Renunță la cel care crezi că trebuie să fii [603443]

Darurile
imperfecțiunii
Renunță la cel care crezi că trebuie să fii
și acceptă-te așa cum ești
Dr. Brené Brown

Le dedic această carte lui Steve, Ellen și Charlie.
Vă iubesc din toată inima.

Darurile
imperfecțiunii
Renunță la cel care crezi că trebuie să fii
și acceptă-te așa cum ești
Dr. Brené Brown
Traducerea din limba engleză:
Cristian Hanu
ADEVĂR DIVIN
Brașov, 2013

Editura ADEVĂR DIVIN
Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, parter, ap. 7,
cod 500414, O.P. 12
Mobil: 0722.148.983 sau 0727.275.877
Telefon / Fax: 0268.324.970 sau 0368.462.076
E-mail: [anonimizat] sau [anonimizat]
Pe site-ul editurii găsiți și alte cărți pentru suflet:
www.divin.ro
Site: www.secretul.tv
Yahoo! Group: adevardivin
Copyright © 2012 Editura ADEVĂR DIVIN pentru traducerea în
limba română.
Titlul original în limba engleză The Gifts of Imperfection: Let Go of
Who You Think You're Supposed to Be and Embrace Who You Are , de
Brene Brown.
Copyright © 2010 Brene Brown.
Prezenta ediție este publicată prin acord contractual încheiat cu
Hazelden Foundation, S.U.A.
Ediția originală a fost publicată în 2010 de Hazelden Foundation,
S.U.A.
Toate drepturile rezervate.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
BROWN, BRENÉ
Darurile imperfecțiunii : renunță la cel care crezi că
trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești / dr. Brené Brown ;
ed.: Cătălin Parfene ; trad.: Cristian Hanu. – Brașov : Adevăr
Divin, 2013
ISBN 978-606-8420-19-6
I. Parfene, Cătălin (ed.)
II. Hanu, Cristian (trad.)
159.9
Editor: Cătălin PARFENE
Tehnoredactare și copertă: Marius MIHUȚOIU
Corectură: Domnița Rațiu

CUPRINS
Prefață … VII
Mulțumiri … XVII
Introducere: „Viața trăită din toată inima” … 1
Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii … 9
Explorarea puterii iubirii, apartenenței (integrării) și convingerii că
ești perfect așa cum ești … 29
Obstacole pe cale … 39
Recomandarea nr. 1
Cultivarea autenticității
Eliberează-te de ceea ce cred ceilalți despre tine … 63
Recomandarea nr. 2
Cultivarea compasiunii față de tine însuți
Eliberează-te de perfecționism … 71
Recomandarea nr. 3
Cultivarea unei atitudini flexibile
Eliberează-te de neputință și neajutorare … 81
Recomandarea nr. 4
Cultivarea recunoștinței și bucuriei
Eliberează-te de teama de lipsuri și de întuneric … 97
Recomandarea nr. 5
Cultivarea intuiției și a credinței
Eliberează-te de nevoia de certitudine … 107
Recomandarea nr. 6
Cultivarea creativității
Eliberează-te de comparații … 115
Recomandarea nr. 7
Cultivarea jocului și odihnei
Renunță la epuizare ca la un simbol al statutului social și
la productivitate ca la o măsură a prețuirii de sine … 121

Recomandarea nr. 8
Cultivarea stării de calm și de liniște interioară
Eliberează-te de stilul de viață bazat pe anxietate … 129
Recomandarea nr. 9
Cultivarea activităților care contează pentru tine
Eliberează-te de îndoiala de sine și de dictate cum ar fi „ar
trebui să faci” cutare lucru … 137
Recomandarea nr. 10
Cultivarea râsului, cântecului și dansului
Eliberează-te de nevoia de a fi popular și de a deține
întotdeauna controlul … 145
Gânduri finale … 155
Despre procesul de cercetare: Pentru iubitorii de adrenalină și depen –
denții de metodologie … 159
Despre autoare … 165

PREFAȚĂ
Lucrul cel mai curajos pe care îl putem face vreodată este să
ne asumăm povestea vieții noastre și să ne iubim pe noi înșine
de-a lungul acestui proces.
Atunci când începi să vezi un tipar care se repetă în viața ta, nu
îl mai poți ignora. Crede-mă, am încercat, dar când același adevăr
începe să se repete din ce în ce mai des, devine din ce în ce mai
greu să pretinzi că este o simplă coincidență. Spre exemplu, indife –
rent cât de mult am încercat să mă autoconving că șase ore de
somn pe noapte îmi sunt suficiente, ori de câte ori dorm mai puțin
de opt ore mă trezesc anxioasă, nerăbdătoare și tânjesc după carbo –
hidrați, care să compenseze energia pierdută prin suprimarea som –
nului. Este un tipar. Un alt obicei de-al meu este cel al amânării:
întotdeauna amân lucrul la o carte sau reorganizarea casei, petre –
când în schimb mult prea mult timp și cheltuind mult prea mulți
bani pentru a cumpăra produse pentru birou și sisteme de organi –
zare. De fiecare dată.
Unul din motivele pentru care este imposibil să ignorăm tipa –
rele pe care le-am descoperit în viața noastră este că mintea noastră
este special concepută pentru a căuta aceste tipare, conferindu-le
semnificație. Acest lucru este valabil în mod particular pentru
mine, căci m-am pregătit ani la rând în acest scop, iar la ora actuală
îmi câștig existența în acest fel.
Munca mea de cercetare constă în observarea comportamen –
tului uman pentru a identifica și pentru a descoperi conexiunile
subtile, relațiile și tiparele care conferă semnificație gândurilor,
comportamentelor și sentimentelor noastre.
VII

Sinceră să fiu, îmi place ce fac. Studierea tiparelor este un lucru
minunat și unicele dăți în care am încercat să ignor tiparele desco –
perite s-au referit strict la viața mea personală și la vulnerabilitățile
de care încercam din răsputeri să uit. Această situație s-a schimbat
în noiembrie 2006, când studiul în urma căruia am ajuns să scriu
această carte m-a condus la concluzii surprinzătoare. Pentru prima
dată în cariera mea, eram disperată că trebuie să îmi ignor propriile
concluzii rezultate din cercetarea făcută.
Până atunci, mă consacrasem studierii profesionale a emoțiilor
dificile precum rușinea, teama și vulnerabilitatea. Am scris mai
multe articole academice despre rușine, am creat instrumente de
cultivare a flexibilității în fața rușinii pentru terapeuții profesioniști
care se ocupă de sănătatea mintală și de dependențe, și am scris o
carte despre aceste metode pe care am intitulat-o Credeam că
numai eu sunt în această situație1.
Am adunat mii de povești adevărate de viață de la oameni care
trăiesc în toate colțurile țării, cu vârste între 18 și 87 de ani, care
m-au ajutat să descopăr tipare noi, despre care doream să aflu mai
multe. Practic, nu există om care să nu se lupte cu rușinea și cu
teama că nu este suficient de bun. Din păcate, marea majoritate se
tem să își reveleze sinele real. Vestea bună este că în acest noian
imens de date acumulate am găsit și nenumărate povești ale unor
oameni care trăiesc cu adevărat vieți uimitoare și admirabile.
Am auzit istorii legate de capacitatea de a-ți accepta imperfec –
țiunea și vulnerabilitatea. Am descoperit că există o stânsă conec –
tare între bucurie și recunoștință, și că multe lucruri pe care până
atunci le consideram de la sine înțelese, cum ar fi odihna și
1Brené Brown, Connections: A 12-Session Psychoeducational Shame-
Resilience Curriculum (Center City, MN: Hazelden, 2009); Brené
Brown, I Thought It Was Just Me (but it isn’t): Telling the Truth About
Perfectionism, Inadequacy, and Power (New York: Penguin / Gotham
Books, 2007); Brené Brown, “Shame Resilience Theory,” in Contem-
porary Human Behavior Theory: A Critical Perspective for Social
Work, rev. ed., ed. Susan P. Robbins, Pranab Chatterjee, and Edward
R. Canda (Boston: Allyn and Bacon, 2007); Brené Brown, “Shame
Resilience Theory: A Grounded Theory Study on Women and Shame,”
Families in Society 87, no. 1 (2006): 43–52.
VIIIDarurile imperfecțiunii

distracțiile, sunt la fel de vitale pentru sănătatea noastră ca și
nutriția corectă și exercițiile fizice. Acești subiecți ai studiului meu
aveau încredere în ei înșiși și îmi vorbeau despre autenticitate,
iubire și apartenență într-o manieră pe care nu o cunoscusem
niciodată până atunci.
Doream să integrez aceste istorii de viață într-o imagine de
ansamblu generală, așa că am luat o foaie de hârtie și am scris pe
ea prima expresie care mi-a trecut prin minte: „din toată inima”.
Nu eram prea sigură ce însemna ea, dar îmi era din ce în ce mai
limpede că acești oameni trăiau și iubeau din toată inima.
Aveam foarte multe întrebări legate de oamenii care „trăiesc din
toată inima”. Care sunt valorile lor? Cum reușesc ei să își creeze
această flexibilitate uimitoare în viața lor? Ce lucruri îi preocupă și
cum reușesc ei să le rezolve sau să le abordeze? Este oare posibil
ca cineva să își „creeze” în mod deliberat o viață trăită din toată
inima? Ce trebuie să facă în acest scop? Ce obstacole se opun
acestui lucru?
În timp ce analizam poveștile de viață ale subiecților mei,
căutând tipare care se repetă, am înțeles că acestea pot fi integrate
într-una sau alta din două coloane. Pentru a simplifica lucrurile,
le-am intitulat: „Da” și „Nu”. În coloana „Da” am scris cuvinte
precum prețuire de sine, odihnă, distracții, încredere, intuiție,
speranță, autenticitate, iubire, apartenență, bucurie, recunoștință și
creativitate. În coloana „Nu” am notat cuvinte precum perfecțio –
nism, neajutorare, certitudine, epuizare, autosuficiență (indepen –
dență excesivă), a fi popular (cool), a te adapta la mediu, judecăți
critice și lipsuri.
Când am terminat, am privit cele două coloane și am trăit un
șoc. „Nu! Nu! Nu! Cum este posibil?”, am murmurat.
Deși scrisesem eu însămi aceste cuvinte, am fost șocată când
le-am recitit. Atunci când evaluez datele, mă identific în totalitate
cu cercetătoarea din mine, focalizându-mă exclusiv asupra surprin –
derii esenței din poveștile analizate. Nu mă gândesc dacă procedez
sau nu eu însămi la fel, ci doar la ceea ce spun participanții. Nu le
evaluez experiențele din perspectiva propriei mele experiențe de
viață, ci doar din punctul lor de vedere.
IXPrefață

Am rămas pe scaunul meu din bucătărie foarte mult timp și am
privit aceste liste. Am continuat să le recitesc la infinit, de sus în
jos și de jos în sus, de la stânga la dreapta și invers. La un moment
dat, mi-au dat lacrimile și mi-am dus mâna la gură, la fel ca cineva
care tocmai a primit o veste proastă.
De fapt, chiar primisem o veste proastă. Inițial fusesem con –
vinsă că voi descoperi că oamenii care trăiesc din toată inima sunt
exact ca mine și fac tot ce fac eu: muncesc din greu, respectă regu –
lile, forțează lucrurile până când le rezolvă, încearcă întotdeauna să
se cunoască mai bine, își cresc copiii așa cum spun cărțile de
specialitate că trebuie să facă, etc.
După ce am studiat subiecte grele precum rușinea timp de un
deceniu, eram absolut convinsă că meritam confirmarea că îmi
„trăiesc corect viața”.
În acea zi (și în fiecare zi de atunci încoace) am învățat însă o
lecție dură:
Deși este extrem de important să ne cunoaștem și
să ne înțelegem pe noi înșine, există un aspect infinit
mai important pentru a duce o viață din toată inima:
să ne iubim pe noi înșine.
Cunoașterea este importantă, dar numai dacă suntem buni și
blânzi cu noi înșine în timp ce acționăm pentru a descoperi cine
suntem. „Viața trăită din toată inima” înseamnă nu doar aprofun –
darea cunoașterii de sine și asumarea puterii personale, ci și accep –
tarea fragilității și vulnerabilității noastre.
Cea mai dureroasă lecție din acea zi m-a lovit în plin, tăindu-mi
respirația: din datele acumulate mi s-a părut evident că noi nu le
putem oferi copiilor noștri ceea ce nu avem noi înșine. Viața și
iubirea de sine din toată inima reprezintă un indicator infinit mai
clar al succesului parental decât ceea ce învățăm din cărțile de
profil.
Călătoria „vieții trăite din toată inima” presupune în egală
măsură munca cu inima și munca cu mintea. În timp ce stăteam în
bucătăria mea în acea zi de noiembrie, mi-a devenit evident că pe
XDarurile imperfecțiunii

cât de bine stăteam la capitolul „minte”, pe atât de prost stăteam la
capitolul „inimă”.
În cele din urmă m-am adunat, am tras o linie sub lista atribu –
telor negative și am scris sub ea cuvântul „eu”. Toate dificultățile
pe care le experimentam în viața mea erau sintetizate perfect de
acea listă.
Mi-am încrucișat brațele pe piept, m-am așezat mai bine pe
scaun și m-am gândit: „Grozav! Viața mea este definită de lista
atributelor negative!”
M-am plimbat prin casă timp de aproximativ 20 de minute,
încercând să ignor cu grație revelația profundă pe care tocmai o
avusesem, dar nu-mi mai puteam scoate din minte cuvintele ce
defineau atributele negative care mă împiedicau să îmi trăiesc
plenar viața. Nu mă mai puteam întoarce la ignoranța mea de
dinainte, așa că am făcut primul lucru care mi-a trecut prin minte:
am împăturit hârtia cu lista atributelor negative și am băgat-o într-o
cutie pe care o țin sub pat, în care se află ornamentele pentru
pomul de Crăciun. Nu am mai scos lista de acolo decât în martie
2008.
Am apelat apoi la o terapeută în care aveam mare încredere și
am început o muncă serioasă de analiză a sufletului meu care a
durat un an și care mi-a schimbat pentru totdeauna viața. Încă mai
râd împreună cu Diana, terapeuta mea, atunci când ne aducem
aminte de prima vizită pe care i-am făcut-o. Diana, care face
muncă de psihoterapie cu psihoterapeuți, a început ca de obicei cu
întrebarea:
– Ce se întâmplă în viața ta?
Am scos imediat lista cu atributele pozitive care îți permit să îți
„trăiești viața din toată inima” și i-am spus textual:
– Doresc să integrez în viața mea atributele din această listă.
Sper să primesc de la tine sfaturi și instrumente de lucru în acest
scop. Nu mă interesează să săpăm trecutul și să analizăm la infinit
copilăria mea!
A fost un an lung, la care mă refer cu afecțiune pe blogul meu
ca la Prăbușirea / Trezirea spirituală din anul 2007. Mie una mi s-a
XIPrefață

părut o prăbușire psihică după toate regulile manualelor de
psihologie, dar Diana a numit-o trezirea mea spirituală. Bănuiesc
că aveam amândouă dreptate. De fapt, am ajuns chiar să mă întreb
dacă poți experimenta o trezire spirituală fără o prăbușire psihică,
sau invers.
Nu este deloc o coincidență faptul că această suită de eveni –
mente a început în noiembrie 2006. În acea lună stelele erau alini –
ate perfect pentru o prăbușire psihică: renunțasem aproape complet
la zahăr și la produse făinoase, mai erau câteva zile până la ziua
mea de naștere (perioadă în care îmi contemplu întotdeauna viața),
eram epuizată din cauza muncii mele și mă aflam în plină criză de
la jumătatea vieții.
Oamenii numesc revelațiile pe care le experimentează de regulă
la jumătatea vieții o „criză”, dar în realitate este vorba de cu totul
altceva. Ei simt nevoia disperată de a-și trăi viața pe care doresc să
o trăiască, nu cea pe care se presupune că „ar trebui” să o trăiască.
Este o perioadă în care universul îi provoacă să renunțe la gândul
că trebuie să fie într-un anume fel și să se accepte așa cum sunt în
realitate.
Perioada de la mijlocul vieții este fără doar și poate una dintre
cele mai revelatorii din viață, dar există și alte momente definitorii
care pot declanșa o astfel de evaluare:
● Căsătoria
● Divorțul
● Nașterea unui copil
● Recuperarea în urma unei boli
● Mutarea într-un alt oraș
● Plecarea de acasă a copiilor care au crescut
● Pensionarea
● Experimentarea unei pierderi sau a unei traume
● O slujbă nesatisfăcătoareDarurile imperfecțiunii
XII

Așadar, Universul ne oferă destule apeluri la trezire de-a lungul
vieții. Din păcate, foarte mulți oameni le evită sau le ignoră.
Revenind la povestea mea, s-a dovedit că munca pe care trebuia
să o desfășor cu mine însămi era profundă și dificilă. Am continuat
să mă lupt cu mine însămi până într-o zi în care am realizat că:
„Dumnezeule! Mă simt altfel. Mă simt autentică și fericită. Încă
mai mi-e teamă, dar în mod paradoxal mă simt cu adevărat
curajoasă. Ceva s-a schimbat în viața mea, o simt până în străfun –
durile ființei mele”.
Într-adevăr, mă simțeam mai sănătoasă, mai fericită și mai
recunoscătoare decât oricând până atunci. Eram mai calmă și mai
centrată, și mult mai puțin anxioasă. Reaprinsesem făclia creati –
vității mele, mă reconectasem cu familia și cu prietenii într-o
manieră nouă, și cel mai important lucru între toate, mă simțeam
cu adevărat confortabil în noua mea piele, pentru prima dată în
viață.
Am învățat să mă gândesc mai mult la ceea ce simt eu și mai
puțin la „ce ar putea gândi ceilalți despre mine”. Mi-am stabilit
hotare noi și am început să renunț la nevoia de a le fi pe plac altora,
de a realiza și de a fi perfectă. Am început să spun mai des „Nu” și
mai rar „Da, sigur” (umplându-mă apoi de resentimente, căci nu
doream să fac lucrul respectiv). Am învățat să spun: „O, da!”, nu
„Sună distractiv, dar am prea mult de lucru ca să fac așa ceva” sau
„O să fac asta atunci când voi fi mai………… (suplă, mai puțin
ocupată, mai bine pregătită”.
Cât timp am efectuat călătoria „Vieții trăite din inimă” alături
de Diana, am citit aproape 40 de cărți, inclusiv toate lucrările care
descriu o trezire spirituală pe care am putut pune mâna. Am avut
astfel ghizi incredibil de utili, dar încă îmi mai doream un manual
care să îmi ofere inspirație, resurse și care să-mi servească drept
tovarăș de-a lungul călătoriei sufletului meu.
Într-o zi, pe când mă uitam la vraful de cărți așezate într-un
echilibru precar pe noptiera mea, am avut o revelație! Doream să
îmi povestesc eu însămi istoria vieții sub forma unor memorii, să
povestesc cum s-a transformat o cercetătoare științifică inteligentă
XIIIPrefață

și cinică într-un stereotip pe care l-a ridiculizat întreaga ei viață,
pentru ca la jumătatea vieții să devină o căutătoare spirituală care
s-a vindecat, a devenit conștientă de sănătatea ei, creativă și în
contact cu sentimentele sale, petrecându-și zilele în contemplarea
grației, iubirii, recunoștinței, creativității și autenticității, și fiind
mai fericită decât și-ar fi imaginat vreodată că este posibil. Aveam
de gând să îmi intitulez aceste memorii: Din toată inima.
„Înainte să îmi scriu memoriile, m-am gândit, trebuie să mă
folosesc de studiul meu pentru a scrie un manual al Vieții trăite
din toată inima!” Pe la jumătatea anului 2008, umplusem deja trei
cutii uriașe cu caietele și jurnalele mele, și cu nenumărate date pe
care la adunasem. Îmi continuasem de asemenea cercetările. Deți –
neam toate informațiile de care aveam nevoie și nutream dorința
arzătoare de a scrie cartea pe care o ții la ora actuală în mână.
În acea zi fatidică de noiembrie în care am scris acele liste am
realizat subit că nu trăiam și nu iubeam din toată inima, dar nu am
fost în totalitate convinsă. Faptul că vedeam ce scria pe listele mele
nu era suficient pentru a mă convinge cu adevărat. Trebuia să fac
săpături adânci și să iau decizia conștientă de a crede… de a crede
în mine însămi și în posibilitatea de a trăi o altfel de viață. Am
ajuns la această convingere după multe întrebări pe care mi le-am
pus, după nenumărate lacrimi pe care le-am vărsat, dar mai ales
după un număr uriaș de momente fericite pe care le-am trăit.
La ora actuală am ajuns la concluzia că lucrul cel mai curajos
pe care îl putem face vreodată este să ne asumăm povestea vieții
noastre și să ne iubim pe noi înșine de-a lungul acestui proces.
La ora actuală înțeleg că trăirea unei Vieți din toată inima nu
înseamnă să ajungi la o destinație, ci să îți continui drumul ghi –
dându-te după o stea de pe cer. Nu vei ajunge niciodată la aceasta,
dar cel puțin știi că te îndrepți în direcția cea bună.
La ora actuală înțeleg că daruri precum curajul, compasiunea și
conectarea nu sunt eficiente decât dacă sunt exersate. În fiecare zi.
La ora actuală înțeleg că acțiunile de cultivare și detașare care
apar în cele zece recomandări din această carte nu reprezintă „o
listă cu lucruri care trebuie făcute”, ceva ce trebuie realizat sau
XIVDarurile imperfecțiunii

dobândit, iar apoi tăiat de pe listă. Ele reprezintă instrumente de
lucru cu viața și cu sufletul.
Din punctul meu de vedere, a crede înseamnă a vedea cu ochii.
Am început prin a crede și astfel am început să văd cu ochii mei
cum ne putem schimba pe noi înșine, cum ne putem transforma
familia și comunitatea. Tot ce trebuie să facem în acest scop este să
ne adunăm curajul de a trăi și de a iubi din toată inima. Mă simt
onorată să te însoțesc de-a lungul acestei călătorii!
XVPrefață

MULȚUMIRI
Doresc să le adresez sincere mulțumiri următoarelor persoane:
Patricia Broat, Karen Casey, Karen Chernyaev, Kate Croteau,
April Dahl, Ronda Dearing, Sid Farrar, Margarita Flores, Karen
Holmes, Charles Kiley, Polly Koch, Shawn Ostrowski, Cole
Schweikhardt, Joanie Shoemaker, Dave Spohn, Diana Storms,
Ashley Thill, Sue Thill, Alison Vandenberg, Yolanda Villarreal,
Jo-Lynne Worley, prietenii mei de la Move-a-Body, familiei mele
și membrilor Lovebombers.
XVII

Viața trăită din toată inima
„Viața trăită din toată inima ” se referă la a trăi viața din pers –
pectiva prețuirii de sine. Ea presupune cultivarea curajului, compa –
siunii și conexiunii, astfel încât atunci când te trezești dimineața să
te gândești instantaneu: „Indiferent ce realizez și ce nu realizez, eu
îmi sunt suficient mie însumi”. Înseamnă să te duci seara la culcare
spunându-ți: „Da, sunt imperfect și vulnerabil, iar uneori mă tem,
dar asta nu schimbă cu nimic adevărul că sunt în același timp
curajos și demn de a fi iubit și de a mă integra în societate”.
Călătoria
„Viața trăită din toată inima ” nu este o oportunitate care ți se
oferă o singură dată. Ea este un proces. De fapt, eu cred că este o
călătorie și o aventură. Scopul pe care mi-l propun scriind această
carte este acela de a-ți limpezi multitudinea de alegeri care te pot
conduce la o „Viață trăită din toată inima ” și de a-ți împărtăși tot ce
am învățat de la foarte mulți oameni care își trăiesc viața și iubesc
din toată inima.
Înainte de a ne îmbarca într-o călătorie, inclusiv în cea de față,
este necesar să discutăm despre ceea ce presupune ea. Ce înseamnă
să trăiești și să iubești din perspectiva prețuirii de sine? Cum ne
putem accepta imperfecțiunile? Cum putem cultiva noi atribute,
renunțând la acelea care ne împiedică să trăim plenar? Răspunsu –
rile la aceste întrebări sunt: curajul, compasiunea și conectarea.
Acestea sunt instrumentele de care avem nevoie pentru a ne conti –
nua călătoria.Introducere
1

În cazul în care te gândești: „Grozav! Înseamnă că trebuie să
fiu un super-erou pentru a mă lupta cu perfecționismul”, te înțeleg.
La prima vedere, curajul, compasiunea și conectarea par idealuri
înălțătoare, dar în realitate ele sunt o practică zilnică. Dacă sunt
exersate suficient de mult, ele devin daruri incredibile în viața
noastră. Vestea bună este că forța care ne mână de la spate pentru a
invoca aceste instrumente uimitoare sunt chiar vulnerabilitățile
noastre. Dat fiind că suntem oameni, și deci minunat de imperfecți,
noi putem practica zilnic aceste instrumente. În acest fel, curajul,
compasiunea și conectarea devin niște daruri – darurile imper –
fecțiunii.
Iată ce vei descoperi citind paginile care urmează. În primul
capitol îți voi explica ce am descoperit eu despre curaj, compa –
siune și conectare, și de ce sunt acestea instrumente foarte eficiente
pentru dezvoltarea prețuirii de sine.
După ce te vei lămuri în privința instrumentelor pe care le vom
folosi de-a lungul acestei călătorii, în capitolul următor vom elu –
cida esența vieții pe care ne propunem să o trăim: iubirea, apar –
tenența și prețuirea de sine. Cu această ocazie, voi răspunde la
câteva din cele mai importante întrebări pe care mi le-am pus de-a
lungul carierei mele: ce este iubirea? Putem iubi pe cineva, tră –
dându-l în același timp? De ce ne sabotează dorința noastră cons –
tantă de integrare apartenența reală? Este oare posibil să îi iubim
pe oamenii din viața noastră, de pildă partenerul de cuplu și copiii,
mai mult decât ne iubim pe noi înșine? Cum definim noi prețuirea
de sine și cum ajungem să facem orice de dragul ei, mai puțin să
credem în ea?
Orice călătorie presupune depășirea anumitor obstacole. Călă –
toria „Vieții trăite din toată inima ” nu face excepție de la această
regulă. De aceea, în capitolul următor vom explora care sunt marile
obstacole în calea vieții și iubirii trăite din toată inima pe care le-am
descoperit și cum ne putem crea o strategie viabilă pentru a depăși
aceste obstacole și pentru a ne cultiva flexibilitatea.
În continuare, vom explora cele zece recomandări pentru „Viața
trăită din toată inima”. Este vorba de zece instrumente sau practici Darurile imperfecțiunii
2

zilnice care ne vor asigura păstrarea direcției corecte de-a lungul
călătoriei noastre. Am dedicat câte un capitol fiecărei recomandări,
ilustrându-l cu povești adevărate de viață, definiții, citate și idei
pentru alegeri deliberate și inspirate care să ne ajute să trăim și să
iubim din toată inima.
Definițiile
Această carte este plină de idei mărețe precum iubire, aparte-
nență și autenticitate. De aceea, consider că este extrem de impor –
tant să definim aceste concepte folosite frecvent în limbajul de zi
cu zi, dar rareori explicate cu adevărat. După părerea mea, o
definiție bună trebuie să fie accesibilă și ușor de pus în practică. De
aceea, am încercat să definesc aceste cuvinte într-o manieră care să
te ajute să înțelegi conținutul cuvintelor și să îl transpui apoi în
practică. Noi nu putem înțelege cu adevărat conceptele care stau la
baza acțiunilor, convingerilor și emoțiilor oamenilor decât prin
explorarea activităților și experiențelor de zi cu zi care stau la baza
Vieții trăite din toată inima.
Spre exemplu, atunci când participanții la sondajele mele vor –
besc despre iubire, eu definesc acest cuvânt prin maniera în care
experimentează ei acest concept. Uneori, acest lucru presupune o
nouă definiție a unui cuvânt (lucru pe care l-am și făcut în această
carte în privința iubirii și a altor concepte). În alte cazuri, am găsit
în literatura de specialitate definiții ale unor cuvinte care au
corespuns întru totul experiențelor subiecților mei. De pildă, acesta
este cazul cuvântului distracție. Distracție este o componentă esen –
țială a Vieții trăite din toată inima, iar când am cercetat acest
subiect, am descoperit lucrările uimitoare ale doctorului Stuart
Brown1. De aceea, în loc să creez o definiție nouă, am preferat să
fac trimitere la opera lui, întrucât aceasta reflectă cu precizie ceea
ce doream să spun eu.
1Stuart Brown și Christopher Vaughan, Play: How It Shapes the
Brain, Opens the Imagination, and Invigorates the Soul (New York:
Penguin Group, 2009).
3Introducere: Viața trăită din toată inima 

