Repararea Pagubelor Produse Prin Acte Administrative Nelegale. Angajarea Raspunderii Patrimoniale pe Calea Conteciosului Administrativ
Noțiuni introductive
Locul răspunderii în sfera instituțiilor dreptului
Răspunderea politică și juridică a autorităților administrației publice
1.1 Locul răspunderii în sfera instituțiilor dreptului
Activitatea administrației poate genera prejudicii celor administrați în condițiile în care, utilizează mijloace exorbitante în raport cu dreptul privat. În același timp și particularii pot încălca normele juridice specifice dreptului administrativ, angajându-se în acest fel responsabilitatea celor în cauză. Răspunderea este reciprocă, atât administrația trebuie să răspundă pentru daunele produse particularilor cât și aceștia să răspundă în cazul încălcării normelor juridice specifice dreptului administrativ. Toți, persoane fizice și deopotriva și persoane juridice, avem drepturi și obligații indiferent la care din ramurile de drept ne raportăm.
Dată fiind importanța răspunderii juridice asupra problemelor pe care le ridică există numeroase discuții purtate din perspectiva teoriei generale a dreptului, dar și din perspectiva științelor de ramură a dreptului. Cele mai numeroase discuții au avut ca obiect formele tradiționale ale răspunderii, și ne referim aici la răspunderea civilă și la răspunderea penală. Întotdeauna a existat tendința de a se explica orice aspect nou apărut în sfera ramurii care reglementează răspunderea juridică fie prin sfera răspunderii civile, fie prin sfera răspunderii penale. În această situație se află și răspunderea pe care o atrage încălcarea normelor de drept adminstrativ, răspundere care a fost încadrată de-a lungul vremii fie în regimul tradtțional civil, fie în sfera regimului răspunderii penale. Este vorba de interesul apărării principiului separării puterilor, de realizare a echilibrului între cele trei puteri, legislativă, executivă și judecătorească, principiul care nu îngăduie puterii executive competența de a trage la răspundere sau de a sancționa. Pe linia acestei teorii, de exemplu contravențiile sunt considerate fapte penale, deși sfera lor cuprinde și încălcările hotărârilor autorităților administrative centrale sau locale, iar măsurile coercitive pe care le aplică administrația, inclusiv amenzile, sunt considerate fie sancțiuni penale, fie sancțiuni civile, ori fie simple măsuri de poliție. Când avea să se admită existența sancțiunilor administrative, care în detrimentul ”asemănărilor lor cu sancțiunile penale, constituie decizii administrative, și nu acte de jurisdicție penală”, precizându-se totdată că aceste sancțiuni reprezintă ”o putere exorbitantă a administrației, străină de ordinea jurisdicțiilor penale”, motiv pentru care ”necesită regului compensatoare, de protecție a persoanelor administrative”. Aceasta a fost, de fapt, și poziția propriei noastre doctrine în perioada interbelică, când de exemplu răspunderea funcționarilor publici, potrivit dreptului comun, și ne referim aici la Statutul și Regulamentul propriu de aplicare, nu era analizată ca o sancțiune adminstrativă, ci ca o instituție a ”dreptului disciplinar al funcționarilor”, deși acest punct de vedere era în neconcordanță totală cu teoria statului legal al funcției publice, susținută la vreme aceea în literatura de specialitate.
Dar în dreptul contemporan sunt reglementate numeroase sancțiuni administrative, cu toate că noțiunea de răspundere administrativănu este peste tot recunoscută de doctrină. Cele mai importante sancțiuni administrative sunt acele măsuri de poliție administrațivă, măsurile coercitive care intervin pentru abaterile de la disciplina fiananciară, respectiv pentru neîndeplinirea obligațiilor funcției publice.
Astfel răspunderea poate fi analizată ca o instituție importantă a dreptului și care ocupă centrul acestuia în întregimea lui, reflectând stadiul de evoluție a întregii societăți, dar și nivelul conștiinței și al responsabilității sociale. În literatura de specialitate, sunt și alți autori care fac distincție între noțiunile de răspundere și responsabilitate, plecând în acest sens de la delimitarea care se face în tezele de filozofie și de sociologie referitor la răspunderea socială și responsabilitatea socială. S-a ajuns în știința dreptului să se trateze răspunderea și responsabilitatea cu referirile adiacente către autoritățile administrației publice, către funcționarii publici, dar și către răspunderea și responsabilitatea cetățenilor unii față de ceilalți și față de normele juridice.
Despre responsabilitatea socială a funcționarilor publici, putem spune că aceasta reprezintă raportarea conștientă la nevoile sociale, la sarcinile pe care le au și pe care le consideră îndatoriri primordiale. Pentru acești funcționari publici, acești ”responsabili sociali”, realizarea sarcinilor de serviciu, rezolvarea cu promptitudine și seriozitate a problemelor cetățenilor, reprezintă felul de a fi și scopul existenței lor sociale.
Dar în opoziție cu responsabilitatea socială care ar trebui să reprezinte idealul de funcționar public, există atitudinea acestuia de delăsare, indiferență și birocratism față de problemele celor pe care trebuie să-i slujească. Dar atunci când funcționarii publici săvârșesc abateri de orice natură sau vatămă drepturile și interesele legitime ale cetățenilor, sau produc prejudicii și tulburări bunului mers al activității sau prestigiului autorităților din care fac parte, atunci intervine răspunderea juridică a acestora.
În concepția autorilor care fac deosebire între răspundere și responsabilitate, se consideră că ”responsabilitatea precede răspunderii și o poate elimina, iar când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil, și devine răspunzător pentru comportamentul ilicit pe care îl adoptă”. De aici rezultă că în comportamnetul funcționarului public ar trebui să primeze responsabilitatea, îndeplinirea cu convingere a sarcinilor sale, convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, convingere care să-l motiveze și să-i dea credință că interesul public este baza unui comportament profesional și moral. De aceea se consideră foarte importantă de analizat răspunderea în dreptul administrativ a autorităților și funcționarilor publici, căci administrația publică pune la baza activității ei principiul legalității, așadar aplicarea legii conform literei și spiritului ei.
Abaterea de la lege prin săvârșirea de fapte ilicite și atentarea, astfel, la valorile juridice ocrotite, atrage răspunderea juridică în diversele forme pe care le îmbracă. Această răspundere juridică are un scop preventiv și educativ în același timp, dar și un scop sancționator, rezultând din acest ultim aspect și caracterul reparator în cazul în care se produc daune materiale sau morale, sau ambele variante în aceeași situație ilicită.
Prin oricare dintre formele răspunderii se dorește restabilirea ordinii încălcate ca urmare a săvârșirii ”ilicitului”, iar aplicarea sancțiunilor și stabilirea despăgubirilor ar trebui să-l facă pe autorul faptei să conștientizeze consecințele faptei săvârșite și să nu mai săvârșească niciodata asemenea fapte.
În dreptul administrativ, subiectul activ al răspunderii este autoritatea publică față de care se răsfrâng consecințele faptei săvârșite și în a cărei competență intră tragerea la răspundere a făptuitorului, autoritatea care de altfel îi și aplică acestuia sancțiunea. Astfel, în procesul tragerii la răspunderea juridică, autorul faptei devine subiectul pasiv al răspunderii.
Pe de altă parte, în raport cu fapta, autoritatea față de care se răsfrâng consecințele reprezintă subiectul pasiv, iar autorul faptei, care poate fi persoana fizică sau juridică, are calitatea de subiect activ.
Răspunderea politică și juridică a autorităților administrației publice
Normele de drept care stabilesc cadrul juridic al organizării și funcționării autorităților
adminstrației publice fac referiri la răspunderea pe care o au acestea în realizarea sarcinilor pe care le au și care reprezintă rațiunea existenței lor. Astfel chiar și Constituția României în art.109 alin.1 stabilește răspunderea juridică a Guvernului față de Parlament pentru întreaga sa activitate, arătându-ne că ”fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia”. În continuare, Constituția face precizări și cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului, stabilind în acest sens că ” numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție”. În final art.109 se mai stipulează următorul lucru, că numai ” cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
O altă modalitate de angajare a răspunderii Guvernului o reprezintă ”moțiunea de cenzură”, prevăzută în Constituție care precizează că Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii și se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit articolului 114. Acest articolu ne arată că Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condițiile articolului 113. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declarației de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. În cazul în care Președintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în ședința comună a celor două Camere.
Dar după cum se poate observa, Constituția nu cuprinde prevederi exprese la natura juridică a formelor de răspundere a autorităților administrației publice locale, și acestea au fost stabilite prin Lg.nr.215/2001 priviind administrația publică locală, în care se arată că ” primarii, primarul general al Municipiului București, președinții consiliilor județene, consilierii și funcționarii din serviciile locale și județene răspund, după caz, material, civil, administrativ sau penal, pentru faptele pe care le săvârșesc în exercitarea atribuțiilor care le revin”.
În ceea ce privește răspunderea autorităților de specialitate ale administrației publice, acestea nu poate cădea pe seama întregului organ, cum ar fi cazul autorităților administrative cu competență generală, cum sunt Guvernul și Consiliile Locale care sunt organe colegiale. Expresia răspunderii autorităților administrației publice este obligativitatea acestora de a prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, dar și de autoritățile administrative superioare, iar, pe de altă parte există și obligația de a se supune controlului mparlamentar sau al autorităților administrative ierarhic sau funcțional superioare. Textul legii ne arată că ” Guvernul și celelalte otrivit articolului 114. Acest articolu ne arată că Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condițiile articolului 113. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declarației de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. În cazul în care Președintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în ședința comună a celor două Camere.
Dar după cum se poate observa, Constituția nu cuprinde prevederi exprese la natura juridică a formelor de răspundere a autorităților administrației publice locale, și acestea au fost stabilite prin Lg.nr.215/2001 priviind administrația publică locală, în care se arată că ” primarii, primarul general al Municipiului București, președinții consiliilor județene, consilierii și funcționarii din serviciile locale și județene răspund, după caz, material, civil, administrativ sau penal, pentru faptele pe care le săvârșesc în exercitarea atribuțiilor care le revin”.
În ceea ce privește răspunderea autorităților de specialitate ale administrației publice, acestea nu poate cădea pe seama întregului organ, cum ar fi cazul autorităților administrative cu competență generală, cum sunt Guvernul și Consiliile Locale care sunt organe colegiale. Expresia răspunderii autorităților administrației publice este obligativitatea acestora de a prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, dar și de autoritățile administrative superioare, iar, pe de altă parte există și obligația de a se supune controlului mparlamentar sau al autorităților administrative ierarhic sau funcțional superioare. Textul legii ne arată că ” Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie”.
Fată de aceste reglementări constituționale și de normele cadru care privesc răspunderea autorităților administrației publice cuprinse în propriile legi de organizare și funcționare, se poate concluziona că suntem în prezența unei răspunderi complexe pentru activitatea pe care o desfășoară. În cazul unei răspunderi politice, principala sancțiune care poate fi dată pentru realizarea unei activități nesatisfăcătoare este dizolvarea autorităților administrației publice în condițiile legii, în cazul organelor colegiale, sau destituirea din funcție a conducătorului ministerului sau al organului central de specialitate al administrației publice.
Pe lângă răspunderea politică, autoritățile adminisitrației publice au și o răspundere juridică care i-a naștere atunci când respectivele autorități produc pagube sau daune cetățenilor prin realizare de acte ilegale, sau inactivitate, sau tăcere, sau chiar prin fapte sau operațiuni materiale care chiar produc pagube sau daune.
Fundamentarea din punct de vedere juridic a obligației care aparține autorității administrației publice și care se referă la repararea pagubei pricinuite, altfel spus, de a răspunde patrimonial, se regăsește în conținutul a trei teorii juridice, și anume: teoria echității și egalității în fața asrcinilor publice, teoria riscului și teoria relei funcționări a autorităților administrative.
Teoria echității și egalității în fața sarcinilor publice pornește de la la obilgativitatea respectării principiului de a nu se aduce daune de nici un fel cetățeanului, nici chiar atunci când măsurile adoptate de administrație, și care ar putea fi chiar cauza daunei cetățeanului, vizează soluționarea intereselor întregii colectivități. În contra opțiune, ar însemna că autoritățile adminstrației publice prin activitatea lor, ar putea să pună un cetățean într-o lumină nefavorabilă, și anume de inegalitate față de alte persoane, și astfel ar produce un dezechilibru în ordinea socială, ceea ce ar fi contrat pricipiului solidarității și egalității tutror cetățenilor în fața legilor și a obligațiilor publice. Această teoprie explică și de ce societatea trebuie să preia asupra ei pagubele înregistrate de unii dintre memebrii săi, motivul fiind actul autorității administrației publice făcut în interesul general.
