.repararea Daunelor Morale Prin Despagubiri Banesti
CAPITOLUL I
Despre răspunderea civilă în dreptul român
Răspunderea civilă „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public și în dreptul privat, în domeniul persoanelor și al familiei, ca și în cel al bunurilor, ea este a tuturor situațiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituțiilor noastre”
1.1. Noțiunea de răspundere civilă
Încă din cele mai vechi timpuri omul a fost definit ca fiind, prin excelență, un „zoon politikon” care se afirmă într-un mediu organizat, condus de reguli bine definite și care îi oferă siguranță. Traiul în oricare din formele de orânduire socială impune respectarea normelor de conduită care ocrotesc persoana, atât în accepțiunea ei de ființă umană cât și de subiect de drept, adică posesoare de drepturi și obligații. Din acest motiv, nimănui nu îi este îngăduit să încalce drepturile unui seamăn și, astfel, să îi producă acestuia din urmă vreun prejudiciu, fie el patrimonial sau nepatrimonial.
Din varietatea normelor de conduită rezultă și diferitele forme de răspundere juridică ce își găsesc aplicare ca efect direct al încălcării acestor reguli. Toate aceste varietăți prezintă caracteristici comune, însă elementele de diferențiere sunt date de chiar faptele care detemină antrenarea răspunderii în fața legii și, în egală măsură, în fața societății, de regimul lor juridic, de sancțiunile și finalitățile urmărite de legiuitor.
Răspunderea civilă a constituit întotdeauna obiect de studiu al marilor doctrinari care, datorită sferei de cuprindere și aplicației atât de vastă, nu contenesc să îi contureze toate elementele definitorii. Diferitele accepțiuni ale răspunderii relevă, în primul rând, trăsăturile fundamentale ale acesteia: oricine săvârșește o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeași obligație de despăgubire există și în cazul unei persoane care nu execută, execută necorespunzător sau cu întârziere obligația pe care o avea față de altă persoană în baza unui contract. Este instituită în aceste rânduri o regulă generală, neminem laedere, care obligă la reparație orice persoană care a cauzat un prejudiciu. Totodată, această normă reprezintă principiul fundamental al răspunderii civile, iar toate regulile de aplicare ale acesteia formează întreaga instituție a răspunderii civile.
Considerând că nu este oportun să redau toate definițiile date noțiunii de răspundere, am decis să mă opresc la cea mai accesibilă și mai ușor de înțeles și reținut: răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Având drept izvor principii incontestabile de dreptate și echitate, răspunderea civilă își află sediul materiei în art. 998 din Codul civil român, text ce reglementează răspunderea civilă pentru faptele cauzatoare de prejudicii. Astfel potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. În completarea acestei legiferări, în art. 999 se prevede: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Aceste două articole instituie, în fapt, cadrul juridic în care se înscrie răspunderea civilă pentru fapta proprie. Articolele următoare, 1000 – 1002 C. civ., reglementează răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta săvârșită de o altă persoană (art.1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile sau animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 și art. 1001), precum și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcții care îi aparțin (art. 1002).
Art. 1003 concretizează caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.
Înțelegând importanța pe care o are această instituție de drept civil, realizăm că, pe bună dreptate, deseori s-a afirmat că această formă de responsabilitate are caracter de drept comun în raport cu alte forme de răspundere din cadrul celorlalte ramuri de drept. Principiile consacrate de art. 998 – 1002 C. civ. au un puternic impact asupra oricăror activități prejudiciabile, astfel încât rezonanța acestei forme de răspundere s-a făcut simțită până și în domeniul răspunderii penale, în cadrul căreia are în continuare rolul de regulă în materie.
1.2. Principiile răspunderii civile
1 Principiul reparării integrale a prejudiciului reprezintă consacrarea unui vechi dicton juridic și anume restitutio in integrum și presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare generate de un fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii cât mai rapide a persoanei păgubite în situația anterioară. Acest principiu este instituit de art. 998 C.civ., text ce enunța obligația generală de reparare a prejudiciului, prevăzând că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșală s-a ocazionat, a-l repara”. Reiese din aceasta că, neîndoielnic, prejudiciul va fi reparat în totalitatea sa, neexistând vreo limitare în acest sens. Aceeași obligație de reparare a situației create este prevăzută cu valabilitate generală și în cazul raporturilor contractuale și extracontractuale, mai ales în art. 1073 C. civ. care arată: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.” și în art. 1084 C. civ. după care „daunele – interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit”. Acest din urmă articol completează art. 998 C. civ., stabilind întinderea despăgubirii cuvenite, care va cuprinde atât lucrum cessans cât și damnum emergens.
Practica judiciară a conturat cel mai bine forța obligatorie a reparației integrale, prin fundamentarea unor modalități de realizare concretă a acesteia.
2 Principiul reparării în natură a prejudiciului exprimă fie o operațiune sau o activitate materială, fie o operațiune sau o activitate juridică ce are ca finalitate repunerea persoanei păgubite în situația anterioară prin înlăturarea prejudiciului suferit. Operațiunea materială presupune diferite acte, cum ar fi : restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Activitatea de natură juridică ce se supune acestui principiu poate consta în : ignorarea de către instanța de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta și constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării.
în Codul civil român nu există o reglementare specială pentru acest principiu, dar acesta se impune prin însuși scopul angajării acestei răspunderi, care nu se poate realiza integral decât prin repararea pagubei în natură, mijloacele de reparații bănești nefiind întotdeauna pe deplin satisfăcătoare. Principiul de față își găsește recunoașterea în planul dreptului civil tot datorită practicii judiciare care a evidențiat, de-a lungul timpului, care sunt avantajele unei reparații în natură, în raport cu echivalarea bănească a prejudiciului.
Funcțiile răspunderii civile
Răspunderea civilă îndeplinește două funcții esențiale, care nu pot fi concepute în mod separat: funcția preventiv – educativă și funcția reparatorie.
Funcția preventiv – educativă are importanță datorită faptului că prin natura sa are influențe directe asupra conștiinței oamenilor și contribuie, în final, la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare și la respectarea obligațiilor asumate prin acte juridice. Această funcție este determinată de natura juridică a răspunderii civile care, atunci când se întemeiază pe culpă, este privită ca o sancțiune specifică dreptului civil, îndreptată împotriva patrimoniului celor care au săvârșit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Așadar, oamenii se află sub presiunea obligării la repararea pagubei, care are rol de „sabie a lui Damocles” și, astfel,caracterul preventiv al răspunderii este mereu viu în conștiința oamenilor. Admiterea răspunderii obiective a marcat evoluția răspunderii dinspre finalitatea sa sancționatorie spre cea preponderent reparatorie. Totodată, funcția are și caracter educativ, concretizat prin disciplina pe care teama de angajare ipotetică a răspunderii, îi determină pe oameni să respecte ordinea impusă de lege.
Funția reparatorie izvorăște din art. 998 C. civ. care prevede, fără a preciza însă natura prejudiciului, că, acela care păgubește o persoană, este dator a-l repara. Concluzia logică este că intenția legiuitorului a fost să instituie o obligație de despăgubire atât în ipoteza producerii unui prejudiciu patrimonial, cât și a unui prejudiciu nepatrimonial (acolo unde legea nu distinge, nici noi nu facem).
Totuși, această funcție nu trebuie absolutizată, deoarece cel mai adesea prejudiciile produse prin fapte ilicite sunt de neînlocuit în natura lor specifică. În cazurile când aceasta nu este posibilă, se va incerca „o reinvestire de muncă, socială, deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, prin reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse”.
Formele răspunderii civile
În funcție de izvorul din care se naște obligația de reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestașiei datorate.
Răspundera civilă delictuală constă în obligația unei persoane de a repara prejudiciul produs altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă. Această răspundere constituie dreptul comun în materia răspunderii civile, cu consecința ce decurge din aceasta: ori de câte ori nu sunt întrunite elemente specifice răspunderii contractuale, se vor invoca regulile privitoare la răspunderea delictuală.
Condițiile de existență a răspunderii civile
Cele două forme ale răspunderii prezintă asemănări, prin întrunirea, în ambele cazuri, a următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală ce lezează un drept subiectiv și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Având în vedere că lucrarea de fațăîși propune să dezbată tema daunelor morale, în continuare mă voi opri asupra uneia din condițiile enumerate mai sus, și anume la cea care prevede existența unui prejudiciu, considerat a fi elementul primordial al răspunderii civile.
Prejudiciul este definit ca fiind consecința dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, ce rezultă din încălcarea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane. Despre acest element al răspunderii întâlnim acord de plin, doctrinar și jurisprudențial, în sensul că acesta are caracter de sine stătător în raport cu celelaște elemente, fiind constant și chiar o condiție sine qua non a acestei răspunderi.
Interesează acum clasificarea prejudiciului în patrimo0nial și nepatrimonial, care se determină în funcție de natura intrinsecă a dunei, și anume dacă e de natură economică sau nu și, în speță, dacă e susceptibilă de evaluare pecuniară ori nu.
Prejudiciile patrimoniale au un evident caracter economic și se produc în urma distrugerii unui bun, vătămarea sănătății unei persoane ce cauzează o diminuare a capacității de muncă, uciderea unui animal, pierderea, totală sau parțială a unui rin fapte ilicite sunt de neînlocuit în natura lor specifică. În cazurile când aceasta nu este posibilă, se va incerca „o reinvestire de muncă, socială, deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, prin reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse”.
Formele răspunderii civile
În funcție de izvorul din care se naște obligația de reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestașiei datorate.
Răspundera civilă delictuală constă în obligația unei persoane de a repara prejudiciul produs altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă. Această răspundere constituie dreptul comun în materia răspunderii civile, cu consecința ce decurge din aceasta: ori de câte ori nu sunt întrunite elemente specifice răspunderii contractuale, se vor invoca regulile privitoare la răspunderea delictuală.
Condițiile de existență a răspunderii civile
Cele două forme ale răspunderii prezintă asemănări, prin întrunirea, în ambele cazuri, a următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală ce lezează un drept subiectiv și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Având în vedere că lucrarea de fațăîși propune să dezbată tema daunelor morale, în continuare mă voi opri asupra uneia din condițiile enumerate mai sus, și anume la cea care prevede existența unui prejudiciu, considerat a fi elementul primordial al răspunderii civile.
Prejudiciul este definit ca fiind consecința dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, ce rezultă din încălcarea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane. Despre acest element al răspunderii întâlnim acord de plin, doctrinar și jurisprudențial, în sensul că acesta are caracter de sine stătător în raport cu celelaște elemente, fiind constant și chiar o condiție sine qua non a acestei răspunderi.
Interesează acum clasificarea prejudiciului în patrimo0nial și nepatrimonial, care se determină în funcție de natura intrinsecă a dunei, și anume dacă e de natură economică sau nu și, în speță, dacă e susceptibilă de evaluare pecuniară ori nu.
Prejudiciile patrimoniale au un evident caracter economic și se produc în urma distrugerii unui bun, vătămarea sănătății unei persoane ce cauzează o diminuare a capacității de muncă, uciderea unui animal, pierderea, totală sau parțială a unui drept patrimonial etc.
Prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale, reprezintă acele urmări negative ce nu pot fi evaluate în bani întrucât sunt cauzate prin lezarea unor drepturi personale nepatrimoniale: moartea persoanei, durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, reputației sau prestigiului unei persoane, restângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții.
Prejudiciile cauzate direct persoanei și cele cauzate direct bunurilor prezintă, de asemenea, interes, criteriul de clasificare fiind constituit de valoarea pe care societatea o atribuie unei persoane sau bunurilor sale.
Prejudiciile cauzate direct persoanei cuprind atingerile aduse personalității fizice, personalității psihice sau personalității sociale.
Alte clasificări împart, după anumite criterii, prejudiciile în individuale și colective, contractuale și extracontractuale, previzibile și imprevizibile, instantanee și succesive, vizibile și invizibile, temporare și permanente, integrale și neintegrale, inițiale și subsecvente ș.a.
CAPITOLUL 2
Daunele morale
Noțiunea de daune morale
Luând drept criteriu natura intrinsecă a prejudiciului, vom descoperii una din principalele diviziuni ale acesteia, în prejudiciu patrimonial și nepatrimonial (cunoscut în termeni uzuali ca daună morală). Se pare că prejudiciul nepatrimonial și-a câștigat un loc bine meritat în cadrul răspunderii civile, iar literatura juridică a dezbătut pe larg problemele legate de accepțiunea acestuia.
În dreptul nostru civil, prejudiciul nepatrimonial mai este cunoscut și drept prejudiciu nematerial sau imaterial, extrapatrimonial, nepecuniar, moral sau prejudiciu personal nepatrimonial.
În demersul de definire cât mai cuprinzătoare a daunelor morale trebuie ținut cont de faptul că acestea sunt rezultatul încălcării unor drepturi extrapatrimoniale. Astfel, s-a arătat în doctrină că prejudiciul „este de natură morală când constituie o atingere la cinstea, reputația și considerațiunea unei persoane, sau la afecțiunea familiei”; „prejudiciul poate fi moral, în cazul atingerii adusă onoarei unei persoane, durerii pe care o pricinuiește rudelor sale moartea victimei unui accident.”
O definiție completă ar fi „prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințele dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Drepturile personale extrapatrimoniale definesc personalitatea umană.”
Pentru o explicație mai științifică dată daunei morale, în dicționarul de termeni juridici se prevede că acesta este paguba suferită de o persoană „ca urmare a atingerii drepturilor sale personale nepatrimoniale (de exemplu, reputațe, onoarea etc) sau ca urmare a provocării unei suferințe morale (de exemplu, moartea unei persoane apropiate).”
O concepție care trebuie menționată este aceea că prejudiciul nepatrimonial sau moral constă în rezultatul dăunător direct, de natură nepatrimonială a unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic ce definesc personalitatea umană; deși „acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naștere totuși dreptului și obligației în reparare, în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.” Se remarcă aici că daunele morale pot constitui obiect al unei acțiuni civile în despăgubire, în opoziție cu părerea unui alt autor care opina că „prejudiciul moral nu poate fi evaluat în bani, neputând da astfel loc la o acțiune civilă în despăgubire.” Autorul citat nu făcea, în perioada aceea, decât să se ralieze deciziei de îndrumare nr. 7/1952 a plenului Tribunalului Suprem, care a dispus că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral”. Prin această decizie s-a abrogat implicit art. 92 alin. 2 din Codul penal vechi care admitea, dincolo de orice dubiu, posibilitatea reparării economice în cazul prejudiciului nepatrimonial.
Doctrina și jurisprudența nu a făcut decât să trseze unele măsuri și mijloace adecvate de reparare a daunelor morale, evitând să emită o părere contrară celei legale.
În 1971 a apărut un proiect al Codului Civil, în care se prevedea posibilitatea reparării daunelor morale, restrânsă însă la cazul producerii unei vătămări aduse integrității corporale sau a sănătății persoanei. În același timp, câțiva doctrinari au reluat dezbaterea acestui subiect, în contextul în care codurile civile ale țărilor socialiste vecine începeau să recunoască opiniile occidentale în materie.
În alte sisteme de drept se consideră că dauna morală este atingerea adusă drepturilor extrapatrimoniale. Dauna morală este percepută ca fiind „prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin sferințele fizice sau morale pe care le resimte victima.”
În dreptul civil francez, expresia utilizată pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial este aceea de prejudiciu moral (prejudice moral) în opoziție față de cea a prejudiciului material (prejudice materiel), sau de dauna morală (dommage moral).
Instanțele italiene au tendința să recunoască existența daunelor morale, în detrimentul daunelor patrimoniale, atâta timp cât acestea nu sunt probate.
În dreptul civil elvețian se apreciază că prejudiciul (le prejudice), definit ca fiind acea diminuare involuntară a unui bun sau valori de ordin economic sau mora, se subdivide, din punctul de vedere al naturii sale, în le dommage, prin care se înțelege acel prejudiciu care se exprimă pecuniar și le tort, prin care se desmnează doar prejudiciul ce afectează persoana victimei.
Dreptul american folosește termenul de prejudiciu nomina (nominal damage) sau prejudiciu non – financiar, pentru a defini prejudiciul nepatrimonial.