Îmi dau seama că definițiile pot trezi multe controverse și dez –
acorduri, dar acest lucru nu mă deranjează prea tare. Consider mult
mai important să discutăm despre semnificația cuvintelor decât să
nu vorbim deloc despre ele. Noi avem nevoie de un limbaj comun,
care să ne ajute să ajungem la o mai bună înțelegere – lucru absolut
esențial pentru o „Viață trăită din toată inima ”.
Săpături adânci
La începutul anului 2008, când de-abia îmi creasem blogul, am
scris pe el despre distrugerea butonului „săpăturilor adânci”. Știi ce
este acest buton, nu? Este butonul pe care te bazezi atunci când ești
prea epuizat pentru a te mai trezi odată în mijlocul nopții sau
pentru a mai spăla o mașină de rufe mizerabile, care îți întorc
stomacul pe dos, sau pentru a mai prinde un avion, sau pentru a
mai da un telefon în urma nenumăratelor apeluri primite și
înregistrate pe robotul telefonic, sau pentru a mai continua să le
faci celorlalți pe plac, să „performezi” și să pari perfect, așa cum
faci de obicei, în condițiile în care nu-ți mai dorești decât să te
ascunzi sub așternuturi și să uiți de tot și de toate.
Acest buton te ajută să mai faci o ultimă forțare chiar dacă te
simți copleșit și epuizat la maxim, când ai prea multe de făcut și
prea puțin timp pentru tine însuți.
Am explicat pe blogul meu că am luat decizia de a nu-mi repara
acest buton al săpăturilor adânci. Mi-am făcut promisiunea ca ori
de câte ori mă voi simți epuizată din punct de vedere emoțional,
fizic și spiritual de acum înainte, să încetinesc ritmul și să nu mă
mai bazez pe vechile mele tipare: forțarea, acceptarea cazonă a
ordinelor sau să-mi înghit propriul venin.
O vreme a mers, dar îmi lipsea butonul meu. Îmi lipsea pentru
că nu mai aveam încotro să mă îndrept atunci când mă simțeam
epuizată și golită de energie. Aveam nevoie de un instrument
pentru a ieși din aceste stări. De aceea, m-am întors la cercetările
mele ca să văd dacă pot găsi o metodă de a ieși din astfel de stări
4Darurile imperfecțiunii 

care să nu încalce principiile „Vieții trăite din toată inima ”. Poate
că exista un instrument mai potrivit decât „strânsul din dinți”.
Iată ce am descoperit: oamenii care își trăiesc plenar și din toată
inima viața SAPĂ într-adevăr adânc în interiorul lor, dar apelează
la un buton diferit. Atunci când se simt copleșiți și epuizați, ei:
Se focalizează mental și comportamental prin rugăciune, me –
ditație sau prin fixarea intențiilor;
Se simt inspirați să facă alegeri noi, diferite de cele anterioare;
Își văd de treabă, adică trec la fa pte, nu stau să se lamenteze.
De când am făcut această descoperire, am Săpat Adânc în
interiorul meu, dar în această modalitate nouă. Experiența a fost
de-a dreptul uimitoare. Un exemplu recent s-a petrecut deunăzi,
când m-am lăsat prinsă de fascinația Internetului. În loc să lucrez,
mă jucam pe Facebook și hoinăream pe site-uri. Procesul nu era
nici relaxant, nici productiv, ci doar o pierdere fantastică de timp și
de energie.
Am încercat atunci noua metodă: m-am focalizat, m-am simțit
inspirată și am acționat. Mi-am spus în sinea mea: „Dacă ești de
părere că hoinăreala online te distrează și te relaxează, fă-o. Dacă
nu, fă ceva cu adevărat relaxant. Găsește ceva care să te inspire, nu
ceva care să te facă să uiți de sine și să te golească de energie.
Dacă ai găsit acest lucru, scoală-te și pune-l în practică!” Mi-am
închis imediat laptopul, am spus o mică rugăciune care să îmi
reamintească să fiu plină de compasiune față de mine însămi și m-am
uitat la un film care stătea pe biroul meu de mai bine de o lună.
Această acțiune s-a dovedit a fi exact lucrul de care aveam nevoie.
Nu m-am mai forțat să lucrez sau să fac ceva productiv, așa
cum aș fi procedat mai demult, ci m-am relaxat profund într-o
manieră intenționată și într-o atmosferă de rugăciune.
Fiecare recomandare din această carte include o secțiune inti –
tulată „Sapă adânc” care își propune să te ajute să faci noi alegeri
inspirate și focalizate, iar apoi să treci la fapte. Îți voi împărtăși
5Introducere: Viața trăită din toată inima 

apoi strategiile mele personale, dar te voi încuraja să îți găsești
propriile strategii. În cazul meu, aceste strategii noi s-au dovedit
infinit mai eficiente decât vechea metodă a forțării.
Ce contribuție sper să aduc
Această carte abordează subiecte extrem de fierbinți, precum
compasiunea de sine, acceptarea și recunoștința. Nu sunt prima
autoare care discută despre aceste subiecte și cu siguranță nu sunt
cea mai inteligentă cercetătoare din lume sau cea mai talentată scri –
itoare. Consider totuși că sunt prima autoare care explică cum
operează aceste subiecte la nivel individual și luate la un loc pentru a
cultiva o Viață trăită din toată inima. Încă și mai important, cred că
sunt prima autoare care discută despre aceste subiecte din pers –
pectiva unei cercetătoare care a studiat ani la rând rușinea și teama.
Nu-ți pot spune de câte ori nu am dorit să renunț la cercetarea
mea pe tema rușinii. Este extrem de dificil să îți dedici întreaga
carieră studierii unui subiect care îi face pe oameni să se contracte
și să dea înapoi. De mai multe ori mi-am luat literalmente capul în
mâini și mi-am spus: „Gata! Renunț! Mă las păgubașă! Este mult
prea greu. Există și alte subiecte de studiat. Nu mai vreau să mă
ocup de această temă!” Adevărul este însă că nu eu am ales rușinea
și teama ca subiecte de cercetare. Ele m-au ales pe mine.
La ora actuală înțeleg de ce. Acesta a fost subiectul pe care
trebuia să îl cercetez – la nivel profesional și personal – pentru a
mă pregăti în vederea studiului următor, cel referitor la „Viața
trăită din toată inima”. Putem vorbi despre curaj, compasiune și
iubire până când ajungem să semănăm cu o felicitare, dar atât timp
cât nu suntem dispuși să discutăm serios despre principalele
obstacole care stau în calea transpunerii lor în practică în viața de
zi cu zi, nu vom reuși să ne schimbăm în niciun fel. Niciodată!
Sună grozav să vorbești despre curaj, dar atunci când abordăm
această temă trebuie să ne referim inclusiv la maniera în care ne
determină el să ne detașăm de ceea ce gândesc ceilalți oameni, iar
acest lucru îi sperie pe cei mai mulți dintre oameni. Cu toții ne dorim
6Darurile imperfecțiunii 

să fim plini de compasiune, dar câți oameni sunt dispuși să își
examineze limitele și să învețe să spună nu, deși acest lucru repre-
zintă o componentă critică a compasiunii? Apartenența este și ea o
componentă esențială a „Vieții trăite din toată inima”, dar ea nu
poate fi transpusă cu adevărat în practică cât timp nu învățăm să ne
acceptăm așa cum suntem. Oare de ce sunt lucrurile atât de dificile?
Înainte de a mă așeza la masa de scris, mă întreb întotdeauna:
„De ce merită să scriu această carte? Ce contribuție sper să aduc?”
Ironia sorții face ca cea mai importantă contribuție pe care sper să
o aduc la înțelegerea iubirii, apartenenței și prețuirii de sine să
derive din experiența mea de cercetătoare a rușinii.
Faptul că am început acest studiu din perspectiva înțelegerii
felului în care operează rușinea, care ne face să ne simțim inferiori
și speriați, mi-a permis să fac ceva mai mult decât să prezint câteva
idei deosebite: m-a ajutat să creez o serie de strategii autentice de
schimbare a vieții. Dacă dorim să știm de ce ne temem atât de tare
să ne revelăm sinele real în fața celorlalți oameni, este absolut
necesar să înțelegem puterea rușinii și a fricii. Atât timp cât nu ne
vom opune convingerilor de tip „Nu ești suficient de bun” și
„Cine te crezi?”, nu vom putea merge mai departe.
Mi-aș fi dorit să fi știut ce știu acum în momentele de disperare
din trecutul meu, în care m-am simțit la pământ, dar am continuat
să cercetez problema rușinii. Dacă m-aș putea întoarce în timp,
mi-aș șopti la ureche același lucru pe care ți-l spun acum, la înce –
putul călătoriei noastre:
Asumarea propriei povești poate fi dificilă, dar nu este nici
pe departe atât de dificilă ca risipirea întregii vieți pentru a
fugi de ea. Acceptarea vulnerabilităților noastre este ris –
cantă, dar nici pe departe la fel de periculoasă ca renun –
țarea la iubire, apartenență și bucurie – experiențele care
ne fac să fim mai vulnerabili. Numai oamenii suficient de
curajoși pentru a-și explora latura întunecată sunt capabili
să descopere puterea infinită a luminii lor interioare.
7Introducere: Viața trăită din toată inima 

Curajul, Compasiunea și Conectarea:
Darurile imperfecțiunii
Prețuirea de sine se cultivă prin practicarea curajului, compa –
siunii și conectării în viața de zi cu zi. Cuvântul cheie în această
frază este practicarea. Teologul Mary Daly scrie: „Curajul este o
obișnuință, un obicei, o virtute. Numai cei care fac acte curajoase îl
achiziționează. Este la fel ca înotul: nu îl poți practica decât arun –
cându-te în apă. În mod similar, curajul este învățat prin practica –
rea curajului”. Același lucru este valabil și pentru compasiune și
conectare. Noi invităm compasiunea în viața noastră atunci când
acționăm plini de compasiune față de noi înșine și față de ceilalți
oameni, și ne simțim conectați atunci când ieșim în lumea exte –
rioară și încercăm să ne conectăm.
Înainte de a defini aceste concepte și de a comenta cum ope –
rează ele, doresc să-ți explic cum funcționează ele în viața reală –
ca practici. Ceea ce urmează este o poveste personală despre
curajul de a ieși în lume, despre compasiunea care derivă din expe –
riență și despre conexiunile care alimentează prețuirea de sine.
Furtuna rușinii
Nu cu mult timp în urmă am fost invitată să vorbesc în fața unui
grup de părinți despre relația dintre flexibilitate și hotare de către
directoarea unei mari școli elementare publice și de organizația
părinți-profesori a școlii. La acea vreme tocmai colectam date
despre părinți și despre școli din perspectiva „Vieții trăite din toată
inima”, așa că invitația m-a umplut de entuziasm. Nu știam însă în
ce mă bag singură!
9

În clipa în care am intrat în amfiteatrul școlii am simțit o
atmosferă stranie pe care o emanau părinții din audiență. Toată
lumea părea agitată. Am întrebat-o pe directoare ce se întâmpla,
dar acesta s-a limitat să ridice din umeri. Președintele asociației
părinți-profesori nu mi-a spus nici el despre ce era vorba. De
aceea, am încercat să ignor problema.
Stăteam în rândul din față când m-a prezentat directoarea.
Această experiență mi se pare întotdeauna ciudată și nelalocul ei.
Cineva îmi prezintă toate realizările și titlurile, în timp ce mie îmi
vine să vomit și să o iau la fugă. De această dată însă, prezentarea
care mi-a fost făcută m-a luat prin surprindere.
Directoarea a spus ceva de genul: „Chiar dacă nu vă va fi pe
plac ce veți auzi în această seară, consider că trebuie să ascultăm
cu toții, de dragul copiilor noștri. Dr. Brown se află aici pentru a ne
transforma școala și viața! Ea ne va aduce pe calea cea bună
indiferent dacă ne place sau nu!”
Femeia spunea aceste lucruri șocante pe un ton agresiv, care o
făcea să pară furioasă sau enervată. Mie mi se părea că visez!
Parcă aș fi fost prezentată la Campionatul Mondial de Lupte. Nu
lipseau decât gongul și luminile stroboscopice.
Privind retrospectiv lucrurile, cred că ceea ce ar fi trebuit să fac
atunci ar fi fost să mă ridic și să spun: „Nu mă simt foarte
confortabil. Mă bucur să fiu aici, dar nu am venit în niciun caz
pentru a aduce pe cineva pe calea cea bună. De asemenea, nu aș
vrea să credeți că voi încerca să transform școala dumneavoastră
printr-o discuție de o oră. Ce se întâmplă de fapt aici!?”
Din păcate, nu am făcut acest lucru. M-am limitat să încep să
vorbesc în maniera mea obișnuită: „Sunt cercetătoare, dar în ace –
lași timp și mamă care are probleme cu propriii ei copii”. Zarurile
fuseseră aruncate însă. Părinții nu erau deloc receptivi la ceea ce le
spuneam eu. Dimpotrivă, îi vedeam pe toți holbându-se la mine!
Un bărbat situat chiar în fața mea avea brațele încrucișate pe
piept și dinții încleștați atât de tare încât îi făceau să îi pulseze
venele din gât. La fiecare 3-4 minute, el își schimba poziția pe
10Darurile imperfecțiunii 

scaun, își dădea ochii peste cap și ofta suficient de tare ca să fie
auzit de toată lumea din sală. Nici măcar nu era vorba de un oftat.
Era mai degrabă un mormăit sau un geamăt puternic. Chiar și
vecinii săi păreau șocați de comportamentul lui. Nimeni nu părea
să mă simpatizeze în sală (lucru inexplicabil pentru mine), dar
comportamentul acestui bărbat era insuportabil pentru toată lumea.
Fiind profesoară și lider de grup cu multă experiență, știu cum
să gestionez astfel de situații și de regulă mă simt confortabil
atunci când o fac. Atunci când cineva perturbă restul grupului, nu
ai practic decât două alternative: să îl ignori sau să faci o pauză și
să îl confrunți în particular în legătură cu comportamentul lui
inadecvat. Din păcate pentru mine, eram atât de siderată de
experiența prin care treceam încât am optat pentru cea mai proastă
soluție posibilă: am încercat să îl impresionez.
Am început să vorbesc foarte tare și am devenit tot mai
animată. Am citat diferite statistici din cercetare care ar fi speriat
orice părinte. Am renunțat la autenticitate pentru o atitudine de tip:
„Mai bine m-ai asculta! În caz contrar, riști să îți vezi copilul
renunțând la școală în clasa a treia și făcând autostopul pentru a
călători, apucându-se de droguri sau făcând cine știe ce alte
prostii!”
Nicio reacție.
Nimeni nu m-a aprobat din cap, nimeni nu mi-a zâmbit – nimic.
Tot ce am reușit a fost să îi bag în sperieți pe ceilalți 250 de părinți,
deja enervați. Evenimentul s-a dovedit un dezastru. Orice încercare
de a atrage cooperarea unui astfel de om sau de a-l învinge se
dovedește din start o greșeală, căci presupune renunțarea la
autenticitate de dragul aprobării. Atunci când adopți o astfel de
atitudine tu refuzi să mai crezi în propria ta valoare și începi să
cerșești aprobarea celorlalți. Și, Doamne, cum o mai cerșeam!
În clipa în care am terminat de vorbit, mi-am înșfăcat geanta și
am alergat literalmente la mașina mea. În timp ce ieșeam din
parcare, mă înroșeam din ce în ce mai tare la față. Mă simțeam
umilită și inima îmi bătea nebunește. Am încercat să îmi ignor
11Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

propriul comportament nebunesc, dar nu reușeam să mă gândesc la
altceva. Treceam printr-o veritabilă furtună a rușinii.
Atunci când furtuna rușinii șuieră pretutindeni în jurul meu, îmi
este imposibil să mai găsesc o perspectivă pozitivă sau să îmi mai
amintesc ceva bun despre mine. Mintea mea a început faimosul
monolog negativ de tip: „Doamne, ce idioată sunt! De ce am făcut
așa ceva?”
Marele dar al muncii de cercetare pe care am făcut-o (inclusiv
al celei de lucru cu mine însămi) constă în faptul că pot recunoaște
imediat rușinea atunci când aceasta devine manifestă. Pe de o
parte, recunosc imediat simptomele fizice ale rușinii: gura uscată,
timpul care pare să își încetinească mersul, vederea tunelară,
înroșirea feței, creșterea pulsului. Pe de altă parte, știu că reluarea
la infinit și cu încetinitorul a scenei care mi-a provocat sentimentul
rușinii reprezintă o avertizare dintre cele mai importante.
Știu de asemenea că cel mai bun lucru pe care îl putem face în
astfel de situații este unul care pare foarte greu de aplicat: trebuie
să avem curajul să ieșim în lumea exterioară! Noi trebuie să ne
asumăm povestea personală și să o împărtășim cu cei care și-au
câștigat dreptul de a o asculta, respectiv pe care ne putem baza că
vor reacționa cu compasiune. În astfel de momente mai mult ca
oricând, noi avem nevoie de curaj, de compasiune și de conectare.
Și asta cât mai rapid posibil!
Rușinea nu suportă să ne audă spunându-ne povestea. Ea
detestă descrierea ei în cuvinte și nu poate supraviețui împărtășirii.
Rușinea adoră secretul. De aceea, lucrul cel mai periculos pe care
îl putem face atunci când ne simțim rușinați este să ne ascundem și
să ne îngropăm povestea. Atunci când facem acest lucru, rușinea
intră în metastază. De aceea, în acea clipă mi-am spus cu voce tare:
„Trebuie să vorbesc cu cineva CHIAR ACUM. Fii curajoasă,
Brené!”
Există însă un element foarte important de care trebuie să ținem
seama atunci când căutăm compasiunea și conectarea: nu putem
apela la oricine. Lucrurile sunt ceva mai complicate. De pildă, eu
12Darurile imperfecțiunii 

am o sumedenie de prieteni, dar foarte puțini oameni la care pot
apela atunci când mă trezesc în ținutul pustiu și întunecat al rușinii.
Dacă ne împărtășim povestea personală cu cineva care nu
merită să o asculte, riscăm să fim spulberați complet și făcuți
fărâme de furtuna care deja face ravagii în viața noastră. În astfel
de situații, avem nevoie de o legătură de prietenie solidă, similară
unui copac puternic ancorat în sol. Trebuie să îi evităm cu orice
preț pe:
1. Prietenii care se simt la fel de rușinați ca și tine atunci când
îți aud povestea. Aceștia nu fac decât să îți confirme cât de
oribil te-ai comportat. Urmează apoi o tăcere stânjenitoare,
iar în final tot tu ești cel care trebuie să îi consolezi pe ei.
2. Prietenii care îți răspund prin simpatie („Îmi pare atât de rău
pentru tine”), nu empatic („Înțeleg. Sunt alături de tine. Mi
s-a întâmplat și mie”). Dacă vrei să vezi un ciclon al rușinii
devenind cu adevărat letal, alimentează-l cu fraze de genul:
„O, săracul de tine!”, sau cu incredibila variantă pasiv-agre –
sivă a simpatiei: „Fii binecuvântat, suflet sărman!”
3. Prietenii pentru care ești un exemplu absolut de prețuire de
sine și de autenticitate. Aceștia nu te vor putea ajuta, căci se
vor simți prea dezamăgiți de imperfecțiunile tale, chiar mai
mult decât te simți tu.
4. Prietenii care se simt atât de inconfortabil în fața vulnera –
bilității că te vor mustra imediat: „Cum ai putut să faci asta?
La ce te gândeai?”, sau care vor încerca să dea vina pe
altcineva: „Cine era tipul acela? V om avea noi grijă de el!”
5. Prietenii care încearcă tot timpul să pară pozitivi. Incapabili
să își exprime propriul disconfort, aceștia refuză să accepte
faptul că poți avea uneori un comportament nebunesc și că
poți face alegeri teribile. Prin urmare, îți spun: „Exagerezi.
Sunt convins că nu a fost atât de rău. Tu ești minunat. Ești
perfect. Toată lumea te iubește”.
13Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

6. Prietenii care confundă „conectarea” cu oportunitatea de a se
pune pe ei pe primul loc: „Asta-i nimic! Să-ți spun ce mi s-a
întâmplat mie…”.
De bună seamă, și noi ne putem asuma aceste roluri atunci când
alți prieteni apelează la noi, mai ales dacă aceștia ne spun o
poveste care ne zgândăre propriul tipar al rușinii. Adevărul este că
suntem cu toții oameni imperfecți și vulnerabili. Este greu să
practici compasiunea atunci când te lupți cu propria autenticitate
sau când nu te prețuiești suficient de mult pe tine însuți.
Atunci când căutăm compasiunea unei alte persoane, noi avem
nevoie de cineva care să fie profund centrat, cu picioarele pe
pământ, capabil să ne sprijine și să ne accepte așa cum suntem, cu
calitățile noastre deopotrivă pozitive și negative. Mai mult decât
atât, trebuie să ne onorăm efortul de a ieși cu bine din această
situație prin împărtășirea ei cu cineva care și-a câștigat dreptul de a
ne asculta povestea. Atunci când ne dorim compasiune, trebuie să
ne conectăm cu persoana potrivită, la momentul potrivit și în
chestiunea potrivită.
În ceea ce mă privește, mi-am sunat sora. Nu am început să îmi
sun surorile sau fratele pentru a mă sprijini în momentele când mă
aflam în mijlocul ciclonului rușinii decât după 2007, anul Prăbu-
șirii / Trezirii mele Spirituale. Eu sunt cu patru ani mai în vârstă
decât fratele meu și cu opt ani mai mare decât surorile mele (care
sunt gemene). Înainte de 2007, mă simțeam foarte confortabil în
rolul meu de soră mai mare, impecabilă și perfectă (în traducere
liberă: scorțoasă, critică și considerându-mă „mai bună” decât
ceilalți).
Ashley s-a dovedit a fi uimitoare. M-a ascultat și a reacționat cu
o compasiune absolută. A avut curajul de a-mi povesti propria ei
luptă cu prețuirea de sine și s-a conectat perfect empatic cu starea
pe care o experimentam. Mi-a vorbit în cuvinte minunat de oneste:
„O, Doamne. E atât de greu. Am trecut și eu prin asta. Detest
această stare!” Nu știu cum ar reacționa alți oameni la aceste
cuvinte, dar pentru mine au fost exact ce aveam nevoie.
14Darurile imperfecțiunii 

Ashley nu s-a lăsat dezrădăcinată și luată pe sus de furtuna
creată de experiența mea. Nu a fost însă nici suficient de rigidă
pentru a mă acuza și pentru că mă umili cu judecățile ei critice. Nu
a încercat să îmi rezolve problema sau să mă facă să mă simt mai
bine. Pur și simplu m-a ascultat și a avut curajul să îmi împăr –
tășească propriile ei vulnerabilități.
M-am simțit complet expusă, dar și iubită și acceptată în tota –
litate (aceasta fiind definiția compasiunii în viziunea mea). Trebuie
să mă crezi atunci când îți spun că rușinea și teama nu pot tolera
această conectare intimă între doi oameni. Tocmai de aceea am
ajuns la concluzia că principalele instrumente necesare pentru
călătoria „Vieții trăite din toată inima” sunt: curajul, compasiunea
și conectarea. Peste toate, faptul că am acceptat să fiu văzută de
cineva drag în toată imperfecțiunea mea a întărit și mai mult relația
noastră, lucru care a rămas valabil până astăzi. De aceea am ajuns
să numesc curajul, compasiunea și conectarea – darurile imper –
fecțiunii. Atunci când acceptăm să fim autentici, chiar dacă acest
lucru presupune revelarea imperfecțiunii noastre, aceste daruri ne
copleșesc prin comorile pe care ni le oferă.
În final, doresc să-ți povestesc pe scurt cum s-a terminat aceas –
tă poveste: la o săptămână după prelegerea pe care am ținut-o în
fața comitetului părinți / profesori, care a semănat mai mult cu un
meci de lupte, am aflat că părinții își vizitau tot timpul copiii în
sălile de clasă, interferând cu profesorii și cu metoda lor de
predare. Fără să-mi spună nimic, directoarea și președintele comi –
tetului de părinți le-a cerut părinților să participe la întâlnirea cu
mine, spunându-le că voi veni să le explic de ce trebuie să renunțe
să mai intervină în timpul orelor. Cu alte cuvinte, am fost chemată
să joc rolul unui mercenar împotriva părinților. Chiar dacă nu
sunt de acord cu ingerința părinților în timpul orelor de clasă, nu
mi se pare corect să fiu folosită pentru post de carne de tun. De
altfel, ironia sorții a făcut să nu pomenesc nimic despre acest
subiect în prelegerea mea, întrucât nu aveam nicio idee ce se
întâmpla în acea școală.
15Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

Acestea fiind zise, îți propun să luăm pe rând conceptele cheie
ale „Vieții trăite din toată inima” și să analizăm cum pot fi folosite
ele.
Curajul
Curajul este una din temele ce apar mereu în viața mea. Fie mă
rog să am curaj, fie mă simt recunoscătoare pentru că am dat o
mică dovadă de curaj, fie îl apreciez în cazul altor oameni, fie îl
studiez teoretic. Nu cred însă că sunt un caz unic. Într-o formă sau
alta, fiecare om își dorește să fie curajos.
După ce am intervievat o sumedenie de oameni în legătură cu
adevărurile din viața lor, inclusiv cu problemele cu care se con –
fruntă, am înțeles că unul din principalele atribute pe care le au în
comun oamenii care trăiesc o „Viață trăită din toată inima” este
curajul. Și nu vorbesc de orice tip de curaj. Am descoperit că
„Viața trăită din toată inima” necesită un curaj obișnuit. Iată ce
vreau să spun cu asta…
Rădăcina cuvântului curaj este cuvântul latin cor – care în-
seamnă inimă. În vremurile de demult, cuvântul curaj era definit
altfel decât în epoca noastră. La origini, el însemna „a spune
deschis ce ai pe inimă”. De-a lungul timpului această definiție s-a
schimbat, iar la ora actuală curajul a ajuns sinonim cu cuvântul
eroic. Eroii sunt importanți și orice societate are nevoie de ei, dar
partea proastă este că oamenii au uitat de definiția autentică a
curajului, care înseamnă să fii deschis și să spui cine ești cu
adevărat, ce simți și prin ce experiențe treci (bune și rele
deopotrivă). Eroismul înseamnă de multe ori să îți riști viața.
Curajul obișnuit nu se referă decât la riscul de a-ți asuma propria
vulnerabilitate. În lumea modernă, acest lucru a ajuns să fie însă cu
adevărat un act de mare curaj1.
1Nu știu sigur care este originea expresiei curaj obișnuit, dar am
descoperit-o într-u articol despre femei și fete al cercetătoarei Annie
Rogers.
16Darurile imperfecțiunii 

Dacă suntem atenți, putem vedea astfel de acte de curaj în
fiecare zi, de pildă atunci când cineva cere ajutorul altcuiva, așa
cum am făcut eu cu Ashley. Personal, îl descopăr în sala mea de
curs atunci când un student ridică mâna și îmi spune: M-ați pierdut
complet. Nu înțeleg absolut nimic din ceea ce spuneți”. Îți dai
seama cât de incredibil de curajos este să spui „nu înțeleg” în
condițiile în care ești convins că toți cei din jur înțeleg? Experiența
celor peste zece ani de predat m-a învățat că dacă un student are
curajul să spună „Nu înțeleg”, cel puțin alți zece simt exact la fel
ca el. Chiar dacă nu își asumă riscul de a declara deschis acest
lucru în fața celorlalți, ei beneficiază cu siguranță în urma actului
de curaj al celui care o face.
Un alt gest curajos la care am asistat a fost cel al fiicei mele
Ellen, care m-a sunat la 10:30 seara de la o colegă de școală la care
își propusese să rămână peste noapte și mi-a spus:
– Mamă, poți să vii să mă iei?
După ce s-a urcat în mașina mea, a adăugat:
– Îmi pare rău. Pur și simplu nu am fost suficient de curajoasă.
Mi s-a făcut dor de casă. Toți ceilalți dormeau și ar fi trebuit să
merg în dormitorul mamei lui Libby și să o trezesc din somn.
După ce am parcat pe aleea noastră, m-am dat jos din mașină și
m-am urcat în spate, lângă Ellen. Am îmbrățișat-o și i-am spus:
– Ellen, eu cred că a-i spune altcuiva ce îți dorești de la el re –
prezintă unul din actele cele mai curajoase pe care le poți face în
viață. Eu însămi am suferit îngrozitor când eram de vârsta ta la
câteva petreceri la care am rămas peste noapte la prietenele mele
de școală, pentru simplul motiv că mi-a fost prea frică să le spun
celorlalți că doream să merg acasă. Sunt mândră de tine.
A doua zi dimineață, la micul dejun, Ellen mi-a spus:
– M-am gândit la ce mi-ai spus aseară. Pot să fiu curajoasă și
să-ți mai cer ceva?
I-am zâmbit aprobator.
17Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

– În weekendul următor o să merg la o altă petrecere la care se
presupune că ar trebui să rămân peste noapte. Poți să vii să mă iei
la ora culcării? Pur și simplu nu mă simt pregătită să rămân până
dimineața într-o casă străină.
Asta înseamnă curaj. Bine ar fi dacă un număr cât mai mare de
oameni ar practica aceste discuții deschise.
Un alt caz de curaj este cel în care sunt dispusă eu însămi să îmi
asum riscul de a-mi manifesta vulnerabilitatea și dezamăgirea în
fața altor persoane. Timp de foarte mulți ani, dacă doream foarte
mult ceva – cum ar fi să primesc o invitație la o conferință spe –
cială, o promovare sau un interviu la radio – mă prefăceam că nu
îmi păsa prea tare de lucrul respectiv. Spre exemplu, dacă un coleg
mă întreba: „Ești nerăbdătoare să faci acel interviu la radio?”,
ridicam din umeri și îi răspundeam:
– Nu sunt prea sigură. Nu mi se pare ceva chiar atât de
important.
Bineînțeles că în sinea mea mă rugam să dau interviul.
Abia în ultimii ani am învățat că acest joc stupid al minții nu
reduce cu nimic durerea pe care o simt atunci când lucrul pe care-l
doresc nu se întâmplă. În schimb, el îmi reduce bucuria atunci când
lucrul respectiv se întâmplă. Peste toate, îmi creează o stare de
izolare. Atunci când minimizezi importanța unui lucru pe care ți-l
dorești, prietenii tău nu sunt predispuși să te sune și să-ți spună:
„Îmi pare rău că nu ai obținut ce îți doreai. Știu cât de mult ți-ai
dorit lucrul respectiv”.
La ora actuală, atunci când cineva îmi pune întrebări legate de
un lucru pe care mi-l doresc, sunt mult mai predispusă să îmi adun
curajul și să îi spun: „Îmi doresc din suflet acest lucru. Încerc să-mi
păstrez realismul, dar tare aș dori ca el să se întâmple”. De aceea,
atunci când lucrurile nu se derulează așa cum doresc, îmi este
infinit mai ușor să îmi sun o prietenă și să îi spun: „Știi lucrul acela
despre care îți spuneam că aș dori să mi se întâmple? Ei bine, nu
s-a întâmplat, și mă simt atât de frustrată…”.
18Darurile imperfecțiunii 