Astfel principiul de solidaritate socială cere ca paguba suferită de unii cetățeni din cauza unui act de putere publică, făcut în interesul general, să fie preluată de societate. Deci solidaritatea socială face ca din fiecare dintre noi să fie considerat, în realitate, asigurat de către patrimoniul public împotriva riscurilor ce rezultă din funcționarea serviciilor publice
Teoria riscului are în vedere stabilirea legăturii care determină cauza între activitatea autorității administrative, actele și faptele acestei autorități și pagubă. Chiar dacă fapta sau actul autorității administrative nu constituie erori ale acesteia, în activitatea administrației publice trebuie să fie admis riscul apariției unor consecințe nedorite. Astfel prin noțiunea posibilității apariției riscului, se propune înlocuirea responsabilității subiective bazate pe culpă printr-o responsabilitate obiectivă a autorității administrative pentru activitatea sa.
Teoria relei funcționări a autorităților administrației publice își are fundamnetul chiar în dorința funcționării conform legii a acesteia. Normele juridice care stabilesc organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile autorităților administrației publice, constituie principiul de bază conform căruia se apreciează dacă funcționarea autorității administrative este legală sau nu. Existența oricărei abateri de la prevederile sau scopurile legilor, determină funcționarea incorectă a autorității administrației publice, care constă tocmai în săvârșirea unor acte juridice nelegale, crearea unei activități necompetente, crearea unor omisiuni, sau a unor erori, care presupun existența unei culpe în urma căreia cetățeanul este păgubit, pagubă care nu s-ar fi produs dacă funcționarea autorității administrative ar fi fost una normală și corectă. Prin urmare, funcționarea defectuoasă și în afara cadrului legal, este cauza apariției pagubei în dauna cetățeanului, știindu-se foarte bine că funcționarea corectă și legală nu ar putea conduce la consecințe negative pentru toți cetățenii, spre folosul cărora u fost constituite aceste servicii publice.
Toate cele trei teorii, care fiecare în parte fundamentează răspunderea patrimonială a autorităților administrației publice, apar ca o consecință logică a raporturilor de drept public care există între autoritățile administrației publice, care au fost create tocmai pentru a funcționa legal, și cetățenii, care atunci când sunt lezați printr-o acțiune anormală și nelegală exercitată de un organ al administrației publice, pot pretinde anularea acelor acte nelegale, dar și repararea pagubelor produse.
Trebuie știut că răspunderea aparține direct și nemijlocit autorităților adminstrației publice, și nu doar funcționarilor săi, angajați ai autorității admiinstrative respective, unde răspunderea directă și nemijlocită o are prepusul și numai în anumite condiții comitentul.
Așadar răspunderea acestor autorități ale administrației publice este chiar o răspundere primară, directă și nemijlocită, nefiind necesară identificarea imediată a funcționarului care a săvârșit greșeala, deoarece principalele condiții care atrag răspunderea sunt existența abaterii și culpa autorității adminstrației publice, chiar și în cazul în care cauza săvârșirii ei rămâne necunoscută. Simplul angajat al organului administrației publice este însăși imaginea organului pe care îț reprezintă, și din acest punct de vedere culpa se îndreaptă în primul rând asupra organului și apoi asupra angajatului propriu-zis.
Există și excepții de la această regulă atunci când apare obligativitatea autorităților administrației publice de a repara unele cazuri prevazute chiar de lege, sau chiar prin repararea unor pagube create prin acte și fapte neculpabile, și ne refim aici, ca și exemplu elocvent, cazul de obigativitate a autorității administrației publice competente de a despăgubi acei cetățeni ale căror animale au fost sacrificate în vederea exterminării unui focar de boală – infecțioasă.
Conform Constituției în vigoare, răspunderea pentru daunele create prin acte administrative ilegale face obiectul de reglementarea nu doar pentru dreptul constituțional, ci și pentru dreptul administrativ. Astfel, Constituția stabilește că ” persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Pe de altă parte, legea contenciosului administrativ, nr.554/2004, prevede că ” Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.
De altfel, ” înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională, iar partea nu a optat pentru aceasta”.
Prin examinarea acestor texte legale se poate observa că actele adminstrative ilegale anulate dau dreptul cetățenului de a obține repararea pagubei, ceea ce înseamnă că în Constituție se acceptă principiul reparării pagubei ca fundament al răspunderii autorităților administrației publice . Astfel instanțile judecătorști au competențe de a judeca cererile persoanelor vătătmate în drepturile lor prin acte adminsitrative, și se pot pronunța conform legii asupra legalității acestora, ceea ce presupune că și Constituția recunoaște necesitatea unui control jurisdicțional asupra unor acte juridice mise de autoritățile administrației publice.
Condițiile în care administrația publică răspunde din punct de vedere patrimonial pentru daunele rezultate prin existența unor acte ilegale, sunt acele prevederi care rezultă din prevederile legii contenciosului adminstrativ, și anume: actul administrativ care cauzează prejudiciul să fie ilegal; să existe o pagubă determinată de actul adminstrativ ilegal; să existe un raport de cauzalitate între actul ilegal și pagubă; reaua funcționare a autorităților administrative care a determinat astfel culpa acesteia.
În ceea ce privește răspunderea autorităților administrației publice pentru consecințele ce determină apariția faptei ilicite, trebuie subliniat că această raspundere revine în final și funcționarului vinovat de săvârșirea respectivei fapte ilicite. În acest sens, autoritatea administrativă care este obilgată față de persoana vătămată, se îndreaptă cu acțiune în regres impotiva funcționarului, angajat al său și care a savărșit efectiv fapta, dar numai în condițiile și limitele stabilite de lege.
Mai există un elemet care trebuie amintit și care se referă la răspunderea autorităților administrației publice față de funcționarii, angajți ai săi, care din cauza accidentelor sau a unor boli care pot apărea în timpul sau cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, sau ca urmare a unui accident intervenit de asemenea în timpul sau din cauza serviciului și încetează din viață, statul răspunde față de funcționar au soția și copii acestuia, cu o pensie de invaliditate sau urmaș, după caz, și conform celor stabilite de condițiile legii.
Răspunderea administrativ-patrimonială
Noțiuni introductive
Concept
Condițiile angajării răspunderii patrimoniale
2.1 Noțiuni introductive
Relațiile interumane din sociatate sunt reglementate prin norme juridice care urmăresc desfășurarea acestor reglementări juridice conform voinței celor aflați la conducerea statului, care pot reprezenta interesele unor grupuri restrânse în condițiile existenței statelor totalitare, sau pot reprezenta interesele întregii colectivități în condițiile statelor democratice.
În cazul încălcării acestor norme juridice se vor pune în pericol valorile sociale pe care normele juridice le apără, iar pentru ocrotirea acestor valori s-a stabilit o răspundere juridică aplicabilă atunci când normele juridice sunt încălcate, în sensul că persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unor abateri de la normele juridice aplicabile într-un stat de drept, și sunt obligate să suporte anumite consecințe juridice și să fie sancționate.
Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepțiunea de ansamblu de norme juridice care reglementeză relațiile sociale în cazul încălcării normelor juridice, fie de situațiile juridice în care se află persoana care a încălcat normele juridice. Între răspunderea juridică,constrângerea juridică și sancțiunea juridică, există o stansă legătură, pentru că toate au drept scop asigurarea ordinii de drept.
Constângerea se realizează prin aplicarea de sancțiuni juridice, iar aplicarea sancțiunii este o consecință a angajării răspunderii, și intervine numai în situații extrme, când activitatea de convingere nu dă rezultatele sperate, fiind astfel nevoie de aplicarea unor măsuri speciale de constrângere, pentru asigurarea unui conduite civice corespunzătoare.
Normele juridice conțin de regulă și sancțiunile aplicabile, căci nerespectarea normelor stabilește și răspunderea juridică a persoanelor care le încalcă.
Pentru fapte care au un pericol social mai redus, și anume, abaterile administrative, a fost instituită răspunderea administrativă.
Săvârșirea unei fapte contrare normelor juridice ce se doresc reptectate poate să antreneze o singură formă de răspundere sau mai multe forme, în raport de consecințele acelei fapte. De exemplu, dacă prin săvârșirea unei infracțiuni sau a unei contravenții sunt cauzate și pagube materiale, vor exista atât răspunderile penală și administrativă, dar și cea civilă. Pe de altă parte o sancțiune patrimonială, ce constă în plata unei sume bănești, va fi consecința unor răspunderi diferite, în raport de cum este încadrată fapta și pentru săvârșirea căreia trebuie plătită suma. Deci obligația plății sumei de bani, poate constitui o sancțiune penală, o sancțiune administrativă sau o sancțiune civilă.
Pentru ca să existe răspundere juridică este absolut obligatoriu ca fapta săvârșită să fie incriminată de normele juridice, persoana să săvârșească fapta ci vinovăție și să existe o legătură cauzală între faptă și consecințele antisociale produse.
Stabilirea formei de răspundere juridică pentru săvârșirea faptelor antisociale depinde de voința și interesele celor din conducerea statului la mamentul respectiv, dar și de importanța valorilor care trebuiesc ocrotite, conform evaluărilor date de guvernanți în scopul apărării acestor valori.
În cadrul tuturor formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea administrativă, pentru că printre cele mai frecvente nerespectări ale legii se numără și abaterile administrative, și în primul rând săvârșirea de contravenții.
Trebuie menționat și faptul că răspunderea administrativă nu trebuie confundată cu răspunderea contravențională, dar nici aceasta din urmă nu trebuie limitată. Mai exact, răspunderea contravențională este o formă a răspunderii administrative, dar fără îndoială că este cea mai des întâlnită, dar și cea mai importantă. Există însă și împrejurări care antrenează răspunderea administrativă, fără ca faptele respective să constituie contravenții: de exemplu, majorările de întârziere care aplică pentru neplata la termen a impozitelor și taxelor, sau anularea unei autorizații în cazul încălcării unor norme juridice, fărăr ca acestea să fie contravenții. Săvârșirea acestor fapte antrenează răspunderea administrativ-disciplinră, dar nu o răspundere contravențională. Prin urmare, faptele nu sunt considerate contravenții, iar sancțiunile sunt sancțiuni administrativ-disciplinare, și nu contravenționale.
2.2 Concept
În doctrină, răspunderea administrativ – patrimonială a fost definită ca reprezentând acea formă a răspunderii juridice care constă în obligarea statului sau a unităților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
Conform art.52 din Constituție și art.13 și 16 din lg.contenciosului administrativ, nr.554/2004, s-a instituit o răspundere administrativ-patrimonială a administrației și a funcționarilor ei, supusă unui regim de drept administrativ.
Astfel prin art.52 alin.1 din Constituție, această formă de răspundere a fost extinsă pentru toate autoritățile publice, de altfel, același lucru îl prevede și art.1 din lg.nr.554/2004, care prevăd ca o concluzie, că autoritățile publice pot fi obligate la repararea prejudiciilor materiale și morale provocate.
Cât privește condițiile și limitele exercitării dreptului la despăgubiri ca urmarea a prejudiciilor provocate prin acte administrative ilegale, se va face printr-o lege organică, așa cum se prevede și în Constituție în art.52 alin.2.
O prevedere deosebită este și cea cupinsă în art.52 alin.3 din Constituție care consacră o formă specială de răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare penale. Angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale se poate face prin acțiune îndreptată împotriva autorității pârâte, prin acțiune îndreptată exclusiv împotriva funcționarului public sau prin acțiune îndreptată concomitent împotriva autorităților și funcționarului public. Acest ultim tip de acțiune este cel mai folosit în practică, pentru că ocotește cel mai bine interesele celui vătămat.
Actuala Constituție conține mai multe dispoziții, din care o semnificație aparte o au articolul 21 care prevede că ”orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertatilor și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept”, dar și art. 44, 52 care ne arată că ”persoana vătămată într-un drept al sau ori într-un interes de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”, art. 53 si 123 alin.(5). De aici putem să tragem concluzia că actuala Constițutie recunoaște dreptul fundamental al cetățeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităților publice.
Principiile constituționale ale răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate determină conturarea mai multor forme ale răspunderii administrativ-patrimonială, după cum putem enunța:
răspunderea administrativ-patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice erori juridice. În acest caz se poate introduce acțiune în regres a statului împotriva magistraților care nu și-au exercitat atribuțiile corespunzator legii. În acest caz există o funcție de rea-credință și gravă neglijență.
răspunderea administrativ-patrimonială a alor autorități publice pentru pagube cauzate prin acte administrative sau prin nesoluționarea cererilor într-un termen prevazut de lege.
răspunderea administrativ-patrimonială solitară a autorității administraței publice și a funcționarilor pentru pagubele cauzate în domeniul public și pentru incompetența atribuțiilor de funcționar public.
răspunderea administrativ-patrimonială exclusivă a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public.
