Repararea Daunelor Morale In Dreptul Comparat

Cuprins

Capitolul I. Răspunderea civilă. Noțiuni generale

1. Răspunderea juridică și răspunderea civilă

1.1. Noțiunea de răspundere juridică

Toate acțiunile și atitudinile omului sunt determinate de nevoile derivând din firea sa și din mediul natural și social în care trăiește. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectare unor norme de conduită. Nimănui nu îi este îngăduit să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă generală trebuie să răspundă pentru faptele sale. Suntem astfel în prezența răspunderii sociale.

Normele de conduită sunt de natură diferită, existând mai multe feluri de răspundere socială: răspundere juridică, răspundere morală, răspundere politică, etc.

Răspunderea juridică este considerată „cheia de boltă” a întregii răspunderi sociale, poziție ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri până azi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale.

Deși este definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea este consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: drept civil, drept penal, drept administrativ.1 Aceste manifestări sau forme ale răspunderii juridice au trăsături comune, dar între ele există și numeroase deosebiri determinate de faptele care antrenează răspunderea, regimul lor juridic, sancțiunile și finalitățile urmărite de legiuitori.

Având în vedere trăsăturile comune ale tuturor manifestărilor sale practice, în literatura de specialitate s-a afirmat că: „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.2

1.2. Noțiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. De asemenea, răspunderea civilă constituie fără îndoială, una din categoriile fundamentale și totodată, o instituție deosebit de complexă a dreptului civil.1 Problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a noțiunii de răspundere civilă a fost și încă mai este o preocupare a doctrinei de drept civil.

Identificând elementele comune regăsite în diferitele accepțiuni ce i-au fost date în dreptul civil, o vom reda doar pe aceea dintre ele pe care o considerăm cea mai completă. Așadar: „răspunderea civilă este o formă a răspunderii civile care constă într-un raport de obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa.2”

Avându-și izvorul în principii de drept și echitate socială, răspunderea civilă este reglementată în art. 998 din Codul civil român, text de lege ce consacră răspunderea civilă pentru faptele cauzatoare de prejudicii.

Astfel, potrivit articolului 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. În completare, prin art. 999 se precizează că „omul este responsabil numai pentru prejudiciul ce s-a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 C. civ.), conform textelor din art. 1000 – 1002 C. civ. unele persoane sunt obligate să repare și prejudiciul cauzat prin fapta altuia, precum și prejudiciile cazate de lucrurile și animalele ce le au sub pază juridică sau de ruina edificiilor aflate în proprietatea lor. În sfârșit, prin art. 1003 C. civ, este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Ca instituție juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală pentru care este chemat de lege să răspundă.3 Marea majoritate a acestor norme juridice își au sediul în Codul civil, precum și în alte acte normative.

În ceea ce privește locul și importanța răspunderii civile în cadrul răspunderii juridice, se poate afirma că răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general. Referitor la aceasta, în literatura juridică franceză, încă din secolul al XIX-lea s-a afirmat că ea: „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa în fiecare materie; în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii în dreptul public și privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca și în acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor 1”.

2. Formele răspunderii civile

În dreptul civil există două forme de răspundere: delictuală și contractuală. Ambele sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat altuia de regulă printr-o faptă ilicită și, adeseori, culpabiă.

Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapte ilicite extracontractuale sau după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.1 Ultima parte a definiției este de natură a releva faptul că în materia delictuală putem fi obligați să reparăm o pagubă cauzată de altă persoană, de un lucru, animal sau de ruine unui edificiu. Răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun în materia răspunderii. Ori de câte ori în dreptul civil român nu avem de a face cu o răspundere contractuală, vom invoca aplicarea regulilor privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă contractuală reprezintă îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul ne-executării latosensu a prestației datorate.

Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezența acelorași condiții; un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Concluzionând, răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune prevăzută de o regulă generală, în timp ce răspunderea civilă contractuală constituie o aplicare a răspunderii civile într-o ipoteză calificată și anume, aceea a unui prejudiciu care rezultă din neândeplinirea unei obligații contractuale preexistente.

3. Prejudiciul, element fundamental al răspunderii civile

3.1. Noțiunea de prejudiciu

Prin prejudiciu civil se înțeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.1

Conform art. 998-999 C. civ. răspunderea intervine numai în cazul în care există un prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Așadar, examinarea răspunderii civile urmărește determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. În literatura juridică există un acord deplin doctrinar și jurisprudențial în privința prejudiciului în sensul că acesta constituie un element de sine stătător în raport cu celelalte elemente ale răspunderii, mai mult, reprezintă condiția sine qua non a răspunderii civile sau altfel spus o constantă a acestei răspunderi.2

În concluzie se poate afirma că în lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezența răspunderii civile. Atâta vreme cât o persoană nu a fost păgubită, ea nu are dreptul de pretinde nici o reparație deoarece nu poate face dovada unui interes: „pas d’interes, pas d’action”.

3.2. Formele prejudiciilor civile

Prejudiciile civile sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcție de anumite criterii. 3 Din perspectiva temei tratate, prezintă interes mai ales clasificare prejudiciilor în patrimoniale și nepatrimoniale.

Criteriul ce stă la baza acestei diviziuni îl constituie natura intrinsecă a prejudiciilor, faptul dacă ele sunt de natură economică sau neeconomică, respectiv dacă ele pot fi sau nu evaluate pecuniar.

Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au un conținut economic putând fi evaluate pecuniar, cum ar fi: sustragerea unui bun sau a mai multor bunuri, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătății unei persoane urmată de diminuarea sau pierderea capacității de muncă, și a câștigului obișnuit al victimei, pierderea în tot sau în parte a unui drept patrimonial, cum ar fi de pildă dreptul la întreținere, etc.

Prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci au un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Drepturile personale extrapatrimoniale definesc personalitatea umană. Astfel de consecințe dăunătoare sunt: moartea persoanei, durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții.

O altă clasificare ce interesează demersul nostru are la bază criteriul ce constituie valoarea pe care o societate sau alta o atribuie persoanei umane, cât și bunurilor ce-i aparțin. Astfel, sunt prejudicii cauzate direct persoanei umane și prejudicii cauzate direct bunurilor sale.

Prejudiciile cauzate direct persoanei umane, potrivit literaturii juridice sunt susceptibile și ele de unele clasificări. Așadar, putem vorbi de prejudicii cauzate personalității fizice, prejudicii cauzate personalității afective și prejudicii cauzate personalității sociale.

Capitolul II. Prejudiciul nepatrimonial. Daunele morale.

1. Noțiunea de daune morale

1.1 Conținutul noțiunii de daune morale

Potrivit criteriului naturii sale intrinseci, prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial, acesta din urmă reprezentând o formă distinctă a prejudiciului în general și, în consecință un factor relativ independent de antrenare a răspunderii civile.

În dreptul nostru civil, uneori prejudiciul nepatrimonial mai este desemnat și prin denumirile de prejudiciu nematerial sau imaterial, extrapatrimonial, iar alteori prin denumirile de prejudiciu nepecuniar, de daună morală sau prejudiciu moral cât și prin acela de prejudiciu personal nepatrimonial, pagubă sau pagubă nepatrimonială. Pentru desemnarea acestei noțiuni de daune morale, este preferabilă utilizarea termenului de prejudiciu nepatrimonial, cu toate variantele sale (extrapatrimonial, nematerial, imaterial, nepecuniar), ca fiind sinonime. La fel de indicată ni se pare și denumirea de daună morală, atunci când se dorește desemnarea noțiunii de prejudiciu nepatrimonial (moral), denumire deja tradițională în dreptul nostru civil, folosită frecvent atât în terminologia juridică, cât și în vorbirea curentă.

Legiuitorul român vine și el în sprijinul ideii exprimate mai sus, care expressis verbis, consacră în câteva acte normative posibilitatea reparării unor astfel de prejudicii, folosind în cuprinsul reglementărilor adoptate, denumirea de daune morale. Astfel, spre exemplificare, avem în vedere:

Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, care în articolul 11, alin. (2), dispune că în cazul admiteri cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, în art. 9 prevede că dacă faptele de concurență neloială cauzează daune materiale sau morale cel prejudiciat este n drept să se adreseze instanței cu acțiune în răspundere civilă.

Legea nr. 48/1992 a audio-vizualului, în art. 2, alin (5) instituie răspunderea pentru daune morale.

Dreptul civil a altor țări prezintă, la fel ca în dreptul nostru o anumită inconsecvență în materia termenilor folosiți pentru desemnarea noțiunii de prejudiciu nepatrimonial sau moral. De exemplu, în dreptul civil francez, expresia frecvent utilizată pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial este acea de prejudiciu moral (prejudice moral), opusă aceleia de prejudiciu material (prejudice materiel) prin care este indicat prejudiciul patrimonial.1 Tot astfel, pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial se mai utilizează și denumirea de daună morală (domage moral).

În dreptul civil elvețian se apreciază că prejudiciul (le prejudice), definit ca fiind acea diminuare involuntară a unui bun sau valori de ordin economic sau moral, se subdivide, din punctul de vedere al naturii sale în le domage, prin care înțelegem acel prejudiciu care se exprimă bănește, constând într-o pierdere de ordin economic, și le tort, prin care se desemnează doar prejudiciul ce afectează persoana victimei, rezultând dintr-o atingere adusă intereselor persoanei și care se manifestă prin suferințele fizice ori morale resimțite de victimă sau prin tulburările de ordin psihologic încercate de aceasta.

Dreptul american folosește noțiunile de prejudiciu nominal ori prejudiciu non-financiar pentru a defini prejudiciul nepatrimonial.

În sistemul de drept englez (common law), se face distincție între diferitele categorii de prejudicii (damage) în raport cu diferite tipuri de fapte ilicite (tarts).

Principala clasificare ce se face în prezent în dreptul englez cât și în cel american, referitor la prejudicii, are în vedere natura intrinsecă a acestora, vorbindu-se astfel de prejudicii pentru pierdere financiară și prejudicii pentru pierdere non-financiară, prejudicii economice și non-economice, ambele categorii fiind susceptibile de a fi compensate în bani.

Repararea daunelor morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile delictuale, căreia doctrina și jurisprudența i-au acordat atenția cuvenită, stabilind reguli și principii de bază în acest sens.2

Legiuitorul român nu a prevăzut expres repararea daunelor morale, însă art. 998-999, C. civ. folosesc termenul de prejudiciu în sens general, motiv pentru care atât doctrina cât și jurisprudența au stabilit că termenul de prejudiciu privește deopotrivă prejudiciile patrimoniale cât și prejudiciile nepatrimoniale. Această interpretare constantă a dus în cele din urmă la consacrarea legislativă expresă a reparării daunelor morale.

Codul penal din anul 1936, prin art. 92 alin. 2, a prevăzut că: „despăgubirile acordate părții vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale și morale, suferite în urma infracțiunii și pot fi stabilite după principiile de drept civil într-o sumă globală sau în sume plătibile periodic pe timp determinat, când acestea ar satisface mai echitabil interesele părților.1

În ce privește distincția între dauna materială și dauna morală, atât în literatura occidentală cât și în literatura juridică de la noi s-au exprimat opinii destul de nuanțate. Astfel, s-a apreciat că prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o pierdere în bani întrucât aduce atingere unui drept extrapatrimonial și nu patrimoniului. În același sens s-a susținut că dauna morală este aceea care aduce atingere atingere intereselor extrapatrimoniale și neeconomice ale persoanei lezând așa zisele drepturi ale personalității.

Alteori, prejudiciul moral a vizat atingerea adusă intereselor persoanelor concretizată în suferințele psihice și fizice resimțite de victimă cât și în tulburările psihologice încercată de aceasta.

În sistemul de drept anglo-american, se acordă despăgubiri cu titlul de daune morale pentru unele prejudicii cum ar fi: suferința fizică și psihică (pain and suffering), pierderea speranței de viață (lose of amenity), ș.a.m.d.; este de remarcat că importanța daunelor morale este mai mare dacă vătămările au ca obiect persoana (injury of the person) decât atunci când privesc bunurile acesteia (damage of property).

În acest caz, compensația bănească (despăgubirea) cerută de persoana care a suferit o vătămare, o pierdere, poate fi compensatorie sau punitivă, adică cu scopul de a readuce victima în situația anterioară sau cu titlul de pedeapsă pentru un comportament ofensator, iar cea punitivă la rându-i, este actuală și substanțială, când tinde a oferi o despăgubire reală pentru prejudiciul cauzat sau nominală, atunci când întinderea despăgubirii nu poate fi cert stabilită, aceasta având scopul de a indica că un drept a fost încălcat.2

Aflat în opoziție cu prejudiciul patrimonial, cel extrapatrimonial ar include suferințele morale, necazurile, tulburările care nu intră în conținutul noțiunii de pagubă, în sens propriu, ci mai degrabă în acela de vătămare sau de rău, în sens larg.

S-a considerat că „prejudiciul moral cuprinde atât vătămările aduse persoanei în onoarea, demnitatea, pozițiunea socială, creditul, libertatea sau reputațiunea sa, cât și pe acelea care constituie o lezare a sentimentelor sale de afecțiune”.1

Prejudiciile morale sunt rezultatul încălcării unor drepturi nepatrimoniale al căror conținut nu poate fi exprimat în bani.2

Potrivit art. 54, alin.1 din Decretul nr. 31/1954, drepturile subiective nepatrimoniale, care se bucură de ocrotire juridică sunt următoarele: dreptul la nume, dreptul la denumire, dreptul la onoare, dreptul la reputație, dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, dreptul de inventator. Observăm că au fost omise dreptul la viață, la integritate fizică și sănătate, dreptul la libertate, iar prevederea din finalul enumerării „și orice alt drept personal nepatrimonial” nu este în măsură să acopere această lacună.3

În mod judicios s-a arătat că din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte: drepturile nepatrimoniale strâns legate de viața de familie, a persoanei fizice, drepturile nepatrimoniale ale autorilor de opere științifice, literare și artistice, drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice.4

Fiind rezultatul vătămării ilicite a unor drepturi nepatrimoniale, prejudiciile morale împreună cu prejudiciile materiale constituie cele două componente ale dreptului civil. Prevederile art. 998 C. civ. nu fac nici o distincție în legătură cu natura prejudiciului și ca atare, producerea unui prejudiciu moral atrage aplicarea răspunderii civile delictuale. Admisibilitatea acordării de despăgubiri pentru daune morale este definitiv consacrată în dreptul românesc ca de altfel și în dreptul celorlalte țări europene, iar dificultatea evaluării nu poate motiva neacordarea despăgubirii.

În același sens s-a considerat că este nepatrimonial acel prejudiciu ce nu poate fi exprimat în bani, cum ar fi de ex. Acela care constă în atingerea onoarei sau reputației de care se bucură o persoană, dar prin care nu s-a cauzat nici o pagubă patrimonială.5

Daunele morale au mai fost privite ca reprezentând în realitate suferințe sau neplăceri de ordin fizic sau psihic, dar în nici o măsură pierderi materiale.6; că acestea rezultă din vătămarea unui interes nepatrimonial, fiind susceptibile de evaluare bănească. Astfel de prejudicii pot fi moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității cum sunt onoarea sau reputația.

În literatura noastră juridică, momentul de vârf în încercarea de a defini conținutul noțiunii de daune morale, este legat de numele și activitatea marelui jurist și profesor Aurelian Ionașcu care, precizând poziția adoptată de dreptul nostru în această materie arată: „spre deosebire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie îl lipsește de un beneficiu pecuniar viitor – pe care acesta l-ar fi realizat în mod neîndoielnic – dauna morală nu aduce nici o pierdere de ordin pecuniar. În alți termeni care, de altfel, sunt mai proprii, paguba materială având un caracter economic, constituie un prejudiciu patrimonial în timp ce dauna morală este un prejudiciu extra patrimonial, adică orice altă daună neeconomică”.

Sintetizând părerile exprimate atât în literatura juridică străină cât și în cea română, referitoare la conținutul propriu zis al noțiunii de daune morale, reținem un acord deplin asupra următoarelor elemente:

prejudiciul nepatrimonial, denumit și prejudiciu moral sau daună morală constă într-o atingere adusă acelei valori ale individului care îi definesc personalitatea.

aceste valori sunt: existența fizică a persoanei, intefritatea corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele dse afecțiune și de dragoste, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul profesional, drepturi nepatrimoniale care intră în conținutul dreptului de autor și inventator, numle și domiciliul, precum și alte valori similare.

că prejudiciul ne patrimonial nu poate fi evaluat în bani, el neavând conținut economic.

Relativ la conținutul propriu zis al noțiunii de daună morală sau prejudiciu nepatrimonial, valorificând trăsăturile definite și reținute de literatura juridică, concluzionăm că acestea reprezintă rezultatul dăunător direct, de natură ne patrimonială al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce o vătămare valorilor și drepturilor extrapatrimoniale, ce sunt strâns legate de personalitatea unamă.

1.2. Raportul dintre patrimonial și nepatrimonial în precizarea conținutului noțiunii de daune morale

Jurisprudența, dar și realitatea au demonstrat posibilitatea ca, prin una și aceași faptă ilicită și culpabilă, să se aducă atingere atât unor drepturi de natură patrimonială cât și unor drepturi de natură nepatrimonială. Așadar, în planul rezultatelor, persoanei lezate îi sunt aduse deodată, atât prejudicii patrimoniale cât și nepatrimoniale.

Se aduce în discuție problema raportului care există sau care trebuie să existe între natura valorilor lezate printr-o acțiune ilicită, dăunătoare, pe de o parte și natura prejudiciilor cauzate pe această cale, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, pentru ca prejudiciul cauzat să fie nepatrimonial este necesar ca el să fie rezultatul încălcării unei valori ori a unui drept de natură nepatrimonială. În literatura noastră juridică privitor la existența unei corelații directe între natura valorilor lezate și prejudiciile astfel cauzate s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, s-a susținut că dauna morală are acest caracter „în măsura în care efectul negativ al faptei ilicite afectează acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – nume, onoare, reputație – sau pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relații între soți, între părinți și copii, între prieteni, etc. – vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală sau fizică încercată de victimă. În același sens, s-a mai spus că „faptele care antrenează daune morale sunt, mai ales, acelea care aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale”.

Existența corelației între valorile și drepturile vătămate și prejudiciile cauzate, potrivit căreia trebuie să existe o identitate de natură nepatrimonială sau patrimonială, după caz, nu conduce neapărat la concluzia că atingerile aduse unor valori nepatrimoniale vor produce la rândul lor, numai prejudici de aceiași natură. Prin urmare , este posibil ca, lezarea unor drepturi nepatrimoniale să aibă sau să poată avea nu numai consecințe de natură neparimonială ( morală ), ci și consecințe negative de natură patrimonială; tot astfel, vătămarea unor drepturi patrimoniale are sau poate avea și rezultate negative, de ordin patrimonial sau moral.

Ideea că atingerea adusă unor valori ți drepturi nepatrimoniale poate determina direct un prejudiciu patrimonial, a fost nuanțată în literatura noastră juridică1. Totodată, amintim că nu oricând printr-o faptă ilicită și culpabilă se vor produce atât prejudicii nepatrimoniale, cât și prejudicii patrimoniale.

Singurul domeniu în care se întâlnesc simultan cele două categorii de prejudicii, este acela al vătămărilor aduse integrității și sănătății persoanei. Aceasta din urmă, prin ansamblul trăsăturilor biopsihice, morale, sociale, care o definesc ilustrează deplin legătura indisolubilă dintre aspectele sale materiale, morale și spirituale. De exemplu vătămarea corporală gravă produsă asupra unei persoane, faptă care, concomitent și succesiv, antrenează atât prejudicii de natură materială constând în cheltuieli ocazionate cu îngrijirea medicală, cât și prejudiciul de natură morală, cum ar fi suferințele și traumele psihice încercate de cel vătămat și mai mult, chiar de membrii familiei sale, atunci când aceștia, fortuit, sunt nevoiți săi acorde îngrijiri suplimentare2.

Sunt însă și situații în care daunele morale și cele patrimoniale generate de aceiași faptă ilicită și culpabilă, pot fi privite ca fără vio legătură nemijlocită între ele. De pildă, vătămarea corporală gravă ce are ca urmare pierderea uni braț poate lipsi de mijloace materiale de existență pe acela care anterior se îndeletnicea cu activități de ceasornicărie; dar aceiași faptă, poate totodată, să producă suferințe psihice atât celui vătămat, cât și altei persoane apropiate acestuia. În această situație singura legătură între cele două feluri de prejudicii produse ( material și moral ) o constituie vătămarea corporală gravă acelui în cauză. Alteori între prejudiciile patrimoniale și cele morale, antrenate de aceiași faptă ilicită, se poate identifica însă o legătură directă de la cauză la efect3.

Astfel, furtul din locuința unei persoane a unor bijuterii vechi, de familie, îi poate provoca acestuia deopotrivă un prejudiciu patrimonial, cât și suferințe psihice îndeajuns de serioase, acestea din urmă determinate fiind de însemnătatea afectivă ce o reprezintă obiectul furat pentru cel în cauză; sau de pildă mama al cărei fiu a fost victima unui omor, este încercată atât de un prejudiciu moral , cât și de un prejudiciu patrimonial, constând în contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu înmormântarea celui ucis.

2. Felurile prejudiciilor nepatrimoniale. Criterii de clasificare.

O clasificare posibilă a prejudiciilor nepatrimoniale ar fi aceea după criteriile drepturilor nepatrimoniale și a personalității umane încălcate.

2.1. După criteriul dreptului nepatrimonial încălcat

După felul dreptului nepatrimonial încălcat avem următoarele prejudicii:

cele rezultate din vătămare integrității corporale sau a sănătății persoanei;

prejudicii afective provocate acesteia constând în suferințe psihice datorate lezării sentimentelor de afecțiune și dragoste;

prejudicii constând în atingeri aduse cinstei, onoarei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane;

prejudicii vizând vătămarea dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire, a dreptului de autor și inventator;

Potrivit acestui criteriu, potențial, sunt atâtea de prejudicii nepatrimoniale câte feluri de drepturi nepatrimoniale are personalitatea umană și care pot fi încălcate. Exemplificînd, putem afirma că în categoria largă a prejudiciilor corporale intră durerile fizice cauzate unei persoane prin loviri, vătămări, răniri etc., durerile psihice consecutive vătămărilor corporale, provocarea unei boli, slăbire rezistenței fizice la boli sau alte complicații, îngrijorarea pentru aceste efecte ulterioare, epuizarea emoțională, pierderea unor plăceri ( avem în vedere idea de confort, anumite înlesniri, chiar și diminuarea libidoului ).