Un alt exemplu de curaj obișnuit la care am asistat recent s-a
petrecut la grădinița fiului meu Charlie. Eu și ceilalți părinți am
fost invitați să asistăm la un spectacol muzical susținut de copii cu
ocazia unei anumite sărbători. Cred că știi cum se petrec lucrurile
în astfel de cazuri: 25 de copii mici cântă pe scenă susținuți de
părinți, bunici și rude din audiență, care îi filmează cu camerele lor
video. Părinții își țineau în sus camerele de filmat sau aparatele de
fotografiat, luând instantanee și asigurându-se că odraslele lor știau
că se aflau acolo.
Ca și cum atmosfera generală nu ar fi fost suficient de încărcată
de emoție, o fetiță în vârstă de trei ani a plâns tot timpul spec –
tacolului pentru că nu reușea să își vadă mama din locul în care se
afla pe scenă. În final, s-a dovedit că mama fetiței era prinsă în
trafic și că nu a reușit să ajungă la timp la spectacol. Când a ajuns
în sfârșit, eu stăteam în genunchi în mijlocul scenei și îl îmbrățișam
pe Charlie. Din acel unghi jos, am văzut-o pe mama fetiței dând
năvală în sală și scanând întreaga audiență în căutarea copilului ei.
Tocmai când eram pe punctul de a mă ridica în picioare și a-i arăta
unde se afla fetița, (undeva în spatele sălii, unde o profesoară o
ținea în brațe și încerca să o liniștească), o altă mamă a trecut pe
lângă noi, s-a uitat disprețuitor la sărmana femeie care abia reușise
să ajungă și și-a dat ochii peste cap.
M-am ridicat în picioare, am inspirat adânc în piept și am
încercat să îmi păstrez cumpătul, astfel încât să nu alerg după
mama care se considera „mai bună decât tine” și care și-a dat ochii
peste cap, pentru a-i trage un șut în fundul ei punctual! Din fericire,
chiar atunci alte două mame s-au îndreptat către femeia care avea
ochii în lacrimi și i-au zâmbit amabil. Una dintre ele și-a pus mâna
pe umărul ei și i-a spus cu compasiune:
– Am trecut cu toții prin asta. Eu am ratat ultimul spectacol al
copilului meu, și nu pentru că am ajuns prea târziu; pur și simplu
am uitat.
Fața femeii stresate s-a relaxat și ea și-a șters o lacrimă.
Cealaltă mamă i-a spus la rândul ei:
19Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

– Fiul meu a fost singurul copil din clasă care nu a purtat
pijamale de Ziua Pijamalelor, și îmi scoate ochii chiar și în ziua de
astăzi că aceea a fost cea mai oribilă zi din viața lui… O să fie
bine. Suntem cu toții în aceeași barcă.
Când femeia care a ratat spectacolul a reușit să ajungă în sfârșit
în spatele sălii, la profesoara care încă îi liniștea fiica, arăta destul
de calmă. Mamele care și-au împărtășit deschis propriile povești
legate de imperfecțiune și vulnerabilitate au dat dovadă de curaj.
Ele și-a făcut timp să se oprească pentru o clipă și să îi spună
femeii: „Iată povestea mea. Nu ești singura care a trecut prin așa
ceva”. Nu le-a obligat nimeni să facă acest lucru. Le-ar fi fost atât
de ușor să joace rolul de mame perfecte și să treacă disprețuitoare
pe lângă ea, așa cum a făcut prima femeie.
Așa cum ilustrează aceste istorii, curajul generează efecte în
avalanșă. Ori de câte ori optăm pentru curaj, noi îi facem pe cei din
jurul nostru să se simtă mai bine, iar această lume să pară mai
curajoasă. Și trebuie să recunoaștem că lumea în care trăim are
nevoie de mai multă bunătate și de mai mult curaj.
Compasiunea
În pregătirea cărții mele despre rușine, am citit toate cărțile pe
care le-am găsit despre compasiune. În cele din urmă, am desco –
perit o conexiune perfectă între poveștile care le-am auzit în
interviurile mele și opera călugăriței budiste americane Pema
Chödrön. În cartea ei, Locuri care te sperie, călugărița scrie: „Ori
de câte ori practicăm în mod deliberat compasiunea, ne putem
aștepta să simțim teama generată de propria noastră durere. Prac –
ticarea compasiunii este un act de curaj. Ea presupune să înveți să
te relaxezi și să avansezi lin către lucrul care te sperie2”.
Lucrul care îmi place cel mai mult la definiția lui Chödrön este
onestitatea ei legată de vulnerabilitatea generată de practicarea
compasiunii. Dacă analizăm originea cuvântului compasiune, așa
2Pema Chödrön, The Places That Scare You: A Guide to Fearlessness in
Difficult Times (Boston: Shambhala Publications, 2001).
20Darurile imperfecțiunii 

cum am făcut cu cuvântul curaj, ne vine mai ușor să înțelegem de
ce compasiunea nu reprezintă de regulă prima noastră reacție în
fața suferinței. Cuvântul compasiune derivă din cuvintele latine
pati și cum, care înseamnă „a suferi împreună (la unison) cu”.
Personal, nu cred că oamenii sunt setați să reacționeze în primul
rând prin compasiune. Prima noastră reacție în fața fricii (a noastră
sau a unei alte persoane) este încercarea de a ne proteja. Noi ne
protejăm de regulă prin a arunca vina pe altcineva. Uneori, facem
acest lucru fiind foarte critici sau încercând să găsim pe loc o
soluție, fără a ne exprima empatia cu suferința celui în cauză.
Chödrön încearcă să rezolve această tendință către autoprotecție
afirmând că trebuie să fim onești cu noi înșine și să ne iertăm
pentru încercarea de a ne închide la nivel sufletesc: „Atunci când
cultivăm compasiunea, noi ne raportăm la întreaga noastră expe –
riență de viață: la suferințele pe care le-am trăit, la empatia noastră,
dar și la cruzimea și teroarea pe care le-am experimentat. Acest
lucru este firesc. Compasiunea nu reprezintă o relație între un
vindecător și o persoană rănită, ci una între egali. Numai cunos –
cându-ne bine propriul întuneric interior putem noi să fim cu
adevărat prezenți în fața întunericul din alte persoane. Compa –
siunea devine reală numai atunci când ne recunoaștem și împăr –
tășim omenescul din noi3”.
În povestea mea de mai sus, Ashley a fost dispusă să se scu –
funde împreună cu mine în întunericul meu. Ea nu și-a propus
nicio clipă să mă ajute să rezolv problema, ci doar să îmi fie alături
ca un egal și să mă țină de mână până când mă voi calma.
Hotarele și compasiunea
Una din cele mai mari (și cele mai puțin discutate) bariere în
calea practicării compasiunii este teama de fixarea hotarelor și a
consecințelor pentru încălcarea lor. Știu că sună ciudat, dar eu cred
că înțelegerea conexiunii dintre hotare, consecințe, acceptare și
compasiune m-a făcut să fiu un om mai bun. Înainte de anul
3Ibid.
21Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

„prăbușirii” mele păream mai blândă și mai amabilă, dar în sinea
mea eram plină de resentimente, de judecăți critice și de mânie. La
ora actuală mi se pare că dau dovadă de mai multă compasiune, că
sunt mai puțin critică și că nu mai manifest atât de des resenti –
mente, dar în schimb sunt mult mai insistentă asupra hotarelor pe
care mi le-am stabilit. Nu știu cum pare din exterior această
combinație, dar te asigur că privită din interior, ea este cu adevărat
foarte puternică.
Înainte de a face acest studiu știam foarte multe lucruri despre
aceste concepte, dar nu înțelegeam relația dinte ele. În timpul
interviurilor pe care le-am luat subiecților mei, am rămas literal –
mente cu gura căscată atunci când am constatat că marea majo –
ritate a oamenilor care practică sincer compasiunea sunt oamenii
cei mai ferm hotărâți să le fie respectate hotarele. Acesta este
adevărul: oamenii plini de compasiune sunt oameni cu hotare ferm
susținute. Așa cum spuneam, această descoperire m-a uimit la
culme.
Iată așadar ce am descoperit: esența compasiunii este accep –
tarea. Cu cât ne acceptăm într-o mai mare măsură pe noi înșine și
pe ceilalți, cu atât mai ușor ne vine să fim plini de compasiune.
Este dificil să îi accepți pe oamenii care te rănesc, care profită de
tine sau chiar te calcă în picioare. Acest studiu m-a învățat că dacă
ne dorim cu adevărat să practicăm compasiunea, trebuie să înce –
pem întotdeauna prin a ne fixa hotare ferme și prin a-i face pe
oameni să se simtă responsabili pentru comportamentul lor.
Noi trăim într-o cultură a aruncării vinei pe alte persoane.
Dorim întotdeauna să știm a cui este vina și cum va plăti persoana
respectivă pentru ea. În lumea noastră personală, socială și politică,
noi țipăm și arătăm adeseori cu degetul, dar rareori insistăm asupra
asumării consecințelor de către cei care au greșit. Cum am putea să
facem acest lucru? Suntem atât de epuizați de țipete și acuzații
încât nu mai avem energia necesară pentru a crea consecințe
semnificative ale acțiunilor și pentru a le impune celorlalți. De la
politicienii din Washington și finanțiștii de pe Wall Street și până la
sistemul educațional și chiar acasă la noi, acest mod de a gândi de
22Darurile imperfecțiunii 

tip „furie-aruncarea vinovăției-epuizare-incapacitatea de a impune
consecințe” este principalul motiv pentru care ne umplem atât de
ușor de mânie moralistă și dăm dovadă de atât de puțină com –
pasiune.
Eu cred că ne-ar fi infinit mai bine dacă am fi mai amabili, dar
mai fermi, dacă am da dovadă de mai puțină mânie și de mai multă
responsabilitate asumată. Viața noastră de acasă și de la serviciu ar
fi infinit mai frumoasă dacă am arunca mai puțin vina pe alții, dar
am avea un respect mai mare pentru hotarele fiecăruia.
Am fost invitată recent să țin o prelegere în fața unui grup de
lideri corporatiști care încercau să facă față unei reorganizări
dificile a companiei lor. Unul din managerii de proiect mi-a spus că
după ce m-a ascultat vorbind despre pericolul folosirii rușinii ca
instrument managerial se simțea îngrijorat că s-a folosit prea mult
de acest instrument cu colegii săi. A adăugat că atunci când devine
foarte frustrat, dă vina pe un subaltern și îl critică deschis în prima
ședință.
– Mă simt atât de frustrat, mi-a spus el. Am doi angajați care
pur și simplu nu mă ascultă. Le explic fiecare detaliu al proiectului
în derulare, verific să văd dacă au înțeles, și totuși ei fac ce știu ei.
Pur și simplu nu mai am alte opțiuni. Mă simt pus la colț și mă
înfurii, așa că îi fac de râs în fața colegilor lor.
Când l-am întrebat în ce fel îi făcea pe acești angajați să se
simtă responsabili pentru că nu urmează protocolul proiectului,
mi-a răspuns:
– Ce vrei să spui prin „responsabili”?
– După ce verifici dacă au înțeles care sunt așteptările tale și
obiectivele lor, i-am explicat, le explici consecințele nerespectării
planului sau ale neîndeplinirii obiectivelor?
– Nu le vorbesc niciodată de consecințe. Ei știu foarte bine că
trebuie să urmeze protocolul.
Ca să înțeleagă mai bine ce doream să spun, i-am dat un
exemplu:
23Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

– Bun. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă le-ai spune că o să le dai
un avertisment scris cu prima ocazie în care vor mai încălca
protocolul și că la următoarele avertismente și-ar putea pierde
slujba?
A scuturat din cap și mi-a sus:
– O, nu! Mi se pare prea radical. Ar trebui să îi implic în acest
proces pe cei de la resurse umane. E prea complicat!
Într-adevăr, fixarea hotarelor și a responsabilităților este mai
complicată decât țipatul și învinovățirea, dar este și infinit mai
eficientă. Acuzarea, compromiterea și învinovățirea cuiva fără sta –
bilirea clară a responsabilităților au consecințe negative asupra
cuplurilor, familiilor, organizațiilor și comunităților. Mai întâi de
toate, atunci când dăm vina pe altcineva și îl facem de rușine, noi
mutăm accentul de la comportamentul său la al nostru. Până când
șeful termină de țipat la subalternii săi, făcându-i de râs în fața
colegilor lor, singurul comportament discutabil devine al său.
Peste toate, dacă nu impunem consecințe pentru comportamen –
tele greșite, oamenii se învață să nu țină cont de solicitările noastre,
chiar dacă le rostim sub formă de amenințare sau de ultimatum.
Dacă le spunem copiilor noștri să nu își mai arunce hainele pe jos,
dar aceștia știu că singura consecință a neascultării sunt câteva
minute de țipat la ei, este corect ca ei să creadă că acest lucru nu
este foarte important pentru noi.
Este foarte greu ca oamenii să înțeleagă că pot fi plini de com –
pasiune și de acceptare, făcându-i în același timp pe ceilalți să
răspundă pentru comportamentele lor. Acest lucru nu numai că este
posibil, dar este și cea mai bună cale de a manifesta compasiunea.
În acest fel, noi îl putem confrunta pe cel vinovat, putem concedia
un angajat, putem pica la examen un student sau ne putem dis –
ciplina copilul fără a-i face de râs și fără a-i umili. Secretul constă
în separarea oamenilor de comportamentul lor. Noi trebuie să ne
adresăm lucrurilor pe care le fac, nu esenței lor umane (vom vorbi
mai multe despre acest lucru în capitolul următor). De asemenea,
este important să ne asumăm disconfortul rezultat din combinarea
24Darurile imperfecțiunii 

compasiunii cu stabilirea hotarelor. Trebuie să ne ferim să ne
convingem singuri că detestăm pe cineva sau că acesta merită să
fie tratat urât astfel încât noi să ne simțim mai bine, fără a-l ajuta
însă cu nimic să își asume responsabilitatea pentru ce a făcut.
Această atitudine nu poate conduce decât la probleme. Atunci când
ne convingem singuri că detestăm pe cineva astfel încât să ne
simțim mai confortabil atunci când dăm vina pe el, noi intrăm
practic în jocul vinovăției și al rușinii.
Atunci când nu reușim să stabilim hotare ferme și să le expli –
căm oamenilor consecințele acțiunilor lor, noi ne simțim folosiți și
manipulați. De aceea, îi atacăm în esența lor, lucru mult mai
dureros decât atacarea unui comportament sau a unei alegeri. Este
foarte important să înțelegem însă că această atitudine este pericu –
loasă pentru relațiile și pentru bunăstarea noastră, căci corespunde
jocului rușinii și vinovăției, ca să nu mai vorbim de cel al mâniei
moraliste. Pe de altă parte, este greu să practici compasiunea atunci
când ești plin de resentimente. În consecință, dacă dorim să
practicăm acceptarea și compasiunea, ceea ce trebuie să facem este
să stabilim hotare ferme și consecințe pentru comportamentele
nedorite.
Conectarea
Personal, definesc conectarea astfel: energia care există între
oameni atunci când aceștia doresc să fie văzuți, auziți și prețuiți;
atunci când dăruiesc și primesc fără judecăți critice; și atunci
când obțin susținere și tărie dintr-o relație.
Eu și Ashley am rămas profund conectate după experiența
noastră. Aceasta m-a făcut să mă simt privită, auzită și prețuită.
Deși gestul m-a speriat, am ieșit din carapacea mea și am căutat în
afară sprijin și ajutor. În urma experienței, ne-am simțit amândouă
întărite și împlinite. De fapt, două săptămâni mai târziu Ashley mi-a
declarat:
– Nu-ți pot spune cât de bucuroasă sunt că m-ai sunat în acea
zi. Gestul tău m-a ajutat enorm, căci m-a convins că nu sunt
25Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

singura care trec prin astfel de experiențe. În plus, mi-a plăcut
faptul că te-am putut ajuta și că ai avut încredere în mine.
Conectarea este o stradă cu dublu sens.
Adevărul este că noi suntem setați să ne conectăm. Acest lucru
există chiar în ADN-ul nostru. Încă de când ne naștem, noi avem
nevoie de conectare pentru a înflori din punct de vedere emoțional,
fizic, spiritual și intelectual. Acum un deceniu ideea că suntem
„setați să ne conectăm” ar fi putut părea exaltată și de tip New Age.
La ora actuală se știe însă că nevoia de conectare este mai mult
decât o simplă emoție sau un simplu impuls. Această cunoaștere
este știință pură. Neuroștiință, ca să fiu mai precisă.
În cartea sa, Inteligența socială: Noua știință a relațiilor inter –
umane, Daniel Goleman explorează confirmarea faptului că sun –
tem setați pentru conectare (potrivit celor mai recente descoperiri
din biologie și din neuroștiință) și că relațiile noastre ne modelează
biologia și experiențele. Autorul scrie: „Chiar și cele mai banale
întâlniri acționează ca regulatori ai creierului, stimulându-ne
emoțiile – unele dezirabile și altele nu. Cu cât suntem mai puternic
conectați cu cineva din punct de vedere emoțional, cu atât mai
mare este forța reciprocă ce se naște din relațiile noastre4”. Este
uimitor, deși nu neapărat surprinzător, cât de mare este impactul
produs de conexiunile pe care le experimentăm în relațiile noastre
asupra dezvoltării și performanțelor creierului nostru.
Datorită nevoii noastre înnăscute de conectare, consecințele
deconectării sunt pe cât de reale, pe atât de periculoase. Uneori
doar ni se pare că suntem conectați. Spre exemplu, tehnologia a
facilitat o impostură a conectării, făcându-ne să credem că suntem
conectați deși nu suntem – cel puțin nu așa cum ar trebui să fim. În
lumea noastră înnebunită de tehnologie noi am ajuns să confundăm
comunicarea cu conectarea. Faptul că suntem conectați la Internet
nu înseamnă că suntem văzuți și auziți cu adevărat. Dimpotrivă,
hiper-comunicarea înseamnă că petrecem mai mult timp pe
Facebook decât față în față, cu oamenii la care ținem cu adevărat.
4Daniel Goleman, Social Intelligence: The New Science of Human
Relationships (New York: Random House / Bantam Dell, 2006).
26Darurile imperfecțiunii 

Nu-ți pot spune de câte ori mi s-a întâmplat să intru într-un resta –
urant și să văd doi părinți care vorbesc la telefoanele lor mobile în
timp ce copiii lor transmit SMS-uri sau joacă jocuri video. Ce rost
mai are în acest caz să stea împreună?
Dacă ne gândim la definiția conectării și la confuzia care se
face între tehnologie și conectare, nu putem să nu ne detașăm de
mitul autosuficienței. Una din marile bariere în calea conectării
este importanța culturală pe care o acordăm „independenței”
noastre. De multe ori noi am ajuns să punem un semn de egalitate
între succes și a nu mai avea nevoie de nimeni. Foarte mulți
oameni doresc să ne întindă o mână, dar noi nu suntem la fel de
dispuși să solicităm ajutor, chiar dacă avem nevoie de el. Este ca și
cum am fi împărțit această lume între „cei care își oferă ajutorul” și
„cei care au nevoie de ajutor”. Adevărul este că orice om intră în
ambele categorii.
Am învățat foarte multe lucruri de la cei care trăiesc din toată
inima, dar cel mai important între toate mi s-a părut următorul:
Atât timp cât nu ne deschidem suficient de tare pentru a
primi cu inima deschisă, noi nu putem dărui cu inima
deschisă. Atunci când atașăm judecățile noastre critice
primirii de ajutor, noi le atașăm inclusiv oferirii de ajutor.
Ani la rând, gândul că eu sunt cea care îmi ajut familia m-a
umplut de bucurie. Îmi puteam ajuta membrii familiei atunci când
treceau printr-o criză, le puteam împrumuta bani și le puteam da
sfaturi. Gândul de a-i ajuta pe alții m-a satisfăcut întotdeauna, dar
nu aș fi fost dispusă niciodată să apelez la frații mei pentru ajutor,
mai ales în mijlocul unei furtuni a rușinii. În acei ani aș fi negat cu
vehemență faptul că atașez judecăți critice generozității mele. La
ora actuală înțeleg însă că ceea ce am făcut în acea perioadă a fost
să îmi definesc prețuirea de sine prin generozitatea mea și prin
faptul că nu am niciodată nevoie de ajutor.
În perioada prăbușirii mele psihice am avut nevoie de ajutor.
Îmi doream să fiu sprijinită, ținută de mână și sfătuită. Slavă ceru –
lui că am un frate și două surori mai mici, fapt care a schimbat
27Curajul, Compasiunea și Conectarea: Darurile imperfecțiunii 

complet dinamica familiei mele. Aceștia mi-au permis să mă pră –
bușesc și să fiu imperfectă, împărtășindu-mi din tăria și din înțe –
lepciunea lor incredibilă. De vreme ce conectarea este o energie
care se naște între oameni, nu trebuie să uităm că ea călătorește în
ambele direcții.
Călătoria „Vieții trăite din toată inima” nu este o cale a minimei
rezistențe, ci una a conștiinței și a alegerilor. Sinceră să fiu, ea mer –
ge împotriva curentului societății moderne. Dorința de a-ți spune
povestea, de a împărtăși durerea altcuiva și de a rămâne conectat
într-o manieră autentică în această lume deconectată nu este ceva
ce putem face cu jumătate de inimă.
Practicarea curajului, compasiunii și conectării înseamnă să
privim viața și oamenii din jurul nostru și să spunem: „Sunt alături
de voi”.
28Darurile imperfecțiunii 

Explorarea puterii iubirii, apartenenței
(integrării) și convingerii că ești perfect
așa cum ești
Iubirea este lucrul cel mai important din viața noastră, o
pasiune pentru care merită să luptăm și chiar să murim. Cu
toate acestea, noi suntem reticenți să îi spunem pe nume.
Fără un vocabular foarte subtil, noi refuzăm chiar și să ne
gândim la ea, sau să discutăm direct despre ea.
– DIANE ACKERMAN
Iubirea și apartenența sunt absolut esențiale pentru experiența
umană. În timp ce îmi realizam interviurile, am înțeles că există un
singur lucru care îi separă pe oamenii care trăiesc o iubire pro –
fundă și se simt integrați în mijlocul semenilor lor de cei care își
doresc aceste lucruri, dar nu consideră că le au: credința în prețui –
rea de sine. Lucrurile sunt pe cât de simple pentru cei care le
înțeleg, pe atât de complicate pentru cei care nu le înțeleg: dacă
dorim să experimentăm plenar iubirea și integrarea, noi trebuie să
credem că merităm să iubim și să fim iubiți, respectiv să ne
integrăm.
Dacă ne putem detașa de ceea ce cred ceilalți și dacă ne putem
asuma povestea noastră personală, noi căpătăm acces la prețuirea
de sine, la sentimentul că suntem perfecți exact așa cum suntem și
că merităm să fim iubiți și să ne integrăm. Atunci când ne petrecem
o viață întreagă încercând să ne distanțăm de acele părți ale vieții
29

noastre care nu se integrează în tiparul cu care dorim să ne identi –
ficăm, noi ieșim practic în afara propriei povești și le cerșim celor –
lalți prețuirea prin performanțele excesive la care ne supunem, prin
perfecționismul nostru, prin încercarea de a le fi pe plac cu orice
preț și prin „a dovedi” cu orice chip valoarea noastră. Prețuirea de
sine – acest secret absolut care ne oferă accesul la iubire și la inte –
grare – există în interiorul poveștii noastre.
Marea provocare pentru cei mai mulți dintre oameni este
convingerea că sunt demni de a fi prețuiți chiar acum, în momentul
de față. Prețuirea nu presupune condiții prealabile. Mult prea mulți
oameni își creează în mod conștient sau inconștient (sau le este
inoculată) o listă interminabilă de condiții care trebuie întrunite
pentru a se prețui pe ei înșiși.
● O să fiu demn de a fi prețuit atunci când voi slăbi 10
kilograme.
● O să fiu demnă de a fi prețuită atunci când voi rămâne
însărcinată.
● O să fiu demn de a fi prețuit atunci când voi renunța definitiv
la alcool.
● O să fiu demn de a fi prețuit atunci când voi toată lumea va
crede că sunt un părinte bun.
● O să fiu demn de a fi prețuit atunci când îmi voi putea câștiga
traiul prin arta mea.
● O să fiu demn de a fi prețuit numai dacă îmi voi putea
menține căsnicia, împiedicând-o să se destrame.
● O să fiu demn de a fi prețuit atunci când voi fi făcut partener
în cadrul firmei.
● O să fiu demn de a fi prețuit numai atunci când părinții mei
vor fi de acord să îmi acorde această prețuire.
● O să fiu demnă de a fi prețuită numai dacă el mă va suna și
mă va invita la o întâlnire.
30Darurile imperfecțiunii 

● O să fiu demn de a fi prețuit numai dacă voi putea face tot
ceea ce îmi propun, fără a părea că fac vreun efort.
Așadar aceasta este esența „Vieții trăite din toată inima”:
prețuiește-te chiar acum. Nu „în condițiile în care”. Nu „atunci
când”. Noi merităm să fim iubiți și integrați chiar acum. așa cum
suntem.
Pe lângă renunțarea la „dacă” și „atunci când”, un alt aspect im –
portant al asumării poveștii și prețuirii noastre de sine este culti –
varea unei înțelegeri mai bune a iubirii și integrării. În mod
paradoxal, noi avem o nevoie disperată de ele, dar nu vorbim decât
rareori despre semnificația lor reală și despre mecanismul lor de
operare. De aceea, merită să facem acum acest lucru.
Definirea iubirii și apartenenței
Ani la rând am evitat să folosesc cuvântul iubire în studiile
mele pentru că nu știam cum să îl definesc și nu eram sigură că
„haide, dragă, doar știi despre ce este vorba: iubirea…” este o
definiție suficient de convingătoare. Peste toate, nu mă puteam
baza pe citate sau pe versurile cântecelor populare, oricât de mult
m-ar fi inspirat acestea și oricât de convingătoare mi s-ar fi părut.
Ca cercetătoare, am fost pregătită să nu gândesc în acești termeni.
Oricât de multă nevoie avem de iubire și oricât de mult ne-o
dorim, noi nu vorbim decât rareori despre semnificația ei reală.
Gândește-te puțin. Poate că spui în fiecare zi „te iubesc”, dar când
a fost ultima oară când ai discutat cu cineva despre semnificația
iubirii? Noi ne dorim cu disperare să evităm rușinea, dar nu suntem
dispuși să discutăm despre acest subiect. Cu toate acestea, singura
cale de rezolvare a problemei rușinii este discuția deschisă despre
ea. Poate că ne temem să discutăm despre astfel de subiecte. Marea
majoritate a oamenilor preferă siguranța, certitudinea și claritatea.
Rușinea și iubirea sunt ancorate în vulnerabilitate și delicatețe.
Apartenența este un alt subiect esențial pentru experiența uma –
nă, dar rareori discutat deschis.
31Explorarea puterii iubirii, apartenenței (integrării) și convingerii că ești perfect așa cum ești 

