.repararea Prejudiciului Efect al Raspunderii Civile Delictuale
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMă
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
Iulie, 2006
REPARAREA prejudiciului EFECT AL răspunderii civile delictuale
Abrevieri folosite
C.civ. – Codul Civil
C.pen. – Codul penal
C.com. – Codul comercial
C.fam. – Codul familiei
C.pr.civ. – Codul de procedură civilă
C.pr.pen. – Codul de procedură penală
Secț.civ. – secția civilă
Sect. pen. – secția penală
Sect.com. – secția comercială
Art. – articolul
Al. – aliniatul
Pag., P. – pagina
Dec. – decizia
M.Of. – Monitorul Oficial
Trib. – Tribunalul
Jud. – Judecătoria
Trib. Reg. – Tribunalul Regional
C.ap. – Curtea de Apel
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
R.R.D. – Revistă Română de Drept
R.D.P. – Revista de Drept Penal
Nr. – numărul
Op.cit. – opinii citate
Cuprins
Capitolul I. Răspunderea civilă delictuală ………………………… 1
Secțiunea I. Considerații generale …………………………………… 1
Noțiunea generală de răspundere ……………………………….. 1
Noțiunea de răspundere civilă …………………………………… 2
Noțiunea de răspundere civilă delictuală ……………………… 2
Răspunderea delictuală și cvasidelictuală …………………….. 3
Secțiunea II. Răspunderea civilă delictuală subiectivă ………………. 4
Răspunderea civilă delictuală subiectivă ……………………… 4
Fapta ilicită ………………………………………………….. 5
Prejudiciul ……………………………………………………. 6
Raportul de cauzalitate …………………………………….. 7
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia ……………… 9
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori ………………………………………………………… 9
Răspunderea instituțiilor și artizanilor ……………………..9
Secțiunea III. Răspunderea civilă delictuală obiectivă ……………….. 11
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului ……………. 11
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri …………… 12
Probleme ale răspunderii pentru prejudiciile cauzate de anumite
lucruri ……………………………………………………………. 13
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale …………. 14
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului.. 16
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele unor autorități
publice ………………………………………………………….. 17
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în cadrul raporturilor de vecinătate ………………………………………………………. 18
Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare…………………………………………………………… 19
Capitolul II. Acțiunea în justiție pentru acordarea de despăgubiri. Efectul răspunderii civile delictuale ………………………………… 20
Secțiunea I. Nașterea unui raport juridic de obligații ………………….20
Secțiunea II. Momentul nașterii obligației de reparare a prejudiciului .20
Secțiunea III. Importanța acțiunii în repararea prejudiciului …….…. 22
Secțiunea IV. Temeiul acțiunii. ……………………………..…………. 22
Secțiunea V. Persoanele care pot avea calitatea procesuală activă ….. 23
Secțiunea VI. Persoanele care au calitatea procesuală pasivă ……….. 25
Secțiunea VII. Întinderea reparației …………………………………… 26
Secțiunea VIII. Dovada culpei ………………………………………… 29
Secțiunea IX. Solidaritatea debitorilor pârâți …………… …………… 29
Secțiunea X. Punerea în întârziere ……………………………………. 30
Secțiunea XI. Prescripția dreptului la acțiune ……………………..…. 32
Secțiunea XII. Hotărârea judecătorească pronunțată asupra acțiunii în repararea prejudiciului ……………………………………………… 35
Capitolul III. Repararea prejudiciului ……………………………… 37
Secțiunea I. Reparațiunea în general ……… …………………………. 37
Secțiunea II. Repararea în natură a prejudiciului …………………….. 38
Secțiunea III. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc ……….. 60
Secțiunea IV. Situații de stabilirea a întinderii prejudiciului și a despăgubirilor în cazul vătămării sănătății ori integrității corporale a victimei ……………………………………………………………… 76
Situația în care persoana vătămată era încadrată în muncă ……. 76
Situația în care persoana vătămată nu era încadrată în muncă .. 83
Situația în care persoana vătămată este un minor ……………… 84
Situația în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei
persoane ………………………………………………………….. 86
Secțiunea V. Modalități de plată a despăgubirilor ……………………. 94
Secțiunea VI. Dreptul unităților sanitare de stat care asigură asistentă medicală gratuită, de a obține despăgubiri, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate victimei unei fapte ilicite ……………………. 96
Secțiunea VII. Autoritatea de lucru judecătorească ….……………….. 99
Bibliografie selectivă …………………………………………………… 102
Capitolul I.
Răspunderea civilă delictuală
Secțiunea I. Considerații generale
1. Noțiunea generală de răspundere
Toate acțiunile și atitudinile omului sunt determinate de nevoile derivând din firea sa și de mediul natural și social în care trăiește. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme de conduită. Nimănui nu-i este îngăduit să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă generală trebuie să răspundă pentru faptele sale. Suntem astfel în prezența răspunderii sociale.
Normele de conduită sunt de natură diferită, existând astfel mai multe feluri de răspundere socială: judiciară, morală, politică.
Având în vedere obiectul acestei teme, suntem direct interesați de răspunderea juridică parte a răspunderii sociale putându-o defini astfel: „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligați conexe, care potrivit legii se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilități raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.
2. Noțiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
3. Noțiunea de răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile, care intervine când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege.
Răspunderea civilă delictuală se înfățișează ca un raport juridic de obligați, izvorât dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă.
Răspunderea pentru repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite extracontractuale este unul din principiile cele mai importante ale dreptului civil, cu adânci implicații de ordin moral, social și filosofic.
Răspunderea civilă delictuală este exprimată pe planul reglementării juridice în art. 998-1003 C.civ. În aceste reglementări este consacrat sistemul răspunderii civile delictuale, printr-un număr redus de principii generale, adaptabile marilor schimbări economico-sociale. Aceste principii constituie cadrul general al acestei răspunderi, pe care, mai ales practica judecătorească, dar și doctrina juridică l-au umplut, potrivit cerințelor vremii, printr-o interpretare corespunzătoare. În art. 998-999 C.civ. avem reglementarea răspunderii pentru fapta proprie, art. 1000-1002 instituie răspunderea pentru fapta altuia, pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale și de ruina edificiului.
Alături de aceste reglementări din Codul civil, mai există unele reglementări speciale în Codul aerian sau în Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.
Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de „delict” și „cvasidelict”. Având în vedere aceste termene, răspunderea la care ne referim poartă denumirea de „răspundere civilă delictuală”.
4. Răspunderea delictuală și cvasidelictuală
Codul nostru civil distinge delictul civil de cvasidelict.
Delictul este o faptă ilicită săvârșită cu intenție, adică prin dol. Cvasidelictul este o faptă ilicită săvârșită din culpă propriu-zisă, adică prin imprudență ori neglijență.
Denumirea de cvasidelict este considerată improprie, distincția fiind inutilă și cu totul lipsită de interes, întrucât pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este suficientă chiar cea mai ușoară culpă indiferent de forma ei. Consecințele celor două categorii de fapte ilicite sunt identice; autorul faptei sau persoana răspunzătoare, este obligată la repararea integrală a prejudiciului.
Secțiunea II. Răspunderea civilă delictuală subiectivă
Această răspundere se întemeiază pe ideea de culpă (greșeală sau vinovăție) cu alte cuvinte fapta prejudiciabilă trebuie să fie culpabilă. Culpa, care este condiția răspunderii civile, exprimă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de conduita sa și urmările ei negative. Culpa este, de regulă, un element ce trebuie dovedit de către persoana vătămată.
Această răspundere civilă este formată din:
răspunderea pentru fapta proprie;
răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori;
răspunderea institutorilor și meseriașilor (artizanilor) pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor.
1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Reglementarea legală a acestei răspunderi o găsim în art. 998-999 C.civ., textul instituind, în același timp, și principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. Art. 998 C.civ. prevede: „Orice faptă a omului, care cauzează alteia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar art. 999 din același cod stabilește: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directă și apare ca o specie a răspunderii civile delictuale. Această răspundere implică obligarea la repararea prejudiciului a înseși persoanei care a săvârșit fapta păgubitoare.
Această răspundere poate avea ca subiect pasiv orice persoană, fizică sau juridică, inclusiv statul sau unitatea administrativ-teritorială.
Răspunderea pentru fapta proprie constituie domeniul principiul al răspunderii fondate pe culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă ci trebuie dovedită de victimă.
Condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie sunt:
1.1. Fapta ilicită
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii.
Așadar fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Trăsături caracteristice ale faptei ilicite sunt:
fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită. Prin urmare fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de greșeală, culpă sau vinovăție, iar nu din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
În prezent, atât practica judecătorească, cât și doctrina susțin că distincția dintre fapta ilicită și greșeala autorului său este nu numai posibilă, ci și necesară, datorită faptului că fapta ilicită este manifestarea exterioară a voinței conștiinței autorului, iar greșeala sau vinovăția, este atitudinea psihică, interioară fată de această faptă. Ea este necesară deoarece există situații când, deși fapta ilicită există, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția autorului său.
1.2. Prejudiciul
Prin prejudiciu se înțeleg: rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intervilă delictuală subiectivă
Această răspundere se întemeiază pe ideea de culpă (greșeală sau vinovăție) cu alte cuvinte fapta prejudiciabilă trebuie să fie culpabilă. Culpa, care este condiția răspunderii civile, exprimă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de conduita sa și urmările ei negative. Culpa este, de regulă, un element ce trebuie dovedit de către persoana vătămată.
Această răspundere civilă este formată din:
răspunderea pentru fapta proprie;
răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori;
răspunderea institutorilor și meseriașilor (artizanilor) pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor.
1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Reglementarea legală a acestei răspunderi o găsim în art. 998-999 C.civ., textul instituind, în același timp, și principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. Art. 998 C.civ. prevede: „Orice faptă a omului, care cauzează alteia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar art. 999 din același cod stabilește: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directă și apare ca o specie a răspunderii civile delictuale. Această răspundere implică obligarea la repararea prejudiciului a înseși persoanei care a săvârșit fapta păgubitoare.
Această răspundere poate avea ca subiect pasiv orice persoană, fizică sau juridică, inclusiv statul sau unitatea administrativ-teritorială.
Răspunderea pentru fapta proprie constituie domeniul principiul al răspunderii fondate pe culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă ci trebuie dovedită de victimă.
Condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie sunt:
1.1. Fapta ilicită
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii.
Așadar fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Trăsături caracteristice ale faptei ilicite sunt:
fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită. Prin urmare fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de greșeală, culpă sau vinovăție, iar nu din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
În prezent, atât practica judecătorească, cât și doctrina susțin că distincția dintre fapta ilicită și greșeala autorului său este nu numai posibilă, ci și necesară, datorită faptului că fapta ilicită este manifestarea exterioară a voinței conștiinței autorului, iar greșeala sau vinovăția, este atitudinea psihică, interioară fată de această faptă. Ea este necesară deoarece există situații când, deși fapta ilicită există, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția autorului său.
1.2. Prejudiciul
Prin prejudiciu se înțeleg: rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.
Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită, răspunderea civilă nu poate interveni decât dacă prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu, ce trebuie potrivit legii, să fie reparat, altfel fapta ilicită este lipsită de orice importanță și efect.
Mai mult decât atât, răspunderea civilă delictuală se reduce conform art. 998-1003 C.civ. la repararea pagubelor cauzate. Deci, prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.
1.3. Raportul de cauzalitate
Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudicii să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte prejudiciul cauzat altuia, trebuie să fie consecința faptei ilicite.
La fel ca și fapta ilicită și prejudiciu, raportul de cauzalitate este o condiție generală și obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa care este o condiție subiectivă.
Putem deci spune că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă.
Ba mai mult, raportul de cauzalitate este, în același timp, și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației datorate victimei.
Raportul de cauzalitate, condițiile a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau faptei victimei.
În cele mai frecvente cazuri existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre faptă și prejudiciu fiind clară și indiscutabilă. Cu toate acestea, uneori stabilirea raportului de cauzalitate devine o problemă complicată. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate acele situații când producerea prejudiciului este precedată sau însoțită de mai multe fapte și împrejurări, în doctrina juridică și jurisprudență s-au propus diferite sisteme sau criterii. Astfel:
Sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non
În această opinie toate faptele în absența cărora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeași valoare cauzală, adică sunt echivalente.
Sistemul cauzei proxime
Se consideră drept cauză a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia, apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ai fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Sistemul cauzei adecvate
Sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care, în mod normal, obișnuit, conform experienței umane, produc asemenea prejudicii sau consecințe, fiind previzibile.
Sistemul indivizibilității cauzei și condițiilor
Această teorie pornește de la ideea justă potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu acționează singur și izolat, ci în anumite condiții externe care „fără a produce efectul păgubitor au favorizat totuși producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative”.
d) Culpa (greșeala)
Este a patra condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Deci pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.
2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia
2.1. Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, este un caz de răspundere delictuală indirectă pentru fapta altuia, fiind reglementat de art. 1000 alin. 2 C.civ., completat cu prevederile alin. 5 al aceluiași articol.
Această reglementare a fost abrogată fiind întemeiată pe o concepție mai veche a inegalității dintre bărbat și femeie, aceste articole referindu-se la răspunderea mamei doar după decesul tatălui.
În acord cu principiul egalității dintre soți răspunderea este solidară în ce privește prejudiciile cauzate de copiii lor minori, acesta fiind reglementat expres în art. 97 alin. 1 C.fam.
Răspunderea aparține părinților pentru orice categorie de copii: legitimi, naturali sau adoptați.
Răspunderea părinților intervine numai dacă sunt întrunite pe lângă condițiile generale ale răspunderii, încă două condiții speciale, cumulativ și anume: copilul să fie minor și copilul să aibă locuințe la părinții săi.
2.2. Răspunderea institutorilor și artizanilor
Aceasta este al doilea caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane, reglementat fiind de art. 1000 alin. 4 C.civ., completat cu aliniatul 5 al aceluiași articol.
Răspunderea institutorilor și artizanilor se angajează în calitate de persoane fizice, pe acest temei nu poate fi antrenată răspunderea unității școlare sau a persoanei juridice unde institutorul sau meseriașul își desfășoară activitatea.
Literatura de specialitate și practica judiciară instituie două prezumții pentru a explica răspunderea institutorilor și a artizanilor:
Prezumția de culpă a institutorilor și artizanilor în ceea ce privește nesupravegherea ori de a fi supravegheat în mod deficient pe elv sau ucenic;
Prezumția raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere ori exercitarea necorespunzătoare a supravegherii de către institutor sau artizan și săvârșirea de către ucenic sau elev a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Condițiile răspunderii de către institutor sau artizan sunt de două feluri:
Condiții generale: fapta ilicită a elevului sau ucenicului, prejudiciul cauzat și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
Condiții speciale: elevul sau ucenicul să fie minor, fapta ilicită să fi fost săvârșită în timpul cât elevul sau ucenicul se afla sau trebuie să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului, prejudiciul să fi fost cauzat unei terțe persoane.
Secțiunea III. Răspunderea civilă delictuală obiectivă
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
Răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor este reglementată în art. 1000 alin. 3 C.civ. și în Codul Comercial art. 393 alin.1.
Angajarea răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapto, prepusului său este posibilă numai dacă în persoana prepusului să fie toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie pe lângă care se adaugă alte condiții speciale: raportul de prepușenie și prepușii trebuie să fi săvârșit fapta prejudiciabilă în funcțiile ce li s-au încredințat.
Răspunderea comitentului este fondată pe o prezumție de vinovăție juris et de jure (absolută) care nu mai poate fi răsturnată.
Pentru repararea prejudiciului ce i s-a produs, victima poate pretinde repararea acestui prejudiciu: de la prepus în temeiul art. 998-999; de la comitent în baza art. 1000 alin. 3 C.civ.; atât de la prepus cât și de la comitent cei doi răspunzând pe temeiuri diferite, prepusul pentru fapta proprie, iar comitentul pentru fapta altuia, iar alegerea persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea în despăgubire aparține victimei.
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Această reglementat cu valoare de principiu este consacrată în art. 1000 alin. 1 C.civ. și se referă la o răspundere generală pentru fapta oricărui lucru care face parte din patrimoniul unei persoane.
Această răspundere nu poate fi invocată de păzitorul juridic al lucrului, care a cauzat paguba împotriva victimei, cum nu este posibilă invocarea ei de către păzitorul material al lucrului împotriva păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate unui terț.
Atunci când prin coliziunea a două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a mai multor persoane se cauzează un prejudiciu unui terț, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin.1 C.civ., răspunderea păzitorilor juridici fiind solidară.
Dificultățile apar atunci când se pune problema reparării prejudiciului, problemă care o vom trata într-un alt capitol.
Pentru a se putea antrena răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: să se cauzeze un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între lucru și prejudiciu, lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane.
Calitatea de păzitor juridic al bunului se prezumă că aparține proprietarului, prin urmare nu mai trebuie dovedită.
Păzitorul juridic al lucrului poate înlătura răspunderea dacă dovedește că prejudiciul se datorează: forței majore, faptei unui terț sau faptei victimei.
Dacă sunt întrunite condițiile enumerate mai sus, victima poate pretinde repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al lucrului între acesta și victimă luând naștere un raport de obligații civile în care o parte este debitor, iar cealaltă parte este creditor.
Dacă prejudiciul a fost reparat de paznicul juridic al lucrului el poate pretinde printr-o acțiune în regres de la paznicul material, ori de la un terț vinovat, partea din prejudiciu imputabilă acestora.
3. Probleme ale răspunderii pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri
a) În art. 55 alin. 2 din Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare sunt reglementate anumite situații speciale cu privire la răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activitățile nucleare.
În acest domeniu există Convenția de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare din 29 iunie 1960 intrată în vigoare la 1 aprilie 1963, cu amendamentul din 1964, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris, încheiat la Viena la 2 septembrie 1988.
Potrivit acestei convenții, exploatantul unei instalații nucleare este ținut să răspundă pentru orice daună nucleară, daca se dovedește că este cauza unui accident nuclear, aceasta fiind o răspundere cu caracter
obiectiv, iar statul pe teritoriul căruia se află instalația poate limita răspunderea exploatantului la un cuantum care nu va fi inferior sumei de 5 milioane de dolari S.U.A. pentru un accident nuclear.
b) Potrivit Codului aerian din 1953, răspunderea pentru prejudiciile cauzate direct persoanelor și bunurilor acestora care nu se află la bord în cursul decolării zborului sau aterizării era obiectivă putând fi înlăturată numai dacă exploatantul aeronavei proba că prejudiciul se datorează intenției sau neglijenței grave a victimei.
c) Încălcarea prevederilor Legii protecției mediului nr. 137/1995 atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală după caz și răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv independent de culpă.