În dreptul englez (common law) se distinge între diferite tipuri de prejudicii (damage), în raport cu diferitele categorii de fapte ilicite (torts).
Revenind la dreptul civil român, despre daunele morale s-a specificat, la un moment dat, de un mare civilist, că „spre deosbire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie îl lipsește de un beneficiu pecuniar viitor – pe care acesta l-ar fi realizat în mod neîndoielnic, – dauna morală nu aduce nici o pierdere de ordin pecuniar. În alți termeni, care, de altfel, sunt mai proprii, paguba materială, având caracter economic, constituie un prejudiciu patrimonial, în timp ce dauna morală este un prejudiciu extrapatrimonial, adică orice altă daună neeconomică.”
Comun tuturor definițiilor doctrinare este acordul asupra izvorului daunelor morale și anume atingerea adusă unor drepturi nepatrimoniale. Iată că, însă, nu de mult, a apărut o considerație nouă asupra cauzării producerii daunelor morale care susține că prejudiciile morale pot rezulta și din atingerea unor drepturi patrimoniale: „încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial. Astfel, de exemplu, distrugerea unui bun care reprezintă o amintire de familie poate să concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial – uneori acest prejudiciu având o valoare neînsemnată – dar, și, mai ales, într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv.”
În acest caz, prin săvârșirea unei singure fapte ilicit sau culpabile se încalcă simultan două drepturi subiective, însă de natură diferită, unul fiind patrimonial, altul nepatrimonial. Ar trebui să se înțelegă că eventualele despăgubiri ce se vor acorda în situația distrugerii materiale a unui bun fără însemnătate economică, dar de care victima e legată afectiv, vor avea ca temei reparare daunelor morale motivate de suferința psihică rezultată? Dacă da, acesta ar însemna că distanța dintre un prejudiciu nepatrimonial și cel patrimonial ne este de nestrăbătut și că elementele extrinseci le pot apropia.
Rezumând cele reținute în legătură cu daunele morale, atât în literatur noastră, cât și în cea străină, se pot contura anumite trăsături ale acestora:
dauna morală constă într-o atingere adusă personalității omului;
personalitate poate fi lezată pe diferite căi, afectând existența fiozică și psihică, sentimentele de afecțiune și de dragoste, cinstea , demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, drepturile nepatrimoniale care intră în conținutul dreptului de autor și inventator, numele și domiciliul etc.
prejudiciul nepatrimonial are conținut neeconomic, deci nu poate fi evaluat în bani.
Această ultimă remarcă, „nu poate fi evaluat în bani”, dovedește că există o controversă care nu și-a găsit soluționare în întregime nici în dreptul modern, și anume repararea daunelor morale, mai exact, modalitățile de reparare, cunoscut fiind faptul că încă mai există voci care susțin că suferințele morale nu pot fi despăgubite economic.
Dar oare doar persoanele fizice pot fi titulare de drepturi extrapatrimoniale? Se evidențiază o opinie în doctrină care spune că și persoanele juridice, prin lege, sunt titulare de astfel de drepturi și că li se recunoaște chiar și posibilitatea reparării daunelor morale care li se pot provoca. Binențeles că spectrul drepturilor subiective ale unei persoane juridice este restrâns prin lege, dar acestea pot invoca, de exemplu, încălcarea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marcă de fabrică, de comerț sau de serviciu.
Închind secțiunea despre noțiunea de daună morală, concluzionez că aceasta reprezintă rezultatul păgubitor direct, de natură nepatrimonială, adus drepturilor subiective sau intereselor extrapatrimoniale, ce rezultă din fapte ilicite și culpabile.
Sediul materiei
Constituția României, în art. 30 alin. 6 reglementează ocrotirea vieții private, stabilind că libertatea de exprimare este inviolabilă, dar că prin exercitarea acestei libertăți nu pot fi prejudiciate „onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptulu la propria imagine”.
Codul civil român, prin dispozițiile prevăzute de art. 998, nu distinge între formele prejudiciului care trebuie reparat, așadar îl vom iterpreta în sensul că se referă la orice gen de prejudiciu, inclusiv la cel nepatrimonial. Această reglementare a constituit baza legală de acordare a daunelor morale în cadrul răspunderii civile delictuale de la aprobarea Codului civil român până la Decizia de îndrumare nr. 7 din 29 decembrie 1952 a Plenului Tribunalului Suprem.
În materie contrctuală, temeiul daunelor morale este dat de textul art. 1073 și următoarele din C. civ. și, în egală măsură, de regulile speciale ale fiecărui tip de contract.
Decretul nr. 31/1954, în art. 54 prevede că „persoana care a suferit o atingere în dreptul la nume sau la pseudonim, denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice artistice ori literare,de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drpturilor mai sus arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanței să oblige pe autorul faptei comise fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.
Art. 55 prevede că „Dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunțată și prin hotărârea dată asupra cererii făcute potrivit art. 54”. Decretul 31/2004 instituie o serie de măsuri nepatrimoniale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, într-un stadiu în care jurisprudențial nu se admite repararea lui prin mijloace economice.
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prevede în art. 8 alin.1 că insanța judecătorească poate să anuleze, în totalitate sau în parte, actul administrativ atacat, ori să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscri, iar în cazul admiterii cererii, va hotărî și asupra daunelor materiale sau morale cerute.
Legea nr. 48/1992 a audiovizualului prevede în art. 2 că „libertatea de exprimare audiovizuală nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
Alin.5 al aceluiași art. Prevede că „răspunderea civilă pentru conținutul informației transmise prin mijloacele de comunicare audiovizuale prin care s-au adus daune materiale sau morale revine, după caz, în condițiile legii, realizatorului, autorului, titularului licenței de emisie, proprietarului stației radioelectrice pe care s-a făcut comunicarea”.
Art.4 alin.1 prevede că „persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim, moral sau material printr-o comunicare audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică”.
Legea nr.11/1991 privind combaterea concuranței neloiale reglementează în art.4 alin.8 contravenția constând în comunicarea sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra unui concurent, asupra mărfurilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii; în art.5 sunt prevăzute faptele ce constituie infracțiunea de concurență neloială; se prevede apoi în art.6 că autorul faptei va fi obligat să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite. Art.9 prvede că „Dacă vreuna din faptele de la art.4 și 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare.”
2.3 Felurile daunelor morale
O clasificare a daunelor morale rezultă din aplicarea criteriilor drepturilor nepatrimoniale și al personalității umane încălcate.
2.3.1. Criteriul dreptului nepatrimonial încălcat
Potrivit acestui criteriu, vom avea tot atâtea categorii de daune morale, câte drepturi nepatrimoniale are personalitate umană care pot fi încălcate. Astfel, rezultă următoarele prejudicii: cele rezultate din vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei; prejudicii afective provocate acesteia constând în suferințe psihice cauzate de lezarea sentimentelor de afecțiune și dragoste; prejudicii aduse cinstei, onoarei, demnității, prestigiului sau reputației; daunele produse prin vătămarea dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire; prejudicii constând în atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale cuprinse de dreptul de autor sau de inventator ș.a.
Exempe: prejudiciile corporale pot consta în dureri fizice cauzate unei persoane prin loviri, vătămări, răniri, pierderea unor plăceri normale ale vieții, slăbirea rezistenței la boli, provocarea unei boli etc.
– prejudiciile afective constând în suferințe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecțiune și de dragoste cuprind suferințe provocate de moartea unei persoane iubite, de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a unei persoane apropiate sau a unei rude, toate acestea fiind cunoscute drept prejudicii „prin ricoșeu”.
– drepturile nepatimoniale la nume, pseudonim, sau denumire sunt prejudiciate prin folosirea abuzivă ori uzurparea acestor elemente de identificare a persoanei, iar cele de autor sau inventator pot fi vătămate prin denaturarea titlului sau textului unei opere literare sau științifice.
2.3.2. Criteriul personalității umane încălcate
Utilizând acest criteriu, care este deosebit de vast, personalitatea umană putând fi analizată din mai multe puncte de vedere, biologic, psihic și social, distingem între următoarele forme ale daunelor morale:
prejudicii cauzate personalității fizice: leziuni fizice, boli, infirmități, prejudiciul estetic, de agrement, juvenil, pierderea speranței la viață ș.a.
perjudicii cauzate personalității afective: suferință de natură psihică, determinate de ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rude sau persoane apropiate, distrugerea unui bun – amintire de familie de care victima e legată afectiv ș.a.
prejudicii cauzate personalității sociale: cele consecutive atingerii onoarei, reputației, demnității, vieții private, drepturilor nepatrimoniale ș.a.
Referitor la drepturile personalității, legea prezumă în mod absolut doar interesul, iar celălalt element al dreptului subiectiv – voința – este lăsat la latitudinea cetățeanului.
Rezultă, astfel, că în materia drepturilor personalității, dacă voința de a exercita un astfel de drept a fost exprimată, atingerea adusă dreptului respectiv atrage răspunderea civilă fără să fie necesară proba prejudiciului suferit, deoarece se prezumă, iuris et de iure, că prin atingerea adusă dreptului subiectiv s-a creat și diminuarea patrimoniului celui care reclamă.
Importanța practică o prezintă clasificarea daunelor morale în prejudicii nepatrimoniale cauzate integrității corporale sau sănătății (prejudicii corporale) și cele cauzate prin încălcarea dreptului la viața personală.
Prejudiciile corporale sunt grupate în:
1) prejudicii constând în dureri fizice sau psihice, în care sunt cuprinse suferințele și durerile de natură fizică sau psihică, ori deopotrivă de natură fizică și psihică, cauzate victimei print-un fapt ilicit și culpabil. Literatura franceză a denumit despăgubirile datorate pentru astfel de vătămări pretium doloris, care se cuvin și în cazuri de arestări ilegale, de transmitere a unor boli, iar în cuantumul acestora trebuie luat în calcul și durerea fizică încercată de victimă. În dreptul englez, suferința fizică și psihică se numește pain and suffering, acestea incluzând și șocul nervos, precum și toate consecințele de ordin psihic, de exemplu, angoasa. În acest caz, compensația trebuie acordată atât pentru trecut, cât și pentru viitor, în funcție de gravitatea vătămării și durata menținerii consecințelor acesteia.
2) prejudicii estetice care cuprind suma vătămărilor și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane, adică mutilările, desfigurările, cicatricele, care afectează atât viața socială, căt și liniștea sufletească a persoanei lezate. Prejudiciile de asemenea natură comportă și un indiscutabilcaracter patrimonial, în situația în care producerea unei leziuni a înfățișării afectează îndeplinirea profesiunii unor persoane, cum este cazul fotomodelelor sau actrițelor. De aceea, despăgubirile datorate pentru acoperirea acestor vătămări poartă denumirea de pretium pulchritudinis.
3) prejudicii de agrement, larg dezbătute în doctrina franceză și engleză, se referă la restrângerea elementelor agreabile ale vieții ființei umane, anume a acelora ce sunt rezultatul simțurilor, a vieții sexuale, a posibilității unor relații sociale normale. Acest tip de daună poat fi însoțit de prejudicii de natură patrimonială, evaluabile în bani. Astfel,o persoană accidentată poate suferii leziuni de natură a o împiedica să se deplaseze singură, fiindu-i astfel afectate plăcerile vieții, iar reparația pecuniară va fi motivată de necesitatea procurării unui mijloc locomotor adecvat.
4) prejudiciul juvenil se motivează pe argumentul dat de faptul că o persoană tânără va suporta consecințele unei vătămări cu mai mare dificultate decât o persoană mai în etate. Literatura franceză a fost preocupată de acest prejudiciu, pe care l-a caracterizat astfel: „prejudiciul moral special suferit de cître o ființî umană tânără care își vede reduse speranțele de viață sau răpite anumite agremente ale existenței”.
Pejudiciile nepatrimoniale cauzate prin încălcarea dreptului la viața personală sunt rezultatul săvârșirii unor fapte ilicite, prevăzute drept infracțiuni în Codul penal și se referă la divulgarea secretelor vieții private a individului sau a familiei sale. Astfel, art. 195 C. pen. Reglementează divulgarea secretului corespondenței, art. 192 privește sancționarea violării domiciliului, iar art. 196 prevede pedepsirea violării secretului profesional. Jurisprudența autohtonă în ceea ce privește prejudiciul moral cauzat prin atingeri adise vieții private este destul de săracă în exemple. Într-o speță, instanța de fond a reținut vinovăția inculpatului R.A. la săvârșirea infracțiunii de violare a secretului corespondenței prevăzută de art. 195 C. pen., condamnâdu-l ka pedeapsa amenzii penale. Prin hotărârea judecătoriei a fost, însă, respinsă cererea părții vătămate U.C. privind acordarea de daune morale – soluție menținută și în apel și în recurs – cu motivarea că aceasta nu a dovedit că a suferit prejudiciu moral și nici unul material. În fapt s-a reținut că la data de 20.10.2002, partea vătămată a fost căutată la domiciliu pentru a i se înmâna un plic expediat de fiul său din Canada. Întrucât nu a fost găsit, factorul poștal a înaintat plicul unui vecin, ulterior devenit inculpat, care l-a deschis, l-a citit și a observat că era o simplă felicitare. S-a apreciat, de către instanță, că nu se justifică acordarea de daune morale, deoarece partea vătpmată nu a suferit o atingere a aspectelor vieții sale private, iar fapta inculpatului de a deschide un plic în care se află o felicitare nu a fost de natură a produce un prejudiciu moral care să presupună o reparție corespunzătoare.
Declararea daunelor morale în felurite clasificări este primul pas practic în determinarea reparațiilor cuvenite victimei ce a suferit o atingere a drepturilor nepatrimoniale.
CAPITOLUL III
Repararea daunelor morale
Repararea daunelor morale este o problemă de drept care s-a conturat, atât în doctrină, cât și în practică, în cadrul răspunderii civile delictuale. Din acest motiv, voi prezenta pe larg acest domeniu de aplicare a daunelor morale.
3.1. Etape în problematica reparării daunelor morale
Daunele morale au prezentat interes încă din anticele timpuri romane, când se conturau, cu precădere, pe marginea răspunderii civile delictuale, pentru ca, în dreptul modern să se ridice problema acestora și în cadrul răspunderii civile contractuale.
În dreptul roman era cunoscută concepția de daună nepatrimonială ce viza atingerile fizice aduse unei persoane sau moralității, demnității ori reputației sale prin delicte private și, mai mult, se prevedea sancționarea prin amendă a unor asemenea delicte. Acțiunile de lovire și mutilare, vorbele și scrierile injurioase, faptele defăimătoare sau care contravin bunelor moravuri, ca și tentativele de seducție, constituiau delictul de injurie care dispunea de o acțiune în justiție proprie: actio iniuriarium. Amenzile erau fie stabilite într-o sumă fixă, pentru unele delicte, fie cuantumul acestora urma să fie apreciat de instanță (iniuriarum aestimotoriam).
Surprinzătoare este descoperirea, prin paginile Vechiului și Noului Testament, a mai multor aspecte legate de domeniul delictual al daunelor morale. Păcatul, așa cum e definit în studiul teologiei, reprezintă acele fapte prin care omul încalcă legea morală. Este, de fapt definirea unui delict, care, în sens larg, cuprinde și infracțiunea. Aceasta rezultă din vorbele Sfântului Apostol Ioan, care spune; „Oricine făptuiește păcatul săvârșește nelegiuirea, și păcatul este nelegiuirea.”(I Ioan, 3,4). Păcatul este, deci, încălcarea normelor de drept pozitiv, acest citat relevănd un pronunțat caracter juridic.
Tot în textul Bibliei se regăsesc și adevărate sabcțiuni menite să-l pedepsească pe cel care nelegiuește. Exemplificativ este cazul bărbatului care, dacă va acuza pe o femeie cu care a avut relații sexuale de „lucruri urâte”, împrăștiind „zvon rău” despre ea, iar aceste învinuiri se vor dovedi false, acel bărbat urma să fie pedepsit și se punea asupra lui „gloaba de o sută de sicli de argint și să-i dea tatălui fetei, pentru că a stârnit vorbe rele despre o fată israelită.” (Dent. 22,19). Din punct de vedere juridic textul biblic se interpretează în felul următor: fata asuferit o atingere asupra drepturilor subiective nepatrimoniale, provocându-i-se un prejudiciu moral, care va fi reparat integral, prin plata celor o sută de sicli de argint.