Dar, nu numai Constituția prezintă dispoziții referitoare la răspunderea administrativ-patrimonială, ci și Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Se instituie astfel o nouă bază legală după de 14 ani, pentru instituția răspunderii administrativ-patrimoniale, timp în care angajarea răspunderii autorităților publice pentru prejudiciile aduse prin acte administrative ilegale sau prin limitele serviciului public prestat cetățenilor, se făcea în baza unei legi preconstituționale, pentru a cărei aplicare se făcea raportare la textul Constituției.
Astfel, Constituție în vigoare, ca și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, consacră soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești de această natură și anume în secțiile speciale de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalelor, al Curților de Apel și al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Judecătorul de contencios administrativ este cel care se poate pronunța atât asupra legalității actului, cât și asupra oportunității lui. De aemenea Legea nr. 554/2004 prevede în art. 18 alin. (3) că “În cazul admiterii cererii, instanța va hotarî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”
Răspunderea administrativ-patrimonială este o răspundere cu caracter autonom, supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele care sunt consacrate de Codul civil si care guvernează regimul raspunderii particularilor. Este necesar să se evidențieze și unele particularități de bază de care trebuie să ținem cont la aplicarea răspunderii administrativ-patrimoniale autorităților administrației publice: responsabilitatea este stabilita doar prin lege; temeiul aplicării răspunderii administrative îl repezintă ilegalitatea comisă; obligativitatea aplicării sancțiunilor; sancțiunile vor fi aplicate autorităților administrației publice și funcționarilor publici după ce au fost considerați vinovați; sancțiunile sunt aplicate conform normelor de drept care reglementează natura juridică a formei de ilicit administrativ.
În comparație cu răspunderea administrativ-patrimonială, răspunderea administrativ-disciplinară este definită ca fiind situația juridică ce constă în complexul de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite între un organ al administrației publice sau, dupa caz, un funcționar public și autorul unei abateri administrative , abatere care nu este contravențională, ci este disciplinară.
Sancțiunile administrativ-disciplinare sunt măsuri de constrângere, cu efect educativ, care se iau față de funcționarii publici vinovați de săvârșirea abateri disciplinare. Prin aplicarea sancțiunilor administrativ-disciplinare se urmărește apărarea ordinii și disciplinei în cadrul instituției, dar și educarea funcționarilor publici în spiritul exercitării cu raspundere a atribuțiilor care le revin conform funcției avute , dar și prevenirea săvârșirii altor abateri disciplinare.
2.3 Condițiile angajării răspunderii patrimoniale
Răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public sanctionează conduita ilicită a organelor administratiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.Teoria și practica juridică au parcurs un drum lung și greu pâna la acceptarea ideii de răspundere a statului pentru daunele cauzate prin acte de putere. Ca statul să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin acte de putere au considerat necesar să țină cont de două principii de bază și anume: egelitatea tuturor în fața sarcinilor bublice și solidaritatea socială.
Pe baza teoriei ,,riscului serviciului” și a teoriei ,,relei funcționări” a serviciului, observăm că există două feluri de răspundere, cum ar fi: răspunderea ,,obiectivă” și răspunderea ,,bazată pe culpă” a administrației pentru pagubele produse terților prin acte de putere publică.
În categoria răspunderii obiective se include răspunderea statului pentru prejudiciile create prin erorile judiciare, dar și aceea a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public.
Cea mai importantă pentru dreptul administrativ este răspunderea bazată pe culpă, înțeleasă ca răspundere a adminitrației și funcționarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative, precum și pentru defectuoasa funcționare a serviciilor publice.
Ca răspunderea bazată pe culpă să existe, trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume:
Actul administrativ individual producător de daune să fie ilegal. Încalcarea acestor condiții de legalitate a actelor trebuie să fie constatată de instanța de judecată, conform prevederilor Legii nr. 554/2004.
Actul administrativ ilegal trebuie să cauzeze prejudicii materiale sau morale. Cuantumul pejudiciilor va fi stabilit de instanța de contencios administrativ.
Raportul de cauzalitate dintre actul ilegal si prejudiciu trebuie săfie evident, să rezilte conform principiului cauză – efect. Instanța va cerceta sursa ilegalității și, numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul, va acorda despăgubirile corespunzătoare.
Culpa autoritatii publice- reprezinta o anume conduită psihica a autorului fata de fapta ilegala, fapta care poate fi reprezentata de emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim. Partea vatamata nu trebuie sa faca dovada culpei autoritătii publice. Putem fi in fata culpei personale a functionarului public sau in fata culpei de serviciu a administratiei, generată de reaua functionare a acesteia.
Există și particularități procedurale ale răspunderii administrativ-patrimoniale între care putem aminti:
a)Acțiunea în daune este necesar să fie introdusă cu acțiunea în anulare. În cererea de anulare ori de constatare a ilegalitătii actului administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele completate de încalcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, în subsidiar, și pretențiile despăgubirilor, excepție făcând cazul în care reclamantul nu cunoaște la data respectivă, intinderea acestora. Obligarea la despăgubiri pentru prejudicul material sau moral va figura în dispozițiile hotărârii judecatorești, după soluția referitoare la anularea actului.
b)Părțile chemate în judecată pot fi autoriatea publică emitentă a actului ilegal, dar și funcționarul acesteia care a elaborat sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii (art. 16 din Legea nr. 554/2004). Dacă va fi admisă cauza, funcționarului va putea fi obligat la plata daunelor solidar cu autoritatea pârâtă.
c)Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acțiunea în despagubire este subsidiară acțiunii în anulare.
d)Instanța trebuie să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, adică să constate înaintea pronunțării asupra cererii de despăgubire, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu cerut de către reclamant. Aceste aspecte se consemnează în motivarea soluției.
Crearea contenciosului administrativ a condus la asigurarea echilibrului puterilor în stat și conlucrarea lor, asigurând controlul judecătoresc asupra activității organelor administrației publice. A pus bazele unui acces asigurat juridic în justiția natională și internațională a persoanelor fizice și juridice, care se consideră lezate în drepturile sale legitime prin actul emis de către autoritățile administrației publice.
Practica jurisprudenței administrative, modestă încă, contribuie oarecum la contracararea abuzurilor autorităților administrației publice prin soluționarea problemelor cetățenilor.
3.Contenciosul administrativ, mecanism procedural de reparare a pagubelor produse prin acte administrative nelegale
3.1 Noțiunea de contencios administrativ
Condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ
Condițiile de admitere a acțiunii în despăgubire în contenciosul administrativ (existența și vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat)
3.1 Noțiunea de contencios administrativ
Într-un stat întemeiat pe ordinea de drept, instituția contenciosului administrativ reprezintă „forma democratică de reparare a încălcărilor săvârșite de către organele și autoritățile administrative, de limitare a puterii arbitrare a acestor a, de asigurare a drepturilor individuale ale administraților”, sau, mai sintetic, „forma juridică de apărare a particularilor – persoane fizice sau juridice – împotriva abuzurilor administrației publice” . “Nu există libertate și nici respect pentru persoana umană fără judecător: oricine se consideră lezat sau oprimat se poate adresa unei autorități independente. În fața ei, va avea facultatea de a se explica și de a obține, după o dezbatere contradictorie o sentință care se impune tuturor, în particular autorității publice care l -a lezat prin atitudinea sa”.
Contenciosul administrativ reprezintă, sintetic, ansamblul de reguli juridice privind soluționarea pe cale jurisdicțională a litigiilor administrative. Etimologic, noțiunea derivă din latinescul contendo, contendere, care evocă ideea unei înfruntări prin luptă, în sens metaforic însă, adică între interese contrarii. Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 definește contenciosul administrativ ca “activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim” (art.2 alin.1 lit.f).
Se poate observa observa, că definiția legală a contenciosului administrativ,
formulată în concordanță cu opiniile exprimate de doctrina de drept administrativ, este structurată pe mai multe tronsoane:
a) este o activitate de soluționare a unui litigiu dintre o autoritate publică și alte entități publice sau private;
b) activitatea este realizată de instanțe de contencios administrativ;
c) conflictul juridic soluționat de instanțele de contencios administrativ se poate naște în primul rând din emiterea sau încheierea unui act administrativ, în al doilea rând din nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, și în al treilea rând din refuzul nejustificat de a rezolva cererea.
Contenciosul administrativ român își are sediul materiei în Constituție, în legea generală a contenciosului administrativ, precum și în legi speciale. Astfel, art.52 alin.1 al Constituției din 1991 revizuite în 2003, chiar dacă nu folosește expres noțiunea de „contencios administrativ”, descrie esența acestei instituții juridice: „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim , de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. În alineatul 2 al aceluiași text constituțional, se precizează că prin lege organică vor fi stabilite condițiile și limitele exercitării acestui drept.
Textului menționat i se adaugă cel al art.123 alin.5, care consacră faza jurisdicționalizată a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităților locale.
Legea nr.29/1990 reinterpretată în lumina Constituției din 1991 a constituit până recent sediul general de rang legal al materiei contenciosului administrativ. În urma criticilor exprimate de doctrină și de practicieni legate de faptul că, deși Constituția impunea adoptarea unei legi organice a contenciosului administrativ, aceasta s-a lăsat așteptată mai mult de 12 ani, la sfârșitul anului 2004, a fost adoptată Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prima lege organică a contenciosului administrativ român și care constituie în prezent sediul materiei contenciosului administrativ, ca lege generală.
Art.31 al noii legi abrogă în mod expres legea generală a contenciosului administrativ nr.29/1990, nu și legile speciale care conțin soluții derogatorii sub aspectul competenței, termenelor, etc., de la legea generală.
Contenciosul administrativ, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 constă în activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a ivit fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legi contenciosului administrativ, fie prin nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Se poate afirma că instituția contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acțiuni directe, în fața instanțelor judecătorești competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, dupa caz, împotriva refuzului unei autorități publice de a soluționa o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituția contenciosului administrativ apare ca fiind o garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților publice.
Instituția contenciosului administrativ cuprinde doar procedura care se desfășoară în fața instantei judecătorești competente. Ea nu cuprinde procedura de emitere a actului administrativ și procedura plângerii prealabile.
Legat tot de noțiunea de contencios administrativ, trebuie să menționăm că se face diferență între contenciosul administrativ obiectiv și cel subiectiv, primul fiind un proces “contra actului administrativ”, raportat la regulile (legi, alte acte normative) care-i guvernează emiterea, pe când al doilea are în centrul său preocuparea față de drepturile subiective ale persoanelor fizice sau juridice, fără a se preocupa de legalitatea obiectivă a actului administrativ.
Altfel spus, contenciosul administrativ obiectiv este acea formă judecătorească de control al legalității actelor administrative care are ca scop respectarea legii, a dreptului obiectiv, pe când, contenciosul administrativ subiectiv, este fondat pe un drept subiectiv sau pe un interes legitim privat, fiind promovat numai de persoana lezată prin activitatea ilicită a administrației publice.
Așadar, contenciosul administrativ subiectiv are caracter jurisdicțional, căci instanța de contencios administrativ, atunci când acțiunea este admisă, poate să anuleze total sau parțial actul nelegal, poate să oblige autoritatea publică pârâtă să emită un act, iar atunci când prin actul administrativ nelegal sau prin refuzul nejustificat de rezolvare a cererii , reclamantul a suferit un prejudiciu material sau moral, poate antrena răspunderea administrativ- patrimonială a autorității publice.
De asemenea, amintim faptul că doctrina franceză face distincție între contenciosul în anulare, care dă dreptul judecătorului să anuleze actul atacat, și contenciosul de plină jurisdicție, care autorizează Consiliul de Stat să se substituie administrației, decizia sa înlocuind actul administrativ anulat. În doctrina română interbelică, însă, dacă noțiunea contenciosului contenciosului în anulare este identică, din punct de vedere al conținutului, cu cea folosită de doctrina franceză, contenciosul de plină jurisdicție este caracterizat prin faptul că puterile judecătorului sunt mai largi, și decizia lui nu se limitează la anularea actului, ci poate ordona și alte măsuri, cum ar fi recunoașterea unui drept subiectiv, restituiri, reintegrări, despăgubiri și chiar eventual reformarea unui act administrativ – cu alte cuvinte ne aflăm în prezența unui contencios de plină jurisdicție când puterile judecătorului sunt cât mai depline.
De asemenea, se apreciază că în cazul contenciosului subiectiv suntem în prezența unui contencios de plină jurisdicție, iar contenciosul obiectiv este un contencios în anulare. Prima calificare, are, întotdeauna în vedere obiectul constatărilor instanței, iar cea de-a doua decizia acesteia.
3.2 Condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ
Condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contenciosul administrativ sunt acele acțiuni absolut necesare pentru exercitarea dreptului la acțiune în fața instanțelor judecătorești, cât și procedura plângerii prealabile, deoarece aceasta din urmă constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate.