Prejudiciile afective constând în suferințe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecțiune și dragoste cuprind: suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite, de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau înbolnăvirea gravă a unei persoane apropiate sau a unei rude apropiate, ca și ori ce alte suferințe psihice similare. Aceste prejudicii sunt denumite prejudicii indirecte sau „ prin ricoșeu”.

Dintre prejudiciile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, evidențiem pe cele produse prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri nefavorabile, inclusiv cele privind reputația și probitatea profesională, apartenența la un grup etnic socialmente mai defavorizat sau la o minoritate sexuală.

Drepturile nepatrimoniale la nume pseudonim sau denumire sunt adesea prejudiciate prin folosirea abuzivă ori uzurparea acestor elemente de identificare persoanei, iar cele de autor sau de inventator pot fi vătămate prin denaturarea titlului sau textului unei opere literare sau stiințifice1.

2.2. După criteriul personalității umane încălcate

În raport cu celălat criteriu enunțat, privitor la domeniul personalității umane încălcate, prejudiciile nepatrimoniale sunt acelea cauzate personalității fizice, personalității afective și personalității sociale. Definirea în linii generale a noțiunii de personalitate și câteva considerații complementare privind drepturile subiective nepatrimoniale sunt necesare înainte de a trece la descrierea și fixarea acestor prejudicii.

Ca persoană, în teoria drepturilor subiective, omul este ipso iure titular de drepturi, fără a fi necesară o manifestare de voință din partea sa, aceasta întrucât există o prezumție iuris et de iure că aceasta are interesul și voința de a fi titular al acestor drepturi. În această perspectivă, orice om trebuie să aibă un nume, o stare civilă, indiferent dacă și-a exprimat sau nu voința în această privință.

Referitor la drepturile personalității legea prezumă în mod absolut doar interesul, iar celălat element al dreptului subiectiv – voința -, fiind lăsat la latitudinea titularului potențial așadar, numai în măsura în care își exprimă voința de a-și exercita unul din drepturile personalității sale, dreptul subiectiv se întregește, iar individul se transformă din titular potențial în titular efectiv al dreptului respectiv, devenind în același timp personalitate.

În literatura noastră de specialitate, noțiunii de personalitate i s-a dat semnificația de persoană care își exprimă voința de a-și exercita unul din drepturile menite să-i protejeze atât datul biopsihic, precum și dobânditul reprezentând coeficientul său de realizare în societate2 .

Doctrina juridică occidentală, îndeosebi cea franceză realizând neajunsurile conceptului de drept subiectiv, în raport cu nevoie curente ale societății, s-a pronunțat în sensul că „ ar fi o eroare gravă să credem că dăm o sancțiune superioară situațiilor personale pe care vrem să le protejăm, extinzând sistemul drepturilor subiective, asta deoarece acest sistem este animat de ideea unei justiții restitutive reparatorii ori indemnizate; este dominat de ideea de a asigura fiecăruia dreptul său, nimic ,mai puțin, dar nimic mai mult”1

O expunere a drepturilor subiective nepatrimoniale trebuie raportată la reglementările legale din dreptul nostru, cât și la clasificările și dezvoltările literaturi juridice în materie. Subliniem că Decretul nr. 31/ 1954 asigură cadrul normativ de bază în această materie, iar potrivit art. 54 alin.(1), „drepturile subiective nepatrimoniale care se bucură de ocrotire juridică sunt următoarele:

a) dreptul la nume;

b) dreptul la denumire;

c) dreptul la onoare;

d) dreptul la reputație;

e) dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiințifice, artistice sau literare;

f) dreptul de inventator;

g) orice alt drept personal nepatrimonial.

Încă o dată observăm, în deplin consens cu o părere exprimată în literatura de specialitate2 că această enumerare este deficitară, textul art. 54 din decret fiind deficitară. Textul omite unele drepturi nepatrimoniale importante cum ar fi : dreptul la viață, la integritate fizică și sănătate, dreptul la libertate și nu indică formele principale sub care se pot prezenta prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin lezarea unor asemenea valori. Remarcăm că enumerarea nu se raportează la importanța reală, comparativă a valorilor pe care le conține fiecare drept în parte începând cu drept la nume, la pseudonim și la denumire, cu toate că încălcările drepturilor respective, în general, sunt de mică gravitate în raport cu cele aduse drepturilor arătate în continuare, cum sunt dreptul la onoare și reputație.

După apariția Decretului nr. 31 /1954 literatura noastră1 juridică în majoritate, a împărtășit fără analize explicative și fără obiecții clasificarea drepturilor nepatrimoniale făcută de art. 54 din decret. Totuși, clasificarea ce s-a impus în literatura noastră juridică referitoare la drepturile subiective nepatrimoniale, a pornit de la ideea că faptele prin care se cauzează daune morale sunt acelea prin care se aduce atingere drepturilor personale extrapatrimoniale, categorie de drepturi din care fac parte:

a) drepturile cu conținut neeconomic strâns legate de persoana umană, recunoscute și garantate tuturor persoanelor fizice cum sunt: dreptul la existență și integritate fizică, la inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, la nume , la pseudonim, la onoare, la reputație;

b) drepturile cu conținut neeconomic rezultând din raporturile conjugale și raporturile de familie, cum sunt: dreptul soților la nume, la domiciliu, la egalitate, dreptul părinților de a-și crește, supraveghea și educa copii, dreptul la ajutor reciproc, la asistență morală care trebuie să și-o acorde membri de familie;

c) drepturile morale ale autorilor de opere stiințifice, literare și artistice, adică dreptul de a aduce opera la cunoștința publicului, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul a cere celor care utilizează opera fără autorizarea autorului să înceteze actele de utilizare, dreptul la inviolabilitatea operei și la justa ei utilizare conform naturi sale, precum și drepturile morale ale inventatorilor și inovatorilor;

d) drepturi cu conținut neeconomic ale persoanei juridice cum sunt dreptul la denumire, reputație, etc.

Profesorul Aurelian Ionașcu, adaugă că prejudiciile morale mai pot fi cauzate și prin alte fapte, cum ar fi : „lezarea intereselor morale, atingerile aduse sănătăți si integrității fizice atunci când acesta antrenează, pe lângă prejudicii nemateriale cu durere fizică sau morală ( de exemplu suferința pur morală pe care o persoană o poate resimții văzându-se mutilată sau desfigurată), lezarea sentimentelor de afecțiune în caz de accident mortal cauzat unei persoane care le este scumpă”.2

Revenind la problema ce a impus aceste considerații privind drepturile subiective nepatrimoniale, anume clasificarea prejudiciilor nepatrimoniale după criteriul domeniul personalității umane încălcate facem trimitere în mod necesar, la literatura juridică franceză potrivit căreia avem:

a) prejudicii cauzate personalității fizice, categorie din care fac parte, în sens limitat, prejudiciile nepatrimoniale rezultate din cauzarea unor leziuni fizice, a unor infirmități sau a unor boli, iar într-un sens mai larg, în categoria respectivă cuprinzându-se și prejudiciul estetic și cel de agrement, prejudiciu juvenil s.a.m.d.;

b) prejudicii cauzate personalității afective, categorie în care intră suferințele de natură psihică, determinate de cauzarea morții sau a stării de infirmitate a unei persoane de care suntem legați printr-o puternică afecțiune de declanșarea divorțului sau de ruperea intempestivă a logodnei s.a.m.d.;

c) prejudicii cauzate personalității sociale, care grupează acele prejudicii constând în lezarea unor valori nepatrimoniale, cum sunt: cinstea, onoarea, demnitatea, reputația, viața privată, numele, pseudonimul, s.a.m.d.

2.3. Prejudicii corporale. Prezetare generală. Enumerare

În literatura noastră juridică1, cât și în literatura occidentală2, prejudiciile corporale sunt grupate astfel:

prejudicii constând în dureri fizice sau psihice ( despăgubirea datorată pentru repararea unei astfel de prejudiciu fiind denumită pretium doloris ) ;

prejudicii estetice ( despăgubirea acordată pentru repararea purtând denumirea de preț al frumuseții sau pretium pulchritudinis ) ;

prejudicii de agrement ( loss of amenity );

pierderea speranței de viață ( loss of expectation of life);

prejudicii juvenile, pentru care despăgubirea datorată cu titlu de reparație poartă denumirea pretium iuventutis.

2.3.1. Prejudicii constând în dureri fizice și psihice

În această categorie de prejudicii nepatrimoniale, sunt cuprinse, fără excepție, întreaga gamă de suferințe și de dureri de natură fizică sau psihică ori deopotrivă de natură fizică și psihică, pe care le încearcă victima unui fapt ilicit și culpabil, pe lângă faptele de natură patrimonială ce îi pot fi cauzate pe această cale. Durerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale.

Literatura juridică franceză tratează aceste prejudicii sub denumirea de pretium doloris1, denumire care vizează de fapt reparațiile materiale, despăgubirile sau cu alte cuvinte prețul pe care autorul unei astfel de daune îl datorează victimei și pe care aceasta este îndreptățită să-l pretindă.

Acest așa numit pretium doloris, sau mai bine spus chestiunea de a știi dacă durerile omenești pot fi evaluate în bani sau, altfel spus, dacă pot avea un preț constituie una din cele mai controversate chestiuni din întreaga problematică a reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Datorită faptului că în această chestiune se confruntă și în prezent păreri și opinii cu totul extreme, mergând de la protestele pline de indignare formulate împotriva ideii însăși a reparări în bani a unor asemenea daune, până la admiterea acestei reparații chiar și în cele mai neînsemnate și mai îndoielnice cazuri, se poate aprecia că discuțiile pe această temă sunt încă departe de a fi încheiate.

În această materie au fost pronunțate acele soluții, atât de des pomenite și atât de des criticate, ale unor tribunale franceze prin care proprietarul uni câine și respectiv al unui cal pierit li s-a recunoscut dreptul la „despăgubiri pentru repararea prejudiciului de ordin subiectiv și afectiv astfel suferit”2, soluții care, deșii sunt cu totul singulare și de aceea nesemnificative, sunt citate ca argumente peremtorii de către aproape toți oponenții tezei reparării bănești a daunelor morale.

Jurisprudența franceză admite aproape fără rezerve, plata despăgubirilor denumite pretium doloris. Gama suferințelor luate în acest caz, în considerare de către instanțele franceze este foarte largă, referindu-se nu numai la cele care ar rezulta, spre exemplu, din lovituri sau răniri, ci și la cele cauzate de transmiterea unei boli, de o arestare nelegală precum și cele rezultând din cauzarea unei simple incomodități ori șicane. Mai mult, s-a apreciat că în asemenea situați trebuie să se țină seama atât de durerea fizică încercată de victimă, cât și de efectele psihologice ale acesteia, cum ar fi, de pildă, teama pe care o persoană care și-a pierdut un ochi o resimte în fața perspectivei de a rămâne complet lipsită de vedere.

Repararea prejudiciului moral constând în dureri de natură fizică sau psihică era admisă în trecut și de către jurisprudența română, în cazul suferințelor cauzate de un accident ori de moartea unei persoane apropiate.1

Problematica prejudiciilor morale a revenit în actualitate după 1989 când în țara noastră au fost adoptate mai multe acte normative, care reglementează expres repararea acestora, fie prin mijloace bănești, fie prin mijloace sau măsuri nepatrimoniale. Astfel, practica juridică în legătură cu admiterea daunelor morale; în soluționarea unei spețe instanța de apel obligă pe inculpat la plata daunelor morale.

Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea vătămată – victimă a unui accident auto – , au existat și prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice și psihice suferite, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea părții vătămate la viața socială, profesională și de familie, comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

În mod corect instanța de apel a decis că partea civilă, ca urmarea a vătămărilor fizice cauzate prin infracțiune a suferit și vătămări psihice și alterarea condițiilor de viață, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata daunelor morale.

De altfel, prin Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra s-a instituit principiul reparări daunelor morale în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având drept rol, în astfel de cazuri de a se da o compensare victimei ( Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 1387 din 14 martie 2002.).

Dreptul englez denumește durerea fizică și psihică pain and suffering, aceasta incluzând și șocul nervos precum și toate consecințele de ordin psihic ( ca de exemplu angoasă). Denumirea pare să sugereze o categorie dublă de prejudicii, însă, în fond aceasta exprimă doar faptul că suferința este datorată vătămări însăși sau intervențiilor chirurgicale subsegvente. În acest caz compensația trebuie acordată atât pentru trecut cât și pentru viitor în funcție de gravitatea vătămării și durata menținerii consecințelor acesteia.

2.3.2. Prejudicii estetice

Așa numitul prejudiciu estetic reprezintă acea varietate a prejudiciilor corporale ce cuprinde suma vătămărilor și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane.

În concret, prejudiciul estetic se referă, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate persoanei umane, la urmările negative, dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra posibilităților ei de afirmare deplină in viața, precum și la suferințele psihice, pe care asemenea situații le pot determina.

Această varietate de pejudiciu corporal poate costitui, pentru o anumită persoana, un “handicap” mereu supărător, generator de complexe și neliniști, având ca efect colateral excluderea persoanei in cauză de la viața socială, stigmatizarea ori marginalizarea acesteia în raport cu semenii ori cu colectivitatea din care face parte. Astfel s-a arătat că prejudiciul corporal cuprinde, pe lângă prejudiciile materiale constând în cheltuieli medicale, lipsa unui câștig din muncă etc., pe lângă prejudicii morale exprimate în dureri fizice, și „ suferințe pur morale, pe care victima le poate resimți vazându-se mutilată sau desfigurată”

S-a mai afirmat, de asemenea că, la rândul său, prejudiciul estetic implică potențial și posibilitatea cauzării unor prejudicii patrimoniale ca, de exemplu, în cazul stewardeselor sau recepționerelor de hoteluri pentru care armonia fizică este chiar o cerință privind îndeplinirea profesiunii lor. Doctrina juridică mai face distincție uneori între pierderea integrității corporale, pe de o parte, și prejudiciul estetic propriu-zis, pe de altă parte, considerând că acesta din urmă ar fi doar o variantă mai puțin gravă acelui dintâi.1

Acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciu estetic este larg admisă în jurisprudența occidentală. Astfel, tribunalele franceze acordă în mod curent și încă de multă vreme, despăgubiri cu titlu de reparații pentru prejudiciu estetic. Un tribunal francez a considerat că o cicatrice care a împiedicat o femeie din societatea pariziană să poarte rochi decoltate timp de doi ani și jumătate constituie un prejudiciu estetic, care justifică acțiunea în reparație; în legătură cu acest caz, s-a mai arătat că prejudiciul ar fi fost dublat de elemente patrimoniale dacă victima ar fi fost, de exemplu o actriță. Un alt tribunal francez, abordând chestiunea de principiu a conținutului noțiunii de prejudiciu estetic, a decis că acțiunea în reparație poate fi justificată „de orice dizgrație – ori la ce parte a corpului s-ar referi- dacă aceasta este susceptibilă să aibă un efect negativ asupra atracției pe care o exercită persoana respectivă până a acea dată”. Tribunalele franceze consideră că prejudiciile estetice trebuie reparate chiar și în situațiile in care acestea nu au, prin ele însele, nici o repercursiune negativă de ordin pecuniar asupra persoanei lezate.

În doctrina juridică elvețiană s-a arătat că prejudiciul estetic este acela pe care „îl suferă o persoană prin urâțirea sa, consecință a unor leziuni corporale cărora le-a fost victimă”. Instanțele judecătorești elvețiene au dispus acordarea de despăgubiri bănești globale în scopul reparării pe această cale și a prejudiciilor estetice suferite de către victimele unor vătămări corporale; astfel, s-au acordat despăgubiri bănești globale unei femei pentru provocarea a 21 de zile de incapacitate de muncă și a unui prejudiciu estetic (considerat de tribunal ca „foarte important pentru o femeie tânără”) considerând că în urma unei mușcături de câine la coapsă a rămas cu o cicatrice lungă de 6 centimetri și lată de 1 centimetru; de asemenea s-au acordat despăgubiri bănești globale unei tinere de 23 de ani care în urma unui accident de circulație a suferit (pe lângă incapacitatea temporară de muncă și pe lângă o invaliditate parțială permanentă) „un grav prejudiciu estetic”, ca urmare a două intervenții chirurgicale făcute la ochiul drept și a uneia efectuate în scopul de a se încerca ameliorarea cicatricelor de pe față.

Ca orice prejudiciu moral, prejudiciul estetic nu poate determinat și evaluat precis în bani, fapt care complică, desigur, foarte mult sarcina judecătorului chemat să determine, prin apreciere, întinderea și forma reparațiilor datorate de către autor persoanei lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere vârsta, profesia, nivelul de pregătire și cultură al persoanei vătămate, tocmai datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o prețuire diferită în funcție de aspirațiile. „Cu prejudiciul estetic ajungem în domeniul daunelor nedeterminate, unde judecătorul nu se mai poate bizui decât pe propriul discernământ. Căci dacă o crestătură în mijlocul feței constituie o urâțire fără nici un fel de consecințe pentru un bărbat, mau ales dacă este căsătorit, o cicatrice poate constitui o catastrofă…, pentru o tânără fată care așteaptă să se căsătorească”. Spre exemplificare, instanțele elvețiene au acordat daune morale: „patruzeci de mii franci elvețieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani atât de grav arsă încât se mențin cicatrice întinse care îi diminuează mai ales șansele de căsătorie”.

Dacă importanța armoniei și frumuseții fizice era așa pregnant subliniată în urmă cu 30-40 de ani, astăzi remarcăm cu ușurință că acest atribut esențial al persoanei umane se vrea tot mai mult ocrotit, fiind îndeobște știut că în cazul unor categorii profesionale și ocupații (avem în vedere între altele, cazul fotomodelelor din lumea modei, a vedetelor de televiziune și film), aceste însușiri ce privesc armonia și frumusețea fizică constituie chiar argumentul principal al succesului și al exercitării profesiilor respective.

Despăgubirea destinată compensării prejudiciului estetic încercat de o persoană este denumită în literatura franceză și preț al frumuseții (prix de la beauté) sau pretium pulchritudinis.1

2.3.3. Prejudicii de agrement

Cu toate că este uneori greu de deosebit de alte forme ale prejudiciului corporal (de altfel, în această materie, distincțiile prea categorice nici nu sunt posibile), prejudiciul de agrement este considerat și tratat în literatura de specialitate ca o variantă distinctă a daunelor morale. Atât în literatura franceză cât și în cea engleză,1 prin prejudiciul de agrement se înțelege, de regulă restrângerea elementelor agreabile ale vieții ființei umane, anume a acelora care sunt rezultatul simțurilor, a vieții sexuale, a posibilității unor relații sociale normale. Conform doctrinei juridice, prin prejudiciul de agrement se înțelege restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le poate oferi.

Acest tip de prejudiciu a mai fost denumit și prejudiciu hedonist (de la grecescul hedone – plăcere), pentru considerentul că el rezultă „din atingerea adusă satisfacțiilor și plăcerilor vieții, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere.”2 A fost dat ca exemplu de astfel de prejudiciu „lipsirea unui bărbat de bucuriile pe care i le oferă căsătoria ca urmare a faptului că în urma unui accident a devenit impotent”.

Fără a contesta faptul că prejudiciul denumit de agrement este, în primul rând, o daună de natură nepatrimonială, morală, trebuie spus că el poate fi însoțit și de importante aspecte de ordin patrimonial evaluabile în bani și deci susceptibile de a fi reparate cu ușurință pe această cale. De exemplu, lipsirea unei persoane care în urma unui accident nu se mai poate deplasa, de plăcerea de a face sport, de a viziona spectacole, de a face vizite, de a se plimba sau a face excursii, etc., îi va cauza victimei importante suferințe psihice sau chiar fizice care trebuie considerate ca un grav prejudiciu nepatrimonial.

Astfel, s-a reținut într-o speță, că partea vătămată, rămânând cu o infirmitate permanentă, a solicitat instanței obligarea inculpatului la plata a 7.500.000 lei daune morale. Instanța reține că „este incontestabil că partea civilă, în urma violențelor exercitate de inculpat a suferit certe prejudicii fizice și deosebit psihice. Urmările permanente ale agresiunii îi limitează considerabil accesul la clipele de agrement trăite anterior, rămânând marcată pe întreaga perioadă a vieții prin restrângerea libertății de mișcare, infirmitatea și imposibilitatea atingerii momentelor de destindere firești în viață. Consideră instanța justificată suma de 4.000.000 lei, cu titlul de daune morale, care vor permite părții civile atenuarea urmărilor agresiunii și momente de ambient în circuitul vieții particulare.1

De asemenea s-a reținut de o altă instanță, într-o speță că: „urmărind o justă și integrală desdăunare a părții vătămate, acordare despăgubirilor civile în sumă de 150.000 lei, ar permite victimei accidentului provocat de inculpat să-și creeze o anumită ambianță, prin care să compenseze cel puțin parțial acele posibilități și satisfacții pe care le-a pierdut ireversibil”.2 Rezultă că instanțele încearcă să stabilească o sumă nu exactă, ceea ce este imposibil, dar echitabilă, justă, capabilă să ofere persoanei lezate moral o satisfacție compensatorie, ceea ce este suficient și înseamnă repararea prejudiciului moral.

În concluzie, suntem de părere că ceea ce trebuie apreciat când se examinează repararea daunelor morale, pe de o parte, prejudiciul moral suferit, iar pe de altă parte despăgubirea bănească destinată reparării acestuia. Evident că, mai întâi se apreciază prejudiciul moral, iar în funcție de acest rezultat urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinată asigurării efective a satisfacției, alinării sau ușurării suferințelor persoanei vătămate moral. Acest prejudiciu va da victimei dreptul la reparații care ar putea fi realizate prin acordarea unor sume de bani cu ajutorul cărora să-și procure alte mijloace de îmbogățire spirituală sau divertisment sau a unor mijloace tehnice care să îi permită deplasările. Toate acestea se adaugă însă la despăgubirile pe care persoana lezată va fi îndreptățită să le primească în aceste cazuri în vederea reparării prejudiciului de ordin material pe care l-a suferit (de exemplu: costul transportului până la locul de muncă, unde nu se mai poate deplasa pe jos, costul unor îngrijiri medicale, etc.).