Canoniștii au continuat, în etapa dreptului medieval, să fie preocupați de răspunderea pentru daunele morale. În aceste vremuri existau reguli privind încălcarea unor drepturi subiective și erau aplicate și amenzi constând în tarife prestabilite. Delictele private erau îmbinate cu păcatele (delictum et peccatum), iar glosatorii au situat amenzile la baza teoriei răspunderii delictuale pentru daunele morale (de damno per iniuriam dato).
În practica judiciară din perioada socialistă, cel puțin în anii 1952 – 1980, nu s-a admis repararea daunelor morale prin despăgubirile bănești creindu-se un cadru legal care recurgea la reparații nepatrimoniale. Cadrul legal de bază fiind constituit și acum de Decretul – lege 31/1954. de aceea se impune o legifiere de reactualizare a problematicii daunelor morale.
Mijloacele de reparare a daunelor morale
3.2.1.Măsuri nepatrimoniale expres prevăzute de lege pentru repararea daunelor morale
Instanțele dețin puterea de apreciere a caracterului măsurilor reparatorii pentru daune morale, și anume dacă se va recurge, într-o cauză dată, asupra unor mijloace bănești sau, dimpotrivă, nepatrimoniale.
Cum am arătat, în prezent nu există o reglementare care să facă lumină în această materie, deci, singurele texte de lege care sunt utilizate de instanțe la elucidarea reparării daunelor morale sunt cele care aparțin unor legi speciale, prezentate în secțiunea dedicată sediului materiei.
Astfel, în primul rând, Decretul – lege 31/1954 nu prevede, drept sancțiuni, decât obligarea de către instanță a autorului faptei ilicite, la încetarea acelei fapte sau la îndeplinirea oricărei măsuri socotite de instanță ca fiind necesară și, în final, dacă autorul nu se supune, atunci va fi obligat să plătească amenzi în folosul statului pentru fiecare zi de întârziere. Acest text extrem de lacunar, prin aceea că prima obligație prevăzută are, mai defrabă, rol preventiv decât punitiv, iar a doua este supusă arbitrariului judecătorului, în lege nefiind specificate ce fel de măsuri se pot lua de către instanță. Instituirea amenzilor nu are, câtuși de puțin, drept destinație, repararea daunelor morale, acestea fiind datorate statului și nu persoanei prejudiciate. Indirect, prin plata amenzilor pentru fiecare zi de întârziere, se procedează la despăgubirea pentru suferirea unui prejudiciu nepatrimonial, însă caracterul acestor dezdăunări este cominator și nicidecum reparator.
Art. 4 alin. 1 din legea 48/1992 prevede o măsură nepatrimonială care ia forma unui drept la replică, a cărui titular este cel lezat într-un drept sau interes legitim, moral sau material. Trebuie menționat că nu numai vătămarea unui drept poate atrage repararea daunelor morale ci, în egală măsură și vătămarea unui interes prezintă același efecte. Dreptul la replică prevăzut aici are caracter subsidar, adică se va recurge la aceasta doar dacă nu se dă curs la înlăturarea confuziilor cu privire la identitatea sau faptele petiționarului. Nu poate fi negată oportunitatea unui drept la răspunsîn cazul vătămării numelui, cinstei, onoarei, reputației sau în cazul încălcării dreptului de autor și drepturilor conexe, însă există situații în care dreptul la replică nu este suficient. Aceste situații se referă la suferințele cauzate prin săvârșirea unor prejudicii fizice sau la cele rezultate din atingerea adusă sentimentelor de afecțiune sau de dragoste, cărora li se cuvin, pe bună dreptate, despăgubiri de natură pecuniară.
Legea 554/2004, în art. 8 alin. 1 conține o reglementare progesistă în domeniul reparării daunelor morale, prevăzând clar obligarea autorităților administrative la plata daunelor morale și materiale cerute de persoana lezată în drepturile sale subiective, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul rezolvării unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. În accepțiunea dreptului public, conceptul de drept subiectiv este alăturat celui de interes și mai trebuie subliniat faptul că nu se specifică natura juridică a persoanei lezate, ceea ce înseamnă că aceasta poate fi atât fizică precum și juridică. Legiuitorul s-a ferit însă, să precizeze cuantumul daunelor morale, așa că tot instanței de judecată îi revine sarcina de a se pronunța într-un sens sau altul, ceea ce nu asigură o compensație de natură bănească.
Legea de reglementare a concurenței neloaiale prevede, în art. 9, dreptul celui ce i s-a provocat o daună materială sau morală de a se adresa instanței competente cu o acțiune civilă în răspunderea civilă corespunzătoare. Concluzionez că acțiunea civilă în răspundere are ca scop repararea daunelor morale, dar, din nou, nu se face nici o remarcă la adresa naturii despăgubirii sau a cuantumului unui eventuale despăgubiri pecuniare.
3.2.2. Măsuri nepatrimoniale conturate în doctrină pentru repararea daunelor morale
1) sancționarea autorului actului și publicarea hotărârii de condamnare, măsură care relevă un caracter educativ al pedepsei și nicidecum reparatoriu.
2) publicarea hotărârii prin care s-a stabilit că un drept nepatrimonial a fost încălcat și prin care autorul faptei a fost obligat la anumite măsuri pentru restabilirea dreptului atins. Această măsură are potențial caracter reparatoriu și chiar poate fi satisfăcătoare, dar doar în anumite cazuri, cu precădere în situația prejudiciilor corporale.
3) obligarea celui vinovat, la retractarea, în scris, a afirmațiilor prejudiciabile, sancțiune ce este pasibilă de aplicare în cazul prejudiciilor cauzate prin vătămarea integrității corporale,
4) obligarea celui care a reziliat contractul de muncă să elimine din cuprinsul deciziei de desfscere a contractului considerațiile neconforme cu realitatea și care sunt de natură a-l prejudicia pe cel în cauză.
5) obligarea editurii la retragerea din circulație a exemplarelor operei cu modificări neacceptate de autor și respectiv, obligarea editurii să completeze omisiunea numelui autorului sunt posibilități la care cel lezat poate recurge în baza contractului de editare, fără a fi nevoie să se invoace dispozițiile Decretului – lege 31/1954.
6) acordarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei satisfacții echitabile reclamatului, în modalitatea pronunțării unei hotărâri care constă în încălcarea dreptului subiectiv dedus judecății.
3.2.3. Repararea daunelor morale prin compensații bănești
Consacrarea legală a reparării prin compensații bănești a trecut prin mai multe etape în dreptul civil român. Această problematică a dreptului a parcurs un drum sinuos și plin de povârnișuri, cauzate de impactul pe care viața socio – politică a avut-o asupra procesului de legifiere.
Într-o primă fază, între 1865 și 1952 s-a admis în unanimitate, atât pe cale jurisprudențială, cât și doctrinară, teza reparării daunelor morale prin compensații bănești, temeiul legal fiind, așa cum am mai arătat, textele art. 998 și999 C. civ. Cazurile mai semnificative în care s-a procedat la asemenea reparații în practica judiciară națională le cuprindeau pe cele ce aduceau în discuție lezări ale onoarei, actele de denunțare calomnioasă, actele vexatorii, suprimarea vieții celor apropiați, leziunile psihice cauzate prin atingerile aduse integrității corporale, nerespecatrea hotărârilor judecătorești privitoare la încredințarea copiilor, ruperea nejustificată a logodnei, cocubinajul dolosiv, seducția dolosivă sau actele de profanare.
Doctrina a apreciat că autorul unui delict sau cvasidelict este obligat a-l repara „fără deosebire între dauna materială și așa – zisa daună morală” și că „prejudiciul de natură morală poate fi reparat prin acordarea unei sume de bani”. Tot în această perioadă s-a recurs la repararea simbolică, în valoare de un leu, a daunelor morale, punându-se accent pe condamnarea autorului faptei ilicite, în detrimentul acordării unei sume de bani.
O caracteristică aparte a acestei etape este relevată de criteriul ce privește proveniența socială a celui vinovat, instanța având putere discreționară în stabilirea întinderii daunelor, dar ținând cont de posibilitățile materiale ale făptuitorului.
Între anii 1952 și 1989 a fost interzisă repararea daunelor morale prin compensații bănești cu desăvârșire, prin decizia de îndrumare nr. VII din decembrie 1952, prin care s-a abrogat art. 92 din Codul penal român din 1963 care reglementa repararea integrală a prejudiciului cauzat printr-o infracțiune. Tribunalul Suprem a hotărât că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral”.
Ideea pe care se baza această interdicție era că nu este nici moral nici echitabil să se repare prin mijloace bănești prejudiciile aduse laturii nepatrimoniale ale drepturilor. Unii autori au argumentat, însă într-un cadru mai restrâns, necesitatea reparării pecuniare a drepturilor morale în câteva cazuri, argumente ce și-au găsit ecoul și în practica judiciară.
Pe plan legislativ, în 2000 a apărut un proiect de Ordonanță de Urgență (nr. 53) care avea să privească acordarea despăgubirilor civile cu titlu de daune morale. Această reglementare avea să stbilească criteriile de apreciere a cuantumului acestor daune morale. În 2002, prin Legea nr. 45/2002 această ordonanță a fost respinsă și nu ne rămâne decât să așteptăm o legifiere concludentă într-un viitor cât mai apropiat.
Relevante în stabilirea despăgubirii bănești a daunelor morale sunt argumentele aduse în favoarea unei astfel de soluții pe linie doctrinară. Ceea ce este evident este că Decretul 31 a căzut în desuetudine o dată cu apariția noii Constituții și a apropierii sistemului nostru legislativ de cel european.
Atâta timp cât există categorii de prejudicii nepatrimoniale (pretium doloris, prejudiciul estetic etc.), care nu pot fi reparate prin măsuri nepatrimoniale, soluția legală care se impune este cea a reparării daunelor prin mijloace bănești. Dacă privim această situație din punct de vedere moral, trebuie să recunoaștem că uneori, măsurile nepatrimoniale sunt improprii reparării prejudiciilor morale. În continuare pare nepotrivitărepararea prin exercitarea unui drept la replică în favoarea unei persoane a cărei reputație, onoare, cinste, a fost subiect de scandal în mass – media. Cert este că măsurile de reparare nepatrimoniale constituie încă regula de drept comun în materie, iar indemnizațiile bănești apar ori ca modalitate secundară, ori ca singura posibilitate de dezdăunare, aceste din urmă cazuri fiind destul de restrânse
În alt rând de idei, este general valabilă regula reparării integrale a prejudiciului, iar respectarea acestui principiu nu se poate face decât prin compensarea bănească a daunelor de ordin nepatrimonial. Aceasta pentru că numai înlăturarea în întregime a prejudiciului „poate fi considerată o reparare în înțelesul deplin al cuvântului, ca o realizare deplină propriu – zisă a răspunderii civile”.
În doctrina franceză, a repara un prejudiciu moral înseamnă „a pune victima în situația de a-și procura un echvalent. Banii permit procurarea unor satisfacții de orice natură, atât materiale cât și intelectuale sau chiar morale. Victima care a primit o sumă de bani are libertatea de a o utiliza în maniera care îi convine. Este suficient ca ea să poată trage din aceasta anumite satisfacții de ordin moral pentru a admite că ne aflăm, în sensul exact al termenului, în prezența unei reparații a prejudiciului moral”.
În această accepțiune se împacă atât cerințele legale, cât și cele morale care formează polemica reparării daunelor morale prin mijloace pecuniare, prin faptul că se arată că banii nu vor repara ceea ce este imposibil de reparat, și anume suferințele rezultate, dar vor avea valoare compensatorie care vor ajuta victima șă accepte mai ușor noua situație în care se află.
Un important civilist român a susținut această expunere, apelând la ungrăitor dicton care se aplică reparării daunelor morale „rana de bani nu este mortală are drept complement dictonul banii pansează multe răni fizice și morale”.
Un alt argument în favoarea compensării bănești a daunelor morale este relevat, așa cum am mai spus, de art. 998 și 999 C. civ., care prin faptul că nu deosebesc între formele prejudiciului, lasă loc de interpretare.
Criterii de stabilire a cuantumului daunelor morale
Stabilirea unor metode de evaluare a întinderii compensației bănești în cazul daunelor morale reprezintă o prioritate în legislația actuală. În domeniul daunelor materiale sunt folosite calcule matematice, exacte în identificarea sumei cuvenite, însă natura nepatrimonială a prejudiciului necesită aplicarea unor criterii nepatrimoniale. Pentru a evita ingerința arbitrarului într-un demers atât de serios ca acesta, deocamdată instanțele judecătorești aplică principiul reparării integrale a prejudiciului. Dar această metodă ajută doar la aproximarea daunei morale, întrucât se raportează la prejudicii care prin natura lor nu sunt susceptibile a fi evaluate în bani.
Procesul de evaluare a daunelor morale va trebui să se refere la stabilirea unei indemnizații compensatorii, menite să atenueze suferințele părții vătămate.
Primul pas în stabilirea indemnizației bănești este identificarea prejudiciului moral produs și abia apoi se va proceda la evaluarea acestuia, în raport cu suferințele la care a fost supusă victima. Despăgubirea, „pentru a reprezenta o reparație, trebuie raportată la prejudiciul suferit, la gravitatea, importanța și consecințele acestuia”.
S-a apreciat că, în privința evaluării daunelor morale este necesară o analiză in concreto și subiectivă a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferințelor îndurate de victimă, opusă unei aprecieri in abstracto și obiectivă, bazată pe referirea la metode statistice și anumite bareme prestabilite.
Aceste „bareme prestabilite” ar trebui să ia în calcul cercetări medico-legale și de psihanaliză a victimei, precum și studii sociale pentru a se identifica mediul social de proveniență în raport cu valorile promovate de societatea respectivă.
Totodată trebuie evitată și tendința de exagerare în ceea ce privește suferința victimei, aceasta putând fi influențată de sumele mari de bani acordate, prin reglementarea unor criterii stricte și echitabile.
Importanța valorii lezate reprezintă un criteriu ce trebuie luat în calcul, deoarece cu cât victima acordă o mai mare atenție valorii lezate, cu cât prejudiciul moral va fi mai grav.
Cauzarea daunelor morale stigmatizează ființa umană și în latura personalității omului. Fiecare suferință fizică va fi resimțită pe plan psihic, mai ales când persoana lezată este tânără și conștientă de faptul că vătămările fizice vor avea consecințe pe tot parcursul vieții.
De asemenea, profesia și poziția socială a victimei au relevanță la stabilirea cuantumului daunelor cuvenite. Este evident că o persoană publică va suporta mai greu cauzarea unor prejudicii morale prin atingerile aduse onoarei sau numelui, decât o persoană necunoscută. Corelativ, aceeași va fi și situația unei persoane ce exercită o meserie. „Este suficient să ne imginăm consecințele diferite – și în planul prejudiciului moral, alături de altele – pe care le poate avea pierderea degetului de la o mână de către un conducător auto sau un contabil și, pe de altă parte, de către un violonist ori un pianist.”
Curtea Supremă a precizat în mod constant că indemnizarea daunelor morale „se stabilește prin apreciere, dar nu pe cale unei aprecieri de ordin general sau arbitrare, ci pe baza unor anumite criterii raportate la fiecare caz în parte”.
Astfel, în cazul vătămării corporale, integrității fizice sau psihice ori în cazul afectării sănătății, gravitatea durerilor fizice și psihice influențează considerabil cuantumul compensațiilor bănești. Cauzarea de infirmități permanente au ca și urmare excluderea persoanei din viața socială, motiv pentru care se impune ca în această situație suma despăgubirilor să fie mai considerabilă.
În ceea ce privește prejudiciile corporale, cu precădere, s-au conturat, recent, în doctrina românească, trei criterii importante de stabilire a daunelor morale:
1) gravitatea faptei și intensitatea prejudiciului. Gravitatea faptei se raportează la pedeapsa prevăzută î infracțiunea comisă și care a avut drept consecință producerea prejudiciului. Astfel, pedeapsa prevăzută de textul legii este direct proporțională cu cuantumul despăgubirilor. S-a recurs la aceast modalitate pentru a se evita în practică tendința judecătorului de a acorda compensații exagerate.