Motivul ce detrmină persoana să formuleze acțiunea poate fi: neemiterea sau neîncheierea actului administrativ; nesoluționarea în termenul legal a cererii referitoare la un drept sau interes legitim; refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Modificarea Lg.nr.544/2004 prin Lg. Nr.262/2007, a fost impusă de mai multe cerințe, între care putem menționa: lipsa coerenței legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor normative existente; lipsa clarității actelor normative în domeniu și limitarea accesabilității determinate; modificările succesive ale legislației specifice; lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze activitatea autorităților administrației publice, în așa fel încât sistemul normativ să fie înțeles de toți și, prin urmare, să fie în mod facil controlabil; lipsa unei terminologii unitare, dar și lipsa coroborării regulilor, conceptelor și instituțiilor juridice specifice procedurii administrative cu cele proprii contenciosului administrativ.
Modificările făcute au urmărit reforma serviciilor publice de bază și a utilităților publice de interes local, consolidarea procesului de descentralizare administrativă și fiscală, întărirea capacității instituționale a structurilor din administrația publică centrală și locală, simplificarea procedurilor și reglementarea unitară a regulilor care privesc funcționarea administrației publice, dar și înlăturarea incompatibilităților sau conflictelor generate de diferite prevederi normative aplicabile aceleiași materii.
Obiectivele urmărite și consolidate au determinat uniformizarea soluțiilor legale disparate existente în legislația actuală, precum și reglementarea pentru prima dată a unor situații juridice semnalate de practica administrativă; coroborarea regulilor, conceptelor și instituțiilor juridice specifice procedurii administrative cu cele proprii contenciosului administrativ; simplificarea mijloacelor de acțiune a administrației publice prin coerența și predictibilitatea procedurilor; creșterea transparenței decizionale și îmbunătățirea comunicării în interiorul și exteriorul administrației publice; asigurarea stabilității procedurilor administrative și indirect predictibilitatea actului de administrație publică.
Prima condiție de admisibilitate a acțiunii în contenciosul administrativ, se referă la legitimarea procesuală activă în contenciosul administrativ. Astfel legea precizează încă de la început, făcând referire și la art.52 din Constituția republicată că ” “orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, și că “se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.
Termenul de persoană vătămată se referă la orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Sunt asimilate persoanei vatamate si grupul de persoane fizice, fară personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor si intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Din definiția prezentată, referitoare la ”persoana vătămată” rezultă caracteristici de sine stătătoare, și anume: în primul rând, persoana vătămată este în primul rând o persoană fizică sau juridică titulară a unui drept (subiectiv), definit în altă secțiune ca fiind “orice drept prevazut de Constitutie, de lege sau de alt act normativ, caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”. Astfel persoanele fizice sau juridice pot fi vătămate în depturile lor și prin efectul tăcerii administrative sau a refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, aceste fapte administrative fiind asimilate actelor administrative. De assemenea, trebuie să aibă capacitate juridică și procesuală, iar referitor doar la persoanele fizice pot acționa în contenciosul administrativ, chiar dacă nu au cetățenia română, deoarece legea nu distinge în acest caz.
În al doilea rând, sunt asociate persoanelor vătămate și grupurile de persoane fizice. Intenția legiuitorului a fost aceea de a crea un fel de acțiune colectivă, întemeiată pe comunitatea de drepturi și interese vătămate, exercitată în comun de mai multe persoane fizice.
Acest text de lege a primit mai multe critici, deoarece în raport cu art.52 din legea fundamentală, care se referă exclusiv la “persoane” (1), iar dacă îl interpretăm în sensul că acțiunile sunt introduse separat de persoanele fizice, el dublează, în mod inutil, dispozițiile art.47 C.pr. civ. – “mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză” (2). Formarea unui “grup” de persoane fizice în vederea introducerii acțiunii are, prin umare, importanță doar organizatorică, informală, fără a avea consecințe juridice în plan procesual. Dar și persoanele juridice pot introduce acțiune separat de persoanele fizice, putând fi obligate mai apoi de către instanța de judecată, ca să-și desemneze un mandatar. De aceea nu găsim o explicație textului de lege care nu face nici o referință la persoanele juridice, și nici care este motivul pentru care sunt preferante persoanele fizice.
Legea asimilează, în categoria persoanelor vătămate și organismele sociale, și ne referim aici la structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative, și care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate. De asemenea, ilegalitatea actului administrativ atacat trebuie să fie una obiectivă, afectând legalitatea obiectivă, și nu una subiectivă, întemeiată pe vătămarea unui drept subiectiv al organismului social.
De asemenea, legea prevede în mod expres , și posibilitatea terțului de a contesta actul administrativ, chiar dacă nu i se adresează direct.
Precizarea s-a considerat a fi utilă, deoarece condiționarea ”luării la cunoștiință” nu mai târziu de 6 luni de la emiterea actului, a fost declarată neconstituțională, iar luarea la cunoștiință poate avea loc oricând.
Tot în sprijinul persoanei fizice, legea a reglementat o acțiune introdusă de Avocatul Poporului. Astfel, dacă acesta, prin controlul reallizat prin legea organică, apreciază că actul este ilegal, sau că autoritatea refuză să-și realizeze atribuțiile legale, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, aflată în raza domiciliului petentului. Petentul capătă calitatea de reclemant, calitate cu care va fi de altfel și citat la proces. Dacă acest petiționar, nu-și însușește acțiunea formulată de către Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios poate anula cererea.
Această soluție privind intentarea acțiunii de către Avocatul Poporului, este o soluție criticată, deoarece dacă, în urma anchetei efectuate de Avocatul Poporului, petiționarul este determinat să se judece cu administrația, el ar putea intenta acțiunea singur, fără ca pornirea procesului de către Avocatul Poporului să se justifice – de altfel, suntem convinși că aceasta va fi și conduita practică adoptată de instituție în aplicarea legii, adică îndrumarea petiționarului către justiție printr-o acțiune în nume propriu. Pe de altă parte, dacă petiționarul nu este hotărât să se judece cu administrația, introducerea lui oarecum “forțată” în proces, de către Avocatul Poporului, nu-și are rostul, întrucât oricum continuarea procesului depinde de petiționar, care poate și renunța la litigiu. Într-o altă situație, Avocatul Poporului devine, în condițiile legii, un adevărat avocat pledant, cel puțin până la momentul preluării acțiunii de către persoana fizică, ori nu aceasta este menirea instituției, care trebuie să rămână echidistantă față de părțile litigiului.
Petiționarul devine reclamant din momentul în care este introdusă acțiunea, (“de drept” – art.1 alin.3 teza a doua), prin urmare el va fi citat în cauză în această calitate, preluând procesul. Avocatul poporului nu mai poate interveni după acest moment în nici un fel în proces, concluzie ce reiese și din formularea art.28 alin.3 din Legea nr.554/2004 conform căruia “actiunile introduse de persoanele de drept public si de orice autoritate publica, in apararea unui interes public, precum si cele introduse impotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu exceptia situatiei in care sunt formulate si pentru apararea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.
Avocatul poporului nu este obligat să efectueze procedura prealabilă, cf. art.7, alin.5, dar persoana fizică care nu efectuează procedura prealabilă sau care pierde termenul de sesizare directă a instanțeide contencios administrativ (6 luni de la comunicarea actului), se poate adresa Avocatului poporului, pentru care termenul de sesizare a instanței (tot de 6 luni) curge de la data la care a cunoscut existența actului nelegal (art.11 alin.3), adică din momentul sesizării de către petiționar. Prin urmare, rezultă că, lipsa de diligență a persoanei fizice poate fi acoperită prin apelarea la sprijinul procesual al Avocatului poporului, efectul fiind reînvierea termenelor de contestare. Este adevărat că nu acesta este spiritul reglementării, însă nimic nu împiedică practic o astfel de conduită. Bineînțeles că Avocatul poporului nu este obligat să exercite acțiunea.
În același fel, legea reglementează și acțiunea de contencios administrativ introdusă pe seama persoanei fizice sau juridice de către Ministerul Public. Acesta, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate, cu acordul prealabil al acestora. Petiționarul dobândește, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Este o acțiune asemănătoare celei introdusă de către Avocatul Poporului, cu diferanța că dacă Avocatul Poporului introduce acțiunea numai în numele porsoanei fizice, pa când Ministerul Public acționează atât în numele persoanelor fizice, cât și în numele prsoanelor juridice.
Obiectul cererii îl reprezintă actul administrativ emis cu exces de putere de către o autoritate publică, nu și refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau tăcerea administrativă. Astfel, Ministerul Public devine apărătorul drepturilor și libertăților persoanelor fizice și juridice în fața abuzurilor administrației publice. În consecință, acțiunea de contencios administrativ subiectiv exercitată de Ministerul public ridică același tip de probleme ca și acțiunea Avocatului poporului.
În cazul acțiunii de contencios administrativ obiectiv a Ministerului Public, acesta are scopul, în cadrul activității juridice, de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente. Instanța, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele sociale cu personalitate juridică interesate.
În temeiul existenței unui interes legitim public, definit de lege ca fiind “interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”, Ministerul public are așadar posibilitatea de a intenta o acțiune de contencios administrativ obiectiv. Acesta vizează doar actele administrative normative, nu și cele individuale, și, fiind un contencios obiectiv, urmărește doar anularea actului, nu și despăgubiri.
În ceea ce privește acțiunea introdusă în contenciosul administrativ de către persoanele de drept public, ” acțiuni în contencios administrativ pot fi introduse de prefect, de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și de orice persoană de drept public vătămată într-un drept (1) sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim (2)”.
Suntem în prezența unui contencios subiectiv, atunci când sunt vătămate drepturile persoanelor juridice de drept public (1), respectiv a unui contencios obiectiv, ce rezultă din formularea impersonală “s-a vătămat un interes legitim” din finalul textului, ce poate fi interpretată în sensul că se referă și la interesul legitim public (2). Persoanele de drept public sunt Statul român, reprezentat prin Ministerul finanțelor, Guvern (Cancelaria Primului Ministru este cea care are personalitate juridică), ministerele, județul, orașul și comuna, precum și alte entități declarate ca atare prin legi sau hotărâri de Guvern (Fondul român de Dezvoltare Socială, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, etc.).
Dar Legea nr.554/2004 reglementează și un aspect care aparține, ca domeniu de reglementare specială Legii administrației locale și Statutului funcționarilor publici. Este vorba de dreptul prefectului de a ataca, în termenele prevăzute în lege, în fața instanței de contencios administrativ, actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale, și de posibilitatea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile prezentei legi și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. În ambele cazuri, până la soluționarea cauzei, actul atacat este suspendat de drept.
Tutela administrativă este o noțiune consacrată a doctrinei dreptului administrativ, desemnând un control exercitat de organe centrale asupra organelor locale descentralizate, autonome, iar cele două autorități publice însărcinate în acest moment cu această tutelă sunt prefectul și Agenția Națională a Funcționarilor Publici. Ea are două forme: prima, mai ”dură”, dă dreptul autorității de tutelă (reprezentanta puterii centrale) să anuleze, să aprobe, să autorizeze actul administrativ emis de o autoritate descentralizată, pe când forma moderată conferă autorității de tutelă doar dreptul de sesizare a unei jurisdicții administrative în vederea anulării acelui act administrativ. Până în 2004, cea mai cunoscută formă de tutelă administrativă din legislația noastră era cea jurisdicționalizată, exercitată de prefect asupra actelor autorităților administrației publice locale.
Prefectul poate ataca în fața instanței de drept administrativ, dispozițiile primarului, hotărârile consiliului local, dispozițiile președintelui consiliului județean și hotărârile consiliului județean, căci își exercită acțiunea în contencios administrativ ca reprezentant al statului cf. art. 123 alin.5 din Constituție, cf. prevederilor Lg.nr.340/2004 privind instituția prefectului, ca lege specială, și cf. prevederilor lg. Contenciosului administrativ, ca lege generală, deci în concluzie are legitimare procesuală activă conferită prin aceste reglementări.
Termenul de constatare este diferit în funcție de tipul actului administrativ, adică actele administrative individuale pot fi atacate în termenul de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii perioadei, până la 1 an, pentru motive temeinice, pe când actele administrative normative pot fi atacate oricând.
Obiectul controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect este actul administrativ, însă și faptele sau actele asimilate prin legea contenciosului administrativ, actului administrativ unilateral – tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de rezolvare a cererii.
Astfel, prefectul, acționând în temeiul dreptului și interesului legitim public conferit prin art.3 alin.1din Legea nr.554/2004, are posibilitatea, atunci când constată că inacțiunea unei autorități publice este contrară interesului public, să solicite acesteia, printr-o petiție, îndeplinirea atribuțiilor legale, iar în cazul tăcerii sau a refuzului, poate duce conflictul în fața instanței de contencios administrativ, care va obliga autoritatea publică la realizarea atribuțiilor legale.