Prejudiciul de agrement a fost avut în vedere și în literatura noastră juridică din ultimii ani, în care s-a susținut necesitatea luării unor măsuri de reparare a acestui. S-a arătat astfel, că repararea prejudiciului cauzat prin producerea unor vătămări corporale numai pe calea acoperirii veniturilor din muncă, pe care victima nu le mai poate realiza, ca urmare a acestui fapt, nu este suficientă. În concluzie, spune pe drept cuvânt un autor „incapacitatea de muncă nu poate reprezenta toată paguba și deci trebuie avut în vedere și așa zisul prejudiciu de agrement”.3 Tot astfel, în literatura juridică franceză s-a arătat că „un bărbat care înainte de accident putea să vâneze, să pescuiască, să conducă un automobil sau pur și simplu să se plimbe și care după accident nu mai poate să-ș satisfacă aceste plăceri, va primi o despăgubire insuficientă în cazul în care – alături de câștigurile sale, din muncă, prezente și viitoare pe care le-a pierdut – nu se va ține cont și de existența diminuată la care este condamnat pentru viitor.1 întemeindu-se pe jurisprudența franceză, aceiași autori arată că în cazurile de acest gen, trebuie să se țină seama și de tristețea și descurajarea de care este copleșită – de la caz la caz, în funcție de temperament – o persoană care se vede „diminuată” din punct de vedere fizic.

Jurisprudența occidentală a stabilit că prejudiciul de agrement trebuie asimilat cu prejudiciul fiziologic, considerând că acesta constă în diminuarea plăcerilor vieții, cauzată, în principal, de imposibilitatea sau dificultatea de a se dedica unor activități, normale de agrement.

Astfel, în literatura juridică elvețiană, s-a constatat că tribunalele elvețiene, acordând despăgubiri globale pentru repararea prejudiciilor materiale și morale, consecutive unor vătămări corporale, iau în considerare în cadrul acestora din urmă și consecințele negative care se subsumează noțiunii de prejudiciu de agrement. La stabilirea cuantumului total al despăgubirilor cuvenite în cazul producerii unor prejudicii corporale, au fost avute în vedere lipsirea victimei de „numeroase agremente”, ca urmare a faptului că, în urma unui accident de automobil aceasta a rămas cu o incapacitate parțială permanentă; faptul că în urma unor fracturi datorate unui accident, „victima trebuie să renunțe pe viitor la excursii în munți”; împrejurarea că victima unui accident „va trebui să renunțe la practicarea sportului și la plimbări”, diminuarea pentru o femeie, victimă a unui accident „a bucuriei de a trăi și a plăcerilor existenței”.

2.3.4. Pierderea speranței de viață (loss of expectation of life)

Acest prejudiciu este tratat, mai ales în dreptul englez, fiind considerat o formă a prejudiciului corporal. Pierderea speranței de viață, ca o consecință a vătămărilor suferite este considerată ca îndreptățind pe victimă să pretindă despăgubiri cu titlul de daune morale. Dreptul de despăgubire se consideră că se bazează pe efectul subiectiv asupra persoanei, a înțelegerii faptului că speranța de viață i-a fost redusă.

Acest fel de prejudiciu a preocupat însăși Camera Lorzilor, instituție ce a decis că dreptul la despăgubiri se transmite succesorilor, dar că în acest caz despăgubirea trebuie redusă.

În zilele noastre, infectarea cu virusul HIV ca posibilitate, reprezintă una dintre cele mai copleșitoare temeri ce-i încearcă pe oamenii de pretutindeni. Contaminarea efectivă cu virusul HIV poate justifica o acțiune în răspundere civilă pentru daune morale, ținând cont de caracterul incurabil al maladiei și de faptul că reducerea speranței de viață este evidentă, reparația fiind una specifică.

S-a afirmat că în determinarea acestui prejudiciu, cât și în privința indemnizării lui, aprecierea trebuie să fie una obiectivă, iar nu una subiectivă, daunele morale urmând a fi raportate doar la reducerea speranței de viață, nu și la pierderile bănești sau lipsa veniturilor viitoare.1 O situație specială o prezintă victimele care sunt ținute în viață cu ajutorul aparaturii medicale ori cele aflate în stare totală de inconștiență, fiindu-le grav afectate facultățile psihice. Astfel de victime în afara unor necesități de ordin biologic pentru întreținerea vieții nu au o existență socială propriu-zisă. Autorul faptei ilicite va fi obligat la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de întreținerea unor astfel de persoane.

Unele opinii exprimate în jurisprudență au susținut că acest tip de prejudiciu reprezintă de fapt o variantă a ceea ce numim pierderea speranței de viață. Victima, deși redusă la existență biologică se consideră că este amenințată de pierderea vieții sau reducerea acesteia în caz de recuperare.

În ipoteza în care, aceste victime, înaintea intervenirii faptei ilicite care le-a redus la existența biologică, aveau în întreținere alte persoane, acestea dobândesc dreptul de a obține prestații cu caracter periodic, reprezentând întreținerea de care sunt lipsite. Situația prezintă similitudine în rezolvare, ca și când întreținătorul lor ar fi decedat. De altfel, sub acest aspect reducerea victimei la existență biologică echivalează cu moartea în plan social. În mod similar se asigură repararea prejudiciului persoanei întreținute benevol de victimă.

Acest mod de soluționare se raportează la faptul că dreptul la viață este un drept suprem și nimănui nu îi este îngăduit să-l lezeze chiar dacă viața în ipotezele mai sus descrise înseamnă doar existență biologică. 2

În același sens, s-a mai susținut că instanțele ar trebuie să ia în considerare toate suferințele fizice și morale datorat nu numai îngrijirilor medicale, dar și reacțiilor sociale, incertitudinii și riscului agravării situației, perturbațiilor intervenite în viața afectivă și conjugală a celui vătămat. 3

2.3.5. Prejudiciul juvenil

Constituie o varietate aparte de prejudiciu corporal, iar în caracterizarea sa se pornește de la faptul că urmările de durată ale vătămărilor corporale sunt cu mult mai greu resimțite de către persoanele tinere (care încă nu s-au realizat pe plan profesional, familial și social), decât de către persoanele având o vârstă mai înaintată.

În literatura juridică se consideră că prejudiciile de acest fel cauzate persoanelor tinere constituie o specie de daune aparte, adică așa numitul prejudiciu juvenil, care creează pentru victimă un drept special la reparații materiale, numit pretium juventutis.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiție, acordând victimei daune morale, a reținut într-o speță că „suportarea mediului, spitalicesc, conștiința de a fi bolnav, suferința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei implică și o suferință psihică ce presupune de asemenea o compensație sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, prejudiciu care, în cuantum de 50.000 lei solicitat apare justificat. 1

Preocupată de determinarea conținutului acestuia literatura juridică occidentală, mai ales cea franceză, privește prejudiciul juvenil ca fiind „prejudiciul moral special suferit de către o ființă umană tânără care își vede reduse speranțele de viață sau răpite anumite agremente ale exitenței”.2 Un alt autor francez dă ca exemplu de prejudiciu juvenil, situația în care este pus copilul care în urma unei fapte a altei persoane, este lipsit de bucuria pe care i-ar putea-o oferi practicarea jocurilor specifice vârstei sale.

Prejudiciul juvenil se deosebește de celelalte specii de prejudicii pe care le poate suferi o persoană tânără, ca urmare a unei vătămări a integrității sale corporale ori a sănătății, adică de prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement, etc.

2.4. Prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin încălcarea dreptului la viața personală

2.4.1. Dreptul la viață personală sau viață privată (right of privacy)

Pornind de la ideea existenței unui drept nescris al persoanei umane la secretul vieții sale private, doctrina juridică și jurisprudența occidentală consideră că acest drept, acest secret, trebuie apărat împotriva oricăror imixtiuni, indiscreții, divulgări sau acțiuni vătămătoare, provenite din partea altora. De aceea, se mai consideră că în noțiunea de prejudiciu moral sunt incluse și atingerile aduse respectului datorat vieții private. 1

Noțiunea de viață privată este dificil de definit, întrucât conținutul ei diferă de la un individ la altul, de la o colectivitate la alta. Dintre definițiile mai cunoscute care s-au propus, amintim pe aceea a unui autor american după care dreptul la viață personală (right of privacy) reprezentând echivalentul din limba engleză a expresiei franceze la vie privee este dreptul individului la o viață retrasă și anonimă. 2 Un autor francez consideră însă că această definiție redă doar aspectul psihologic al revendicării dreptului la viață privată și că, de fapt, elementele vieții private sunt: viața familială, imaginea, ursele de venit și impozitele pe care le plătește, modul în care își petrece concediile și timpul liber, viața profesională, sănătatea orice persoană.

Având un conținut diferit de la un individ la altul, având un conținut diferit de la un individ la altul, definirea noțiunii de viață privată constituie un demers anevoios. În sprijinul acestui efort de a defini noțiunea de viață privată (la vie privee) a venit jurisprudența.

Astfel, în jurisprudența franceză s-a precizat că apărarea vieții private face parte din protecția drepturilor personalității 3 și că viața privată aparține patrimoniului moral al oricărei persoane fizice și constituie, ca și propria imagine prelungirea personalității acesteia. 4 Totodată, tribunalele franceze au statuat că acțiunile având ca obiect protecția vieții private se întemeiază și se justifică, după caz, fie prin existența așa numitului drept la secret, fie pe ideea protejării unui drept lezat, dedusă din cuprinsul art. 1382 din Codul civil francez, adică de regulile răspunderii civile delictuale. 5

La fel de nuanțată este și jurisprudența americană, care confruntată cu încălcări la viața privată (right of privacy) s-a pronunțat încă de la începutul secolului al XX-lea în sensul că legile americane trebuie să consfințească, în sfârșit „un drept al omului de a fi lăsat în pace”, drept ce este conținut nu în litera, ci în însăși substanța constituției americane, ai cărei părinți au intenționat să-i protejeze pe cetățeni „în credințele, gândurile, emoțiile și sentimentele lor. Ei au oferit – chiar împotriva guvernului – dreptul de a fi lăsat în pace, cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros pentru un om civilizat”. 1

Căutând să explice creșterea interesului pentru protecția persoanei umane și în special pentru viața sa privată, juriștii occidentali atribuie această creștere și dezvoltării vieții moderne, înmulțirii pericolelor pe care le prezintă pentru siguranța oamenilor dezvoltarea științifică și tehnologică.

Probleme noi ridică în această privință și perfecționarea extraordinară, în ultimul timp a mijloacelor de comunicație și de informare. Astfel, un autor arată că juriștii sunt conștienți de existența unei veritabile „flore” a aparatelor de ascultare, de transmitere, de înregistrare, de telefotografiere, ceea ce impune organelor legislative străduința de a asigura protecția persoanelor împotriva folosirii abuzive a acestor aparate (spre exemplu presa de scandal și „ziariștii de investigație” sau paparazzi – „vânătorii de celebrități”).

În ce privește legislația română dinainte de 1989 este de observat că ea nu consacră în mod expres cu titlul de drept distinct dreptul la viață personală, adică mai bine dreptul la secretul vieții personale. În legislația română actuală, acest drept există, considerându-se că una dintre preocupările majore ale dreptului nostru o constituie ocrotirea și apărarea dreptului individului la viața sa personală și că acestei finalități îi răspund o serie întreagă de reglementări și instituții ale sistemului dreptului român. Exemple:

Potrivit art. 54 și 55 din Decretul nr. 31/1954 persoana vătămată într-un drept nepatrimonial poate cere instanței judecătorești obligarea autorului la încetarea faptei care aduce atingere acelui drept, obligarea acestuia la îndeplinirea oricăror măsuri socotite a fi necesare pentru restabilirea dreptului atins și obligarea acestuia, în caz de neîndeplinire la plata unei amenzi civile în favoarea statului pentru fiecare zi de întârziere.

De asemenea art. 4 alin. 1 din legea nr. 48/1992 arată că persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim material sau moral, printr-o comunicare audio-vizuală are dreptul să ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i se refuză, are dreptul la replică. Rectificarea sau replica se difuzează în aceleași condiții în care dreptul sau interesul au fost lezate. În aplicarea acestor dispoziții C.N.A. a adoptat decizia nr. 175 din 9 dec 1993 privind aprobarea Normelor obligatorii pentru acordarea și programarea dreptului la replică în cadrul programelor audio-vizuale. Acestea privesc mijloacele de informare audio-vizuale publice și private.

Dau dreptul la rectificare sau la replică prezentarea unor fapte inexacte privind persoana, pentru rectificarea cărora se pot aduce argumente; un amestec în viața particulară a persoanei, o atingere a demnității, onoarei sau reputației acesteia. În invocarea dreptului la rectificare sau la replică persoana trebuie să aducă argumente care să justifice interesul. Nu poate fi luată în seamă o cerere de rectificare sau pentru acordarea dreptului la replică referitoare la o faptă care se află pe rol, în curs de judecată.

Considerăm că și obligarea autorului la despăgubiri simbolice de un leu constituie un mijloc menit a repara daunele morale, acesta înscriindu-se în înțelesul expresiei „orice măsuri socotite necesare de către instanță spre ase ajunge la restabilirea dreptului atins”.

De asemenea, apreciem că repararea daunelor morale prin mijloace nepatrimoniale se impune, mai ales, în cazul persoanelor vătămate care exercită funții publice, deoarece numai astfel imaginea, reputația, prestigiul și demnitatea acestora rămân neafectate în ochii opiniei publice.

În soluționarea unei spețe s-a reținut că prin faptele inculpaților s-a încălcat dreptul persoanei umane la secretul vieții sale private, la demnitatea umană, la libertatea de exprimare a vieții intime, i s-a lezat onoarea și reputația, provocând-i-se victimei un prejudiciu nepatrimonial ce dă dreptul la daune morale1.

În privința precizării conținutului noțiunii de viață privată au contribuit și unele convenții internaționale.

Astfel, art. 12 al Declarației universale a drepturilor omului a adăugat elemente noi la cele clasice ( domiciliu, corespondență, onoare, reputație ) completând lista cestora și cu viața privată.

Adunarea consultativă a Consiliului Europei a adoptat la 23 ianuarie 1970 Rezoluția nr.428, care în paragraful C, nr. 2 și 3, prevede: „ În liniile sale esențiale, dreptul la respectul vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-și duce viața așa cum dorește, cu minimum de ingerințe. Acest drept se referă la viața privată, la viața familială și la cea a căminului la integritate fizică și morală, la onoare și reputație”.

Constituția României din 1991, art. 26 ca și Constituția revizuită din 2003 în același articol enunță și consacră dreptul fundamental la viață intimă, familiară și privată, arătând că autoritățile publice respectă și protejează aceste valori. Convenția Europeană a Drepturilor Omului în art. 8 afirmă că orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Aspectele crea țin de viața privată a persoanei sunt grupate în 4 categorii1:

Respectul comportamentelor;

Respectul anonimatului;

Respectul vieții relaționale a persoanei;

Respectul identității persoanei;

Viața privată se distinge de viața publică a persoanei. Prima este percepută, ca „viată ascunsă” sau ca „viață discretă”, proprie persoanei, pe când secunda este cea care se desfășoară într-un loc accesibil tuturor. Acest criteriu de distincție nu este ușor de aplicat, de aceea, termeni ca „drept la o existență liniștită” sau „ drept la calm” au fost preferați. Acești termeni acoperă aspecte pe care termenul „viață privată” nu le cuprinde în mod obișnuit. Astfel, înțelegerea tradițională a vieții private conduce la ideea că publicarea veniturilor unei persoane nu este un atentat la aceasta, dar ea poate constitui o tulburare a existenței acestei persoane 2

Mai mult, se poate avansa ideea că noțiune de viață privată este diferită în conținut în funcție de poziția socială a celui vizat. De exemplu, viața privată a unui actor sau politician este prin natura profesiei și prin propria voință, mai limitată, decât viața privată a unui individ oarecare.

Țările de tradiție anglo-saxonă restrâng mult mai mult dreptul politicienilor la viață privată, decât celelalte. Cariera politică presupune, însă, în toate cazurile, om divulgare a unor aspecte ale vieții private inadmisibil de dezvăluit în cazul altor persoane.

„ Dreptul la viață privată” este din ce în ce mai mult un „ drept la independență”, chiar la „ individualism” , „un drept la diferență”. Numai este vorba de a trăi ascuns ci de a trăi diferit. Dreptul la viață privată nu mai este afirmat pentru a împiedica simpla privire a altuia, ci, mai mult pentru a împiedica pe acest „altul” să te judece în acest caz „ drepturile personalității” sunt foarte aproape de „ libertățile civile”.

2.4.2. Considerații referitoare la viața personală sau la viața privată în dreptul român

Receptiv la tendințele ce s-au manifestat în dreptul occidental vizând căutarea de noi și tot mai eficace mijloace juridice care să împiedice ori să sancționeze investigarea și divulgarea secretelor vieții private, legiuitorul român preocupat de domeniul vieții private a instituit mijloace juridice de protecție ce aparțin mai multor ramuri de drept ( drept constituțional, drept administrativ, drept penal, drept civil, dreptul familiei ). Între aceste mijloace de protecție a dreptului la viață privată, o pondere deosebită o au mijloacele de drept civil și de drept penal 1.

Mijloacele de drept civil sunt cuprinse în sfera instituției răspunderii civile, instituție juridică ce realizează, pe planul dreptului civil o dublă protecție legală și anume: securitatea juridică a persoanei prin repararea daunelor morale cât și securitatea juridică a bunurilor prin repararea prejudiciilor patrimoniale.

Printre mijloacele de drept civil, încă valabile din perspectiva ocrotirii secretului la viață privată avem în vedere prevederile Dcrt. nr. 31/1954 art. 54, în conformitate cu care măsurile de protecție stabilite se aplică nu numai în cazul încălcării unor drepturi nepatrimoniale expres enumerate în text ( dreptul la nume, denumire, onoare etc.) cât și situațiile în care persoana a suferit o atingere „ în orice alt drept personal nepatrimonial”.

În dreptul nostru penal, ocrotirea vieții private a individului, a familiei sale, se realizează prin dispozițiile unor texte legale incriminatore ca de exemplu:

art. 192 C. pen., privind violarea secretului corespondenței;

art. 195 C. pen., privitor la sancționarea divulgării de domiciliu;

art. 196 C. pen., care prevede pedepsirea secretului profesional cât și prin incriminarea tuturor faptelor caracterizate ca infracțiuni contra persoanei.2

Faptele penale de natură a aduce atingeri aspectelor vieții private, pot fi grupate astfel:

cele prin care se violează intimitatea;

cele care constau în înregistrarea unor aspecte ale vieții intime pe un suport;

cele care fac posibilă divulgarea acestor aspecte;

Prima categorie sunt infracțiunile care privesc faptul de a pătrunde în viața privată a persoanei fără consimțământul acesteia ( violarea de domiciliu, violarea secretului corespondentei sau a altor comunicații ale persoanei ascultarea unei conversații într-un loc privat, colectarea de informații nominative fără autorizare ).

A doua categorie duce amestecul în viața persoanei mai departe, prin faptul că făptuitorul vrea să fixeze pe un suport aspectele vieții private pe care le-a surprins ( înregistrarea unei imagini, înregistrarea unei conversații sau înregistrarea unei informați nominative ).

A treia categorie sub aspectul conținutului lor, implică difuzarea, facerea publică a informațiilor privind viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ( divulgarea unor secrete ale persoanei, publicarea unor cuvinte sau imagini, divulgarea de informații nominative ce nu pot fi puse în mod legal la dispoziția publicului ).

Jurisprudența de după Decembrie 1989 privind repararea prejudiciului moral cauzat prin atingeri aduse aspectelor vieții private este săracă. Totuși, suntem în măsură să exemplificăm o aplicație jurisprudențială în care s-a invocat o atingere adusă secretului vieții private, dar justificat nu s-au acordat daune morale.

Astfel, în speță1 instanța de fond a reținut vinovăția inculpatului T. S. La săvârșirea infracțiunii de violare a secretului corespondenței prevăzută de art. 195 alin.(1) C. pen., condamnându-l la pedeapsa amenzii penale. Prin hotărârea judecătoriei cererea părți vătămate U. C. privind acordarea de despăgubiri pentru daune morale – soluție menținută în apel și recurs – , cu motivarea că aceasta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu moral și nici unul material.

În fapt s-a reținut de către instanțe că la data de 20.10.1993, partea vătămată a fost căutată la domiciliu pentru a i se înmâna un plic expediat de fiul său din Canada. Întrucât nu a fost găsit factorul poștal, la desfăcut l-a desfăcut, i-a citit conținutul în care se afla o felicitare după care i l-a înmânat părții vătămate care, invocând violarea secretului corespondenței a sesizat organele de poliție cu plângere penală.

S-a apreciat de către instanțe că nu se justifică acordarea de daune morale, deoarece partea vătămată nu a suferit o atingere a aspectelor vieții private, iar fapta inculpatului de a deschide un plic în care se afla o felicitare nu a fost de natură a produce un prejudiciu moral care să presupună o reparație corespunzătoare.

Capitolul III. Evoluția problematicii daunelor morale.

1. Apariția ideii de răspundere civilă pentru daune morale

Problema răspunderi pentru daune morale s-a conturat pe tărâm delictual, încă din vechiul drept roman, aceiași problemă ridicându-se în domeniul contractual abia în dreptul modern.

1.1. Punerea problemei în dreptul roman

În dreptul roman există atât noțiunea de daună nepatrimonială, ce viza atingerile fizice aduse unei persoane sau moralității, demnității ori reputației sale, cât și sancționarea cu amenzi a unor asemenea delicte. De exemplu, actele de lovire și mutilare corporală, vorbele și scrierile injurioase, gesturile obscene, faptele defăimătoare sau contrare bunelor moravuri, ca și tentativele de seducțiune, constituiau delictul de injurie care avea o acțiune proprie ( actio iniuriarum ).

În prescripțiile Legii celor XII Tabele, potrivit cărora cel ce avea să frângă unui om liber un os cu mâna sau cu bățul va plăti o amendă de 150 ași. La fel insulta adusă unei femei măritate antrena o pedeapsă ce consta în plata unei sume de bani, iar cuantumul acesteia rămânea la suverana apreciere a judecătorului ( iniuriarum aestimatoria )1.

1.2. Răspunderea pentru daune morale în Vechiul și Noul Testament.

Textele biblice evidențiază accente importante și semnificative ce privesc domeniul delictual al daunelor morale2.

Teologia desemnează prin conceptul de păcat, acele fapte prin care omul încalcă legea morală, așadar, pe lângă sensul moral – religios, al acestui termen, el poate fi înțeles în sensul larg ca delict sau infracțiune. Concluzia se desprinde cu ușurința Sf. Apostol Ioan : „Oricine făptuiește păcatul săvârșește și nelegiuirea, și păcatul este nelegiuirea” (Ioan, 3,4.). Or prin noțiune de păcat, sfinții părinți înțeleg faptul încălcări, nesocotiri, înfrângerii legi pozitive, adică delictul, toate acestea având un pronunțat caracter juridic.