2) culpa părții vătămate poate influența posibilitatea acordarii de compensații bănești, unele instanțe respingând de plano această ipoteză. În caz de culpă comună, făptuitorul va fi obligat la despăgubire, însă cuantumul acesteia va fi redus proporțonal cu propria culpă. Reducerea obligației părții responsabile se aplică și în cazul victimei prin ricoșeu, Curtea de Casație Franceză pronunțându-se afirmativ în ceea ce privește opozabilitatea culpei victimei față de victima prin ricoșeu.
Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în 1998, statuând în acest caz următoarele linii directoare: „inculpatul care a săvârșit infracțiunea de tentativă de omor, ca urmare a provocării sale prin violență, de către partea civilă, nu poate fi obligat să o despăgubească pe aceasta pentru prejudiciile morale, în condițiile în care actele sale de provocare au avut un rol determinant în declanșarea conflictului urmat de săvârșirea infracțiunii”.
În 2004, instanța noastră supremă a dispus că „pentru obligarea la daune morale a autorului unei tâlhării, săvârșite în public, prin smulgerea unor bijuterii de la gâtul victimei și pulverizarea de substanțe lacrimogene în fața acesteia, partea vătămată trebuie să facă dovada că prin infracțiune a suferit un prejudiciu care ar putea fi reparat în această modalitate”.
Referitor la cuantumul daunelor morale în caz de culpă comună, aceeași instanță a precizat că săvârșirea tentativei de omor, în condițiile reținerii provocării, nu exclude obligația făptuitorului la plata de daune morale; culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii daunelor morale după aceleași reguli ca și la stabilirea întinderii reparației pentru pagube materiale.
3) criteriul echității, care presupune că indemnizarea părții vătămate trbuie să reprezinte o justă și integrală dezdăunare a acesteia.
Doctrina franceză a exprimat opinia conform căreia, pentru a încerca repararea unui prejudiciu corporal, trebuie fixată o sumă ce corespunde unei incapacități de 1% care va fi multiplicată apoi cu procentul incapacității rezultate.
Consecințele producerii unui prejudiciu afectează și viața socială și familială a victimei și chiar raporturile de muncă ale acesteia.
Într-o speță din 2003, reclamantul arăta că în 1999 a fost trimis în judecată în stare de arest pentru săvârșirea, în concurs real, a două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 din Codul de procedură penală, infracțiune pentru care a fost condamnat la pedeapsă cu închisoarea pentru 8 ani. În urma apelului, s-a dispus, însă, prin ordonanță, scoaterea de sub urmărirea penală a inculpatului pe motiv de lipsă a probelor.
Totuși, reclamantul a stat în arest timp de un an, timp în care a fost supus unor intense suferințe fizice și psihice, precum și oprobiului public prin judecarea procesului la locul de muncă, în prezența a peste 2000 de oameni, motiv pentru care a solicitat daune morale în valoarea de 400.000.000 lei. Instanța a considerat motivată această sumă, fapt pentru care a procedat la acordarea acesteia.
În 2000, Curtea Supremă de Justiție precizează: „stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, dar instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesinală și socială. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul”.
Observăm că, în primul rând, cuantificarea daunelor morale nu se va face dintr-o perspectivă generală, ci se recomandă stabilirea pe cazuri specifice de prejudicii nepatrimoniale a acestor despăgubiri. Adevărata problemă în evaluarea propusă apare în situația în care prejudiciul prezentat are un prununțat caracter moral.
În ceea ce privește durerea fizică, în țările europene se folosește un aparat care îi determină gradul de intensitate, atunci când durerea este încă prezentă. Durerea fizică trebuie indemnizată independent de suferința morală, imposibil de cuantificat.
Într-un mod asemănător se procedează și în cazul prejudiciilor estetice, însă acestea se raportează și la factori precum ar fi sexul persoanei, vârsta, starea familială, condiția socială și profesională a victimei.
Evaluarea prejudiciului de agrement are în vedere două accepțiuni ale acestuia. Prima vizează pierderea unei activități lucide, cealată, mai cuprinzătoare, se referă la prejudiciul funcțional, care are ca finalitate diminuarea oricărei forme de agrement a vieții însăși.
Medicii evaluează dauna suferită făcând trimitere la bareme utilizate pentru stabilirea incapacității de muncă în raport sexul, vârsta și profesiunea victimei.
Atingerile aduse onoarei, cinstei, reputației prezintă cea mai mare dificultate de transpunere în valori pecuniare. Acestea constau într-o suferință pur morală, iar gravitatea suferinței depinde de atitudinea sentimentală a victimei raportată la viața personală și familială. Se prefigurează, în cazul acestor prejudicii „delicate”, instituirea regimului precedentului judiciar, care ar asigura o relativă egalitate de tratament.
Instanțelor judecătorești le revine și puterea suverană asupra stabilirii modalităților de plată, și anume dacă aceasta se va face în suma globală sau în rate periodice. Această din urmă modalitate este cea mai adecvată în eventualitatea daunelor rezultate din vătămări corporale care, cunoscând o evoluție în timp, pot fi supuse unor reevaluari periodice.
Recent, prof. univ. C. Turuianu declara că daunele produse prin insultă și calomnie nu se acordă arbitrar, ci numai în situațiile existenței unor dovezi concrete. Trebuie menționat că în ultima perioadă, apar, puternic mediatizate, cazuri de calomnie și insultă, în care partea vătămată reclamă faptul că i s-a adus atingere onoarei și reputației prin diferite mijloace ce stau la îndemânaunor oameni din presă. Daunele morale pot constitui obiect al acțiunii civile în procesul penal când, de exemplu, în urma unor afirmații denigratoare, persoana vătămată a fost concediată, fapt ce lezează viața socială a persoanei.
Dar pentru că „teoria ca teoria, dar practica ne omoară” consider că e necesară expunerea unei cauze judecate și soluționate în 2000, de Curtea Constituțională.
În octombrie, 2000, Curtea Constituțională a fost sesizată cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 15 lit. f) din legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare. Reclamantul R.F. ridica această excepție de neconstituționalitate motivând că dispozițiile în discuție încalcă art. 54 din Constituție. Autorul excepției considera că regimul derogator al textului de lege invocat nu corespunde cerințelor statului de drept și garantării dreptății, întrucât să creează un regim de inegalitate între cei care pretind daune evaluabile în bani, ca urmare a unor prejudicii morale, în raport cu cei care au suferit prejudicii materiale. Se susține că astfel justiția devine un instrument de presiune asupra libertății de exprimare, iar prerogativele legiuitorului de a stabili competența materială a instanțelor judecătorești sunt transferate reclamantului care, prin simplul fapt al „autoevaluării” morale, alege competența de primă instanță. De asemenea, se arată că derogarea de la regimul general al acțiunilor în justiție facilitează în mod direct arbitrariul și abuzul de drept, transformând instituția daunelor morale într-o sursă de venituri, și mai grav, într-un instrument de presiune asupra libertății de exprimare și dreptului de informare, ambele garantate de Constituție. Reclamantul aprecia că această anomalie a devenit posibilă și datorită textului art.4 din O.U.G. 53/2000, care prevedea că „acțiunea în justiție pentru obligarea la daune morale este scutită de plata taxelor de timbru”, dispoziție ce are o atitudine discriminatoare la adresa celor care nu recurg la o asemenea acțiune.
Tribunalul București – secția a III a civilă a considerat această excepție ca fiind neîntemeiată, respigând ideea unei asemenea discriminări sau a unui abuz de drept. Tot această instanță a precizat că dreptul comun în materia evaluarii pricinii, privind competența materială, se regăsește în rândurile art. 112, alin. 1, pct. 3 din Codul de procedură civilă, care afirmă că evaluarea obiectului se va face după prețuirea reclamantului. Curtea Constituțională, aprobând cele statuate de Tribunal, a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamant.
Acțiunea în justiție pentru repararea daunelor morale
Acțiunea în justiție constituie calea legală la care poate apela cel lezat moral printr-o faptă ilicită ori prin executarea defectuoasă a unei obligații contractuale și care are ca scop obținerea unei reparațiuni.
Obiectul acțiunii în daune cuprinde obligarea celui responsabil de producerea prejudiciului la despăgubiri. Acest demers legal costisitor și anevoios poate fi evitat prin rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, în cazul în care persoana responsabilă acordă, de bună voie, reparțiile cuvenite.
Acțiunea în daune, deși pare a aparține dreptului civil în exclusivitate, poate fi introdusă și cu ocazia unui proces penal, în situația în care victima se constituie parte civilă (de exemplu, în cazul infracțiunii de răpire, care cauzează mari neplăceri psihice asupra victimei).
În domeniul delictual al răspunderii civile, autorul prejudiciului răspunde dacă a acționat cu discernământ, art. 25 alin. 3 din Decretul nr 31/1954 instituind o prezumție de discernământ pentru persoanele care au împlinit 14 ani, iar minorii sub 14 ani răspund delictual dacă se face dovada că au avut discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite.
Este prevăzută, în art. 1003, situația în care la producerea prejudiciului au participat mai multe persoane, caz în care acestea vor răspunde solidar, în materie delictuală și în mod divizibil, proporțional cu obligația defectuos executată, în materie contractuală.
Dreptul la acțiune se naște în momentul în care se consumă încălcarea dreptului subiectiv al persoanei și se prescrie în termenul general de 3 ani.
Termene de prescripție a dreptului la acțiune în daune, stabilesc și unele legi ce reglementează domenii limitate de activitate.
Astfev, art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, stabilește că dreptul la acțiune în răspunderea civilă pentru repararea daunelor morale și patrimoniale produse prin fapte de concurență neloială se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de trei ani de la data săvârșirii faptei.
Art. 12 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că acțiunea pentru anularea actului ilegal nu se poate face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Acțiunea în repararea daunelor materiale și morale pricinuite de arestarea sau condamnarea pe nedrept, întemeiată pe dispozițiile art. 504 Cod proc. pen. poate fi pornită contra Statului în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărirea penală.
Titularul acțiunii este persoana care a suferit un prejudiciu moral și care are dreptul de opțiune între a promova o acțiune în daune pentru repararea prejudiciului delictual și o acțiune în daune pentru repararea prejudiciului contractual, întrucât nu este posibilă alegerea simultană a ambelor posibilități.
Daunele morale prin ricoșeu
În materia prejudiciului moral, delictual produs, în special a celui corporal, noțiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de „victimă directă sau imediată” și „victimă indirectă sau mediată”, denumiri utilizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Denumirea ce trebuie decelată este cea de victimă indirectă sau mediată; aceasta este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului corporal inițial pe care îl suportă victima directă. Este vorba de așa – numita daună „prin ricoșeu”, exprimare care deși mai puțin juridică, explică plastic modul de producere a acestui gen de prejudiciu.
Determinarea cercului victimelor indirecte ce ar avea vocație la repararea daunei morale corporale, folosind acțiune în justiție, este destul de anevoioasă, întrucât aceasta se lărgește pe măsura intereselor financiare aflate în joc.
Instanța supremă franceză a refuzat mult timp repararea prejudiciului pentru familia unei victime.
În 1970 însă, această instanță a dat o decizie clasică în materie, dând câștig de cauză văduvei unui concubin deoarece aceasta a făcut dovada existenței unei legături afective particulare, speciale între ea și cel decedat.
Mai recent, însă, Curtea de Casație franceză a refuzat să acorde despăgubiri de ordin moral, mătușii și unchiului unei victime decedate pentru lipsa unor dovezi concludente a existenței acelei relații particulare.
În literatura juridică s-au propus patru criterii pentru admisibilitatea cererii de despăgubiri formulată de victimele indirecte, și anume: caracterul personal, direct, cert, și licit al prejudiciilor invocate.
Caracterul personal al daunelor permite distincția între acțiunea în reparație a victimelor indirecte și acțiunea succesorală a moștenitorilor. Această distincție este cu atât mai utilă cu cât, adesea, urmașii victimei directe cumulează ambele calități, dar, după prejudiciul invocat, titlul pe care ei se bazează este diferit, iar, mai mult, diferențierea respectivă este în mod particular pusă în evidență atunci când victima directă a supraviețuit.
Cazul cel mai frecvent, tipic, de prejudiciu indirect este cel al decesului victimei imediate ca urmare a vătămării corporale sau sănătății printr-un fapt ilicit (de exemplu, un accident de circulație) ai cărei urmași, și mai ales copiii, sunt, totodată, moștenitori și victime indirecte.
O speță controversată a atras atenția practicii și doctrinei românești. Concubina victimei a cerut instanței ca inculpatul să fie obligat la repararea daunelor morale, cerere respinsă însă. Motivul invocat de judecător a fost că „acest statut nefiind recunoscut de legislația aplicabilă în domeniul dreptului familiei, nu-i oferă dreptul de a le solicita”. Curtea de Apel a admis apelul concubinei, reținând că aceasta are 23 de ani și uncopil de 3 ani, a cărui paternitate a fost recunoscută de cel decedat. În motivare, instanța de apel a arătat că trauma psihică nu e condiționată de existența căsătoriei, iar în drept, obligația civilă delictuală nu depinde de alte împrejurări în afara producerii unui prejudiciu care, în speță, nu trebuie dovedit, acordând atât concubinei cât și copilului prezumția că a suferit în urma morții celui care i-a îngrijit timp de patru ani. Daunele morale au fost fixate la suma de 20 de milioane de lei.
Acțiunea în repararea daunelor morale, având un caracter strict personal, nu este transmisibilă mortis causa. Ar părea cel puțin șocant ca, în ipoteza în care de cuius nu a introdus în timpul vieții acțiunea, acest lucru să poată fi făcut de moștenitorii săi, în profitul lor personal, solicitând prețul suferințelor fizice sau psihice îndurate de acestea.
Moștenitorii pot însă apela la acțiunea în repararea prejudiciilor morale cauzate de faptul morții lui de cuius, care are ca urmări pierderea sprijinului de familie și/sau prejudiciul de afecțiune.
Caracterul direct al prejudiciilor indirecte aduce în discuție problema clasică a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător produs victimei indirecte, care este de fapt o terță persoană. De exemplu, cauza suferințelor morale încercate de mama unui copil ucis prin acte de cruzime o constituie faptul ilicit al omorului.
În vederea stabilirii caracterului cert al prejudiciului invocat de apropiații victimei, pornindu-se de la aplicațiile jurisprudenței, s-a arătat că, pentru a descuraja cererile abuzive în daune, trebuie identificat un criteriu obiectiv, determinând, în cazul persoanelor apropiate defunctului, o distincție între cele care au dreptul la pensie de urmaș din partea asigurărilor sociale și cele care nu au acest drept, prima categorie de persoane justificând indubitabil caracterul cert al daunei.
Aceeași jurisprudență, preocupată de stabilirea caracterului cert al prejudiciului moral invocat de terți, apropiați ai victimei directe, a trimis uneori, la dispozițiile art. 86 alin. 1 Codul familiei. Astfel, s-a statuat că despăgubirile pentru daune morale pot fi recunoscute în următoarea ordine: soțului sau soției și fiilor persoanei decedate, sau părinților, sau bunicilor, și nepoților, sau străbunicilor și strănepoților, sau fraților și surorilor, sau celorlate persoane anume prevăzute de lege, dar nu față de toate acestea, ci în mod alternativ, în funcție de situația concretă din fiecare cauză dedusă judecății.
Caracterul ilicit al daunei morale indirecte are în vedere, mai ales, acțiunile în daune introduse de către concubini, ca urmare a morții unuia dintre ei. Dreptul la reparație pentru prejudiciul moral indirect suportat de concubină trebuie recunoscut atunci când se face dovada că relațiile de concubinaj aveau un anumit caracter de stabilitate și erau licite, sau refuzat atunci când relațiile erau adultere. Un astfel de drept se justifică, în special dacă se probează că cheltuielile de înmormântare au fost suportate de concubină, ca urmare directă și firească a faptului că între cei doi au existat raporturi specifice unui mariaj și legăturii afective puternice dintre cei doi.
În doctrina de la noi s-a arătat că în cazul concubinilor, dacă se face dovada existenței unui interes legitim, licit și moral, cumulat cu proba unui caracter de stabilitate care a caracterizat legătura dintre cei doi, concubinul rămas în viață poate cere compensații morale.
Așadar, soțul și soția victimei decedat, copiii acestuia, frații și surorile, bunicii și nepoții, chiar și concubinului lui de cuius justifică dreptul la acțiunea în daune morale, însă sub condiția demonstrării unei puternice legături de afecțiune între fiecare dintre aceste persoane și victimă în momentul decesului.