Această lege stabilește, pe lângă multe alte forme de protejare a mediului și de a nu-l polua și obligația de a repara în mod obiectiv prejudiciul cauzat prin poluare.
Dreptul la indemnizație al deținătorului factorului de mediu poluat va trebui analizat și reglementat cu atenție datorită faptului că societatea umană a ajuns la un nivel destul de ridicat de dezvoltare economică și nu numai care atrag importante modificări în interiorul sistemului de relații sociale.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este prevăzută expres în art. 1001 C.civ.
Această răspundere revine persoanei care are paza juridică a animalului în momentul cauzării prejudiciului, proprietarul fiind prezumat a avea paza juridică a animalului până la proba contrară. Dacă paza juridică a fost transmisă de proprietar unei alte persoane, în temeiul unui drept de uzufruct, al unui contract de locațiune sau al unui contract de comodat, răspunderea juridică revine acestuia din urmă (uzufructuarului, chiriașului, comodatarului).
Nu sunt obligați să răspundă de prejudiciul cauzat de animal, prepusul păzitorului juridic sau păstorul animalului, aceștia având doar paza materială a animalului, aceștia neavând calitatea de păzitor juridic.
Dacă animalul se află în coproprietate sau folosința comună a mai multor persoane, paza juridică fiind exercitată în comun va atrage răspunderea solidară a celor cărora aparține, iar dacă prejudiciu a fost cauzat de mai multe animale care aparțin mai multor proprietari diferiți intre care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea va fi divizibilă.
Răspunderea este aplicabilă doar animalelor care se află în paza juridică a unei persoane: animale domestice și cele sălbatice aflate în captivitate.
Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sunt: să existe un prejudiciu și să existe un raport de cauzalitate între acest prejudiciu și comportamentul animalului, dovada îndeplinirii acestor condiții aparținând victimei.
Victima prejudiciului are dreptul să ceară repararea lui de către păzitorul juridic, dar poate să ceară repararea prejudiciului și direct de la cel care a avut paza materială a animalului.
5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului este reglementată în C.civ. la art. 1001 care reglementează răspunderea, în general, pentru orice lucru neînsuflețit.
Pentru prejudiciile cauzate de edificii, răspunderea revine persoanei care are calitatea de proprietar chiar și atunci când edificiul se află în stăpânirea altei persoane în baza unui drept real sau de creanță cum ar fi: uzufructul, abitația, locațiunea, comodat.
Nu constituie ruină a edificiului demolarea voluntară sau care este provocată de o calamitate (incendiu, cutremur).
Răspunderea proprietarului este antrenată numai dacă există un prejudiciu, acesta a fost provocat de un viciu de construcție sau provine din lipsa de întreținere și este un raport de cauzalitate între prejudiciu și ruina edificiului, iar pentru repararea prejudiciului victima trebuie să facă dovada întrunirii condițiilor de mai sus.
Răspunderea pentru ruina edificiului are un fundament obiectiv bazat pe obla de garanție instituită în sarcina proprietarului edificiului, acesta putându-se exonera de răspundere numai dacă dovedește că ruina se datorează unei cauze străine cum ar fi: forța majoră, fapta unui terț, fapta victimei.
Dacă sunt întrunite condițiile de mai sus, proprietarul este obligat să repare prejudiciul provocat victimei cauzat de edificiul din proprietatea sa iar în cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, după plata despăgubirilor, acesta se poate îndrepta asupra acelei persoane cu o acțiune în regres.
6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele unor autorități publice
Reglementarea incidentă în această materie este cuprinsă în art. 52 din Constituția României din 1991, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 998-999 C.civ., reglementări potrivit cărora cel vătămat în drepturile sale sau interesele sale legitime printr-un act administrativ, poate pretinde, pe lângă anularea actului și recunoașterea dreptului pretins, repararea prejudiciului material și moral suferit, fie de la autoritatea administrativă, fie atât de la acesta, cât și de la funcționarul vinovat, care a semnat actul ori a refuzat să rezolve cererea.
Deci paguba poate fi cauzată de o autoritate publică pe trei căi: prin emiterea unui act administrativ ilegal, prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, răspunderea fiind delictuală cu caracter special.
Răspunderea autorității publice este independentă de culpă, dar pot ca funcționarul să răspundă în solidar cu autoritatea publică al cărei prepus este, victima va trebui să facă dovada vinovăției acelui funcționar.
Victima poate pretinde repararea prejudiciului de la autoritatea publică sau de la aceasta în solidar cu funcționarul vinovat, iar dacă autoritatea publică plătește despăgubirile stabilite în sarcina sa, ea poate promova o acțiune în regres împotriva funcționarului vinovat.
7. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în cadrul raporturilor de vecinătate
Raporturile de vecinătate sunt reglementate în Codul civil în conținutul dreptului de proprietate, legat de atributul de folosință. Aceste reglementări cuprind raporturile dintre proprietarii de terenuri, respectiv de construcție de locuințe și se extind asupra folosirii oricărui bun, precum și asupra ocrotirii drepturilor și intereselor legitime ale oricăror persoane, dacă aceste drepturi și interese sunt nesocotite sau perturbate ca urmare a folosirii bunului.
Proprietarii vecini pot încheia convenții prin care stabilesc drepturile și obligații în legătură cu proprietățile lor, încălcarea unor astfel de obligații angajează răspunderea contractuală a celui vinovat.
În afara unui raport contractual pentru recuperarea prejudiciilor sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale.
8. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
Această răspundere este reglementată în Constituția României în art. 52 alin. 3. Este o răspundere nebazată pe culpă, ci pe ideea de garanție, pentru obligația statului de a îndeplini funcție coercitivă și de jurisdicție fără a leza interesele cetățenilor.
Dacă funcționarul a provocat situația, din care a rezultat prejudiciul, cu rea-credință sau din neglijență atunci statul are la îndemână acțiunea în regres, putându-se invoca răspunderea profesională și juridică a magistratului în subsidiar fată de răspunderea asumată de stat.
În cazul prejudiciilor cauzate prin condamnarea sau luarea unor măsuri preventive pe nedrept în cadrul procesului penal, ne aflăm în prezența unei răspunderi speciale care poate fi antrenată în condițiile art. 504/207 din Codul de procedură penală, în completarea dispozițiilor din dreptul comun ale răspunderii civile delictuale.
Repararea prejudiciului se realizează când o persoană a fost condamnată definitiv pentru ca ulterior în urma rejudecării cauzei, ea să fie achitată prin hotărârea definitivă, pe motiv că nu a săvârșit acea faptă ori că fapta nu există.
Acțiunea pentru repararea prejudiciului poate fi pornită de victimă iar după moartea acestuia, poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreținerea sa.
Obiectul reparației privește pagubele patrimonial cauzate persoanei precum și cele morale.
Capitolul II.
Acțiunea în justiție pentru acordarea de despăgubiri . efectul răspunderii civile delictuale
Secțiunea I. Nașterea unui raport juridic de obligații
Răspunderea civilă delictuală are ca efect nașterea unui raport juridic obligațional între autorul faptei ca persoană răspunzătoare devenind astfel debitorul obligației de reparare a prejudiciului și victimă care este creditorul acestei obligații. Deci obiectul dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală este repararea, adică repunerea celui păgubit în starea anterioară păgubirii.
Patrimoniul afectat de săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie întregit de către păgubitor până când acesta va atinge nivelul la care ar fi fost facă fapta ilicită nu s-ar fi săvârșit.
Secțiunea II. Momentul nașterii obligației de reparare a prejudiciului
Momentul nașterii obligației de reparare a prejudiciului este acela în care sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale.
Determinarea acelui moment prezintă importanță, deoarece din chiar acel moment se produc următoarele consecințe juridice:
dacă debitorul plătește despăgubirea de bunăvoie, el face o plată valabilă, adică nu execută o plată nedatorată, neputând cere restituirea;
dreptul de creanță ca și obligația de reparare a prejudiciului, se pot transmite universal sau cu titlu universal. Dreptul de creanță se poate transmite și cu titlu particular prin acte juridice (între vii sau pentru cauză de moarte);
creditorii victimei pot utiliza toate mijloace juridice de conservare a gajului lor general și pot recurge și la acțiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor;
debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere putând fi ținut la plata de daune moratorii;
în cazul conflictului de legi în timp, se aplică legea în vigoare în momentul nașterii obligației de reparare.
În dreptul francez, pentru a se stabili momentul nașterii dreptului de reparare a prejudiciului victimei s-au pus două întrebări. Acest drept se naște în momentul producerii pagubei? Repararea prejudiciului devine creditoare doar în ziua pronunțării hotărârii care îi acordă această reparație? În termeni tehnici, se pune problema dacă hotărârea de reparare a prejudiciului este declarativă sau constitutivă.
Jurisprudența consideră că hotărârea este constitutivă. Până la pronunțarea ei, victima nu are nici un titlu de creanță, nici dreptul recunoscut de care să se poată prevala. Doctrina dominantă s-a opus acestei opinii și susține că responsabilitatea fiind o sursă a obligației, creanța se naște încă din ziua producerii pagubei. Distincția dintre hotărârea declarativă și cea constitutivă este criticată de specialiștii procedurii civile. Deoarece consacră principiul dreptului la reparație adică recunoaște responsabilitatea apărătorului și existența pagubei, hotărârea
nu face decât să constate elementele preexistente, adică ea este declarativă.
Deoarece ea decide importanța sumei pentru repararea prejudiciului creează o nouă stare de drept, deoarece fixează obiectul creanței victimei, deci este constitutivă.
Secțiunea III. Importanța acțiunii în repararea prejudiciului
Acțiunea în justiție pentru repararea prejudiciului este o acțiune patrimonială care are ca obiect repararea daunelor suferite de creditorul unei obligații născute datorită săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Acțiunea este calea legală de realizare a dreptului de reparație și constituie „mijlocul juridic prin care cel ce a suferit, în persoana sau bunurile sale, un prejudiciu, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite de către o altă persoană, poate pretinde organului de jurisdicție competent obligarea la separațiuni a celui sau celor chemați să răspundă pentru consecințele negative ale faptei respective”.
Secțiunea IV. Temeiul acțiunii
Acțiunea în justiție pentru repararea prejudiciului având temei delictual, ia naștere în situațiile în care se cauzează prin încălcarea unei obligații legale, cu caracter general, un prejudiciu unei persoane, iar reparația nu a fost făcută de bunăvoie de către autorul faptei. Acțiunea are caracter de drept comun.
Secțiunea V. Persoanele care pot avea calitatea procesuală activă
Dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală poate fi exercitată de cel prejudiciat, fie personal, fie prin reprezentantul său legal sau convențional.
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, cum ar fi: minorul sub 14 ani, interzișii judecătorești, își exercită dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală prin reprezentanții lor legali: părinți, tutori sau curatori. Minorul care a împlinit 14 ani își exercită dreptul la acțiune, inclusiv dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală personal.
Atunci când în cadrul acțiunii au loc recunoașteri, renunțări sau tranzacții referitoare la dreptul la reparație, minorul sau interzisul, indiferent dacă este reprezentat sau asistat de ocrotitorii săi legali, are nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Dacă persoana care a suferit un prejudiciu este o persoană juridică, dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală, se va exercita prin organul ei care are această competență potrivit legii, actului de înființare sau statut.
Dreptul la acțiune poate fi exercitat și prin reprezentantul convențional adică printr-un mandatar cu procură specială.
Creditorii persoanei care a suferit prejudiciu pot să exercite în numele debitorului lor, dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cu excepția cazului în care paguba s-a realizat ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial.
Dreptul de creanță la repararea pagubei poate fi cesionat de către victimă, acțiunea putând fi exercitată și de creditorul cesionar cu mențiunea că debitorul cedat poate să recurgă la retractul litigios. Dreptul în repararea prejudiciului patrimonial se poate transmite prin succesiunea legală sau prin acte juridice mortio cauza asupra moștenitorilor sau donatorilor de bunuri viitoare.
Dacă cel păgubit este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, atunci când fapta prejudiciabilă este și infracțiune, acțiunea în reparare se exercită din oficiu.
Procurorul dacă participă la proces, este obligat să susțină interesele inculpatului.
Când prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun asupra căruia coexistă mai multe drepturi concurente cu titluri diferite fiecare poate acționa persoana răspunzătoare, pentru repararea prejudiciului suferit. Când bunul a fost în proprietate devălmașă fiind vorba de o acțiune personală mobiliară, fiecare dintre soți poate exercita singur dreptul la acțiunea în răspunderea civilă delictuală în virtutea mandatului tacit și reciproc.
Dacă, înaintea reparării pagubei de către cel răspunzător, acesta decedează, acțiunea poate fi introdusă sau continuată, dacă a fost promovată înaintea decesului, împotriva moștenitorilor săi legali sau legatarilor universali și cu titlu universal care au acceptat moștenirea. Moștenitorii nu mai pot reveni asupra acceptării după ce au fost obligați la repararea prejudiciului. Moștenitorii care au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, pot fi obligați la plata despăgubirilor numai în limita activului succesoral.
Secțiunea VI. Persoanele care au calitatea procesuală pasivă
Acțiunea în răspundere civilă delictuală se pornește împotriva autorului faptei ilicite și anume a pârâtului. Această acțiune mai poate fi introdusă și împotriva persoanelor răspunzătoare pentru altuții, cum ar fi: părinții, institutorii, meseriașii, comitenții, persoanele răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de animale sau de ruina edificiului.
În plan delictual, autorul prejudiciului răspunde dacă a săvârșit acea faptă cu discernământ, indiferent de vârsta și de starea lui psihică. În acest sens art. 25, alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 instituie o prezumție de discernământ pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani. Minorul sub 14 ani este răspunzător delictual dacă se face dovada că a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile.
Dacă există mai multe persoane responsabile, în virtutea solidarității instituie de art. 1003 C.civ., reclamantul poate să se despăgubească integral de la oricare dintre ele, fiind fără importanță modul în care aceștia au împărțit sumele realizate prin săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii.
În cazul în care înaintea separării prejudiciului de către persoana care l-a provocat, aceasta decedează, acțiunea poate fi introdusă sau continuată, dacă a fost introdusă înaintea decesului împotriva moștenitorilor săi legali sau legatarilor universali și cu titlu universal care au acceptat moștenirea.
Moștenitorii nu mai pot reveni asupra acceptării moștenirii, după ce au fost obligați la repararea prejudiciului. Moștenitorii care au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventor pot fi obligați la plata despăgubirilor, numai în limita activului succesoral.
Când fapta ilicită a fost săvârșită de un organ al persoanei juridice, acțiunea în repararea pagubei se poate introduce împotriva acesteia precum și împotriva persoanei fizice care a săvârșit fapta.
Secțiunea VII. Întinderea reparației
Întinderea reparației se va calcula și determina în funcție de întinderea prejudiciilor directe, previzibile și imprevizibile suferite. Între reparație și prejudiciu trebuie să existe concordanță deplină, situație în care se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului fiind urmărit ca cel păgubit să fie pus în situația anterioară comiterii faptei ilicite.
La repararea prejudiciului în natură se iau în calcul toate cheltuielile necesare repunerii în situația anterioară săvârșirii infracțiunii. În cazul reparării prejudiciului prin echivalent bănesc, cuantumul reparației se stabilește în raport cu evaluarea pagubei la data pronunțării hotărârii judecătorești, persoana responsabilă datorează și dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire, până la plata ei. Dobânzile nu vor fi acordate pentru perioada de dinaintea pronunțării hotărârii judecătorești deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii creanța devine lichidă și exigibilă. Cu totul alta este părerea doctrinei cu privire la acest aspect unde se crede, cel puțin atunci când prejudiciul are de la început un caracter pur pecuniar, că dobânzile ar trebui acordate de la data când prejudiciul a devenit cert, cu titlu de lucrum cessans.
Cu toate că se referă expres la răspunderea contractuală art. 1086 C.civ. este aplicabil și în materie de răspundere civilă delictuală. Potrivit acestui articol reparația acordată nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este consecință directă și necesară a faptei ilicite.
În timp ce în materia răspunderii civile contractuale, conform art. 1085 C.civ., debitorul este obligat să repare doar prejudiciile previzibile, dimpotrivă în cazul răspunderii civile delictuale, persoana răspunzătoare va trebui să repare toate prejudiciile, indiferent că acestea sunt previzibile sau imprevizibile. Tot astfel un terț legal ce face referire la răspundere contractuală este aplicabil și răspunderii delictuale, este vorba de art. 1084 C.civ. conform căruia: „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit”, adică victima are dreptul să i se repare atât domnum emergens (pierderea efectiv suferită – cum ar fi distrugerea unui bun), cât și lucrum cessans (beneficiul sau câștigul nerealizat, pe care victima nu le-a obținut din cauza faptei prejudiciabile, datorită „comportamentului” unui lucru, animal, ruină a edificiului).
Doctrina susține faptul că pentru stabilirea corectă a întinderii reparației este necesar ca în toate cazurile să se procedeze la determinarea reparată a celor două elemente structurale ale prejudiciului, a pierderii efectiv suferită și a beneficiului nerealizat.
Cu privire la principiul reparării integrale a prejudiciului practica judecătorească a contribuit efectiv la formularea unor reguli de aplicare de aplicare a acestui principiu, iar doctrina a desprins un adevărat sistem bazat pe idei, reguli, critici. Câteva din aceste reguli sunt:
situația patrimonială a victimei sau a persoanei răspunzătoare nu trebuie să influențeze determinarea reparației;
pentru stabilirea reparației datorate urmașilor unei persoane decedate ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, nu vor fi avute în vedere criteriile din Codul familiei referitoare la obligația legală de întreținere;
la determinarea reparației nu trebuie să se țină cont de forma și gradul culpei autorului prejudiciului;
pentru determinarea reparației nu se pot utiliza precedentele din venituri stabilite prin legislația asigurărilor sociale;
în cazul deteriorării sau degradării unor bunuri, care pot fi reparate, determinarea reparației se va face în raport cu cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unui bun de același fel;
soția victimei unei infracțiuni are dreptul la despăgubiri și în situația când este aptă de muncă;
întinderea despăgubirilor la care are dreptul victima unei erori judiciare se va stabili luându-se în calcul nu numai echivalentul veniturilor de care a fost lipsită, ci și valoarea tuturor cheltuielilor ocazionate de faptul deținerii.