Obiectul cererii de chemare în judecată introdusă de prefect poate fi doar anularea în tot sau în parte a actului ilegal, iar prefectul nu poate cere despăgubiri, deoarece aceasta posibilitate o au doar persoanele fizice și juridice.
Actul administrativ unilateral atacat de prefect este suspendat de drept, încă din momentul introducerii acțiiunii și până la soluționarea cauzei, cauză menită să împiedice producerea unor pagube în bugetul local, sau menită să împiedice buna funcționare a administrației publice locale.
Legea 340/2004 prevedea că în exercitarea atributiei cu privire la verificarea legalității actelor administrative ale consiliului județean, ale președintelui consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puțin 10 zile înaintea introducerii acțiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităților care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.
Practica administrativă a demonstrat că, prin utilizarea acestei atenționări a autorității publice emitente, litigiul poate fi evitat, autoritatea publică fiind mai interesată să-și revoce actul decât să-i fie anulat de către instanță; pe de altă parte, de multe ori ilegalitatea actului nu este sesizată de emitent (mai ales în localitățile rurale, care duc lipsă de personal competent), iar, prin cererea de reanalizare, acestuia i se oferă posibilitatea de a reveni asupra actului ilegal, dovedind bună credință.
Din păcate, odată cu modificările aduse legii în anul 2007, și în detrimentul celor care susțineau această procedură, ea a fost abrogată din cadrul dispozițiilor Lg.340/2004.
Pentru admiterea acțiunii în contencios administrativ, prefectul va trebui să facă dovada unui interes procesual.
În ceea ce privește Agenția Națională a Funcționarilor Publici, aceasta este autoritate de tutelă administrativă jurisdicționalizată pentru toate autoritățile publice, centrale și locale, însă numai într-un domeniu strictdeterminat, acela al raporturilor de funcție publică.
Acțiunea poate fi introdusă fie împotriva actelor administrative ilegale ce au ca obiect raporturi de funcție publică, fie împotriva refuzului nejustificat sau tăcerii administrative, art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004 fiind deplin aplicabil. Astfel, spre exemplu, Agenția va putea contesta actele administrative de numire în funcție emise cu încălcarea legii, dar și refuzul autorităților publice de a-și îndeplini obligațiile derivate din legislația funcției publice, cum este aceea de a organiza concurs pentru o funcție vacantă, sau de a asigura evaluarea anuală a funcționarilor publici.
În doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că Agenția este obligată să cerceteze toate sesizările privind încălcarea legii prin acte sau fapte administrative din domeniul funției publice, nu se poate limita la constatările făcute cu ocazia activității de control efectuate din proprie inițiativă, însă Agenția Națională a Funcționarilor Publici are însă posibilitatea de a efectua procedura prealabilă, deoarece textul nu îi interzice acest lucru; singura diferență este că efectuarea recursului administrativ nu prorogă termenul de sesizare a instanței de contencios dministrativ.
Actul atacat, nu și refuzul, este suspendat de drept, iar termenele constatatoare sunt diferite în funcție de tipul actului contestat, pentru actele individuale, termenul este de 6 luni de la momentul comunicării, data luării la cunoștiință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere, iar actele administrative normative pot fi atacate oricând.
Atât în cazul acțiunii prefectului, cât și a celei exercitate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, legalitatea actului administrativ atacat va fi analizată de către instanța de contencios administrativ în mod obiectiv, nu subiectiv, aici intervenind deja tradiționala distincție între contenciosul obiectiv și cel subiectiv. Astfel, Contenciosul obiectiv are la bază noțiunea de “drept obiectiv”, înțeleasă ca o regulă, un comandament de drept, independent de subiectele raportului juridic concret, care au drepturi subiective.
Cu alte cuvinte, în timp ce contenciosul subiectiv are în centrul său grija pentru drepturile subiective ale persoanelor, oferindu-le acestora mijloace juridice de apărare a acestor drepturi în fața abuzurilor administrației, contenciosul obiectiv evocă necesitatea respectării, în activitatea administrației publice, a regulilor impersonale de drept, subsumate câmpului semantic al sintagmei “drept obiectiv”.
Instanța va constata care este starea de legalitate, așa cum ea rezultă din acte normative, și dacă această stare de legalitate a fost vătămată printr-un act al unei autorități a administrației publice locale.
A doua condiție privind admisibilitatea acțiunii în contenciosul administrativ, se referă la legitimarea procesuală pasivă în contenciosul administrativ. Pentru a fi considerată autoritate publică în sensul legii contenciosului administrativ, o astfel de instituție trebuie să fie în primul rând un organ / autoritate de stat sau al unităților administrativ teritoriale. În al doilea rând organul de stat trebuie să acționeze în regim de putere publică conferită prin lege, și în al treilea rând, acțiunea să aibă ca scop satisfacerea unui interes legitim public, în condițiile în care interesul public este definit de lege ca fiind ”interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”.
Legea contenciosului administrativ asimilează autorităților publice persoanele juridice private care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate publica sau care sunt autorizate să presteze un serviciu public, in regim de putere publica. Este vorba de organisme profesionale (exp.: barouri de avocați), sau organisme private (asociații sau fundații), chiar și societăți cooperative sau societăți comerciale. În conformitate cu Ordonanța Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, prin utilitate publică se înțelege orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public general și/sau comunitar.
Utilitatea publică este un atribut recunoscut persoanelor juridice de drept privat organizate sub formă de fundații sau asociații. Asociația sau fundația de utilitate publică poate emite acte administrative, caz în care legalitatea loc poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ, sau poate refuza rezolvarea unei cereri adresate de un particular
Autoritatea publică este acel organ de stat sau local înzestrat cu putere publică pentru a satisface un interes public. Se deosebește de asociația sau fundația de utilitate publică este dată de faptul că autoritatea publică este organul unei persoane juridice de drept public, pe când asociația sau fundația rămân persoane private.
Persoanele juridice de drept public sunt astfel calificate doar prin lege (de pildă, comuna, orașul, județul, ministerul, alte autorități centrale expres calificate ca atare), și se deosebesc de asociațiile sau fundațiile de utilitate publică prin forma de finanțare (majoritar publică, respectiv majoritar privată), prin natura juridică a proprietății (majoritar publică, respectiv exclusiv privată), precum și prin natura atribuțiilor (în principal de putere publică, respectiv doar excepțional de putere publică). Prin urmare, pentru ca o persoană de drept privat să devină persoană juridică de drept public nu este suficient să primească atribuții de putere publică, ci trebuie să aibă și proprietate publică, finanțare publică și să i se aplice legislația finanțelor publice, iar toate acestea să fie realizate prin lege.
Autoritățile publice vor avea calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ, ele fiind emitentele actelor administrative ilegale, însă numai alături de persoana de drept public atunci când se solicită și despăgubiri. Lor li se alătură, ca urmare a asimilării situațiilor juridice, asociațiile și fundațiile de utilitate publică, precum și alte persoane juridice private care prestează servicii publice.
Calitatea de reclamant, însă, îl vor avea persoanele juridice private în temeiul art.1 alin.1 al legii contenciosului administrativ, atunci când le sunt vătămate drepturile sau interesele lor private, dar și persoanele juridice de drept public. Autoritățile publice vor putea prin urmare acționa ca reclamante în contencios administrativ doar în numele persoanei juridice de drept public pe care o reprezintă, cum este cazul primarului care poate introduce acțiune în această calitate doar în numele comunei sau orașului.
A treia condiție de admisibilitate a acțiunii în contenciosul administrativ, se referă la ilegalitatea actului administrativ, sau ilegalitatea formelor asimilate ale acestuia.
Din definiția actului administrativ se desprind elementele care-l definesc și care reprezintă condiții de bază în cadrul contenciosului administrativ: este un act unilateral, adică este expresia manifestării de voință a unui singur subiect al raportului juridic, celînzestrat cu putere publică; este emis de autoritățile publice – prin urmare nu de persoanele juridice de drept public, ci de organele acestora; scopul emiterii actului administrativ este executarea sau organizarea executării legii; este un act juridic deoarece dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; natura raporturilor juridice este una de drept public sau administrativ, caracterizate prin faptul că părțile raportului sunt, pe de o parte, administrația publică, și, pe de altă parte, persoanele fizice, juridice, sau tot administrația publică prin organele sale; simplele adeverințe prin care autoritatea publică atestă existența sau inexitența unui fapt nu sunt acte administrative, la fel, comunicări interne, propuneri, referate, etc., ce sunt menite să pregătească emiterea actului administrativ; pe de altă parte, “avizul“ favorabil deschiderii unei farmacii, emis de Colegiul Farmaciștilor din România prin filialele sale județene, în ciuda denumirii sale, este un veritabil act administrativ de autoritate, având natura unei autorizații de funcționare.
Ilegalitatea obiectivă a actului administrativ se apreciază în funcție de momentul emiterii sale, pentru actele cu executare din mai multe operațiuni determinate, respectiv pe parcursul executării, pentru actele cu executare succesivă, continuă, nelimitată în timp. Astfel, în acest ultim caz, dacă actul devine ilegal datorită adoptării unei legi care nu mai permite existența lui, actul este anulabil, chiar dacă la momentul emiterii el a fost legal.
Ilegalitatea subiectivă a actului cu executare imediată sau prin operațiuni determinate ca număr sau ca durată, se apreciază în momentul emiterii sale, deoarece actele normative ulterioare nu pot afecta situații juridice anterioare, în baza principiul neretroactivității. Actele cu executare continuă (o autorizație de funcționare, spre exemplu), trebuie apreciate însă și în funcție de actele normative ce sunt adoptate pe durata executării lor, putând deveni din legale, ilegale.
Acte atipice și faptele asimilate actului administrativ se referă cf. bazei legale care le reglementează, și ne referim aici la art.2,alin.2 al lg.contenciosului administrativ, la tăcerea administrativă (faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal) și a refuzului nejustificatde a rezolva o cerere, actului administrativ unilateral. Tăcerea administrativă este un fapt administrativ asimilat, ca efecte juridice, actului administrativ unilateral, pe când refuzul nejustificat, fiind o manifestare de voință a autorității publice, poate fi considerat ca un act administrativ atipic, asimilat actului administrativ tipic.
Tăcerea administrativă este definită prin folosirea formulării extinse, de ”nesoluționare în termenul legal a unei cereri”, tăcerea administrativă vizează două situații distincte, care dau dreptul petiționarului să intenteze acțiunea în fața instanței de contencios administrativ: a) lipsa unui răspuns în termenul de soluționare a cererii inițiale adresate unei autorități publice; b) lipsa unui răspuns în termenul de soluționare a recursului administrativ prealabil adresat autorității publice emitente a actului administrativ ilegal, sau celei superioare. Termenul alocat prin legea contenciosului administrativ pentru răspunsul autorității publice este de 30 de zile, însă cu precizarea ”dacă prin lege nu se prevede un alt termen”.
Prin refuzul nejustificat de rezolvarea a cererii, legiuitorul a înțeles „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilata refuzului nejustificat si nepunerea in executare a actului administrativ emis ca urmare a solutionarii favorabile a cererii sau, dupa caz, a plangerii prealabile”. Spre deosebire de tăcerea administrativă, care este considerată refuz implicit de rezolvare a cererii, de această dată suntem în prezența unui refuz explicit de rezolvare. Refuzul explicit de rezolvare trebuie să fie exprimat „cu exces de putere”, sintagma care, deși pare la prima vedere greu de descifrat, desemnează, de fapt, ilegalitatea subiectivă a refuzului.
În ceea ce privește forma de manifestare a refuzului, trebuie precizat faptul că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale, nu reprezintă automat un refuz nejustificat, caracterul nejustificat putând reieși numai prin raportare la legislația existentă, cu care refuzul trebuie să fie în contradicție.
Refuzul trebuie să fie exprimat în scris, și motivat în drept, deoarece Ordonanța Guvernului nr.27/2002 impune acesteforme procedurale în cazul soluționării petițiilor, prin urmare un refuz verbal (greu de dovedit, de altfel) va putea fi folosit mai greu în instanță. Preferabil este, în cazul unui refuz verbal, să se aștepte expirarea termenului de răspuns, tăcerea administrativă fiind mai ușor de dovedit.
Art.1 al Legii 554/2004 se referă la atacarea în justiție a refuzului nejustificat de a rezolva cererea privitoare la un drept, fără să prevadă prin ce anume trebuia să fie rezolvată cererea – prin act administrativ sau printr-o altă manifestare de voință. În consecință, rezolvarea cererii poate fi făcută nu numai prin emiterea unui act administrativ, ci și prin emiterea unei adeverințe (care nu este act administrativ), certificat etc., adică prin înscrisuri doveditoare sau constatatoare a unor fapte, sau chiar printr-un fapt administrativ.
Legea asimilează actului administrativ și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achizițiile publice.