Instanțele italiene recunosc la rândul lor existența daunelor prin ricoșeu. În cazul unui motociclist mort după patru ore, la spital, mama și frații victomeii au primit daune morale, pe motivul că prin conștientizarea sfârșitului apropiat al rudei lor, acestora li s-a adus un prejudiciu moral.
Recent, în doctrina franceză, s-a ridicat problema despăgubirii unui prejudiciu suferit de victime colective, având în vedere posibilitatea acestora de a se liber asocia.
Dreptul anglo-saxon admite, fără dificultate, acțiunea intentată de victimele colective, prin utilizarea dreptului la classaction. Trebuie făcută distincția între noțiunile de interes colectiv și interes general; dacă interesul este invocat de o colectivitate oarecacare, organizată cu un scop comun, interesul general este apărat de Ministerul Public. Sindicatele nu pot introduce o acțiune în calitate de victime colective, însă acest drept este recunoscut anumitor organisme: Asociația Luptătorilor contra Rasismului, Organizația împotriv Violenței Sexuale, Asociația pentru Apărarea drepturilor copilului ș.a.
Dreptul românesc permite exercitarea acțuinilor pentru protejarea intereselor colective de către organisme expres prevăzute de lege, exemplu relevant fiind Legea privind combaterea discriminării.
Dreptul la acțiune în daune pentru repararea prejudiciului moral decurs dintr-un contract îl are creditorul care a fost prejudiciat moral prin executarea defectuoasă a obligației asumate de debitorul său.
Dacă s-au obligat mai mulți debitori, toți răspunzători, obligația lor fiin divizibilă, de principiu, ori solidară, în măsura în care solidaritatea derivă din lege ori din convenția părților.
În ceea ce privește obligația solidară a debitorilor trași la răspundere pe domeniul delictual, practica românească a exprimat păreri mai nuanțate.
Astfel, în situația în care mai multe persoane ar distruge un bun aflat în proprietate devalmaș, s-a apreciat că pentru daunele morale responsabilii nu vor răspunde solidar, pe motiv că suferința sufletească are caracter personal, generând obligații distincte de reparare.
Există, în schimb, textul art. 1003 C. civ., care prevede în mod expres că răspund solidar persoanele care cauzează împreună un prejudiciu.
Într-o altă cauză, unul dintre cei trei inculpați a fost găsit vinovat de tentativa la infracțiunea de omor, iar ceilalți doi de infracțiunea de lovire asupra aceleiași victime. Instanța de fond i-a obligat și la plata, în solidar, a sumei de 20 de milioane de lei cu titlu de daune morale.
Instanța de apel a constatat că art. 1003 C. civ., nu e incident în speță, pentru că cei treinu s-au făcut vinovați de comiterea aceleiași fapte ilicite. În consecință, a acordat suma de 80 de milioane de lei pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial, obligație ce i-a revenit doar autorului tentativei la omor.
Practica judiciară franceză a fost nevoită să statueze în privința legii aplicabile într-o speță, care a avut apoi rol de linie directoare în domeniu.
Un grup de turiști francezi au plecat într-un sejur în Cambodgia, pe baza unui contract cu o agenție de turism franceză. În timpul unei excursii pe fluviul Mekong, pluta în care se aflau s-a răsturnat, rezultând victime mortale. Pârinții a patru dintre acestea, au dat în judecată agenția de turism.
Prima instanță a conchis că se aplică legea franceză, în timp ce instanța de apel a considerat că se aplică legea cambodgiană, care nu recunoaște existența daunelor prin ricoșeu.
Curtea de Casație a decis că legea incidentă este cea a locului unde dauna s-a produs și nu cea care se aplică pentru persoana care a suferit un prejudiciu.
CAPITOLUL IV
APLICAȚII PARTICULARE ALE RĂSPUNDERII PENTRU DAUNE MORALE
In doctrina juridică de la noi din țară, s-a semnalat, în ultima perioadă, tendința de revenire la opinia conform căreia posibilitatea de reparare a daunelor morale prin compensații bănești este tot mai viabilă. De asemenea, pe tărâmul legislației, s-au prezentat unele reglementări, alături de cele clasice, care consacră expres repararea prejudiciului nepatrimonial. Aceste extensiuni ale daunelor morale sunt conturate atât în sfera delictuală, cât si in domeniul răspunderii civile contractuale. Din această cauză, voi continua decelarea acestui subiect atât de dezbătut, atingând și probleme ce intervin o dată cu recunoașterea posibilității acordării de compensații bănesti și în planul răspunderii civile contractuale.
4.1 Repararea daunelor morale rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului de transport al persoanelor (daunele morale în materie contractuală )
Din analiza textului Codului Civil rezultă că răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este de aplicare generală, în sensul că privește toate contractele si obligațiile contractuale, pe când răspunderea contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale este de aplicare particulară, sub aspectul că privește numai anumite contracte și numai unele din obligațiile pe care aceste contracte le cuprind.Conform jurisprudenței, în categoria unor astfel de contracte, intră cel de transport al persoanelor si de valorificare a drepturilor de autor și inventator.
În ceea ce privește contractul de transport al persoanelor, problema răspunderii pentru daune morale rezultă din executarea necorespunzătoare a acestor contracte. În ultima perioadă, a ajuns să se ia in considerare leziunile și vătămările corporale cauzatoare de suferință și neajunsuri personale și sociale, pentru a căror reparare, victimele unor accidente de transport au cerut compensații pecuniare cu titlul de daune morale.
Din păcate, practica judiciară contemporană nu conține exemple semnificative sau care să fi avut câștig de cauză.
Doctrina juridică, atât străină, cât și autohtonă, a fundamentat această răspundere pe argumentul că potrivit contractului de transport al persoanelor, transportatorul își asumă, pe langă obligația expresă de a efectua transportul, ca obligație de rezultat și obligația implicită de a proteja viața și integritatea corporală a călătorilor, denumită obligație de securitate. Obligația de securitate este una de rezultat, relativă, care se stinge în caz de imposibilitate de executare, rezultată dintr-un caz de forță majoră, din cauza victimei sau din cauza faptei unui terț. Într-o revizuire a clasificării clasice a obligațiilor de securitate, s-a subliniat importanța obligației de securitate, definită ca fiind o specie a raporturilor obligaționale de a face, în care o parte are îndatorirea legală sau contractuală de a o garanta pe cealaltă parte și, uneori, chiar terțele persoane contra riscurilor care le ameninta securitatea corporală.
Instituirea obligației de securitate în sarcina cărăușului a suscitat critici și obiecții în literatură de specialitate, în sensul că, astfel, se ajunge la situatia ca din contract sa decurgă obligații la care transportatorul nu a subscris niciodată, că ,,se încalcă de fapt, voința sa, făcându-l să spună contrariul a ceea ce a voit, silindu-l, oarecum să joace rolul ghilotantului prin presuasiune”.
Jurisprudența occidentală, mai ales cea franceză, a statuat că nu numai contractele de transport, ci și alte contracte conțin obligații implicite de protecție a persoanelor, cum sunt cele hoteliere, de vizionare a spectacolelor, de organizare a spectacolelor sau a jocurilor sportive. Acest fapt duce la concluzia că, în masura în care din “executarea necorespunzătoare a acestor obligații au rezultat prejudicii, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, este angajată și răspunderea contractuală pentru repararea lor”.
Importanța practică a recunoașterii existenței distincte a acestei obligații este dată de faptul că în caz de accident, călătorul rănit va putea reclama despăgubiri în temeiul răspunderii civile contractuale, limitând astfel probațiunea la dovada contractului și a prejudiciului suferit. În caz contrar călătorul, victimă a accidentului, ar putea reclama despăgubiri numai în temeiul răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune dovada dificilă a culpei transportatorului.
4.2 Repararea daunelor morale ce pot rezulta din încălcarea drepturilor cuvenite prin contracte de valorificare sau din utilizări ilicite
Așa cum am mai arătat, dreptul de autor este, în prezent reglementat de Legea nr. 8/1996.
În ceea ce privește felul prejudiciilor nepatrimoniale cauzate autorilor, spre deosebire de domeniul delictului, în cel contractual, prejudiciile sunt restrânse la cele rezultate din executarea defectuoasă a unora din obligațiile contractuale, iar acestea constau în atingerile aduse reputației autorului, cel mai adesea prin denaturarea sau uzurparea operelor lor. Astfel, ori de câte ori autorilor li se aduc atingeri prin executarea defectuoasă a unor obligații din contractele de valorificare a dreptului de autor, suntem în prezența antrenării răspunderii contractuale.
Totodată, autorilor li se pot aduce atingeri ale drepturilor nepatrimoniale și prin acțiuni ilicite, cum sunt contrafacerea și plagiatul. În această situație, cel vătămat are la îndemana acțiunea civil în răspunderea delictuală, sau chiar și o acțiune penală, dacă fapta ilicită prezintă elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Relevantă, sub aspectul contrafacerii prin reproducerea ilicită, este o soluție a instanțelor franceze, care o avea în prim plan pe romanciera franceză Francoise Sagan. Aceasta a fost acuzată de Y. Hougron de faptul că ultimul roman al autoarei ar fi derivat, prin adaptare, din nuvela ce-i aparține scriitorului.
Domnul Hougron susținea că acuzata ar fi trebuit să-i ceară acordul expres pentru a se folosi de nuvelă ca sursă de inspirație, considerând că insuficientă simpla menționare, pe pagina de gardă a romanului, că Hougron i-a “dat involuntar concursul” la realizarea lucrării. În consecință, Tribunalul de Mare Instanță din Sena a decis că în speță este vorba de o reproducere ilicită a unei nuvele a reclamantului, ordonând interzicerea romanului și confiscarea exemplarelor aflate în stoc la editură.
In ceea ce privește plagiatul, se poate spune că această acțiune ilicită a constiutuit obiect de preocupare și pentru jurisprudența română de după apariția Decretului nr. 31/1954.
Într-o speță tranșată de fosta instanță supremă, reclamantul chemase în judecată Editura Tehnică, cerând plata onorariilor cuvernite pentru alcătuirea unui capitol dintr-un manual tehnic, iar editura, la rândul ei, ceruse, prin acțiune reconvențională, restituirea avansului primit de reclamant, pe motiv că acesta se făcuse vinovat de plagiat. Acțiunea reclamantului a fost admisă de prima instanță pe considerentul că, fiind vorba de o lucrare tehnică, folosirea datelor tehnice, publicate în orice lucrare de specialitate, nu poate constitui un plagiat. Sentința a fost menținută de fostul Tribunal al Capitalei. Fiind sesizat cu recurs în supraveghere, fostul Tribunal Suprem a admis recursul, constatând că ambele instanțe, în loc să dispună administrarea de probe necesare pentru a verifica temeinicia apărării formulate de pârâtă, le-a respins, pornind de la ideea că împrumutarea datelor tehnice ce se găsesc în orice lucrare de specialitate nu poate constitui un plagiat.
În doctrină, s-a apreciat că în categoria drepturilor personale nepatrimoniale ale autorilor, sunt cuprinse urmatoarele: 1) dreptul de a aduce opera la cunoștința publicului; 2) dreptul de a fi recunoscut ca autor; 3) dreptul de a se consimți la folosirea operei de către alții și de a cere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără consimțământul său; 4) dreptul la inviolabilitatea operei și la folosirea acesteia în conditii prevazute cu natura ei. Mai recent, s-a susținut că dreptul subiectiv presupune urmatoarele prerogative cu caracter personal nepatrimonial: 1) dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoștința publicului pentru prima oară; 2) dreptul de retractare; 3) dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor; 4) dreptul la respectul integrității operei sau la inviolabilitatea acesteia.
În practica occidentală această temă este mult mai explorată decât la noi.
În acest sens, instanțele germane au decis că dreptul la publicare al operei nu se extinde numai la prima publicare și că autorul conservă și după această dată dreptul său de a decide asupra publicării operei într-o formă sau un mod nou, ceea ce poate înseamna și într-un loc determinat.
Privitor la respectarea dreptului la nume, aceleași instanțe au conchis că obligația de a indica numele autorului nu se referă numai la fotografiile artistice, ci și la fotografiile simple, iar în cazul operelor de artă plastică, s-a atras atenția asupra faptului că menționarea numelui artistului prezintă pentru acesta nu numai un interes moral, cât și patrimonial.
În dreptul nostru, jurisprudența a dezbătut situația încălcării dreptului autorului la inviolabilitatea operei. Importantă este decizia fostei instanțe supreme, în care s-a statuat că prerogativa de restaurare a unei opere aparține autorului ei, care are dreptul să primească cu titlu de daune echivalentul muncii sale depuse spre a stabilii identitatea artistică inițială a operei.jurisprudența franceză a fost de parere că reproducerea denaturată a unei fotografii constituie delict. Într-un alt caz, instanțele franceze au dat satisfacție compozitorului Leo Ferre, care a chemat în judecată pe producatorul unui film, în care muzica sa ar fi fost mutilată. Prejudiciul moral ar fi constatat în faptul că numele compozitorului era indicat pe genericul filmului și utilizat în publicitatea care se facea apoi filmului.
În caz de producere a unui prejudiciu, fie el patrimonial sau moral, autorul are la îndemană acțiunea de răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 c Civ. În situația in care prejudiciul moral este rezultatul nerespectării de catre contractant a obligațiilor asumate sau pe care legea le pune în sarcina sa, se va antrena răspunderea civil contractuală a contractantului.
Autorul poate uza și acțiunea penală dacă se ivește o situație de contrafacere, acest delict implicând reaua credință, care este prezumată. Trebuie menționat că în acest caz incidența este și acțiunea civilă, ceea ce implică problema principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Efectul irevocabil al opțiunii încetează dacă faptul pentru care a fost sesizată instanța penală nu cade sub influența legii penale, astfel încât rămâne liberă calea utilizării acțiunii în daune în fața instanței civile.
4.3 Repararea daunelor morale cauzate părților prin executarea necorespunzătoare a contractului de muncă ori prin desfacerea nejustificată a acestuia
Noul Cod al muncii, reglementat prin Legea nr. 53/2003, tratează problema răspunderii în cazul contractelor de muncă în art. 269-275. Este o răspundere particulară, întemeiată pe răspunderea contractuală. Art. 270 alin. 1 prevede însă, față de vechile dispoziții ale Codului muncii, că angajatorul răspunde pentru ,,pagubele materiale aduse angajatorului din vina și în legatură cu munca lor”.
Potrivit art. 269, inserarea în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă a unei clauze referitoare la răspunderea pentru daune morale în sarcina angajatorului este admisibilă în măsura în care și dreptul civil recunoaște această posibilitate, cu titlul de excepție. O astfel de cauză este, în schimb nulă, dacă e stipulată în sarcina salariatului, conform art. 28 coroborat cu art. 270 alin. 1.
Firesc ar fi, pentru rezolvarea problemelor ce apar din cauza acestor reglementări, să se instituie răspunderea pentru daune morale în contextul răspunderii patrimoniale a parților pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de muncă.
Art. 78, privind efectele concedierii nu interzice dar nici nu reglementează expres acordarea de daune morale salariatului, întelegând că se aplică în acest caz, regulile de drept comun. În cazul concedierii netemeinice sau nelegale, instanța va trebui să dispună anularea deciziei de concediere și să-l oblige pe angajator la plata salariilor indexate și reactualizării si eventual daune morale.
Se poate spune, despre natura acestei răspunderi, că aceasta aparține dreptului muncii, dar care se intregrește cu dispozițiile Codului Civil referitoare la răspunderea civilă contractuală.
Obligarea despăgubirii pentru daune morale poate intervenii în cazul în care angajatul a suferit un accident de muncă sau a contactat o boală profesională din vina organelor si prepușilor unității respective. În aceste situații, în mod firesc, persoana va suferi ireversibil o vătămare a sănătății ori integrității corporale, sau chiar o diminuare totală sau parțială a capacității de muncă.
Trebuie semnalizat și ținut cont de faptul că și contractul de muncă, la fel ca și cel de transport, conține o obligație de securitate a vieții si integrității corporale.
În practica românească se poate întâlni o speță care a avut ecouri și în doctrină, aceasta din urmă salutând decizia corectă a instanței.