Majoritatea oamenilor folosesc interschimbabil expresiile inte-
grare și apartenență. Cu toții încercăm să ne integrăm, știind exact
ce trebuie să facem pentru a cerși aprobarea și acceptarea celorlalți
oameni. De pildă, știm ce haine trebuie să purtăm în diferite
cercuri, ce subiecte de discuție să abordăm, cum să îi facem pe
oameni să se simtă fericiți, ce subiecte să evităm și cum să ne
transformăm ca un cameleon în funcție de persoana cu care
discutăm.
Una din marile surprize pe care le-am trăit în urma studiului
meu a fost descoperirea faptului că integrarea nu este totuna cu
apartenența. Dimpotrivă, integrarea stă în calea apartenenței. Ea
presupune evaluarea unei situații și transformarea cameleonică
pentru a deveni ceea ce trebuie să devii pentru a fi acceptat. Apar –
tenența nu ne solicită să ne schimbăm, ci să fim ceea ce suntem.
Înainte de a-ți spune definițiile mele, doresc să insist asupra a
trei chestiuni pe care eu le identific cu adevărul.
Iubirea și apartenența sunt întotdeauna incerte. Deși conec-
tarea și relațiile sunt cele mai importante componente ale vieții, noi
nu le putem măsura cu precizie. Conceptele relaționale nu pot fi
definite cu ușurință. Relațiile și conectarea se petrec într-un spațiu
indefinit care există între oameni, ce nu poate fi înțeles sau cunos –
cut vreodată pe deplin. Cine riscă să explice iubirea și apartenența
nu face decât să răspundă așa cum poate la o întrebare fără răspuns
(lucru valabil inclusiv pentru mine).
Iubirea și apartenența intră în aceeași categorie. Una din
concluziile cele mai surprinzătoare care a rezultat în urma cerce –
tărilor mele a fost gruparea pe perechi a anumitor concepte. De
pildă, eu nu pot face o distincție între conceptele de iubire și de
apartenență, căci atunci când vorbesc despre unul, oamenii vorbesc
automat și despre celălalt. Același lucru este valabil despre concep –
tele de bucurie și recunoștință, pe care le voi analiza într-un capitol
ulterior din această carte. Atunci când emoțiile sau experiențele
sunt atât de strâns interconectate în poveștile oamenilor, încât
aceștia nu vorbesc niciodată de unele fără să amintească automat
32Darurile imperfecțiunii 

de altele, această asociere nu poate fi întâmplătoare, ci intenționată.
Iubirea este strâns asociată cu apartenența.
Personal, nu mai am nicio îndoială în această privință. După ce
am colectat sute de povești, am ajuns la o concluzie definitivă:
simțul profund al iubirii și apartenenței reprezintă o nevoie
universală a tuturor oamenilor, bărbați, femei și copii deopo –
trivă. Noi suntem setați biologic, cognitiv, fizic și spiritual să
iubim și să fim iubiți, și să ne integrăm (în sensul mai profund al
apartenenței). Atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, noi nu
putem funcționa la maxim (la unison cu potențialul nostru real). Ne
prăbușim psihic. Devenim inerți. Ne doare. Îi rănim pe ceilalți. Ne
îmbolnăvim. De bună seamă, există și alte cauze ale bolilor, iner –
ției și durerii sufletești, dar una dintre cele mai sigure este absența
iubirii și a apartenenței.
Eu am avut nevoie de trei ani pentru a decanta următoarele
definiții și interpretări conceptuale în urma unui deceniu de inter –
viuri. Să le luăm pe rând:
Iubirea:
Noi cultivăm iubirea atunci când îi permitem sinelui nostru
cel mai vulnerabil și cel mai puternic să fie văzut și
cunoscut, și atunci când onorăm conectarea spirituală ce
derivă din această deschidere, prin încrederea, respectul,
bunătatea și afecțiunea noastră.
Iubirea nu este ceva ce putem dărui sau primi. Ea este o
calitate care poate fi exclusiv cultivată și amplificată, o
conexiune între doi oameni care nu poate fi întreținută
decât dacă fiecare dintre ei o cultivă în el însuși. Cu alte
cuvinte, noi nu putem iubi pe altcineva decât atunci când ne
iubim pe noi înșine (și direct proporțional cu iubirea pe
care ne-o oferim).
Rușinea, vinovăția, lipsa de respect, trădarea și refuzul
afecțiunii distrug înseși rădăcinile din care crește iubirea.
Iubirea nu poate supraviețui acestor răni decât dacă
33Explorarea puterii iubirii, apartenenței (integrării) și convingerii că ești perfect așa cum ești 

acestea sunt recunoscute ca atare, vindecate și nu foarte
frecvente.
Apartenența (integrarea profundă):
Apartenența este dorința înnăscută a oamenilor de a face
parte integrantă din ceva mai important decât ei. Dat fiind
că această nevoie este primordială, noi încercăm de multe
ori să ne-o satisfacem prin integrarea superficială (socială)
într-un grup și prin căutarea aprobării celor din jur. În rea –
litate, aceste mecanisme nu numai că nu se substituie
apartenenței, dar de multe ori reprezintă chiar obstacole în
calea acesteia. Dat fiind că apartenența reală nu se produce
decât atunci când ne facem cunoscut sinele autentic și
imperfect în fața lumii exterioare, simțul apartenenței
noastre nu poate fi niciodată mai mare decât nivelul accep –
tării noastre de sine.
Unul din motivele pentru care mi-a luat atât de mult timp ca să
dezvolt aceste concepte a fost acela că nu doream eu însămi să fie
adevărate. Lucrurile ar fi fost diferite dacă aș fi studiat efectul
găinațului de păsări asupra solului, dar aspectele pe care le studiez
eu sunt strict personale și adeseori dureroase pentru mine. Mi s-a
întâmplat de multe ori să plâng în timp ce studiam datele acumu –
late pentru a-mi defini conceptele. De pildă, nu doream ca nivelul
iubirii mele de sine să îmi limiteze iubirea pe care le-o acord
copiilor mei sau soțului meu. De ce? Deoarece îmi este mult mai
ușor să îi iubesc și să le accept imperfecțiunile decât să mă privesc
pe mine însămi cu aceeași iubire și cu aceeași bunătate.
Dacă analizăm definiția iubirii și ne gândim la ea din perspec –
tiva iubirii de sine, constatăm că aceasta este foarte precisă.
Practicarea iubirii de sine înseamnă să învățăm să avem încredere
în noi înșine, să ne tratăm cu respect și să fim buni și afectuoși cu
noi înșine. Acest lucru pare o sarcină aproape imposibilă dacă
ținem seama de duritatea cu care se tratează pe ei înșiși marea
majoritate a oamenilor. De pildă, eu sunt capabilă să vorbesc cu
mine însămi într-o manieră pe care nu aș practica-o niciodată cu
34Darurile imperfecțiunii 

alte persoane. Câți oameni nu își spun: „Doamne, sunt atât de
prost”, sau „Doamne, ce idiot sunt”? Așa cum nimeni nu îi face
proști sau idioți pe cei pe care îi iubește, un astfel de limbaj atunci
când vorbim cu noi înșine nu arată decât că ne lipsește iubirea
de sine.
Doresc să subliniez de asemenea că eu folosesc cuvintele
înnăscut și primordial în contextul definirii apartenenței. Eu sunt
convinsă că apartenența există chiar în ADN-ul nostru, fiind direct
asociată cu cel mai primitiv instinct al nostru de supraviețuire. Dat
fiind cât de dificil este să cultivăm acceptarea de sine în societatea
noastră perfecționistă și cât de adânc ancorată este nevoia noastră
de apartenență, nu este de mirare că ne petrecem întreaga viață
încercând să ne integrăm și să câștigăm aprobarea celor din jurul
nostru.
Este mult mai ușor să spui: „Sunt dispus să devin orice numai
să fac parte integrantă din acest grup”. De la găști la bârfe, noi
suntem dispuși să facem orice pentru a ne integra în societate, în
speranța că ne vom satisface astfel nevoia de apartenență. În
realitate, această atitudine nu ne satisface această nevoie. Noi nu ne
putem integra profund într-o comunitate decât atunci când ne
punem pe tavă sinele cel mai autentic și când suntem acceptați așa
cum suntem.
Practicarea iubirii și a apartenenței
Una dintre modalitățile prin care ne putem asuma respon –
sabilitatea și consecințele acțiunilor noastre constă în a ne
gândi la iubire ca la o acțiune, nu ca la un sentiment.
– BELL HOOKS1
Deși m-am zbătut mult ca să ajung la o definiție a iubirii și
apartenenței, trebuie să recunosc că înțelegerea la care am ajuns
mi-a schimbat fundamental viața și atitudinea mea de părinte.
Atunci când mă simt obosită sau stresată, pot fi destul de răută –
1Bell Hooks, All About Love: New Visions (New York: HarperCollins
Publishers, Harper Paperbacks, 2001).
35Explorarea puterii iubirii, apartenenței (integrării) și convingerii că ești perfect așa cum ești 

cioasă și de acuzatoare, îndeosebi cu soțul meu Steve. Dacă îmi
propun însă să îl iubesc pe Steve (și chiar îl iubesc la nebunie),
contează foarte mult cum mă port zi de zi cu el. Acest lucru este
chiar mai important decât să îi spun zilnic „te iubesc”. Atunci când
nu transpunem în practică iubirea în cazul celor pe care pretindem
că îi iubim, noi avem foarte mult de pierdut. Viața trăită incoerent
(fără ca faptele noastre să corespundă cuvintelor noastre) poate fi
extrem de epuizantă.
Studiul meu m-a făcut de asemenea să mă gândesc la diferen –
țele importante dintre profesarea iubiri și practicarea ei. În timpul
unui recent interviu la radio despre infidelitățile celebrităților,
moderatorul m-a întrebat:
– Poți iubi pe cineva în condițiile în care îl înșeli și îl tratezi
urât?
M-am gândit multă vreme la această întrebare, după care am
dat cel mai bun răspuns la care m-am putut gândi ținând cont de
cercetările mele:
– Nu știu dacă poți iubi pe cineva în timp ce îl trădezi sau te
porți crud cu el, dar știu sigur că atunci când trădezi pe cineva sau
te porți fără amabilitate cu el, nu practici iubirea. În ceea ce mă
privește, eu nu îmi doresc pe cineva care să îmi spună că mă
iubește, ci pe cineva care să practice această iubire în fiecare zi.
Pe lângă faptul că m-au ajutat să înțeleg cum arată iubirea care
îi leagă pe oameni, aceste definiții m-au silit să recunosc un lucru:
cultivarea iubirii de sine și a acceptării de sine nu este opțională.
Ele nu sunt ceva ce putem practica în timpul liber, ci priorități
absolute.
Putem iubi pe altcineva mai mult decât
ne iubim pe noi înșine?
Pentru mine, ideea iubirii de sine și a acceptării de sine a fost și
continuă să fie de-a dreptul revoluționară. De aceea, la începutul
anului 2009 i-am întrebat pe cititorii blogului meu ce cred despre
importanța iubirii de sine și despre ideea că nu putem iubi pe
36Darurile imperfecțiunii 

altcineva mai mult decât ne iubim pe noi înșine. Această întrebare
a condus la o dezbatere foarte aprinsă în secțiunea de comentarii.
Mai mulți oameni au contrazis cu vehemență ideea că iubirea
de sine ar fi o cerință de bază pentru a putea iubi pe altcineva. Alții
s-au limitat să posteze comentarii de genul: „Mulțumesc că mi-ai
stricat ziua! Nu vreau să mă gândesc la așa ceva”.
Au existat însă două comentarii care au dezbătut complexitatea
acestor idei într-o manieră foarte profesionistă. Doresc să îți împăr –
tășesc unul dintre ele, scris de Justin Valentin, o specialistă din
domeniul sănătății mintale, autoare și fotografă:
Prin intermediul copiilor mei am învățat să iubesc necon –
diționat, să fiu plină de compasiune chiar și atunci când mă
simt oribil și să dăruiesc mult mai mult. Atunci când îmi
privesc una din fiice, care seamănă atât de mult cu mine, mă
regăsesc pe mine la vârsta ei. Acest lucru îmi reamintește să
fiu mai bună cu fetița mică ce trăiește în interiorul meu, să o
iubesc și să o accept la fel cum procedez cu fiica mea.
Iubirea pentru fetele mele mă face să îmi doresc să fiu o
persoană mai bună și să lucrez mai mult pentru iubirea și
acceptarea de sine. Totuși, trebuie să recunosc că îmi este
infinit mai ușor să îmi iubesc fetele decât să mă iubesc pe
mine însămi…
Multe din pacientele mele sunt mame care se luptă cu
dependența de droguri. Ele își iubesc copiii mai mult decât
se iubesc pe ele însele. Își distrug singure viața, se urăsc pe
sine și de multe ori își distrug corpul până când nu se mai
poate face nimic. Multe recunosc că se urăsc pe ele însele,
dar toate declară că își iubesc copiii. Sunt de părere că
aceștia merită să fie iubiți, dar nu și ele. Ce înseamnă însă
să-ți iubești copiii: să nu îi otrăvești așa cum îți otrăvești
singură corpul? Poate că problemele noastre sunt similare
fumatului pasiv. La început se credea că acesta nu este
periculos și că fumatul nu ne poate face rău decât nouă
37Explorarea puterii iubirii, apartenenței (integrării) și convingerii că ești perfect așa cum ești 

înșine. Peste ani s-a ajuns la concluzia că fumatul pasiv
poate fi la fel de periculos, chiar letal2.
Renae Cobb, o terapeută în pregătire ziua și autoare sub acope –
rire și scriitoare ocazională pe blog noaptea, scrie:
Desigur, oamenii pe care îi iubim trezesc în noi o iubire
și o compasiune pe care nu le-am putea atinge altfel, dar
pentru a evalua profunzimea acestor trăiri trebuie să ne scu –
fundăm în adâncurile ființei noastre, să descoperim aici
lumina și umbrele, binele și răul, iubirea și ceea ce este dis –
tructiv, și să facem distincțiile necesare pentru a-i putea iubi
mai mult. De aceea, eu nu sunt sigură că avem de-a face cu
o situație de tip sau / sau. Pare mai degrabă una de tip și / și.
Noi îi iubim cu ardoare pe cei dragi, poate mai mult decât
credem că ne iubim pe noi înșine, dar această iubire plină de
pasiune ne conduce automat în profunzimile sinelui nostru,
ajutându-ne să ne descoperim compasiunea față de noi
înșine3.
Sunt de acord cu Justin și Renae. Iubirea și acceptarea de sine
reprezintă acte supreme de curaj. Într-o societate care ne învață să
ne punem pe noi înșine pe primul loc, iubirea și acceptarea de sine
sunt aproape revoluționare.
Dacă dorim să contribuim activ la această revoluție, trebuie să
înțelegem anatomia iubirii și a apartenenței, când și de ce preferăm
să cerșim prețuirea altora în loc să ne asumăm prețuirea de sine.
Trebuie să înțelegem de asemenea obstacolele în calea iubirii de
sine. Indiferent ce călătorie facem, aceasta presupune întotdeauna
obstacole, lucru valabil inclusiv pentru „călătoria Vieții trăite din
toată inima”. În capitolul următor vom explora unul din cele mai
mari obstacole în calea călătoriei vieții și iubirii trăite din toată
inima.
2 Comentariu de pe blogul meu citat cu permisiunea lui Justin
Valentin.3 Comentariu de pe blogul meu citat cu permisiunea lui Renae Cobb.
38Darurile imperfecțiunii 

Obstacole pe cale
În anul 2008 am fost invitată să țin o prelegere la un eveniment
foarte special intitulat Experiența UP*. Îmi plac foarte mult cei doi
organizatori ai evenimentului, așa că fără să stau prea mult pe
gânduri am fost de acord să țin prelegerea.
Așa cum se întâmplă însă de multe ori, lucrurile par mult mai
frumoase când ești departe și nu știi ce te așteaptă la destinație.
Exact acesta a fost cazul de față.
Am acceptat invitația la sfârșitul anului 2008 și nu m-am mai
gândit la ea până în 2009, când pe site-ul The UP Experience a fost
publicată lista vorbitorilor. Fără să insist prea mult, doresc doar să
precizez că această listă includea nume dintre cele mai prestigioase
în domeniu. Plus eu! La eveniment au fost invitați „16 dintre liderii
de opinie și vorbitorii de frunte din lume”, iar experiența a fost
etichetată drept „o zi specială a deschiderii minții”!
Pe scurt, am intrat în panică. Nu-mi puteam imagina cum ar fi
fost să împart microfonul cu Robert Ballard (oceanograful arheo –
log care a localizat Titanicul), Gavin Newsom (primarul din San
Francisco), Neil deGrasse Tyson (astrofizicianul care moderează
emisiunea TV de educație științifică NOV A și care conduce Plane –
tariul Hayden) și David Plouffe (geniul care a condus campania
electorală a lui Obama). Și aceștia nu erau decât patru din cei 15
vorbitori cu care aveam să împart scena…
Pe lângă faptul că mă simțeam o impostoare completă, eram
îngrozită de formatul evenimentului. Acesta era modelat după talk-
*Perspective unice ale unor persoane unice.
39

show-ul TED (www.ted.com) și fiecare vorbitor avea să aibă la
dispoziție doar 20 de minte pentru a prezenta cele mai inovatoare
idei în fața unei audiențe formate în principal din președinți și
lideri executivi care plăteau 1000 de dolari pentru a participa la un
eveniment de o zi.
De îndată ce am văzut lista vorbitorilor, am sunat-o pe prietena
mea Jen Lemen și i-am citit numele acestora. La sfârșit, am
inspirat adânc și i-am spus:
– Nu prea știu ce să zic…
Deși vorbeam la telefon și ea se afla la mii de kilometri depăr –
tare de mine, o puteam vedea cu ochii minții dând din cap.
– Nu te mai compara cu alții, Brené.
– Ce vrei să spui? am întrebat-o.
– Te cunosc foarte bine. Sunt convinsă că te gândești deja cum
să ții o prelegere „super-științifică” și „super-complicată”.
Încă nu înțelegeam.
– Păi… da. Sigur că mă gândesc la așa ceva. Tocmai ți-am citit
lista vorbitorilor! Aceștia… sunt… oameni mari!
Jen a chicotit.
– Și!? Ai nevoie de o confirmare parentală?
Nu am știut ce să-i răspund. Jen mi-a explicat:
– Uite ce vreau să spun: tu ești cercetătoare, dar cele mai bune
rezultate nu le-ai obținut cu mintea, ci cu inima. Te vei descurca de
minune dacă vei face ce știi mai bine: să spui povești. Fii onestă și
nu te desprinde de realitate.
Mi-am dat ochii peste cap și m-am gândit: „Să spun povești!?
Oare glumește!? Nu cumva dorește să țin și un spectacol de teatru
de păpuși?”
De regulă, am nevoie de o zi sau două pentru a-mi organiza
ideile unei prelegeri. Nu vorbesc niciodată după notițe, dar în mod
normal am în minte o reprezentare vizuală a lucrurilor pe care
doresc să le spun. De data aceasta însă mi-ar fi fost într-adevăr mai
40Darurile imperfecțiunii 

ușor să țin un spectacol de teatru de păpuși. M-am simțit paralizată
săptămâni la rând din cauza acestei prezentări. Prin minte nu-mi
trecea nicio idee.
Într-o seară, cu circa două săptămâni înainte de eveniment,
Steve m-a întrebat:
– Cum stai cu prelegerea pentru UP?
Am izbucnit în lacrimi.
– Nu-mi vine nicio idee. Nu știu despre ce să vorbesc. Cred
că o să le spun că am avut un accident de mașină sau ceva
asemănător.
Steve s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna în a lui.
– Ce se întâmplă? Nu e genul tău. Nu te-am văzut niciodată
să-ți faci atâtea probleme din cauza unui discurs. La urma urmelor,
cu asta te ocupi.
Mi-am îngropat capul în mâini și am murmurat:
– Mă simt blocată. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la expe –
riența aceea oribilă care mi s-a întâmplat acum câțiva ani.
Steve a exclamat surprins:
– Ce experiență?
– Nu ți-am povestit niciodată despre ea, i-am spus.
Steve s-a aplecat către mine, așteptând continuarea.
– Acum cinci ani am ținut o prelegere care s-a dovedit a fi un
dezastru absolut și mă tem să nu repet această experiență.
Lui Steve nu-i venea să creadă că nu i-am povestit niciodată așa
ceva.
– Ce – Doamne iartă-mă – s-a întâmplat? Și de ce nu mi-ai spus
nimic?
M-am ridicat de la masă și i-am răspuns:
– Nu vreau să vorbesc despre asta. În caz contrar, o să înrăută –
țesc și mai tare situația.
Mi-a luat din nou mâna în a lui și m-a tras către el. Mi-a aruncat
o privire de genul: „Am așteptat toată viața ca să îți reproșez acest
lucru folosind propriile tale cuvinte”.
41Obstacole pe cale 

– Și nu ar trebui să discutăm despre lucrurile dificile? Nu le fac
aceste discuții să pară mai ușoare?
Mă simțeam prea obosită ca să îi mai ripostez, așa că i-am spus
întreaga poveste.
Cu cinci ani în urmă, când mi-a apărut prima carte, am fost
invitată să țin o prelegere la un prânz pentru femei dintr-o rețea de
Internet. Am fost bucuroasă, căci la fel ca în cazul Experienței UP,
urma să vorbesc în fața unor oameni „normali” – nu terapeuți sau
academicieni, ci a unor oameni de afaceri obișnuiți. De fapt,
evenimentul ar fi trebuit să fie prima mea prelegere în fața unor
oameni obișnuiți.
Am ajuns devreme la clubul ce urma să găzduiască evenimentul
și m-am prezentat în fața responsabilei acestuia. După ce m-a
evaluat îndelung, m-a salutat și m-a luat din scurt:
– Bună. Nu arăți ca o cercetătoare. Eu am să fiu cea care îți va
face prezentarea. Am nevoie de câteva date biografice.
Mi s-a părut cam bizar, dar am fost de acord. I-am dat datele
biografice și acela a fost începutul sfârșitului.
Femeia a citit timp de câteva secunde CV-ul meu, a pufnit din
nas și s-a uitat la mine peste ochelari.
– Aici scrie că te ocupi de cercetarea rușinii. Este adevărat?
Instantaneu, m-am simțit la fel ca o elevă de zece ani chemată
în biroul directorului. Mi-am plecat capul și i-am răspuns în
șoaptă:
– Da, doamnă. Mă ocup de cercetarea rușinii.
Cu gura pungă, m-a admonestat, rostind sacadat cuvintele:
– Te… mai… ocupi… și… de… altceva?
Nu-mi venea să îi răspund.
– Ei bine? Te ocupi sau nu?
– Da. Studiez de asemenea teama și vulnerabilitatea.
A pufnit din nou.
– Mie mi s-a spus că aduni date despre cum să fim mai fericiți
în viață, cum să ne conectăm și cum să dăm semnificație vieții
noastre.
42Darurile imperfecțiunii 

Ah… am înțeles! Femeia nu știa nimic despre mine. Probabil
că auzise de mine de la cineva care nu i-a spus exact cu ce mă
ocup. Dintr-odată, totul se lega.
Am încercat să îi explic:
– Nu studiez propriu-zis „cum” să fim mai fericiți și „cum” să
dăm mai multă semnificație vieții noastre, dar cunosc multe despre
aceste subiecte, căci studiez exact obstacolele care stau în calea
bucuriei, semnificației și conectării.
Fără să mai catadicsească să-mi răspundă, a ieșit din sală și m-a
lăsat să aștept acolo.
Ce ironie a sorții! Eram o cercetătoare a rușinii, dar tocmai
căzusem în capcana gândului că „Nu sunt suficient de bună”.
Femeia s-a întors câteva minute mai târziu, s-a uitat în sus, pe
deasupra capului meu, și mi-a spus:
– Uite cum facem:
Unu: nu o să vorbești despre obstacolele care se opun acestor
lucruri, ci despre cum pot fi realizate ele. Asta vor oamenii
să audă. Ei vor să afle cum.
Doi: nu vei pomeni cuvântul rușine. Îți reamintesc că cei care
te vor asculta se vor afla la masă!
Trei: oamenii doresc să se simtă fericiți și confortabil. Asta-i
tot. De aceea, fă-i să se simtă astfel prin cuvintele tale!
Am rămas în fața ei, complet șocată. După câteva secunde de
liniște, m-a întrebat:
– M-ai înțeles?
Înainte să apuc să-i răspund ceva, a conchis:
– Perfect!
După care a dat să plece, apoi s-a întors pe călcâie și a adăugat:
– Vreau un discurs ușor și luminos. Asta le place oamenilor.
Apoi, pentru cazul în care nu aș fi înțeles, a făcut niște gesturi
unduitoare cu mâna, sugerându-mi astfel ce înseamnă „ușor și
luminos”, ca și cum aș fi fost un copil de trei ani (imaginează-ți-o
pe Margaret Thatcher imitându-l pe Bob Fosse).
43Obstacole pe cale 

Timp de 40 de minute am stat în fața acelui grup de femei,
complet paralizată și repetând în diferite feluri: „Bucuria este ceva
bun. Fericirea este și mai bună. Trebuie să fim bucuroase. În acest
fel, viața noastră va căpăta semnificație. Pentru că bucuria și feri –
cirea sunt ceva bun…”.
Femeile din audiență mi-au zâmbit dând afirmativ din cap și au
continuat să își mănânce puiul din farfurie. A fost un dezastru.
Când am terminat de povestit, Steve era încruntat și clătina din
cap. Nu se omoară după vorbitul în public, așa că probabil încerca
să își ascundă propria nemulțumire în timp ce asculta povestea
dezastrului meu.
În mod paradoxal, relatarea poveștii m-a făcut să mă simt mai
puțin anxioasă. De fapt, în clipa în care am terminat de povestit,
mă simțeam deja altfel. Întreaga mea activitate științifică de mai
bine de un deceniu se referea la „obstacolele din calea fericirii”.
Nu sunt o adeptă a discursurilor de tip „cum”, pentru simplul motiv
că în cei zece ani de cercetare nu am găsit niciodată dovezi că
această abordare funcționează atât timp cât nu pomenești nimic
despre lucrurile care se opun fericirii.
Într-o manieră incredibilă, asumarea acestei povești m-a ajutat
să recunosc cine sunt ca cercetătoare și să știu ce am de spus.
M-am uitat la Steve și i-am zâmbit:
– Eu nu vorbesc despre „cum”.
Pentru prima dată în ultimii cinci ani, am realizat că femeia
care conducea acel club nu avea ceva personal cu mine și nu dorea
să îmi saboteze discursul. În caz contrar, parametrii ridicoli pe care
mi i-a impus nu m-ar fi afectat atât de tare. Lista ei era simpto –
matică pentru temerile noastre culturale. Oamenii nu doresc să se
simtă inconfortabil. Ei doresc o listă scurtă cu „soluțiile” fericirii
care să nu presupună niciun efort personal.
Ei bine, eu nu cunosc o astfel de listă și nu vorbesc niciodată
despre ea. Sper să nu mă înțelegi greșit. Nu spun că nu mi-ar
plăcea să pot sări peste lucrurile dificile, dar viața nu funcționează
așa. Atât timp cât nu lucrăm cu noi înșine și nu ne confruntăm cu
44Darurile imperfecțiunii 

obstacolele pe care le studiez eu, noi nu ne putem transforma, nu
putem crește și nu putem progresa. Dacă dorim cu adevărat să
trăim o viață fericită, conectată și încărcată de semnificație, noi
trebuie să discutăm despre obstacolele care stau în calea ei.
Până când nu mi-am asumat această poveste, m-am blocat
singură, lăsând incapacitatea mea de a oferi „soluții rapide în cinci
pași simpli” să stea în calea prețuirii mele de sine ca profesionistă.
După ce mi-am asumat propria poveste, am realizat că înțelegerea
întunericului conferă căutării luminii un context și o semnificație.
Sunt mulțumită să îți spun în final că Experiența UP a decurs
cât se poate de bine. De fapt, am ales ca subiect al prelegerii mele
chiar povestea de mai sus, legată de discursul „ușor și luminos”.
Mi-am asumat un risc, dar m-am gândit că până și președinții
executivi au probleme cu prețuirea de sine. La două săptămâni
după eveniment am primit un telefon de la organizatoarea lui, care
mi-a spus:
– Felicitări! Tocmai ne-au sosit evaluările și te-ai situat între cei
mai buni doi vorbitori ai evenimentului, lucru cu atât mai demn de
remarcat cu cât te ocupi de latura întunecată a oamenilor.
În concluzie:
Dacă dorim să trăim și să iubim din toată inima, și dacă
dorim să ne integrăm în această lume din perspectiva
prețuirii de sine, noi trebuie să vorbim deschis despre
obstacolele care se opun fericirii noastre, și în primul rând
despre rușine, teamă și vulnerabilitate.
În cercurile jungiene, rușinea este descrisă frecvent ca o mlaștină
a sufletului. Eu nu sugerez nimănui să intre în această mlaștină și să
își instaleze cortul aici. Eu una am studiat îndelung această mlaștină
și pot să îți confirm că aceasta reprezintă un loc important care
trebuie vizitat, dar că nimeni nu și-ar dori să trăiască vreodată aici.
Sugestia mea este să învățăm cu toții cum putem trece de ea.
Noi trebuie să înțelegem că a sta pe margine și a discuta despre
nenorocirile care ni s-ar putea întâmpla dacă am vorbi deschis
45Obstacole pe cale 

despre temerile noastre sunt infinit mai dureroase decât discuția
deschisă legată de ele în compania unei persoane în care avem o
mare încredere, astfel încât să putem traversa această mlaștină.
Încă și mai important, noi trebuie să încercăm să înțelegem de ce
este infinit mai greu să stăm pe malul mlaștinii și să privim dincolo
de ea, acolo unde ne așteaptă prețuirea de sine, în loc să o traver –
săm de-a dreptul.
„Cum să fim fericiți” pare o scurtătură seducătoare, și nu-mi
este greu să înțeleg acest lucru. Cine nu și-ar dori să ocolească
mlaștina, în loc să treacă de-a dreptul prin ea?
Apare însă o problemă: în realitate, orice om știe „cum să”, dar
continuă să rămână pe malul mlaștinii, tânjind după mai multă
bucurie, conectare și semnificație.
Spre exemplu, sunt absolut convinsă că majoritatea cititorilor
cărții de față știu ce înseamnă să mănânci sănătos. Eu însămi știu
pe de rost alimentele pe care ar trebui să le cumpăr atunci când
intru într-o băcănie și lista indicelor glicemice ale produselor ali –
mentare. Câți dintre noi punem însă în practică această cunoaștere?
În mod similar, știm cu toții care sunt alegerile optime legate de
banii noștri, sau cum să ne satisfacem nevoile emoționale. Și cu
toate acestea…
Noi suntem generația de americani cea mai obeză, cea mai
dependentă și cea mai îndatorată care a trăit VREODATĂ!
De ce? La urma urmelor, avem un acces mai mare la informații,
la cărți și la cercetările științifice decât au avut generațiile ante –
rioare. Atunci de ce ni se pare viața mai grea ca oricând până
acum?
Pentru că nu vorbim niciodată despre obstacolele care se opun
lucrurilor pe care ni le dorim nouă, copiilor noștri, familiei noastre,
organizațiilor și comunității din care facem parte.
Spre exemplu, eu știu ce înseamnă să mănânci sănătos, dar dacă
trec printr-una din acele zile în care Ellen nu reușește să își termine
un proiect pentru școală iar Charlie este bolnav și trebuie să stea
acasă, în condițiile în care eu însămi am un termen limită pe care
46Darurile imperfecțiunii 

nu-l pot respecta, iar Securitatea Națională a mărit nivelul de
alertă, iarba se usucă din cauza secetei, blugii nu mă mai încap,
economia se prăbușește, Internetul nu-mi merge și nu mai am
pungi pentru adunarea excrementelor câinelui nostru atunci când îl
scoatem la plimbare – salut!! Tot ce îmi mai doresc pe lume este să
uit de anxietatea prin care trec ronțăind o brioșă dulce cu semințe
de dovleac, o pungă cu chips-uri sau o ciocolată.
Noi nu discutăm despre lucrurile care ne fac să mâncăm până
când ne îmbolnăvim, să muncim până când cădem lați de epuizare,
să cădem în amorțeală astfel încât să uităm de anxietatea prin care
trecem, sau să ne îndoim de noi înșine, și care ne împiedică să
facem ceea ce știm că este bine pentru noi. Nu vorbim niciodată de
dorința noastră disperată de a fi acceptați de ceilalți, scop în care
suntem dispuși să facem orice, numai ce trebuie nu (lucrurile care
ne-ar ajuta să ne descoperim propria prețuire de sine).
Atunci când am una din acele zile pe care le-am descris mai
sus, mă umplu de neliniște, dar sunt momente în care aceasta
depășește orice imaginație din cauza propriilor mele așteptări. De
pildă, doresc ca proiectul școlar al lui Ellen să fie perfect și să îi
uimească pe toți colegii și profesorii ei. Doresc să demonstrez
lumii cât de bine mă pricep să îmi echilibrez viața de familie și cea
profesională. Doresc ca grădina din fața casei să arate frumos.
Doresc ca oamenii să vadă că eu și familia mea adunăm excre –
mentele câinelui nostru în pungi biodegradabile și să își spună în
sinea lor: „Doamne! Ce cetățeni model!” Sunt zile în care reușesc
să mă opun tendinței de a le face pe plac tuturor, dar sunt și zile în
care nu mai fac față.
Așa cum am arătat în ultimul capitol, atunci când nu reușim să
ne convingem de propria noastră prețuire de sine, noi ajungem să
cerșim aprobarea celor din jurul nostru. Această tendință are
propriul ei ritm, și nu vorbesc de ritmurile vesele ale anilor 70, ci
de o veritabilă cacofonie a vocilor rușinii din mintea noastră, care
ne spun în permanență că „nu suntem niciodată suficient de buni”.
47Obstacole pe cale 