Pentru prima dată în legislația noastră, Legea nr.554/2004 a oferit o definiție a actului administrativ jurisdicțional – ”actul juridic emis de o autoritate administrativă investita, prin lege organica cu atribuții de jurisdictie administrativa speciala”. Legea 262/2007 defineste jurisdictia administrativa speciala ca fiind ”activitatea înfăptuită de o autoritate administrativa care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurarii dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdictionale”.
A patra condiție de adminisbilitate a acțiunii în contenciosul administrativ , este o condiție de admisibilitate negativă și se referă la faptul că actul atacat nu trebuie să fie exceptat de la contenciosul administrativ, iar baza legală care arată ce acte nu pot fi atacate în contenciosul administrativ, este art.5 din lg.554/2004.
Dar în urma revizuirii constituționale din 2003, art.126 al Constituției consacră regula conform căreia “controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat”, instituind însă și două excepții de la regulă: actele care privesc raporturile cu Parlamentul și actele de comandament cu caracter militar. Pe de altă parte, art. 52 al legii fundamentale, care reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precizează în alin.2: “condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.
Lg.554/2004 reglementează două tipiri de excepții, și anume excepțiile absolute, care se referă la faptul ca pe cale contenciosului administrativ sunt exceptate: a) actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar; c) actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Al doilea tip de excepție, este excepția relativă , care ne explică urmatorul aspect: în ce privește actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor și epizootiilor, acestea vor putea fi atacate numai pentru exces de putere.
A cincea condiție de adminisbilitate a acțiunii în contenciosul administrativ , este condiția privind introducerea acțiunii la instanța competentă.
Legea vizează, pentru stabilirea competenței, suma care face obiectul actului administrativ, nu suma efectiv contestată prin acțiunea în contencios administrativ; astfel, chiar dacă se contestă doar o parte din suma impusă prin act, competența va fi stabilită totuși în raport cu întreaga sumă ce face obiectul actului administrativ; în situația opusă, când actul are ca obiect un impozit într-un anumit cuantum, însă despăgubirile cerute de reclamant sunt mai mari, instanța competentă va fi stabilită în funcție de suma ce face obiectul actului administrativ, fără despăgubiri.
Astfel, sunt de competența tribunalului actele emise de consiliul județean și președintele consiliului județean, consiliul local și primar, autoritățile sau instituțiile subordonate consiliului județean sau local, organismele deconcentrate în teritoriu (direcții, inspectorate), prefect. Dimpotrivă, sunt de competența Curții de apel actele emise de Președinte, Guvern, Ministere, autoritățile centrale autonome, autorități centrale subordonate Guvernului sau ministerelor.
A șasea condiție de adminisbilitate a acțiunii în contenciosul administrativ , se referă la introducerea acțiunii în termenul prevăzut de lege.
Astfel, art.11 din lg. contenciosului administrativ instituie două termene, unul de 6 luni, altul de 1 an, aplicabil pentru fiecare caz în parte.
A șaptea condiție de admisibilitate se referă la efectuarea recursului administrativ prealabil sau a recursului administrativ jurisdicțional. Astfel, art.7 din legea contenciosului administrativ prevede, sub titlul ”procedura prealabilă”, că ”înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni. Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție”.
Condițiile de admitere a acțiunii în despăgubire în contenciosul administrativ
(existența și vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat)
Legat de condiția de admitere a acțiunii în contenciosul administrativ, presupune că actul administrativ, sau formele asimilate ale acestuia trebuie să fie ilegale.
În prezent, temeiul acțiunii în contencios administrativ, cf.art.52 din Constituția în vigoare, dar și conform reglementărilor lg. contenciosului administrativ, îl reprezintă: a) vătămarea unui drept al persoanei (fizice sau juridice), respectiv b) vătămarea unui interes legitim, aparținând tot persoanei fizice sau juridice. De fapt, este vorba de afirmarea vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, în momentul intentării acțiunii în contencios administrativ, și de dovedirea acestei vătămări, pe parcursul procesului, în urma judecării pe fond a cauzei.
Vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim poate proveni: a) de la un act administrativ; b) ca urmare a nesoluționării în termenul legal a unei cereri; c) ca urmare a refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, fapt asimilat prin art.2 alin.2 actului administrativ. Este vorba, în esență, despre actul administrativ, respectiv refuzul nejustificat explicit sau implicit de rezolvare a unei cereri.
Interpretarea textelor legale în conformitate cu definițiile date noțiunilor în art.2 duc la următoarele concluzii:
a) contenciosul administrativ subiectiv este întemeiat pe dreptul subiectiv sau interesul legitim (noțiuni care se suprapun, după cum vom vedea); din această perspectivă, consacrarea unui contencios întemeiat pe interesul legitim nu a avut succes; ar fi avut o astfel de semnificație insituirea unei acțiuni a persoanei care justifică un interes procesual legitim și personal în anularea unui act ilegal în mod obiectiv.
b) contenciosul administrativ obiectiv este întemeiat fie pe legitimarea procesuală specială a unor subiecte de drept public (Ministerul public, prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici), fie pe interesul public; având în vederea acestă ultimă noțiune, avem o nouă concepție a contenciosului administrativ, care permite acțiunea populară.
Interesul legitim privat este definit ca “posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat” (art.2). Interesul legitim, așa cum este el înțeles în doctrină și în jurisprudența franceză din care s-ar părea că s-a inspirat legiuitorul constituant român, nu conferă posibilitatea reclamantului să ceară administrației ceva, să obțină obligarea ei la emiterea unui act, și cu atât mai mult nu poate justifica o cerere de despăgubiri. El poate fi folosit doar în combinație cu ilegalitatea obiectivă a actului administrativ, pentru a determina anularea actului administrativ.
Noțiunea interesului legitim privat, astfel cum este definită, se confundă cu dreptul subiectiv (existent în considerarea unui drept viitor), și se aseamănă cu “dreptul eventual” – dreptul subiectiv căruia îi lipsește fie obiectul, fie subiectul activ, și care conferă titularului lor un grad redus de putere și de certitudine (ex: dreptul la repararea unui prejudiciu susceptibil a se produce în viitor), sau cu dreptul subiectiv virtual, care presupune că dreptul subiectiv este pe cale să se nască, dar încă nu s-a născut, existând și posibilitatea de a nu se mai naște în viitor.
Excesul de putere reprezintă exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea limitelor competentei prevazute de lege sau prin incalcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Prin drepturi vătămate, în sensul legii contenciosului administrativ, se înțelege orice drept prevazut de Constitutie, de lege sau de alt act normativ, caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Ținând cont de cele mai sus-explicate, admiterea acțiunii în contenciosul administrativ, poate interveni atunci când instnața constată, după aprecierea condițiilor de admisibilitate și judecarea fondului litigiului, că:
a) actul atacat este ilegal în mod obiectiv (vatămă interesul public), deoarece a încălcat dispoziții legale ce-i reglementează emiterea sau încheierea.
b) actul administrativ este ilegal în mod subiectiv (vatămă drepturi subiective sau interese legitime private), În acest caz existând o încălcare a reglementărilor ce vizează dreptul subiectiv sau interesul legitim, indiferent de faptul că actul este legal sau nu în mod obiectiv.
c) refuzul (explicit sau implicit) de a soluționa o cerere este nejustificat, fiind contrar unor reglementări ce apără drepturi subiective.
4. Procedura în fața instanței de contencios administrativ
4.1 Obiectul acțiunii judiciare. Distincția dintre contenciosul obiectiv și contenciosul subiectiv.
4.2 Suspendarea executării actului administrativ, mijloc de prevenire a pagubei iminente.
4.3 Cadrul procesual. Introducerea în cauză a funcționarului public vinovat de emiterea / elaborarea actului administrativ nelegal.
4.4 Soluțiile pe care le poate pronunta instanța de contencios administrativ.
4.5 Executarea hotărârilor pronunțate de instanța de contencios administrativ.
4.1 Obiectul acțiunii judiciare.
Distincția dintre contenciosul obiectiv și contenciosul subiectiv
Legat de obiectul acțiunii judiciare, este necesar să reamintim despre distincția dintre contenciosul obiectiv și contenciosul subiectiv, primul fiind un proces “contra actului administrativ”, raportat la legile care-i guvernează emiterea, pe când al doilea are în centrul său preocuparea față de drepturile subiective ale persoanelor fizice sau juridice, fără a se preocupa de legalitatea obiectivă a actului administrativ.
Astfel, obiectul acțiunii de contencios administrativ este ”personalizat”, dacă puntem spune așa, în funcție de situația în carea poate fi sesizată instanța de contencios administrativ.
Prin urmare, actul administrativ ilegal în mod subiectiv, presupune actului administrativ ce vatămă drepturi subiective (sau interese legitime), după efectuarea recursului administrativ prealabil, mai exact după primirea unui răspuns explicit (refuz nejustificat) sau implicit (tăcerea administrativă) negativ la recursul administrativ. În acest caz, ne confruntăm cu mai multe soluții, și anume:
1) răspuns favorabil la recursul administrativ, prin care actul administrativ este
și revocat, iar dacă s-a solicitat, emiterea unui alt act administrativ – acțiunea în instanță mai este necesară doar pentru despăgubiri;
(2) răspuns favorabil, dar care nu este urmat de revocarea actului, respectiv urmat de revocarea actului dar fără emiterea unuia nou – acțiunea este necesară, pentru anularea în întregime sau parțială a actului și/sau obligarea la emiterea unuia legal, plus despăgubiri;
(3) răspuns nefavorabil explicit sau implicit – acțiunea poate fi intentată pentru anularea (totală sau parțială) a actului, obligarea la emiterea unui alt act și/sau despăgubiri.
În cazul refuzului nejustificat acesta poate fi obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau la efectuarea unei operațiuni administrative, precum și plata despăgubirilor pentru daune materiale și/sau morale.
În cazul acțiunii directă privind despăgubirea, aceasta este admisă în trei cazuri, și anume: în cazul reglementat de art.9 alin.4, atunci când o ordonanță a fost declarată neconstituțională în urma unei excepții ridicate în altă cauză , în cazul reglementat de art.9 alin.1,2 și 3, odată cu ridicarea excepției de neconstituționalitate , și respectiv atunci când autoritatea publică sesizează ea însăși instanța de contencios administrativ în vederea constatării nulității actului, fiind în imposibilitate de a-l revoca .
În cazul acțiunilor de contencios administrativ obiectiv (intentate de prefect, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Ministerul public, persoanele juridice de drept public) nu se pot solicita despăgubiri, ci doar anularea actului sau obligarea la rezolvarea cererii.
În cazul acțiunilor de contencios administrativ subiectiv intentate de Avocatul poporului sau de Ministerul public, reclamantul introdus în proces va aprecia dacă solicită și despăgubiri, în acest caz completându-și acțiunea introductivă.
În cazul contractelor administrative, soluțiile date de instanța de contencios administrativ, sunt următoarele: în faza premergătoare încheierii contractului – obligarea autorității publice la încheierea contractului, iar în faza posterioară încheierii acestuia – anularea contractului, obligarea părților la îndeplinirea unei obligații sau suplinirea voinței acestora atunci când interesul public o cere, obligarea la plata unor despăgubiri.
În situația acțiunilor împotriva ordonanțelor Guvernului, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță (art. 9 alin 1).
Reclamantul anexează la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunica refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numarul și data înregistrării la autoritatea publică. În continuare, la primirea cererii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității al cărei act (sau refuz) este atacat să îi comunice de urgență acel act (sau motivația refuzului), împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanță lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
4.2 Suspendarea executării actului administrativ, mijloc de prevenire a pagubei iminente
În cazuri bine identificate și pentru prevenirea pagubelor iminente, după sesizarea autorității publice emitente a actului, sau după sesizarea autorității ierarhic superioare, peroana vătămată, poate cere instanței suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Dacă persoana vătămată nu introduce acțiunea de anulare a actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept, fără nici o formalitate.
Instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precadere, cu citarea părților. Când în cauza este un interes public major, de natură a perturba grav funcționarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă și de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare. Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare. În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept. În acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă. Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive. Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond.În ipoteza admiterii acțiunii de fond, masura suspendării se prelungește de drept până la solutionarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ.
Actele administrative sunt executorii din oficiu și prin ele însele, adică nu necesită intervenția unui alt organ pentru a le învesti cu formulă executorie. Datorită acestui specific, devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct de vedere al legalității, și când prin executarea lor ar putea provoca o pagubă persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituția contenciosului administrativ.
Suspendarea întemeiată pe exercitarea recursului administrativ este o suspendare judecătorească, facultativă,admisibilă după introducerea recursului administrativ prealabil, și care durează până la soluționarea cauzei pe fond. Suspendarea durează până la soluționarea cauzei pe fond, adică în primă instanță, nu și pe parcursul soluționării recursului.