Aceste câteva reguli sunt doar cele mai importante, în practica judecătorească au fost respinse și alte procedee greșite de stabilire a reparației.
Secțiunea VIII. Dovada culpei
În general, culpa autorului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit, cu excepția situațiilor în care culpa este prezumată ori este angajată răspunderea obiectivă, independentă de culpă.
Secțiunea IX. Solidaritatea
debitorilor pârâți
În condițiile în care prejudiciul este urmarea faptei culpabile a mai multor persoane, acestea răspund solidar, în condițiile art. 1003 C.civ. care prevede: „Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubiri. Ca exemple de solidaritate a debitorilor pârâți pot fi luate art. 918 C.civ.: „Dacă sunt mai mulți executori testamentari care au primit această sarcină, unul singur va putea lucra în lipsă-le. Ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mișcătoarele ce li s-au încredințat, afară numai dacă testatorul a despărțit funcțiile lor și dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a încredințat” sau art. 1039: „Obligația este solidară din partea debitorilor, când toți s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, și că plata făcută de unul din debitori liberează si pe ceilalți către creditor”.
Secțiunea X. Punerea în întârziere
Persoana care răspunde pe temei delictual este de drept în întârziere. Drept urmare cel păgubit are deschisă calea acțiunii în daune.
Întârziere vine de la latinescul „mora” care înseamnă târziu.
În doctrina franceză punerea în întârziere este definită ca o injocțiune care este adresată de creditor debitorului de a executa obligația, și care constă în întârzierea debitorului în efectuarea acestei executări. Atunci când ea este necesară, debitorul are dreptul de a fi așteptat pentru executarea obligației. Potrivit Codului Civil francez, punerea în întârziere se face printr-un act al notarului „o somație sau un alt act echivalent” de exemplu o citație, dar în materie comercială este suficientă o scrisoare recomandată. Ajungerea la scadență nu este suficientă pentru punerea în întârziere a debitorului, potrivit dictonului latin „dies non interpellat pro homine”. Această idee nu este acceptată în dreptul francez din evul mediu cu atât mai puțin în cel din sec. XVI și XVII.
Daca simpla stipulație a unui termen nu produce prin ea însăși întârzierea, părțile pot să convină în mod valabil producerea ei în alt mod. „Debitorul este pus în întârziere, prin efectul convenției, atunci când consideră că, fără a fi nevoie de vreun act, ci prin simpla prescriere a termenului debitorul va fi în întârziere”.
Jurisprudența franceză a stabilit că creditorul unei obligații extracontractuale, nu este ținut de a-l pune în întârziere pe debitorul obligației pentru repararea prejudiciului. Victima unui delict sau cvasidelict are dreptul fără a pune în întârziere și încă din momentul realizării pagubei, la repararea prejudiciului produs de cel responsabil, prin neexecutarea imediată a obligației sale, încă de la producerea daunelor responsabilul este în întârziere. În afară de cazul în care părțile au convenit altfel, punerea în întârziere este necesară în materie contractuală. Dar principiul impune și unele excepții, unele obligații contractuale, datorită naturii lor, nu li se aplică aceste necesități: obligațiile de a nu face; în fapt atunci când debitorul a violat o obligațiile de a nu face, el a îndeplinit actul pe care l-a înțeles la ce va mai folosi de acum înainte să-i mai arătăm de la ce să se abțină; răul a fost comis; obligația de a da sau de a face care nu au putut fi executate decât în momentul în care debitorul renunță, obligația nu mai poate fi executată de acum înainte, ea nu mai folosește la nimic, nici măcar la a-i ordona debitorului să o executate; obligațiile continuă, sunt cele care necesită pentru a fi executate o acțiune continuă asemănătoare cu obligația care impune proprietarului unui imobil închiriat, de a întreține acest imobil sau liftul, a institui o punere în întârziere ar însemna să-l condamne pe creditor să notifice, fără oprire, debitorului existența obligației, ar trebui o punere în întârziere continuu reînnoită, ceea ce nu este posibil. Pentru alte obligații contractuale, debitorul nu este în întârziere, decât dacă acest lucru este cerut de creditor.
Atunci când punerea în întârziere este necesară, executarea obligației reparării prejudiciului, plata creanței daunelor-interese se stabilesc din ziua realizării daunei, până în ziua punerii în întârziere, responsabilul nu este ținut să-și executate obligația de reparare a prejudiciului, de a achita daunele-interese înainte de a fi pus în întârziere. Până la punerea în întârziere responsabilul nu acordă daune-interese moratorii sau compensatorii și nici nu se pune problema absenței reparaților. Suma dată cu titlu de daune-interese compensatorii, egală cu valoarea pagubei inițiale nu produce efecte decât de la data punerii în întârziere, interesele compensează prejudiciul cauzat de întârziere în plata unei sume de bani, atâta timp cât debitorul nu este pus în întârziere, nu se poate spune că nu a efectuat plata la timp. Această obligație (de reparare a prejudiciului) se naște încă de la producerea pagubei, momentul punerii în întârziere este doar scadența sa. Debitorul este scăpat doar de prejudiciul moratoriu datorită întârzierii în executarea obligației de reparare a prejudiciului având acest drept de a întârzia, el poate aștepta punerea în întârziere pentru a plăti.
Punerea în întârziere mai produce un efect: atunci când bunul este unul cert, riscurile livrării lui cad în sarcina debitorului care până la destinație, influențează creditorul livrării, proprietar al acestui bun. Pierderea bunului survenită printr-un caz de forță majoră, posterior punerii în întârziere, nu îl eliberează pe debitor de sarcina livrării. Debitorul trebuie să restituie imediat sau să plătească o sumă echivalentă. Interesele pentru întârziere în plata unei sume de bani nu sunt date decât din ziua somației de plată, excepție făcând situațiile în care legea le lasă să curgă de deplin drept.
Secțiunea XI. Prescripția dreptului
la acțiune
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care se referă la prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani. Drept urmare, dreptul la acțiune în repararea prejudiciului pe temeiul art. 998-1003 C.civ. se prescriu în termenul general de prescripție.
Potrivit art. 8 al aceluiași decret, se stabilește că „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, până la proba contrară prezumându-se că această dată este cea a producerii prejudiciului.
Când fapta ilicită dă naștere la prejudicii succesive, trebuie să deosebim două situații: când daunele sunt certe și când daunele sunt viitoare și eventuale. În cazul când daunele sunt certe, se naște un singur drept la acțiune, a cărui prescripție curge de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. în cazul când daunele sunt viitoare și eventuale, fiecare prejudiciu dă naștere unui drept la acțiune de sine stătător, care se prescrie începând cu data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască producerea pagubei și autorului ei.
Când se împlinește termenul de prescripție, acesta afectează doar dreptul la acțiune în sens material, adică posibilitatea de a obține ajutorul statului pentru constrângerea autorului faptei la executarea obligației de dezdăunare, iar nu dreptul la acțiune în sens procedural, adică dreptul de a sesiza organul de jurisdicție, care este un drept imprescriptibil. Aceasta înseamnă că dreptul subiectiv nu este afectat de împlinirea termenului de prescripție extinctivă, ci este doar lipsit de o astfel de acțiune, putând fi satisfăcut numai prin executarea voluntară de către debitorul prestației.
Art. 12 din Legea nr. 11/1991 stabilește că dreptul la acțiune în răspunderea civilă pentru recuperarea daunelor produse prin fapte de concurentă neloială se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de trei ani de la data săvârșirii faptei. Potrivit art. 5 aliniat 5 din Legea contenciosului administrativ se prevede că acțiunea pentru anularea actului ilegal, pentru obligarea autorității administrative la rezolvarea cererii privitoare la un drept recunoscut de lege și pentru plata daunelor materiale și morale, nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Acțiunea pentru repararea pagubei pricinuite prin arestarea sau condamnarea, pe nedrept, poate fi pornită contra statului în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire. În toate situațiile, prescripția extinctivă se suspendă, se întrerupe și poate opera repunerea în termen, în condițiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat.
Secțiunea XII. Hotărârea judecătorească pronunțată asupra acțiunii în repararea prejudiciului
Sunt situații în care din diferite motive, hotărârea judecătorească are ca efect transformarea obligației de reparare în natură a pagubei, care este unul din principiile răspunderii civile, într-o obligație de a plăti o sumă de bani determinată corespunzătoare întinderii prejudiciului, transformare care are loc în momentul pronunțării hotărârii judecătorești rămase definitivă, de obligare a debitorului la plata despăgubirilor.
O problemă importantă este aceea de a califica juridic această hotărâre judecătorească: este declarativă sau constitutivă. Hotărârea poate fi calificată declarativă, prin urmare ea nu dă naștere unui nou drept. Este vorba de unul și același drept la reparație, drept care se formează pe etape. El se naște la data întrunirii condițiilor răspunderii și ca efect al hotărârii judecătorești se transformă într-un drept la despăgubiri bănești. Altfel spus, hotărârea marchează momentul în care dreptul victimei la despăgubiri bănești devine o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Pronunțarea hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă produce următoarele efecte: din acest moment dreptul de creanță este producător de dobânzi; întinderea despăgubirilor se determină ținând cont de situația din momentul pronunțării hotărârii; acceptarea victimei de a primi reparația în natură, după pronunțarea hotărârii judecătorești, constituie o dare în plată.
În această materie a răspunderii civile delictuale, înainte de săvârșirea faptei ilicite, orice convenție de nerăspundere încheiată este lovită de nulitate.
Capitolul III.
Repararea prejudiciului
Secțiunea I. Reparațiunea în general
Obiectul dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală este repararea, adică repunerea celui păgubit în starea anterioară păgubirii. Patrimoniul atins de efectele negative ale faptei ilicite, trebuie să fie întregit de către păgubitor în măsura necesară pentru ca forțele sale active să atingă nivelul pe care l-ar fi avut dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârșită. Așadar, obiectul acțiunii în răspunderea civilă delictuală este obligarea celui chemat să răspundă la desființarea sau compensare, în chipul cel mai eficace și adecvat, a efectelor păgubitoare produse de fapta ilicită. Repararea poate să fie acordata în natură sau prin echivalent bănesc adică sub forma unei sume de bani. În acest din urmă caz se vorbește despre daune-interese.
Întinderea reparațiunii este determinată exclusiv de întinderea prejudiciului. Nu se ține seama în stabilirea acestei întinderi a reparațiunii nici de posibilitățile materiale ale autorului, nici de cele ale victimei și mai puțin încă de variațiile în timp ale acestor posibilități materiale. De asemenea, nu se ținea seama în stabilirea reparațiunii de gravitatea greșelii. Fie că aceasta ar fi fost intenție sau culpă gravă, fie că nu ar fi fost decât o culpă ușoară sau foarte ușoară, reparațiunea va fi aceeași căci, pe de o parte, in lege Aquilia et levissima culpa venit, iar pe de altă parte, nu este vorba de a pedepsi o faptă, ci de a repara un prejudiciu.
Repararea trebuie să fie justa și integrală, adică, să acopere întreg prejudiciul, căci altfel păgubitul nu ar fi pus în situația anterioară păgubirii. Din principiul reparării integrale rezultă că ea nu trebuie să depășească prejudiciul, căci în măsura depășirii, ea ar înceta să aibă un caracter îndemnitar, prefăcându-se într-un câștig fără temei. Astfel s-a decis că în cazul pagubei reale nu ne putem conduce după prețul unui bun nou, identic cu cel avariat, organul de jurisdicție trebuind să țină seama de gradul de uzură a bunului, iar în cazul în care bunul este susceptibil de reparare, despăgubirea va consta în repararea bunului sau din contul recondiționării.
Pentru ca despăgubirea să fie integrală ea trebuie să acopere cele două elemente pe care prejudiciul le cuprinde, adică pierderea suferită – damnum emergens – ceea ce practica o denumește „pagubă directă”, cât și beneficiul de care dăunatul a fost lipsit denumit beneficiul nerealizat – lucrum cessans.
Pierderea suferită sau paguba directă constă dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniul victimei. Ea poate consta din distrugerea, pierderea sau stricarea unui lucru ce face obiectul unui drept sau care se află numai în posesia celui păgubit. Paguba nu trebuie să fie materială, ea poate rezulta, de pildă, și din anularea unui act, caz în care s-a arătat că repararea în natură se poate înfăptui prin menținerea actului, dacă eroarea părții care a cerut anularea și împotriva căreia s-ar putea porni acțiunea în daune n-a fost scuzabilă.
Secțiunea II. Repararea în natură a prejudiciului
Repararea prejudiciului în natură este principiul care domină fără să fie exclusiv, în materie și se realizează prin restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite. Repararea în natură constă în înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană prin utilizarea unor modalități și procedee practice, ca de pildă restituirea bunurilor și a valorilor sustrase, înlocuirea unor bunuri distruse cu altele de același fel și natură, efectuarea unor reparații tehnice, dar același scop se mai poate realiza și prin distrugerea lucrărilor executate cu încălcarea unui drept al altei persoane, executarea unor lucrări care au fost ridicate sau distruse, considerarea ca inoperantă de către instanța judecătorească a revocării intempestive a unei oferte și constatarea formării contractului prin simpla acceptare a destinatarului acelei oferte. În funcție de specificul și gravitatea prejudiciului dat, aceste modalități și procedee trebuie să fie apte să ducă, deci, în cea mai mare măsură, la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului și la restabilirea situației anterioare a persoanei păgubite.
Principiul reparării în natură nu este consacrat în legislația noastră civilă, dar este recunoscut ca unul din principiile instituției răspunderii civile delictuale și rezultă indiscutabilă din practica judecătorească, unde s-a statuat că repararea integrală a prejudiciului trebuie făcută fie în natură, fie, atunci când repararea în natură nu este cu putință, printr-un echivalent bănesc”.
Instanțele judecătorești trebuie să dispună expres repararea în natură a prejudiciului cauzat, dacă acest lucru mai este posibil. Dacă este vorba de însușirea pe nedrept a unui lucru individual determinat, instanța trebuie să-l oblige pe autor la restituirea acelui lucru. Când nu se știe dacă mai este sau nu posibil restituirea în natură, autorul prejudiciului trebuie să fie obligat „în principiul” la restituirea în natură și numai „în caz de imposibilitate de executare”, în natură, la plata valorii lucrului.
Se admitea la noi, încă din dreptul prerevoluționar, că cel chemat să răspundă poate fi obligat de judecată să repare în natură, spre pildă, păstrând un lucru asemănător celui pe care l-a distrus, sau reparând ori făcând să se repare pe socoteala sa stricăciunile pricinuite unui bun. De asemenea, repararea în natură poate consta în distrugerea unei lucrări ridicate cu violarea dreptului unei alte persoane. Reparațiunea în natură nu trebuie să constea neapărat într-o operație materială. Reamintim că revocarea intempestivă sau fără just temei a unei oferte de contract își găsește o reparație în natură în nesocotirea acestei revocări, de către judecată, care, în consecință, drept reparație, constată formarea valabilă a contractului prin simpla acceptare a destinatarului. Tot astfel, revocarea actului săvârșit în frauda creditorilor este socotită de unii autori ca alcătuind cel puțin în parte, repararea în natură a unui delict civil.
În dreptul prerevoluționar român, ca și în dreptul burghez străin, reparațiunea în natură nu constituia decât i simplă facultate pentru organul de jurisdicție. Judecata putea să o acorde într-o asemenea formă, numai dacă o socotea mai eficace și mai adecvată. Pe de altă parte, trebuie observat că noțiunea de reparare în natură este privită de o parte a literaturii burgheze ca fiind prea larg concepută. Nu ar trebui – au spus unii autori – să absorbim instituții de sine stătătoare, cum ar fi restituirea unui bun prin mijlocirea unei acțiune posesorii sau petitorii, în noțiunea, prea larg înțeleasă, a obligației de reparare în natură.
În dreptul socialist, practica judecătorească a consacrat repararea în natură. Mai mult legiuitorul după ce proclamă că „repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, adaugă ă ea se face „în natură” precizând că o despăgubire bănească nu poate fi acordată decât numai „în măsura în care repararea în natură nu este cu putință”. Așadar, în principiu, prejudiciul trebuie reparat în natură și numai în măsura în care aceasta nu este posibil, reparațiunea se poate înfățișa sub forma unei despăgubiri bănești.
Imposibilitatea obligării celui chemat să răspundă la prestarea unei reparări în natură poate fi și de natură morală. Este ceea ce se întâmplă în cazul în care impunerea executării unei obligații de facere celui răspunzător ar fi contrară demnității umane, lovindu-se astfel de tradiționalul nemo potest praecise cogi ad factum.
De obicei, imposibilitatea de a repara în natură este materială. Spre pildă, restituirea în natură a unui lucru, nu mai este cu putință de îndată ce el nu mai există în materialitatea lui. În această din urmă privință trebuie subliniat că practica noastră judecătorească privește restituirea unui bun deținut prin efectul unei fapte ilicite ca o reparație în natură a prejudiciului astfel cauzat, reparație a cărei valoare urmează eventual să fie scăzută din despăgubirea bănească.
Așadar, pentru a-și valorifica posesia, proprietatea sau alt drept real, cel păgubit, în asemenea ipoteze, în afară de acțiunea posesorie și petitorie care și acțiunea în răspundere civilă, pentru a-l obliga pe păgubitor, de data aceasta cu titlu de reparațiune să-i restituie bunul. Soluția este expres consacrată de legiuitorul nostru în art. 14 C.proc.pen., citează printre modurile de reparare în natură și „restituirea lucrului”.
Dispozițiile art. 14 C.proc.pen. referitoare la repararea în natură și la primatul acesteia fată de prepararea prin echivalent urmează să se aplice și în cazul în care fapta ilicită este numai civilă, fără să constituie totodată și o infracțiune, căci în ambele cazuri este vorba de aceeași acțiune în răspundere civilă delictuală.
Regimul reparațiunii în natură, astfel cum a fost expus, se aplică prejudiciului material sau patrimonial, fără a deosebi după cum el a fost pricinuit prin vătămarea unui drept patrimonial sau a unui drept personal nepatrimonial.
Când vătămarea personalității umane, fie că aceasta ar fi privită în ființa ei trupească sau în atributele ei morale dă naștere unui prejudiciu care nu este patrimonial refuză reparațiunea. Prin art. 54 Decretul nr. 31/1954, legiuitorul prevede că judecata va putea ordona încetarea săvârșirii faptei „care aduce atingere unor drepturi” personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, denumire, onoare, reputație, la atributele nepatrimoniale ale dreptului de autor și inventator, dreptul la secretul vieții private, la acela de a nu suferi din pricina altuia dureri fizice ori morale, sau orice alt asemenea drept nepatrimonial.