In cazul respectiv, era vorba de desfacerea unui contract de muncă individual la data de 14 august 1997, după comunicarea prealabilă făcută pe data de 6 august a aceluiași an. Unitatea era o firmă românească, care susținea în decizia de desfacere a contractului, că angajatul acesteia, un șofer de T.I.R., care transporta marfa în Italia, ar fi fost reținut de autoritățile italiene sub acuzația de trafic de persoane în vederea practicării prostituției. Angajatorul reclama că i s-au cauzat prejudicii materiale și morale rezultate din ruperea relațiilor comerciale cu partenerii din Italia precum și anularea licenței de transport extern.
Instanța, procedând la verificarea probelor depuse la dosar de reclamant, a decis că acestea nu sunt suficiente, acuzând unitatea angajatoare că s-a grăbit să desfacă acel contract.
În fapt, firma italiană care a amenințat cu ruperea relațiilor comerciale, nu a informat unitatea românească cu privire la numele șoferului reținut , reclamând societații românești să fie mai selectivă în privința persoanelor pe care le angajează. Mai mult, aceeași firmă, a comunicat, din Italia, că șoferul respectiv nu a fost nici arestat și nici cercetat de poliția italiană, subliniind că își cere scuze pentru consecințele negative suferite de șofer, mai ales că nu se făcuse publică identitatea celui acuzat. Firma italiană a apreciat că prestanțele șoferului au fost întotdeauna fără cusur și că nu există nici un motiv pentru a rupe relația cu firma din România.
Toate acestea fiind reținute de instanță, s-a decis anularea desfacerii contractului și reintegrarea persoanei pe postul de șofer reținut anterior, precum și obligarea societății initimate la despăgubiri, potrivit art. 78 din Codul muncii.
Martorii din proces au declarat că respectivul contestatar se bucura de o bună reputați în localitate. din cauza acuzației de trafic de femei, cumulată cu desfacerea contractului de muncă, prietenii și cunoscuții au început să îl evite, iar ca urmare a zvonurilor, soția sa a introdus acțiunea de divorț. Mai mult, până și una din ficele contestatorului, care urma să se căsătorească în scurt timp, nu a mai ajuns în fața ofițerului de stare civilă, din cauză că viitorul soț a renunțat la nuntă, în urma aclorași zvonuri dăunătoare.
Întrucât s-a apreciat că desfacerea disciplinară a contractului de muncă a fost nelegală, dar și pentru că a provocat grave prejudicii morale, instanța de recurs a casat decizia tribunalului, care înlăturase obligarea la plata de daune morale. Astfel, s-a menținut decizia instanței de fond, care acordase inclusiv daune morale în valoare de 20 milioane lei.
În motivarea deciziei, instanța de casare a statuat că probatoriul administrat a conturat suficient existența și întinderea prejudiciului moral. Cât privește echivalentul valoric al dunelor morale, s-a reținut că acestea nu sunt susceptibile de comensuarea bănească, prin natura lor, iar obiectul prejudiciului este o valoare inestimabilă.
Un alt caz al instanțelor nationale, care a atras atentia, se referă la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art.246, Cod pen.
Inculpatul, primar în comuna Seini, a depus transferul a șapte angajați, de la Primărie, la Serviciul Puplic de Gospodărire Comunală si Locativă Seini, încălcând art. 45 din Codul muncii.
Părțile vătămate au arătat că S.P.G.C.L nu erau la acea data posturi corespunzătoare sau fonduri de salarii.
Instanța a dispus reintegrarea pe vechiul loc de muncă și desființarea transferului.După rămânerea definitivă a deciziei, părtile vătămate au revenit cu o cerere, prin care să se dispună punerea în executare a reintegrării pe post și acordarea de drepturi bănesti, deoarece inculpatul a ales sa ignore decizia inițială și a încadrat pe posturile respective alte persoane.De data aceasta, instanța sesizată a acordat si daune nepatrimoniale, în valoare de 10 milioane pentru fiecare din cei șapte contestatari, fundamentate pe suferințele morale rezultate din lipsa unui loc de muncă, durata procesului, deplasările repetate în altă localitate și stresul inerent acestor acestor situații neplacute.
Instanța de apel a respins apelul inculpatului, însa instanta de recurs a pronunțat o soluție de achitare, obligându-l pe edil la plata unei amenzi în valoare de 1 milion de lei.
Inculpatul a depus apoi un recurs în anulare.Curtea Suprema de Justiție a respins însă demersul inculpatului și a mentinut obligarea la daune morale.
Curtea de Casație franceză a statuat că în cazul unui accident de muncă se produce și un prejudiciu de agrement, care necesită acordarea de despăgubiri pentru atingeri aduse drepturilor subiective.Astfel, prin decizia din 5 ianuarie, această instanța a dispus:”privarea de bucuria de a avea o viață normală, distinct de incapacitatea obiectivă constatată, justifică o despăgubire personală.”
4.4 Daunele sub forma indemnizației lunare reglementate prin Decretul-lege nr.118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începerea de la 6 martie 1945.
Decretul-lege nr. 118/1990, prevede acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori trimiși în prizonierat.
În art. 1 al acestui act normativ s-a prevăzut, printre altele, că această perioadă se consideră vechime în muncă și se are în vedere la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi, ce degurg din aceasta, de același tratament beneficiind și persoana ”strămutată în altă localitate”.
Potrivit art. 3, persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute de art. 1 au dreptul și la o indemnizație lunară, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau pentru durata în care au fost strămutate.
Se poate observa că nu există stipulată o limită de vârstă pe care să o fi avut la data strămutării sau deportării persoana în cauză.De aceea, nu se poate spune că ar trebui refuzată cererea de indemnizație depusă de o persoană care era minoră la acea dată.
Natura prejudiciului pentru care se acordă aceste despăgubiri este, indenegabil, una morala, cauzată de situațiile de viață deosebit de grele care au fost impuse de dictatură comunistă.
Ordonanța de urgență nr. 41/1997 a modificat Decretul 118/1990, stabilind cuantumul exact și egal, valabil începând cu data de 1 august 1997, în cazul persoanelor care au fost persecutate în perioada comunistă.Astfel, persoanelor care au fost deținute sau strămutate, li s-a acordat o sumă de 60.000 lei/lună pentru fiecare an în care s-au aflat sub acest tratament, iar persoanelor care au fost internate abuziv în spitale de psihiatrie, le revine suma de 30.000 lei/lună.Sumele acestea urmează a fi indexate în funcție de inflație.
4.5.Răspunderea pentru daune morale în situația prevăzută de atr. 2 din Codul familiei
Conform art. 2 din Codul familiei, soții își datorează sprijin moral, pe lângă obligația de coabilitare și cea de fidelitate.
Încălcarea acestor obligaii de către oricare din cei doi soți constituie motiv viabil de divorț; încălcarea, cu precadere a obligației de fidelitate, poate îmbrăca forma abandonului de familie, cu consecința antrenării răspunderii penale față de cel vinovat.
Obligația de sprijin moral cuprinde toate îndatoririle de asistență și spirituală de care soții au reciproc nevoie pentru a depăși mai ușor momentele grele din viață, de suferință fizică sau morală.
Soțul vătămat prin neândeplinirea acestei obligații poate cere de la celălalt soț daune morale, cu condiția constatării une forme grave a neândeplinirii acestei îndatoriri, ce ține de zona delictului și de cea a contractului.
Referitor la natura prejudiciului moral ce intervine în această situație, s-au conturat mai multe păreri în doctrină.Astfel, s-a arătat că ”faptele care antreneaza daunele morale sunt, mai ales, acelea care aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale”.
Într-o altă exprimare, s-a subliniat caă dauna morală are caracter ” in măsura în care efectul negatv al faptei ilicite afectează acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale- nume, reputație etc- sau cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane-relații între soți, între părinți și copii, între prieteni etc., vătămari care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală sau chiar fizică
încercată de victimă”.
Cel vătămat are la îndemână calea acțiunii în daune la instanța civică, întemeiată pe dispozițiile art. 2 din Codul familiei, completată cu cele din legea cizică referitoare la răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, în general.
De asemănarea, în cayul în care încălcările produse se includ în cadrul infracțiunii de
abandon familial, partea vătămată are deschisă calea acțiunii penale.
4.6.Repararea daunelor morale rezultate din emiterea unui act administrativ ilegal ori din refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Legea nr. 554/2004 a contenciosul administrativ,în art. 1, consacră principiul conform căruia ” orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea, în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, fost cauzată.Interesul poate fi atât public cât și privat.”
Art. 8 alin. 1 prevede, în această nouă reglementare a conteciosului, că ”partea vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un drept recunoscut de lege sauîntr-un interes legitim, printr-un act adminstrativ unilateral,
nemulțumită de răspunsul primit la plăngerea prealabilă adresată autorității publice emitente, sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul legal prevăzut de atr. 7 ali. 4, poate sesiza instanșa de contenciosadministrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte a actului, repararea pagubelor cauzate și, eventual, repararea pentru daune morale.”
Titularul acțiunii de reparare a daunelor morale poate fi o persoană sau juridică, cu condiția ca aceasta din urmă să dovedească existența ei legală.Vătămarea produsă poate să vizeze un drept sau un interes, pentru care s-a depus o cerere la autoritatea administrativă, care a procedat la refuzul nejustificat de rezolvare a respectivei cereri.
Se impune să se analizeze exact situația dată, pentru a se putea face distincția cât mai clară, după cum se produce vătămarea unui drept sau unui intres.
Dreptul subiectiv reprezintă acea facultate recunoscută unei persoane, prin care aceasta are posibilitatea a solicita altora indeplinirea unor acțiuni sau atitudini;această
facultate este garantată de ordinea juridică prin posibilitatea prevăzută de lege de a solicita intervenția instanței.În dreptul public, noțiunea de drept subiectiv aproape că se confundă cea de interes, deoarece, așa cum s-a arătat în doctrină, o acțiune înpotriva unui drept recunoscut de lege este, în subsidiar și o acțiune intemeiată pe ideea vătămării uni interes legitim.
Textul legii privind contenciosul administrativ vorbeste de drepturile recunoscute de lege ale persoanei vătămate.Dacă în ceea ce privește drepturile izvorăte din lege, nu se ridică probleme, demersul nu este același în cazul drepturilor care nu pot fi obținute decât printr-un act administrativ.În această situație, instanța de contencios are obligația să verifice, înainte de a intra în fond, dacă drepul de acărei atingere se plănge reclamantul este sau nu recunoscut de lege.
Refuzul nejustificat de rezolvare a cererii se referă și la faptul că autoritatea respectivă nu a emis un răspuns în termenul de 30 de zile de la depunere.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, din textul legii, reiese că instanța își păsrează suveranitatea și în acest caz.
Răspunderea autorității și, implicit, a funcționarului însărcinat cu soluționarea cererii, este de drept public, generănd obligația de a repara integral prejudiciul.
Acțiunea în repararea daunelor morale se introduce în subsidiar, pe lângă acțiunea în anularea a actului ilegal emis de autoritatea administrativă, afară de cazul în care reclamantul nu cunoaștea la acea dată întinderea prjudiciului nepatrimonial suferit.
Reclamantul are de ales între două opțiuni, pe care o consideră cea mai oportună ; fie se adresează instanței de contecios cu ambele cereri, de anulare, respectiv despăgubire, fie înaintează în contencios acțiunea în anulare, urmând ca apoi să își ceară drepturile pe calea dreptului comun.
În acest sens s-a conturat și practica instanței noastre supreme.Astfel, într-o speță reclamantul, după ce a fost reintegrat în funcția de primar, prin decizia nr. 96/1996 a Curții Supreme de Justiție- secția contencios administrativ, cu obligarea Guvernului la plata drepturilor bănești către aceasta până la reintegrare, a pretins obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 100 milioane cu titlu de daune morale, întemeiate pe art. 998 C. Civ. Deci, în această cauză, nu s-a pus problema anulării sau emiterii vreunui act administrativ, ci aceea a obligării pârâtului la plata unei sume de bani ca urmare a emiterii unui act administrativ ilegal.
Într-o altă speță, reclamantul a solicitat exclusiv daune, fără a se fi constatat faptul generator de prejudiciu comis de pârâți în execuție in executarea unui raport de drept public.Cum, potrivit art.7 alin. 1, daunele se acordă numai în cazul admiterii cererii principale privind sancționarea nerespectării une obligații administrative, condițiile acestui text legal nu sunt îndeplinite în speța invocatț, așa cum nu sunt întrunite nici cerințele art. 12 din aceeți lege.Prin urmare, s-a apreciat corect în sensul că cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 29/1990 este doar accesorie și nu poate fi soluționată ca acțiune principală și distinctă de constatarea nulității unui
act administrativ sau a refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri privitoare la un drept recunoscut de lege.
4.7.Repararea daunelor morale rezultate din comunicații audiovizuale
Acastă aplicație particulară a dunelor morale își are fundamentul juridic în dispozițiile art. 2 alin. 5 din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, conform cărora „răspunderea civică pentru conținutul informației transmise prin mijloace de comunicare audiovizuale prin care s+au adus daune materiale sau morale revine, după caz, în condițiile legii, realizatorului, autorului, titularului licenței de emisie, proprietarului stației radioelectrice prin care s-a făcut comunicarea.”
Totodată, persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i s-a refuzat, are dreptul la replică.
Constitușia României apără, în art. 30 alin. 1, dreptul la libera exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, considerându-le inviolabile.
Legiuitorul garanteză exercitarea acestei libertăți prin interzicerea cenzurii de orice fel; permisiunea înființării publicațiilor, interzicerea suprimării publicațiilor.
Art. 6 a legii fundamentale prevede că libertatea de exprimare ” nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
Cu privire la termenul de imagine, s-a pus problema înțelesului juridic al acestuia în doctrină.Astfel, textul constituțional se referă atăt la imaginea grafică cât și la cea conceptuală, care reprezintă modul în care este receptată și evaluată persoana respectivă în societatea în care trăiește.
Alte limitări ale exercițiului libertății de exprimare menționate în Constituție, (în art. 30 alin. ), privesc interzicerea defăimării țării și a națiunii, îndemnul la războide agresiune, la ură națională,rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discreminare, la separatism teritorial sau la violență publică precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Aceste reglementări sunt produsul implementării în legislația națională a normelor europene în materie.
Astfel, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, proclamând libertatea de exprimare și de informare, prevede, printre altele, că exercitarea libertățilorpoate fi supusă anumitor restricții, condiții, formalităși sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau securitatea publică, infracțiunilor, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru reputației sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a exprimat poziția referitor la această libertate, în cazul Handyside vs. Regatul Unit, statuând :” libertatea de expresie constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului sau și ale înfloriifiecăruia.Sub rezerva par.2 din art. 10 ea este folosită nu numai pentru informațiile sau ideile culese prin favoruri sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pentru cele ce lovesc, șocheză sau neliniștesc statul sau o parte din populație.Astfel, o doresc: plurarismul, intoleranșa și spiritul de deschidere fără de care nu există societate democratică.
Rezultă, în special, că orice formalitate, condiție, restricție ori sancțiune impusă în materie trebuie să fie priporțională cu scopul legitim urmărit.
Un altdrept fundamental, corelativ libetății de exprimare, este dreptul la informare, care constă în accesul persoanei la orice informație de interes public.
Mijloacele de comunicare în masă au obligația morală de a transmite cetățeanului acele informații care au caracter de interes public, după o prealabilă verificare a sursei de informare.Ttotodată, informația transmisă publicului trebuie să fie cât mai transparentă și corectă.
Nesocotirea coordonatelor juridice antreneză răspunderea civilă, sau, după caz, penală a editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune.
Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicație audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică.
Prejudiciile rezultate pot avea atât caracter patrimonial cât și nepatrimonial.
Un exemplu semnificativ este dat de literatra de specialitate : situația în care unui avocat căruia, într-o emisiune televizată, la o oră de maximă de audiență, i se pune la îndoială probitatea și capacitatea profesională în legătură cu anumite cauze mediatizate și, astfel, ajunge să fie ocolit și să-și vadă compromisă cariera.
În privința felului daunelor morale ce pot fi produse prin informații transmise prin mijloace de comunicare audiovizuale sunt nelimitate și variate și, de obicei, provin din amenințări, calomnii, defăimări și insulte, din aprecieri și caracterizări defavorabile, din imixtiuni în viața personală, familială sau publică a oamenilor ș.a.