Odată cu acțiunea în anulare, sau separat, pe parcursul judecării fondului cauzei, reclamantul poate solicita și suspendarea actului administrativ, iar cererea de suspendare poate fi formulată separat, pe tot parcursul judecării fondului, însă suspendarea poate fi dispusă de instanță ”până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei”, adică până la expirarea termenului de recurs sau soluționarea recursului. Atât sentința, cât și încheierea, vor putea fi atacate cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare, recursul fiind nesuspensiv de executare, prin urmare admiterea cererii de suspendare produce efecte juridice și pe parcursul soluționării recursului.
Prin urmare, după efectuarea recursului administrativ se poate solicita și acorda suspendarea până la soluționarea fondului, pe când în cazul acțiunii accesorii, se poate solicita și acorda suspendarea până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Competența de judecare a cererii de suspendare aparține instanței competente să judece fondul litigiului, fiind inadmisibilă alegerea unei alte instanțe competente teritorial atunci când acțiunile sunt introduse separat (prima, cererea de suspendare, și ulterior acțiunea în anulare). Prin urmare, opțiunea realizată de reclamant la intentarea acțiunii în suspendare este obligatorie și pentru acțiunea în anulare.
În temeiul unor dispoziții ale legii contenciosului administrativ, dar și a unor legi speciale, introducerea acțiunii în contencios administrativ poate avea ca efect suspendarea de drept a actului administrativ atacat. Este cazul contenciosului obiectiv declanșat la inițiativa Prefectului sau a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (art.123 din Constituție, respectiv art.3 alin.3 din Legea nr.554/2004).
Justificarea acestei opțiuni a legiuitorului, ce are în vedere faptul că prin astfel de acțiuni se apără legalitatea obiectivă și buna funcționare a administrației publice, nu scapă criticilor, deoarece se crează o situație favorizată, în care reclamantul nu trebuie să motiveze în nici un fel necesitatea suspendării, iar aplicarea în practică a acestor dispoziții poate duce la abuzuri – cum ar fi cazul prefectului, organ politic, care, în mod cârcotaș, introduce acțiuni în contencios administrativ, blocând astfel activitatea autorităților administrației publice locale în care activează demnitari de altă orientare politică.
4.3 Cadrul procesual.
Introducerea în cauză a funcționarului public vinovat de emiterea / elaborarea actului administrativ nelegal.
Art. 16 al lg.contenciosului administrativ, permite chemarea în judecată și a persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, însă numai în cazul în care se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă. La rândul ei, persoana acționată astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. Legitimarea procesuală specială reglementată de acest text legal privește persoane fizice care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la emiterea actului administrativ ilegal sau la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.
Această acțiune se caracterizează prin:
a)Art.16 se referă la persoane fizice care au elaborat, emis sau încheiat actul, prin urmare legea acoperă atât sfera funcționarilor publici, cât și pe cea a demnitarilor, dar și personalul angajat cu contract de muncă în autoritățile publice sau în serviciile publice.
b) Prin elaborarea actului, sunt vizate persoanele care au participat efectiv la redactarea actului administrativ, dar nu au semnat în final acest act – cei care au emis avize, acorduri, cei care au făcut propunerea în vederea emiterii actului, cei care au participat în comisia de licitație, cei care au contrasemnat actul, etc. Răspunderea lor se angajează de cele mai multe ori pentru aspectele faptice, de fond ale actului administrativ – de exemplu, emiterea unei autorizații de construcție pe un teren mai mare decât are în proprietate beneficiarul, încălcând dreptul de proprietate al altei persoane.
c) Prin emiterea actului administrativ sunt vizați cei care semnează actul administrativ, în baza competenței legale, determinând calitatea de emitent pentru autoritatea publică pe care o reprezintă. Intervine acum o răspundere derivată din atribuțiile de conducere pe care le are, de obicei, semnatarul unui act administrativ, urmând ca, în cazul în care actul a fost elaborat ilegal, el să solicite instanței introducerea în cauză și a persoanei care a elaborat actul, pentru a răspunde solidar cu acesta.
d) Încheierea se referă la manifestarea de voință prin care autoritatea publică devine parte a unui contract administrativ, și ea poate fi un act administrativ distinct (hotărârea consiliului local, spre exemplu), prin care se aprobă un contract administrativ. Răspunderea membrilor organului colegial, care, de cele mai multe ori, încheie contractele administrative, va fi angajată pe principiul solidarității, cu exceptarea celor care nu au participat la ședință sau au votat împotrivă.
e) În fine, poate fi acționată în instanță și persoana fizică care a semnat (în solidar cu cea care a elaborat) refuzul explicit de rezolvare a cererii; de asemenea, persoana responsabilă pentru tăcerea administrației, care este cea însărcinată cu răspunsul în termen la petiții (conducătorul autorității publice, în temeiul art.4 din Ordonanța Guvernului nr.27/2002, în solidar cu șeful compartimentului care avea competența de a rezolva petiția – art.13 – sau cu șeful compartimentului de relații cu publicul, dacă petiția nu a fost repartizată corespunzător – art.6).
f) Răspunderea persoanei fizice poate fi angajată dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (daune materiale sau morale) sau pentru întârziere, prin urmare ea este inadmisibilă în acțiunea care are ca obiect exclusiv anularea actului.
Chemarea în garanție a superiorului ierarhic este în concordanță cu soluția promovată de Statutul funcționarilor publici, care, în art.43 alin.2, prevede posibilitatea funcționarului inferior de a refuza, motivat, îndeplinirea dispozițiilor date de funcționarul superior, atunci când le consideră ilegale; el va fi, însă obligat să execute dispoziția, dacă, în urma refuzului, primește un ordin scris din partea superiorului. Executarea nu îl face răspunzător pe el, ci pe superiorul ierarhic.
Chemarea în judecată a funcționarului public se face odată cu acțiunea în despăgubiri, prin urmare ea va lua forma cererii accesorii acțiunii în anulare sau în obligarea la rezolvarea cererii; de asemenea, ea va putea fi cerută pe cale principală, ulterior judecării cererii de anulare, atunci când despăgubirile nu au putut fi cunoscute la data judecării cererii în anulare, sau în fața instanței de contencios administrativ, atunci când nu se dorește anularea actului sau obligarea la rezolvarea cererii.
Răspunderea persoanei fizice vinovate mai poate fi angajată prin acțiune în regres, potrivit dreptului comun .
4.4 Soluțiile pe care le poate pronunta instanța de contencios administrativ.
Consacrând caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv, art.18 din Legea nr.554/2004 prevede că instanța care soluționează acțiunea poate să anuleze în tot sau in parte actul administrativ, să oblige autoritatea pârâtă să emita un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt inscris, precum si să se pronunțe asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecății și care nu pot fi atacate separat, conform art. 8 alin.1 din lege.
Instanța de contencios administrativ poate, ea însăși, să dispună măsuri pentru recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat, constând chiar în reformarea unei decizii administrative și pentru repararea prejudiciului material și moral cauzat reclamantului, fără ca astfel de dispoziții, cuprinse în hotărârea judecătorească, să poată fi considerate imixtiuni în activitatea administrației publice.
Prevederea cuprinsă în art. 18 alin. 3 conduce la concluzia că instanța nu are dreptul de a dispune din oficiu înlăturarea consecințelor nefavorabile ale actului tipic sau asimilat considerat nelegal, ci trebuie să fie învestită în acest sens de către reclamant, printr-un capăt de cerere expres formulat.
Anularea în parte a actului, deși prin cerere s-a solicitat anularea totală a actului, poate fi consecința epuizării unor efecte ale acestuia până la darea hotărârii. Anularea poate fi însoțită de obligarea administrației la emiterea unui alt act, legal de această dată.
Instanța poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material numai în cazul acțiunilor în contencios subiectiv, deoarece acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin.2.
Pentru situația prevăzută la art.18 alin.4 din lg.554/2004, soluțiile posibile pe care urmează să le pronunțe instanța, în funcție de starea de fapt rezultată din probele administrate: anularea totală sau parțială a contractului, obligarea autorității publice să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, obligarea uneia dintre părți la îndeplinirea unei anumite clauze contractuale, suplinirea consimțământul unei părți, când interesul public o cere sau obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale produse celeilalte părți.
Acțiunea ulterioară în despăgubiri necesită precizarea mai multor aspecte:
a) poate fi intentată numai atunci când întinderea despăgubirii nu a fost cunoscută la data intentării acțiunii în anulare (sau în obligare, chiar dacă legea a omis să precizeze acest lucru);
b) acțiunea în anulare sau în obligare trebuie să fi fost intentată și admisă;
c) termenul de prescripție este de un an, socotit de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nu de la emiterea actului administrativ.
d) instanța competentă să soluționeze cererea este tot instanța de contencios administrativ, deoarece ne aflăm în prezența unei laturi a acțiunii de contencios administrativ.
e) cererea se judecă de urgență și cu precădere, fiind supusă taxei de timbru pentru cererile neevaluabile în bani, în prezent de 3,7 lei.
f) daunele solicitate prin acțiune pot fi materiale sau morale; dacă, odată cu cererea de anulare sau de obligare, s-au solicitat daune materiale, art.19 este aplicabil pentru solicitarea ulterioară a daunelor morale, și invers.
g) acțiunea în despăgubire este admisibilă atunci când: un act administrativ normativ a fost anulat în urma acțiunii intentate de o altă persoană fizică sau juridică, iar reclamantul a fost vătămat la rându-i prin act; când când actul administrativ nu mai poate fi revocat, deoarece a produs consecințe juridice, iar autoritatea emitentă sesizează instanța de contencios administrativ în vederea constatării nulității actului, iar reclamantul va solicita, în acestcaz, doar despăgubiri; în cazul ordonanțelor guvernamentale, declarate neconstituționale sau contestate în vederea ridicării excepției de neconstituționalitate.
Penalitățile pe fiecare zi de întârziere prevăzute de art. 18 alin.(5) pentru soluțiile prevăzute la alin. (1) și la alin. (4) lit. b) și c) sunt concepute ca un mijloc de constrângere la adresa autorității publice pârâte și în același timp ca o garanție pentru persoana vătămată că își va vedea restabilit dreptul sau interesul legitim vătămat, fiind asemănătoare cu daunele cominatorii din dreptul civil, din punctul de vedere al naturii juridice.
Penalitățile de întârziere se stabilesc în favoarea reclamantului și nu trebuie confundate cu despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, acordate în cadrul procedurii speciale de executare prevăzute de art. 24 din lege. La cererea părții interesate, instanța poate stabili, prin dispozitiv, un termen de executare, sub sancțiunea amenzii prevăzute la art. 24 alin.2, în cazul nerespectării acestui termen, conform alineatului 6 , introdus prin Legea nr. 262/2004 .
O situați specială, și relementată pentru prima dată în dreptul nostru de către legiuitor este excepția de ilegalitate. Prin urmare, legalitatea actului administrativ unilateral, poate fi cercetată oricând într-un proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Astfel, instanța constată că de actul administrativ va depinde soluționarea litigiului de fond, va sesiza, prin încheierea motivată , instanța de contencios administrativ competentă, și va suspenda cauza. Atunci când instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Excepția de ilegalitate se caracterizează prin:
– este o „apărare”, prin urmare nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar constatarea ilegalității și înlăturarea lui din cauză;
– poate fi ridicată oricând (este imprescriptibilă), și pe tot parcursul procesului judiciar (fond, apel sau recurs), așa cum se arată și în lege: ”oricând în cadrul unui proces”( art.4, alin.1);
– vizează numai actele administrative tipice, nu și actele administrative asimilate;
– poate fi ridicată de oricare parte a procesului, sau de instanță din oficiu;
– instanța de drept comun poate refuza sesizarea instanței de contencios administrativ numai în cazul în care de actul administrativ cercetat nu depinde soluțioarea în fond a pricinii, fapt care se va reflecta ulterior de considerentele hotărârii.
– natura juridică a excepției este aceea a unei excepții procesuale de ordine publică, chiar dacă are efecte doar între părți;
– poate fi ridicată în orice proces de competența instanțelor judecătorești – civil, comercial, de dreptul muncii, penal, precum și în procese de contencios administrativ , dar nu și în cazul procedurilor administrativ-jurisdicționale, deoarece acestea rămân căi administrative de atac, specie a recursului administrativ, chiar dacă împrumută caracteristici jurisdicționale.
Competența soluționării pe fond a excepției de ilegalitate aparține instanței de contencios administrativ, sesizată fiind de instanța în fața căreia a fost ridicată, prin încheiere motivată; pe tot parcursul judecării excepției de ilegalitate, cauza principală va fi suspendată.