● „Ce vor crede ceilalți oameni?”
● „Nu te poți iubi încă cu adevărat, căci nu ești ……………………..
suficient de (frumos, suplu, plin de succes, bogat, talentat,
fericit, deștept, feminină (dacă ești femeie), masculin (dacă
ești bărbat), productiv, simpatic, puternic, dur, afectuos, popu –
lar, creativ, simpatizat, admirat, sau pentru că nu îți aduci o
contribuție semnificativă la bunul mers al lucrurilor”.
● „Nimeni nu trebuie să afle de…”.
● „O să pretind că totul este în regulă”.
● „Dacă nu am de ales, o să mă schimb, căci doresc să mă inte –
grez în acest grup!”
● „Cine te crezi să îți face publice gândurile, arta, ideile, con –
vingerile sau textele scrise?”
● „Este mai important să am grijă de ceilalți decât de mine”.
Rușinea este acel sentiment de fierbințeală care face ravagii în
interiorul nostru, făcându-ne să ne simțim insignifianți, plini de
defecte și insuficient de buni. Dacă dorim să ne dezvoltăm o flexi –
bilitate în fața rușinii – respectiv capacitatea de a o recunoaște și de
a depăși rușinea păstrându-ne în același timp prețuirea de sine și
autenticitatea – trebuie să analizăm ce se întâmplă atunci când o
simțim.
Conversațiile oneste legate de rușine ne pot schimba stilul de
viață, felul în care iubim, relația cu copiii, maniera în care muncim
și în care ne construim relațiile. Personal, am primit mai mult de o
mie de scrisori și email-uri de la cititorii cărții mele anterioare,
Credeam că numai eu sunt în această situație, în care am vorbit
despre flexibilitatea în fața rușinii – și toate mi-au spus același
lucru: „Nu-mi vine să cred cât de mult mi-au schimbat viața
discuțiile despre rușine!” (lucru valabil inclusiv pentru cei care
mănâncă*!)
*Aluzie la povestea anterioară referitoare la discursul ținut în fața femeilor
care mâncau pui. (n. tr.)
48Darurile imperfecțiunii 

Manual de flexibilitate în fața rușinii
Iată care sunt primele trei lucruri pe care trebuie să le știi
despre rușine:
1. Nu există om care să nu o simtă. Rușinea este un sentiment
universal și una dintre cele mai primitive emoții umane pe
care le experimentăm. Singurii oameni care nu experimen –
tează rușinea sunt cei cărora le lipsește capacitatea empatică
și de conectare interumană.
2. Tuturor ne este teamă să vorbim despre rușine.
3. Cu cât vorbim mai puțin despre rușine, cu atât mai mare este
controlul acesteia asupra vieții noastre.
În esență, rușinea este teama de a nu fi iubit și este opusul abso –
lut al asumării poveștii noastre și al prețuirii de sine. Definiția
rușinii pe care am creat-o în urma cercetărilor mele sună astfel:
Rușinea este sentimentul incredibil de dureros sau expe –
riența convingerii că avem un defect care ne face nedemni
să fim iubiți și să ne integrăm profund într-o comunitate1.
Rușinea alungă prețuirea de sine, convingându-ne că asumarea
poveștii noastre îi va face pe ceilalți oameni să gândească urât
despre noi. Ea este strâns legată de teamă. Noi ne temem că oame –
nii nu ne vor mai plăcea dacă vor ști adevărul legat de noi, de
trecutul nostru, de convingerile noastre, de dificultățile prin care
trecem și – nu o să-ți vină să crezi – de momentele noastre de
exaltare, în care simțim că plutim (uneori este la fel de greu să ne
asumăm calitățile pozitive, nu doar defectele).
Adeseori, oamenii preferă să creadă că rușinea le este rezervată
exclusiv celor care au supraviețuit unor traume teribile, dar acest
lucru nu este adevărat. Toată lumea experimentează acest senti –
ment, și deși pare să se ascundă în cele mai întunecate cotloane ale
1Brené Brown, I Thought It Was Just Me (but it isn’t): Telling the
Truth About Perfectionism, Inadequacy, and Power (New York:
Penguin / Gotham Books, 2007).
49Obstacole pe cale 

subconștientului nostru, realitatea este că rușinea afectează imagi –
nile noastre cele mai familiare, inclusiv cele legate de înfățișarea
corporală, familie, copii, bani, muncă, sănătate, dependență, sex,
bătrânețe și religie. A fi rușinat înseamnă a fi om.
Poveștile legate de dificultățile prin care trecem nu sunt ușor de
asumat, iar cei care încearcă să își creeze o imagine exterioară
„corectă” nu mai sunt înclinați să spună vreodată adevărul. De
aceea, rușinea îi iubește cel mai mult pe perfecționiști – pe care îi
reduce la tăcere.
Pe lângă teama de a nu-i dezamăgi sau de a nu-i îndepărta pe
oameni prin poveștile noastre, noi ne temem că dacă ne vom spune
aceste povești, greutatea anumitor experiențe ne va strivi. Există o
teamă reală de a nu fi îngropat sau definit de o experiență care în
realitate ne este colaterală.
Am relatat o sumedenie de povești de acest fel în cartea mea
Credeam că numai eu sunt în această situație, dar prima care îmi
vine acum în minte se referă la o femeie care și-a făcut curaj să îi
spună vecinei sale că era o alcoolică în recuperare, pentru ca
aceasta să îi răspundă:
– În acest caz, nu cred că ar fi bine ca cei mici să se joace cu
copiii tăi acasă la tine.
Curajoasa femeie i-a răspuns vecinei:
– Bine, dar sa joacă împreună de doi ani, iar eu nu am mai băut
de 20 de ani. Nu sunt cu nimic diferită de cea care eram acum zece
minute. Tu de ce te-ai schimbat?
De vreme ce rușinea este o teamă universală de a nu fi conside –
rat nedemn de iubire și de apartenență, și de vreme ce toți oamenii
au o nevoie înnăscută de a experimenta iubirea și apartenența, nu
este greu de înțeles de ce este considerată rușinea „emoția cheie”.
Nici măcar nu trebuie să experimentăm rușinea pentru a ne simți
paralizați. Este suficient să ne temem să nu fim percepuți ca fiind
nedemni pentru a ne reduce la tăcere și pentru a evita să ne spunem
poveștile.
50Darurile imperfecțiunii 

Vestea bună este că de vreme ce toți oameni suferă de rușine,
toată lumea este capabilă să își dezvolte o flexibilitate în fața
acestei emoții. Această virtute este capacitatea de a recunoaște
rușinea, de a ne confrunta cu ea într-o manieră constructivă, păs –
trându-ne prețuirea de sine și autenticitatea, și de a ne dezvolta în
ultimă instanță curajul, compasiunea și capacitatea de a ne conecta
ca rezultat al experienței noastre. Primul lucru pe care trebuie să îl
înțelegem despre flexibilitatea la rușine este că cu cât vorbim mai
puțin despre acest sentiment, cu atât mai mult se intensifică el.
Rușinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control:
de secret, de tăcere și de judecata critică. Atunci când trăim o
experiență pe care o considerăm rușinoasă, iar apoi o ascundem, ea
nu face decât să se infecteze și să puroieze. În final, ajunge să ne
consume de tot. De aceea, vrem nu vrem, noi trebuie să ne împăr –
tășim experiența. Rușinea este un sentiment care apare între
oameni și care se vindecă între oameni. Dacă putem găsi pe cineva
care și-a câștigat dreptul de a ne asculta povestea, trebuie neapărat
să i-o spunem. Rușinea își pierde mult din putere atunci când este
descrisă în cuvinte. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne spunem
povestea pentru a scăpa de rușine și trebuie să ne dezvoltăm o
flexibilitate în fața rușinii pentru a ne spune povestea.
După un deceniu de cercetare, am ajuns la concluzia că oamenii
cu un nivel ridicat de flexibilitate în fața rușinii au patru elemente
în comun:
1. Ei înțeleg ce este rușinea și recunosc mesajele și așteptările
care declanșează acest sentiment în cazul lor.
2. Practică luciditatea critică prin verificarea corectitudinii
mesajelor și așteptărilor lor care le spun că a fi imperfect
înseamnă a fi inadecvat.
3. Nu se sfiesc să își împărtășească poveștile cu oamenii în care
au încredere.
4. Nu ezită să rostească cuvântul rușine, să vorbească despre
ceea ce simt și să ceară ce au nevoie.
51Obstacole pe cale 

Când mă gândesc la oamenii din studiul meu care mi-au vorbit
de puterea de transformare a poveștii – oamenii care își asumă și
își împărtășesc poveștile de viață – îmi dau seama că toți sunt
flexibili în fața rușinii.
Dat fiind că o bună parte din prețuirea de sine și flexibilitatea în
fața rușinii sunt asociate cu asumarea poveștilor de viață, doresc să
îți împărtășesc una din aceste istorii personale. Înainte de asta însă,
doresc să răspund la două întrebări foarte comune despre rușine,
pentru a lămuri astfel din start anumite aspecte legate de acest
subiect dificil.
Care este diferența între rușine și vinovăție? Marea majori-
tate a cercetătorilor și clinicienilor care studiază subiectul rușinii
sunt de acord că diferența dintre rușine și vinovăție poate fi înțe –
leasă cel mai bine în termenii expresiilor: „sunt rău” și „am făcut
ceva rău”.
Vinovăție = am făcut ceva rău.
Rușine = sunt rău.
Rușinea se referă la individualitatea noastră, iar vinovăția la
comportamentul nostru. Noi ne simțim vinovați atunci când ne
asumăm ceva ce am făcut sau nu am făcut și care nu corespunde cu
imaginea pe care am dori să o proiectăm în afară. Sentimentul este
inconfortabil, dar util. Atunci când ne cerem scuze pentru o gre –
șeală pe care am comis-o, când încercăm să ne-o corectăm sau
când ne schimbăm comportamentul care ne nemulțumește, putem
spune că vinovăția acționează ca un factor de motivație. Ea este la
fel de puternică precum rușinea, dar efectele ei sunt adeseori
pozitive, în timp ce rușinea este de cele mai multe ori distructivă.
În mod normal, atunci când cineva își cere scuze, își corectează
greșeala sau își schimbă comportamentul negativ, factorul care îl
motivează este vinovăția, nu rușinea. Studiul științific pe care l-am
făcut a arătat că rușinea corodează, nu stimulează acea parte din
noi care crede că ne putem schimba în bine2.
2Cea mai cuprinzătoare recenzie a literaturii curente pe tema cerce –
tării rușinii și vinovăției poate fi găsită î n Shame and Guilt d e June
Price Tangney ș i Ronda L. Dearing (New York: Guilford Press, 2002).
52Darurile imperfecțiunii 

Nu ne ajută rușinea să funcționăm mai bine în societate? La
fel ca alți profesioniști care studiază acest subiect, am ajuns la
concluzia că rușinea conduce mai degrabă la un comportament
distructiv și toxic decât la o soluție constructivă și pozitivă. Natura
noastră umană ne face să ne dorim să ne simțim demni de a fi iubiți
și acceptați. Atunci când experimentăm rușinea, noi ne simțim
deconectați și ne dorim cu disperare să fim prețuiți. Atunci când
suntem profund rușinați sau când ne temem să nu fim făcuți de
rușine, noi suntem mai predispuși să ne angrenăm într-un compor –
tament autodistructiv și să îi atacăm pe ceilalți oameni, încercând
să îi facem de râs. De fapt, rușinea este direct legată de violență,
agresivitate, depresie, dependență, tulburări alimentare și de orice
comportament răutăcios.
Copiii care folosesc mai frecvent în monologul lor mental fac –
torul rușinii (sunt rău), nu cel al vinovăției (am făcut ceva rău) au
probleme mai mari cu prețuirea de sine și cu disprețul de sine.
Părinții care își fac copiii de rușine le transmit implicit acestora că
nu sunt demni de a fi iubiți.
Cercetătoare în domeniul rușinii, vindecă-te pe tine însăți!
Indiferent cât de multe lucruri știi despre rușine, aceasta se
poate insinua la fel de ușor în viața ta (crede-mă, vorbesc din
experiența personală). Se poate întâmpla foarte ușor să te afli în
plină experiență a rușinii fără măcar să-ți dai seama ce se petrece și
de ce. Vestea bună este că flexibilitatea în fața rușinii poate fi
cultivată la fel de ușor, dar necesită practică. Povestea care urmea –
ză ilustrează natura insidioasă a rușinii și reprezintă un argument în
plus în favoarea discuțiilor deschise despre rușine și a mărturisirii
poveștilor noastre de viață.
În anul 2009, blogul meu a fost citat ca un exemplu de site pe
pagina principală a operatorului meu de Internet. Partea amuzantă
era că blogul meu era vizitat de foarte mulți oameni care nu căutau
neapărat un blog despre autenticitate și curaj. Într-o zi, am primit
un email de la o femeie care mi-a spus că îi place formatul și
53Obstacole pe cale 

designul blogului meu. M-am simțit mândră și recunoscătoare…
până când am ajuns la următoarele rânduri:
Îmi place cu adevărat blogul tău. Este foarte creativ și ușor
de citit. Singura excepție ar fi fotografia cu tine și prietena
ta de la teatru… La naiba! Eu una nu aș pune pe blog o
fotografie nereușită, și îți spun asta în calitate de fotograf.
Nu-mi venea să cred. Fotografia la care se referea femeia era
făcută de mine bunei mele prietene Laura în timp ce stăteam îm –
preună într-un cinematograf așteptând să înceapă premiera filmului
Totul despre sex. Eram amândouă entuziasmate că am găsit bilete
la premieră, așa că mi-am scos pur și simplu aparatul de fotografiat
și i-am făcut o fotografie.
Comentariul femeii despre fotografia mea m-a indispus, m-a
șocat și m-a făcut să mă simt confuză, dar am continuat să îi citesc
email-ul. După ce mi-a pus o sumedenie de întrebări despre de –
signul blogului, ea și-a încheiat email-ul spunându-mi că lucrează
cu mulți „părinți care nu știu cum să își crească corect copiii” și că
îi va informa despre munca mea. Facă ce-o vrea! Eram încă foarte
nervoasă.
După ce m-am învârtit prin cameră ca un leu în cușcă, m-am
așezat la calculator ca să îi scriu un răspuns.
Prima ciornă a inclus următoarele cuvinte: „La naiba! Eu
una nu aș face pe cineva de rușine din cauza unei fotografii,
și îți spun asta în calitate de cercetătoare în domeniul
rușinii.
A doua ciornă a inclus următorul rând: „Ți-am verificat
fotografiile online. Dacă te deranjează atât de tare foto –
grafiile nereușite, eu una mi-aș reconsidera chiar propriile
fotografii postate”.
A treia ciornă a inclus următorul rând: „Dacă tot îți propui
să trimiți un email de rahat, ți-ai putea verifica cel puțin
ortografia!”
54Darurile imperfecțiunii 

Eram răutăcioasă, dar nu-mi păsa. Din fericire, nu am trimis
niciuna din cele trei ciorne. Ceva din mine m-a împiedicat să fac
acest lucru. Am recitit cele trei ciorne agresive, am inspirat adânc
după care m-am dus în dormitor. Mi-am pus în picioare adidașii și
o șapcă de baseball, după care am ieșit la alergat. Simțeam nevoia
să ies din casă și să mă eliberez de energia negativă care îmi curgea
prin vine.
După circa un kilometru și jumătate, am sunat-o pe buna mea
prietenă Laura, cea care apărea (întâmplător) în fotografia incrimi –
nată. I-am povestit de email-ul femeii și ea s-a minunat:
– Glumești!?
– Nu. Nu glumesc deloc. Vrei să auzi cum sună cele trei ciorne
de răspuns pe care le-am conceput? Încă mai încerc să mă decid pe
care dintre ele să o trimit.
I-am recitat răspunsurile mele ultra-agresive, iar ea s-a minunat
din nou.
– Brené, sunt foarte răutăcioase. Eu una nu aș fi capabilă să le
trimit, chiar dacă m-aș simți rănită și aș plânge puțin.
Eu și Laura vorbim adeseori despre diferite subiecte delicate.
Ritmul conversațiilor noastre este foarte confortabil pentru amân –
două. Uneori nu ne mai putem opri din vorbit, în timp ce alteori nu
scoatem niciun cuvânt, lucru care nu ne deranjează deloc. Atunci
când discutăm, dialogul nostru sună adeseori astfel: „Bun! Stai
așa… Mă gândesc…”, „Ți se pare logic?”, „Nu! Nu! Așteaptă.
Încep să-mi dau seama…”.
Revenind la conversația noastră, i-am spus:
– Laura, nu mai spune nimic. Vreau să mă gândesc la ce mi-ai
zis.
Timp de două-trei minute nu s-a auzit decât gâfâitul meu. În
cele din urmă, am întrebat-o:
– Te-ai simți rănită și ai plânge?
– Da. De ce? mi-a răspuns ea ezitând.
55Obstacole pe cale 

– Ei bine… Eu cred că plânsul și durerea sufletească ar fi o
opțiune plină de curaj pentru mine.
– Ce vrei să spui? m-a întrebat Laura surprinsă.
I-am explicat cât de bine am putut:
– Eu sunt setată să fiu răutăcioasă. De aceea, când cineva în –
cearcă să mă facă de râs, îi răspund cu aceeași monedă. Nu am
nevoie de curaj pentru a face acest lucru. Eu îmi pot folosi puterea
pentru a face rău într-o fracțiune de secundă. Îmi este mult mai
greu să mă deschid și să mă simt rănită. De aceea, cred că reacția ta
naturală reprezintă pentru mine un act de curaj.
Am vorbit o vreme despre acest subiect și am ajuns la concluzia
că pentru Laura, curajul înseamnă să recunoască faptul că se simte
rănită fără să fugă de acest lucru, iar pentru mine înseamnă să recu –
nosc că sunt rănită și să nu ripostez cu aceeași monedă. Am căzut de
asemenea de acord că cruzimea nu este niciodată un act de curaj, ci
o simplă reacție ieftină, îndeosebi în cultura contemporană.
După ce am discutat vreme de încă o jumătate de oră, Laura
m-a întrebat:
– Bun, acum că am lămurit chestiunea cu recunoașterea faptului
că te simți rănită, care crezi că este lucrul cel mai curajos pe care îl
poți face în privința acestui email?
Mi-am reținut lacrimile.
– Să mă simt rănită. Să plâng. Să îți spun ție ce mi s-a întâm –
plat. Să mă detașez. Să șterg email-ul. Să nu îi răspund în niciun
fel.
Laura a păstrat tăcere timp de câteva minute, după care a
exclamat:
– Dumnezeule! Asta înseamnă flexibilitatea în fața rușinii, nu-i
așa!? Ceea ce faci tu acum este să practici curajul.
Mă simțeam confuză, ca și cum nu aș mai fi auzit niciodată
până acum această expresie.
– Ha? Ce vrei să spui?
56Darurile imperfecțiunii 

Laura mi-a răspuns cu răbdare:
– Flexibilitatea în fața rușinii – știi tu – cartea ta? Cea albastră?
Cele patru elemente ale flexibilității în fața rușinii: „Recunoaște-o.
V orbește despre ea. Asumă-ți povestea. Spune-ți povestea”. Asta
afirmi tu în cartea ta!
Am râs amândouă, iar eu m-am gândit: „La naiba! Chiar func –
ționează”.
O săptămână mai târziu mă aflam în fața celor 70 de studenți
absolvenți care îmi urmau cursul despre rușine și empatie. Tocmai
discutam despre cele patru elemente ale flexibilității în fața rușinii,
când o studentă a ridicat mâna și mi-a cerut un exemplu. Am decis
să îi spun povestea de mai sus (cu email-ul). Aceasta ilustrează
perfect cum se poate instala rușinea la un nivel subconștient și cât
de important este să o recunoaștem și să vorbim despre ea.
Am început prin a-mi descrie blogul și dorința mea de a învăța
arta fotografică. Le-am spus studenților că mă simțeam vulnerabilă
atunci când mi-am expus fotografiile și cât de mult m-a afectat (și
m-a rușinat) acel email critic.
Când le-am povestit apoi de dorința mea sinceră de a-i răs –
punde acelei femei cu cruzime, mai mulți studenți și-au dus
mâinile la gură sau și-au ferit privirea de a mea. Cu siguranță,
mulți dintre ei se simțeau dezamăgiți de lipsa mea de înțelepciune.
Alții erau de-a dreptul speriați.
Un student și-a ridicat mâna și mi-a spus:
– Vă pot pune o întrebare de ordin general?
Dat fiind că mă aflam în mijlocul împărtășirii unei povești
personale legate de rușine și de vulnerabilitate, m-am gândit că nu
mai aveam ce pierde. Cât de tare mă înșelam însă…
Studentul m-a întrebat cu curaj:
– Spuneați mai devreme că faptul că ați fost criticată pentru
acea fotografie v-a rănit, dar oare aceasta a fost adevărata dumnea –
voastră vulnerabilitate? S-a datorat rușinea dumneavoastră faptului
că ați fost criticată pentru o fotografie nereușită, sau faptului că
57Obstacole pe cale 

v-ați permis să vă simțiți vulnerabilă și deschisă, în loc să vă
închideți și să vă protejați, fapt care i-a permis acelei persoane să
vă rănească? Nu cumva v-ați simțit rănită tocmai pentru că v-ați
deschis în fața acelei conectări?
Am simțit cum mi se usucă gura și cum încep să transpir.
Mi-am frecat fruntea, după care i-am privit din nou pe studenți
(mulți dintre ei roșii la față).
– Nu-mi vine să cred! Exact asta s-a întâmplat. Nici nu mi-am
dat seama până acum un minut. Exact asta s-a întâmplat. Când
eram în acel cinematograf, am făcut o fotografie care mi s-a părut
nostimă. De regulă nu fac așa ceva, dar atunci eram cu o prietenă
apropiată și ne simțeam amândouă puse pe șotii. Am postat-o apoi
pe blog pentru că mi s-a părut simpatică, după care cineva m-a
criticat.
Vreo doi studenți s-au uitat la colegul lor, aruncându-i o privire
de gen: „Bravo, durule! Ai traumatizat biata femeie”. În realitate
nu mă simțeam traumatizată sau expusă, ci mai degrabă eliberată.
Povestea pe care trebuia să mi-o asum pentru a ajunge la prețuirea
de sine nu era povestea unei fotografe în devenire care nu putea
suporta o amărâtă de critică, ci povestea unei persoane serioase
care și-a permis să se distreze, să fie spontană, pusă pe șotii și
imperfectă, după care s-a simțit vulnerabilă.
Flexibilitatea conduce adeseori la un proces de înțelegere lentă.
Ce a însemnat pentru mine acea experiență? Ce îmi spuneau gân –
durile mele negative? Nu este suficient să ne asumăm povestea și
să ne iubim pe noi înșine de-a lungul acestui proces. Noi trebuie să
ne asumăm adevărata poveste! Trebuie de asemenea să învățăm
cum să ne protejăm de rușine dacă dorim să ne cultivăm prețuirea
de sine.
Cum arată rușinea?
Atunci când vorbim despre apărarea împotriva rușinii, am cel
mai mare respect pentru munca celor de la Stone Center din
Wellesley. Dr. Linda Hartling, fostă teoreticiană a relațiilor cultu –
58Darurile imperfecțiunii 

rale la Stone Center și actualmente directoarea proiectului de
studiere a demnității umane și a umilinței, descrie strategiile deco –
nectării pe care le folosim atunci când avem de-a face cu rușinea,
folosind concluziile trase de o altă cercetătoare, regretata Karen
Horney3.
Potrivit dr. Hartling, atunci când au de-a face cu rușinea, unii
oameni se îndepărtează de ea, se retrag în sine, se ascund și păs –
trează tăcerea și secretul. Alții se confruntă cu ea încercând să
aplaneze lucrurile și să le facă pe plac celorlalți. În sfârșit, o a treia
categorie i se împotrivesc, încercând să dobândească putere asupra
celorlalți, fiind agresivi și folosindu-se de rușine pentru a lupta
împotriva rușinii (așa cum am dorit să fac eu atunci când
mi-am propus să îi ripostez acelei femei printr-un email răutăcios).
Marea majoritate a oamenilor se folosesc de toate cele trei
strategii, aplicându-le alternativ în fața unor oameni diferiți și din
motive diferite. În realitate, toate cele trei strategii ne îndepărtează
de povestea noastră. Rușinea este strâns asociată cu teama, arun –
carea vinovăției și deconectarea. Asumarea poveștii este asociată
cu prețuirea de sine și acceptarea imperfecțiunilor noastre, care ne
conduc la curaj, compasiune și conectare. Dacă dorim să ne trăim
viața din toată inima, fără teama constantă că nu suntem suficient
de buni, noi trebuie să ne asumăm poveștile. În plus, trebuie să
reacționăm în fața rușinii într-o manieră care să nu exacerbeze
acest sentiment. Una din modalitățile de a face acest lucru este
recunoașterea faptului că ne simțim rușinați, astfel încât să putem
reacționa cu intenție.
Rușinea nu este o emoție a contactului total. Oamenii care au
un nivel ridicat al flexibilității în fața rușinii știu când se simt
rușinați. Cea mai ușoară modalitate de a cunoaște rușinea este
cultivarea lucidității și conștientizarea simptomelor fizice ale
acesteia. Așa cum spuneam în capitolul despre curaj, compasiune
3Linda M. Hartling, Wendy Rosen, Maureen Walker, and Judith V.
Jordan, Shame and Humiliation: From Isolation to Relational
Transformation, Work in Progress No. 88 (Wellesley, MA: The Stone
Center, Wellesley College, 2000).
59Obstacole pe cale 

și conectare, eu devin conștientă că mă lupt cu rușinea atunci când
mă simt înfierbântată și inadecvată, inima începe să îmi bată
nebunește, mă înroșesc la față, gura mi se usucă, simt furnicături la
subsuoară iar timpul pare să se deruleze mult mai lent. Este foarte
important să cunoaștem aceste simptome personale astfel încât să
putem reacționa în mod deliberat în fața rușinii.
Atunci când ne simțim rușinați, noi nu mai putem opera în mod
normal. De aceea, este necesar să ne regăsim echilibrul emoțional
înainte de a spune sau de a face ceva (cum ar fi să trimitem un
email) pe care să îl regretăm mai târziu. În cazul meu personal, eu
am nevoie de 10-15 minute în care să mă adun și să plâng înainte
de a mă simți pregătită. Simt de asemenea nevoia de a mă ruga.
Cunoașterea este un mare dar.
Dacă dorești să începi să îți cultivi flexibilitatea în fața rușinii și
asumarea poveștilor, începe cu următoarele întrebări:
1. În ce te transformi atunci când te simți încolțit în colțul
rușinii?
2. Cum te protejezi?
3. Pe cine suni pentru a discuta despre ceea ce simți și despre
reacția pe care ești tentat să o manifești: răutăcioasă, plâns,
ascundere sau dorința de a le face pe plac celorlalți?
4. Care este lucrul cel mai curajos pe care îl poți face atunci
când te simți rănit și devalorizat?
Nu orice om are dreptul de a ne auzi poveștile. Ascultarea lor
reprezintă un privilegiu, iar înainte de a le împărtăși ar trebui să ne
întrebăm: „Cine și-a câștigat dreptul de a-mi asculta povestea?”
Cei care au în viața lor una sau două persoane cărora le pot
împărtăși poveștile rușinii lor, convinși că aceștia vor continua să îi
iubească așa cum sunt – sunt incredibil de norocoși. Nu toți
oamenii au un prieten sau un mic grup de prieteni ori membri de
familie care le acceptă imperfecțiunile, vulnerabilitățile și puterea,
făcându-i să se simtă integrați (în sensul apartenenței).
60Darurile imperfecțiunii 

Noi nu simțim nevoia ca toți oamenii din viața noastră să ne
iubească, să ne accepte și să ne asculte poveștile, dar avem totuși
nevoie de una sau de două persoane care să facă acest lucru. Dacă
avem în viața noastră o astfel de persoană sau un mic grup de
confidenți, cea mai bună modalitate de a recunoaște aceste
conexiuni este recunoașterea prețuirii de sine. Dacă ne dorim relații
bazate pe iubire, apartenență și asumarea poveștilor, noi trebuie să
începem întotdeauna din același punct: prețuirea de sine (Merit
să…).
61Obstacole pe cale 