Elemente semnificative privind domeniul delictual al daunelor morale, ne sunt oferite de prevederile Legii Talionului care nu exclude reparare patrimonială a daunelor cauzate prin diverse delicte. Repararea prejudiciilor de natură patrimonială în ansamblul acestor legi, sunt prezentate cu o surprinzătoare rigoare, făcându-se prezente unele situații în care, se pune problema reparări unor prejudicii nepatrimoniale, respectiv daune morale. Este edificator cazul lui Dumnezeu care, adresându-se lui Moise, îi va cere să spună fiilor lui Israel că, dacă un bărbat sau o femeie săvârșește un păcat față de un alt om și vor fi găsiți vinovați, ei trebuie să mărturisească păcatul, însă mărturisirea va trebui să fie însoțită și de o răspundere materială.

În acest sens exemplificăm: dacă un bărbat va acuza o femeie cu care a avut relații sexuale de „ lucruri urâte”, împrăștiind „zvon rău” despre ea, învinuiri care nu sunt reale, acesta urma să fie pedepsit și se punea „ asupra lui gloaba de 100 de sicli de argint și să-i dea tatălui fetei, pentru că a stârnit zvonuri rele despre o fată israelită ( Deut.22.19).

Desprindem ideea că suta de sicli de argint reprezenta reparația bănească a daunei morale săvârșite de bărbat prin împrăștierea zvonurilor rele la adresa femei și a onoarei acesteia. Din interpretarea expresiilor cuprinse în textele biblice ajungem la următoarele concluzii:

a). învinuirea femei de „ lucruri urâte”, cocretizată prin împrăștierea de „zvonuri rele”, reprezintă o veritabilă faptă ilicită, deoarece îi este interzis oricărei persoane să lezeze cinstea, reputația și demnitatea alteia;

b). învinuirea de „lucruri urâte” și împrăștierea de „ zvonuri rele” sunt de natură să aducă atingere unor drepturi nepatrimoniale ale femeii cum ar fi: dreptul la demnitate, dreptul la reputație dreptul la onoare s.a.m.d.

Așadar, atingerea și vătămarea acestor drepturi subiective nepatrimoniale cauzează femei, un real și efectiv prejudiciu moral, iar acesta va trebui reparat integral.

1.3. Daunele morale în dreptul medieval

Răspunderea pentru daunele morale continuă să fie preponderent delictuală și în dreptul medieval. Pentru sancționarea unor delicte private, existau amenzi constând în tarife prestabilite. La rândul lor canoniștii au îmbinat delictele cu păcatele (delictum et peccatum) și, împreună cu glosatorii au situat amenzile la baza teoriei răspunderii delictuale pentru daunele morale, adică nepatrimoniale ( de damno per iniuriam dato).

1.4. Punerea problemei în dreptul modern.

În dreptul civil modern, răspunderea delictuală pentru prejudiciul nepatrimonial a fost abordată și soluționată diferit. Astfel, în unele sisteme de drept ( cazul celui francez și român ), în lipsa unor texte expre, răspunderea civilă pentru daune morale a fost admisă și generalizată pe cale de interpretare a dispozițiilor legale privitoare la răspunderea civilă delictuală.

În sistemul de drept elvețian și german răspunderea pentru daune morale este admisă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, iar în sistemele de common law, cum este în primul rând dreptul englez, legea nu reglementează această răspundere dar ea este larg admisă pe cale jurisprudențială.

1.5. Punerea problemei în dreptul român.

Încă înainte de adoptarea Codului civil napoleonian, în Moldova, existau preocupări privind repararea daunelor morale. În art. 1738 din Codul Calimachi este menționată obligația „ să se hotărască pentru despăgubiri după ecvitate, adecă plecându-se mai mult către iubirea de oameni”.

Cu toate acestea, nu putem spune că în dreptul nostru au existat texte de lege care să se refere expres la răspunderea civilă pentru daune morale, însă pe cale de interpretare atât jurisprudența cât și doctrina pornind de la art. 998- 999 C. civ. au conchis că termenul de prejudiciu privește deopotrivă prejudiciile patrimoniale cât și nepatrimoniale ( ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus ).

Această interpretare a dus la admisibilitatea de principiu a răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale. Controversată a rămas problema mijloacelor de reparare a acestora, fiind știut că prejudiciile nepatrimoniale constând în suferințe, îngrădiri și neajunsuri personale, familiale și sociale nu sunt susceptibile de o reparație propriu-zisă.

2. Practica și doctrina privind domeniul delictual și contractual al răspunderi pentru daune morale.

Către sfârșitul sec. al XIX-lea1, în jurisprudența din unele țări europene apar cazuri, în care din executarea defectuoasă a unor obligații contractuale au rezultat prejudicii nepatrimoniale. Acestea puteau fi neajunsuri personale și sociale încercate de victimele mutilate în accidente feroviare ori suferințele suportate de persoanele apropiate celor decedați în asemenea accidente, pentru repararea cărora instanțele de judecată au acordat despăgubiri bănești.

În cadrul acestei răspunderi contractuale, inițial, instanțele de judecată acordau despăgubiri compensatorii pentru prejudiciile de ordin nepatrimonial numai dacă acestea se grefau pe cele patrimoniale.

Practica noastră judecătorească, în această privință a luat în considerare prejudiciile nepatrimoniale, în cadrul prejudiciilor patrimoniale, fără a face distincție între sumele acordate pentru repararea prejudiciilor patrimoniale și cele acordate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Această practică era de apreciat, însă ea trebuia îmbunătățită prin diferențierea netă între despăgubirile acordate pentru cele două categorii de prejudicii. Sunt situații când diferențierea între cele două forme de prejudiciu se impune de la sine. Astfel, din executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale rezultă numai prejudicii nepatrimoniale. Aducem spre exemplificare cazul unui autor care cere despăgubiri bănești pentru daunele morale ce i s-au adus prin prezentarea deformată operei sale în public.

Aria de aplicare a răspunderii contractuale pentru prejudicii nepatrimoniale este mult mai restrânsă în raport cu aceea a răspunderii contractuale pentru prejudicii patrimoniale.

Răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este de aplicare generală și privește toate contractele și obligațiile contractuale; nerespectarea unui contract poate cauza prejudicii patrimoniale. Deosebit de prima, răspunderea contractuală pentru prejudicii nepatrimoniale este de aplicare particulară, în sensul că privește numai anumite contracte și numai unele din obligațiile pe care aceste contracte le cuprind.

Asemenea contracte, potrivit jurisprudenței sunt contractele de transport a persoanelor și de valorificare a drepturilor de autor și inventator.

Recent, în doctrina de dreptul muncii, s-au adus argumente potrivit cu care daunele morale sunt susceptibile a rezulta uneori și din executarea necorespunzătoare a contractului de muncă. 1 În planul legislației, găsim reglementări ce stabilesc expres posibilitatea reparării daunelor în Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 48/1992 a audio-vizualului, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

În continuare, ne propunem să configurăm problematica ce o propune fiecare dintre aceste cazuri particulare, din perspectiva generală a temei pe care o tratăm.

Problema răspunderii pentru daunele morale rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului de transport al persoanelor s-a ridicat ca urmare a accidentelor de transport în care călătorii-victime au suferit leziuni și vătămări corporale cauzatoare de suferințe și neajunsuri personale și sociale, pentru a căror reparare au cerut despăgubiri bănești cu titlul de daune morale.

Jurisprudența recentă este extrem de săracă în exemple în care să se fi cerut astfel de despăgubiri, însă practica de dată mai îndepărtată evidențiază cazuri în care instanțele de judecată au acordat victimelor despăgubiri pentru astfel de prejudicii nepatrimoniale, motivându-se că întreprinderile de transport nu și-au îndeplinit obligația de a garanta protecția călătorilor.

Doctrina juridică, atât cea autohtonă cât și cea străină au susținut orientarea practicii judiciare, fundamentând răspunderea pe argumentul că potrivit contractului de transport al persoanelor, transportatorul își asumă, pe lângă obligația expresă de a efectua transportul, ca obligație de rezultat și obligația implicită de a proteja viața și integritatea corporală a călătorilor, denumită în contractele de transport obligație de securitate. 2 Răspunderea este agravată în cazul transportului de persoane, deoarece transportatorul trebuie să asigure ajungerea călătorului la destinație fără a suferi vreun prejudiciu de natură nepatrimonială. Așadar, contractul de transport de persoane obligă cărăușul (transportatorul) de a garanta securitatea pasagerilor pe durata deplasării.

În literatura de specialitate, instituirea acestei severități în sarcina transportatorului a suscitat critici și obiecții. Astfel, unii autori consideră că se poate ajunge la situația ca din contract să decurgă obligații la care transportatorul nu a subscris niciodată, că „se încalcă de fapt voința sa, făcându-l să spună contrariul a ceea ce a voit, silindu-l oarecum să joace rolul ghilotinatului prin persuasiune”. 1 Această obligație este o obligație de a face, anume aceea de a realiza securitatea persoanelor în situațiile în care o asemenea îndatorire rezultă din acte sau fapte juridice ce constituie izvoare de obligații civile. 2

Jurisprudența occidentală, în special cea franceză, a statuat că nu numai contractele de transport, ci și alte contracte cuprind obligații implicite de protecție a persoanelor, cum sunt contractele hoteliere, de vizionare a spectacolelor, de organizare a spectacolelor sau a jocurilor sportive, etc. Toate acestea conduc la concluzia că, în măsura în care, din „executarea necorespunzătoare a acestor obligații au rezultat prejudicii, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, este angajată și răspunderea contractuală pentru repararea lor”.

Recunoașterea obligației de securitate, prezintă un interes practic deosebit; în caz de accident, călătorul rănit va putea reclama despăgubiri în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru neîndeplinirea de către transportator a obligației sale de securitate.

În ceea ce privește dreptul de autor, acesta este reglementat de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Art. 139 cuprinde dispoziții normative ce consacră un sistem de măsuri menite să apere drepturile personale nepatrimoniale ale autorului. Punctul 1 al textului invocat prevede: „Încălcarea drepturilor recunoscute și garantate prin prezenta lege atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz”. La punctul 2 se stabilește că: „Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanței de judecată sau altor organe competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora și pot pretinde repararea prejudiciului în conformitate cu normele legale”.

Articolul 139 din Legea nr. 8/1996, fără a distinge după natura lor intrinsecă, consacră posibilitatea titularilor drepturilor personale nepatrimoniale de autor de a cere repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor respective.

În privința prejudiciilor nepatrimoniale cauzate autorilor, menționăm că, spre deosebire de domeniul delictual, în domeniul contractual, prejudiciile sunt restrânse la cele rezultate din executarea defectuoasă a unora din obligațiile contractuale, acestea constând în atingeri aduse reputației autorilor, cel mai adesea prin denaturarea sau uzurparea drepturilor lor. Ori de câte ori autorilor li se aduc atingeri prin executarea defectuoasă a unor obligații contractuale de valorificare a dreptului de autor ne vom afla în domeniul contractual al răspunderii pentru prejudicii nepatrimoniale.

Totodată, aceluiași autor i se pot aduce atât prejudicii nepatrimoniale, cât și prejudicii patrimoniale, prin săvârșirea unor acțiuni ilicite. Exemplul cel mai edificator de acțiuni ilicite îl constituie contrafacerea sau plagiatul. În aceste situații, autorul poate recurge la calea acțiunii civile în răspundere delictuală dacă fapta ilicită respectivă nu întrunește elementele esențiale ale unei infracțiuni.

Practica judiciară autohtonă, evidențiază că în materia încălcării drepturilor personale nepatrimoniale ale autorilor, cazurile în acre să se fi invocat dreptul la reparație pentru prejudiciul moral încercat sunt aproape inexistente.

În doctrina noastră juridică, referitor la conținutul categoriei drepturilor personale nepatrimoniale nu a existat un acord deplin. Aceste drepturi sunt, în principal, următoarele:

dreptul de a aduce opera la cunoștința publicului;

dreptul de a fi recunoscut autor;

dreptul de a consimți la folosirea operei de către alții și de acere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără consimțământul său

dreptul la inviolabilitatea operei și la folosirea acesteia în condiții potrivite cu natura ei. 1

Recent s-a susținut că dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter personal nepatrimonial:

dreptul de divulgare sau dreptul de aduce opera la cunoștința publicului pentru prima oară;

dreptul de retractare;

dreptul la paternitatea operei sau la calitatea de autor;

dreptul la respectul integrității operei sau la inviolabilitatea acesteia.

Pentru a ilustra problematica, vom face trimitere la exemple desprinse din practica unor state occidentale. Astfel, în privința dreptului de publicare, instanțele germane au decis că dreptul la publicare al operei nu se extinde numai la prima publicare, autorul păstrând și după această dată dreptul de a decide asupra publicării operei într-o formă sau mod nou, ceea ce poate însemna și un loc determinat. 1 Privitor la respectarea dreptului la nume, instanțele germane au decis că obligația de a indica numele autorului nu se referă numai la fotografiile artistice, ci și la fotografiile simple, iar în cazul operei de artă plastică, s-a atras atenție asupra faptului că menționarea numelui artistului grafician prezintă pentru el nu numai un interes moral, dar și patrimonial.

O jurisprudență semnificativă s-a format în trecut la noi, în jurul încălcării dreptului de autor privind inviolabilitatea operei. Într-o decizie a fostei instanțe supreme s-a statuat că persoana din a cărei culpă s-au adus degradări unei opere de artă plastică nu poate dispune restaurarea acesteia fără acordul autorului operei și că acesta din urmă are dreptul să procedeze el însuși la restaurare, fiind îndreptățit în acest caz să primească cu titlu de daune echivalentul muncii depuse spre a stabili identitatea artistică inițială a operei. 2.

Jurisprudența franceză a statuat că reproducerea denaturată a unei fotografii constituie delict. 3 Într-un alt caz, instanțele franceze au dat satisfacție compozitorului Leo Ferre care a chemat în judecată pe producătorul unui film în care muzica sa ar fi fost denaturată. Prejudiciul moral constă și din faptul că numele compozitorului era indicat pe genericul filmului și utilizat în publicitatea care se făcea acestuia.

Într-o speță a instanțelor belgiene, în ce privește reproducerea neautorizată a unei fotografii, care reprezintă pe autorul unei cărți, s-a decis că reproducerea fotografiei fără autorizație și cu falsă indicație constituie o atingere adusă dreptului autorului și drepturilor celui care exploatează opera. 4

Majoritatea legislațiilor prevăd sancțiuni penale în privința contrafacerii operelor protejate, dar atunci când condițiile nu sunt întrunite pentru calificarea faptei ca infracțiune, autorul poate folosi calea acțiunii civile în responsabilitate delictuală.

În privința contrafacerii, prin reproducere ilicită, este o soluție, a instanțelor franceze, vizând cazul romancierei franceze Francoise Sagan, care după publicarea romanului „Le chien couchant” a fost chemată în judecată de Y. Hongron, sub motivul că acest roman este derivat prin adaptare din nuvela ce-i aparține, „La vielle femine”, fapt pentru care pârâta trebuia să ceară autorizarea autorului acestei opere și să nu se mărginească la a face pe pagina de gardă a romanului mențiunea că Y. Hongron i-a „dat involuntar concursul” la realizarea lucrării. Tribunalul de Mare Instanță de Senna, admițând acțiunea, a dispus interzicerea romanului, considerat o reproducere ilicită a unei nuvele a reclamantului, ordonând și confiscarea exemplarelor aflate în stoc la editura „Flamarion”. 1

Problema contrafacerii operei a constituit obiect de preocupare și pentru jurisprudența română, de după apariția Dcrt. nr.31/1954. Într-o speță soluționată de fosta instanță supremă, reclamantul chemase în judecată editura tehnică cerând plata onorariilor cuvenite pentru alcătuirea unui capitol dintr-un manual tehnic, iar editura la rândul ei, ceruse prin acțiune reconvențională, restituirea avanului primit de reclamant pe motiv că acesta se făcuse vinovat de plagiat. Acțiunea reclamantului a fost admisă de prima instanță pe considerentul că, fiind vorba de o lucrare tehnică, folosirea datelor tehnice ce se găsesc în orice lucrare de specialitate nu poate constitui plagiat. Sentința a fost menținută de fostul Tribunal al Capitalei. Fiind sesizat cu recurs în supraveghere, fostul Tribunal suprem a admis recursul, constatând că ambele instanțe, în loc să dispună administrarea de probe necesare pentru a verifica temeinicia apărării formulate de pârât, le-a respins, pornind de la ideea că împrumutarea datelor tehnice ce se găsesc în orice lucrare de specialitate nu poate constitui plagiat. 2

În privința reparării daunelor morale cauzate unității, în cazul grevei nelegal declarate sau continuate, menționăm că abordarea acestei probleme naște ideea că nu numai persoana fizică ci și persoana juridică are dreptul la despăgubiri. 3

Dispozițiile de principiu ale Legii nr. 15/1991 pentru soluționarea conflictelor de muncă, abrogată expres prin Legea nr. 168/1999, reprezentau cadrul legal al acestei răspunderi. Astfel, s-a apreciat că domeniul răspunderii reparatorii a organizatorilor grevei nelegal declarate sau continuate nu poate fi decât civil-delictual, iar nu material de dreptul muncii. 4 Această apreciere s-a făcut întrucât sindicatul nu se află într-un raport juridic de muncă cu unitatea, iar reprezentanții salariaților (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 15/1991) organizau greva în baza aceleiași legi și nu „în legătură cu munca lor” (art. 102 alin. 1 din Codul mucii), așadar în exercitarea atribuțiilor și obligațiilor de serviciu ce le revin potrivit contractului individual de muncă.

Organizatorii grevei răspundeau civil-delictual și solitar, potrivit art. 1003 C. civ., pentru prejudiciile cauzate unităților la care sunt angajați.

În sprijinul tezei răspunderii pentru daune morale a organizatorilor grevei s-a argumentat pornindu-se de la conținutul reglementării consacrate în art. 36 alin. (3) din Legea nr.15/1991.

Articolul se referea la despăgubiri în general și nu numai la despăgubiri patrimoniale. În doctrina noastră juridică 1 s-a apreciat că obligarea la daune morale a organizatorilor grevei nelegal declarate sau continuate este admisibilă dacă unitatea a suferit un prejudiciu nepatrimonial real și îndeajuns de profund. Sub acest aspect, instanțele judecătorești au un drept suveran de apreciere în raport de situația specifică a fiecărui caz.

În sprijinul acestei teze au fost aduse diferite argumente, unul dintre cele mai interesante prin prisma raționamentului este următorul: s-a apreciat că o persoană juridică 2 nu poate suferi decât prejudicii nepatrimoniale specifice, aceasta fiind de natură să ducă la concluzia că acestea nu sunt susceptibile de reparare. Pe bună dreptate s-a afirmat că numai persoana fizică este aptă a avea senzații și sentimente, incompatibile cu o persoană juridică, dar pe de altă parte s-a susținut că lezarea unor drepturi nepatrimoniale este posibilă și în cazul persoanei juridice. În acest sens s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 54 din Dcrt. nr. 31/1954, în care se reglementează modalități de ocrotire a drepturilor personale nepatrimoniale, ocrotire ce vizează orice persoană deci și cea juridică, ce a suferit o atingere în dreptul ei la nume ori la denumire, știut fiind că numai persoana juridică se identifică prin denumire.

În ceea ce privește daunele morale rezultate din executarea defectuoasă a contractului de muncă, unitatea este obligată, în condițiile legii să despăgubească persoana încadrată în muncă, în situația, în care a suferit din culpa unității, un prejudiciu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu serviciul. (art. 111 Codul muncii). Raportul juridic la care se referă răspunderea juridică a unității față de salariat este o ,,răspundere contractuală de dreptul muncii” care se completează cu dispoziția C. civ. privitoare la răspunderea civilă contractuală.

Drept urmare, suntem de părere că unitatea noastră ar putea fi obligată și la plata unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial pricinuit angajatorului, în situația în

care salariatul ,,a suferit un accident de muncă ori a contractat o boală profesională care, adesea atrage ireversibil vătămarea sănătății ori a integrității corporale sau/și diminuarea capacității de muncă, din vina organelor și prepușilor unității1, dar nu ca o consecință a unor fapte penale2. Aducem spre exemplificare o speță a practicii noastre judecătorești ca și considerațiile favorabile tezei acordării daunelor morale făcute asupra ei, în afara doctrinei3.

Astfel, din analiza speței se desprinde faptul că față de un salariat, societatea intimată a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, măsură extremă intervenită la 14 august 1997, ca urmare a comunicării făcute la 6 august 1997, de o anume firmă italiană, potrivit căruia, contestatorul, șofer de TIR, plecat în cursă pe relația export – Italia, ar fi fost arestat de Poliția italiană, sub acuzația de trafic de femei, în vederea practicării prostituției.

În motivarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, se arată că, prin această activitate, contestatorul a adus grave prejudicii morale și materiale societății angajate, cu riscul ruperii relațiilor comerciale cu partenerul italian și a anulării licenței de transport extern.

Verificând învinuirile aduse contestatorului prin decizia de desfacere a contractului de muncă, instanțele au reținut că acestea nu sunt probate și că în lipsa unor relații complete și certe graba cu care unitatea angajatoare a luat măsura desfacerii contractului de muncă, sub acuzații ce implică suferințe pentru contestator, nu se justifică.

Statuând asupra temeiniciei contestației, instanțele, au apreciat ca nejustificată măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă a contestatorului, dispunând anularea deciziei și reintegrarea acestuia pe postul de șofer deținut anterior, precum și obligarea societății intimate la despăgubiri potrivit articolului 136 din Codul Muncii.

Cu declarațiile martorilor audiați s-a dovedit că respectivul contestator care se bucura de o bună reputație în localitate a fost prejudiciat de societatea intimată prin desfacerea contractului de muncă sub acuzația de trafic de femei, în vederea practicării prostituției, context în care prietenii și cunoscuții au început să evite, iar ca urmare a zvonurilor purtate în oraș pe tema respectivă, soția sa a introdus acțiune de divorț,

copia fiind depusă la dosar cu aceleași motive care au stat la baza deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Întrucât s-a apreciat că desfacerea disciplinară a contractului de muncă, nu numai că a fost nelegală, dar că a și suportat dar că a și provocat contestatorului grave prejudicii morale instanța de recurs a casat decizia tribunalului prin care, urmare a admiterii apelului societății a înlăturat obligarea acesteia la plata daunelor morale, menținând în consecință, soluția instanței de fond prin care alături de drepturile bănești cuvenite, contestatorul primise și suma de 20.000.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a reținut de instanța de recurs că argumentarea tribunalului, potrivit cu care acordarea daunelor morale intervine numai în favoarea persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni, este de natură să inițieze fără justificare legală sensul răspunderii civile delicate, așa cum aceasta este reglementată de art. 998 și 999 C. civ., texte de lege ce nu fac distincție după cum prejudiciul este material sau moral, ori în funcție de natura faptei ilicite, generatoare de prejudiciu.