Totodată, la cererea celui a cărui personalitate a fost astfel vătămată, instanța judecătorească va putea „să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”. Spre exemplu, în caz de vătămare adusă onoarei sau reputației, instanța judecătorească va dispune publicarea hotărârii condamnatoare. Tot astfel, persoana a cărei personalitate a fost vătămată prin cele publicate în presă se va bucura de un drept de răspuns în organul de presă care i-a „atins” personalitatea. Nu este vorba aici de reparare în sensul art. 998 și următoarele C.civ., căci în cazul în care judecata ar constata imposibilitatea de a dispune asemenea măsuri, ea nu ar putea să oblige pe făptaș, precum în cazul prejudiciului patrimonial, la o despăgubire bănească.
Suntem în prezența unei sancțiuni specifice atingerilor aduse valorilor morale ale omului, sancțiuni adaptata naturii unor asemenea vătămări. Este vorba nu de o reparare, în sensul obișnuit al cuvântului – reparare care în dreptul nostru, nu poate să compenseze decât un prejudiciu patrimonial, iar nu unul moral – ci de satisfacție social-morală, menită să restabilească, în mod adecvat, un drept patrimonial. Trebuie adăugat că în cazul în care autorul faptei ilicite nu ar îndeplini, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele menite să restabilească dreptul nepatrimonial vătămat, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului de mai sus, amendă care poate fi pronunțată o dată cu hotărârea prin care se dispun măsurile menite să dea satisfacție.
Această amendă cu caracter cominator urmează să fie plătită statului, iar nu celui vătămat în personalitatea sa. Este, după cum s-a observat, încă o dovadă că legiuitorul a înțeles să refuze victimei orice drept la o prestație patrimonială, atunci când ea se plânge de o pagubă nepatrimonială, de o pagubă morală.
În cadrul dreptului nostru, după concepția predominantă în literatură, în cazul în care un drept personal nepatrimonial a fost atins printr-o faptă ilicită, restabilirea lui prin oprirea faptelor vătămătoare, pe de o parte și ordonarea altor măsuri satisfăcătorii pe de alta, dar întotdeauna fără reparațiuni patrimoniale către victimă, este o instituție autonomă, cu profil propriu, care nu se încadrează în răspunderea delictuală civilă și nu comportă o reparare ci numai acordarea unei satisfacții social-morale.
După cum prevăd dispozițiile art. 14 al. 3 din Codul de procedură penală, repararea prejudiciului în natură este forma principală de reparare și trebuie dispusă ori de câte ori aceasta este posibil, chiar și din oficiu, fără a exista constituire de parte civilă. O asemenea măsură se impune a fi luată în temeiul dispozițiilor legale arătate pe de o parte pentru a se realiza o justă și integrală despăgubire a părții civile, iar pe de altă parte pentru a se exclude un eventual folos material pentru inculpat, obținut prin săvârșirea infracțiunii.
O prima și importantă modalitatea de reparare în natură a pagubei este prin restituirea lucrului. În acest caz legea are în vedere lucrul de care a fost deposedată partea civilă, deci un bun anume determinat, individualizat cert, iar nu unul asemănător, generic determinat. În cazul bunurilor determinate generic se consideră că întotdeauna se poate realiza o restituire în natură. Este posibil ca partea civilă să accepte și un alt bun în locul celui decare a fost deposedată, dar în această situație, nu avem o reparare în natură propriu-zisă, și prin echivalent. Pornind de la principiul disponibilității care guvernează materia răspunderii civile, inclusiv cea delictuală, partea civilă va putea accepta și o asemenea formă de acoperire a pagubei. În practică au intervenit dificultăți atunci când bunul se găsea în materialitatea sa, dar partea civilă refuza să-i fie restituit, din diferite motive, cum ar fi acela că bunul a fost degradat ori nu mai putea fi folosit potrivit destinației sale. În astfel de situații instanțele judecătorești au decis diferit.
Într-o practică majoritară s-a decis că bunurile să fie restituite părților civile în stare în care se găseau și au obligat pe inculpat la plata integrală a echivalentului bunurilor, urmând ca din această valoare să se deducă sumele care se vor obține de partea civilă prin valorificarea bunurilor. Asemenea situații se întâlnesc mai ales în cazul bunurilor sustrase din mijloacele de transport pe calea ferată sau rutieră. Alte instanțe judecătorești au decis ca inculpatul să fie obligat la echivalentul bunului, iar bunul degradat sau distrus să rămână acestuia. O astfel de soluție este greșită deoarece pe de o parte, nesocotește dispozițiile legale referitoare la repararea în natură prin restituirea bunului, a prejudiciului, iar pe de altă parte apare ca inechitabilă, deoarece inculpatul poate amâna mult timp plata sumei la care a fost obligat către partea civilă, timp în care este posibil să folosească ori chiar să valorifice bunul în starea în care i-a fost lăsat.
Restituirea lucrului ca modalitate de reparare în natură a pagubei se face ori de câte ori acesta, aparținând părții civile, este găsit la învinuit sau inculpat ori la altă persoană căreia i-a încredințat, indiferent sub ce formă. În asemenea situații există obligația organelor de urmărire penală, cât și a instanțelor, prevăzută în art. 96 și următoarele, precum și în art. 169 Codul de procedură penală, de a ridica bunurile, chiar silit, din mâna oricui s-ar afla și a le restitui părții civile, sau, dacă au fost indisponibilizate prin sechestru, de a dispune restituirea lor către partea civilă. Privitor la această posibilitate, de ridicare a bunurilor și restituire către partea civilă, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe puncte de vedere:
a) În practica judiciară a fost consacrată soluția potrivit căreia rezolvarea acțiunii civile în procesul penal presupune și ridicarea bunurilor sustrase, în orice mod, de inculpat și restituirea lor părții civile, chiar dacă bunurile s-au găsit la un terț dobânditor de bună-credință. Mai multe probleme de corelare legislativă sunt implicate în această soluție, dar ele nu au fost evidențiate în suficientă măsură în jurisprudență și doctrină.
Este de discutat mai întâi însăși posibilitatea ca, în procesul penal, organele judiciare să dispună ridicarea bunurilor însușite de inculpat prin infracțiune și înstrăinate unui terț, de bună sau rea-credință, care nu a fost încă trimis în judecată.
Într-adevăr, conform art. 14 alin. 1 C.pr.pen., acțiunea civilă în procesul penal nu poate fi exercitată decât împotriva inculpatului și a părții responsabile civilmente; or, prin ipoteză, terțul de la care se ridică bunurile, nu are această calitate. De aceea, s-ar putea susține ă persoana vătămată s-ar putea îndrepta împotriva terțului neinculpat numai printr-o acțiune civilă separată, în revendicare mobiliară. Se consideră că o asemenea susținere este neîntemeiată și că soluția contrară adoptată în practica judiciară este justă. Se invocă în favoarea acestei opinii principiul reparării în natură a prejudiciului care guvernează răspunderea civilă delictuală și care este expres consacrat în art. 14 alin. 3 C.proc.pen. Acest statuează că repararea pagubei se face, potrivit dispozițiilor legii civile, în natură, prin restituirea bunului sau prin plata unei despăgubiri bănești, dar numai în măsura în care repararea prejudiciului în natură nu este cu putință. Aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în ipoteza analizată presupune ridicarea bunului de la orice terț, chiar de bună-credință, deși acesta nu are calitatea de inculpat. Nu i se poate rezerva părții civile calea unei acțiuni civile separate în revendicare mobiliară împotriva terțului deoarece acest procedeu ar echivala cu nesoluționarea acțiunii civile în procesul penal, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 346 C.pr.pen. care indică limitativ cazurile în care instanța penală nu soluționează această acțiune. Pe de altă parte, repararea pagubei prin echivalent bănesc nu ar fi admisibilă cât timp este posibilă restituirea bunului, deci repararea în natură a pagubei. Posibilitatea acestei restituiri, chiar de la un terț, rezultă și din prevederile art. 169 al. 1 C.pr.pen., potrivit cărora organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune restituirea bunurilor ridicate nu numai de la învinuit ori inculpat, ci și de la orice persoană care le-a primit, spre a le păstra, dacă se constată că acele lucruri sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost necesare în legătură cu persoana care a primit direct sau indirect, de la învinuit sau inculpat, bunuri însușite de acesta prin infracțiune: în primul rând, această persoană nu are calitatea de inculpat; în al doilea rând, nu este vorba numai de un simplu depozitar, ci și de orice dobânditor cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor respective. În cazul în care depozitarul sau dobânditorul bunurilor sustrase de autor are el însuși calitatea de inculpat – fie ca participant la aceiași infracțiune (complicitate), fie pentru o infracțiune distinctivă (tăinuire, operații interzise cu metale prețioase) – el va răspunde delictual, în procesul penal, acțiunea civilă putând fi exercitată împotriva lui în condițiile art. 14 C.proc.pen.
În toate cazurile în care terțul la care se găsesc bunurile nu are calitatea de inculpat, nu se poate însă vorbi de răspundere sa civilă fată de persoana vătămată în procesul penal. În raport cu terțul (depozitar sau dobânditor al bunurilor însușite de inculpat din posesia sau detenția părții cheile), restituirea acestor lucruri, fără a ieși cu totul din sfera răspunderii civile (întrucât rămâne o modalitate de reparare în natură a pagubei), realizează totuși și finalitatea unei acțiuni civile în revendicare mobiliară, chiar dacă nu îmbracă forma propriu-zisă a acestei acțiuni. Totodată, ținând cont că bunurile se ridică și se restituie persoanei vătămate, de către organele judiciare penale, chiar înainte de pronunțarea hotărârii penale, cu unele excepții (art. 169 C.proc.pen.) această modalitate de reparare a prejudiciului include și aspectul unei adevărate executări silite, în aceste fel fiind zădărnicite încercările inculpatului sau ale terțului de a împiedica, pe orice cale restituirea lucrului.
Întotdeauna când se ridică bunurile de la cumpărătorul de bună-credință, acesta trebuie citat în procesul penal, având dreptul să formuleze el însuși acțiune civilă în acest cadru împotriva inculpatului. Admisibilitatea unei asemenea acțiune civile în procesul penal se explică prin legătura indisolubilă care există între cele două activități ilicite săvârșite de inculpat (însușirea bunurilor și valorificarea acestora), din care prima are caracter infracțional. Astfel este îndeplinită condiția de admisibilitate a acțiunii civile în procesul penal: prejudiciul material trebuie să fie produs prin infracțiune sau
prin același complex cauzal indivizibil în care este integrată și infracțiunea.
În principiu, temeiul acțiunii cumpărătorului de bună-credință împotriva inculpatului, acțiune formulată în cadrul procesului penal, este delictual, această acțiune este acțiunea recursorie consacrată în art. 1909 al. 2 C.civ., teza finală a textului.
Concluzionând, cu privire la acest drept, este de reținut că în ipoteza analizată, răspunderea inculpatului în procesul penal fată de proprietarul bunului (persoană fizică) are o natură delictuală, iar fată de cumpărătorul de bună-credință are fie o natură delictuală, fie una contractuală, în timp ce ridicarea bunului de la terț pentru a fi restituit păgubașului realizează finalitatea acțiunii în revendicare mobiliară.
b) Recent în literatura juridică au fost abordate unele aspecte interesante privitoare la două aspecte procesuale: măsura ridicării de obiecte prevăzută în art. 96 și următoarele din C.proc.pen. și măsura asiguratorie a sechestrului reglementată în art. 163 și următoarele din Codul de procedură penală. În cele ce urmează ne vom referi la cel de-al doilea aspect și anume la măsura asiguratorie a sechestrului, constând în indisponibilitatea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile și imobile în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii, conform art. 163 și următoarele din Codul de procedură penală.
Această măsură se poate lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei conform art. 163, alin. 2.
Legea procesuală reglementează în art. 169 condițiile în care lucrurile sechestrate și ridicate pot fi restituite:
dacă bunurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenția sa, se dispune restituirea acestora persoanei vătămate;
orice persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere stabilirea acestui drept și restituirea;
restituirea lucrurilor sechestrate și ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Măsura asiguratorie a sechestrului constând în indisponibilitatea unor bunuri, se ia în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Dispozițiile din art. 109 al. 5, privind posibilitatea restituirii obiectelor către persoana căreia îi aparțin, chiar înaintea soluționării definitive a cauzei, dacă nu este stânjenită prin aceasta aflarea adevărului, au un conținut asemănător cu cele din art. 169 C.proc.pen., intitulat marginal „restituirea lucrurilor” care reglementează o măsură procesuală cu caracter real, ambele prevederi legale constituindu-se în măsuri procesuale de reparare vremelnică în natură a prejudiciului cauzat prin infracțiune.
În legătură cu această modalitate de reparare în natură a prejudiciului creat prin infracțiune, se impun câteva observații:
restituirea obiectelor, reglementată prin dispozițiile art. 109 alineatul final și art. 169 Codul de procedură penală, este o măsură reparatorie vremelnică. Ea devine definitivă o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea acelor obiecte, sau va fi infirmată prin hotărârea instanței care poate dispune o altă măsură, cum ar fi confiscarea sau restituirea către altă persoană. Măsura vremelnică a restituirii poate rămâne definitivă și prin ordonanța procurorului, atunci când dispune încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală potrivit art. 243 al. 2, art. 245 lit. b și art. 249. Într-o asemenea ipoteză este însă de subliniat că procurorul, prin rezoluția sau ordonanța adoptată, nu soluționează propriu-zis și latura civilă a cauzei, ci doar dispune, o dată cu încetarea procesului penal sau scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului ori inculpatului, asupra obiectelor ridicate anterior, potrivit art. 109 C.pr.pen., în sensul ă le poate restitui persoanei căreia îi aparțin, deci nu numai părții civile sau poate să dispună confiscarea, în cazurile prevăzute în art. 119 C.pen.;
o altă remarcă este aceea că între restituirea obiectelor așa cum este reglementată în art. 109 al. 5 și restituirea prevăzută în art. 169 C.pr.pen., deși ambele tind spre o reparare vremelnică în natură, a prejudiciului, există totuși o deosebire și anume: potrivit art. 169 al. 1, organul de urmărire sau instanța de judecată constatând ă lucrurile ridicate de la învinuit, inculpat sau orice altă persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea părții vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenția sa, va dispune restituirea acestora către persoana vătămată. Aceasta reprezintă în esență o formă de reparare în natură a prejudiciului, pentru că i se restituie bunul în natură, fără a se distinge de la cine a fost ridicat acel bun, condiția fiind doar aceea ca să aparțină părții vătămată. În schimb, dispozițiile art. 109 aliniat final prevede că obiectele care pot fi, de asemenea, ridicate atât de la învinuit sau inculpat cât și de la orice persoană în posesia căreia se află, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, deci și altor persoane decât partea vătămată, dacă se stabilește că le aparțin. Măsura se justifică prin aceea că obiectele, mijloace de probă, deci și obiectele corp delict nu aparțin întotdeauna părții vătămate, ci pot aparține și altor persoane sau chiar învinuitului sau inculpatului, situație în care, dacă nu sunt supuse confiscării speciale potrivit legii penale, sau prin restituirea nu se stânjenește aflarea adevărului, pot fi restituite inclusiv învinuitului sau inculpatului, dacă aparțin acestora. Prin urmare nu întotdeauna restituirea vizată de art. 109 aliniat final semnifică repararea în natură a pagubei suferite de partea vătămată. Dacă vreo altă persoană pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate și acest drept poate fi pretins atât asupra altor lucruri ridicate decât cele ale părții vătămate, cât și eventual asupra celor restituite părții vătămate, aceasta poate cere, pe calea unei contestații, respectiv formulând o plângere la organul judiciar competent potrivit art. 168, stabilirea dreptului pretins și restituirea lui.
Restituirea bunurilor către partea vătămată, măsură vremelnică pe parcursul procesului penal, ca mijloc de reparare în natură a prejudiciului poate fi luată de organul de urmărire penală ori instanța de judecată nu numai în temeiul art. 109 al. 5, ci și în baza art. 169 aliniat 1.
Concluzionând, așa cum se arată în doctrina juridică, putem spune că măsura restituirii lucrurilor prevăzută în art. 169 este o măsură cu caracter real și vremelnic de reparare imediată și în natură a pagubei, care prezintă unele asemănări în ce privește finalitatea cu măsura de restituire a bunurilor prevăzută în art. 109 aliniat final și nu privește exclusiv situația bunurilor puse sub sechestru asigurător.
Măsura definitivă de restituire va fi luată de instanță potrivit art. 348 C.pr.pen., care obligă instanța să se pronunțe cu privire la restituirea lucrurilor, din oficiu, deci chiar și atunci când nu există constituire de parte civilă: :Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”.
O altă problemă discutată în doctrină și jurisprudență a fost aceea a rezolvării situațiilor în care bunul care se restituie părții vătămate a fost ridicat de o terță persoană. În practica judiciară, în baza textelor legale arătate s-a consacrat soluția că bunul de care partea vătămată a fost deposedată printr-o infracțiune, dacă este un bun individual determinat și este găsit, va fi ridicat de la învinuit, inculpat sau orice altă persoană la care se află, inclusiv un terț dobânditor și restituit părții vătămate.
După cum s-a precizat în doctrină într-o atare situație se realizează printr-o formă procesual penală finalitatea unei acțiune în revendicare mobiliară, ceea ce face necesară observarea dispozițiilor art. 1909 și 1910 C.civ., deci corelarea dispozițiilor art. 14 al. 3 lit. a C.pr.pen. cu textele menționate în Codul Civil.
În legătură cu aceasta, în doctrină s-au făcut câteva sublinieri importante:
ridicarea bunului de la un terț dobânditor și restituirea lui către partea civilă este necesară și obligatorie, atunci când bunul se găsește în materialitatea sa;
în cazul în care dobânditor al bunului este un terț de rea-credință, bunul va putea fi ridicat de la acesta și restituit părții vătămate oricând, acesta (terțul) nebeneficiind de vreo protecție a legii. În majoritatea acestor cazuri dobânditorul de rea-credință este considerat tăinuitor, poziție în care poate fi trimis în judecată pentru infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 C.pen., iar răspunderea sa civilă este angajată pentru bunul tăinuit, în mod direct, chiar și atunci când bunul nu se găsește la el.