Cultivarea autenticității
Adeseori, oamenii încearcă să își trăiască viața invers: ei
încearcă să acumuleze mai multe lucruri sau mai mulți bani
pentru a face mai multe lucruri pe care doresc să le facă,
astfel încât să se simtă mai fericiți. Mecanismul funcțio –
nează însă pe dos. Mai întâi de toate trebuie să fii autentic,
apoi să faci ceea ce dorești să faci pentru a avea ceea ce îți
dorești să ai.
– MARGARET YOUNG
Înainte de a-mi începe cercetarea, credeam că oamenii sunt fie
autentici, fie nu. Autenticitatea mi se părea o calitate pe care fie o
ai, fie nu. Bănuiesc că la asta se referă oamenii atunci când spun:
„Cutare este o persoană foarte autentică”. După ce mi-am început
însă studiul și am început să lucrez cu mine însămi, am realizat că
– la fel ca atâtea alte calități – autenticitatea nu este ceva ce avem
sau nu avem, ci o practică, o alegere conștientă și un stil de viață
pe care le putem cultiva.
Autenticitatea este o colecție de alegeri personale pe care
trebuie să le facem în fiecare zi. Noi trebuie să optăm pentru a fi
autentici și reali, pentru a fi onești, pentru a ne lăsa sinele să devină
vizibil.
Există oameni care practică în mod conștient autenticitatea, alții
care nu o fac, și un număr foarte mare de oameni care sunt ceva
mai autentici în anumite zile și ceva mai puțin autentici în altele.
Spre exemplu, deși cunosc foarte multe despre autenticitate și Recomandarea nr. 1
Eliberează-te de ceea ce cred ceilalți despre tine
63

lucrez cu mine pentru a o manifesta, atunci când mă simt plină de
îndoială și de rușine îmi pun instantaneu o mască și mă transform
în oricine altcineva, numai în mine însămi nu.
Ideea că putem opta pentru autenticitate ne dă speranță, dar ne
și epuizează în același timp. Ne dă speranță pentru că prețuim
autenticitatea. Cei mai mulți dintre noi suntem atrași de oamenii
deschiși sufletește, cu picioarele pe pământ și onești, și aspirăm să
fim la fel ca ei. Ne epuizează pentru că deși nu ne gândim foarte
mult la asta, cei mai mulți dintre noi știm că alegerea autenticității
într-o cultură care ne dictează totul, de la cât trebuie să cântărim și
până la cum trebuie să arate casa noastră, reprezintă un demers
dificil.
Dată fiind magnitudinea sarcinii – încercarea de a fi autentic
într-o cultură care dorește să ne „integrăm” și să „le facem pe plac
celorlalți” – m-am decis să mă folosesc de cercetarea mea pentru a
crea o definiție a autenticității pe care să o folosesc ca piatră de
temelie. Care este așadar anatomia autenticității? Ce părți trebuie
să se combine pentru a crea un sine autentic? Iată concluziile la
care am ajuns:
Autenticitatea este practica zilnică a detașării de imaginea cu
care credem că trebuie să ne identificăm și a acceptării adevărului
nostru lăuntric.
Alegerea deliberată a autenticității înseamnă:
● Cultivarea curajului de a fi imperfect, de a ne fixa hotare și
de a ne permite să fim vulnerabili;
● Exersarea compasiunii care se naște din realizarea faptului
că suntem alcătuiți din calități și defecte; și
● Cultivarea conectării și a simțului apartenenței, care nu se
pot petrece decât atunci când pornim de la premisa că suntem
suficient de buni așa cum suntem.
Autenticitatea presupune o viață trăită și capacitatea de a iubi
din toată inima – chiar dacă acest lucru ni se pare greu, chiar
dacă ne luptăm cu rușinea și cu teama că nu suntem suficient de
64Darurile imperfecțiunii 

buni, și mai ales în momentele în care bucuria pe care o simțim este
atât de intensă încât ne temem să ne deschidem plenar în fața ei.
Practicarea conștientă a autenticității în perioadele cele mai
dificile din punct de vedere sufletesc invită în viața noastră grația,
bucuria și recunoștința.
Așa cum poți constata, în definiție apar multe din cele zece
recomandări făcute în această carte. Această temă se va repeta de-a
lungul întregii cărți. Toate cele zece recomandări sunt inter –
conectate și sunt asociate strâns. Scopul meu este să discut despre
ele atât individual cât și colectiv, să explorez mecanismele lor de
funcționare și cum se combină ele. În restul cărții de față vom
analiza detaliat concepte precum perfecțiunea, pentru a înțelege de
ce sunt atât de importante și care sunt obstacolele care stau în calea
unei Vieți trăite din toată inima.
Dacă vrei să fii autentic nu este ușor. E. E. Cummings a scris:
„A fi tu însuți într-o lume care face tot ce îi stă în puteri pentru a
face din tine oricine altcineva decât tu însuți înseamnă a duce cea
mai grea bătălie din viața unui om și a nu înceta niciodată să te
lupți”. Într-adevăr, „să rămâi în planul autenticității” este una
dintre cele mai curajoase bătălii pe care o poți duce vreodată.
Atunci când alegem să fim autentici, oamenii din jurul nostru
vor încerca să înțeleagă de ce ne „schimbăm”. Partenerul de viață
și copiii se vor simți nesiguri și speriați în fața acestor schimbări.
Prietenii și familia își vor face griji legate de felul în care va afecta
relația noastră cu ei practicarea autenticității de către noi. Unii se
vor simți inspirați de efortul nostru, dar alții vor conchide că ne-am
transformat prea mult, eventual chiar că i-am abandonat sau că am
ajuns să fim pentru ei o oglindă inconfortabilă.
Nu atât actul autenticității reprezintă o grea încercare pentru
status quo. Personal, îl numesc îndrăzneala autenticității. Cei mai
mulți dintre oameni se simt rușinați atunci când sunt percepuți ca
indulgenți cu sine sau prea focalizați asupra lor. Ei nu doresc ca
autenticitatea lor să fie percepută de ceilalți ca o formă de egoism
sau de narcisism. Atunci când am început pentru prima dată să
65Recomandarea nr. 1 

practic în mod conștient autenticitatea și prețuirea de sine, m-am
luptat îndelung cu o sumedenie de voci interioare, care de care mai
sonoră și mai agresivă:
● „Și dacă ceilalți nu cred că sunt suficient de bună? Mai
contează faptul că eu cred acest lucru?”
● „Și dacă celorlalți nu le va plăcea sinele meu imperfect în
cazul în care îi voi permite să devină manifest?”
● „Ce se va întâmpla dacă prietenilor mei, familiei, colegilor,
etc., le va plăcea mai mult sinele meu perfect (cel care are
grijă de toți și de toate) decât cel imperfect?
Uneori, atunci când forțăm sistemul, acesta ripostează. Oamenii
pot reacționa în fel și chip: unii își dau ochii peste cap, alții șușo –
tesc pe la spatele tău sau te confruntă deschis, făcându-te să te
simți izolat. Unii reacționează cu cruzime și te fac de râs, deși tot
ce încerci să faci tu este să îți propui să fii autentic. De-a lungul
studiului meu referitor la autenticitate și rușine am descoperit că
gândurile rostite deschis reprezintă unul din principalii factori care
le declanșează rușinea femeilor. Iată cum mi-au descris încercarea
lor de a fi autentice participantele la studiul meu:
● Să fiu onestă, dar fără a-i face pe ceilalți oameni să se simtă
neconfortabil.
● Să spun ce am de spus, dar să nu supăr pe nimeni și să nu le
rănesc sentimentele celorlalți oameni.
● Să par informată și educată, dar fără a părea că le știu pe toate.
● Să am curajul de a fi în dezacord cu ceilalți oameni, dar fără a
spune ceva neplăcut sau care stârnește controverse.
Am descoperit de asemenea că bărbații și femeile au dificultăți
atunci când opiniile, sentimentele și convingerile lor personale
intră în conflict cu așteptările culturale referitoare la cele două
sexe. Spre exemplu, studierea atributelor pe care le asociem cu
„feminitatea” ne arată că printre cele mai importante astfel de
66Darurile imperfecțiunii 

calități sunt: suplețea, amabilitatea și modestia1. Asta înseamnă că
dacă doresc să se simtă în siguranță în societatea în care trăim,
femeile trebuie să țină cure de slăbire, să tacă și să încerce să fie
cât mai atrăgătoare.
Studierea atributelor asociate cu masculinitatea a condus la
identificarea următoarelor caracteristici considerate foarte impor –
tante: controlul emoțional, postarea muncii înaintea altor factori,
controlul asupra femeilor și urmărirea statutului social2. Asta
înseamnă că dacă doresc să se simtă în siguranță, bărbații trebuie
să nu-și mai afișeze sentimentele, să muncească până nu mai pot și
să renunțe la orice relație interumană semnificativă.
Adevărul este că… autenticitatea nu reprezintă întotdeauna cea
mai sigură opțiune. De multe ori, alegerea autenticității presupune
asumarea riscului de a nu fi simpatizat de nimeni. Ea presupune
ieșirea din zona noastră de confort, iar atunci când ne aventurăm
într-un teritoriu nou riscăm să ne împiedicăm de multe ori (și
crede-mă că știu ce spun, căci am ieșit de multe ori din această
zonă).
Este ușor să ataci și să critici pe cineva atunci când își asumă un
risc, de pildă să spună cu voce tare o opinie nepopulară, să își
prezinte o creație personală sau să încerce ceva nou, ce nu stăpâ –
nește încă perfect. Cruzimea este o reacție comodă, dar ieftină.
După părerea mea, este un act de lașitate, mai ales dacă ataci și
critici pe cineva în mod anonim, lucru facilitat enorm de către
tehnologia din zilele noastre.
1James R. Mahalik, Elisabeth B. Morray, Aimée Coonerty-Femiano, Larry
H. Ludlow, Suzanne M. Slattery, and Andrew Smiler, “Development of
the Conformity to Feminine Norms Inventory,” Sex Roles 52, no. 7–8
(2005): 417–35.2James R. Mahalik, W. Tracy Talmadge, Benjamin D. Locke, and Ryan
P. J. Scott, “Using the Conformity to Masculine Norms Inventory to
Work with Men in a Clinical Setting,” Journal of Clinical Psychology
61, no. 6 (2005): 661–74; James R. Mahalik, Benjamin D. Locke, Larry
H. Ludlow, Matthew A. Diemer, Ryan P. J. Scott, Michael Gottfried, and
Gary Freitas, “Development of the Conformity to Masculine Norms
Inventory,” Psychology of Men and Masculinity 4, no. 1 (2003): 3–25.
67Recomandarea nr. 1 

Atunci când încercăm să fim autentici și curajoși, nu trebuie să
uităm cât de ușor este să fim răniți de cruzimea celor din jurul
nostru, chiar dacă ceea ce spun ei nu este adevărat. Atunci când
înotăm împotriva curentului și ne expunem în fața lumii, mulți
oameni se simt amenințați și încearcă să ne rănească cu orice chip,
criticându-ne înfățișarea fizică, carisma și chiar felul în care ne
creștem copiii.
Problema este că dacă nu ne pasă deloc de ceea ce gândesc
ceilalți oameni, devenind imuni în fața rănilor, noi nu ne mai
putem conecta cu ei. Curajul înseamnă să ne spunem povestea, nu
să devenim imuni în fața criticilor celorlalți oameni. Vulnera –
bilitatea este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm dacă dorim să
continuăm să ne conectăm cu lumea exterioară.
Dacă nu ești diferit de mine, practicarea autenticității ți se poate
părea o alegere proastă, căci prezentarea sinelui nostru real în fața
lumii exterioare este riscantă. Eu cred însă că și mai riscant este să
ne ascundem pe noi și calitățile noastre în fața lumii. Ideile,
opiniile și contribuțiile noastre neexprimate nu dispar pur și simplu
în neant. Ele vor continua să ne macine din interior, otrăvindu-ne
prețuirea de sine. Eu cred că noi ar trebui să ne naștem cu o
etichetă de avertizare similară celei de pe pachetele de țigări:
Avertisment: dacă vei renunța la autenticitatea ta în schimbul sigu –
ranței, riști să experimentezi următoarele simptome: anxietate,
depresie, tulburări alimentare, dependență, furie, vinovăție, resen –
timente și o durere inexplicabilă.
Pur și simplu nu merită să ne sacrificăm autenticitatea de dragul
imaginii noastre în fața celorlalți oameni. Chiar dacă cei din jurul
nostru vor încerca unele dificultăți văzând că ne transformăm (prin
cultivarea autenticității), în ultimă instanță darul cel mai frumos pe
care li-l putem face celor pe care îi iubim este adevărul din noi. În
ceea ce mă privește, atunci când nu mai încerc să le fac tuturor pe
plac, adoptând măștile pe care le preferă fiecare, îmi rămân mai
mult timp și mai multă atenție, iubire și capacitate de conectare
pentru oamenii cu adevărat importanți din viața mea. Practicarea
autenticității mele îi supune uneori la grea încercare pe Steve și pe
68Darurile imperfecțiunii 

copii mei, în primul rând pentru că necesită timp, energie și atenție,
dar adevărul este că și ei sunt angrenați în aceeași luptă. Cu toții
suntem.
Sapă adânc
Cultivă următoarea practică: ori de câte ori mă confrunt cu o
situație în care mă simt vulnerabilă, eu îmi cultiv fermitatea
intențiilor repetându-mi: „Nu ceda. Nu da înapoi. Luptă pentru
ceea ce crezi”. După părerea mea, păstrarea autenticității reprezintă
un demers de-a dreptul spiritual. Repetarea acestei mantre mă ajută
să îmi amintesc să nu renunț la principiile mele pentru ca alți
oameni să se simtă confortabil în jurul meu și să nu îmi pun armura
pentru a-mi proteja vulnerabilitatea.
Cultivă inspirația: sunt inspirată de toți cei care își împărtă –
șesc activitatea și opiniile cu lumea exterioară. Curajul este conta –
gios. Prietena mea Katherine Center spune: „Trebuie să fii curajos
cu tine însuți pentru ca ceilalți oameni să se simtă inspirați și să
devină la rândul loc curajoși3”.
Treci la fapte: ori de câte ori intru într-o situație în care mă
simt vulnerabilă, eu încerc să pun pe primul loc autenticitatea mea.
Atât timp cât aceasta rămâne scopul meu, nu ajung să regret
niciodată. Chiar dacă uneori mă simt rănită, nu mă simt aproape
niciodată rușinată. Atunci când îmi stabilesc drept scop acceptarea
sau aprobarea celorlalți și nu reușesc să le obțin, mi se întâmplă de
multe ori să mă simt rușinată și să cred că „nu sunt suficient de
bună”. Atât timp cât scopul meu este autenticitatea și ceilalți nu mă
plac, nu am nicio problemă, dar dacă scopul meu este să fiu plăcută
și nu reușesc, atunci apar problemele. De aceea, eu devin funcțio –
nală stabilindu-mi ca prioritate autenticitatea.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
3Katherine Center blog, essay for Defining a Movement video, posted
January 28, 2010
69Recomandarea nr. 1 

Cultivarea compasiunii
față de tine însuți
Nimic nu este mai greu pe lume, dar nici nu conduce la
rezultate mai uimitoare, ca încercarea de a renunța la ideea
de a fi perfect și lucrul cu sine pentru a deveni tu însuți.
– ANNA QUINDLEN 1
Unul din aspectele cele mai frumoase ale muncii mele este să
primesc scrisori și email-uri de la cititori. La începutul anului 2009
am primit cel de-al o miilea email de la un cititor al cărții Credeam
că numai eu sunt în această situație. Pentru a sărbători, m-am
decis să creez o secțiune pentru cititorii cărții pe blogul meu, pe
care am intitulat-o Rușine. Mai puțină bucurie, și pe care am
menținut-o timp de opt săptămâni.
În esență, era vorba de un club de lectură pe Internet. Am
acoperit câte un capitol pe săptămână și am oferit diferite exerciții
de artă creatoare și un forum de discuții. Secțiunea există și la ora
actuală pe blogul meu, iar oamenii încă o folosesc, citind cartea
împreună cu alți cititori sau cu prietenii, dacă doresc acest lucru.
Chiar înainte să creez noua secțiune am primit un email cu
următorul mesaj: „Îmi place ideea acestei secțiuni. Nu cred că am
1“Anna Quindlen’s Commencement Speech,”
http://www .mtholyoke.edu/offices/comm/oped/Quindlen.shtml; Anna
Quindlen, Being Perfect (NY: Random House, 2005).Recomandarea nr. 2
Eliberează-te de perfecționism
71

probleme cu rușinea, dar dacă dorești să organizezi vreodată un
forum pe tema perfecționismului, sunt prima care mă voi înscrie”.
După semnătură urma un mic post scriptum care spunea: „PS –
rușinea și perfecționismul nu sunt asociate, nu-i așa?”
I-am răspuns imediat cititoarei mele și i-am explicat relația
dintre rușine și perfecționism. Oriunde există o formă de perfecțio –
nism, rușinea se află undeva pe-aproape. De fapt, rușinea este chiar
punctul de origine al perfecționismului.
Mi-a plăcut răspunsul femeii: „Poate că ar fi bine să vorbești
despre lucrul acesta înainte de crearea clubului de lectură. Eu și
prietenii mei ne luptăm cu perfecționismul, dar niciunul dintre noi
nu suntem conștienți de vreo problemă cu rușinea”.
Nu avem probleme cu rușinea… Nu ți-ar veni să crezi de câte
ori am auzit această afirmație! Știu că rușine este un cuvânt pe care
mulți îl evită. Problema este însă că atunci când nu ne asumăm
rușinea, devenim sclavii ei, iar una din căile prin care aceasta se
insinuează în viața noastră este chiar perfecționismul.
Fiind eu însămi o perfecționistă în recuperare și o persoană care
aspiră să se simtă bine cu ea însăși și să se considere suficient de
bună, consider că este foarte util să spulber câteva dintre miturile
legate de perfecționism și să ofer o definiție care să indice limpede
ce este acesta și ce efecte are el asupra vieții noastre.
● Perfecționismul nu este același lucru cu încercarea de a-ți
atinge potențialul maxim. El nu are nimic de-a face cu
creșterea personală și cu acumularea sănătoasă de realizări.
Perfecționismul este convingerea că dacă vom trăi, vom arăta
și vom acționa perfect, ne vom reduce sau vom evita complet
vinovăția, judecățile critice și rușinea. Cu alte cuvinte, el este
un scut. Perfecționismul este o armură ce cântărește 20 de
tone pe care o purtăm convinși că ne va apăra, dar care în
realitate ne împiedică să ne luăm zborul.
● Perfecționismul nu este auto-îmbunătățire. În esența, lui, el
este o încercare de a obține aprobare și acceptarea celor din
jur. Majoritatea perfecționiștilor sunt educați de mici să fie
72Darurile imperfecțiunii 

lăudați pentru performanțele și realizările lor (note, bune
maniere, respectarea regulilor, pentru a fi pe placul celorlalți,
înfățișare, sport, etc.). De-a lungul drumului, ei au adoptat
convingerea periculoasă că: „Eu sunt ceea ce realizez și
valoarea mea depinde de cât de bine fac ceea ce fac. Trebuie
să: fiu pe placul celorlalți, să fac performanță, să fiu perfect”.
Efortul sănătos de a realiza este focalizat pe sine: cum mă pot
îmbunătăți? Perfecționismul este focalizat asupra celorlalți: ce
vor crede ei?
Înțelegerea diferenței dintre perfecționism și efortul sănătos de
a realiza ceva important este foarte importantă pentru renunțarea la
scut. Studiile arată că perfecționismul blochează succesul. De fapt,
el conduce cel mai adesea la depresie, anxietate, dependență și
paralizie a vieții (incapacitatea de a evolua)2. Paralizia vieții se
referă la ratarea foarte multor oportunități din cauză că ne temem
prea tare să ne expunem vreo realizare care s-ar putea dovedi
imperfectă. Ea include – între altele – toate visele pe care nu ni le
urmăm pentru că ne temem să nu dăm greș, să nu facem greșeli și
să nu îi dezamăgim pe ceilalți. Nimic nu îl înspăimântă mai tare pe
un perfecționist ca asumarea de riscuri, căci în joc este chiar pre –
țuirea sa de sine.
Următoarele trei perspective încearcă să creioneze o definiție a
perfecționismului (știi bine cât de mult îmi place să îmi definesc
propriile probleme!). Va fi o definiție lungă, dar mie una mi-a fost
de mare folos! În plus, este definiția „cea mai cerută” de pe blogul
meu.
2 Joe Scott, “The Effect of Perfectionism and Unconditional Self-
Acceptance on Depression,” Journal of Rational-Emotive and Cognitive-
Behavior Therapy 25, no. 1 (2007): 35–64; Anna M. Bardone-Cone,
Katrina Sturm, Melissa A. Lawson, D. Paul Robinson, and Roma Smith,
“Perfectionism across Stages of Recovery from Eating Disorders,”
International Journal of Eating Disorders 43, no. 2 (2010): 139–48;
Hyun- joo Park, P. Paul Heppner, and Dong-gwi Lee, “Maladaptive Coping
and Self-Esteem as Mediators between Perfectionism and Psychological
Distress,” Personality and Individual Differences 48, no. 4 (March 2010):
469–74.
73Recomandarea nr. 2 

● Perfecționismul este un sistem de convingeri autodistructiv și
care dă dependență, centrat în jurul următoarei idei: „Dacă
arăt, trăiesc și acționez perfect, voi putea evita sau minimaliza
dureroasele sentimente ale rușinii, judecăților critice și
vinovăției”.
● Perfecționismul este autodistructiv pentru simplul motiv că
perfecțiunea nu există. Ea este și rămâne de-a pururi un scop
de neatins. În plus, perfecționismul ține de percepție – noi
dorim să fim percepuți ca fiind perfecți. El este de neatins
pentru că nimeni nu poate controla percepțiile, indiferent cât
de mult timp și cât de multă energie ar investi în acest proces.
● Perfecționismul dă dependență pentru că atunci când experi –
mentăm rușinea, judecata critică și vinovăția, noi punem
aceste sentimente pe seama faptului că nu am fost suficient de
perfecți. De aceea, în loc să punem la îndoială logica greșită
a perfecționismului, noi ne afundăm și mai tare în încercarea
de a trăi, de a arăta și de a face totul perfect.
● Rușinea, judecata critică și vinovăția (inclusiv teama de
aceste sentimente) sunt realități ale experienței umane.
Perfecționismul nu face decât să amplifice șansele de a
experimenta aceste emoții dureroase și conduce adeseori la
autoînvinovățire: „Este vina mea. Mă simt astfel pentru că nu
sunt suficient de bun”.
Pentru a depăși perfecționismul, noi trebuie să devenim capabili
să ne recunoaștem vulnerabilitățile în fața experiențelor universale
ale rușinii, judecății critice și vinovăției; să ne cultivăm flexibi –
litatea în fața rușinii; și să practicăm compasiunea față de noi
înșine. Atunci când dăm dovadă de mai multă iubire și compasiune
față de noi înșine și începem să fim flexibili în fața rușinii, noi
învățăm să ne acceptăm imperfecțiunile și descoperim astfel
adevăratele noastre daruri: curajul, compasiunea și conectarea.
Pornind de la datele pe care le-am acumulat, eu nu cred că unii
oameni sunt perfecționiști și alții nu, ci că toată lumea are tendințe
perfecționiste mai mult sau mai puțin dezvoltate. Unii nu dau curs
acestor impulsuri decât atunci când se simt deosebit de vulnerabili.
74Darurile imperfecțiunii 

În cazul altora, perfecționismul atinge obsesia și poate fi cronic, la
fel ca dependența.
Personal, am început să lucrez pe rând asupra tendințelor mele
perfecționiste. Am ajuns astfel să înțeleg (pe pielea mea) diferența
dintre perfecționism și realizarea sănătoasă. Doi pași absolut critici
pentru depășirea perfecționismului sunt: explorarea temerilor per –
sonale și schimbarea dialogului cu sine.
Să luăm exemplul meu personal:
La fel ca marea majoritate a femeilor, mă lupt și eu cu imaginea
corpului meu, cu încrederea în sine și cu relația atât de complicată
dintre alimente și emoții. Iată în ce constă diferența dintre felul în
care gândește o perfecționistă și o femeie care dorește să obțină
realizări sănătoase:
Dialogul cu sine al perfecționistei: „Of! Nicio haină nu-mi
vine. Sunt grasă și urâtă. Mi-e rușine de mine (de felul în care
arăt). Vreau să fiu altfel, ca să merit să fiu iubită și să mă integrez”.
Dialogul cu sine al unei femei echilibrate: „Îmi doresc să
slăbesc, dar de dragul meu. Vreau să mă simt mai bine și să fiu mai
sănătoasă. Nu cântarul îmi dictează cât de iubită și de acceptată
sunt. Dacă pot crede că merit să fiu iubită și acceptată așa cum arăt
acum, înseamnă că invit în viața mea curajul, compasiunea și co –
nectarea. Doresc să rezolv această problemă, dar de dragul meu.
Pot face acest lucru”.
În cazul meu personal, cultivarea acestui nou mod de a gândi
mi-a schimbat întreaga viață. Perfecționismul nu conduce la
rezultate, ci la un nou drum până la frigider.
De câteva ori a trebuit să adopt vechea strategie: „Mimează că
ai reușit până când reușești efectiv”, pe care o consider un fel de
practicare din mers a imperfecțiunii. Spre exemplu, imediat după
ce mi-am structurat această definiție niște prieteni au trecut pe la
mine. Fiica mea în vârstă de nouă ani, Ellen, mi-a strigat:
– Mamă! Don și Julie sunt la poartă!
În casă era dezordine și îmi dădeam seama din tonul vocii lui
Ellen ce gândea: „O, nu! Mama o s-o ia razna!”
75Recomandarea nr. 2 

I-am răspuns:
– Așteaptă o secundă, apoi m-am grăbit să mă îmbrac.
Ellen a alergat în camera mea și m-a întrebat:
– Vrei să te ajut să faci curat?
– Nu, i-am răspuns. Nu vreau decât să mă îmbrac. Mă bucur că
au venit. Ce surpriză plăcută! Cui îi pasă cum arată casa?
După care am intrat într-o transă de tip Rugăciunea Seninătății.
Așadar, dacă dorim să trăim și să iubim din toată inima, ce
putem face pentru a împiedica perfecționismul să ne saboteze
eforturile? Ori de câte ori am intervievat oameni care trăiesc din
perspectiva autenticității și a prețuirii de sine, am constatat că
aceștia au o atitudine comună în privința perfecționismului.
Mai întâi de toate, ei vorbesc cu onestitate și cu delicatețe
despre imperfecțiunile lor, fără să se rușineze și fără teamă. În al
doilea rând, ei nu se grăbesc să se judece singuri, la fel cum nu îi
judecă ușor nici pe ceilalți. Ei par să opereze din perspectiva
convingerii că „Facem cu toții ce știm mai bine”. Curajul, compa –
siunea și conectarea lor par înrădăcinate în maniera în care se
tratează pe ei înșiși. Nu am știut niciodată cu siguranță cum pot fi
cultivate aceste calități, dar am pornit de la premisa că ele sunt
calități separate. Mi-am schimbat această opinie acum doi ani,
când am descoperit lucrările despre compasiunea față de sine ale
lui Kristin Neff. Îți propun așadar să explorăm subiectul compa –
siunii față de sine și motivele pentru care este absolut esențial să
practicăm autenticitatea și să ne acceptăm imperfecțiunile.
Compasiunea față de sine
Un simplu moment în care dai dovadă de compasiune față
de tine însuți îți poate schimba întreaga zi. O suită de astfel
de momente îți poate schimba cursul vieții.
– CHRISTOPHER K. GERMER3
3Christopher K. Germer, The Mindful Path to Self-Compassion:
Freeing Yourself from Destructive Thoughts and Emotions (New York:
Guilford Press, 2009).
76Darurile imperfecțiunii 