S-au intentat, totodată, și considerentele deciziei din apel, conform cărora, pentru acordarea daunelor morale este necesară administrarea unor probe concludente care să contureze dimensiunea suferințelor, întinderea prejudiciului moral la care victima a fost supusă, precum și echivalentul valoric al prejudiciul este material sau moral, iar în funcție de natura faptei ilicite, generatoare de prejudiciu.

S-au înlăturat totodată și consecințele preciziei din apel conform cărora pentru acordarea daunelor morale este necesară administrarea unor probe concludente care să contureze dimensiunea suferințelor, întinderea prejudiciului moral la care victima a fost supusă, precum și echivalentul valoric al prejudiciului.

Confirmând legalitatea soluției de acordare a daunelor morale, stabilite potrivit aprecierii judecătorului de fond, instanța de casare a statuat că probatoriul administrat a conturat suficient existența și întinderea prejudiciului moral, astfel că administrarea altor probleme nu se impun. Cât privește ,,echivalentul valoric a daunelor morale s-a reținut că acestea prin natura lor nu sunt susceptibile de comensurare bănească, obiectul prejudiciului, dreptul subiectiv vătămat, fiind o valoare inestimabilă.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Dcrt. nr. 31/1954, instanța de judecată stabilind desfacerea contractului de muncă poate obliga unitatea intimată să procedeze la eliminarea din conținutul deciziei a considerațiilor care nu corespund realității privitoare, a comportamentului și aptitudinile salariatului și care sunt de natură dea atinge demnitatea, onoarea și prestigiul. Totodată la cererea salariatului, instanța poate, în baza acelorași decizii ale art. 54 din Dcrt. , să dispună judecarea într-un ziar local, pe cheltuiala societății angajatoare a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția și locul de muncă avute anterior.

Un alt text legal care aduce în discuție problematica daunelor morale este ce al Lg. nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. Astfel art. 1 consacră principiul că ,,orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept necunoscut de lege , se poate adresa instanței de judecată competența pentru judecarea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Iar în art. 11 din aceeași lege se prevede: ,,Instanța soluționând acțiunea poate, după caz să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice înscris. Justiția este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza actului supus judecării.

În cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.

– așadar, atât persoana fizică, cât și persoana juridică pot formula acțiune în contecios, cererea accesorie în daune materiale sau morale potrivit art. 11 alin (2), deopotrivă la îndemâna acestor persoane. Constatarea se impune logic, ea readucând în discuție ideea1 că nu numai persoanele fizice cât și persoanele juridice pot suferi daune morale. Menționăm că Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ este prima lege care consacră expres posibilitatea de daune morale celor vătămați în drepturi ori interese recunoscute de lege. În art. 11 alin. (2) legea prevede că în cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.

În ce privește cuantumul daunelor materiale sau morale, se înțelege, firesc, din economia, textului de lege, acesta va rămâne la ,,suverana apreciere a instanței de judecată”.

După apariția legii 29/1990, literatura noastră juridică a fost preocupată în a defini natura juridică a răspunderii instituției prin art. 11 alin. (2), mai ales în ipoteza introducerii în proces și a funcționarului vinovat de adoptarea actului și implicit de cauzarea prejudiciului, conform art. 13 din Lege.

Punctul de vedere dominant2 a fost acela, potrivit cu care prejudiciul se repară integral, iar pentru fundamentarea acestei teze nu este nevoie să se recurgă la dispozițiile de principiu de drept civil, ci doar la cele ale dreptului constituțional și respectiv, ale dreptului administrativ. Cu toate acestea, apreciem că persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ, care se consideră vătămată printr-un act administrativ, are un drept de acțiune între acțiunea în daune prevăzută de Legea contenciosului administrativ și acțiunea în despăgubiri conform dreptului comun.

Practica instanței noastre supreme s-a conturat în acest sens. Astfel într-o speță1 reclamantul, după ce a fost reintegrat în funcția de primar, prin decizia nr. 96/1996 a CSJ – Secția de contencios administrativ, cu obligarea Guvernului la plata drepturilor bănești către acesta până la reintegrare, a pretins obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu de D. M.

Noul proces ava ca obiect pretenții bănești întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998 C. civ., fapta ilicită invocată constând în demiterea nelegală din funcția de primar. Cu alte cuvinte, în această cauză, nu s-a pus problema angajării sau emiterii unui act administrativ, ci aceea a obligării pârâtului la plata unei sume de bani ca urmare a emiterii unui act nelegal.

Într-o altă speță2, reclamantul a solicitat exclusiv daune, fără a fi fost constatat faptul că generator de prejudiciul comis de pârâți în executarea unui raport de drept public. Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, daunele se acordă numai în cazul admiterii cererii principale privind sancționarea nerespectării unei obligații administrative, condițiile acestui text nu sunt îndeplinite în speța invocată așa cum nu sunt întrunite nici cerințele art. 12 prin aceeași lege. Prin urmare, s-a apreciat corect, în sensul că cererea de despăgubire formulată în temeiul Legii nr. 29/1990 este doar accesorie și nu poate fi soluționată ca acțiune principală și distinctă de constatarea unității unui act administrativ sau a refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri privitoare la un drept ne cunoscut de lege.

3. Evoluția reparării daunelor morale din dreptul civil român

Problematica reparării daunelor morale în dreptul civil român parcurge următoarele etape:

etapa admiterii reparării bănești a daunelor morale (1864-1952)

etapa interzicerii reparării bănești a daunelor morale (1952 – 1989)

etapa revenirii la practicarea reparării bănești, a daunelor morale (începând din anul 1990)

Etapa admiterii reparării bănești a daunelor morale (1865-1952) de la intrarea în vigoare a Codului civ. român în anul 1865, termenul de prejudiciu, folosit în art. 998 și 999, a fost interpretat în înțelesul că el se referă la orice fel de prejudiciu, adică atât la prejudiciul patrimonial, cât și la prejudiciul nepatrimonial, rezultând că orice prejudiciu putea fi reparat pe cale bănească.

În perioada respectivă s-a practicat un sistem de reparare a daunelor morale prin mijloace nepatrimoniale, cum a fost, publicarea hotărârii județene de condamnare a autorului, daunei ori prin mijloace patrimoniale, adică despăgubiri bănești, care se aplicau după împrejurări, fie singure, fie împreună cu unele măsuri nepatrimoniale. Admiterea prin tradiție, a reparării bănești a daunelor morale a dus la consacrarea legislativă a acestei problematici și în sfera de reglementare a legii penale.

Jurisprudența, a fost constantă în a acorda despăgubiri bănești pentru daune morale, soluțiile pronunțate întemeindu-se pe dispozițiile art. 998, 999 C. Civ.

Cazurile mai semnificative de daune morale susceptibile de reparare bănească au vizat atingeri aduse onoarei, actele de denunțare calomnioasă, actele vexatorii, suprimarea vieții celor apropiați, leziunile psihice cauzate prin atingerile aduse integrității corporale, nerespectarea hotărârii juridice privitoare la încredințarea copiilor, ruperea nejustificată a logodnei, concubinajul dolosiv, seducția dolosivă sau actele de profanare.

Doctrina juridică în această etapă (1865 – 1952) a promovat fără rezerve, teza reparării bănești a D. M. pe care a subordonat-o principiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Dauna sau paguba, element structural al răspunderii civile delictuale în doctrină, s-a arătat că dauna ,,poate fi numai materială, dar și morală, adică să atingă nu numai persoana sau averea cuiva, dar și onoarea sau afecțiunile legitime de apărare. În aceleași ordine teoretică s-a precizat că unui delict sau cvasidelict este obligat a se repara, fără deosebire între dauna materială și așa zis morală” și că ,,prejudiciul deși de natură morală, poate fi reparat prin acordarea unei sume de bani.”

De asemenea, s-a mai susținut că repararea daunelor morale trebuie să se facă, după împrejurări, fie pe cale bănească, fie prin mijloace nepatrimoniale. În această etapă a existat și practica reparării simbolice a daunelor morale , constând în limitarea pretențiilor reclamantului vătămat la un leu în cauzele civile, dar și în constituirea ca parte civila tot cu un leu, aceasta în procesele penale. Repararea era simbolică întrucât nu se materializa în bani, (o sumă oarecare) – ,,din acel simbolic, ci din condamnarea în sine a autorului daunei morale, condamnarea pe care persoană lezată o consideră îndestulătoare pentru restabilirea cinstei, onorii sau neputinței sale.

O caracteristică a practicii la care ne referim vizează caracterul său de clasă, dedus din faptul că la indemnizația daunelor morale se ținea seama și de poziția celor lezați. Indemnizația era lăsată la aprecierea discreționară a instanțelor de fond, care nu erau datoare să indice criteriile avute în vedere la acordarea despăgubirii. După anul 1944, cu toate că practica era constantă în a admite, prin tradiție, repararea daunelor morale, o bună parte a acțiunii juridice n-a constituit această teză, motivând că repararea bănească a daunelor morale ar fi o instituție incompatibilă cu principiile și cu relațiile sociale, socialiste, ce începeau să se prefigureze în același timp.

Etapa interzicerii reparării bănești a daunelor morale (1952 -1989)

Repararea bănească a daunelor morale dar și întreaga controversă legată de acestea, au încetat efectiv prin Decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952.

Interdicția ce justifică cu argumente ce aveau la bază ideea transformării în bani a suferințelor morale incompatibile cu noile principii socialiste. Efectul a fost radical, întreaga jurisprundență abdicând de la practica reparării bănești a daunelor morale.

Tot ca efect a aceleiași îndrumări și doctrina noastră juridică a încetat să mai susțină teza reparării materiale a daunelor de ordin moral, iar autori prestigioși care până atunci se ocupaseră de problematică, s-au mărginit doar la a motiva justețea noii orientări a practicii judiciare în materie.

Din această perioadă restrictivă sunt totuși de remarcat unele hotărâri judecătorești prin care s-a făcut o apreciere mai largă a prejudiciilor patrimoniale, în care se includeau și despăgubirile pentru daune morale ignorându-se în mod vădit, Decizia de îndrumare nr. VI/1952. Această preocupare de a repara, pe cât posibil , integral consecințele negative, cauzate, printr-o faptă ilicită, a vizat mai ales aceste grave grupări aduse vieții, integrității și sănătății omului, care, în trecut formau obiectul daunelor morale.

După adoptarea de către fostul Tribunal Suprem a tezei inadmisibilității reparării bănești a daunelor morale, legiuitorul vamal a instituit prin Dcrt. nr. 31 din 30 ianuarie 1954, privitor la persoane fizice și persoane juridice, un sistem de reparare a prejudiciilor prin mijloace de asemenea nepatrimoniale.

Dispozițiile legale prevăzute în acest decret au dus la respingerea aplicabilității art. 998 C.civ., în sensul imposibilității reparării prejudiciilor delictuale cauzate, fapt ce a făcut ca doctrina juridică să susțină că prejudiciile sunt patrimoniale sau nepatrimoniale nu numai, după natura lor intrinsecă ci și după cum ele pot sau nu pot fi reparate în bani.

Doctrina noastră de specialitate, în această etapă, a căutat să justifice eficiența măsurilor nepatrimoniale instituite prin Dcrt. nr. 31/1954, pe de o parte, însă, pe de altă parte, a combătut nejustificat practica reparării bănești a daunelor morale, apreciindu-se că o asemenea practică nu este în concordanță cu etica socialistă, fiind contrară principiilor fundamentale ale legislației socialiste.

Etapa revenirii la practica reparării daunelor morale (începând cu anul 1990).

Revenirea la practica reparării bănești a daunelor morale se raportează, în primul rând, la interpretarea tradițională dată acestei intuiții de jurisprudență și doctrina noastră juridică la tendințele și orientările ce s-au dezvoltat în practica altor țări europene, dar și la recomandările Consiliului Europei, privitoare la repararea daunelor morale.

4. Practica și doctrina de drept civil privind teza reparării bănești a daunelor morale înainte de 1989.

Anterior anului 1989 au existat tendințe de reorientare către teza reparării bănești, a daunelor morale înregistrate cu ocazia lucrărilor de pregătire a noului Cod civil, cât și în unele lucrări sau publicații de specialitate, acestea fiind susținute într-o oarecare măsură și de soluțiile practicii judiciare.

Unii autori au considerat că numai daunele morale ce rezultă din vătămarea integrității corporale și a sănătății ar trebui să poată fi reparate și pe cale bănească. În urma acestora, referirile se fac numai la unele prejudicii ca cele estetice și cele de agrement, nu și la prejudiciile care sunt de exemplu durerile fizice și psihice cauzate prin atingerile aduse sănătății sau integrității comparate.

Alți autori se pronunță pentru repararea bănească numai a daunelor morale rezultate prin vătămarea integrității corporale și a sănătății. Aceștia au încercat formarea unor criterii de apreciere a cazurilor în care urma să se acorde despăgubiri bănești pentru daune morale, foarte restrictive respectiv numai atunci când prin vătămările încercate, condițiile morale și sociale ale victimei au fost adânc schimbate oricând acestea au modificat echilibrul vieții victimei.

În acest context evidențiem valoarea și actualitatea monografiei ,, Răspunderea civilă pentru daune morale , lucrare la care am făcut dese trimiteri editată în anul 1979, în care profesorii Ioan Albu și Victor Ursa de la Facultatea de Drept din Cluj, am înfățișat pe larg problematica DM și a căror opinie este în sensul reparării tuturor prejudiciilor napatrimoniale prin mijloace bănești, completate cu măsuri nepatrimoniale adecvate.

5. Drept comunitar, factor de influență în acceptarea tezei reparării bănești a daunelor morale.

Cu scopul de a stabili bazele de armonizare a legislațiilor și jurisprudențelor europene în materie privind repararea D.M. în perioada 21-25 iunie 1969 s-a desfășurat la Londra, sub auspiciile Cons. Europei un colocviu la care s-au făcut țărilor membre unele recomandări. Aceste recomandări se adresează României, știut fiind că țara noastră este membră a C.E. din anul 1993 și a și a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Totodată amintim că prin art. 20 din Constituția României s-a consacrat principiul preeminenței dreptului internațional asupra dr. intern în materia drepturilor omului. Ca o consecință, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie.

CAP. IV. REPARAREA DAUNELOR MORALE ÎN DREPTUL COMPARAT

În dreptul civil al țărilor europene, problematica reparării bănești, a daunelor morale este privită și rezolvată diferit; cu toate că elementul comun îl constituie ideea admisibilității reparării bănești, a daunelor morale, legislațiile diferă foarte mult de la o țară la alta, de la un sistem la altul.

Răspunderea civilă pentru daunele morale a intrat în sfera de preocupare a organismelor europene, fiind cunoscute recomandările cu privire la repararea prejudiciului moral, formulate de către participanții la colocviul de la Londra din 21-25 iulie 1969, ținut sub auspiciile Consiliului Europei.1

Semnalăm în sensul acelorași preocupări Rezoluția 75-7 a Comitetului Miniștrilor ai Consiliului Europei, cu privire la repararea pagubelor, în caz de leziuni corporale și de deces, acceptată la 14 martie 1975, cât și Colocviul juridic european din 18-20 noiembrie 1988, având ca obiect armonizarea legislației și jurisprudenței europene referitoare la prejudiciul comparat.

1. Daunele morale în dreptul englez

În dreptul englez (common law) este în întregimea sa o construcție jurisprudențială pentru că nu se cunosc reguli precise pentru determinarea cuantumului acestor prejudicii, cât și pentru faptul că judecătorul are un rol suveran în stabilirea întinderii acestor daune.

Acest sistem de drept face distincție între diferite categorii de prejudicii (damage), în raport cu diferite forme conflictuale (torts) pentru care se oferă, ca remediu, acțiunea în justiție în vederea obținerii de daune – interese (damages)

Principala clasificare ce se face în prezent în dreptul englez, referitor la prejudicii, are în vedere distincția între prejudiciul economic și cel neeconomic, ambele susceptibile de a fi reparate, sau mai exact compensate în bani.

Compensația sau indemnizația, despăgubirea care poate fi solicitată în instanță de către persoana care a suferit o pierdere, deteriorare sau vătămare cu privire la persoana, proprietatea sau drepturile sale, datorită unui act sau a unei omisiuni ilegale ori neglijenței altei persoane, poate fi compensatorie sau punitivă.

Este compensatorie atunci când se acordă ca urmare a unei vătămări, a unei pierderi suferite, cu scopul de a readuce victima în situația avută anterior, incluzând ceea ce este, în mod natural, rezultatul actului vătămător (general damages), precum și urmările firești, dar nu neapărat necesare și inevitabile ale acestuia (special damages). Despăgubirea are caracter punitiv atunci când se acordă ca pedeapsă pentru un comportament ofensator și cu scop preventiv, în afară sau peste ceea ce ar reprezenta reparația pentru paguba suferită, datorită caracterului agravant prin violență, fraudă sau alte circumstanțe în care s-a produs paguba, spre a oferi reclamantului o satisfacție pentru suferința mentală, sfidarea sentimentelor sale, rușinea sau o altă agravare a vătămării originare.

Despăgubirea cu caracter punitiv poate fi actuală și substanțială, când tinde a oferi compensația reală, adecvată pentru prejudiciul cauzat, sau nominală, atunci când cuantumul prejudiciului nu poate fi stabilit cu certitudine ori când despăgubirea are scopul de a indica că un drept a fost încălcat.

În asemenea cazuri, suma despăgubirii poate fi simbolică.

Funcția punitivă1 a răspunderii civile apare și în dreptul altor țări, ce s-au inspirat din dreptul englez. Astfel, amintim că legislația unora din statele SUA impune celor ce sunt responsabili de anumite decese accidentale, plata unor amenzi civile în beneficiul moștenitorilor victimei, dar instituția cea mai tipică, inspirată de ideea pedepsei private, este evident, aceea a daunelor punitive sau exemplare, regăsite și în sistemul de drept englez. Acestea constau într-o sumă acordată de instanță, peste ceea ce corespunde reparării prejudiciului, sumă lăsată la aprecierea discreționară a judecătorului, dar în privința căreia de admite că este rezervată cazurilor în care faptul prejudicial a fost săvârșit în anumite circumstanțe speciale, care îl fac în mod deosebit vexatoriu sau penibil pentru victimă.

Faptul generator de prejudiciu poate fi astfel nu numai atunci când este săvârșit cu intenție ci și când este datorat unei neglijențe grave.

Această instituție este utilizată și în Canada, Australia, Filipine, Noua Zeelandă și Africa de Sud.

Apropiată de daunele – interese punitive sunt daunele- interese multiple, admise, prin diferite prevederi legale, în SUA. Acestea constau într-o sumă corespunzând unui multiplu al pierderii efectiv care se acordă, îndeosebi în domeniul legislației americane antitrust.1

De subliniat că, în sistemul de drept englez, importanța daunelor morale este mai mare dacă vătămările au ca obiect persoana (injury to the person), decât atunci când acestea privesc bunurile (damage to propriety).2

Principalele despăgubiri cu titlu de daune morale, obținute pe calea unor acțiuni specifice sunt rezultatul unor prejudicii corporale, cum ar fi:

Suferința fizică și psihică (pain and suffering)

Denumirea pare să sugereze o categorie dublă de prejudicii, dar, în fond, aceasta exprimă nu numai faptul că suferința este datorată vătămării însăși sau intervențiilor chirurgicale subsecvente, ea vizând inclusiv șocul nervos și toate consecințele de ordin psihic ca, de exemplu, angoasa.

Compensația trebuie acordată atât pentru trecut, cât și pentru viitor, în funcție de gravitatea vătămării și durata menținerii consecințelor acesteia.

Legat de repararea acestui tip de prejudiciu, în dreptul englez a existat o controversă în privința celor aflați în stare vegetativă cronică. Astfel, s-a considerat că o persoană este îndreptățită la despăgubiri pentru suferința psihică cauzată de conștiința faptului că speranța de viață I-a fost redusă ori capacitatea de a se bucura de viață a fost diminuată printr-un handicap fizic.

În consecință, s-a apreciat că acest tip de prejudiciu nu este indemnizabil dacă victima este în stare de comă permanentă, astfel că nu este conștientă de suferința sa.3

Alteori, s-a considerat că victima inconștientă și incapabilă să-și dea seama de prejudiciul suferit este îndreptățită la despăgubiri substanțiale, întrucât starea de inconștiență nu elimină actualitatea privării de bucuriile obișnuite ale vieții.4

Pierderea speranței de viață (loss of expectation on life).

În cazul acestui prejudiciu moral dreptul la despăgubire se consideră că se bazează pe efectul subiectiv asupra persoanei, a înțelegerii faptului că speranța de viață i-a fost redusă.

În sensul acesta, Camera Lorzilor chiar, a decis că dreptul la despăgubiri se transmite succesorilor, dar că, în acest caz, despăgubirea trebuie redusă.5

Nu era ignorată dificultatea de a măsura în bani ceea ce ar însemna o speranță normală de viață. Pentru a se depăși această dificultate s-a stabilit că ceea ce trebuie avut în vedere nu este o anumită durată în timp a vieții, care ar putea fi, de altfel, determinată pe baze statistice, ci perspectiva unei vieți preponderent fericite. Deși, nu cu totul lipsită de relevanță, în asemenea condiții, vârsta victimei nu trebuie să fie hotărâtoare în stabilirea despăgubirii. De asemenea, și în privința capacității victimei de a întrevedea perspectiva unui viitor fericit, aprecierea trebuind să fie obiectivă, nu subiectivă.1

Se consideră, astfel, că daunele trebuie raportate la reducerea speranței de viață, iar nu la pierderile bănești sau lipsa veniturilor viitoare.2

Daunele stabilite în funcție de particularitățile fiecărui caz erau apreciate la sume moderate, mai ales în cazul copiilor al căror viitor este incert. S-a susținut, însă, și faptul că dacă ,,pierderea unei singure facultăți poate fi mai serioasă pentru un anumit individ decât pentru altul, pierderea tuturor are, în general, aceeași semnificație pentru toți.3

Administration Act of Justice din 982 a suprimat, însă în sistemul de drept englez, despăgubirea pentru pierderea speranței de viață, considerându-se că pentru victimă, daunele –interese nu mai pot avea un rol reparator de mare importanță.

Prejudiciul de agrement (loss of amenity)

Acest tip de prejudiciu constă în pierderea elementelor agreabile ale vieții, anume a acelor ce sunt rezultatul simțurilor, a vieții sexuale, a posibilității unor relații sociale normale.