În schimb, dacă terțul dobânditor al bunului este de bună-credință, ridicarea bunului provenit din sustragere (dintr-o infracțiune) poate avea mai multă probleme:
dacă s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut în art. 1909 C.civ., pentru revendicarea unui bun mobil, bunul nu va mai putea fi ridicat de la terțul de bună-credință, iar dacă totuși va fi ridicat, acesta va putea formula plângere contra măsurii în temeiul art. 169 al. 1 teza finală și art. 168 C.pr.pen.;
chiar și în ipoteza în care bunul s-a ridicat de la terțul dobânditor de bună-credință în termenul de trei ani dacă partea vătămată renunță la dreptul de a fi despăgubită sau refuză bunul (între timp a fost uzat sau degradat), bunul se va restitui terțului;
daca refuzul părții vătămate a intervenit anterior momentului ridicării bunului de la terț, bunul nu va mai fi ridicat de la acesta. Se va confisca însă, de la inculpat, prețul obținut din vânzarea bunului;
dacă partea vătămată refuză bunul, dar solicită despăgubiri în echivalent bănesc, inculpatul va putea fi obligat la despăgubiri.
Bunul va putea fi totuși de la terțul dobânditor și confiscat, în toate cazurile, fără a fi restituit părții vătămate, chiar dacă aceasta îl pretinde, atunci când face parte dintre cele interzise a fi deținute. Într-o atare ipoteză observăm însă că nici dobânditorul nu va mai fi de bună-credință, câtă vreme a dobândit un bun interzis a fi deținut, astfel că este posibil ca să fie, la rândul său, inculpat pentru săvârșirea unei alte fapte penale.
În cazurile în care terțului-dobânditor i-a fost ridicat bunul și restituit părții vătămate, acesta se va putea constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului.
În complexul cauzal din care face parte acțiunea inculpatului de sustragere a bunului intră și acțiunea subsecventă de înstrăinare a bunului dobândit prin infracțiune, astfel că, terțul păgubit prin pierderea bunului, are drept la acțiune civilă în cadrul aceluiași proces penal. Într-o astfel de ipoteză este de subliniat faptul că terțul nu are decât această posibilitate, aceea de a exercita acțiunea civilă în procesul penal. Dacă nu o urmează, nu va putea exercita o acțiune civilă în mod separat, deoarece instanța penală va trebui, în temeiul art. 18 lit. d C.pen., să confiște de la inculpat prețul obținut la vânzarea bunului în măsura în care bunul a fost ridicat de la terțul dobânditor și restituit părții vătămate. Aceasta pentru a nu lăsa inculpatului un beneficiu de pe urma săvârșirii infracțiunii. Tocmai de aceea revine instanței penale obligația ca în toate cazurile de acest fel să citeze pe terțul dobânditor de bună-credință de la care a fost ridicat bunul și să-i pună în vedere că se poate constitui parte civilă, precum și consecințele ce decurg din neconstituirea ca parte civilă în procesul penal.
Problema ridicării bunurilor de la terțul dobânditor pentru a fi restituite părții vătămate se pune, după cum am mai arătat numai în cazul bunurilor individual determinate sau chiar generic determinate, dar care pot fi individualizate. În cazul bunurilor de gen restituirea este întotdeauna posibilă în natură, prin predarea altor bunuri de același fel, dar poate fi și o reparație a pagubei prin echivalent.
În toate aceste cazuri, precum și în cazul în care bunul individual determinat nu se mai găsește la terțul de bună-credință, acesta nu va putea fi obligat la despăgubiri către partea vătămată, deoarece nu poate fi angajată răspunderea sa civilă alături de a inculpatului, neexistând vreun temei legal în acest sens. De altfel și atunci când bunul este ridicat de la terț și restituit părții vătămate, nu există o obligație a terțului fată de partea vătămată, ci aceasta se face în temeiul dispozițiilor legale arătate care dau prioritate reparării în natură a prejudiciilor cauzate prin infracțiuni.
În doctrina franceză se susține faptul că trebuie în primul rând, examinat cum se determină forma reparării prejudiciului, de a ști dacă aceasta poate fi pecuniară sau în natură. Repararea în natură constă în a restabili, strict, starea inițială a lucrurilor, de dinaintea producerii pagubei, procurându-i-se victimei ceea ce a fost privată să aibă. A priori, soluția este evident preferabilă deoarece paguba este acoperită în întregime.
Dar metoda este evident de neconceput, pentru prejudiciul moral, în marea majoritate a acestor cazuri și de asemenea pentru prejudiciul corporal atât sub aspect material, cât și moral.
Putem să ne imaginăm ușor repararea în natură a prejudiciului material constând într-o atingere a bunurilor: obligația impusă autorului prejudiciului de a aduce bunul pe care l-a deteriorat în starea inițială, de a-l înlocui pe cel distrus de el, de a pune capăt stării anormale în care a pus bunurile, starea creată de el.
În principiu și în măsura evident în care o reparare în natură a prejudiciului este concepută, Curtea de casație recunoaște judecătorul fondului acțiuni, dreptul care-i revine de apreciere pentru a alege între această formă de reparare a prejudiciului și o reparare prin echivalent bănesc. Soluția a fost bine stabilită fiind discutată; s-a susținut în fapt că judecătorul nu este abilitat să impună repararea în natură a prejudiciului. Dacă posibilitatea pe care o are judecătorul de a impune asemenea măsuri de fapt, efectiv discutată, această discuție pare a se baza în mare parte pe un echivoc.
Mai degrabă în toate cazurile, repararea în natură constă în a-i impune debitorului o obligație de a face sau de a nu face. Dar am spune ă asemenea obligații nu sunt susceptibile de executare silită. Doar când ele nu au un caracter esențialmente personal, putem impune executarea de un terț a cheltuielilor debitorului.
„Acest lucru se va întâmpla în ipotezele luate în considerare. În cazul refuzului celui interesat, vom cumpăra obiectul înlocuirii sau îl vom pune să muncească pe cheltuielile sale. Într-un fel există satisfacția în natură pentru victimă, dar nu repararea în natură, impusă autorului. Există totuși alte măsuri care se analizează ca și repararea în natură, dar sub un aspect strict material; este vorba de forme ale prejudiciului moral. Asemenea forme sunt: publicarea hotărârii condamnării, uneori pentru probleme de defăimare sau concurență neloială, anularea înscrisurilor defăimătoare. Reputația victimei este astfel restabilită prin contradicție oficială, sau reducerea mai puțin oficială a cuvintelor judiciabile”.
Rămâne ca repararea în natură să fie o măsură excepțională, repararea pecuniară fiind fără a se face comparație, cea mai folosită, trebuind doar a se stabili suma de bani.
Practică judiciară
Prin rechizitorul Procuraturii locale Turda au fost trimiși în judecată R.N., M.Gh., O.T. și G.V. pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc prevăzută și pedepsită de art. 208 al. 1 combinat cu art. 209 lit. a și e și art. 224 al. 1 C.pen. săvârșită prin aceea că, în noaptea de 23/24 ianuarie 1971, au sustras ciment din vagoanele Z.C.V. aflate la linia a VII-a, în stația C.F.R. Câmpia Turzii.
Din actele și lucrările de la dosar, se rețin în fapt următoarele:
Inculpații sunt angajați ai stației C.F.R. Câmpia Turzii, ca lucrători la magazie. În noaptea de 23/24 ianuarie 1971, fiind de serviciu, s-au dus la linia a VII-a, unde se aflau vagoane cisternă care transportă ciment și au măturat și sustras în mai multe rânduri cantitatea de 2000 kg ciment pe care l-au dus și l-au depozitat acasă la inculpații R.N. și M.Gh. unde au fost găsite de organele miliției. La percheziția domiciliară, la acesta din urmă, s-au găsit încă 4 lăzi cu ciment adunat din vagoane.
Întregul ciment sustras de inculpați și depistat de organele miliției a fost predat în custodie Eșalonului nr. 1 reparării linii C.F.R. din Câmpia Turzii, astfel ă prejudiciul este recuperat în întregime.
Cimentul a fost sustras de inculpați din vagoane C.F.R. aflate în administrarea operativă a Direcției regionale C.F.R. Cluj, astfel încât această unitate este parte civilă în cauză.
Fapta inculpaților de a fi sustras în noaptea de 34/24 ianuarie 1971 ciment din vagoane ZCV pe care și l-au însușit fără să aibă aprobarea sau consimțământul cuiva, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat în paguba avutului obștesc prevăzută și pedepsită de art. 208 al. 1 combinat cu art. 209 lit. a și e și art. 224 al. 1 C.pen.
Întrucât prejudiciul a fost recuperat în întregime, cimentul sustras de inculpați fiind predat în custodia Eșalonului nr. 1 reparații linii căi ferate Câmpia Turzii, urmează să se dispună restituirea cimentului din custodia acestui eșalon către partea civilă Direcția regională C.F.R. Cluj.
Susținerea inculpaților că acesta este rezultat din măturarea vagoanelor nu poate fi luată în considerare, deoarece martorul B.G. arată că cimentul a fost sustras din vagoane cisternă care au revenit de la beneficiari incomplet descărcate. Inculpaților li s-a atras atenția în repetate rânduri că nu au voie să-și însușească acest ciment.
Pentru aceste motive, condamnă pe inculpații R.N., M. Gh., O.T. și G.V., la câta un an închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C.pen.
Prejudiciul fiind recuperat, se dispune restituirea cimentului din custodia Eșalonului nr. 1 reparații C.F.R. Câmpia Turzii către partea civilă Direcția regională C.F.R. Cluj.
Secțiunea III. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc
De la regula reparării prejudiciului în natură există și o excepție și anume repararea prejudiciului prin echivalent bănesc premisă în anumite situații.
Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc înseamnă înlocuirea prestației datorate cu o sumă de bani, această înlocuire fiind posibilă doar la obligații în natură.
În cazul în care se știe cu precizie că repararea în natură nu este posibilă, instanța de judecată va trebui să dispună repararea printr-un echivalent bănesc.
Cuantumul reparației prin echivalent bănesc, trebuie să fie stabilit, în principiu, în raport cu valoarea pagubei la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai așa se poate realiza principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând victimei posibilitatea de a-și restabili, la prețul zilei situația patrimonială pe care o avea înainte de a fi păgubită. Din momentul pronunțării hotărârii rămase definitivă, persoana responsabilă, datorează și dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire, până la plata ei. Pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii ist creanța devine lichidă și exigibilă. Totuși cel puțin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar fi necesar să se acorde de la data când prejudiciul a devenit cert, cu titlu de lucrum cessans.
O problemă controversată în ceea ce privește repararea prejudiciului este aceea de a se stabili data de la care să fie evaluat prejudiciul. Codul Civil, Codul muncii, ori vreo altă reglementare până în anul 1976 nu am cuprins în conținutul lor o dispoziție expresă cu privire la data evaluării prejudiciului, o astfel de prevedere fiind statornicită abia prin art. 2 din Decretul nr. 208/1976, în temeiul căruia „evaluarea pagubelor se face luându-se în considerare prevederile în vigoare la data producerii pagubei. În cazul în care se poate determina data producerii pagubei, se vor lua în considerare prețurile în vigoare la data constatării ei”.
În doctrina română de drept civil, se admite că „același principiu al reparării integrale este factorul hotărâtor în rezolvarea problemei pe care o ridică stabilirea datei când urmează să fie apreciată valoarea prejudiciului de către instanța de judecată. Iar din acest punct de vedere, reparația nu poate fi socotită integrală decât dacă prețuirea se face chiar în momentul în care instanța este chemată să acorde despăgubirea. Dacă s-ar lua în considerare oricare alt moment anterior – cum ar fi, de pildă, data producerii pagubei ori a introducerii acțiunii – despăgubirea astfel stabilită ar putea să fie inferioară ori, dimpotrivă ar putea depăși valoarea prejudiciului încercat”, cu precizarea că „o excepție trebuie admisă, și anume în cazul în care victima a înlocuit ori reparat, înainte de data judecății, lucrul distrus ori stricat, în această ipoteză despăgubirea integrală va corespunde prejudiciului la data când a fost reparat, iar nu la aceea când s-a pronunțat hotărârea”.
Întinderea reparației se va calcula și determina în funcție de întinderea prejudiciului. Între reparație și prejudiciu trebuind să existe o concordanță deplină.
Potrivit art. 1086 C.civ. – care, deși se referă expres la răspunderea contractuală, este considerat a fi incident și în materia răspunderii delictuale – reparația acordată „nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară” a faptei ilicite. Cu alte cuvinte, la calculul reparației se vor lua în considerare numai prejudiciile directe.
În speță: Autorul infracțiunii de omor nu poate fi obligat la lata contravalorii sumei de bani pe care victima o primise anterior cu titlu de împrumut de la casa de ajutor reciproc (sumă care a fost folosită pentru achiziționarea unor bunuri ce se cuvin moștenitorilor ei, deoarece între fapta inculpatului și împrumutul rămas – parțial – neachitat nu există un raport de cauzalitate.
Prejudiciile indirecte nu se află în raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu fapta ilicită și culpabilă a autorului cu lucrul, animalul sau ruina edificiului.
Dacă art. 1086 reglementează în materia răspunderii contractuale, obligația debitorului de a repara doar prejudiciile previzibile, în cazul răspunderii civile delictuale, persoana răspunzătoare va trebui să repare toate prejudiciile, indiferent că sunt previzibile sau imprevizibile. De altfel se susține că limitarea răspunderii contractuale exclusiv la prejudiciile previzibile este ea însăși contrară principiului reparării integrale a prejudiciului, motiv pentru care prevederea art. 1085 C.civ. va trebui înlăturată într-o viitoare reglementare.
Conform art. 1084 C.civ. „daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit”. Și acest terț legal se referă în mod direct la răspunderea contractuală, fiind însă aplicabil și răspunderii delictuale. Prin urmare, victima are dreptul să i se repare atât damnum emergens – adică pierderea efectiv suferită (cum ar fi distrugerea unui bun) – cât și lucrum cessans, adică beneficiul sau câștigul nerealizat, pe care victima nu l-a obținut din cauza faptei prejudiciabile, datorită „comportamentului” unui lucru, animal sau ruinei edificiului”.
Renunțarea la despăgubiri de către reprezentantul unei unități de stat este lipsită de eficiențe, deoarece, în asemenea situații, acțiunea civilă se exercită și din oficiu, potrivit art. 17 C.pr.pen., instanța având obligația să se pronunțe asupra pagubei chiar dacă organizația păgubită nu s-a constituit parte civilă.
În speță, instanța a considerat în mod greșit cererea unității, parte civilă, întemeiată doar pentru suma reprezentând costul eventualelor reparații ale autovehiculului angajat într-un accident de circulație, motivând, în legătură cu lipsa de folosință, că însăși întreprinderea prejudiciată a declarat ă nu mai are pretenții.
Fundamentul soluției expune mai sus conform căreia reparația nu poate fi socotită integrală decât dacă prețuirea se face chiar la momentul în care instanța este chemată să acorde despăgubirea, nu decurge însă din prețiosul caracter constitutiv al hotărârii prin care se stabilesc despăgubirile, ci din principiul reparării integrale. Acesta, deși nu este expres și direct reglementat în Codul Civil, a fost dedus pe cale de interpretare, ca o idee călăuzitoare și regulă fundamentală în materie, el reflectându-se într-o serie de texte din Cod, precum, de pildă, art. 1084, în temeiul căruia dezdăunarea privește atât deamnum emergens, cât și lucrum cessans.
Putem spune că soluția doctrinei române, la care am făcut referire anterior, este în deplină concordanță cu cea a doctrinei franceze, care, de altfel, este și ea fundamentată tot pe principiul reparării integrale a prejudiciului, doctrina franceză referindu-se și la faptul că stabilirea sumei datorate de către debitor se face în momentul în care instanța este chemată să acorde despăgubirea.
Astfel, conform doctrinei franceze, trebuie în primul rând examinat cum se determină forma reparării prejudiciului. Problema este de a ști dacă aceasta poate fi pecuniară sau în natură. În al doilea rând, pentru cazurile, cele mai frecvente, în care repararea prejudiciului este pecuniară, trebuie precizat principiul potrivit căruia se determină suma de bani pentru repararea prejudiciului.
Repararea pecuniară a cărei flexibilitate este evidentă, constă într-o sumă de bani, pe care autorul prejudiciului o varsă victimei sub forma daunelor-interese. O numim adesea reparare prin echivalent. Suma de bani acordată victimei compensează ceea ce ea a pierdut și câștigul de care a fost privată – damnum emergens, lucrum cessans.
Suma reparării pecuniare se determină prin referire la un principiu extrem de simplu, dificultăți neapărând decât la modurile de aplicare ale sale. Este vorba de principiul echivalenței între reparație și daună. Este singurul prin care se determina daunele interese: trebuie asigurată repararea integrală a prejudiciului, fără a-l depăși. Astfel principiul reparării integrale impune judecătorului o apreciere precisă a prejudiciului, exclusivă a întregii evaluării forfetare. Propriu responsabilității civile afirmă Curtea de Casație, este de a stabili exact, pe cât posibil echilibrul distrus prin pagubă și de replasare a victimei, pe cheltuiala responsabilului, în situația în care el s-ar fi aflat dacă actul prejudiciabil nu s-ar fi produs.
Consecința principală a acestui principiu este că garantarea faptei nu are influență asupra sumei reparării prejudiciului, nu este vorba de a-l condamna pe autor – dreptul penal este cel care, eventual, se va însărcina cu acest lucru dacă există o faptă civilă și una penală; nu este vorba decât de a-i da o sumă de bani victimei, iar pentru aceasta nu interesează deloc gravitarea faptei. Această regulă impune totuși flexibilități fie de drept, fie de fapt.
Flexibilitățile de drept. Este ipoteza existenței faptei comune a autorului și a victimei, gravitatea acestor fapte servește drept bază la împărțirea responsabilității – rezerva fiind făcută îndoielilor care au putut exista prin substituirea, la această metodă, a unei reparații care va exista în funcție de dreptul cauzal, respectiv al faptelor comisive.
Flexibilitatea de fapt. Este psihologic imposibil ca judecătorul să nu țină cont de gravitatea mai mică sau mai mare a faptei pentru a fi mai mult sau mai puțin sever atunci când paguba nu este stabilită matematic.
Judecătorii au dreptul potrivit modului în care ei apreciază circumstanțele, fie să întârzie momentul producerii intereselor fixându-l în ziua semnării deciziei lor, fie din contră să-l înainteze la o dată anterioară pronunțării hotărârii.
Codul Civil precizează că, în cazurile în care decizia, acordând o sumă de bani, este pur și simplu confirmată prin apel, interesele curg de plin drept din momentul pronunțării hotărârii. Din contră, în alte cazuri, suma de bani acordată în apel, produce interese din momentul pronunțării deciziei în apel. Dar aceste două soluții ale principiului pot fi înlăturate de judecătorul apelului care, potrivit legii are posibilitatea de a deroga de la ele.