Atunci când, care exceptia de nelegalitate vizeaza un act administrativ unilateral emis anterior intrarii in vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmeaza a fi analizate prin raportare la dispozitiile legale in vigoare la momentul emiterii actului administrativ. în urma constatării ilegalității sale, actul administrativ continuă să producă efecte juridice, atât față de destinatar, cât și față de terțe persoane, singurul efect al declarării ilegalității lui constând în faptul că instanța de judecată, chemată să soluționeze cauza, îl consideră inopozabil în cadrul acestei.
Excepția de ilegalitate este admisibilă indiferent de faptul că actul în discuție mai poate fi contestat pe cale directă sau nu, deoarece legea nu face această distincție.
4.5 Executarea hotărârilor pronunțate de instanța de contencios administrativ.
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor Legii 554/2004 și s-au acordat cheltuieli de judecată se investesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun.
Executarea acestor hotărâri parcurge mai multe etape, cu mențiunea că fiecare etapă își are propriile metode de constrângere, astfel:
– hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă constituie titlu executor, și trebuie executată fie în termenul stabilitde instanță în dispozitiv, fie în 30 de zile de la pronunțare (sau de la comunicare, în cazul părții lipsă – soluție din dreptul comunprocesual care completează textul legal).
– hotărârile de anulare a actelor administrative normative pot fi publicate în “Monitorul Oficial al României”, partea I (actele autorităților centrale), respectiv în Monitoarele de județ (actele autorităților locale sau județene), la solicitarea instanței, fiind scutite de taxe de publicitate.
– executarea silită este necesară în primul rând în cazul hotărârii de obligare a autorității publice la rezolvarea cererii, indiferent dacă aceasta dublează hotărârea de anulare sau nu. Astfel, sunt vizate: hotărârile de anulare a actului administrativ și în același timp de obligare a autorității publice la emiterea unui alt act sau la efectuarea unei operațiuni administrative, precum și hotărârile date în urma tăcerii administrative sau a refuzului nejustificat explicit.
Se poate aplica, în această situație, și o amendă pentru întârziere, însumând 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere. De asemenea reclamantul, poate cere și daune pentru întârziere, care vor fi plătite din bugetul autorității publice, urmând a fi imputate funcționarului public vinovat de neexecutare, în temeiul art.76 din Statutul funcționarilor publici. Autoritatea publică poate însă solicita introducerea forțată în cauză a funcționarului vinovat, astfel încât acesta să fie obligat direct prin hotărâre la plata daunelor cuvenite reclamantului. Amenda și despăgubirile pentru întârziere sunt utile în cazul acțiunii în anulare când s-au acordat despăgubiri, fiind menită a “impulsiona” plata despăgubirilor de către autoritatea publică și a înfrânge rezistența acesteia.
Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.
Sancțiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului, și se aplică și pentru punerea în executare a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ date pentru soluționarea litigiilor catre au avut ca obiect contracte administrative. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților. Cererea este scutită de taxa de timbru. Hotărârea pronunțată de instanța de executare poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.
O altă reglementare privește acțiunea în regres, reglementată de art.26 din lg. contenciosului administrativ, care prevede următoarele: ” conducătorul autorității publice se poate îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun”, iar atunci când ” cei vinovați sunt demnitari sau funcționari publici, se aplică reglementările speciale.”
Calea procesuală care trebuie urmată pentru angajarea răspunderii patrimoniale a celor vinovați de neexecutarea hotărârii depinde de natura raporturilor juridice în care aceste persoane se află cu autoritatea publică, fiind supusă normelor juridice reglementând raporturile de serviciu, în cazul funcționarilor publici sau contractul de muncă, în cazul salariaților.
CONCLUZII
Consolidarea permanentă a aparatului statului în decursul istorie și-a pus amprenta și asupra administrației, deoarece există o evidentă disproporție dintre poziția statului, ca subiect de drept, și poziția cetățeanului, de altfel o poziție dezavantajoasă, deoarece acesta este silit să sufere îngrădiri ale drepturilor sale pe calea administrativă.
Încă din cele mai vechi timpuri, și mă refer aici la anul 1822, particularii se protejau de abuzurile funcționarilor și ale organelor administrative ale acelor vremuri, prin plângerea ierarhică la înalții dregători al Principatelor, și în special la Domnitor, însă, toate acestea se realizau într-o formă primitivă și doar ocazional, când Dpmnitorul călătorea prin țară.
Proiectul Constituției din 1822 spitula că ,”Oricine va vătăma pe cineva fie măcar judecător sau stăpân aceluia, să fie supus vinovăției și judecății pravilicești, fără a alege după obraji”, iar ” Ordinul superiorului nu apără pe executant de răspunderea pentru prejudiciul cauzat: tot acela ce s-ar atinge de cinstea altuia, sau prin grai, sau în scris, sau prin oricare altă mijlocire în chip ocarnic, batjocoritor sau defăimător, precum însuși cei trimeși cu porunci din partea zăbeților, a judecătorilor și a orice dregător, dacă vor păși din cuprinderea poruncei și se vor atinge de cinstea persoanei sau ii va face alta asemenea supărare nevolnicită, sa fie supuși fără iertare praviliceștei cercetări”. Dacă acest proiect s-ar fi aprobat și și-ar fi găsit implementarea am fi avut drept rezultat înfăptuirea justiției administrative cu 42 de ani înainte, fiind de altfel, primul document în care apar noțiuni destul de precise de contencios, iar instituția contenciosului administrativ ar fi putu avea un caracter propriu, întemeiat fiind pe o constituție aparținând poporului nostru, și evident, democratică.
Interesante în acea perioadă au fost și dispozițiile Regulamnetelor Organice ale Munteniei și Moldovei care instituiau în articolele lor, art.212, respectiv art.279, principiul separației puterii executive de cea judiciară. Acest Regulamnet a fost ars în 1848, dat totuși și-a găsit aplicabilitatea în acea perioadă.
Pornind mai apoi de la dispozițiile legii din 1864 , din vrea lui Alexandru ioan Cuza, art.54 arăta că hotărârile Consiliului de Stat, în materia contenciosului administrativ, se citeau în public, se înaintau autorității împotriva cărora se plângea particularul, se transcriau într-un registru special, iar executarea se făcea, fie de ministerul respectiv, fie printr-un decret domnesc, urmare căruia se anula sau modifica actul administrativ cenzurat de Consiliul de Stat.
Deoarece Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a reprezentat un uriaș pas înainte în raport cu legile anterioare în materie, o schimbare a filozofiei tradiționale a instituției, iar prin modificările și completările aduse acestei legi prin Legea nr. 262/2007, se observă că legiuitorul român a manifestat o permanentă preocupare pentru perfecționarea normativității în materia contenciosului administrativ, în raport de dinamica și complexitatea fenomenului administrativ, în contextul juridic național și european.
Constituția României prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. (Constituția României, art. 52, alin.1). Toate acestea se pot obține pe calea contenciosului administrativ, care constituie un mijloc important de garantare a respectării drepturilor omului, alături de controlul constituționalității legilor, justiției, Avocatul Poporului, acțiunea politică și recursul la organismele internaționale. Justiția contenciosului administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează soluționarea litigiilor dintre particulari, pe de o parte, și autorități, pe de altă parte, când drepturile și interesele legitime ale particularilor sunt încălcate prin acte administrative ilegale sau după caz, prin refuzul autorităților publice de a răspunde particularului în termenul prevăzut de lege. Astfel înțeleasă, instituția contenciosului administrativ a reprezentat și reprezintă o garanție judiciară a cetățeanului în fața abuzurilor autorităților publice, un senzor foarte important al democrației.
Legea contenciosului administrativ, reglementează instituția contenciosului administrativ și oferă tuturor cetățenilor români vătămați în drepturile sau interesele lor legitime, posibilitatea de a-și apăra aceste drepturi în fața instanțelor de contencios administrativ competente potrivit legii.
Bibliografie
Jean Constagne,Le control jurisdictionel de la légalité des actes de police administrative, L.G.D.J., Paris, 1969
André de Laubadère,Traite élémentaire de droit administratif,L.G.D.J.,vol.I,Paris,1970
P.Negulescu,Tratat de drepr administativ,vol.I,1934
I.M.Anghel,Fr.Deak,M.Popa,Răspunderea civilă,Ed.Șt.București,1970
M.Florea,Responsabilitatea acțiunii sociale,Ed.Șt.și Eciclopedică,București,1976
Verginia Verdinaș,Introducere în studiul dreptului administrativ,Ed.Era,1999
Stelian Ivan, Răspunderea juridică a polițistului român,Ed.Hiparion,Cluj,1997
Ioan Alexandru,Mihaela Cărăușan,Ion Popescu,Dragoș Dincă, Drept administrativ,Ed.Economică,2002
Antonie iorgovan,Drept administrativ și știința administrației,Ed.Atles Lex,București,1996
A.Iorgovan,Drept administrativ.Tratat elementar,vol.III,Ed.Hercules,1993
Constituția României
I.Iovănaș,Drept administrativ,Ed.servo-sat,Arad,1997
Lg.554/2004, lg.contenciosului administrativ
A.Teodorescu,Tratat de drept administrativ,vol.I,București,1929
Dongoroz ș.a,Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracțiuni cu răspundere administrativă sau disciplinară, Ed. Academiei , București, 1975
Al.Negoiță,Drept administrativ și elemente de știința administrației, T.U.B.,București,1988
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, ediție revăzută și adăugită, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001
L’État et le citoyen, Club Jean Moulin, Edition Seuil, 1961
Jean-Marie Auby, Jean-Bernard Auby, Institutions administratives, 7e edition, Editions Dalloz, 1996
Darcy, Michel Paillet, Contentieux administratif, 3 e edition, Editions Dalloz, Armand Colin, Paris, 2000
Alexandru Negoiță, Contenciosul administrativ român și elemente de drept administrativ, Editura Lumina Lex, 1992
Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura “Universala” Alcalay & Co., București, 1936
Decizia nr.97/1997 a Curții constituționale
Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ – geneză și explicații, Editura Roata, București,2004
Dacian Cosmin Dragoș, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București,2005
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., București, 1983
I.Leș, Comentariile Codului de procedură civilă, Vol. I, Ed. ALL-BECK, București, 2001
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1997
I. Stoenescu, Gr. Porumb Drept procesual civil român, E.D.P., București, 1966
Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fl. Măgureanu , Drept procesual civil român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1997
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Ed. Glogal Lex, București, 2004
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957
Gabriela Elena Bogasiu, Contencios administrativ – suport de curs
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția 2, Editura All Beck, București, 2005
Agathe Van Lang, Geneviève Gondouin, Véronique Inserguet-Brisset, Dictionnaire de droit administratif, 2e edition, Editions Dalloz, Armand Collin, Paris, 1999
C.tin.G.Rarincescu,Contenciosul administrativ român, Editura Universala Alcalay&Co, București, 1936
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, decizia nr.2632/2000, decizia nr.1800/2000, în Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, 2000
DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 707 din 19 octombrie2007
Hotărârea Guvernului nr.83/2005, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 132 din 11 februarie 2005
Hotărârea Guvernului nr.8/2001, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2001
Legea nr.215/2001
Codul de procedură civilă
Legea nr.188/1999,republicată în M.Of., Partea I,nr. 365/29,05,2007
Agathe Van Lang, Geneviève Gondouin, Véronique Inserguet-Brisset Dictionnaire de droit administratif, 2eedition, Editions Dalloz, Armand Collin, Paris, 1999
D. C. Dragoș, Principalele noutăți ale Legii nr.215/2001 a administrației publice locale, în “Dreptul” nr.10/2001
Ioan Romoșan, Controlul legalității exercitat de prefect asupra actelor autorităților administrației publice locale, în ”Dreptul” nr.1/1994
Rodica Narcisa Petrescu, Implicații teoretice și practice ale controlului Agenției Naționale funcționarilor Publici
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura ALL-BECK,București,1999
Eugen Popa, Discuții în legătură cu intervenția în interes propriu în cazul contenciosului administrativ, ”Dreptul” nr.1/1995
Ion Deleanu, Revizuirea Constituției, în ”Dreptul” nr.12/2003
Ordonanța Guvernului nr.26/2000 Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu modificările și completările aduse de Ordonanța nr. 37 din 30 ianuarie 2003, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 62 din 1 februarie 2003
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, sentința nr.334/2000, în Colectiv, Buletinul jurisprudenței Curții de Apel Cluj pe anul 2000, vol.II
T. Drăganu, Actele administrative și faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc pe baza Legii nr. 1/1967, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970
Ioan Santai, Comentarii și propuneri la proiectul de lege a contenciosului administrativ, în A. Iorgovan, Noua lege…..,
LEGEA nr. 100 din 9 mai 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 375 din 16 mai 2008
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, decizia nr.1934/1999, în Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, 1999
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, decizia nr.18/2000, în Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, 2000
Legea nr.47/1992 republicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Repararea Pagubelor Produse Prin Acte Administrative Nelegale. Angajarea Raspunderii Patrimoniale pe Calea Conteciosului Administrativ (ID: 119800)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.