Fiind un prejudiciu corporal, prejudiciul de agrement decurge din atingerea integrității fizice și psihice umane, iar vătămările provocate privează victima de una din plăcerile pe care viața i le oferea, fapt ce o îndreptățește să pretindă despăgubiri pentru aceasta, ca element obiectiv, deosebit de durerile fizice și suferințele psihice.

Se poate afirma că diferența între situația unei persoane care decedează la scurt timp după ce a suferit vătămarea, și a uneia care continuă să trăiască, privată de toate bucuriile vieții, este cel puțin din punct de vedere al avantajelor de care este lipsit, fără mare semnificație.

Judecătorii s-au ferit, însă, de o asemenea asimilare, astfel că dacă despăgubirile pentru pierderea speranței de viață au fost, de regulă, minime, cele datorate pentru pierderea binefacerilor acesteia au fost substanțiale, chiar pentru victime în stare de inconștiență.

În afara acestor prejudicii rezultate din vătămări corporale, în sistemul de drept englez, sunt susceptibile de reparație și alte categorii de prejudicii nepatrimoniale rezultate din suferința psihică, independentă de orice vătămare fizică, cum ar fi cea determinată de durerea cauzată prin decesul unei persoane apropiate precum și prin arestarea nelegală, insultă, calomnie, abuz de drepturi procesuale și mai ales încălcarea dreptului la viață privată (right of privacy).

În anumite cazuri, cum ar fi cel al suferinței cauzate prin decesul unei persoane apropiate (berevement), despăgubirea este stabilită la o sumă forfetară de 3500 lire, care se împarte între rude.

Alteori, s-au acordat sume globale fără a arăta cât revine din aceste sume pentru repararea prejudiciilor patrimoniale și cât revine pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale.

Dreptul englez nu face o distincție netă între caracterul indemnitar și cel punitiv al reparației, astfel că, în categoria de general damages, sunt incluse atât daunele cu caracter economic (precuniary loss), cât și cele fără un atare caracter, adică daunele morale (non pecuniary loss), cum ar fi: pretium doloris (pain and suffering), prejudiciul de agrement (loss of amenity), prejudiciul estetic (facial injuries), pierderea speranței de viață (loss of expectation of life), dar și pierderea capacității de câștig, de a realiza venituri.

La evaluarea prejudiciilor se ține seama (cazul suferințelor fizice și psihice), de suferințele trecute, prezente sau viitoare care sunt rezultatul direct sau indirect al faptului generator al vătămării. De exemplu, cele cauzate de operația necesară restabilirii, caz în care suma ce poate fi acordată este însă plafonată printr-o decizie a Curții Supreme a Angliei.

Astfel, în privința prejudiciului estetic, despăgubirea este importantă și substanțială atunci când victima este o femeie, iar la stabilirea victimei, de poziția acesteia în societate, de vârsta și nu în ultimul rând, de profesia ori activitatea victimei.

Prejudiciul de agrement, constând, de exemplu în pierderea unui membru sau a unui ochi, oferă posibilitatea obținerii unei despăgubiri, independent de orice prejudiciu economic; dacă, însă, victima se află în stare de inconștientă, despăgubirea este când simbolică, când substanțială, practica fiind inconsecventă.

Pierderea speranței de viață naște și ea vocația la despăgubiri, însă în privința acestui prejudiciu moral, jurisprudența engleză este ezitantă, fără a exclude posibilitatea acordării de despăgubiri, moderat stabilit sub aspectul întinderii acestora.

în activitatea de evaluare a despăgubirilor pentru daune morale, părțile pot apela fără restricții, la medici experți, pentru a dovedi întinderea vătămării, importanța suferințelor îndurate sau aprecierea evoluției viitoare a acestora. Totodată, remarcăm faptul că despăgubirile se acordă numai sub formă de capital, în sumă globală, odată și definitiv fixată.1

2. Daunele morale în dreptul francez și belgian

Dreptul civil francez admite, într-o măsură foarte largă, repararea bănească a prejudiciului moral, ocupând din acest punct de vedere, un loc deosebit de important în ansamblul dreptului civil al țărilor din Europa occidentală.

Principalul temei legal al acestei poziții îl constituie prevederea cuprinsă în art. 1382 din Codul civil francez de la 18042, prevedere care într-o redactare preluată ulterior, cuvânt cu cuvânt, de către art. 998 din Codul civil român – instituie obligația generală a reparării prejudiciului, fără a face nici o distincție, după cum acesta ar fi de natură materială sau de natură morală.3

în sistemul de drept francez , repararea bănească a prejudiciilor morale este admisă atât în domeniul răspunderii civile delictuale, cât și în domeniul răspunderii civile contractuale.

În ce privește poziția doctrinei juridice franceze, se poate face o triplă constatare4 și anume:

a) că majoritatea autorilor au o atitudine favorabilă tezei reparării bănești a daunelor morale;

b) că există și adversari ai acestei teze;

c) că sunt și autori care promovează așa – zisele teorii mixte, prin care se optează numai pentru repararea unor categorii de daune morale sau numai în anumite condiții sau cazuri determinate.

În susținerea tezei reparării bănești a daunelor morale s-a arătat că ,,orice fel de prejudiciu care aduce atingere unui interes protejat de normele de drept justifică intentarea unui acțiuni în justiție, fie că aduce atingere persoanei sau bunurilor, fie că este material, fie că este moral, fie că este susceptibil sau nu de o evaluare exactă în bani.5

S-a adăugat apoi de către aceeași autori că ,,dificultatea aprecierii în bani a prejudiciului nu constituie un motiv pentru a se refuza acordarea unei despăgubiri. Această dificultate poate fi întâlnită, de asemenea și în cazul prejudiciilor materiale.6

,,Evaluarea prejudiciului moral – s-a spus – va fi întotdeauna o chestiune foarte delicată. Dar judecătorul se găsește în fiecare zi în fața unor astfel de dificultăți, și aceasta nu numai când pronunță o condamnare penală, dar, uneori, chiar și atunci când ordonă repararea unui prejudiciu material.

Refuzul de a statua cu privire la despăgubiri, datorită dificultăților de evaluare, echivalează cu denegarea de justiție.1

,,A repara înseamnă a pune victima în situația de a-și procura un echivalent. Or, această noțiune trebuie înțeleasă într-un sens larg; banii permit procurarea unor satisfacții de orice natură, atât materiale, cât și intelectuale sau chiar morale. Victima care a primit o sumă de bani are libertatea de a utiliza în maniera în care îi convine. Este suficient ca ea să poată trage din aceasta anumite satisfacții de ordin moral pentru a admite că ne aflăm în sensul exact al termenului, în prezența unei reparații a prejudiciului moral”.

Argumentele reținute mai sus vor fi răspunsuri convingătoare la principalele obiecții ridicate de adversarii tezei reparării bănești și daunelor morale, faptul că o astfel de reparare nu ar fi conformă cu principiile și cu spiritul răspunderii civile.

În argumentarea tezei neadmiterii reparării bănești a daunelor morale s-a arătat că ,,pentru repararea prejudiciului moral se cere ca victima să nu fi suferit nici diminuare a elementelor pozitive și nici o mărire a elementelor pasive ale patrimoniului său.

Suma acordată unei asemenea victime va avea ca rezultat pe de o parte, sărăcirea autorului, iar pe de altă parte, îmbogățirea victimei.

Este evident că scopul unei asemenea sancțiuni nu este despăgubirea victimei, ci numai pedepsirea autorului. Ori pe deasupra, fie ea publică, fie privată, nu poate face obiectul unei obligații civile.

Deci aici nu este vorba niciodată de o obligație de reparare. Este vorba, pur și simplu, de o pedeapsă privată.2

Tendința de a justifica acordarea daunelor morale ca o pedeapsă privată, care în loc să profite statului, profită victimei, își are originea în lucrările teoreticianului german lhering, care, combătând ,,Vulgarul și platul materialism” al judecătorilor germani, a considerat că se impune realizarea unui echilibru între vinovăție și despăgubire, și a susținut necesitatea restricției pedepsei private. Ideea a rămas fără ecou în jurisprudență și literatura de specialitate.

În Franța această teorie a fost expusă, în linii foarte generale, de către L. Hugueney, iar ulterior, alți autori au propus să I se recunoască un loc în domeniul responsabilității civile, cu motivarea că ea ar putea constitui fundamentul condamnărilor pronunțate în beneficiul victimei unui prejudiciu moral, consecutiv unei atingeri a integrității corporale.

Acordarea unor sume de bani pentru a repara amărăciunea, durerea, prejudiciul estetic, etc., nu suprimă durerea, amărăciunea și nu redă frumusețea pierdută. ,,A bate monedă cu propriile lacrimi, s-a spus, înseamnă a o face pe victimă odioasă și vrednică de dispreț, mai ales dacă este vorba despre una care nu se mulțumește cu un franc simbolic; dar, chiar și în acest din urmă caz, ne putem întreba care este semnificația acestui simbol.1

Jurisprudența, mai ales a Curții de Casație, promovează teza contrară, în sensul că ,, se recunoaște, desigur, faptul că despăgubirea bănească nu repară ceea ce prin ipoteză este ireparabil dar, se adaugă, dacă daunele interese nu au în acest caz o virtute indemnitară, cel puțin oferă o compensație. Despăgubirea acordată nu este reparatorie, ci menită să dea o anumită satisfacție.

Dictonul rana (pierderea) de bani nu este morală are drept complement dictonul banii pansează multe răni fizice și morale.2

Admițând existența unui prejudiciu moral, independent de orice prejudiciu material, rezultat din vătămarea unor sentimente morale, religioase, patriotice, a unor relații sau stări afective, etc. doctrine franceză și-a pus și problema definirii acestuia, despre care, în general s-a spus că reprezintă acea daună care nu se traduce printr-o pierdere bănească, și care este rezultatul atingerii aduse unui drept extrapatrimonial, ,,părții sociale și afective a patrimoniului moral.3 Termenul de daună morală, deși considerat impropriu, este folosit în continuare datorită faptului că este uzual.4

Formele pe care prejudiciul moral le poate lua sunt diverse, astfel că putem vorbi de:

a) atingeri aduse sentimentelor intime, de pudoare. Aici invocăm o decizie din 6 iunie 1907 a Tribunalului din Lille, referitoare la afirmațiile vulgare făcute de un profesor în fața elevelor și distribuirea unor publicații obscene.5

b) vătămări ale onoarei prin afirmații injurioase sau defăimătoare. Au fost considerate astfel, înscrierea unui cetățean, fără asentimentul său, pe o listă de candidați în alegeri; punerea unei tinere fete în imposibilitatea de a-și face o situație, după ruperea unei logodne; reproșurile făcute într-o acțiune judiciară unui judecător pentru acte săvârșite în exercițiul funcțiunii; descrierea unei persoane ca alcoolic.

c) atingeri aduse drepturilor decurgând din raporturi de familie, sau autorități părintești, datoriei de fidelitate conjugală. S-au acordat despăgubiri, de exemplu, soțului, victimă a unui adulter, ca urmare a ultrajului la pudoarea soției sau a răpirii acesteia; părinților al căror copil este reținut, refuzându-se predarea sau față de care se fac afirmații obscene și antireligioase; familiei unei persoane decedate asupra căreia s-a practicat în spital o autopsie fără consimțământul părinților; celui în beneficiul căruia contrar voinței sale, s-a deschis o subscripție publică; tatălui unui sinucigaș pe care primarul nu a permis a-l îngropa decât în ,,colțul câinilor” din cimitir; tatăl divorțat al cărui nume nu a fost înscris pe ferparul ce anunța decesul fiului încredințat mamei.

În practică, s-au mai acordat despăgubiri pentru folosirea abuzivă a blazonului nobiliar, pentru contestarea recunoașterii de filiație, dar nu și pentru nerecunoașterea acesteia; un drept la despăgubire a fost recunoscut și în cazul atingerilor aduse convingerilor religioase sau patriotice ale victimei.

În domeniul proprietății literare și artistice s-a considerat că există un prejudiciu moral în caz de încălcări ale dreptului de inviolabilitatetea operei, contrafacere, plagiat, parodiere, utilizare abuzivă a operei altuia, a numelui literar sau artistic; precum și în cazul utilizării , într-o lucrare literară, a unui nume ori a descrierii unei persoane reale, ce poate fi recunoscută astfel; publicarea unor documente ce o privesc sau relatarea unor evenimente care o pot prejudicia sub aspect moral.

Astfel, s-a apreciat că utilizarea cu știință și fără autorizare a numelui și prenumelui unei persoane, cu adăugarea denumirii întreprinderii la care aceasta deținea importante funcții, într-o scenă dintr-un film constituie o faptă ilicită, ale cărei consecințe sunt datori a le repara producătorul și realizatorul filmului. Motivarea a avut în vedere că prietenii și cunoștințele persoanei în cauză nu au putut să nu gândească, așa cum s-a și dovedit, că aceasta a avut un avantaj pecuniar din folosirea numelui și a datelor legate de profesia sa în film. Faptul este de natură a-i produce un prejudiciu, care ținând seama de circumstanțele cauzei și, îndeosebi faptul că numele și prenumele cei interesat au fost rapid suprimate în copiile filmului, va fi suficient reparat prin alocarea sumei de 12.000 franci.

O bogată jurisprudență a fost prilejuită de protecția vieții private.

Vătămările corporale au dat loc luării în considerație a posibilității de compensare bănească a suferințelor fizice (pretium doloris), a diferitelor infirmități independente de un prejudiciu material, mai ales în cazul unor persoane de vârstă tânără (pretium iuventutis), a suferințelor morale rezultate din pierderea armoniei fizice și, în general, din orice vătămare de ordin estetic (pretium pulcheritudinis), chiar dacă acestea se răsfrâng asupra altor persoane decât victima directă. Între prejudiciile de acest gen, prejudiciul de agrement ocupă un loc important, acesta fiind datorat privării de bucuriile legitime ale vieții.

Repararea prejudiciului de agrement a provocat multe discuții în literatura și jurisprudența franceză, privind cunoașterea și lămurirea exactă a conținutului sau a sensului său.

Astfel, Camera Socială a Curții de Casație franceze a reținut și a promovat anterior o concepție îngustă, numită uneori ,,elitistă”, despre prejudiciul de agrement, pe care îl limita la pierderea de plăceri legate de activități determinate pe care victima le practica înainte (activități sportive, artistice sau culturale). Ea refuza, astfel, orice reparare autonomă a prejudiciului de agrement în caz de simplă ,,pierdere a plăcerilor unei vieți normale”. I

O hotărâre recentă a acestei înalte jurisdicții franceze pare revelatoare în voința de a părăsi o concepție atât de restrictivă; în speță, salariatul unei întreprinderi fusese victima unui accident de muncă, datorat ,,culpei de neiertat” a patronului. Aplicând art. 452 – 1 și 453 – 3 din Codul securității sociale franceze, o curte de apel alocase victimei diferite indemnizații complementare, în raport cu prestările efectuate în mod normal de către casa de asigurare în caz de accident de muncă, printre care și o sumă destinată să repare prejudiciul de agrement suferit din cauza ,,alterării sensibile a capacității victimei de a îndeplini acte banale”2 . Judecătorii instanței de fond se refereau la concepția largă a acestui prejudiciu de agrement, reținută atât de Camera penală, cât și de Camera civilă a Curții de Casație.

Recursul împotriva acestei hotărâri a curții de apel evidenția că, în mod greșit instanța a caracterizat astfel un prejudiciu de agrement, deoarece, se motiva jena și tulburările ce afectează condițiile de muncă și de existență ale victimei constituie tulburări corporale cu caracter obiectiv, distincte de simplul prejudiciu de agrement, fiind luate în considerație cu titlu de incapacitate permanentă parțială și reprezintă așa numitele prejudicii fiziologice. Totodată, recursul invocă jurisprudența Camerei sociale a Curții de Casație care a făcut distincție între ,,simplul prejudiciu de agrement” cu caracter subiectiv, personal, și prejudiciul fiziologic, cu caracter obiectiv, inclus în incapacitatea de muncă și indemnizat cu titlu de prejudiciu economic. Se critica deci o hotărâre ce promova o concepție atât de largă a prejudiciului de agrement.

Respingând recursul, Camera socială a Curții de casație răspunde acestor argumente cu motivarea că ,,privarea de plăcerile unei vieți normale, distinctă de prejudiciul obiectiv rezultând din incapacitatea constatată, justifica acordarea unei indemnizații cu caracter personal. După se poate observa, lărgirea sau extinderea noțiunii de prejudiciu de agrement este, totuși, limitată. Astfel, Camera socială a Curții de Casație franceze continuă să distingă acest prejudiciu de agrement, cu caracter personal, de ,,prejudiciul obiectiv”, rezultând din incapacitatea constantă, care nu este altul decât prejudiciul fiziologic sau funcțional, pe care îl viza în hotărârile anterioare și îl cuprindea în incapacitatea de muncă. Rezultă aceasta, fără nici un dubiu, atunci când apreciază că ,,privarea de plăcerile unei vieți normale” este distinctă de ,,prejudiciul obiectiv, rezultând din incapacitatea constantă1. Totodată, Camera penală a Curții de Casație, reținând o concepție largă despre prejudiciul de agrement, susține că acesta, ,,definit ca privarea de plăcerile unei vieți normale, face în mod egal loc prejudiciului funcțional obiectiv2. Camera civilă a Curții de Casație apreciind că ,,recursurile terților plătitori, exercitându-se, potrivit art. 31 al Legii nr. 85 – 677 din 5 iulie 1985, în limitele părții de indemnizație care reapară atingerea la integritatea fizică a victimei (considerată prejudiciu fiziologic), exclude, din sfera lor, partea de indemnizație cu caracter personal corespunzător atât suferințelor fizice sau morale îndurate de ea, cât și prejudiciul estetic sau de agrement3, statuează că, ,,pe bună dreptate, o curte de apel enunță că prejudiciul fiziologic suferit în timpul perioadei de incapacitate totală este supus recursului terților plătitori4. Rezultă că, în jurisprudența franceză, Curtea de casație face distincție între prejudiciul de agrement larg înțeles, care nu este inclus în sfera recursurilor terților plătitori, și prejudiciul fiziologic sau funcțional, inclus în sfera acestor recursuri.

Exemplificăm, pentru a înțelege conținutul acestui prejudiciu fiziologic sau funcțional, astfel: un membru amputat sau un simț pierdut se traduce printr-o jenă fiziologică, dacă nu identică la toate victimele – căci ea poate fi resimțită diferit în funcție de indivizi și de condițiile lor de viață – cel puțin asemănătoare, și, prin urmare, obiectivă. Până în acest punct distincția făcută între prejudiciul de agrement, înțeles în sens restrâns, și prejudiciul fiziologic sau funcțional pare corectă. Apreciem că, în această situație, distincția făcută de Curtea de casație franceză, între prejudiciul de agrement larg înțeles și prejudiciul fiziologic sau funcțional, este discutabilă, astfel cum observa și literatura juridică franceză.

Concluzionând, literatura juridică și jurisprudența franceză, privind prejudiciul de agrement ca fiind un prejudiciu corporal, subliniază dubla sa natură – obiectivă și subiectivă – arătând că acesta decurge din atingerile integrității fizice și psihice ale ființei umane.

Prin urmare, repercusiuni ale leziunilor corporale asupra condițiilor de viață ale victimei corespund unui prejudiciu moral unic, iar o distincție netă, definitivă, între un prejudiciu de agrement înțeles, în sens larg, și un prejudiciu fiziologic sau funcțional, este practic imposibilă. Mai mult, prejudiciul fiziologic este înglobat în prejudiciul de agrement, care trebuie înțeles în sens larg1.

O altă problemă care a fost nuanțat privită de doctrina și jurisprudența franceză, se referă la repararea prejudiciului suferit de victima nemijlocită aflată în stare vegetativă cronică. Cu toate că au existat și argumente împotriva indemnizării prejudiciului suferit de o persoană aflată într-o asemenea situație, vom sublinia doar argumentele favorabile acordării de despăgubiri.

Se considera astfel – potrivit motivării unei instanțe franceze, referitor la repararea prejudiciului cauzat persoanei care se află în stare vegetativă cronică, caracterizată de inconștiență totală, stare care, potrivit pârâților, ar fi justificat o limitare a despăgubirilor, prin reducerea prejudiciului moral la sumele necesare întreținerii vieții vegetative, deși pierderea suferită în mod vădit nu se limita la atât – că ,,în loc de a considera ca moartă civilmente și devenită simplu obiect al îngrijirilor, în vederea menținerii într-o viață artificială, victima unor vătămări de maximă gravitate ale stării de conștiință, trebuie respectată în demnitatea sa de ființă umană și protejată, în ansamblul drepturilor sale, ca persoană; ea rămâne subiect de drept, chiar dacă potrivit datelor actuale ale științei medicale ea este considerată ca privată de conștiință” și că ,,protecția drepturilor sale impune ca acestea să fie apreciate nu din perspectiva sentimentelor pe care ea este presupusă a le avea, ci prin referire la sentimente, în mod obișnuit, resimțite în cazul unor vătămări similare de către persoane în stare de a-și exprima voința, căci, altfel, ea va fi lipsită de o parte a drepturilor sale, fără să existe totuși certitudinea absolută a absenței totale a suferinței sau a oricărui sentiment ce se raportează la durere2. Durerea provocată de moartea unei persoane, sub rezerva existenței unei legături de rudenie sau afinitate ori de altă natură, iar, uneori, cu o singură condiție a dovedirii unui prejudiciu cert, respectiv a unei relații afective profunde a fost considerată indemnizabilă, iar propunerea de a fi admisă indemnizarea

numai a celei mai apropiate persoane din familie nefiind însușită de practica judiciară1. Alteori, chiar vătămările cauzate unor animale sau lucruri îndrăgite au fost considerate cauza unui prejudiciu de ordin subiectiv, afectiv, susceptibil a da loc unei reparații cu titlu de daune morale. Această jurisprudență, rar întâlnită, de altfel, a fost însă foarte criticată în doctrină.

Jurisprudența a refuzat însă acordarea de daune morale persoanelor juridice, de drept public sau privat, cu motivarea că acestea nu pot resimți o suferință2. În general, aceleași categorii de daune morale sunt recunoscute și în dreptul belgian, cu mențiunea că, în ce privește prejudciile corporale, efortul suplimentar este inclus în prejudiciul fiziologic, iar suferințele psihice sunt considerate ca parte a prejudiciului de agrement, alături de pretium iuventutis, pretium voluptatis, și cu posibila asociere a prejudiciilor rezultând din pierderea unei șanse de căsătorie, de a avea copii și chiar a speranței de viață.