Problema care se pune se referă la întinderea drepturilor conferite judecătorului de a fixa momentul curgerii intereselor. Problema a fost dezbătută într-o decizie a Plenului din 3 iulie 1992 stabilindu-se o facultate discreționară a judecătorului care nu trebuie să motiveze această decizie.
Dacă cel păgubit, fără a fi fost obligat, a pășit singur la repararea daunei, după cum am mai amintit, în această ipoteză despăgubirea integrală va corespunde prejudiciului de la data când el a fost reparat întrucât: „dans ce cas, en effet, la victime n’est plus créancière d’une réparation, qui est effectué, mais d’une somme en argent : la somme qu’elle a dépensé pou réparer”.
În legătură cu calculul prejudiciului produs prin infracțiune, în procesul penal, în conformitate cu prevederile art. 14 C.pr.pen. și art. 998 C.civ., despăgubirile ce se acordă părții vătămate trebuie să reprezinte o justă și integrală reparație a daunelor interese și morale suferite în urma unei infracțiuni.
Potrivit art. 1088 C.civ. la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț de fidejusiune și de societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica vreo pagubă, ele nu sunt debite decât din ziua chemării în judecată, afară de cazurile în care dobânda curge de drept.
În situația în care obiectul material al infracțiunii îl constituie un bun, victima are dreptul la valoarea lui de înlocuire, după date valabile în ziua pronunțării hotărârii, la care va adăuga și contravaloarea lipsei de folosință, adică a câștigului nerealizat (lucrum cessans) până la data pronunțării hotărârii. După această dată, lipsa folosinței nu mai poate fi avută în vedere, căci creanța inițială de despăgubire dobândește, prin pronunțarea hotărârii, forma unei creanțe bănești producătoare de dobânzi legale până în momentul achitării ei efective.
În practică s-a pus problema evaluării echivalentului prejudiciului cauzat prin sustragerea unui libret C.E.C. și încasarea sumelor depuse de victimă, dispunându-se că despăgubirile includ și dobânda legală aferentă sumelor respective, potrivit felului depunerii C.E.C.
În cazul în care obiectul unei fapte, de delapidare, sub forma folosirii, îl constituie o sumă de bani, paguba o formează dobânda ce va trebui percepută pentru zilele cât s-a folosit suma.
Dacă s-a delapidat din sumele cu care banca a creditat pe victimă, dobânda este egală cu dobânda ce se percepe de bun – că la creditele acordate și nerambursate la termen. Aceasta constituie pentru victimă damnum emergens, nu câștig nerealizat, nu daune interese.
Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni presupune respectarea criteriului valorii pagubei pricinuite (la momentul judecării cauzei).
Este evident că aceasta presupune o diferență temporală fată de orice altă valoare a unui bun. Nu este vorba de o adaptare ce trebuie să aibă în vedere scăderea puterii de cumpărare a leului, ci de o determinare unică, actuală, a valorii de înlocuire a leului.
Procesul inflaționist nu are cum să influențeze determinarea concretă real pozitivă a valorii banilor, obiectelor (prejudiciul se calculează în funcție de puterea de cumpărare, de valoarea de înlocuire a obiectului și de uzură), valutei (prejudiciul se calculează în funcție de cursul valutar pe piața liberă) sau aurului (obiect material al infracțiunii, la care prejudiciul se calculează ca în cazul oricăror bunuri. Nu reprezintă o reparare integrală pentru bunurile din aur ce nu mai pot fi restituite întrucât au fost valorificate prin topire – eliberarea de aur dentar, la fel nu se reprezintă reparare integrală, plata contravalorii aurului fin la prețul de cumpărare al Băncii Național Române). Judecătorul este singurul în măsură să determine și să acorde despăgubirea potrivit principiilor enumerate mai sus.
Dacă vor exista în viitor consecințe cu un echivalent patrimonial, în sensul că vor da loc unor situații prejudiciabile din punct de vedere material, se va justifica ulterior cererea de reparații, pentru prejudiciile viitoare ce se vor transforma în prejudicii actuale. Răspunderea nu va putea fi antrenată decât în măsura în care se va dovedi că victima a suferit un asemenea prejudiciu. În final, repararea se va raporta la data la care s-a procedat la restabilirea situației anterioare.
Împrejurarea că, ulterior comiterii faptei, prețul obiectelor furate crește are relevanță teoretică în ceea ce privește calcularea cuantumului despăgubirilor ce trebuie acordate, nu și în privința stabilirii valorii pagubei în vederea determinării încadrării juridice a faptei, valoarea pagubei, din acest punct de vedere neputând fi decât acela de la data săvârșirii infracțiunii.
Din punct de vedere al răspunderii civile delictuale a redevenit actuală diferența dintre domeniul public și domeniul privat. Numai domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale pot avea un regim juridic privilegiat, domeniul privat al acestora are regimul juridic general al proprietății private, așa cum rezultă din prevederile Constituției, Codului Civil și ale Legii fondului funciar.
După cum am mai spus, valoarea prejudiciului se determină la data pronunțării hotărârii. Ca urmare, instanțele sunt obligate să reactualizeze valoarea prejudiciului până în ziua pronunțării hotărârii.
Acțiunea ulterioară pentru majorarea despăgubirilor acordate consecință a apariției unor pagube suplimentare, de care nu s-a ținut cont la pronunțarea hotărârii, au ca punct de referință, data pronunțării primei hotărâri, așa încât sunt considerate prejudicii noi numai cele apărute după această dată.
În cazul în care fapta ilicită a constat în sustragerea unei sume în dolari, instanța a obligat pe autor la restituirea unei sume egale, tot în dolari sau a contravalorii în lei a acesteia, calculată la cursul de schimb, de la data pății. Într-o asemenea ipoteză s-a apreciat că despăgubirile trebuie calculate în lei, ținându-se seama d cursul valutar la data pronunțării hotărârii.
Valoarea prejudiciului va include întotdeauna și beneficiul nerealizat. Astfel într-o speță: Victima a fost vătămată de un animal al pârâtului, scăpat de sub supravegherea acestuia. Ținându-se seama că victima era meșteșugar pe cont propriu, în cuantumul despăgubirilor acordate a fost inclusă și o sumă ce reprezintă venitul nerealizat dintr-o lucrare pe care nu a putut să o termine, cu motivarea că la calcularea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile delictuale, se ține seama și de beneficiul nerealizat, care se include în cuantumul despăgubirilor.
Practica judiciară, mai ales instanța supremă, a contribuit efectiv la formularea unor reguli de aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și la combaterea folosirii unor criterii greșite de determinare a reparației. Analizând soluțiile pronunțate de practica judiciară, cercetarea științifică a reușit să deprindă și să creeze, în cursul timpului, un adevărat sistem închegat de idei, reguli și criterii, cu alte cuvinte, a elaborat o teorie integrală a realizării răspunderii civile prin reparație, teorie care, printr-o relație inversă, firească, trebuie și poate constitui un prețios sprijin metodologic pentru activitatea practică.
Câteva dintre aceste reguli, le vom prezenta în cele ce urmează:
determinarea reparației nu trebuie să fie influențată de situația patrimonială a victimei sau a persoanei răspunzătoare;
pentru stabilirea reparației datorată urmașilor unei persoane decedate ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, nu vor fi avute în vedere criteriile din Codul familiei referitoare la obligația legală de întreținere;
În speță: Chiar dacă victima, decedată în urma săvârșirii unei fapte ilicite, nu era încadrată în muncă, făptuitorul datorează despăgubiri sub forma unor prestații lunare, pentru întreținerea copilului minor al victimei, calculate în funcție de echivalentul muncii în gospodărie prestate de ea pentru creșterea copilului.
La determinarea reparației nu trebuie să se țină cont de forma și gradul culpei autorului prejudiciului;
Prin sentința penală nr. 18 din 25 mai 1978 a Tribunalului județean Vaslui, inculpatul C.N., a fost condamnat la: 11 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b C.pen., pentru infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C.pen., cu aplicarea art. 75 lit. c din același Cod; 8 luni închisoare pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștei publice prevăzută de art. 321 al. 2 C.pen., cu aplicarea art. 75 lit. a și c din același cod. Conform art. 33 lit. a și art. 34 lit. a C.pen., s-a dispus ca inculpatul C.N. să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a și b C.pen.
În baza art. 3 din Decretul nr. 218/1977, s-a dispus ca inculpatul H. Gh. Să fie trimis la o școală specială de muncă și reeducare, pe timp de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C.pen., cu aplicarea art. 99 și 100 din același cod și infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștei publice prevăzută de art. 321 al. 2, cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.
Totodată, inculpații au fost obligați solidar și cu părțile responsabile civilmente H.V. și H.M., părinții minorului, să pască părții civile G.T. suma de 6200 lei cheltuieli de înmormântare.
În fapt, s-a reținut că în seara zilei de 31 decembrie 1977, inculpații, după ce au tulburat grav liniștea publică într-unul din cartierele orașului Bârlad, au avut un schimb de cuvinte cu G.I., pe care apoi l-au lovit cu o ștangă de fier în cap, victima decedând în acel loc la scurt timp.
Împotriva situației au declarat recurs inculpații C.N. și H. Gh.
Inculpatul H. Gh. printr-unul din motivele de casare a susținut că hotărârea este nelegală sub aspectul obligării sale, în solidar, cu coinculpatul C.N., la plata către partea civilă a despăgubirilor și cheltuielilor judiciare. S-a invocat că, așa cum legea penală face distincție între pedeapsa ce se aplică unui major și aceea ce se aplică unui minor, tot astfel este necesar ca și plata despăgubirilor să fie diferențiată, adică inculpatul să plătească 2/3, iar minorul 1/3, din valoare despăgubirilor.
Motivul de casare este nefondat.
Potrivit art. 14 al. 1 C.pr.pen., acțiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente, iar conform dispozițiilor cuprinse în al. 3 din același text, repararea pagubei se face potrivit legii civile, una din metodele reparatorii prevăzute de aceasta constau în plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este posibilă.
Fată de aceste dispoziții, chiar dacă sistemul sancțiunilor ce se execută de minori, instituit de legea penală, este deosebit de cel al pedepselor prevăzute pentru majori, aceasta nu poate determina un alt criteriu de reparare a prejudiciului cauzat de minor decât acela prevăzut de legea civilă. Temeiul răspunderii civile a minorilor pagubei cauzate prin infracțiune, îl constituie prevederile art. 998 C.civ. și art. 14 C.proc.pen., la fel ca în cazul inculpaților minori.
În speță, inculpatul minor H.Gh., care la data comiterii infracțiunii era în vârstă de 17 ani și deci avea capacitatea de exercițiu restrânsă, a fost legal obligat, conform art. 998 și 1003 C.civ., în solidar cu inculpatul major C.N., precum și părțile responsabile civilmente H.V. și H.M., părinții minorului.
pentru determinarea reparației nu se pot utiliza procentele din venituri stabilite prin legislația asigurărilor sociale;
în cazul deteriorării sau degradării unor bunuri, care pot fi reparate, determinarea reparației se va face în raport cu cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unui bun nou de același fel;
În cazul în care, în urma unui accident de circulație, un autoturism a fost distrusa, instanța poate, la cererea autorului faptei ilicite, să hotărască în sensul ca epava autoturismului respectiv să fie preluată de către el după plata integrală a despăgubirilor, rămânând, așadar după efectuarea plății despăgubirilor, la dispoziția lui și a părții responsabile civilmente.
În speță, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile contravaloarea autoturismului distrus în accidentul de circulație urmând ca, după achitarea sumei, autoturismul să rămână la dispoziția inculpatului și a părții responsabile civilmente.
soția victimei unei infracțiuni are dreptul la despăgubiri și în situația când este capabilă de muncă;
din probe rezultă că partea civilă (soția victimei decedate ca urmare a accidentului de circulație, a prestat până la data accidentului, numai activități gospodărești în cadrul familiei și s-a ocupat de creșterea, îngrijirea și educarea celor trei copii rezultați din căsătorie, din care unul minor la data accidentului.
Prin urmare, veniturile realizate de victimă fiind destinate și pentru întreținerea soției sale, instanțele trebuiau să constate că aceasta este îndreptățită să obțină acoperirea daunei suferite, chiar dacă are capacitatea de muncă, întrucât, potrivit art. 14 C.pr.pen. și art. 998 C.civ., despăgubirile civile trebuie să reprezinte o justă și integrală acoperire a pagubei produse prin infracțiune.
Se impune, în consecință, ca sub acest aspect, să se caseze hotărârile atacate și să se trimită cauza pentru ridicare, spre a se stabili partea din veniturile realizate de victimă de care beneficia soția sa, această sumă cuvenindu-i-se, cu titlu de prestație periodică, din partea inculpatului.
întinderea despăgubirilor la care are dreptul victima unei erori judiciare, se va stabili luându-se în calcul nu numai echivalentul veniturilor de care a fost lipsită, ci și valoarea tuturor cheltuielilor ocazionate de faptul deținerii.
Potrivit art. 504 C.pr.pen., orice persoană care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu a existat. Aceste dispoziții legale, care vizează „orice faptă” săvârșită de „orice persoană”, nu disting între condamnări sau arestări pentru faptele penale sau contravenționale. D altfel, interpretând aceste prevederi în contextul întregului capitol în care sunt integrate, rezultă că nici din economia generală sub care este formulată această instituție nu rezultă interpretarea restrictivă în sensul ă ele s-ar aplica numai în materie penală, nu și în materie contravențională. Această soluție se impune dată fiind identitatea de rațiune în cele două ipoteze, unită cu principiul potrivit căruia acolo unde legea nu distinge nu pot distinge nici judecătorii. Ea se impune a fortiori, deoarece altminteri ar însemna că în cazul condamnării sau arestării pe nedrept pentru o faptă gravă calificată ca infracțiune cel în cauză să aibă dreptul la despăgubiri, dacă fapta nu a existat sau nu a fost săvârșită de acea persoană, iar în cazul arestării pe nedrept sau pentru săvârșirea unei contravenții, adică pentru o faptă cu pericol social redus, să nu i se recunoască același drept, creându-i-se astfel o situație mai grea decât în cealaltă ipoteză, ceea ce nu poate fi acceptat.
Aceste câteva reguli de determinare a cuantumului despăgubirilor sunt doar cele mai importante. În practica judiciară au fost combătute sau respinse și alte procedee greșite de stabilire a reparației.
Secțiunea IV. Situații de stabilire a întinderii prejudiciului și a despăgubirilor în cazul vătămării sănătății ori integrității
corporale a victimei
În cazul vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei se pot ivi mai multe situații.
În situația în care vătămarea sănătății ori a integrității corporale are efecte de scurtă durată, în sensul că victima se însănătoșește deplin, pentru determinarea reparației se vor lua în calcul toate cheltuielile făcute pentru însănătoșire, iar atunci când este cazul, și diferența dintre veniturile obținute și sumele primite pe durata concediului medical, ori câștigurile de care persoana vătămată a fost lipsită în acel interval de timp. Cuantumul despăgubirilor se va stabili și în funcție de dauna morală suferită: dureri fizice, prejudiciu estetic.
În ipoteza în care vătămarea sănătății ori integrității corporale a avut drept urmare pierderea sau diminuarea capacității de muncă, soluțiile diferă în funcție de situațiile ivite: persoana vătămată era încadrată în muncă; persoana vătămata deși majoră, nu era încadrată în muncă, persoana vătămată era minor.
1. Situația în care persoana vătămată era încadrată în muncă
În situația în care persoana vătămată era încadrată în muncă și a suferit o reducere a veniturilor pe care le dobândea anterior, ca urmare a pierderii ori diminuării capacității sale de muncă, ea este îndreptățită să primească, sub forma unor prestații periodice, diferența dintre pensia ori ajutorul social primit de la asigurările sociale și veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
În astfel de situații, victima trebuie să obțină mai întâi pensia sau ajutorul social și apoi să solicite de la autorul faptei ilicite, diferența destinată a acoperi integral prejudiciul suferit. Aceasta deoarece „despăgubirile după dreptul comun au un caracter subsidiar fată de cele acordate potrivit legislației privitoare la asigurările sociale. De aceea, victima nu poate să obțină despăgubirile după dreptul comun, decât în măsura în care pensia sau ajutorul social primit, după caz, de la asigurările sociale, nu acoperă integral prejudiciul suferit.
Termenul de prescripție a acțiunii va începe să curgă de la data stabilirii pensiei, iar nu de la data producerii prejudiciului.
La calculul sumelor lunare de care a fost lipsită victima se va ține seama de retribuția ori câștigurile pe care le primea anterior vătămării. Astfel s-a ținut seama și de sumele cuvenite pentru orele suplimentare pe care victima le presta anterior în mod obișnuit și pe care nu mai este în măsură să le presteze.
De asemenea, trebuie luate în considerare și veniturile obținute prin cumulul de funcții, potrivit Legii nr. 2/1991. Trebuie să se mai țină seama de toate majorările de retribuție de care partea vătămată ar fi beneficiat în mod cert, dacă și-ar fi continuat activitatea respectivă.
La stabilirea despăgubirilor pe care le realiza partea vătămată înainte de accidentare trebuie avute în seamă, pe lângă retribuția pe care o primea de la unitatea la care era angajată și veniturile realizate chiar în afara unui contract de muncă, deoarece și acestea sunt rezultatul muncii depuse, chiar cu unele întreruperi și trebuie să se țină seama de veniturile pe care partea vătămată le-a obținut în realitate și de care a beneficiat efectiv din munca prestată înainte de a fi accidentată.
În situația în care persoana vătămată era recent încadrată în muncă, la determinarea despăgubirilor periodice se va ține seama de salariul de care ar fi beneficiat în raport de calificarea pe care o avea. Dacă victima a lucrat numai câteva zile, așa încât nu a existat o perioadă în care să fi realizat venituri, se va ține seama de salariul de care a beneficiat în raport de pregătirea sa și de profilul unității. Chiar dacă unitatea la care partea vătămată a fost angajată refuză nelegal plata îndemnizației pentru incapacitate de muncă, în cuantumul despăgubirilor datorate de autor nu poate fi inclus și echivalentul acestei îndemnizații.
Dacă vătămarea integrității corporale s-a soldat cu pierderea unor dinți, victima este îndreptățită să solicite despăgubiri reprezentând contravaloarea unei proteze dentare, executate din aur, fiind nelegală apărarea făptuitorului–debitor, în sensul că despăgubirea urmează să fie echivalentă cu valoarea aceleiași proteze, dar confecționată dintr-un material comun.