Toste sceste atingeri ale drepturilor personale atrag răspundera fundamentală pe art. 998 C. Civ.,adică răspundera civică delictuală.
Sistemul reparatoriu consacrat de Legea audiovizualului este unul mixt, care prevede atât mijloace pecuniare cât și mijloace nepatrimoniale de despăgubire.
Rațiunea instituirii acestor reglementări speciale este aceea că, în practica recentă, cuantumul despăgubirilor frizează absurdul, rămânând ca instanțele să trateze cu extremă precauție și circumspecție fiecare caz în parte.
Rectificarea și replica la care are dreptul cel vătămat într-un drept sau interes legitim vor fi difuzate în aceleași condiții în care dreptul sau interesul i-a fost lezat. Persoana fizică sau juridică poate cere organului de presă ca în 30 zile de la apariția materialului prejudiciabil, să publice rectificarea sau replica.
CAPITOLUL V
Repararea daunelor morale în doctrina și jurisprudența unor state europene
Varietatea statelor europene și în speță, a sistemelor de drept, determină tot atâtea accepțiuni date daunelor morale.Elementul comun rezultă, însă, din amisibilitatea aproape unanimă a acordării de compensații bănești pentru satisfacerea unui prejudiciu nepatrimonial.
În 1965, cu ocazia Coloviului de la Londra, organizat sub egida Consiliului Europei,s-a manifestat, pentru prima oară, interesul organismelor europene față de instituția răspunderii civile pentru daune morale, tot atunci fiind aduse în discuție și mijloacele de reparare a acestora.
Prin Rezoluția 75-7 din 1975 a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei s-au conturat primele orientări în caz de leziuni corporale și deces,urmând ca prin Clocviuldin 1988 să se pună bazele unei armonizări legislative referitoare la prejudiciul corporal.
4.1. Daunele morale în dreptul francez
Reparare daunelor morale prin compensații bănești în dreptul francez nu ridică dificultăți, reprzentând regula în materie.Temeiul legal rezultă din lecturarea art. 1382din Codul civil francez sub denumirea de art. 998 C. Civ.
Compensarea pecuniară a prejudiciilor nepatrimoniale este valabilă atât în cadrul răspunderii civile delictuale, cât și în cadrul răspunderii contractuale.
Teza susținerii reparării bănești argumentează vă „orice fel de prejudiciu care aduce atingere unui interes protejat de normele de drept justifică intentarea unei acțiuni în justiție, fie că aduce atingerea persoanei sau bunurilor, fie că este material, fie că este normal, fie că este moral, fie că este susceptibil sau nu o o evaluare exactă în bani. În legătură cu criteriile de stabilire a întinderii daunelor morale s-a arătat: „evaluarea prejudiciului moral va fi în totdeauna o chestiune foarte delicată. Dar judecătorul se găsește în fiecare zi în fața unor astfel de dificultăți și aceasta nu numai când pronunță o condamnare penală, dar, uneori chiar și atunci când ordonă repararea unui prejudiciu material.Refuzul de a statura cu privire la despăgubiri, datorită dificultăților de evaluare, echivalează cu denegarea de justiție.”
Particularitatea doctrinei franceze în materie este dată de faptul că se evită termenul de ”indemnizare”,în locul lui fiind recomandată folosirea termenului de ”satisfacție” sau de ”consolare” .Această terminologie a fost preluată și de doctrina românească, în se arată destinația sumelor de este aceea de a alina suferințele fizice și psihice, recomandându-se utilizarea termenului de ”compensare”și nu de ”despăgubire”.
Pe de altă parte, s-a scris în literatura juridică franceză și despre imposibilitatea admiterii reparației bănești a daunelor morale.S-a apreciat că prejudiciul fiind extrapatrimonial, nu se cuvine a fi evaluat în termeni economici, întrucât amărăciunea, durerea, prejudiciului estetic nu vor dispărea prin farmecul banilor. ,, A bate moneda cu pripriile lacrimi -s-a spus- înseamnă a o face pe victimă odioasă de dispreț, mai ales dacă este vorba despre una care nu se mulțumește cu un franc simbolic.
În susținerea acestui punct de vedere, este relevantă decizia C.E.D.O., pronunțată în 1990, când Franța a fost condamnată, pe baza art. 8, pentru neconcordanța legislației franceze cu cea europeană în materia intercepătorilor telefonice,care prevedea în final că ”prezenta decizie constituie prin dimpla sa
existență o satisfacție echitabilă suficientă.”
Curtea de Casacție franceză promovează teza contrră, în sensul că ,,se recunoaște, desigur, faptul că despăgubirea bănească nu repară ceea ce ipoteză este ireparabil dar, se adaugă, dacă daunele nu au în acest caz o virtute indemnitară, cel puțin oferă o compensație.Despăgubirea acordată nu este reparatorie, ci menită să dea o anumită satisfacție.Banii permit să se procure anumite bucurii și, dacă suma este cât de cât importantă, satisfacții reale, care merg, de exemplu, de la cumpărarea unui televizor sau a unui tren electric, până la o călătorie în jurul lumii, reprezintă sursă de distracție, de interes și de uitare.”
Mai mult, Curtea de Casație afirmă că trebuie să sețină cont de faptul că răepundera civică nu are funcție penală și gravitatea culpei nu conduce la despăgubiri exarcerbalte, care ar avea ca scop îmbogățirea ușuratică a victimei, după cum gradul redus de vinovăție nu poate determina diminuarea despăgubirii.
Un punct de vedere mai nuanțat este dat de Boris Starck, care arată că dacă condamnarea suferită pronunțată împotriva celui responsabil îndeplinește un rol de garanție, care asigură o indemnizație destinată să compenseze atingerile aduse intereselor esesnțiale ale victimei, în prezența unei culpe, despăgubirea joacă un rol quasi-penal, deoarece presupune o condamnare mai la rgă, suplimentul de indemnizație fiind destinat să acopere și daunele morale și pierderile economice.
În ceea ce privește definirea noțiunii de daună morală, doctrina franceză a opinat că aceasta reprezintă dauna care n se traduce într-o pierdere bănească și care este rezultatul atingerii aduse unui drept extrapatrimonial.
Formele pe care prejudiciul moral le poate lua sunt diverse,așa că, în dreptul civil francez se menționează atingerile aduse sentimentelor intime, de pudoare; vătămări ale onoarei prin afirmații injurioase sau defăimătoare; atingeri aduse drepturilor decurgând din raporturi de familie, sau autorității părintești, datoriei de fidelitate conjugală.
În practică, s-au mai acordat despăgubiri pentru folosirea abuzivă a blazonului nobiliar, pentru contestarea recunoașterii de filiație, dar nu și pentru nerecunoașterea acesteia; un drept la despăgubire a fost atribuit și în cazul atingerilor aduse convingerilor religioase sau patriotice ale victimei.
Vătămările corporale dau posibilitatea, incontestabilă, unor compensații bănești pentru suferințele fizice (pretium doloris), pentru diferitele infirmități independente de un prejudiciu material, mai ales în cazul unor persoane de vârstă tânără (pretium iuventutis), pentru suferințele morale rezultate din pierderea armoniei fizice și, în generel,, din orice vătămare de ordin estetic (pretium pulcheritudinis), chiar dacă acestea se resfrâng asupra altor persoane decât victima directă.În legătură cu aceasta din urmă vătămare, care dă posibilitatea unor victime mediate, indirecte să fie indemnizate pentru suferința produsă în latura morală a altei persoane, observăm o practică ce este străină sistemului legal din țara noastră.Această despăgubire, se spune în doctrina franceză, este echitabilă în cazul unei dureri provocate de moartea unei persoane, sub rezerva existenței unei legături de rudenie sau afinitate sau de altă natură, cu singura condiție a dovedirii unui prejudiciu cert.S-a propus chiar și indemnizarea numai a celei mai apropiate persoane din familie această părere nefiind însușită, însă, de practica judiciară.
În acest sens, o curte de apel franceză s-a pronunțat în cazul unchiului și mătușei care au acuzat existența unui prejudiciu de afecțiune rezultat din moartea nepotului lor.Decizia a fost de neacordare a despzgubirii, pe motiv că nu s-a făcut dovada unei legături ”particulare”între ei.Curtea de Casație a casat decizia, arătândcă singura dovadă exigibilă este cea a unui prejudiciu personal, direct și sigur.Doctrina a susținut însă decizia din apel, considerând-o rezonabilă, chiar și dacă singura ei rațiune este prevenirea unui abuz de drept în acest domeniu.
Deși pare avangardist, s-a ridicat și problema vătămării unor animale sau lucruri îndrăgite care produc un prejudiciu subiectiv, afectiv, susceptibil de o reparație morală, punct de vedere care nu a fost adoptat și de jurisprudența franceză.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale în situația prejudiciului de afecțiune, s-a apreciat că acesta ar trebui stabilit în concreto și să acopere integral paguba.Reparația lui poate avea cel mult un caracter simbolic sau de principiu. Printre criteriile aplicabile, doctrina franceză a enumerat următoarele :perioada de coabitare cu victima, modificările aduse condițiilor de existență provocate de producerea prejudiciului, reținera unei culpe în sarcina părții responsabile.
În funcție de gradul de rudenie al victimei imediate cu cel decedat, s-a stabilit că în cazul văduvei, aceasta va fi indemnizată pe o perioadă egală cu anii de coabitație dintre cei doi. Motivul ar fi că văduva este de regulă mai tânără decât soțul sau, cel mult egală în vârstă cu acesta.
Dacă victimele prin ricoșeu sunt copii, daunele morale li se vor cuveni pe o perioadă calculată de la moartea părintelui până la vârsta la care își va definitiva studiile, fapt ce îi va permite autonomia financiară.
În fine, pentru mama, tatăl, sau alte rude în întrținere, perioada de indemnizație este egală cu durata normală în care ar fi primit ajutorul din partea victimei, dacă nu s-ar fi produs faptul prejudiciabil.
Se ia în calcul ultimul venit lunar al victimei, la care se adaugă toate creșterile salariale care ar fi survenit în mod normal.
Evaluarea prejudiciului e mai dificilă în cazul victimelor nesalarizate, care
presteză însă o activitate liberală, de comerciant sau de agricultor.În această situație, declarațiile fiscale pot fi folosite în stabilirea cuantumului daunelor morale.Curtea de Casație a precizat într-o decizie din 1985 că persoanele de drept public nu se pot prevala de declarațiile fiscale, pentru a se sustrage de la repararea integrală a prejudiciului.
Instanța supremă franceză a dispus că ațâta timp cât realizarea unui prejudiciu viitor e sigură, reparația poate fi obținută.
Controversată este, însă, situația în care prejudiciul crește sau se diminuează, fapt aleatoriu, care implică previziuni aproximative în ceea ce privește durata și importanța suferințelor ce se vor produce, precum și implicit, asupra evoluției cheltuielilor în timp.
Aceeși jurisprudență franceză a refuzat acordarea de daune morale persoanelor juridice, de drept public sau privat, cu motivarea ca acestea nu pot resimții durere.
Repararea prejudiciului de agrement a provocat multe discuții în literatură și jurisprudența franceză, privind cunoașterea și lămurirea exactă a conținutului sau a sensului său. Existența unui astfel de prejudiciu, în măsura în care e probat, produce multe dificultăți în procesul de stabilire a întinderii reparației.Judecătorii francezi nu pot decât să se ghideze după propria jurisprudență.
Juriștii francezi, analizând efectele posibile ale producerii prejudiciului, au conchis că există situații de incapacitate temporară totală su de incapacitate temporară parțială.Dacă în perioada de incapacitate totală, victima nu poate realiza ex nunc activitățile sale normale, în caz de incapacitate parțială, aceasta poate relua progresiv obiceiurile cotidiene anterioare.
Doctrina franceză a semnat existența unui nou fel de prejudiciu și anume ,,prejudiciul specific contaminării”. Acest tip de prejudiciu este rezultatul infestării cu maladii grave, care nu au tratament definitiv și care duc la un sfârșit îndelungat și dureros, cum sunt : SIDA, hepatita C, rubeola.
Stabilirea cuantumului despăgubirii suferinței astfel produsă este particulară.
Astfel, în primul rânnd, se face deosebire între stadiile bolii, cu precădere în cazul SIDA.În faza de seropozitivism, victima nu simte dureri acute și își poate urma în parametri normali viața cotiduană.În ultima fază, însă, situația e diferită, cel mai dureros fiind conștientizarea propriului sfârșit.
Instanțele apeleză la medicii experți care se pot pronunța în privința impactuli bolii asupra organizmului.În aceeași măsura contează și vârsta victimei; s-au pus bazele unui barem indicativ, care prevede un maxim de 2 milioane de euro în cazul persoanelor care au mai puțin sau au împlinit deja 18 ani.Utilizarea acestui sistem al indemnizației nu e obligatorie pentru instanță, care rămîne singură suverană în aprecierea întinderii pagubei.
În practică a apărut un caz care dezbătea următoareaa problemă : poate un copil care se naște cu o boală ereditară, din cauza unor consecințece puteau fi evitate, să ceară o despăgubire ?
În speță, o mamă însărcinată a crezut în mod fals că a fost vaccinată împotriva rubeolei, eroarea comisă aparținând medicilor de la laboratorul unde și-a făcut analze.
Copilul a prezentat simptomele rubeolei congenitale, având și sechele neurologice.
Prima instanță a dat dreptate mamei, urmând ca în apel, cererea ei să fie respinsă, pe motivul că suportarea efectelor maladiei nu poate constitui, in privința copiluli, un prejudiciu reparabil, de vină fiind simpla existență a rubeplei și nu faptele medicilor din laborator.Curtea de Casație a casat decizia din apel, restabilind raportul de cauzalitate.
4.2 Daunele morale in common law
Datorită caracteristicilor specifice acestui sistem de drept, ni este surprinzător să aflăm că instituția reparării daunelor morale s-a impus pe cale jurisprudențială, în principal pentru că nu se cunosc reguli precise pentru determinarea cuantumului acestor prejudicii, dar și din cauza faptului că judecătorul este unicul suveran în aprecierea întinderii acestor daune.
În dreptul englez se distinge între diferite categorii de prejudicii (damage), în raport cu diferitele forme delictuale (torts), pentru care se oferă, ca remediu, acțiunea în justiție în vederea obținerii de daune – interese.
Despăgubirea care poate fi solicitată în instanță de către persoana care a suferit o pierdere, deteriorare sau vătămare cu privire la persoana, proprietatea sau drepturile sale, datorită unui act sau nei omisiuni ilegale ori neglijenței altei persoane, poate fi compensatorie sau punitivă.
Este compensatorieatunci când se acordă ca urmare a unei vătămări, a unei pierderi suferite, cu scopul de a readuce victima în situația anterioară, incluzând ceea ce este, în mod natural, rezultatul actului vătămător (general damages), precum și urmările firești, dar nu neapărat necesare și inevitabile ale acestuia (special damages)
Compensația are caracter punitiv atunci când se acordă ca pedeapsă pentru un comportament ofensator și cu scop preventiv impus de gravitatea faptei de vătămare.
Indemnizația cu caracter punitiv poate fi actuală și substanțială când tinde a oferi
compensația reală, adecvată pentru prejudiciul cauzat, sau nominală, atunci când cuantumul prejudiciului nu poate fi stabilit cu certitudine ori când despăgubirea are scopul de a indica faptul că un drept a fost încălcat.În aceste cazuri, suma despăgubirii poate fi simbolică.
Funcția punitivă este aplicată și în unele state ale S.U.A.,în care legislația impune celor ce sunt responsabili de cauzare unor decese accidentale, plata unor amenzi civile în beneficiul moștenitorilor victimei.Tot în S.U.A.se concretizează instituția daunelor – interese multiple, care constau într-o sumă corespunzând unui multiplu al pirderii efective care se acordă, îndeosebi, în materia antitrustului.
Principalele despăgubiri cu daune morale sunt rezultatul unor prejudicii corporale, care în common law vizează : suferința fizică și psihică (pain and suffering), pierderea speranței de viață (loss of expectation on life) și prejudiciul de agrement (loss of amenity).