3. Daunele morale în dreptul elvețian

În dreptul elvețian, destul de apropiat de cel francez, se consideră că prejudiciul (le prejudice), prin care se înțelege orice diminuare involuntară a unui bun sau valori de oridin economic sau moral, se subdivide, așa cum am mai arătat la începutul demersului nostru asupra daunelor morale, din punct de vedere al naturii sale, în le dommage, prin care înțelegem ,,prejudiciul care se exprimă bănește printr-o pierdere de ordin economic, material” și le tort, prin care se înțelege doar ,,prejudiciul care afectează persoana victimei”. Legiuitorul elvețian nu face o distincție strictă între termenul prejudice și acela de dommage, aceasta din urmă fiind folosit când întrun sens general, când pentru desemnarea numai a prejudiciului patrimonial3. Prin dauna morală, denumită în dreptul elvețian le tort,se înțelege ,,prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferințe fizice sau morale pe care le resimte victima” sau într-o exprimare mai lapidară”, tulburările de ordin psihologic.

La fel ca în dreptul francez, și în dreptul elvețian, formele pe care le îmbracă prejudiciul moral (le tort), variază de la vătămări corporale (în care includem suferințele fizice și psihice, pierderea elementelor agreabile ale vieții, pierderea armoniei fizice ori estetice sau diminuarea posibilităților de afirmare în viață), până la atingeri aduse sentimentelor intime de pudoare, vătămări ale onorii sau ale drepturilor decurgând din relațiile de familie, încălcări ale dreptului la inviolabilitatea operei, a numelui literar sau artistic, ale vieții private etc.

Acordarea de despăgubiri bănești este prevăzută de lege, constituind o regulă în practica instanțelor elvețiene, în privința reparării prejudiciilor de ordin moral.

Reglementarea legală este oferită de art. 47 și 49 din Codul elvețian al obligațiilor.

În baza dispozițiilor din Codul obligațiilor, alte reglementări ce consacră dreptul la reparații în cazul prejudiciului moral, se găsesc în Legea federală privind asistența acordată victimelor infracțiunilor.

Această problematică a reparării bănești a daunelor morale, cunoaște, în sistemul dreptului civil elvețian, o abordare nuanțată, referitor la prejudiciul de agrement încercat de cel aflat în stare de inconștiență totală și definitivă.

Până în 1982, dreptul elvețian nu cunoștea repararea bănească aflată în stare de inconștiență și incapabilă de a-și da seama de prejudiciul suferit. În literatura juridică elvețiană1 s-a susținut că victima trebuie să poată resimți în vreun fel acest prejudiciu moral pentru a fi îndreptățită la reparație, sau că ar fi de ajuns ca ea să-și resimtă suferințele, chiar inconștient, și să poată să profite, în vreun fel, de despăgubire, pentru ca repararea eventual redusă – să pară justificată. în sensul acesta se pronunțase, în mod constant, jurisprudența elvețiană, care nu admitea repararea pecuniară a daunelor morale în caz de inconștiență totală sau definitivă a victimei2. Sub efectul revizuirilor legislative și al reorientărilor de la nivelul jurisprudenței, situația s-a schimbat în sensul că practica a început să acorde daune morale pentru asemenea prejudicii, dar în mod excepțional. Explicația trebuie căutată și în preocuparea de a se acorda un loc sporit persoanei sensibilității, calității vieții, ca reacție împotriva unor tendințe excesiv materialiste.

Pe acest fond de gândire, Tribunalul Federal elvețian a acordat o despăgubire (100.000 franci elvețieni) unei tinere de 25 de ani care devenise total și definitiv inconștientă, în urma unei grave greșeli operatorii. Judecătorii federali constataseră că starea victimei nu permitea să excludă total că aceasta poate să resimtă suferințele sale, iar, în împrejurarea dată, nu puteau recunoaște rudelor apropiate (părinților care o îngrijeau) un drept propriu la reparare morală, pentru că nu fusese luată nici o decizie în acest sens în jurisprudență. La obiecția că indemnizația alocată unei persoane inconștiente nu poate să îndeplinească funcția compensatoare care este acordată, judecătorii răspund că această indemnizație va permite victimei să-și manifeste față de părinți recunoașterea pentru îngrijirile pe care aceștia I le consacră. Hotărârea reține că ar fi nedrept să fie lipsită persoana inconștientă de orice reparare, în timp ce, în alte situații, când repararea suferă un prejudiciu mai puțin grav, să fie pe deplin despăgubită. Jurisprudența elvețiană nu admisese niciodată, până atunci, repararea bănească a unui asemenea prejudiciu moral, dar Tribunalul Federal, în decizia discutată, lasă să se înțeleagă că nu este exclus să-și revizuiască practica.

Față de această soluție a practicii judiciare, doctrina elvețiană, a considerat că argumentele aduse în sprijinul soluției date nu conving pe deplin, că, în definitiv, părinții victimei sunt cei care vor profita de indemnizație; ori, în această situație, de ce să nu se recunoască un drept direct cu titlu de repararea a propriului lor prejudiciu? Se arată, în continuare, că o asemenea soluție, care ar acorda un drept la indemnizație rudelor apropiate (părinților)ar fi mult mai justificată, întrucât chiar motivarea hotărârii își extrage pe larg argumentele din situația părinților victimei, de acum condamnați să-și consacre tot timpul, devotamentul și dragostea lor îngrijirii unei fiice total și definitiv inconștiente.

Apreciem că opinia consacrată în doctrina elvețiană, expusă mai sus, este întemeiată, ea oferind o soluție satisfăcătoare pentru cazurile persoanelor inconștiente total sau definitiv.

În privința determinării sferei celor apropiați victimei directe, sarcina revine practicii judiciare. La ora actuală Tribunalul Federal elvețian nu a decis încă dacă un concubin poate fi considerat drept membru al familiei, în sensul art. 47 din Codul elvețian al obligațiilor, și dacă unul dintre concubini are drept la reparații ale prejudiciului moral în cazul partenerului său.

În sensul acestei orientări vin, așa cum s-a mai spus în precedent, și recomandările Consiliului Europei. Astfel, cu ocazia Colocviului de l Londra din 21-25 iulie 1969, Consiliul Europei s-a angajat să încerce armonizarea legislațiilor cu privire la repararea daunelor morale în caz de leziuni corporale. În consonanță cu aceste recomandări ale Consiliului Europei, la 14 martie 1975, a fost adoptată Rezoluția 75-7 a Comitetului Miniștrilor cu privire la repararea daunelor morale în caz de leziuni corporale și deces. Astfel, în art. 13 al acestei rezoluții se prevede: ,,Tatăl, mama și consortul victimei, care, din pricina unei lezări a integrității fizice sau mintale a acesteia, îndură suferințe psihice, nu pot obține repararea acestui prejudiciu decât în prezența unor suferințe cu caracter excepțional; alte persoane nu pot pretinde o astfel de reparare1.

Sunt evidențiate drept criterii ce pot conduce la o creștere a reparației: caracterul evenimentului (direct intenționat ori faptă din neglijență); gravitatea leziunilor, durata vindecării, în special, a șederii în spital; gravitatea și intensitatea durerilor; risc de sechele tardive și angoase referitor la acestea; consecințe în relațiile sociale (izolare, dependență de ajutorul terților, neputință, sterilitate); consecință în viața profesională (incapacitate de muncă, invaliditate); consecințe pentru stabilitatea psihică.

Reducerea reparației se poate aplica în consolidarea unor criterii, cum ar fi: caracterul evenimentului (culpă concomitentă a victimei, acceptarea riscului, participarea victimei la o activitate ilegală); imposibilitatea de a profita de reparație (victimă total și definitiv privată de orice urmă de conștiință) – criteriu viu de discutat; vârsta înaintată a victimei.

Ca urmare a unei hotărâri a Tribunalului cantonat din Lucerna, în jurisprudența elvețiană, în materia stabilirii despăgubirilor, se discută de o metodă ,,în doi pași”, care ar trebui să permită o apreciere mai obiectivă pentru a fixa reparația prejudiciului moral în cazul leziunilor corporale. Punctul de plecare este legea federală privind asigurarea în caz de accidente.

Indemnizația pentru atingerea integrității este alocată sub formă de prestație de capital, ea neputând să depășească suma maximă a câștigului anual asigurat la data accidentului, și este eșalonată după gravitatea atingerii integrității.

O atingere a integrității este considerată durabilă atunci când este previzibil că ea se va menționa cu măcar aceeași gravitate, pe toată durata vieții. Ea este considerată importantă când integritatea fizică sau mentală suferă, indiferent de diminuarea capacității de câștig, o alternare evidentă sau gravă.

În cazul concursului de atingeri la integritatea fizică sau psihică, datorată unuia sau mai multor accidente, despăgubirea este fixată luând în seamă ansamblul cauzei. Despăgubirea totală nu poate depăși suma maximă a câștigului anual asigurat. Se va ține cont în stabilirea taxei de despăgubiri, de cele deja primite în virtutea legii.

Pierderea totală a capacității de folosire a unui organ este asimilată pierderii acesteia. În situația pierderii parțiale a organului sau a capacității folosirii lui, despăgubirea pentru atingerea integrității este redusă, în consecință; totuși, nici o despăgubire nu va fi vărsată în cazurile în care, o dobândă inferioară lui 5% din suma maximă de câștig, ar fi aplicată.

Prin urmare, în cazul metodei în ,,doi pași”, invocată mai devreme, judecătorul calculează, în prima etapă, ,,reparația de bază” rezultând din anumite tablouri preexistente (tablouri desăvârșite, în practica elvețiană, de instituții autonome de drept public).

În cazul morții persoanei, dreptul la reparație, potrivit art. 47 din Codul elvețian al obligațiilor, îl are ,,familia” victimei. Părerea dominantă este că trebuie favorizată sintagma ,,cei apropiați”, întâlnită în dreptul și practica germană, întrucât ea corespunde mai bine relațiilor sociale, astăzi tot mai mulți oameni trăind împreună, în afara căsătoriei.

În acest caz, stabilirea reparației făcându-se ca și în cazurile de leziuni corporale. Cu toate acestea, se înțelege că, fiind vorba de cereri din partea celor apropiați, gradul de rudenie, intensitatea și calitatea relației dintre solicitant și defunct, sunt criterii foarte importante. Astfel, soțul victimei va primi, în general, o sumă net superioară celei atribuite bunicilor.

Dreptul la reparația prejudiciului moral, în caz de atingere a integrității sexuale, îl are în primul rând, victima. Apropiații acesteia pot intra în descendență în măsura în care sunt victime, în sensul art. 49 din Codul obligațiilor. În plus, ei au posibilitatea de a formula o cerere de reparație potrivit dispozițiilor legii federale relativ la asistența acordată victimelor infracțiunilor.

Stabilirea reparației, în aceste cazuri, este destul de anevoioasă, însă amintim că, și aici sunt aplicabile criteriile avute în vedere pentru stabilirea despăgubirii în situațiile de leziuni corporale. Se pot reține următoarele criterii: gravitatea atingerii (ex: hărțuirea sexuală la locul de muncă în comparație cu fapta de viol; atingere izolată comparativ cu o atingere de lungă durată); împrejurările atingerii (cauzată cu brutalitate, de exemplu); persoana victimei (este copil, persoană cu handicap); consecințele fizice și psihice ale atingerii.

În caz de urmărire penală nejustificată, calitatea de a invoca reparația prejudiciului moral o are, în general, victima. Teoretic, apropiații acesteia pot face apel la dispozițiile art. 49 din Codul obligațiilor, pentru a cere repararea unui prejudiciu moral, însă nu se cunosc aplicații jurisprudențiale concrete.

Determinarea reparației se face cu luarea în seamă a unor criterii ca: publicitatea făcută cazului; natura învinuirilor/dovezilor; împrejurările unei eventuale arestări; durata și modul unei eventuale detenții; consecințele pentru situația personală, profesională și socială a victimei.

Violarea drepturilor personalității antrenează dreptul la reparație morală, caz în

care, doar victima atingerii personalității are calitatea de a cere reparație.

Criteriile avute în vedere la stabilirea, în concret, a întinderii despăgubirii, sunt cele aplicabile cazurilor de leziuni corporale, practica stăruind în a valorifica elemente ca: gravitatea atingerii personalității (răutatea autorului); publicitatea vătămării; consecințele pentru situația personală profesională și socială a victimei.

ANEXĂ

Câteva exemple din jurisprudența elvețiană, cu prezentarea unor tabele și bareme avute în vedere la stabilirea reparației prejudiciului moral.

Prejudicii corporale.

Urmărire penală nejustificată și privare nelegală de libertate.

Bareme prestabilite

Atingeri aduse personalității

4. Daunele morale în dreptul italian

Potrivit art. 2043 din Codul civil italian (asemănător în conținut cu art. 1382 din codul civil francez și cu art. 998 din Codul civil român), orice faptă dolosivă sau culpabilă prin care se cauzează altuia o daună injustă atrage obligația de reparare din partea autorului acesteia1.

Acest text, de principiu, nu face deosebire între dauna patrimonială și cea extrapatrimonială, în dreptul italian sau admite și repararea daunei extrapatrimoniale, cu precizarea că, potrivit jurisprudenței, o asemenea daună poate fi reparată numai în caz de delict, pe când în doctrină se susține lărgirea cazurilor de reparare bănească a daunelor extrapatrimoniale.

Preocupată îndeaproape de lămurirea înțelesului noțiunii de prejudiciu nepatrimonial, doctrina juridică italiană a avut importante contribuții în această privință, sens în care s-au făcut cunoscute unele opinii; astfel, conform uneia, trebuie făcută distincție între prejudiciul în sens propriu zis sau patrimonial, pe de o parte și prejudiciul extrapatrimonial, pe de altă parte.

Prejudiciul patrimonial este constituit din situația rezultată din ansamblul consecințelor defavorabile care decurg din actul ilicit, situație bazată pe elemente durabile și permanente și, deci, susceptibilă de a fi evaluată bănește.

Prejudiciul extrapatrimonial constă, din contră, în suferințele morale, în mâhnirile și tulburările morale, etc. și nu poate fi cuprins în conceptul de pagubă, în sensul propriu al acestui termen, ci mai degrabă în acela de rău, în sensul cel mai larg, trebuind să fie reparat, pe baza unei aprecieri echitabile făcute de către judecător, ținându-se seama de gravitatea dolului și a culpei, de importanța suferinței cauzate, ca și de starea materială a părților.

Conform altei opinii, conceptul de pagubă – care conform doctrinei tradiționale, se referă numai la bunurile cu caracter patrimonial – ar trebui dimpotrivă , extins, pentru a cuprinde, pe lângă paguba patrimonială, în sens strict și prejudiciul personal, adică acela care rezultă din atingerile aduse integrității fizice, integrității morale, onoarei, libertății sexuale, etc, într-un cuvânt prejudiciului care afectează personalitatea și care trebuie reparat, așa cum se întâmplă în cazul tuturor bunurilor de ordin patrimonial, indiferent de caracterul pecuniar extrapecuniar al consecințelor atingerilor aduse acestora. Din contră, prejudiciul moral nu vizează decât simple urmări de natură psihică resimțite de individ (durerea, mâhnirea, etc) și nu va fi protejat juridicește decât în măsură în care aceste suferințe psihice sunt consecința unor atingeri (a unei daune) aduse personalității.

în contextul preocupărilor doctrinei și jurisprudenței italiene, subliniem, o importanță deosebită cunoaște repararea prejudiciilor ce vizează persoana umană. Tradițional, ființa umană era considerată din perspectiva capacității sale de muncă și apritudinii sale de a aduce venituri. în consecință, într-o concepție patrimonialistă, vătămările suferite de o persoană erau evaluate în funcție de pierderile patrimoniale ce rezultau din incapacitatea decurgând din leziunea cauzată .

Această concepție rigidă a fost înlocuită de o alta care distinge prejudiciul moral de cel patrimonial, care este supus restricțiilor art. 2959 C.civ., adăugându-le însă prejudiciul biologic, ce rezultă dintr-o vătămare cu caracter definitiv, totdeauna prezent când o asemenea leziune s-a produs și care trebuie indemnizat într-o măsură echivalentă, pentru orice persoană, prin raportare la o bază de calcul ce are în vedere venitul anual mediu național1.

Demnă de invocat este decizia Tribunalului din Genova, din 25 mai 1974 care în încercarea de a găsi un fundament unei întregi categorii de prejudicii, pentru prima dată și-a întemeiat hotărârea sa, pronunțată într-un proces civil, pe o referire la dreptul constituțional la sănătate și integritate fizică1.

S-a stabilit, astfel, că vătămarea sănătății sau integrității fizice este susceptibilă de indemnizare chiar când este consecința unui prejudiciu „biologic" care include suferințele psihice, efortul suplimentar, prejudiciul estetic și de agrement, durerile fizice rămânând în afara ariei de cuprindere a acestuia și în consecință , susceptibile de reparație numai în caz de condamnare penală.

Însușindu-și această practică Curtea Consituțională italiană, a considerat, într-o primă fază că prejudiciul biologic trebuie indemnizat deoarece este rezultatul încălcării unei situații garantate de Constituție referitoare la protecția acordată sănătății publice, ca drept fundamental al individului și interes al colectivității, dar definit ca prejudiciu nepatrimonial, supus condițiilor respective de indemnizare.

Ulterior, s-a acceptat posibilitatea indemnizării chiar în cazul unei fapte ilicite civile „din moment ce prejudiciul cauzat sănătății este distinct de prejudiciul nepatrimonial, potrivit art. 2059 C.civ., care trebuie limitat numai în prejudiciile morale subiective2.

Astfel, după ce a recunoscut că dreptul la sănătate are valoare de veritabil drept subiectiv garantat de Constituție, în raporturile dintre particulari, ca și față de administrația publică, Curtea a admis că este pe deplin posibilă indemnizarea prejudiciului biologic, definit ca diminuare oarecare a integrității psihofizice a persoanei cu repercursiuni asupra valorii de ființă umană a acestei, în integralitatea valențelor sale concrete.

Această valoare nu se reduce la capacitatea de a produce bogăție sau venituri, ci include suma funcțiilor naturale ale subiectului, având o importanță nujiumai economică ci și biologică, socială, culturală și estetică. (90 Jurisprudența a recunoscut existența următoarelor categorii de prejudicii: estetic, rațional, sexual, pierderea capacității de a procrea, ș.a. Deoarece însă valoarea de ființă umană este implicată în toate funcțiile sale naturale, sub aspect biologic, social, cultural și estetic, prejudiciul biologic, în esența sa, cuprinde, în sine orice vătămare suferită de o persoană care are repercursiune asupra felului de a fi al omului.

În afara acestuia, trebuie distins și indemnizat prejudiciul patrimonial și daunele morale. Dauna morală, cu semnificația globală de prejudiciu subiectiv, constând în suferințe, dureri fizice, rămâne a fi indemnizată, cu condiția de a fi rezultat dintr-o faptă ce constituie infracțiune.

Evaluarea daunelor, cum este cazul suferințelor fizice și psihice, actuale și viitoare, se face prin ideea unei reparații echitabile, în condițiile în care jurisdicțiile superioare se feresc să fixeze criterii de evaluare pentru a nu aduce atingere puterii de apreciere a judecătorilor de fond, dar și față de lipsa unor criterii obiective, în cazul celor dificil de echivalat cu o sumă bănească.

Pentru alte categorii de prejudiciu, cel estetic sau sexual, spre exemplu, se practică o evaluare în concreto, care ține seama de circumstanțele particulare, cum ar fi: gravitatea leziunilor, perioada de incapacitate, importanța infirmității permanente, activitățile anterioare, starea socială, etc. Se prefigurează însă, cum s-a arătat, că aceste categorii să fie înlocuite printr-o categorie generală de prejudiciu adus sănătății sau biologic, echivalent cu un prejudiciu psiho-fizic, independent de pierderea capacității de câștig, asemănător prejudiciului fiziologic din dreptul francez, dar cu arie și mai largă, care să fie indemnizat de o manieră impersonală și nediferențiată.

De asemenea, orientări recente ale doctrinei tind să reconsidere caracterul preponderent punitiv, de pedeapsă privată a acordării daunelor morale, punând la baza cererii victimei nu ideea de o obține bani ca o satisfacție pentru suferința fizică sau morală ci aceea de a obține o reparație materială din partea celui vinovat.

În fine, cu privire la prejudiciile contractuale exrapatrimoniale (morale) s-au formulat păreri divergente. Potrivit unei păreri prejudiciile morale rezultate din neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale ar trebui reparate, pe când o alta, susține contrariul, în sensui că acestea n-ar trebui reparate întrucât asemenea prejudicii nici nu pot rezulta din neexecutarea unor obligații contractuale, și că ele ar fi doar de domeniul delictului.

Jurisprudența recentă este extrem de săracă în exemple în care, cu succes, să se fi cerut astfel de despăgubiri, însă practica de dată mai îndepărtată, după unele ezitări, evidențiază situații în care instanțele de judecată au acordat victimelor despăgubiri bănești pentru astfel de prejudicii nepatrimoniale, cu motivarea că întreprinderile de transport nu și-au îndeplinit obligația de a garanta protecția călătorilor.

Doctrina juridică, atât străină, cât și autohtonă, susținând la rându-i orientarea practicii judiciare, a fundamentat această răspundere pe argumentul că potrivit contractului de transport al persoanelor, transportatorul își asumă pe lângă obligația expresă de a efectua transportul, ca obligație de rezultat și obligația implicită de a proteja viața și integritatea corporală a călătorilor, denumită în contractele de transport, obligație de securitate.

Deplasarea de persoane implică pentru cărăuși, la fel ca și strămutarea de lucruri, executarea unei obligații de rezultat iar nu de simplă diligentă.

Răspunderea sa este agravată în cazul transportului de persoane, deoarece trebuie să asigure ajungerea călătorului la destinație în perfectă stare. Cu alte cuvinte, în cadrul contractului de transport de persoane, cărăușul își asumă obligația specifică de a garanta securitatea pasagerilor pe toată durata deplasării.

Capitolul V. Concluzii, opinii personale

Studiul pe care l-am întreprins la această temă a început în anul III, când în cadrul unei sesiuni de comunicări ștințifice am prezentat tema “Repararea daunelor morale în dreptul comparat”.