Persoana vătămată, căreia i s-au acordat despăgubiri civile pe baza unei hotărâri judecătorești, este îndreptățită să ceară majorarea acestor despăgubiri, dacă face dovada că au intervenit alte împrejurări de fapt (fără să probeze agravarea între timp a infirmității) fată de care despăgubirile acordate inițial nu mai corespund prejudiciului real (în mod cert ar fi beneficiat de un salariu majorat).
Despăgubirile acordate pentru pagubele izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte o justă și integrală reparare a prejudiciului cauzat, pentru ca partea vătămată să fie repusă pe cât posibil, în situația anterioară.
Cu privire la prejudiciu, ceea ce trebuie să fie reparat nu este numai paguba produsă la data când a avut loc fapta ilicită, ci și acela care se prezintă ca o prelungire neîndoielnică și directă a prejudiciului inițial. Astfel, în cazul în care se învederează că partea vătămată, dacă și-ar fi continuat activitatea obișnuită, ar fi beneficiat în mod cert de o majorare a venitului lunar, această diferență de care a fost lipsită se va considera ă reprezintă o pagubă ce trebuie să fie acoperită, pentru a se realiza concordanța necesară între cuantumul prejudiciului și cel al despăgubirilor.
Se apreciază în acest sens și faptul că majorarea prețurilor la servicii și produse, precum și indexările veniturilor justifică, pentru menținerea echilibrului dintre prejudiciu și despăgubire, în așa fel încât să se poată asigura părții vătămate aceleași condiții de trai, avute anterior, majorarea despăgubirilor acordate anterior.
Despăgubirile civile, stabilite sub forma unor prestații periodice pe timpul cât va dura infirmitatea provocată unei persoane nu are caracterul unei pensii de întreținere.
Față de faptul că repararea prejudiciului trebuie să-i asigure celui vătămat acoperirea integrală a daunelor suferite, restabilindu-se astfel situația anterioară faptei prejudiciabile, în cazul în care trebuie să se depună un efort suplimentar în muncă, este necesar să primească un echivalent al acestui efort suplimentar, la care a fost obligat prin fapta culpabilă. Numai astfel se restabilește situația existență înainte de săvârșirea faptei, fără a i se impune să suporte, indiferent sub ce formă, consecințele activității ilicite a cărei victimă a fost. În același sens, partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar și în situația în care ulterior realizează la locul de muncă aceeași retribuție sau chiar mai mare, dacă se face dovada că, datorită infirmității, este nevoită să facă un efort în plus care, în final, duce la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentație mai bogată și medicamentație adecvată infirmității suferite. Astfel fiind, în caz de provocare a unei incapacități de muncă, trebuie să se precizeze gradul de invaliditate și durata acestuia, în raport de care să se poată determina cuantumul și durata despăgubirilor ce urmează a fi plătite părții vătămate de către autorul pagubei.
Este posibilă și reexaminarea despăgubirilor acordate, în sensul reducerii ori sistării plății lor în viitor. Aceasta dacă persoana vătămată și-a recăpătat, totul sau parțial, capacitatea de muncă. În astfel se situații, se ține seama de posibilitatea persoanei respective de a se încadra ori reintegra în muncă și de faptul că asemenea despăgubiri se acordă până la încetarea stării de nevoie în care se află partea vătămată.
Dacă persoana vătămată dă dovadă de pasivitate în căutarea unui loc de muncă și acest fapt îi este imputabil poate avea loc reducerea ori sistarea plății despăgubirilor stabilite inițial. Dacă se face dovada că reîncadrarea în muncă nu a fost posibilă, deși persoana vătămată a dat dovadă de diligență și a făcut demersurile necesare în acest scop, despăgubirile nu vor putea fi reduse sau sistate. În același sens, persoana vătămată trebuie să beneficieze de diferența dintre veniturile obținute anterior vătămării și ajutorul de șomaj, dacă diminuarea capacității de muncă, urmare a faptei ilicite, a determinat imposibilitatea încadrării într-o altă muncă.
Persoana vătămată nu este îndreptățită la despăgubiri pentru paguba ce i s-ar fi cauzat prin împiedicarea sa de a se prezenta la lucru, atâta vreme cât la data agresiunii ea nu primise încă decizia de angajare (angajarea ei fiind condiționată de efectuarea unor analize medicale și de obținerea vizei medicului unității, condiții pe care victima încă nu le îndeplinise). Neexistând certitudinea că, dacă nu s-ar fi săvârșit infracțiunea, partea civilă ar fi început efectiv lucrul – sau cu alte cuvinte, nefăcându-se dovada că aceasta a fost privată de plata salariului pe timpul cât s-a aflat în incapacitate de muncă – orice prestație bănească, derivând din această împrejurare, apare nefondată. În această situație, prejudiciul are caracter ipotetic, producerea sa în viitor nefiind sigură și nu este posibilă obligarea la repararea lui.
S-a decis că „cererea părții civile – victima unui accident de circulație în urma căruia a fost pensionată medical cu gradul II de invaliditate – ca inculpatul să fie obligat a-i plăti, cu titlu de despăgubiri, pe lângă suma stabilită și contravaloarea unui mijloc de transport pentru handicapați, nu poate fi admisă atâta vreme cât nu s-a stabilit definitiv starea sa de invaliditate. Partea civilă va putea însă ulterior să formuleze noi pretenții bănești în baza art. 998 C.civ. în măsura în care va dovedi că și-a pierdut capacitatea de deplasare, iar starea de invaliditate este definitivă.
Despăgubirile acordate se pot majora în cazul în care starea sănătății persoanei vătămate se înrăutățește ori pensia de invaliditate se micșorează ca urmare a încadrării într-un alt grad de invaliditate sau în alte asemenea cazuri.
Deși situația materială a părților nu influențează cuantumul despăgubirilor, totuși pot interveni situații în care este posibilă modificarea ulterioară a despăgubirilor dacă suma acordată inițial nu mai reprezintă echivalentul prejudiciului, astfel încât dispare concordanța dintre cuantumul prejudiciului și cel al despăgubirii. Astfel, în cazul vătămărilor corporale se pot ivi complicații în starea sănătății victimei, care va fi îndreptățită să ceară obligarea la plata unei despăgubiri corespunzătoare.
Dacă la producerea prejudiciului a concurat și culpa victimei, autorul va fi obligat la despăgubiri numai proporțional cu culpa proprie, respectiv cu contribuția sa cauzală la producerea pagubei. Spre exemplu, în caz de provocare, deși producerea prejudiciului este o consecință nemijlocită a faptei inculpatului, acesta nu va fi obligat să repare integral paguba, ci numai în raport cu partea corespunzătoare culpei sale, potrivit regulilor referitoare la stabilirea răspunderii civile, în caz de culpă comună. La determinarea părții din prejudiciu imputabilă inculpatului trebuie să se țină seama și de raportul dintre intensitatea actului provocator și aceea a ripostei inculpatului, deoarece dacă reacția acestuia a fost disproporționată fată de actul de provocare, este greșit a se reține că părțile au avut o culpă egală la producerea pagubei.
2. Situația în care persoana vătămată nu era încadrată în muncă
În situația în care persoana vătămată în sănătatea ori integritatea sa corporală era la data vătămării neîncadrată în muncă se ridică dificultăți în determinarea despăgubirilor, fată de lipsa unui criteriu obiectiv.
Se ține seama de principiul reparării integrale a prejudiciului, care urmărește realizarea unei despăgubiri efective a persoanei vătămate.
Inițial s-a considerat că va fi avut în seamă, drept criteriu de determinare a prejudiciului și a despăgubirilor, venitul minim pe economia națională. Această practică greșită, de altfel nu realiza acoperirea integrală a pagubelor suferite de persoanele neîncadrate în muncă prin vătămarea sănătății lor, pentru că ținea seama de un criteriu abstract, care nu măsura suficient prejudiciul cauzat astfel. De aceea s-a recurs la un criteriu concret, care să țină seama de daunele suferite efectiv de persoana vătămată, criteriu rezultat din împrejurările de fapt și din situația personală a acesteia, cu luarea în seamă a „valorii reale a prestațiilor ei, fie în gospodăria casnică, fie ca muncitor zilier, fie în orice alt loc de muncă, asigurându-se astfel, în asemenea situații o acoperire justă și integrală a pagubei suferite, corespunzătoare cantității de muncă pe care nu o mai poate presta”.
Starea de invaliditate se stabilește prin expertiză medico-legală, simpla împlinire a vârstei de pensionare neputând duce, în mod automat, la concluzia incapacității de muncă.
3. Situația în care persoana vătămată este un minor
În situația în care persoana vătămată este un minor, cuantumul despăgubirilor acordate pentru vătămarea sănătății ori integrității corporale se determină după un criteriu concret, ce ține seama de împrejurările de fapt, de situația personală a acestuia, de îngrijirile pe care trebuie să le primească, de cheltuielile și eforturile suplimentare pe care trebuie să le facă pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate.
În cazul în care unui minor, neîncadrat în muncă, i se cauzează o infirmitate permanentă nu se poate înlătura obligarea făptuitorului la despăgubiri, cu motivarea că nu a fost lipsit de venituri ca urmare a infirmității. Într-o atare situație instanța trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar de compensare a infirmității și să-l oblige pe făptuitor la plata acestor daune.
În speță, datorită accidentului produs din culpa făptuitorului victima a suferit vătămări grave, cu caracter ireversibil, și totodată un prejudiciu material al cărui echivalent îl constituie tocmai efortul suplimentar de compensare a infirmității și recurgere la un însoțitor.
Instanța supremă a precizat că pentru stabilirea despăgubirilor acordate unui minor este necesar să se stabilească „prin probe natura și cuantumul prejudiciului suferit, echivalentul tratamentului medical și al cheltuielilor suplimentare pentru pregătirea sa școlară și profesională și, eventual, în vederea reparării pagubei, să i se rezerve calea unei acțiuni civile ulterioare pentru cazul când, după încadrarea în muncă va realiza venituri mai mici, ca urmare a reducerii capacității dale de muncă”. În asemenea situații, în cuantumul despăgubirilor trebuie incluse și cheltuielile făcute de părinți minorului vătămat în timpul deplasărilor la spital și la externare, cele efectuate pentru deplasările familiei spre a-l vizita pe bolnav la spital, în măsura în care nu sunt exagerate precum și contravaloarea retribuției neîncasate de părinți pentru timpul afectat deplasărilor la unitățile sanitare, procuratură și instanțe judecătorești.
Renunțarea de către părinte, în numele minorului, la despăgubirile cuvenite acestuia, nu se poate face decât cu prealabila încuviințare a autorității tutelare.
În toate cazurile de vătămare a sănătății ori a integrării corporale, despăgubirile se datorează de la data producerii vătămării, iar nu de la aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ori de la data averii lor și până la încetarea stării de nevoie în care se află.
Împrejurarea că în actele medico-legale se menționează că partea vătămată va fi reexaminată medical la o anumită dată nu justifică acordarea despăgubirilor numai până la acea dată, întrucât incapacitatea de muncă, rezultată din starea de invaliditate, constituie temeiul obligării la despăgubiri și acestea trebuiau acordate până la încetarea stării de nevoie.
În cazurile de vătămare a sănătății și a integrității corporale sunt supuse reparației și daunele morale cauzate persoanelor vătămate, constând în durerile fizice și psihice datorate vătămărilor, stării de infirmitate, prejudiciile estetice, iar în cazul unor persoane tinere și prejudiciul juvenil. S-a decis astfel că „față de împrejurarea că inculpatul a lovit partea civilă recurentă, cauzându-i leziuni corporale pentru care a avut nevoie de îngrijiri medicale de 14-16 zile, iar ca urmare a agresiunii și-a pierdut un dinte, se impune ca să i se acorde și daune morale care să-i ofere o satisfacție și o ușurare pentru suferințele îndurate” sau că „fată de consecințele grave ale accidentului de muncă, care marchează partea civilă pe toată durata vieții (infirmitate fizică) trebuiau acordate daune morale care vor fi de natură să amelioreze suferința la care aceasta va fi supusă pe acest motiv, prin crearea unor condiții materiale mai favorabile”.
4. Situația în care prin fapta ilicită
s-a cauzat moartea unei persoane
În această situație despăgubirile au scopul de a repara prejudiciile constând în cheltuielile de spitalizare și cheltuielile de înmormântare a victimei, prejudiciile constând în întreținerea prestată de victimă anterior decesului și daunele morale încercate de soțul ori rudele apropiate ale victimei.
a) În cazul prejudiciilor constând în cheltuieli de spitalizare și de înmormântare a victimei, autorul faptei ilicite are obligația de a repara prejudiciile rezultate din plata cheltuielilor medicale și a celor de înmormântare, indiferent că acestea au fost suportate de persoanele aflate în întreținerea victimei ori de alte persoane. Ajutorul dat de prietenii sau colegii victimei rudelor acesteia cu ocazia înmormântării, nu afectează obligația autorului. Numai în măsura în care aceștia au înțeles să-l gratifice pe autor, plătind în locul lui, cei prejudiciați nu mai pot pretinde o altă despăgubire, decât eventual diferența neacoperită din prejudiciu. S-a decis că suma primită de la o societate de ajutor reciproc în caz de deces de către succesorul victimei, achitată potrivit statutului acestei societăți, se scade din contravaloarea cheltuielilor de înmormântare.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de înmormântare supuse reparațiunii, practica judiciară mai veche a considerat ă acestea nu pot include costul monumentului funerar ridicat la mormântul celui decedat și nici pe cel al ceremoniilor creștinești ulterioare înmormântării propriu-zise (parastase, pomeni) motivându-se că „dacă prejudiciul constă, între altele, în cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării victimei decedate, ca urmare a activității infracționale, inculpatul poate fi obligat la plata despăgubirilor numai în măsura în care aceste cheltuieli apar ca justificate. În cazul în care, deși făcute cu înmormântarea victimei, despăgubirile depășesc cheltuielile normale necesitate de un atare eveniment, inculpatul nu poate fi obligat la plata lor. Astfel costul unui monument funerar depășește cadrul cheltuielilor legate direct de rezultatul activității sale infracționale”.
Pornindu-se de la principiul răspunderii civile delictuale, precum și de la tradițiile de comemorare și cinstite a morților, se arată ă „este justificată includerea în despăgubirile civile reprezentând cheltuielile de înmormântare și a cheltuielilor făcute cu acestea se consideră a fi necesară în cazul unui astfel de eveniment”. S-a mai reținut că „în cauza supusă judecății, victima, om tânăr, necăsătorit, a decedat într-un accident de circulație, în împrejurări tragice și intempestiv. Iar, dorința părinților d a-i eterniza memoria prin ridicarea unui monument funerar nu poate fi apreciată ca o tendință de orgoliu sau vanitate, ci ca o manifestare a unui sentiment firesc de pietate și de cinstire a memoriei fiului a cărei expresie materială, dovedită cu acte trebuie să facă obiectul despăgubirilor civile solicitate”. În același sens, s-a reținut că sunt supuse reparației, atât cheltuielile de înmormântare a victimei, „cât și cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit tradiției religioase a locului”, acestea trebuind să fie acordate părții civile „deoarece, între aceste cheltuieli și infracțiune există o legătură cauzală”.
Într-o concluzie argumentată în mod convingător, instanța supremă a decis că între evenimentul morții și efectuarea tuturor acestor cheltuieli se constată că există un raport cauzal, prejudiciul efectiv suferit cuprinzând și cheltuielile pentru parastasele tradiționale și pentru ridicarea unui monument funerar, acestea fiind direct legate de evenimentul morții victimei.
b) În cazul prejudiciilor constând în întreținerea prestată de victimă anterior încetării din viață, urmașii celui decedat sunt îndreptățiți la pensie de urmaș și vor solicita obținerea acesteia. Dacă pensia astfel obținută nu acoperă prejudiciul suferit prin pierderea întreținătorului lor, urmașii victimei se pot adresa instanței de judecată pentru a obține despăgubiri în completare. La determinarea despăgubirilor trebuie să se țină seama de sumele de bani pe care victima le afecta pentru întreținerea și pregătirea profesională a celui ce beneficiază de pensia de urmaș. Astfel de despăgubiri pot cere toate persoanele aflate în întreținerea celui decedat, cum sunt soțul, copii minori ori aflați în continuarea studiilor. Același drept îl au și persoanele care, deși nu primeau efectiv întreținere, întruneau la data decesului victimei condițiile cerute de Codul familiei pentru a obține întreținere de la victimă.
Spre deosebire, nu au dreptul la despăgubiri, fată de caracterul eventual al prejudiciului încercat, persoanele care, deși fac parte din categoria celor cu vocație la întreținere potrivit Codului familiei, nu întrunesc la data decesului condiția care determină însăși nașterea dreptului la întreținere, respectiv aceea de a se afla în nevoie.
Cu toate că dreptul la despăgubiri se naște din obligația legală de întreținere ce revenea victimei, temeiul obligării la despăgubiri, întinderea și durata acordării acestora nu sunt cârmuite de legislația familiei, ci de dispozițiile privitoare la răspunderea civilă.
Persoanele care se aflau în fapt în întreținerea victimei, deși nu aveau drept la întreținerea din partea acesteia, potrivit Codului familiei (concubina, copii minori ai soțului supraviețuitor) au dreptul la despăgubiri dacă întreținerea prezenta caracter de stabilitate, acer justifica presupunerea că ar fi fost acordată și în viitor.
Astfel, au fost acordate despăgubiri copiilor soțului victimei, acre proveneau dintr-o altă căsătorie a acestui soț și care, deci, nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținere din partea victimei.
S-a recunoscut dreptul unui copil aflat în întreținerea unei rude, fără a fi adoptat de aceasta și fără a fi îndreptățit la întreținere, de a primi despăgubiri în cazul în care această rudă este victima unui accident.
De asemenea, s-au acordat despăgubiri concubinei și copilului acesteia, dacă au fost întreținuți în fapt de victimă.
În cazul în care în urma faptei ilicite victima a decedat, concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru întreținerea lor dacă face dovada ă prin moartea concubinului copiii au suferit un prejudiciu, indiferent dacă acesta o presta benevol sau în baza unei obligații legale. Prin urmare, deși copiilor nu le era stabilită paternitatea, obligația de acoperire a prejudiciului se justifică pe dispozițiile art. 998 C.civ. și art. 14 C.proc.pen., iar nu prin aplicarea principiilor din Codul familiei de vreme ce s-a dovedit că victima contribuia la întreținerea lor, locuind și muncind împreună cu concubina sa.
