Self-Esteem, 2000. Accesibil pe Internet: <URL: www.self-esteem-nase.org/whatisselfesteem>

Resick P. A. Stress and Trauma. In: Psychology Press, 2001, nr. 4, p. 112-231.

Robins R. W.; Trzesniewski K. H. Self-Esteem Development Across the Lifespan. In: Current Directions in Psychological Science, 2006, nr. 14 (3), p. 46-98.

Rokeach M. The Nature of Human Values. New York: The free Press, 1973. 512 p.

Roșca A. Psihologie generală. București: Didactică și Pedagogică, 1976. 313 p.

Rusnac S. et al. Asistența psihologică a cazurilor de violență în familie Program de diagnostic și reabilitare a victimei și abuzatorului. Chișinău: ULIM, 2010. 239 p.

Sacară L.; Iacob L. Dinamica structurilor axiologice la adolescenți. In: Psihologia socială, Buletinul Laboratorului Psihologia cîmpului social, 2002, nr.10, p. 209-211.

Sion G. Psihologia vîrstelor. București: Didactică și Pedagogică, 2006. 367 p.

Șchiopu U.; Verza E. Adolescența, personalitate și limbaj. București: Albatros, 1989. 515 p.

Șchiopu U.; Verza E. Psihologia vîrstelor. Ciclurile vieții. București: Didactică și Pedagogică, 1997. 678 p.

The Morris Rosenberg Foundation. The Rosenberg Self-Esteem Scale, 2002. Accesibil pe Internet: <URL: www.bsos.umd.edu/socy/rosenberg>

Zlate M. Eul și personalitatea. București: Trei, 1997. 467 p.

Zlate M. Fundamentele psihologiei. București: Pro Humanitate, 2000. 388 p.

Ениколопов С. Н. Психотерапия при психотравматических стрессовых расстройствах. В: Российский психиатрический журнал, 1998, N 3, с. 50-56.