Dr. Kristin Neff este cercetătoare și profesoară la Universitatea
din Austin, Texas. Ea conduce Laboratorul de Cercetare a Compa –
siunii față de Sine, în cadrul căruia studiază cum putem practica și
cum ne putem dezvolta compasiunea față de noi înșine. Potrivit
Kristinei Neff, compasiunea față de sine are trei elemente: bună –
tatea față de sine, omenescul și atenția4. Iată definițiile prescurtate
ale acestora:
● Bunătatea față de sine: înseamnă să dăm dovadă de înțelegere
și căldură sufletească față de noi înșine atunci când suferim,
când avem un eșec sau când ne simțim incomod, în loc să ne
ignorăm durerea și să ne autoflagelăm cu criticile noastre
dure.
● Omenescul: recunoaște faptul că suferința și sentimentul de a
fi nepotrivit fac parte integrantă din experiența umană. Cu alte
cuvinte, ele sunt experiențe prin care trec toți oamenii, nu doar
„noi”.
● Atenția: trebuie focalizată asupra emoțiilor negative, astfel
încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Noi nu ne
putem ignora durerea simțind în același timp compasiune față
de ea. Atenția ne ajută să nu ne „identificăm excesiv” cu
gândurile și cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem
pradă negativității.
Unul din multele lucruri care îmi plac în scrierile dr. Neff este
felul în care definește aceasta atenția. Foarte mulți oameni cred că
a fi lucid sau atent înseamnă a nu-ți evita emoțiile dureroase.
Definiția ei ne reamintește însă că luciditatea înseamnă inclusiv să
nu ne identificăm cu sentimentele noastre și să nu le exagerăm.
Personal, consider că acest lucru este esențial pentru cei care se
luptă cu perfecționismul. Îți voi da un exemplu „perfect” în această
direcție: i-am trimis recent un email unei autoare pentru a o întreba
dacă pot include un citat din cartea ei în această lucrare. Am tran –
scris integral pasajul ca să poată lua o decizie corectă. Autoarea
4Kristin D. Neff, “Self-Compassion: An Alternative Conceptualization of
a Healthy Attitude Toward Oneself,” Self and Identity 2 (2003): 85–101.
77Recomandarea nr. 2 

mi-a răspuns cu generozitate că pot include citatul în cartea mea,
dar m-a avertizat că i-am greșit ortografia numelui.
Am intrat instantaneu într-o stare de paralizie generată de
perfecționismul meu: „Dumnezeule! Îi scriu ca să o întreb dacă îi
pot cita un paragraf din carte și îi greșesc numele! Probabil crede
că sunt o impostoare totală. Cum am putut fi atât de neglijentă?”
Nu a fost propriu-zis un atac al rușinii – am evitat să merg atât de
departe – dar nici nu m-am tratat singură cu compasiune. Am fost
la un pas de a cădea în capcana „propriei mele reacții negative”.
Din fericire, tocmai lucram la acest capitol, iar notele mele se aflau
chiar în fața mea. M-am uitat la ele și am zâmbit. Fii bună cu tine
însăți, Brené. Nu ai făcut cine știe ce greșeală!
Pornind de la acest schimb de emailuri, îți poți da seama cu
ușurință cât de ușor mi-ar fi fost să ajung la autocondamnare datorită
perfecționismului și lipsei de compasiune față de mine însămi. Este
suficient să fac o greșeală cât de mică pentru a mă gândi că sunt o
împiedicată. După aceeași măsură, atunci când primesc un email de
la cineva și găsesc greșeli în el, am tendința să cad în capcana
judecăților critice. Spre exemplu, dacă Ellen vine și îmi spune că i-a
trimis un email profesoarei sale și i-a greșit ortografia numelui, iau
foc: „Este inacceptabil!” La fel de bine i-aș putea răspunde însă: „Mi
se întâmplă și mie. Este o greșeală comună”.
Perfecționismul nu apare niciodată în vid. El îi afectează pe toți
cei din jurul nostru. Noi îl transmitem copiilor noștri, ne infestăm
locul de muncă cu el prin așteptările noastre imposibile și îi
sufocăm pe prietenii și pe membrii familiei noastre. Din fericire,
compasiunea se răspândește la fel de rapid. Ori de câte ori suntem
buni cu noi înșine, noi creăm un rezervor de compasiune din care
se alimentează inclusiv alți oameni. Copiii noștri învață cum să
manifeste acest sentiment privindu-ne pe noi, iar oamenii din jur se
simt liberi să fie autentici și conectați.
Sapă adânc
Cultivă următoarea practică: unul din instrumentele care mă
ajută să îmi cultiv cu fermitate autocompasiunea este Scala Auto –
78Darurile imperfecțiunii 

compasiunii, creată de dr. Neff5. este vorba de un scurt test care
măsoară elementele compasiunii față de sine (bunătatea față de
sine, omenescul și atenția) și obstacolele în calea acesteia (judecata
critică față de sine, izolarea și identificarea excesivă). Această
scală m-a ajutat să înțeleg că stau bine la capitolele omenie și
atenție, dar că trebuie să mă focalizez mult mai mult asupra
bunătății față de mine însămi. Scala Autocompasiunii și alte
informații extrem de utile pot fi găsite pe site-ul dr. Neff:
www.self-compassion.org .
Cultivă inspirația: marea majoritate a oamenilor încearcă să
trăiască o viață autentică. În adâncul sufletului lor, ei își doresc să
își scoată masca socială și să fie reali și imperfecți. În cântecul lui
Leonard Cohen intitulat „Anthem” (Imn) există un vers de care îmi
reamintesc ori de câte ori cad din nou în capcana încercării de a
controla și de a perfecționa totul6. Versul sună astfel: „Pretutindeni
există câte o crăpătură. Numai așa poate pătrunde lumina”. Foarte
mulți oameni încearcă din răsputeri să acopere toate crăpăturile, în
încercarea de a face ca totul să arate perfect. Acest vers mă ajută să
îmi aduc aminte de frumusețea crăpăturilor (și de dezordinea din
casă, de manuscrisul imperfect al cărții mele sau de blugii care nu
mă mai încap). El îmi reamintește că imperfecțiunile noastre nu
sunt totuna cu a fi nepotrivit. Ele nu fac decât să ne reamintească
faptul că toți suntem astfel. Suntem imperfecți, dar suntem
împreună.
Treci la fapte: uneori mă ajută să îmi spun dimineața la trezire:
„Astăzi voi porni de la premisa că este suficient să exist”.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
5Kristin D. Neff, “The Development and Validation of a Scale to
Measure Self-Compassion,” Self and Identity 2 (2003): 223–50.6Leonard Cohen, “Anthem,” The Future, 1992, Columbia Records.
79Recomandarea nr. 2 

Cultivarea unei atitudini flexibile
Ea nu s-a putut întoarce niciodată înapoi pentru a înfrumu –
seța detaliile. Tot ce a putut face a fost să meargă înainte și
să înfrumusețeze întreaga imagine de ansamblu.
– TERRI ST. CLOUD, WWW.BONESIGHARTS.COM 1
Flexibilitatea sau capacitatea de a depăși adversitatea a fost un
subiect de studiu încă de la începutul anilor 70. Într-o lume
dominată de stres și de conflicte, toată lumea – de la psihologi,
psihiatri și lucrători sociali și până la clerici și cercetătorii din
domeniul justiției criminale – dorește să știe cum și de ce reușesc
mai ușor anumiți oameni să revină la o stare echilibrată după ce
trec printr-o perioadă dificilă, decât alții. Cu toții ne dorim să
înțelegem de ce reușesc unii oameni să treacă mai ușor de perioa –
dele de stres și de traume, într-o manieră care le permite să își vadă
liniștiți de viață, prin comparație cu alți oameni care sunt mult mai
afectați și care rămân blocați în depresie.
După colectarea și analizarea datelor din sondajele pe care le-am
făcut, mi-am dat seama că foarte mulți dintre oamenii pe care i-am
intervievat mi-au descris de fapt povești legate de flexibilitate.
Acești oameni au reușit să cultive o „Viață trăită din toată inima”
în pofida adversităților cu care s-au confruntat. Ei au capacitatea de
a rămâne lucizi și autentici oricât de puternice sunt stresul și
anxietatea prin care trec, iar unii dintre ei reușesc chiar să
1 Folosit cu permisiunea lui Terri St. Cloud.Recomandarea nr. 3
Eliberează-te de neputință și neajutorare
81

transforme traumele într-o perioadă de înflorire trăită din toată
inima.
Nu mi-a fost deloc dificil să recunosc faptul că aceste povești
sunt istorii ale flexibilității, căci am regăsit pretutindeni în ele
factorii protectori – adică lucrurile pe care le fac, le posedă sau le
practică cei care reușesc să ajungă la echilibru după perioadele de
stres.
Cum poate fi definită flexibilitatea?
Potrivit studiilor curente, există mai mulți factori comuni care
caracterizează persoanele flexibile. Iată care sunt cei mai impor –
tanți cinci dintre aceștia:
1. Aceste persoane sunt inventive și se pricep de minune să
rezolve probleme.
2. Ele sunt predispuse să ceară ajutor.
3. Ele au convingerea că pot face ceva care să le ajute să își
gestioneze sentimentele și să le facă față.
4. Au un sistem de susținere.
5. Sunt conectate cu alți oameni, de pildă cu familia și cu
prietenii2.
De bună seamă, există și alți factori, indicați de alți cercetători,
dar aceștia sunt cei mai importanți.
2Suniya S. Luthar, Dante Cicchetti, and Bronwyn Becker, “The Construct
of Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work,”
Child Development 71, no. 3 (2000): 543–62; Suniya S. Luthar and
Dante Cicchetti, “The Construct of Resilience: Implications for
Interventions and Social Policies,” Development and Psychopathology
12 (2000): 857–85; Christine E. Agaibi and John P. Wilson, “Trauma,
PTSD, and Resilience: A Review of the Literature,” Trauma,
Violence, and Abuse 6, no. 3 (2005): 195–216; Anthony D. Ong, C. S.
Bergeman, Toni L. Bisconti, and Kimberly A. Wallace, “Psychological
Resilience, Positive Emotions, and Successful Adaptation to Stress in
Later Life,” Journal of Personality and Social Psychology 91, no. 4
(2006): 730–49.
82Darurile imperfecțiunii 

La început am sperat că tiparele pe care le-am observat în
cercetarea mea mă vor conduce la o concluzie foarte precisă,
potrivit căreia flexibilitatea este o componentă a „Vieții trăite din
toată inima”, la fel ca celelalte recomandări din această carte. S-a
dovedit însă că aceste povești aveau mult mai multe în comun, nu
doar simpla flexibilitate. Ele erau istorii legate de spirit.
Potrivit subiecților intervievați, la baza „factorilor protectori” –
a acelor lucruri care îi ajută să revină la normal – stă întotdeauna
spiritualitatea. Acest termen nu se referă la religie sau la teologie,
ci la un sistem profund de convingeri. Iată cum definesc eu spiri-
tualitatea pornind de la interviurile pe care le-am făcut:
Spiritualitatea se referă la recunoașterea și înțelegerea
faptului că noi suntem strâns conectați unii cu ceilalți
datorită unei puteri mai presus decât noi. Conectarea
noastră cu această putere și unii cu ceilalți este ancorată în
iubire și în compasiune. Practicarea spiritualității conferă
vieții o perspectivă superioară, semnificație și sens.
Fără nicio excepție, spiritualitatea – respectiv convingerea în
conectare, într-o putere mai presus decât egoul uman și în inter –
conexiunile ancorate în iubire și în compasiune – este una din
componentele esențiale ale flexibilității. Marea majoritate a subiec –
ților mei mi-au vorbit despre Dumnezeu, dar nu toți. Unii merg
când și când la biserică, alții nu. Unii își adoră puterea superioară
în natură, alții la biserică, în moschei sau acasă. Unii refuză
integrarea într-o comunitate religioasă; alții sunt membri ai unei
religii organizate. Singurul lucru pe care îl au cu toții în comun
este spiritualitatea ca fundament al flexibilității lor.
Pornind de la acest fundament al spiritualității am descoperit
alte trei tipare semnificative care descriu flexibilitatea:
1. Cultivarea speranței.
2. Practicarea lucidități critice.
3. Eliberarea de neputință și asumarea vulnerabilităților, discon –
fortului și durerii personale.
83Recomandarea nr. 3 

Îți propun să analizăm în continuare acești factori, pentru a
vedea în ce fel sunt conectați ei cu flexibilitatea și cu spiritul.
Speranță și neputință
Ca cercetătoare, nu-mi pot imagina două cuvinte mai greșit
înțelese decât cuvintele speranță și putere. De îndată ce am înțeles
că speranța reprezintă o piesă importantă în puzzle-ul „Vieții trăite
din toată inima”, am început să fac cercetări și am descoperit opera
lui C.R. Snyder, un fost cercetător care a lucrat la Universitatea din
Lawrence, Kansas3. La fel ca marea majoritate a oamenilor, până
atunci am crezut întotdeauna că speranța reprezintă o emoție, o
senzație de căldură sufletească asociată cu optimismul și cu deschi –
derea în fața posibilităților. Mă înșelam însă.
Am descoperit șocată că speranța nu este o emoție, ci un mod
de a gândi sau un proces cognitiv. Emoțiile joacă un rol de susți –
nere a ei, dar speranța este un proces mental alcătuit din ceea ce
Snyder numește trilogia: scopuri, căi și credință4. În cuvinte sim-
ple, speranța apare atunci când:
● Avem capacitatea de a ne fixa scopuri realiste („Știu unde
doresc să ajung”).
● Avem capacitatea de a ne imagina cum să ne îndeplinim
aceste scopuri, inclusiv de a rămâne flexibili și de a ne crea
căi alternative („Știu cum să ajung acolo, sunt perseverent,
pot tolera dezamăgirea și pot încerca din nou”).
● Credem în noi înșine („Pot face asta”).
3 C. R. Snyder, Psychology of Hope: You Can Get There from Here,
paperback ed. (New York: Free Press, 2003); C. R. Snyder, “Hope
Theory: Rainbows in the Mind,” Psychological Inquiry 13, no. 4
(2002): 249–75.4 C. R. Snyder, Kenneth A. Lehman, Ben Kluck, and Yngve Monsson,
“Hope for Rehabilitation and Vice Versa,” Rehabilitation Psychology
51, no. 2 (2006): 89–112; C. R. Snyder, “Hope Theory: Rainbows in
the Mind,” Psychological Inquiry 13, no. 4 (2002): 249–75.
84Darurile imperfecțiunii 

Așadar, speranța este o combinație între stabilirea scopurilor,
tenacitatea și perseverența de a le urmări, și credința în capacitatea
noastră de a le atinge.
Și mai trebuie să facem o precizare: speranța se învață! Snyder
sugerează că noi trebuie să învățăm mecanismul gândirii orientate
către îndeplinirea scopurilor de la ceilalți oameni. Cel mai adesea,
copiii învață această atitudine de la părinții lor. Snyder susține că
pentru a învăța atitudinea pozitivă și plină de speranță, copiii au
nevoie de relații caracterizate de limite, consistență și sprijin.
Personal, m-a umplut de entuziasm gândul că în calitatea mea de
părinte, eu am capacitatea de a-mi învăța copiii să spere. Această
atitudine pozitivă este o alegere conștientă, nu o întâmplare.
Pe lângă opera lui Snyder, am descoperit din propria mea cer –
cetare că oamenii care se consideră plini de speranță prețuiesc în
mod deosebit perseverența și munca asiduă. Recenta convingere
culturală potrivit căreia totul trebuie să fie amuzant, rapid și ușor,
nu corespunde modului de a gândi dătător de speranță. Atunci când
experimentăm o situație dificilă, a cărei rezolvare necesită timp și
efort, noi am ajuns să gândim: „Ar fi trebuit să fie ușor; nu merită
efortul”, sau „Ar fi trebuit să fie ușor; lucrurile se derulează atât
de lent și de greoi pentru că eu nu sunt bun de nimic”. Un
monolog interior plin de speranță ar suna astfel: „Este greu, dar
pot face acest lucru”.
Pe de altă parte, doresc să le spun celor care au tendința opusă,
de a crede că totul pe lume trebuie să fie dificil și să presupună
durere și suferință (eu însămi intru în această categorie), că un alt
lucru pe care l-am descoperit în urma studiului meu este acela că o
atitudine de genul „Nimic nu este vreodată distractiv, rapid și
ușor” este chiar mai distructivă decât: „Totul trebuie să fie întot-
deauna distractiv, rapid și ușor”. Mi-a fost greu să accept această
concluzie, căci sunt genul care își urmărește cu obstinație scopurile
până când acestea cedează, dacă nu de altceva, măcar din epuizare.
Înainte de a face acest studiu am crezut întotdeauna că atât timp cât
nu curge sânge, sudoare și lacrimi, nimic nu poate fi considerat
important. Greșeam însă și de această dată.
85Recomandarea nr. 3 

Atitudinea mentală orientată către speranță se dezvoltă atunci
când înțelegem că unele demersuri vor fi dificile, ne vor lua timp și
nu vor fi distractive deloc. Pe de altă parte, speranța presupune
înțelegerea faptului că dacă un proces se întâmplă să fie ușor de
realizat, rapid și distractiv, asta nu înseamnă că este mai puțin
valoros decât unul dificil. Dacă dorim să ne cultivăm o atitudine
plină de speranță, noi trebuie să ne exersăm flexibilitatea și să
facem dovada perseverenței noastre. Nu toate obiectivele noastre
sunt la fel. În centrul speranței stau toleranța în fața dezamăgirii,
hotărârea fermă și credința în sine.
Dat fiind că sunt profesoară la colegiu și cercetătoare, sunt
nevoită să petrec mult timp alături de alți profesori și admi –
nistratori ai școlii. În ultimii doi ani am devenit din ce în ce mai
îngrijorată de faptul că noi îi educăm pe copii să aibă o toleranță
redusă în fața dezamăgirii și să se creadă îndreptățiți să se bucure
de toate facilitățile, lucru diferit de credința în sine. Convingerea că
sunt îndreptățiți să se bucure de orice are la bază gândul că: „Merit
acest lucru pentru simplul motiv că îl doresc”. Credința în sine
sună astfel: „Știu că pot face acest lucru”. Combinația fricii de
dezamăgire cu sentimentul că ești îndreptățit să te bucuri de orice
și cu presiunea performanței este o rețetă sigură a lipsei de speranță
și a îndoielii de sine.
Lipsa de speranță este periculoasă deoarece conduce la senti –
mentul de neputință. La fel ca atunci când vorbim despre speranță,
noi ne gândim adeseori la putere ca la ceva negativ. Nu este însă.
Cea mai bună definiție a puterii este cea dată de Martin Luther
King Jr. Acesta a descris puterea ca o capacitate de a produce
schimbări. Dacă pui la îndoială nevoia umană de putere, gândește-te
la următoarea întrebare: „Tu cum te-ai simți dacă ai crede că nu
poți să introduci o schimbare în viața ta?”
Neputința este o stare periculoasă de spirit. Pentru cei mai mulți
dintre oameni, incapacitatea de a introduce schimbări în viața lor
este sinonimă cu disperarea. Noi avem nevoie de flexibilitate, de
speranță și de un spirit care să ne conducă mai departe în
perioadele de îndoială și de teamă. Dacă dorim să trăim și să iubim
86Darurile imperfecțiunii 

din toată inima, noi avem nevoie să credem că putem introduce
schimbările pe care ni le dorim în viața noastră.
Practicarea lucidității critice
Practicarea lucidității critice se referă la verificarea realității
mesajelor și așteptărilor noastre care stârnesc demonii mentali ce
ne fac să credem că „nu suntem suficient de buni”. De când ne
trezim dimineața și până când ne culcăm seara, noi suntem
bombardați cu mii de mesaje și așteptări referitoare la fiecare
aspect al vieții noastre. De la reclamele din reviste și de la televizor
și până la filme și muzică, nouă ni se spune exact cum trebuie să
arătăm, cât trebuie să cântărim, cât de des trebuie să facem sex,
cum trebuie să ne creștem copiii, să ne decorăm casa și ce mașină
trebuie să conducem. Procesul este absolut copleșitor, și după
părerea mea nimeni nu este imun la el. Încercarea de a evita
mesajele din mas-media este ca și cum ai încerca să nu mai respiri
ca să eviți poluarea din atmosferă. Pe scurt, ea este absolut
imposibilă.
Felul în care suntem setați biologic ne face să avem încredere în
ceea ce vedem cu ochii. De aceea, viața trăită într-o lume atent
editată, regizată și periată este extrem de periculoasă. Dacă dorim
să ne cultivăm un spirit flexibil și să nu mai cădem în capcana
comparării vieții noastre obișnuite cu cea din imaginile care ne
manipulează, noi trebuie să învățăm un mecanism de verificare a
realității lucrurilor pe care le vedem. Cu alte cuvinte, noi trebuie să
ne punem următoarele întrebări și să răspundem la ele:
1. Este real ceea ce văd? Prezintă aceste imagini viața reală, sau
sunt ele o simplă fantezie?
2. Reflectă aceste imagini o viață trăită sănătos, echilibrat și din
toată inima, sau îmi transformă ele propria viață, propriul
corp, familia și relațiile mele în simple obiecte?
3. Cine are de câștigat prin faptul că îmi expune aceste imagini,
făcându-mă să mă simt rău în pielea mea? Un indiciu:
87Recomandarea nr. 3 

răspunsul la această întrebare este ÎNTOTDEAUNA legat
de bani și / sau de control.
Pe lângă faptul că este esențială pentru cultivarea flexibilității
în general, practicarea lucidității critice chiar reprezintă unul din
cele patru elemente ale flexibilității în fața rușinii. Rușinea
operează la fel ca lentilele care focalizează un aparat fotografic.
Atunci când simțim o stare de rușine, aparatul este foarte focalizat
asupra detaliilor, iar noi nu mai percepem decât eul nostru
imperfect, singur și conflictual. Ajungem astfel să ne gândim:
„Oare sunt singurul om gras din lume? Oare sunt singurul om
care are o familie dizarmonioasă? Oare sunt singurul om care nu
face sex de 3-4 ori pe săptămână (cu unul din modelele lui Calvin
Klein)? Ceva nu este în regulă cu mine. Sunt singur”.
Dacă defocalizăm aparatul, începem să percepem o imagine cu
totul diferită. De pildă, constatăm că foarte mulți oameni au
aceleași probleme ca și noi. Nu mai gândim: „Sunt singurul”, ci
„Nu-mi vine să cred! Și ceilalți!? Asta înseamnă că sunt normal?
Și eu care credeam că sunt doar eu!” Atunci când începem să
sesizăm imaginea de ansamblu, ne vine mult mai ușor să verificăm
realitatea factorilor care ne declanșează rușinea, mesajele și
așteptările care ne fac să credem că nu suntem suficient de buni.
În calitatea mea de profesoară și de cercetătoare a rușinii, am
descoperit o perspectivă incredibil de înțeleaptă în opera lui Jean
Kilbourne și Jackson Katz. Cei doi explorează relația dintre
imaginile care apar în mas-media și problemele reale ale societății,
cum ar fi violența, abuzul sexual asupra copiilor, pornografia și
cenzura, masculinitatea și singurătatea, sarcinile adolescentelor,
dependența și tulburările alimentare. Kilbourne scrie: „Publicitatea
este o industrie cu o cifră anuală de afaceri de peste 200 de
miliarde de dolari. Noi suntem expuși la peste 3000 de reclame
zilnic. Incredibil este faptul că marea majoritate a oamenilor cred
că nu sunt influențați de publicitate. În realitate, reclamele nu vând
numai produse. Ele vând inclusiv valori, imagini și concepte
precum succesul și prețuirea de sine, iubirea și sexualitatea,
88Darurile imperfecțiunii 

popularitatea și normalitatea. Ele ne spun cine suntem și cine
trebuie să fim. Uneori, ele ne vând chiar anumite dependențe5”. Îți
recomand insistent DVD-urile produse de Kilbourne și Katz. Mie
mi-au schimbat modul în care privesc lumea și în care mă privesc
pe mine însămi. (Cel mai recent DVD al lui Jean Kilobourne este
intitulat Killing Us Softly 46, iar cel mai recent DVD al lui Katz
este intitulat Tough Guise: Violence, Media, and the Crisis in
Masculinity7).
Așa cum spuneam mai devreme, practicarea spiritualității con –
feră vieții o perspectivă superioară, semnificație și sens. Dacă
acceptăm să fim condiționați cultural astfel încât să credem că nu
suntem suficient de buni și că nu avem realizări suficient de mari,
sufletul nostru se simte rănit. De aceea, eu cred că practicarea
lucidității critice și a verificării realității este inclusiv o premisă a
spiritualități, nu doar a gândirii critice.
Desensibilizarea și minimalizarea
Am vorbit cu mulți subiecți care au probleme cu prețuirea de
sine. Când i-am întrebat cum își gestionează emoțiile dificile (cum
ar fi rușinea, durerea sufletească, teama, disperarea, dezamăgirea și
tristețea), marea majoritate mi-au vorbit despre desensibilizare și
despre minimalizarea sentimentelor care îi fac să se simtă vulne –
rabili, îndurerați și într-o stare de disconfort. Ei mi-au spus că se
angrenează în mod deliberat în comportamente care le amorțesc
sentimentele sau care îi ajută să evite experimentarea durerii. Unii
sunt conștienți că ceea ce fac are un efect de desensibilizare, în
timp ce alții nu fac neapărat această conexiune. Subiecții care își
trăiesc viața din toată inima mi-au spus însă cu totul altceva. Ei
5Jean Kilbourne, “Lecture Series: What Are Advertisers Really Selling
Us?” http://jeankilbourne.com/?page_id=126Killing Us Softly 4: Advertising’s Image of Women, DVD, î n r e g i a
l u i Sut Jhally (Northampton, MA: Media Education Foundation, 2010).7Tough Guise: Violence, Media, and the Crisis in Masculinity, DVD, î n
r e g i a l u i Sut Jhally (Northampton, MA: Media Education
Foundation, 1999).
89Recomandarea nr. 3 

încearcă să își simtă sentimentele până la capăt, sunt precauți în
fața comportamentelor care le amorțesc sentimentele și se con –
fruntă cu disconfortul emoțiilor dure.
Mi-am dat seama că această descoperire are o importanță critică
pentru studiul meu, așa că am luat în mod deliberat câteva sute de
interviuri încercând să înțeleg consecințele desensibilizării și
conexiunea dintre comportamentele ce minimalizează durerea și
dependență. Iată ce am descoperit:
1. Marea majoritate a oamenilor se angrenează în comporta –
mente (conștiente sau nu) care îi ajută să își amorțească
sentimentele și să evite vulnerabilitatea, durerea și dis –
confortul.
2. Dependența poate fi descrisă ca o desensibilizare cronică și
care atinge obsesia ce ajută la minimalizarea intensității
sentimentelor dureroase.
3. Noi nu ne putem amorți în mod selectiv emoțiile. Atunci
când ne minimalizăm emoțiile dureroase, le minimalizăm
inclusiv pe cele pozitive.
Emoțiile cele mai intense pe care le experimentăm au vârfuri
foarte ascuțite, la fel ca spinii. Atunci când le cădem pradă, ele ne
pot cauza o senzație de disconfort și chiar durere. Simpla antici –
pare sau teama de aceste sentimente pot declanșa în noi o vulnera –
bilitate care ni se pare intolerabilă. Cei mai mulți dintre oameni
reacționează la vulnerabilitatea și durerea pe care le stârnesc aceste
vârfuri ascuțite prin evitarea disconfortului sau prin respingerea
lui. În acest scop, ei își amorțesc sau își minimalizează durerea
adoptând primul comportament care le oferă o ușurare rapidă.
Există multe lucruri care au capacitatea de a anestezia durerea,
precum alcoolul, drogurile, alimentele, sexul, relațiile, banii,
munca, îngrijirea altei persoane, jocurile de noroc, ocupația
permanentă, afacerile, haosul, cumpărăturile, planificarea, perfec –
ționismul, schimbările constante și Internetul.
Înainte de a face acest studiu credeam că desensibilizarea și
minimalizarea sunt strict legate de dependențe. La ora actuală nu
90Darurile imperfecțiunii 

mai cred însă acest lucru. Acum cred că toți oamenii practică
desensibilizarea și minimalizarea, iar dependențele nu sunt decât
faza cronică și obsesivă a acestui tip de comportament. Subiecții
din studiul meu care își trăiesc viața din toată inima nu sunt imuni
la desensibilizare. Principala diferență dintre ei și ceilalți este că ei
sunt conștienți de pericolele desensibilizării și își cultivă capaci –
tatea de a-și păstra sentimentele chiar în mijlocul experiențelor
care le trezesc în cea mai mare măsură vulnerabilitatea.
Cred cu toată convingerea că genetica și neurobiologia pot juca
un rol critic în vindecarea dependențelor, dar mai cred și că există
nenumărați oameni care se luptă cu desensibilizarea și cu minima –
lizarea sentimentelor lor fără să fie neapărat încadrați în tiparul
dependenților. În realitate, nu toate dependențele sunt la fel.
Atunci când mi-am început cercetarea eram foarte familiarizată
cu dependențele. Dacă mi-ai citit cartea anterioară, Credeam că
numai eu sunt în această situație, sau dacă îmi urmărești blogul,
știi probabil că nu am mai pus gura pe alcool de 15 ani. Am fost
întotdeauna foarte deschisă cu experiențele pe care le-am trăit, dar
nu am scris foarte detaliat despre ele, pentru simplul motiv că până
să încep actualul studiu despre „Viața trăită din toată inima” nu
le-am înțeles pe deplin.
Acum le înțeleg.
Confuzia mea derivă din faptul că nu m-am simțit niciodată
sută la sută integrată în comunitatea dependenților aflați în recu –
perare. Abstinența și Cei 12 Pași sunt instrumente puternice și
principii extrem de importante în viața mea, dar asta nu înseamnă
că sunt de acord cu absolut tot ce declară mișcarea dependenților
aflați în recuperare. Spre exemplu, milioane de oameni își extrag
tăria din declararea publică a frazei: „Bună. Mă numesc… și sunt
un alcoolic”. Această metodă nu mi s-a potrivit niciodată. Deși mă
simt recunoscătoare pentru faptul că nu am mai pus gura pe alcool
și sunt convinsă că acest lucru mi-a schimbat dramatic viața, mi s-a
părut întotdeauna că rostirea acestor cuvinte m-ar lăsa fără putere,
așa că am respins-o.
91Recomandarea nr. 3 