S-a recunoscut obligația de despăgubire în favoarea unor minori care erau copii victimei – fiind întreținuți de aceasta – deși în actele de stare civilă figura ca tată un alt bărbat, nefiind promovată acțiunea de tăgadă a paternității.
Acordarea despăgubirilor, atât celor cu drept la întreținere, cât și celor care primeau în fapt întreținere de la victimă, a fost admisă, chiar dacă cel ce primea întreținerea avea unele venituri personale din muncă, pensie sau orice alte venituri, în măsura diferenței dintre acestea și suma corespunzătoare necesităților normale pe care le asigura prestarea întreținerii, urmărindu-se a se asigura aceeași stare materială pe care ar fi avut-o dacă victima ar fi trăit.
Pentru a se asigura o reparație justă și integrală a pagubei produse copiilor minori ai victimei este necesar ca instanța să stabilească evoluția veniturilor pe care le-ar fi realizat victima și, în raport cu aceste venituri, să fie determinate despăgubirile periodice pe care inculpatul le datorează acestora.
Tot pentru determinarea corectă a despăgubirilor cuvenite copiilor minori ai victimei s-a decis ă trebuie avute în seamă, pe lângă salariul realizat de victimă și veniturile realizate după programul de lucru din munci ocazionale și din cultivarea unui teren agricol, venituri cu care acesta contribuia la întreținerea familiei.
S-a decis că soția victimei a suferit un prejudiciu constând în lipsa de întreținere pe care i-o asigura aceasta, având deci dreptul la despăgubiri, corespunzătoare cheltuielilor de întreținere prestate în favoarea sa. Sub acest aspect, împrejurarea că partea civilă lucra la o cooperativă agricolă de producție și realiza unele venituri nu este de natură să înlăture dreptul ei la asigurarea aceleiași situații materiale, pe care ar fi avut-o, dacă soțul eu nu ar fi decedat, ca urmare a infracțiunii săvârșite de inculpat.
În raport cu evoluția salariilor, la stabilirea prejudiciului suferit de copiii minori ai persoanei decedate ca urmare a infracțiunii, în vederea obligării inculpatului la plata despăgubirilor periodice, nu trebuie să se țină seama de media lunară a salariatului și celelalte venituri realizate de victimă înainte de deces, ci și de cuantumul salariului pe care aceasta l-ar fi realizat la data pronunțării hotărârii și valoarea, la aceeași dată, a celorlalte eventuale venituri.
Cel care primea întreținere din partea victimei este îndreptățit să ceară acoperirea daunei, chiar dacă are câștiguri personale din muncă, dacă se probează că, în timpul vieții, victima realiza venituri din practicarea unei meserii cu care contribuia la cheltuielile comune și cumpăra medicamente părții civile, precum și faptul că aceasta din urmă a fost nevoită să cheltuiască importante sume de bani pentru tratament medical, iar fără contribuția soțului nu ar fi putut să se întrețină numai din ceea ce i-ar fi rămas din pensia sa, astfel că prin decesul soțului a suferit o pagubă.
Despăgubirile civile se acordau copiilor minori și victimei până la împlinirea vârstei de 25 de ani, dacă se aflau în continuarea studiilor. Practica judiciară a revenit asupra acestei orientări, dispunând obligarea la plata unor despăgubiri periodice în beneficiul copilului minor al victimei, până ce acesta va împlini vârsta de 18 ani, arătându-se că „este neîndoielnic că descendentul minor al victimei are dreptul de a primi de la autorul faptului prejudiciabile o pensie cu titlu de despăgubiri periodice și după ce va deveni major, în cazul continuării studiilor. Dar, în situația în discuție, copilul victimei nu a devenit major și reprezentantul său legal nu are legitimare procesuală de a formula o astfel de cerere, deoarece exercițiul unei asemenea acțiuni, după majoratul copilului, aparține exclusiv acestuia. Apoi, faptul că el își va continua studiile este încă incert. În fine, în cazul unei asemenea acțiuni nu mai operează prezumția referitoare la stare de nevoie, copilul devenit major având să facă dovada stăruinței în continuarea studiilor și obținerii unor rezultate corespunzătoare.
În doctrină, a fost exprimată și argumentată aceiași soluție.
Potrivit art. 17 al. 1 și 4 C.pr.pen., acțiunea civilă în procesul penal se pornește și se exercită și din oficiu în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de cumpărător de exercițiu sau cu cumpărător de exercițiu restrânsă.
Dacă după acordarea despăgubirilor copilului minor acesta este adoptat, adoptatorul preia obligația de întreținere și încetează obligația de plată a despăgubirilor. În astfel de situații, eventual se pune problema ca autorul faptului prejudiciabil să pască despăgubiri dacă adoptatorul nu poate asigura copilului adoptat aceeași situație materială pe care i-o asigura părintele său decedat.
Cu toate că dreptul la despăgubiri se naște din obligația legală de întreținere ce revenea victimei, subliniem că temeiul obligării la despăgubiri, înaintea și durata acordării acestora nu sunt supuse legislației familiei, ci dispozițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală.
c) În cazul în care prejudiciul constă în daune morale suferite de părinți, soțul, copiii și frații victimei decedate, aceștia au dreptul, în virtutea relațiilor de rudenie apropiată și de afecțiune, să solicite și repararea acestor daune, cauzate sub forma prejudiciului afectiv. Un asemenea prejudiciu se naște direct în persoana lor și el dă dreptul la despăgubiri. Scopul acestor despăgubiri este alinarea suferinței pricinuite prin moartea victimei, de care partea vătămată este legată afectiv.
Întrucât acest prejudiciu este determinat de lezarea sentimentului de afecțiune trebuie ca sfera persoanelor prejudiciate astfel să fie bine determinată. De aceea, apreciem că numai părinții, copii, frații și soțul victimei au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul afectiv suferit.
Între părinți, copii și frați există o relație de rudenie apropiată și implicit relații puternice de afecțiune. Între soți există, de asemenea, o relație de afecțiune, prietenie și sprijin.
De aceea este criticabilă soluția instanței care a respins asemenea pretenții, motivând că „daunele morale pretinse de partea civilă nu sunt justificate de durerea sufletească încercată de ea în urma decesului soțului, deoarece o asemenea suferință, deși reală, se manifestă ori de câte ori dispare o persoană apropiată, rudă, membru de familie, sau prieten. Instanța nu vrea să observe însă că moartea victimei s-a produs prin fapta pârâtului, așa încât acesta este răspunzător de toate consecințele faptei sale.
Dovada prejudiciului trebuie făcută de partea vătămată, astfel încât aceasta nu poate pretinde despăgubiri prin simplul fapt al decesului soțului, părintelui, copilului ori fratelui, ci trebuie să dovedească legătura afectivă existentă între ea și victimă, pentru că sunt situații de fapt în care între aceste categorii de persoane nu există o relație afectivă, care să justifice pretențiile la repararea prejudiciului afectiv.
În acest sens, într-o hotărâre judecătorească se arată că moartea fiului reclamantului, provocată din culpa învinuiților, i-a produs acestuia o netăgăduită daună morală, dedusă din suferința pricinuită lui prin pierderea unei ființe căreia i-a dat viață și pentru care se prezumă că avea o deosebită afecțiune, potrivit legilor firești.
Secțiunea V. Modalități de plată a
despăgubirilor
Despăgubirile pot fi acordate, în funcție de împrejurări, fie într-o sumă globală, ce trebuie achitată integral și de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic: lunar, trimestrial, anual.
Despăgubirea globală se acordă, de regulă, când este vorba de prejudicii actuale. Acest caracter global se păstrează chiar dacă instanța acordă pârâtului termene de grație, eșalonând plata.
Sub forma de prestații periodice se acordă despăgubirile în cazul unor prejudicii viitoare: vătămarea sănătății, a integrității corporale care au ca efect diminuarea ori pierderea cumpărătorii de muncă, întrucât întinderea totală a prejudiciului este imposibil de stabilit anticipat. Acestea sunt supuse reparării cu condiția subînțeleasă a menținerii lor în limitele existente la data pronunțării hotărârii judecătorești.
Ca urmare, despăgubirile acordate eșalonat, sub forma unor prestații periodice, pot fi modificate în cuantumul lor pentru a se păstra echilibrul dintre paguba produsă prin fapta prejudiciabilă și despăgubirea destinată a înlocui, cu fiecare rată acea pagubă. Dacă echilibrul s-a rupt, el nu poate fi restabilit decât printr-o hotărârea ulterioară, care va stabili ratele corespunzătoare prejudiciului. De aceea, hotărârea prin care s-a stabilit o atare despăgubire nu poate fi opusă în procesul următor cu putere de lucru judecat.
Ori de câte ori prejudiciul suferit de victimă se mărește, se micșorează ori nu se mai produce, ulterior pronunțării hotărârii, este posibilă majorarea, micșorarea ori sistarea pe cale de consecință a despăgubirilor stabilite inițial sub formă de prestații periodice.
În practica judiciară s-a decis că dacă autorul faptei ilicite urmează să părăsească țara definitiv, el trebuie întotdeauna obligat la plata unei sume globale, care să asigure repararea integrală a prejudiciului, obligarea în asemenea cazuri la plata unei prestații periodice fiind lipsită de eficiență.
În condițiile economico-financiare actuale ale fluctuațiilor valorii monedei naționale, în legătură cu obligarea autorului prejudiciului la plata unor prestații periodice, problema poate fi soluționată în două modalități: prima soluție este ca instanța de judecată, prin pronunțarea hotărârii, să prevadă și un mod de indexare a sumei ce se cuvine victimei cu titlu de prestație periodică, în funcție de diverse criterii (costul vieții, salariul minim pe economie); a doua soluție privește pe legiuitor care poate să reglementeze o modalitate de indexare automată a acestor prestații periodice, asemănătoare, de pildă, cu indexarea pensiilor pentru incapacitate de muncă.
Primul mod de rezolvare poate genera o jurisprudență contradictorie, așa încât doctrina se pronunță în favoarea celui de-al doilea, legiuitorul trebuind să intervină și să aplice coeficienți de indexare, cum s-a procedat în alte sisteme de drept.
Secțiunea VI. Dreptul unităților sanitare de stat, care asigură asistentă medicală gratuită, de a obține despăgubiri
reprezentând cheltuielile de spitalizare acordate victimei unei fapte ilicite
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de spitalizare a autorului faptei ilicite îl constituie și astăzi dispozițiile art. 188 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației unde se prevede: „Persoanele care aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuielile necesitate cu asistența medicală acordată acesteia”.
În virtutea acestui text, dacă printr-o faptă ilicită victima a suferit vătămări ale sănătății sau integrității corporale și beneficiază de asistență medicală gratuită, constând din administrarea de medicamente, costul transportării victimei cu autovehiculul stației de salvare, spitalizare, intervenții chirurgicale, autorul faptei ilicite este obligat să plătească unității sanitare despăgubiri reprezentând valoarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu asistența medicală ce i-a fost acordată victimei. În cadrul procesului penal, acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu, în favoarea unității sanitare care a acordat asistență medicală. Rezultă că atunci când victima suportă cheltuielile de asistență medicală, instituția sanitară nu are calitatea de parte în proces.
În practica judiciară și în doctrină s-a considerat inițial că obligația de plată a acestor cheltuieli revine exclusiv autorului faptei ilicite. Mai târziu, după o reorientare a practicii judiciare, s-a susținut că o astfel de obligație revine și persoanelor chemate să răspundă pentru fapta altuia. S-a apreciat că: „la soluționarea acțiunii civile, instanțele vor aplica prevederile din legea civilă, privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor în privința cărora operează răspunderea pentru altul, răspunderea pentru daune în cazul culpei comune a făptuitorului și persoanei vătămate, precum și celelalte dispoziții legale o constituie dreptul comun în această materie”.
La suma acordată drept despăgubire, reprezentând cheltuielile de spitalizare, se acordă dobânzile aferente, calculate de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive. În lumina legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, care prevede obligativitatea asigurărilor de sănătate și faptul că acestea reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătății populației, problema recuperării cheltuielilor de spitalizare se pune numai în cazul acelor categorii de persoane care beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuției, conform art. 6 din lege respectiv: a) copiii și tinerii până la vârsta de 26 de ani dacă sunt elevi, studenți sau ucenici și dacă nu realizează venituri din muncă; b) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă sau se află în grija familiei; c) soțul, soția, părinții și bunicii, fără venituri proprii, aflați în întreținerea unei persoane asigurate; d) persoane ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul–Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6.03.1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri, prin Legea nr. 44/1994, privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război; precum și persoanelor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea memoriei eroilor-martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, precum și răniților din timpul Revoluției din decembrie 1989, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile bănești acordate de lege, precum și celor provenite din pensii.
De asemenea, problema se pune și în ce privește persoanele scutite de plata contribuției de asigurări, care au însă calitatea de asigurat, aflate în următoarele situații, pe durata acestora, conform art. 9 din lege:
satisfac serviciul militar în termen;
se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină și lehuzie sau în concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav, în vârstă de până la 6 ani;
execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;
fac parte dintr-o familie care beneficiază de ajutor social, potrivit Legii nr. 67/1995 privind ajutorul social.
Secțiunea VII. Autoritatea de
lucru judecat
Autoritatea lucrului judecat sau „puterea lucrului judecat” sau „res judicata pro veritate habetur” este un principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției, în virtutea căruia un litigiu soluționat printr-o hotărâre judecată definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.
Autoritatea de lucru judecat prezintă următoarele trăsături:
exclusivitate
incontestabilitate
executabilitate.
În ceea ce privește instanța, după pronunțarea hotărârii, aceasta nu mai poate reveni.
În ce privește părțile, hotărârea are putere relativă numai între părțile litigante și succesorii lor în drepturi; ea nu poate fi opusă terților care nu au luat parte la judecată (res inter alias judicata alis nec nocere, nec prodesse potest). Fac excepție hotărârile în materie de stare civilă, divorț, punere sub interdicție, declararea morții prezumate. Instituția lucrului judecat are caracter de ordine publică deoarece apără un interes general și superior, acela al justiției și ordinii de drept, ceea ce face ca instanța să poată invoca și din oficiu existența lucrului judecat într-o cauză ce-i revine spre judecată, chiar dacă partea angajată nu o invocă și nu vrea să se prevaleze de hotărâre anterioară.
În materia hotărârii judecătorești de obligare la despăgubiri vom distinge după cum despăgubirile au fost acordate sub firma unei sume globale sau a unor prestații periodice. Este indiscutabil că atâta timp cât prejudiciul rămâne același, daunele odată stabilite prin hotărârea judecătorească irevocabilă nu pot fi modificate; starea materială a victimei sau autorului nu pot schimba situația stabilită.
Despăgubirile viitoare pot fi ulterior modificate în cazul în care au intervenit schimbări în întinderea prejudiciului. În cazul sporirii prejudiciului se poate solicita majorarea despăgubirilor, fiindcă prin hotărârea inițială, rămasă irevocabilă s-a pronunțat numai asupra reparării acelor prejudicii actuale și viitoare care au fost constatate. Ea nu are autoritate de lucru judecat cu privire la repararea unui prejudiciu nou pe care aceeași faptă ilicită l-a produs ulterior. În această ipoteză trebuie formulată o nouă cerere de către victimă, pentru care prescripția curge de la data măririi incapacității de muncă și prin urmare, a prejudiciului.
Problema dacă persoana obligată la despăgubire poate să ceară micșorarea ori înlăturarea acesteia sub motivarea că prejudiciul a scăzut ori a încetat să mai existe este controversată. Într-o opinie s-a considerat că o asemenea cerere de modificare a despăgubirii ar fi inadmisibilă, ea aducând atingere autorității de lucru judecat; iar în altă opinie se distinge după cum despăgubirea a fost stabilită sub forma unei sume globale ori a unor prestații periodice.
În prima ipoteză, despăgubirea nu mai poate fi micșorată sau suprimată, căci ar aduce atingere autorității lucrului judecat. În cealaltă ipoteză, despăgubirea urmează a fi micșorată ori suprimată în funcție de modificările suferite de prejudiciu. În această situație, autoritatea de lucru judecat nu poate să intervină, căci stabilirea despăgubirii sub forma unor prestații periodice are tocmai semnificația de a nu acorda o despăgubire definitivă. Calea procesuală este o nouă acțiune civilă.
Practica judiciară admite recalcularea despăgubirilor și în cazul devalorizării accentuate a monedei naționale.
Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii, studii
Albu I., Ursa V., Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Jugastru C. Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Carbonnier J, Droit Civil. Les Obligations, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 2000;
Corhan A., Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Editura Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1999;
Demetrescu I.D., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;
Dogaru I., Drăghici P., Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1999;
Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei R.S.R., București, 1972;
Ghimpa N.D., Răspunderea civilă, București, 1946;
Lupan E., Răspunderea civilă, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003;
Mazeaud H, Mazeaud L., Mazeaud J, Chabas Fr., Leçons de droit civil. Obligations. Théorie Générale, Editura Montchrestien, Paris, 1991;
Motica R.I., Lupan E. Teoria generală a obligațiilor civile, București, Editura Lumina Lex, 2005;
Pop L., Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Pop L., Obligații civile. Răspunderea Civilă, Editura Alma Mater Timisiensis – Mirton, Timișoara, 2001;
Stătescu C., Bârsan C., Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2000;
Stătescu C., Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
Articole publicate în revista de specialitate
Anghel I.M., Deak Fr., Popa M.T., Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale, în „Unele probleme teoretice ale predării științei dreptului în învățământul superior”, București, 1996;
Beligrădeanu S., determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă în cadrul răspunderii materiale, al răspunderii civile delictuale și al obligației de restituire, în Revista Română de Drept nr. 4/1983;
Ionescu A., Răspunderea comitenților pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuși, în „Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, Editura Academiei, București, 1978;
Ciuncan Dorin, Calculul prejudiciului produs prin infracțiune în Revista de Drept Penal nr. 1/1995;
Pop Virgil, Măsura ridicării de obiecte și măsura asigurătorie a sechestrului, în Revista de Drept Penal nr. 1/1995;
Stoica V., Corelarea dispozițiilor art. 14 din Cumpărător.pen. cu prevederile art. 1909-1910 din C.civ, în Revista Română de Drept;
Stoica V., Baios Fl., Acțiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii și cercetări juridice” nr. 1/1987, p. 48-53;
Tănase Joița, Repararea în natură prin restituirea lucrului, în Revista de Drept Penal nr. 4/1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .repararea Prejudiciului Efect al Raspunderii Civile Delictuale (ID: 125515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.