Reorientari Strategice ale Nato în Zona Balcanilor de Vest

Reorientări strategice ale NATO în zona Balcanilor de Vest

Începând cu anul 1991 fosta Republică Federativă Iugoslavia a început să se destrame. Totul a început cu declarația de independență a Sloveniei, după care, de-a lungul anilor 90, acest conglomerat s-a dezintegrat complet, rezultând șase state și o republică autoproclamată independentă, recunoscută de 71 dintre cele 192 țări afiliate la Organizația Națiunilor Unite. 

Fiecare din fostele republici iugoslave au suferit schimbări majore mai ales prin crearea de noi reglementări legale, precum și de crearea unui climat favorabil piețelor concurențiale, înlocuind astfel monopolul creat anterior. Dar cel mai important a fost schimbarea mediului politic cu unul pro-european, concomitent cu progresul facut pentru aplanarea crizelor datorate conflictelor armate toate acestea ducând la ample procese de reformare economice.

   Un exemplu pozitiv îl constituie Slovenia, pe fondul unui climat economic și politic favorabil, Slovenia nu a avut nevoie de mult timp pentru a-și atinge obiectivele, dezvoltând foarte rapid „piața monopol” anterioară într-o piață competitivă apropiată din toate punctele de vedere de cele Vest-Europene.

Datorită poziției geografice, Slovenia s-a confruntat cu cele mai puține probleme în „procesul de dezintegrare” a fostei Iugoslavii, teritoriul său nefiind teatrul de desfășurare a unor conflicte armate. Totodată, este singurul stat care este membru al Uniunii Europene, din anul 2004, și care utilizează, din anul 2007,  euro ca monedă națională de schimb.

    În cazul Muntenegrului, adoptarea rapidă a monedei europene ca monedă unică de schimb și reformele puternice demarate după desprinderea de Serbia au impulsionat, în pofida dimensiunilor, creșterea piețelor concurențiale. În cazul Serbiei și a Bosniei și Hețegovina, barierele politice au împiedicat înaintarea reformelor, iar în cazul Macedoniei, dimensiunea redusă a piețelor, raportat la potențialul care îl oferă, este prea mare.

Per ansamblu, în acest moment putem vorbi, la nivelul sistemului financiar-economic al statelor componente ale fostei Republici Federative Iugoslavia, de  o evoluție diferențiată, determinată de politicile sectoriale specifice.

Creșterea medie în regiune este estimată la 1,3% în 2015, conform estimărilor publicate în ianuarie de Banca Mondială, mult sub avansul de 2,9% prognozat de FMI pentru Europa emergentă și în curs de dezvoltare. Statele din Balcanii de Vest vor trebui să depună eforturi până în 2030 pentru a se apropia de nivelul veniturilor pe cap de locuitor din statele avansate din UE.

Recentele alegerile din Grecia au arătat, că situația din Balcani este departe de a sta pe roze; ce se întâmplă în această țară poate deveni o situație periculoasă pentru întreaga Europă. Austeritatea impusă întregii zone sud-est europene nu a fost soluția cea mai bună, îndatorarea către marile foruri financiare nu a deschis motorul relansării economice, iar populația s-a apropiat de limita rezistenței. Asta este principala explicație a reușitei partidului „popularilor socialiști utopici“, Syriza, din Grecia, care, printr-un program electoral integral populist a redeșteptat speranțele revenirii la… normalitate.

Planurile integrării Peninsulei Balcanice în Europa au ramas uitate pe moment. Toate acestea au fost „încuiate” de noul președinte al Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care, la preluarea mandatului, a ținut să precizeze că „nu va exista nici o nouă extindere în următorii cinci ani”. Pentru a încurca și mai mult drumul integrării, comisarul pentru politica de vecinătate și negocieri pentru extindere, Johannes Hahn, declara contrariul în timpul vizitelor sale în Moldova, Serbia, Muntenegru, Bosnia și Turcia: „Politica de extindere are în continuare prioritate”. Spațiul confuziei se mărește după ultima reuniune la nivel înalt organizată la Berlin, la inițiativa Germaniei cu privire la Balcanii de vest, prin solicitarea amplificării cooperării regionale, astfel ca la reuniunea de la Viena, din 27 august 2015, să se consemneze „unitatea țărilor balcanice” în cadrul unui proces comun de consolidare a acțiunilor viitoare.