Bibliografia studiată în deosebi teoria și practica judiciară au subliniat o serie de aspecte controversate din care apreciez că se inpun atenției dumneavoastră următoarele probleme:

În proiectul Codului civil aflat în dezbaterea Senatului în art. 1094 s-a preluat practica și doctrina judiciara de drept civil privind notiunea și conținutul prejudiciului; în art. 1094 al. 2 precizându-se în mod expres că prejudiciul material sau corporal provocat prin încălcarea unei îndatoriri din culpă este ținut în condițiile legii la despăgubiri. Așadar prejudiciul corporal despre care vorbește expressis verbis poate fii grupat astfel:

prejudicii constând în dureri fizice sau psihice ( despăgubirea datorată pentru repararea unei astfel de prejudiciu fiind denumită pretium doloris ) ;

prejudicii estetice ( despăgubirea acordată pentru repararea purtând denumirea de preț al frumuseții sau pretium pulchritudinis ) ;

prejudicii de agrement ( loss of amenity );

pierderea speranței de viață ( loss of expectation of life);

prejudicii juvenile, pentru care despăgubirea datorată cu titlu de reparație poartă denumirea pretium iuventutis.

Prejudicii estetice

Așa numitul prejudiciu estetic reprezintă acea varietate a prejudiciilor corporale ce cuprinde suma vătămărilor și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane.

În concret, prejudiciul estetic se referă, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate persoanei umane, la urmările negative, dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra posibilităților ei de afirmare deplină in viața, precum și la suferințele psihice, pe care asemenea situații le pot determina.

Această varietate de pejudiciu corporal poate costitui, pentru o anumită persoana, un “handicap” mereu supărător, generator de complexe și neliniști, având ca efect colateral excluderea persoanei in cauză de la viața socială, stigmatizarea ori marginalizarea acesteia în raport cu semenii ori cu colectivitatea din care face parte. Astfel s-a arătat că prejudiciul corporal cuprinde, pe lângă prejudiciile materiale constând în cheltuieli medicale, lipsa unui câștig din muncă etc., pe lângă prejudicii morale exprimate în dureri fizice, și „ suferințe pur morale, pe care victima le poate resimți vazându-se mutilată sau desfigurată”

S-a mai afirmat, de asemenea că, la rândul său, prejudiciul estetic implică potențial și posibilitatea cauzării unor prejudicii patrimoniale ca, de exemplu, în cazul stewardeselor sau recepționerelor de hoteluri pentru care armonia fizică este chiar o cerință privind îndeplinirea profesiunii lor. Doctrina juridică mai face distincție uneori între pierderea integrității corporale, pe de o parte, și prejudiciul estetic propriu-zis, pe de altă parte, considerând că acesta din urmă ar fi doar o variantă mai puțin gravă acelui dintâi.

Acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciu estetic este larg admisă în jurisprudența occidentală. Astfel, tribunalele franceze acordă în mod curent și încă de multă vreme, despăgubiri cu titlu de reparații pentru prejudiciu estetic. Un tribunal francez a considerat că o cicatrice care a împiedicat o femeie din societatea pariziană să poarte rochi decoltate timp de doi ani și jumătate constituie un prejudiciu estetic, care justifică acțiunea în reparație; în legătură cu acest caz, s-a mai arătat că prejudiciul ar fi fost dublat de elemente patrimoniale dacă victima ar fi fost, de exemplu o actriță. Un alt tribunal francez, abordând chestiunea de principiu a conținutului noțiunii de prejudiciu estetic, a decis că acțiunea în reparație poate fi justificată „de orice dizgrație – ori la ce parte a corpului s-ar referi- dacă aceasta este susceptibilă să aibă un efect negativ asupra atracției pe care o exercită persoana respectivă până a acea dată”. Tribunalele franceze consideră că prejudiciile estetice trebuie reparate chiar și în situațiile in care acestea nu au, prin ele însele, nici o repercursiune negativă de ordin pecuniar asupra persoanei lezate.

În doctrina juridică elvețiană s-a arătat că prejudiciul estetic este acela pe care „îl suferă o persoană prin urâțirea sa, consecință a unor leziuni corporale cărora le-a fost victimă”. Instanțele judecătorești elvețiene au dispus acordarea de despăgubiri bănești globale în scopul reparării pe această cale și a prejudiciilor estetice suferite de către victimele unor vătămări corporale; astfel, s-au acordat despăgubiri bănești globale unei femei pentru provocarea a 21 de zile de incapacitate de muncă și a unui prejudiciu estetic (considerat de tribunal ca „foarte important pentru o femeie tânără”) considerând că în urma unei mușcături de câine la coapsă a rămas cu o cicatrice lungă de 6 centimetri și lată de 1 centimetru; de asemenea s-au acordat despăgubiri bănești globale unei tinere de 23 de ani care în urma unui accident de circulație a suferit (pe lângă incapacitatea temporară de muncă și pe lângă o invaliditate parțială permanentă) „un grav prejudiciu estetic”, ca urmare a două intervenții chirurgicale făcute la ochiul drept și a uneia efectuate în scopul de a se încerca ameliorarea cicatricelor de pe față.

Ca orice prejudiciu moral, prejudiciul estetic nu poate determinat și evaluat precis în bani, fapt care complică, desigur, foarte mult sarcina judecătorului chemat să determine, prin apreciere, întinderea și forma reparațiilor datorate de către autor persoanei lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere vârsta, profesia, nivelul de pregătire și cultură al persoanei vătămate, tocmai datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o prețuire diferită în funcție de aspirațiile. „Cu prejudiciul estetic ajungem în domeniul daunelor nedeterminate, unde judecătorul nu se mai poate bizui decât pe propriul discernământ. Căci dacă o crestătură în mijlocul feței constituie o urâțire fără nici un fel de consecințe pentru un bărbat, mau ales dacă este căsătorit, o cicatrice poate constitui o catastrofă…, pentru o tânără fată care așteaptă să se căsătorească”. Spre exemplificare, instanțele elvețiene au acordat daune morale: „patruzeci de mii franci elvețieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani atât de grav arsă încât se mențin cicatrice întinse care îi diminuează mai ales șansele de căsătorie”.

Dacă importanța armoniei și frumuseții fizice era așa pregnant subliniată în urmă cu 30-40 de ani, astăzi remarcăm cu ușurință că acest atribut esențial al persoanei umane se vrea tot mai mult ocrotit, fiind îndeobște știut că în cazul unor categorii profesionale și ocupații (avem în vedere între altele, cazul fotomodelelor din lumea modei, a vedetelor de televiziune și film), aceste însușiri ce privesc armonia și frumusețea fizică constituie chiar argumentul principal al succesului și al exercitării profesiilor respective.

Despăgubirea destinată compensării prejudiciului estetic încercat de o persoană este denumită în literatura franceză și preț al frumuseții (prix de la beauté) sau pretium pulchritudinis.

Prejudiciul juvenil

Constituie o varietate aparte de prejudiciu corporal, iar în caracterizarea sa se pornește de la faptul că urmările de durată ale vătămărilor corporale sunt cu mult mai greu resimțite de către persoanele tinere (care încă nu s-au realizat pe plan profesional, familial și social), decât de către persoanele având o vârstă mai înaintată.

În literatura juridică se consideră că prejudiciile de acest fel cauzate persoanelor tinere constituie o specie de daune aparte, adică așa numitul prejudiciu juvenil, care creează pentru victimă un drept special la reparații materiale, numit pretium juventutis.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiție, acordând victimei daune morale, a reținut într-o speță că „suportarea mediului, spitalicesc, conștiința de a fi bolnav, suferința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei implică și o suferință psihică ce presupune de asemenea o compensație sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, prejudiciu care, în cuantum de 50.000 lei solicitat apare justificat.

Preocupată de determinarea conținutului acestuia literatura juridică occidentală, mai ales cea franceză, privește prejudiciul juvenil ca fiind „prejudiciul moral special suferit de către o ființă umană tânără care își vede reduse speranțele de viață sau răpite anumite agremente ale exitenței”. Un alt autor francez dă ca exemplu de prejudiciu juvenil, situația în care este pus copilul care în urma unei fapte a altei persoane, este lipsit de bucuria pe care i-ar putea-o oferi practicarea jocurilor specifice vârstei sale.

Prejudiciul juvenil se deosebește de celelalte specii de prejudicii pe care le poate suferi o persoană tânără, ca urmare a unei vătămări a integrității sale corporale ori a sănătății, adică de prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement, etc.

Practica și doctrina privind daunele morale în răspunderea contractuală

Către sfârșitul sec. al XIX-lea, în jurisprudența din unele țări europene apar cazuri, în care din executarea defectuoasă a unor obligații contractuale au rezultat prejudicii nepatrimoniale. Acestea puteau fi neajunsuri personale și sociale încercate de victimele mutilate în accidente feroviare ori suferințele suportate de persoanele apropiate celor decedați în asemenea accidente, pentru repararea cărora instanțele de judecată au acordat despăgubiri bănești.

În cadrul acestei răspunderi contractuale, inițial, instanțele de judecată acordau despăgubiri compensatorii pentru prejudiciile de ordin nepatrimonial numai dacă acestea se grefau pe cele patrimoniale.

Practica noastră judecătorească, în această privință a luat în considerare prejudiciile nepatrimoniale, în cadrul prejudiciilor patrimoniale, fără a face distincție între sumele acordate pentru repararea prejudiciilor patrimoniale și cele acordate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Această practică era de apreciat, însă ea trebuia îmbunătățită prin diferențierea netă între despăgubirile acordate pentru cele două categorii de prejudicii. Sunt situații când diferențierea între cele două forme de prejudiciu se impune de la sine. Astfel, din executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale rezultă numai prejudicii nepatrimoniale. Aducem spre exemplificare cazul unui autor care cere despăgubiri bănești pentru daunele morale ce i s-au adus prin prezentarea deformată operei sale în public.

Aria de aplicare a răspunderii contractuale pentru prejudicii nepatrimoniale este mult mai restrânsă în raport cu aceea a răspunderii contractuale pentru prejudicii patrimoniale.

Răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este de aplicare generală și privește toate contractele și obligațiile contractuale; nerespectarea unui contract poate cauza prejudicii patrimoniale. Deosebit de prima, răspunderea contractuală pentru prejudicii nepatrimoniale este de aplicare particulară, în sensul că privește numai anumite contracte și numai unele din obligațiile pe care aceste contracte le cuprind.

Asemenea contracte, potrivit jurisprudenței sunt contractele de transport a persoanelor și de valorificare a drepturilor de autor și inventator.

***

Recent, în doctrina de dreptul muncii, s-au adus argumente potrivit cu care daunele morale sunt susceptibile a rezulta uneori și din executarea necorespunzătoare a contractului de muncă. În planul legislației, găsim reglementări ce stabilesc expres posibilitatea reparării daunelor în Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 48/1992 a audio-vizualului, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

***

În privința reparării daunelor morale cauzate unității, în cazul grevei nelegal declarate sau continuate, menționăm că abordarea acestei probleme naște ideea că nu numai persoana fizică ci și persoana juridică are dreptul la despăgubiri.

Dispozițiile de principiu ale Legii nr. 15/1991 pentru soluționarea conflictelor de muncă, abrogată expres prin Legea nr. 168/1999, reprezentau cadrul legal al acestei răspunderi. Astfel, s-a apreciat că domeniul răspunderii reparatorii a organizatorilor grevei nelegal declarate sau continuate nu poate fi decât civil-delictual, iar nu material de dreptul muncii. Această apreciere s-a făcut întrucât sindicatul nu se află într-un raport juridic de muncă cu unitatea, iar reprezentanții salariaților (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 15/1991) organizau greva în baza aceleiași legi și nu „în legătură cu munca lor” (art. 102 alin. 1 din Codul mucii), așadar în exercitarea atribuțiilor și obligațiilor de serviciu ce le revin potrivit contractului individual de muncă.

Organizatorii grevei răspundeau civil-delictual și solitar, potrivit art. 1003 C. civ., pentru prejudiciile cauzate unităților la care sunt angajați.

În sprijinul tezei răspunderii pentru daune morale a organizatorilor grevei s-a argumentat pornindu-se de la conținutul reglementării consacrate în art. 36 alin. (3) din Legea nr.15/1991.

Articolul se referea la despăgubiri în general și nu numai la despăgubiri patrimoniale. În doctrina noastră juridică s-a apreciat că obligarea la daune morale a organizatorilor grevei nelegal declarate sau continuate este admisibilă dacă unitatea a suferit un prejudiciu nepatrimonial real și îndeajuns de profund. Sub acest aspect, instanțele judecătorești au un drept suveran de apreciere în raport de situația specifică a fiecărui caz.

În sprijinul acestei teze au fost aduse diferite argumente, unul dintre cele mai interesante prin prisma raționamentului este următorul: s-a apreciat că o persoană juridică nu poate suferi decât prejudicii nepatrimoniale specifice, aceasta fiind de natură să ducă la concluzia că acestea nu sunt susceptibile de reparare. Pe bună dreptate s-a afirmat că numai persoana fizică este aptă a avea senzații și sentimente, incompatibile cu o persoană juridică, dar pe de altă parte s-a susținut că lezarea unor drepturi nepatrimoniale este posibilă și în cazul persoanei juridice. În acest sens s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 54 din Dcrt. nr. 31/1954, în care se reglementează modalități de ocrotire a drepturilor personale nepatrimoniale, ocrotire ce vizează orice persoană deci și cea juridică, ce a suferit o atingere în dreptul ei la nume ori la denumire, știut fiind că numai persoana juridică se identifică prin denumire.

Daune morale în dreptul francez (spre care tinde și dreptul român)

Dreptul civil francez admite, într-o măsură foarte largă, repararea bănească a prejudiciului moral, ocupând din acest punct de vedere, un loc deosebit de important în ansamblul dreptului civil al țărilor din Europa occidentală.

Principalul temei legal al acestei poziții îl constituie prevederea cuprinsă în art. 1382 din Codul civil francez de la 1804, prevedere care într-o redactare preluată ulterior, cuvânt cu cuvânt, de către art. 998 din Codul civil român – instituie obligația generală a reparării prejudiciului, fără a face nici o distincție, după cum acesta ar fi de natură materială sau de natură morală.

în sistemul de drept francez , repararea bănească a prejudiciilor morale este admisă atât în domeniul răspunderii civile delictuale, cât și în domeniul răspunderii civile contractuale.

În ce privește poziția doctrinei juridice franceze, se poate face o triplă constatare și anume:

a) că majoritatea autorilor au o atitudine favorabilă tezei reparării bănești a daunelor morale;

b) că există și adversari ai acestei teze;

c) că sunt și autori care promovează așa – zisele teorii mixte, prin care se optează numai pentru repararea unor categorii de daune morale sau numai în anumite condiții sau cazuri determinate.

În susținerea tezei reparării bănești a daunelor morale s-a arătat că ,,orice fel de prejudiciu care aduce atingere unui interes protejat de normele de drept justifică intentarea unui acțiuni în justiție, fie că aduce atingere persoanei sau bunurilor, fie că este material, fie că este moral, fie că este susceptibil sau nu de o evaluare exactă în bani.

S-a adăugat apoi de către aceeași autori că ,,dificultatea aprecierii în bani a prejudiciului nu constituie un motiv pentru a se refuza acordarea unei despăgubiri. Această dificultate poate fi întâlnită, de asemenea și în cazul prejudiciilor materiale.

,,Evaluarea prejudiciului moral – s-a spus – va fi întotdeauna o chestiune foarte delicată. Dar judecătorul se găsește în fiecare zi în fața unor astfel de dificultăți, și aceasta nu numai când pronunță o condamnare penală, dar, uneori, chiar și atunci când ordonă repararea unui prejudiciu material.

Refuzul de a statua cu privire la despăgubiri, datorită dificultăților de evaluare, echivalează cu denegarea de justiție.

,,A repara înseamnă a pune victima în situația de a-și procura un echivalent. Or, această noțiune trebuie înțeleasă într-un sens larg; banii permit procurarea unor satisfacții de orice natură, atât materiale, cât și intelectuale sau chiar morale. Victima care a primit o sumă de bani are libertatea de a utiliza în maniera în care îi convine. Este suficient ca ea să poată trage din aceasta anumite satisfacții de ordin moral pentru a admite că ne aflăm în sensul exact al termenului, în prezența unei reparații a prejudiciului moral”.

Argumentele reținute mai sus vor fi răspunsuri convingătoare la principalele obiecții ridicate de adversarii tezei reparării bănești și daunelor morale, faptul că o astfel de reparare nu ar fi conformă cu principiile și cu spiritul răspunderii civile.

În argumentarea tezei neadmiterii reparării bănești a daunelor morale s-a arătat că ,,pentru repararea prejudiciului moral se cere ca victima să nu fi suferit nici diminuare a elementelor pozitive și nici o mărire a elementelor pasive ale patrimoniului său.

Suma acordată unei asemenea victime va avea ca rezultat pe de o parte, sărăcirea autorului, iar pe de altă parte, îmbogățirea victimei.

Este evident că scopul unei asemenea sancțiuni nu este despăgubirea victimei, ci numai pedepsirea autorului. Ori pe deasupra, fie ea publică, fie privată, nu poate face obiectul unei obligații civile.

Deci aici nu este vorba niciodată de o obligație de reparare. Este vorba, pur și simplu, de o pedeapsă privată.

Tendința de a justifica acordarea daunelor morale ca o pedeapsă privată, care în loc să profite statului, profită victimei, își are originea în lucrările teoreticianului german lhering, care, combătând ,,Vulgarul și platul materialism” al judecătorilor germani, a considerat că se impune realizarea unui echilibru între vinovăție și despăgubire, și a susținut necesitatea restricției pedepsei private. Ideea a rămas fără ecou în jurisprudență și literatura de specialitate.

În Franța această teorie a fost expusă, în linii foarte generale, de către L. Hugueney, iar ulterior, alți autori au propus să I se recunoască un loc în domeniul responsabilității civile, cu motivarea că ea ar putea constitui fundamentul condamnărilor pronunțate în beneficiul victimei unui prejudiciu moral, consecutiv unei atingeri a integrității corporale.

Acordarea unor sume de bani pentru a repara amărăciunea, durerea, prejudiciul estetic, etc., nu suprimă durerea, amărăciunea și nu redă frumusețea pierdută. ,,A bate monedă cu propriile lacrimi, s-a spus, înseamnă a o face pe victimă odioasă și vrednică de dispreț, mai ales dacă este vorba despre una care nu se mulțumește cu un franc simbolic; dar, chiar și în acest din urmă caz, ne putem întreba care este semnificația acestui simbol.

Jurisprudența, mai ales a Curții de Casație, promovează teza contrară, în sensul că ,, se recunoaște, desigur, faptul că despăgubirea bănească nu repară ceea ce prin ipoteză este ireparabil dar, se adaugă, dacă daunele interese nu au în acest caz o virtute indemnitară, cel puțin oferă o compensație. Despăgubirea acordată nu este reparatorie, ci menită să dea o anumită satisfacție.

Formele pe care prejudiciul moral le poate lua sunt diverse, astfel că putem vorbi de:

a) atingeri aduse sentimentelor intime, de pudoare. Aici invocăm o decizie din 6 iunie 1907 a Tribunalului din Lille, referitoare la afirmațiile vulgare făcute de un profesor în fața elevelor și distribuirea unor publicații obscene.

b) vătămări ale onoarei prin afirmații injurioase sau defăimătoare. Au fost considerate astfel, înscrierea unui cetățean, fără asentimentul său, pe o listă de candidați în alegeri; punerea unei tinere fete în imposibilitatea de a-și face o situație, după ruperea unei logodne; reproșurile făcute într-o acțiune judiciară unui judecător pentru acte săvârșite în exercițiul funcțiunii; descrierea unei persoane ca alcoolic.

c) atingeri aduse drepturilor decurgând din raporturi de familie, sau autorități părintești, datoriei de fidelitate conjugală. S-au acordat despăgubiri, de exemplu, soțului, victimă a unui adulter, ca urmare a ultrajului la pudoarea soției sau a răpirii acesteia; părinților al căror copil este reținut, refuzându-se predarea sau față de care se fac afirmații obscene și antireligioase; familiei unei persoane decedate asupra căreia s-a practicat în spital o autopsie fără consimțământul părinților; celui în beneficiul căruia contrar voinței sale, s-a deschis o subscripție publică; tatălui unui sinucigaș pe care primarul nu a permis a-l îngropa decât în ,,colțul câinilor” din cimitir; tatăl divorțat al cărui nume nu a fost înscris pe ferparul ce anunța decesul fiului încredințat mamei.

Bibliografie

Gh. Vintilă, C. Furtună, „Daunele morale. Studiu de jurisprudență”, Ed. All Beck, 2002, București

I. Albu, V. Ursa, „Răspunderea civilă pentru daune morale”, Ed. Dacia, 2000, Cluj Napoca

Liviu Pop, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, București

O. Login, T. Toader, „Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București.

I.C. Cătuneanu, „Curs elementar de drept roman”, Cartea românească, București, 1921.

I.T. Ștefănescu, „Dreptul muncii”, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1996

Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol II, Ed. Nemira, București, 1996.

E. Safta-Romano, „Arhetipuri juridice în Biblie”, Ed. Polirom, Iași.

***

V. Pătulea, „Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale”, Revista română de drept, 1970, nr 11, p55-57.

V. Pătulea, „O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice”, Revista română de drept, nr 1/1970, p75.

Ș. Beligrădeanu, „Legea nr 15/1991, pentru soluționarea conflictelor colective de muncă”, în Dreptul, nr 2-3/1991.

I. Albu, „Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale”, nr. 8/1992, p29-35.

Ș. Beligrădeanu, „Problema admisibilității acordării despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale (daune morale) cauzate părților în procesul executării contractului de muncă”, în Dreptul, nr 8/1992, p35-39.

Ș. Beligrădeanu, „Se cuvine repararea daunelor morale pricinuite unității în cazul grevei nelegale declarate sau continuate?”, în Dreptul, nr 2/1993, p13-16.

C. Turianu, „Răspunderea civilă pentru daune morale”, în Dreptul, nr 4/1993, p21-24.

M. Boar, „Metode și criterii de evaluare a despăgubirilor bănești pentru daune morale”, în Dreptul, nr. 10/1995, p47.

Ș. Beligrădeanu, „Probleme juridice generate de exercitarea dreptului la grevă”, în Dreptul, nr. 6/1995, p6.

I. Albu, M. Boar, „Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene”, în Dreptul, nr. 8/1996, p23-35.

I. Urs, „Repararea prejudiciului moral în cazul inconștienței totale și definitive a victimei”, în Dreptul, nr. 5/1997, p30-35.

M. Boar, „Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate în stare vegetativă cronică”, în Dreptul, nr. 12/1997, p26.

I. Urs, „Înțelesul noțiunii prejudiciu de agrement, temei de reparare bănească a daunelor morale”, în Dreptul, nr. 2/1999, p22-27.

I. Urs, „Daunele morale în materia raporturilor de muncă; discuții pe marginea unei spețe”, revista Drepturile omului, nr. 1/1999, p54-56.