Referitor la cuantificarea daunelor morale, această procedură aparține juriului, care respectă regula unei despăgubiri juste și rezonabile, raportată la toate aspectele
legate de prejudiciu. Este considerată necesară existența unei măsuri pentru asigurarea egalității între victime, măsură care s-ar putea baza pe invocarea precedentului judiciar a unor cazuri similare și raportată la despăgubirile ce au fost acordate.
În activitatea de evaluare a despăgubirilor pentru daune morale, părțile pot apela, fără restricții, la medici experți, pentru a dovedi întinderea vătămării, importanța suferințelor îndurate sau aprecierea evoluției viitoare a acestora.
Trebuie subliniat că, in common law, s-a stabilit că despăgubirile se acordă numai sub forma de capital, în sumă globală, odată și definitiv fixată.Cu titlu de exemplu, în cazul decesului unei persoane apropiate, despăgubirea a fost stabilită la suma forfetară de 3.500 lire, care se împarte între rude.
4.3.Recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale
Armonizarea legislațiilor europene în domeniul daunelor morale a constituit tema a mai multor colocvii și rezoluții ale Consiliului Europei, așa cum am arătat mai sus.Recomandările Consiliului Europei se adresează și României, fiind știut că țara noastră este membră a acestui for paneuropean încă din 1993 și totodată semnatară a Curții Europene a Drepturilor Omului.Ca o consecință, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se impune a fortiori în legislația națională, temeiul legal fiind relevat de art. 20 din legea fundamentală care instituie preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern în materia drepturilor omului, sub condiția ratificării convențiilor internaționale în Parlament.
Recomandările despre care este vorba vizează următoarele aspecte:
1.Dauna morală constă în prejudiciul care nu se preteză – strict vorbind – unei
evaluări pecuniare.Semnificația și conținutul său exact prezință diferențele nesemnificative în diferitele sisteme de drept.
2.Principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte, în cazul de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalității umane, ca defăimarea, amestecul în viața privată, sechestrarea ilegală a persoanei.
3.În caz de deces repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mod deosebit.
4.De asemenea, repararea daunelor morale se justifică, în anumite cazuri, prin atingerile aduse raporturilor de familie.Nu poate fi acordată o despăgubire pentru ruptura logodnei decât dacă logodnicul /logodnica a suferit – pin aceasta – un grav prejudiciu moral.Din durata -de regulă- scurtă a logodnei nu este posibilă considerarea altor aspecte ale raporturilor de familie.
5.Despăgubirea are ca scop a da o compensare sau satisfacție victimei.În anumite cazuri percepute, cuantumul compensației va putea fi determinat și de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna.
6.Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirirea bănească și măsuri care să împidice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.
7.La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincție între dauna materială și dauna morală.
8.În cazurile constatate, reparația poate fi acordată sub forma de vărsăminte periodice.În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să fie protejați împotriva devalorizării monedei.
9.Problema reparării daunelor morale a fost examinată în raport cu asigurarea răspunderăă civile,garanția asiguratorului trebuie să se extindă, în cazul leziunilor, până la despăgubirea prejudiciului moral.În domeniul asigurărilor a fost evocată oportunitatea de a extinde sfera de aplicare până la acoperirea prejudiciului moral.
10.Văzând importanța practică a asigurărilor, ar fi utilă organizarea unui schimb de idei între reprezentanții societăților de asigurări și juriștii specialiști în materia daunelor morale.
11.Este regretabilă constatarea unei mari diferențieri la sumele acordate atât în cadrul aceleași legislații, cât și între diversele țări membre ale Consiliului Europei.
12.Trebuie luate măsuri atât pe plan național,cât și pe plan european pentru a suplini lipsa de informații asupra daunelor acordate ca despăgubiri în cazuri similare.Trebuie încurajat studiul folosirii calculatoarelor în strângerea și stocarea informațiilor în materie.
Juriștii români sunt chemați să ia în considerare aceste orientări a problematicii daunelor morale și să observe felul în care celelalte țări membre ale Consiliului Europei au aplicat aceste recomandări.Semnalez faptul că practica judiciară română a fost influențată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De-a lungul timpului, Convenția Europeană a suferit mai multe modificări, în special prin adoptarea Protocolului nr. 11, dar este important că domeniul daunelor morale și-a păstrat consistența și constanța, nefiind suspus vreunei schimbări.
Reglementările aplicabile în materia despăgubirilor către persoanele vătămate în drepturile lor se regăsesc în textele art. 5 pct.5 și 41 din Convenție.
Art. 5 pct.5 prevede ,,Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Trebuie menționat, în acest caz special, că în practica din țara noastră se evidențiază o multitudine de cauze care au ca temei legal art. 504 Cod procedură penală care instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincție între prejudiciul moral și cel material, permițând acordarea de daune morale, iar cuantumul despăgubirilor cuvenite este estimat la sume fabuloase, fiind cuprins între câteva sute de milioane și până la un miliard de lei.
Revenind la art.41 din C.E.D.O., acesta are următorul conținut : ,,În cazul în care Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
Satisfacția echitabilă vizează trei componente : reparația daunelor materiale, reparația daunelor morale și acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată, plus taxele aferente procedurilor.Opinia Curții este că repararea daunelor morale este subordonață principiului restitutio in integrum, iar criteriile avute in vedere la indemnizarea acesteia depinde particularitățile cazului.
Așa se explică jurisprudența variabilă a Curții, care relevă că în spețe se consideră a fi îndestulătoare și echitabilă din punct de vedere al despăgubirii simpla hotărâre de constatare judiciară a violării unui drept al omului, iar în alte cazuri ăndemnizarea daunelor se face prin mijloace bănești.
CAPITOLUL VI
Concluzii
Ne aflăm într-o perioadă caracterizată de progres tehnologic și, în consecință, de recalificări ale valorilor umane.A admite în ziua de azi că omul este, în continuare, o ființă sensibilă, fragilă prin însăși natura sa, este o teză din ce în ce mai dificil de probat.Scutul aparent pe care ni-l construim pare a nu lăsa vreo faptă exterioară nociză să ne afecteze dincolo de țesutul de suprafață.Tăria personalității umane constă în negarea oricărei suferințe lăuntrice care ne-ar afecta echilibrul.
Totuși, în realitate suntem nevoiți să recunoaștem că putem fi lezați în valorile personale, în drepturile subiective nepatrimoniale.ªi de la această recunoaștere, determinată, bineînțeles, de producerea unui fapt ilicit care cauzează leziuni, până la recurgerea la o acțiune în justișie este un mic pas, care, așa cum demonstrează practica judiciară actuală, este tot mai des făcut.Fără să se ridice problema unei așa-numite procesomanii în materie, observăm că cererea lor va fi satisfăcută în mod echitabil, prin despăgubiri proporționale cu vătămarea îndurată.
Reticența instanțelor judecătorești în privința acordării de daune morale este motivată de faptul că prejudiciile nepatrimoniale sunt mai greu de dovedit și, mai ales că este în continuare greu de acceptat că despăgubirea unor daune morale se poate face prin mijloace bănești.
S.a demonstrat, însă, că daunele morale pot avea urmări de natură patrimonială în viața persoanei vătămate și că pentru acest motiv, se impune o reparare pecuniară a acestor prejudicii.Mai mult, în dreptul nostru, repararea daunelor morale este consacrată prin diferite acte legislative, dar deocamdată, lacunare.O viitoare reglementare specifică este absolut necesară acum, când instanțele de judecată se confruntă cu astfel de cerei aproape la fiecare cauză adusă spre soluționare.
Va trebui specificat în termeni clari care sunt cazurile care se cuvin despăgubiri bănești și care, dimpotrivă, vor fi despăgubite prin măsuri nepatrimoniale.
Consider că prejudiciile aduse onoarei, reputației, cinstei, prestigiului, ar reparate prin mijloace nepatrimoniale, opinând că o sumă de bani nu poate înlocui suferința rezultată.Mai adecvată pare obligarea celui vinovat la prezentarea de scuze publice sau acordarea unui drept la replică în favoarea persoanei lezate. ªi măsura nepatrimonială care prevede publicarea hotărârii de condamnare mi se pare satisfăcătoare în caz, întrucât rușinea pe care o va simți persoana răspunzătoare va fi mai mare decât durerea cauzată de ieșirea unei sume de bani din patrimoniu.
Cuantificarea reparației bănești este o sarcină de extrem de dificilă în lipsa unor criterii prestabilite.Tehnologia avansată ajută, în practica occidentală în domeniu, la stabilirea unor criterii, fapt ce trebuie să constituie un exemplu pentru noi.
În orice caz, evaluarea despăgubirilor este justă atunci când este relativă, de la o situație la alta, soluția celor 3.500 de lire din dreptul englez la care am făcut trimitere, fiind greu de înțeles.
În ceea ce privește arbitrariul, rezultat din faptul că judecătorul este suveran în aprecierea întinderii daunelor morale, consider că acesta trebuie fie înlăturat, fie instituit la nivel de regulă, dar pentru oricare din variante, este imperativă reglementarea cât mai rapidă în domeniu.
În loc de cuvânt de încheiere, vreau să reiterez opinia doctrinei franceze, conform căreia indemnizația acordată în cazul producerii unui prejudiciu moral are rol satisfăcător, ajutând victima să-și recapete demnitatea, dând valoare pierderii sale.Suferința nu mai e negată sau ascunsă, ci pur și simplu, e luată în calcul.Psihiatrii consideră că ”prețul sângelui și conștientizarea propriei infirmități, precum și a poziției de victimă, are un rol liberator, de catharsis, care facilitează însănătoșirea și reintegrează, corp și suflet, persoana suferindă, în societate. Acest rezultat e infinit de prețios ” .
BIBLOGRAFIE
Autori români:
I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984
I. Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
I. Albu și V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Iulia Albu, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Editura Lumina Lex, București, 1979
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, Tipografia Curții Regale, București, 1926
P. Anca, Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Științifică, București, 1998
P. Andrei, E. Safta-Romano, Protecția juridică a dreptului la propria imagine, Dreptul, nr. 5-6/1993
A. Athanasiu, L. Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, Pandectele Române, nr. 6/2003
I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970
G. Bîrligeanu, L. M. Ștefan, M. Achim, Răspunderea juridică – civilă, penală, materială și morală de drept internațional privat, Editura Tribuna Economică, București, 1999
M. Boar, Răspunderea civilă pentru prejudicii extrapatrimoniale. Problema reparării daunelor morale. Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1999
M. Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, Dreptul nr 8/1996
M. Boar, Metode și criterii de evaluare a despăgubirilor bănești pentru daune morale, Dreptul nr 10/1996
M. Boar, Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate în stare vegetativă, Dreptul nr 12/1997
M. Boar, Metode și criterii de evaluare a despăgubirilor bănești pentru daune morale, Dreptul nr 4/1998
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921
O. Căpățînă, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, 1995
P. I. Demetrescu, Drept civil. Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
P. Draghici, Faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, Editura Universității Craiova, 1999
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1952
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8 din 14 martie 1996 comentată, Editura Lumina Lex, București, 1997
N. D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală și contractuală. Studiu de doctrină și jurisprudență, București, 1946
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II Editura Națională, București 1929
V. Hanga, Principii de drept privat român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
A. Ionașcu, La reparation de dommages moraux en droit socialiste roumain, Revue roumain de sciences juridiques, 1996
A. Iorgovan, Drept administrativ, vol II, Editura ATLAS LEX, București, 1994
T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal, Editura Națională, București 1999
C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, București, 2001
E. Lupan, Răspunderea civilă în contextul răspunderii juridice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003
Mona Lisa Belu Magdo, Daunele morale în materia raporturilor de muncă, discuții pe marginea unei spețe, Drepturile Omului, nr. 1/1999
I. Mihța, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1952-1969, București, Editura Științifică, 1970
M. Moceanu, Răspunderea patrimonială în reglementarea noului Cod al muncii, Dreptul privat al afacerilor, nr. 5/2003
I. Pitulescu, P. Abraham, E. Dersidan, T. Malea, I. Ranete, Dicționar de termeni juridici uzuali, Editura Alex., București, 1996
C. F. Popescu, Determinarea și evaluarea prejudiciilor corporale. Studiu teoretic și practic, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2004
C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria Generală a Obligațiilor, Editura All Beck, București, 2000
I. Ștefănescu, Răspunderea patrimonială reglementată prin noul Cod al muncii, Dreptul nr. 9/2003
C. Turianu, Insulta și calomnia în presă, Editura All Beck, București, 2000
A. Ungureanu, Jurisprudența penală a Curții de Apel Bacău pe anul 1997, Editura Lumina Lex, București, 1998
I. Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale și a despăgubirilor bănești pentru repararea daunelor morale, Dreptul nr. 4/1998
I. Urs, Înțelesul noțiunii de prejudiciu de agrement, temei de reparare bănească a daunelor morale, Dreptul nr. 2/1999
V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării integrale și a principiului reparării în natură a prejudiciului în Contribuția practicii judiciare la dezvoltarea principiilor dreptului civil român
Gh. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura All Beck, București, 2002
M. Voicu, Protecția europeană a Drepturilor Omului. Teorie și jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2001
Autori străini
H. Black, Black’s Law Dictionary, St. Paul Minnesota,1991
R. Cabrillac, Droit des obligations, a-2-a ediție, Editura Dalloz, 1996
F. Chabras, La notion de prejudice de contamination, în Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 3/2003
P. Delebecque, F. Pansier, Droit des obligations. Responsabilite civil – Contrat, Editura Litec, 1998
A. Dietz, Le droit d’auteur dans la Communaute Europeene, Comission des Communautes Europeenes, Bruxelles, 1976
P. Jurdain, Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 1/2004
L. Josserand, Prefață la lucrarea lui Andre Brun, Rapports et domains des responsabilites contractuelle et delictuelle
A Kiralfu, The English Legal System, Editura Sweet-Maxwell, Londra, 1997
H. Lalou, La responsabilite civil, Editura Dalloz, Paris,1928
Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil, Les obligations, Cujas, 1999
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, vol. 1, Les obligations, Editura Sirey, Paris, 1962
H. Mazaud, L. Mazaud, M. de Juglart, Lecons de droit civil, tome II, Editura Montchretien, Paris,1973
B. Paisot, Dreptul moral al autorului în jurisprudența franceză de la intrarea în vigoare a legii din 11 martie 1957
M. Planiol, Traite de droit civil, vol. II, Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1943
M. Planiol, G. Ripert, Traite practique de droit civil francais, tome VI, Editura Generală de Drept și Jurisprudență, Paris, 1952
B. Starck, Droit civil, Obligations, vol. IV, Editions Technique, Paris, 1972
B. Starck, H. Rolland, L. Boyer, Obligations. 2. Contrat, Editions Litec, Paris, 1989
P. Tercier, Contribution a l’etude du tort moral et de sa reparation en droit Suisse, Frisburg, 1971
Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Recueil Dalloz, 1996
P. le Tourneau, Le prix de la douleur, Recueil Dalloz, 1982
G. Viney P. Jourdain, Traite de droit civil, Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 2001
G. Viney P. Jourdain, Traite de droit civil. Les conditions de la responsabilite, Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1998
Reviste de drept și culegeri de practică judiciară
Dreptul nr. 10-11/1993, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 1995/1992
Dreptul nr. 12/1998, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 727/1998 și 374/1998
Dreptul nr. 7/1999, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 492/1998
Dreptul nr. 12/2000, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 1110/2000
Dreptul nr. 11/2001, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 3821/2000
Dreptul nr. 5/2003, Din practica judiciară a Curții de Apel Suceava pe primul trimestru al anului 2003
Dreptul nr. 11/2003, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 122/2003
Dreptul nr. 2/2004, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 2562/2002
Dreptul nr. 8/2004, Decizia Curții Supreme de Justițe nr. 1762/2003
Revue roumain de sciences juridiques, 1966, A. Ionașcu, La reparation de dommages moraux en droit socialiste roumain
Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 4/1995, Decizia Curții de Casație, nr. 1762/1995
Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 6/1996, Decizia Curții de Casație, din 16.04/1996
Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 1/1998
Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 3/2003
Revue Trimestrielle de Droit Civil, nr. 1/2004
Rivista di diritto penale nr. 4/2001, G. Valca
Sinteza practicii judiciare a Curții de Apel Bihor pe anul 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .repararea Daunelor Morale Prin Despagubiri Banesti (ID: 125514)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.