În fond, asemenea situații au fost și în alte timpuri, dar acum, primii pași vizează dobândirea și securizarea controlului Mării Negre, aspect prezentat implicit la Soci. Marea Neagră constituie, după anexarea Crimeei, miza strategică majoră, pentru că „privește în mod real spațiul Europei de Est și Balcanilor, dar și estul Mediteranei și Eurasiei (Caucaz spațiul caspic)”. Acest spațiu deschide trei axe vitale: Balcanii (ce se va întâmpla odată cu integrarea europeană), deschizătorul drumului spre Europa, Dardanele, cu ieșire spre Mediterană și, în final, Caspica. Geostrategic, Marea Neagră devine o importantă cheie pentru zonele petroliere atât de necesare pentru supraviețuirea economică a Rusiei, dar și zona de control a întregului flanc de sud-est al NATO. Această perspectivă schimbă mult datele problemei privind securitatea regiunii.

Rolul jucat de NATO și UE în managementul crizelor ce au dus la destrămarea Iugoslaviei este de netăgăduit, la fel ca și importanța soluțiilor pe care le-au identificat pentru menținerea stabilității regionale în faza post-conflict. Totuși, Balcanii rămân un spațiu al crizelor care, deși au o amploare mai mică și un impact scăzut asupra securității UE, influențează în mod negativ mediul de securitate la nivel regional, ceea ce impune o serie de noi soluții.

O altă tendință actuală constă în scăderea ponderii intervenției SUA și a NATO în Balcanii de Vest și o europenizare a prezenței internaționale în această regiune.

Din expunerea de mai sus, putem aprecia că cele două organizații, NATO și UE, și-au menținut prezența instituționalizată în statele în care perioada post-conflict nu s-a încheiat complet, care nu și-au definitivat o formă de organizare la nivel statal care să permită încheierea oricăror diferende dintre comunitățile etnice interne sau dintre acestea și statele din vecinătate. De asemenea, prezența NATO valorifică în continuare instrumentele militare de management al crizei, inclusiv în această perioadă de post-conflict, iar cea a UE este axată preponderent pe utilizarea mijloacelor non-militare, păstrându-se astfel specificul intervenției fiecăreia dintre

ele, specific definit chiar din perioada de maximă intensitate a conflictelor rezumată în primele capitole ale acestui studiu.

Numărul mare al misiunilor din aceste state, precum și complexitatea sarcinilor acestora este totodată un indice relevant pentru dificultatea de a identifica soluții de compromis acceptabile pentru toate părțile implicate în divergențele abordate. În același timp, după

cum am putut observa, o mare parte din instituțiile internaționale sunt supuse unui proces de reformare sau au cunoscut o astfel de etapă, ceea ce relevă schimbarea contextului în care ele acționează. Această schimbare poate fi dată fie de o îmbunătățire a stării de securitate, fie de mutarea crizei într-un alt domeniu, așa cum se întâmplă în Bosnia și Herțegovina, unde criza

politică ce se manifestă nu doar la nivelul relațiilor dintre entitățile ce alcătuiesc statul federal, ci

și dintre aceste entități și instituțiile ce reprezintă comunitatea internațională. Totodată, nu trebuie să omitem că reformarea instituțiilor ce reprezintă comunitatea internațională poate fi și rezultatul reformelor ce au fost întreprinse la nivelul organizațiilor internaționale. Tratatul de la Lisabona (2009) și Noul Concept Strategic al NATO (2010) pot fi exemple elocvente în acest sens.

În plus, importante sunt și efectele crizei economice și financiare mondiale, nu doar asupra țărilor vest-balcanice, ci și asupra statelor membre NATO și UE, ceea ce ar putea explica un nivel mai scăzut al intervenției acestora în Balcanii de Vest și în viitorul apropiat.

Masterand ISN : Cârciumaru Răzvan Dacian