M-am întrebat adeseori dacă acest disconfort s-a datorat
faptului că am renunțat dintr-odată la foarte multe dependențe.
Primul meu îndrumător (o femeie) mi-a spus că nu știe ce grup să
îmi recomande din cauza dependențelor mele multiple. (M-am
lăsat de băut deoarece doream să aflu mai multe despre sinele meu
real, iar persoana mea petrecăreață mă împiedica să fac acest
lucru). Într-o seară, femeia care mă îndruma mi-a spus:
– Ai câte un pic din toate dependențele. Ca să fii în siguranță, ar
trebui să te lași simultan de băut, de fumat, de a mânca în exces
pentru a-ți alina durerea, și dacă ai intra în afacerea familiei tale.
Îmi amintesc că m-am uitat la ea, mi-am aruncat furculița pe
masă și i-am spus:
– Grozav! Presupun că astfel aș avea suficient timp la dispoziție
pentru a participa la toate ședințele de grup.
Nu mi-am găsit niciodată grupul potrivit. M-am lăsat de băut și
de fumat a doua zi după ce mi-am luat masteratul și am participat
la suficiente ședințe pentru a învăța Pașii, până când am reușit să
trec de primul an de sobrietate.
Acum știu de ce.
Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață încercând să îmi
evit vulnerabilitatea și incertitudinile. Nu am fost niciodată învă –
țată să „mă confrunt deschis cu disconfortul”, așa că de-a lungul
timpului am devenit expertă în desensibilizare și minimalizarea
propriilor emoții. Aceasta a fost adevărata mea dependență. Din
păcate, nu există grupuri și ședințe pentru așa ceva. După ce am
făcut câteva experimente, am învățat pe pielea mea că descrierea
dependenței tale în maniera de mai sus nu dă bine în ochii
puritanilor.
Realitatea este că eu am pierdut controlul nu doar asupra com –
portamentului meu din timpul petrecerilor din tinerețe, când beam
bere și fumam Marlboro Lights, ci și asupra celui de mai târziu,
când devenisem dependentă de pâinea cu banane, chips-uri și
queso, emailuri, munca excesivă, grijile constante, planificare,
perfecționism și orice alt tip de activitate care mi-ar fi putut amorți
92Darurile imperfecțiunii 

sentimentele agonizante și generatoare de anxietate ale vulnera –
bilității mele.
Mi-am rugat câțiva prieteni să-mi spună dacă au astfel de
obiceiuri dependente și iată ce mi-au spus ei: „Beau în fiecare
seară două pahare de vin. Este ceva rău?”, „Întotdeauna ies la
cumpărături când mă simt stresată sau deprimată”, „Dacă nu sunt
în permanență ocupată cu ceva, îmi ies din fire”.
După ani de cercetare, am ajuns să fiu absolut convinsă că toți
oamenii practică desensibilizarea și minimalizarea sentimentelor
negative. Întrebarea este: stă obiceiul nostru ………… (mâncatul
excesiv, băutul, cheltuirea banilor, jocurile de noroc, salvarea
lumii, bârfele neîncetate, perfecționismul, săptămâna de lucru de
60 de ore) în calea autenticități noastre? Ne împiedică el să fim
onești din punct de vedere emoțional, să stabilim hotare și să ne
simțim suficient de buni? Ne folosim noi de acest obicei pentru a
ne ascunde sau pentru a evita realitatea din viața noastră?
Înțelegerea comportamentelor și sentimentelor mele prin lentila
vulnerabilității, și nu prin cea a dependenței, mi-a schimbat întrea –
ga viață, întărindu-mi totodată angajamentul față de cultivarea
sobrietății, a abstinenței, sănătății și spiritualității. La ora actuală
pot spune cu siguranță: „Bună. Numele meu este Brené și astăzi
simt nevoia să îmi alin vulnerabilitatea și incertitudinea cu o
plăcintă cu mere, o bere și o țigară, precum și petrecând câteva ore
pe Facebook”. Această atitudine mi se pare onestă, deși incon –
fortabilă.
Atunci când ne amorțim Întunericul, ne amorțim inclusiv
Lumina din noi
O altă descoperire neașteptată pe care am făcut-o în urma stu –
diului meu m-a convins că nu există o desensibilizare emoțională
selectivă. Desensibilizarea acoperă întregul spectru al emoțiilor
umane, iar atunci când ne amorțim întunericul, ne amorțim inclusiv
lumina interioară. Ori de câte ori am încercat să evit durerea și
vulnerabilitatea, eu mi-am amorțit instantaneu (și fără să vreau)
inclusiv experiențele generatoare de bunăstare interioară, de pildă
93Recomandarea nr. 3 

bucuria. Privind retrospectiv, nu cred că a existat vreo altă desco –
perire făcută în timpul cercetării mele care să îmi fi schimbat într-o
măsură mai mare viața decât aceasta. La ora actuală sunt capabilă
să mă deschid în fața bucuriei chiar dacă aceasta mă face să mă
simt expusă și vulnerabilă. De fapt, chiar mă aștept să mă simt
astfel.
Bucuria este la fel de spinoasă și de ascuțită ca și emoțiile întu –
necate. Ori de câte ori iubim pe cineva cu ardoare, credem în cineva
din toată inima, sărbătorim un moment trecător sau ne angrenăm
plenar în trăiri care nu ne garantează fericirea, noi ne asumăm riscul
de a fi expuși în fața vulnerabilității și adeseori în fața durerii. Atunci
când ne amorțim toleranța la disconfort, noi ne amorțim simultan și
capacitatea de a ne bucura de viață. De fapt, studierea dependenței
arată că o experiență pozitivă intensă poate cauza de multe ori
evocarea unei experiențe dureroase la fel de intense8.
Noi nu putem face o listă cu toate emoțiile noastre „negative”,
declarând apoi: „O să-mi amorțesc aceste emoții”, la fel cum nu
putem face o listă cu toate emoțiile noastre „pozitive” declarând:
„O să mă angrenez plenar în aceste trăiri!” Îți poți imagina cu
ușurință cercul vicios pe care îl creează acest proces: oamenii
refuză să experimenteze o bucurie prea mare pentru a nu-și crea
astfel un rezervor emoțional din care să extragă energie pentru
emoțiile lor negative. Cu cât bucuria este mai mare, cu atât durerea
este mai mare; de aceea, ei preferă să se desensibilizeze complet.
V om discuta mai multe despre bucurie în capitolul următor.
Deocamdată, lucrul pe care l-am înțeles este că recunoașterea și
8Gerard J. Connors, Stephen A. Maisto, and William H. Zywiak, “Male
and Female Alcoholics’ Attributions Regarding the Onset and
Termination of Relapses and the Maintenance of Abstinence,” Journal
of Substance Abuse 10, no. 1 (1998): 27–42; G. Alan Marlatt and
Dennis M. Donovan, Relapse Prevention: Maintenance Strategies in
the Treatment of Addictive Behaviors, 2nd ed. (New York: Guilford
Press, 2007); Norman S. Miller and Mark S. Gold, “Dissociation of
‘Conscious Desire’ (Craving) from and Relapse in Alcohol and
Cocaine Dependence,” Annals of Clinical Psychology 6, no. 2 (1994):
99–106.
94Darurile imperfecțiunii 

confruntarea cu disconfortul și vulnerabilitatea ne învață cum
putem trăi într-o stare de bucurie și de recunoștință. Am înțeles de
asemenea că acceptarea sentimentelor inconfortabile și care ne
sperie presupune cultivarea spiritului și a flexibilității.
Lucrul cel mai greu de înțeles legat de concluziile acestui
capitol este surprins într-o întrebare care îmi este pusă foarte
frecvent (îndeosebi de către colegii mei din lumea academică): este
spiritualitatea o componentă strict necesară a flexibilității? Răspun –
sul este: da.
Lipsa speranței, teama, vinovăția, durerea, disconfortul, vulne –
rabilitatea și deconectarea sabotează flexibilitatea. Singura expe –
riență suficient de copleșitoare pentru a combate toate emoțiile
enumerate mai sus este convingerea că suntem cu toții implicați în
acest proces și că există o putere mai presus decât noi care are
capacitatea de a aduce iubirea și compasiunea în viața noastră.
Repet: atunci când vorbesc despre spiritualitate, eu nu mă refer
la religiile și la dogmele formale. Ceea ce contează este practicarea
unei forme sau alta de spiritualitate autentică. Numai acest lucru
poate aduce vindecare și poate crea flexibilitate. Din punctul meu
de vedere, spiritualitatea se referă la conectarea cu Dumnezeu, iar
mie îmi este cel mai ușor să fac acest lucru atunci când ies în
natură, când mă integrez în comunitate și când ascult muzică.
Fiecare om trebuie să își definească spiritualitatea în maniera care
îl inspiră cel mai tare.
Indiferent dacă ne confruntăm cu o adversitate, încercăm să
supraviețuim unei traume sau să combatem stresul și anxietatea,
simțul scopului, perspectivei și semnificației în viață ne permite să
ne dezvoltăm înțelegerea și să mergem mai departe. Fără scop,
perspectivă și semnificație este ușor să îți pierzi speranțele, să îți
amorțești emoțiile sau să te lași copleșit de circumstanțe. În acest
fel ajungem să ne simțim minimalizați, incapabili și rătăciți atunci
când ne confruntăm cu un conflict. Esența spiritualității este conec –
tarea. Dacă suntem capabili să credem în această conectare strânsă,
noi nu ne mai simțim singuri.
95Recomandarea nr. 3 

Sapă adânc
Cultivă următoarea practică: o prietenă bună a auzit în cadrul
programului Celor 12 Pași următoarea afirmație de stabilire a
intenției, care mi-a plăcut la nebunie! Ea este intitulată enumerarea
vocalelor: AEIOUY*.
A = Am fost Abstinent astăzi? (Indiferent cum definești tu acest
cuvânt. Personal, îl aplic inclusiv atunci când vine vorba de
mâncat, lucru sau statul la calculator).
E = Am făcut astăzi Exerciții fizice?
I = Ce am făcut astăzi pentru Mine?
O = Ce am făcut astăzi pentru Alții?
U = Mă cramponez astăzi de emoțiile mele Neexprimate?
Y = Mda! Ce lucru bun mi s-a întâmplat astăzi?
Cultivă inspirația: personal, mă simt inspirată de acest citat
preluat din opera autoarei și cercetătoarei Elisabeth Kübler-Ross:
„Oamenii sunt ca niște geamuri de sticlă. Ele strălucesc în lumina
soarelui, dar atunci când se lasă întunericul frumusețea lor nu mai
este revelată decât de aprinderea unei lumini în interior”. Eu cred
cu toată convingerea că lumina pe care am văzut-o în subiecții
flexibili pe care i-am intervievat aparține spiritului lor. Îmi place
ideea de „a fi luminată din interior”.
Treci la fapte: eu practic meditația și rugăciunile zilnice.
Uneori, cea mai bună modalitate de a merge mai departe este
rugăciunea tăcută.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
* V ocalele corespund inițialelor unor cuvinte din limba engleză. În limba
română aceste corespondențe nu sunt valabile în toate cazurile. (n. tr.)
96Darurile imperfecțiunii 

Cultivarea recunoștinței și bucuriei
Spuneam mai devreme că am rămas surprinsă să descopăr că
anumite concepte din studiul meu apar în perechi sau în grupuri.
Aceste „colecții de concepte” au generat schimbări dramatice ale
paradigmei mele legate de viața mea și de alegerile pe care le fac
zilnic.
Un exemplu care ilustrează acest lucru este cel referitor la
iubire și apartenență. La ora actuală am ajuns să înțeleg că pentru a
mă simți integrată (în sensul profund al apartenenței) trebuie să îmi
afișez sinele real și că nu pot face acest lucru decât practicând
iubirea de sine. Ani la rând am crezut că lucrurile se petrec exact
pe dos: că trebuie să fac orice este necesar pentru a mă integra și
pentru a mă simți acceptată, fapt care îmi va transforma viața în
bine. (Simplul fapt că scriu aceste cuvinte și îmi aduc aminte câți
ani am pierdut trăindu-mi viața în acest fel mă deprimă. Nu este
de mirare că m-am simțit atâta vreme obosită!)
În multe privințe, acest studiu m-a învățat nu doar noi moda –
lități de a mă gândi la viața pe care doresc să o trăiesc, ci și despre
relația care există între experiențele și alegerile mele. Una din cele
mai profunde schimbări din viața mea s-a petrecut când am înțeles
relația care există între recunoștință și bucurie. Până atunci am
crezut întotdeauna că oamenii fericiți sunt recunoscători în mod
automat. La urma urmelor, de ce nu ar fi? Doar se bucură de atâtea
lucruri pentru care merită să fie recunoscători. După ce am petrecut
însă nenumărate ore adunând istorii legate de bucurie și de
recunoștință, am devenit conștientă de existența următoarelor trei
tipare:Recomandarea nr. 4
Eliberează-te de teama de lipsuri și de întuneric
97

● Fără nicio excepție, fiecare persoană pe care am intervievat-o
și care mi-a descris o viață trăită în bucurie sau care se con –
sideră fericită practică în mod activ recunoștința și își pune
bucuria pe seama acestei practici.
● Atât bucuria cât și recunoștința sunt descrise ca practici
spirituale asociate cu credința în interconexiunile umane și
într-o putere mai presus decât noi.
● Toți subiecții au insistat că diferențele dintre fericire și bucurie
derivă din diferența care există între o emoție umană asociată
cu circumstanțele exterioare și o modalitate spirituală de a te
angrena în lume asociată cu practicarea recunoștinței.
Recunoștința
Ori de câte ori a venit vorba de recunoștință, cuvântul cheie
care a reieșit din întregul proces de cercetare a fost practica. Nu
știu dacă alți cercetători ar fi reacționat la fel ca mine, dar fiind o
persoană care a crezut dintotdeauna că învățătura și cunoașterea
sunt mai importante decât practica, eu am interpretat aceste cuvinte
ca pe un apel la acțiune. De fapt, nu exagerez deloc atunci când
afirm că întregul an 2007, al Prăbușirii / Trezirii mele Spirituale, a
fost marcat de recunoașterea (cu reticență a) importanței practicii.
Ani la rând am crezut în conceptul de „atitudine încărcată de
recunoștință”. Între timp am aflat însă că o atitudine este o orien –
tare sau un mod de a gândi și că „a avea o atitudine” nu se traduce
automat într-un comportament.
Spre exemplu, ar fi rezonabil să afirm că eu am o atitudine
yoghină. Idealurile și convingerile care mă ghidează în viață sunt
similare ideilor și convingerilor pe care le asociez cu yoga. De
pildă, prețuiesc luciditatea, respirația profundă și conexiunea corp-
minte-spirit. Am chiar și un echipament special pentru yoga.
Drama este că atitudinea și echipamentul meu nu valorează absolut
nimic dacă mă așezi pe un covoraș pentru yoga și dacă mă pui să
stau pe cap sau să fac o altă postură. Până la ora scrierii acestor
98Darurile imperfecțiunii 

rânduri nu am practicat niciodată yoga. Speranța mea este să
schimb această stare de lucruri până când cartea îmi va fi publicată
efectiv, dar până una alta nu mi-am transpus niciodată atitudinea în
acțiune. Așadar, acolo unde contează cel mai mult (pe covoraș),
atitudinea mea legată de yoga nu produce efecte.
Revenind la recunoștință, la ce se referă practicarea acesteia?
Subiecții pe care i-am intervievat mi-au spus că țin jurnale ale
recunoștinței, că practică zilnic meditații sau rugăciuni asociate cu
recunoștința, că produc opere artistice legate de aceasta, iar mulți
dintre ei fac scurte pauze în momentele în care sunt ocupați până
peste cap pentru a rosti cu voce tare cuvintele: „Mă simt recunos –
cător pentru…”. Atunci când vorbește despre recunoștință, o
persoană care trăiește din toată inima folosește foarte multe verbe.
Se pare așadar că recunoștința fără practică seamănă cu credința
fără acte de credință – nu prea este vie.
Ce este bucuria?
Bucuria mi se pare un pas mai departe față de fericire.
Fericirea este un fel de atmosferă în care poți trăi uneori,
dacă ești norocos. Bucuria este o lumină care te umple de
speranță, credință și iubire.
– ADELA ROGERS ST. JOHNS
Studiul pe care l-am făcut m-a învățat că fericirea și bucuria
sunt experiențe diferite. Mulți subiecți pe care i-am intervievat
mi-au spus lucruri de genul: „Faptul că mă simt recunoscător și
bucuros nu înseamnă că sunt fericit tot timpul”. Dornică să aflu
mai multe despre aceste lucruri, i-am întrebat adeseori: „Ce în –
seamnă să fii recunoscător și bucuros, dar nu și fericit?” Răspun –
surile au fost de fiecare dată aceleași: fericirea este circumstanțială,
iar bucuria este asociată cu spiritul și cu recunoștința.
99Recomandarea nr. 4 

Am aflat de asemenea că nici bucuria, nici fericirea nu sunt
constante. Nimeni nu se simte tot timpul bucuros sau fericit.
Ambele experiențe sunt efemere. Ele vin și pleacă. Fericirea este
asociată cu situațiile exterioare și apare sau dispare odată cu
acestea. Bucuria încolțește în inimă și depinde de cultivarea spiri –
tului și recunoștinței noastre. Experiențele concrete asociate cu
bucuria – acele sentimente intense de conectare spirituală profundă
și de plăcere – ne deschid și ne fac vulnerabili.
După ce am constatat existența acestor diferențe din datele
mele, am căutat ce au scris alți cercetători despre bucurie și feri –
cire. În mod interesant, explicația care mi s-a părut că ar corespun –
de cel mai bine descoperirilor mele îi aparține unei femei-teolog.
Anne Robertson, pastor metodist, autoare și directoare execu –
tivă a Societății Biblice din Massachusetts, explică faptul că
originile grecești ale cuvintelor fericire și bucurie capătă semni-
ficații importante în zilele noastre. Cuvântul grecesc pentru fericire
este Makarios și era folosit pentru a descrie eliberarea de grijile
comune ale celor bogați sau orice persoană peste care a dat noro –
cul, fie sub forma banilor, fie sub cea a sănătății recuperate brusc.
Robertson compară acest concept cu cuvântul grecesc pentru
bucurie, care este chairo. Vechii greci defineau chairo ca pe un
„apogeu al ființei” și „o stare bună a sufletului”. Robertson scrie:
„Chairo este ceva ce nu poate fi găsit decât în comuniunea cu
Dumnezeu și este întotdeauna însoțit de virtute și de înțelepciune.
El nu este virtutea unui începător, ci o culme sau un apogeu. Grecii
susțineau că opusul lui nu este tristețea, ci teama1”.
Noi avem nevoie în egală măsură de fericire și de bucurie. Eu
cred că este important să ne creăm experiențe care să ne facă
fericiți, ba chiar sunt o mare admiratoare a cărții lui Gretchen
Rubin, Proiectul fericirii, și a cărții Mai fericit, a lui Tal Ben-
Shahar. Am învățat însă că pe lângă crearea fericirii în viața noastă,
noi trebuie să cultivăm acele practici spirituale care ne conduc la
1Anne Robertson, “Joy or Happiness?” St. John’s United Methodist
Church, www.stjohnsdover.org/99adv3.html. Used with permission
from Anne Robertson.
100Darurile imperfecțiunii 

bucurie, și îndeosebi la recunoștință. În propria mea viață doresc să
experimentez mai multă fericire, dar mai presus de asta doresc să
trăiesc din perspectiva recunoștinței și a bucuriei. În acest scop, eu
cred că trebuie să analizăm toate lucrurile care stau în calea recu –
noștinței și bucuriei, și într-o anumită măsură a fericirii înseși.
Teama de insuficiență și de întuneric
Prima dată când am încercat să scriu despre obstacolele ce se
opun recunoștinței și bucuriei stăteam pe canapeaua din sufragerie
cu laptopul lângă mine și cu cartoteca fișelor rezultate din cerce –
tarea mea în mâini. Eram obosită și în loc să scriu, am preferat să
mă uit o oră la luminițele intermitente de deasupra ușii de la
bucătărie. Îmi plac la nebunie aceste ornamente de Crăciun, care
fac ca lumea să mi se pară mai frumoasă, așa că le țin tot anul.
În timp ce stăteam acolo frunzărindu-mi notițele și privind
luminițele, am luat ceva de scris și am notat următoarele rânduri:
Luminițele intermitente reprezintă o metaforă perfectă
pentru bucurie. Bucuria nu este o constantă, ci apare în
anumite momente, de multe ori obișnuite. Uneori le ratăm
pentru că ne dorim momente ieșite din comun. Alteori ne
temem atât de tare de întuneric că nu ne mai îngăduim să
ne bucurăm de lumină.
O viață trăită în bucurie nu înseamnă o revărsare continuă
de bucurie. De altfel, mai devreme sau mai târziu aceasta
ar ajunge să ni se pară insuportabilă.
Eu cred că o viață trăită în bucurie este alcătuită din
momente de bucurie adunate pe firul încrederii, recunoștin –
ței, inspirației și credinței.
Cei care îmi urmăresc blogul vor recunoaște cu ușurință această
mantra care precede postărilor mele pe tema recunoștinței din
zilele de vineri pe care le numesc ÎRIC. Unul din aspectele
101Recomandarea nr. 4 

practicii recunoștinței de către mine este postarea săptămânală (sub
egida citatului de mai sus) a unei enumerări a lucrurilor care mă
fac să am Încredere, să fiu Recunoscătoare, care mă Inspiră și care
mă ajută să îmi practic Credința. Metoda este incredibil de eficien –
tă, iar comentariile pe care le postează cititorii mă reconfortează.
Bucuria și recunoștința pot fi experiențe extrem de vulnerabile
și de intense. Americanii sunt un popor anxios și mulți dinte ei nu
au o toleranță foarte mare la vulnerabilitate. Anxietatea și teama se
pot manifesta sub forma fricii de insuficiență. Noi (americanii) am
ajuns să gândim:
● Nu îmi voi permite să simt această bucurie, căci sunt conști –
ent că nu va dura.
● Dacă aș recunoaște cât de recunoscător mă simt, aș invita
practic în viața mea dezastrul.
● Prefer să nu mă bucur de viață decât să aștept să mi se
întâmple ceva rău ca să mă întristez cu adevărat.
Teama de întuneric
Am fost întotdeauna înclinată spre a-mi face griji și a fi anxi –
oasă, dar după ce am devenit mamă negocierile dintre tendința de a
fi bucuroasă și recunoscătoare, pe de o parte, și atitudinea descrisă
mai sus pe de altă parte a devenit o slujbă cu normă întreagă pentru
mine. Ani la rând, teama că ceva teribil li s-ar putea întâmpla
copiilor mei m-a împiedicat să mă bucur plenar de viață și să fiu
recunoscătoare. Ori de câte ori mă apropiam prea tare de o stare de
bucurie pură generată de copiii mei și de iubirea pe care le-o port,
îmi imaginam că se va petrece ceva teribil și că aș putea pierde tot
ce am într-o singură clipă.
La început am crezut că sunt nebună. Oare eram singura per –
soană din lume care simțea în acest fel? Când am început să lucrez
asupra acestei probleme cu terapeuta mea, mi-am dat seama că
viziunea mea de tip „este prea frumos ca să fie adevărat” era în
totalitate legată de teamă, de vulnerabilitate și de credința în lipsuri
(nu în abundență).
102Darurile imperfecțiunii 

Știind că aceste emoții sunt universale, mi-am adunat curajul și
am discutat despre experiențele mele cu un grup de 500 de părinți
care au venit la una din prelegerile mele pe tema creșterii copiilor.
Le-am povestit acestora cum obișnuiesc să stau uneori și să îmi
privesc fiica cum doarme, umplându-mă de bucurie și de recu –
noștință, pentru ca în clipa următoare să îmi imaginez că i se
întâmplă ceva rău și să pierd această stare de spirit.
În sală s-a lăsat o tăcere atât de profundă încât puteai auzi
musca. M-am gândit: „O, Doamne. Sunt nebună și acum toată
lumea se uită la mine gândind: ‚E clar că nu are mințile acasă.
Cum putem scăpa de aici!?” Am auzit apoi o femeie din fundul
sălii începând să plângă. Și nu vorbesc de un plâns discret, ci de
unul cu suspine. O altă mamă dintr-un rând mai aproape de mine
mi-a strigat: „Așa este! De ce facem chestia asta? Ce înseamnă
ea?” Întreaga sală s-a alăturat zgomotos acestei întrebări. Așa cum
bănuisem, nu eram singura în această situație.
Marea majoritate a oamenilor știu foarte bine ce înseamnă să te
afli în pragul bucuriei, dar să fii copleșit de vulnerabilitate și să
cazi în capcana fricii. Atât timp cât nu vom învăța să ne tolerăm
propria vulnerabilitate și să o transformăm în recunoștință, senti –
mentul profund al iubirii va aduce adeseori cu el o teamă la fel de
intensă de pierdere. Dacă ar fi să sintetizez tot ce am învățat despre
teamă și bucurie, aș spune ceva de genul:
Întunericul nu distruge lumina, ci o definește. Cea care
aruncă bucuria în hățișul umbrelor este teama noastră de
întuneric.
Teama de pierdere (insuficiență)
Vremurile în care trăim sunt generatoare de anxietate și de
teamă, iar aceste emoții atrag după sine teama de pierdere. Noi ne
temem să nu pierdem lucrurile pe care le iubim cel mai mult și
detestăm faptul că nu există garanții. Atât timp cât gândim astfel,
noi credem că refuzul de a ne simți recunoscători și bucuroși va
diminua durerea provocată de o eventuală pierdere. Cu alte
cuvinte, dacă evităm vulnerabilitatea prin imaginarea unei pierderi,
103Recomandarea nr. 4 

noi credem că vom suferi mai puțin. Greșim însă. Există totuși o
garanție: atât timp cât refuzăm să fim recunoscători și să ne
îngăduim să simțim bucuria, noi ratăm unicele două lucruri care ne
pot susține efectiv în perioadele inevitabile marcate de dificultăți.
Ceea ce am descris mai sus este teama de pierderea siguranței și
de incertitudine, dar mai există și alte tipuri de teamă. Prietena mea
Lynne Twist a scris o carte incredibilă intitulată Sufletul banilor, în
care descrie mitul fricii de sărăcie. Ea spune aici:
În ceea ce mă privește (lucru valabil și pentru foarte mulți
alții), primul gând cu care mă trezesc dimineața este: „Nu am
dormit suficient”. Următorul gând este: „Nu am suficient timp”.
Indiferent dacă sunt adevărate sau nu, aceste gânduri legate de
insuficiență apar automat înainte de a ne gândi cu adevărat la o
întrebare și de a o analiza. Noi ne petrecem cea mai mare parte a
vieții ascultând, explicând, lamentându-ne și făcându-ne griji în
legătură cu toate lucrurile insuficiente din viața noastră. Nu facem
suficiente exerciții fizice. Nu muncim suficient. Nu obținem sufi –
cient profit. Nu avem suficientă putere. Nu a mai rămas suficientă
natură sălbatică. Nu avem suficiente weekenduri. Și desigur, nu
avem suficienți bani – niciodată!
Nu suntem suficient de supli, suficient de deștepți, suficient de
frumoși, suficient de în formă, suficient de educați, suficient de
bogați și nu avem un succes suficient de mare. Nici nu apucăm
bine să ne trezim că ne simțim deja necorespunzători, rămași în
urmă, ratați – pe scurt, simțim deja că ne lipsește ceva. Seara,
înainte de culcare, mintea noastră evocă o întreagă litanie a tuturor
lucrurilor care ne lipsesc, pe care nu le-am obținut sau nu le-am
făcut în ziua respectivă. Noi adormim împovărați de aceste gânduri
și ne trezim visând la ele. Ceea ce începe ca o simplă expresie a
unei vieți trăite în grabă, eventual chiar dificilă, se transformă în
scurt timp într-o mare justificare a unei vieți neîmplinite2.
Citind acest pasaj, am înțeles subit de ce suntem o națiune
mereu înfometată de noi și noi bucurii: pentru că ne lipsește recu –
noștința. Lynne afirmă că înțelegerea conștiinței sărăciei nu presu –
2Lynne Twist, The Soul of Money: Transforming Your Relationship with
Money and Life (New York: W. W. Norton and Company, 2003), 44.
104Darurile imperfecțiunii 

pune căutarea abundenței, ci alegerea deliberată a unei atitudini
mentale a suficienței:
Cu toții putem alege să facem un pas înapoi și pentru a ne
elibera de atitudinea sărăciei (insuficienței). De îndată ce facem
acest lucru, descoperim surprinzătorul adevăr al suficienței. Prin
acest concept nu înțeleg ceva cantitativ. Suficiența nu înseamnă să
urci două trepte mai sus de nivelul sărăciei sau să pătrunzi în lumea
abundenței. Ea nu este o măsură care separă „nu îmi ajunge” de
„mai mult decât suficient”. Pe scurt, ea nu are nimic de-a face cu
cantitatea, ci este o experiență, un context pe care îl generăm sin –
guri, o declarație, o înțelegere a faptului că există suficient pentru
toată lumea și că noi înșine suntem suficient de… (buni, etc.).
Suficiența rezidă în interiorul fiecăruia dintre noi, iar noi o
putem invoca oricând dorim. Ea reprezintă o stare de conștiință, de
atenție, o opțiune intenționată a manierei de a ne raporta la circum –
stanțele exterioare3.
Teama de insuficiență alimentează de asemenea demonii men –
tali. Atât studiul meu anterior referitor la rușine, cât și cel prezent
m-au ajutat să înțeleg că foarte mulți oameni au ajuns să creadă că
este nevoie de ceva cu totul extraordinar pentru a simți starea de
bucurie. În cartea Credeam că numai eu sunt în această situație am
scris: Noi am ajuns să măsurăm valoarea contribuției oamenilor (și
uneori întreaga lor viață) în funcție de nivelul recunoașterii lor
publice. Cu alte cuvinte, valoarea este măsurată în funcție de
celebritate și avere. Cultura în care trăim se grăbește să îi respingă
pe oamenii obișnuiți, liniștiți și care muncesc din greu. De multe
ori, noi am ajuns să punem un semn de egalitate între obișnuit și
plicticos. Încă și mai rău, cuvântul obișnuit a devenit sinonim cu
lipsit de semnificație sau de importanță4.
Cred că cel mai mult am avut de învățat despre valoarea
cuvântului „obișnuit” de la oamenii care au experimentat o pier –
dere cumplită, cum ar fi un copil, sau care au trecut prin eveni –
mente traumatizante și violente, de tip genocid. În astfel de cazuri,
3Ibid., 75.4Brené Brown, I Thought It Was Just Me (but it isn’t): Telling the
Truth About Perfectionism, Inadequacy, and Power (New York:
Penguin / Gotham Books, 2007), 204–205.
105Recomandarea nr. 4 

amintirile lor cele mai sacre și pe care le prețuiesc cel mai mult
sunt exact momentele obișnuite petrecute în compania celor pe
care i-au pierdut. De aceea, acești oameni mi-au declarat că speră
ca ceilalți să își încetinească ritmul febril și să fie recunoscători
pentru aceste momente și pentru bucuria pe care le-o oferă ele.
Autoarea și lidera spirituală Marianne Williamson spune într-o
carte a ei: „Bucuria este acel lucru care ni se întâmplă atunci când
ne acordăm permisiunea de a recunoaște cât de minunate sunt
lucrurile din viața noastră”.
SAPĂ adânc
Cultivă următoarea practică: ori de câte ori mă simt inundată
de teamă și mă gândesc la insuficiență, eu încerc să invoc bucuria
și suficiența prin recunoașterea deschisă a fricii, iar apoi prin
transformarea ei în recunoștință. În acest scop, îmi spun cu voce
tare: „Mă simt vulnerabilă. Nicio problemă. În același timp, mă
simt recunoscătoare pentru…………”. Această practică mi-a sporit
în mod considerabil capacitatea de a mă bucura.
Cultivă inspirația: personal, mă simt extrem de inspirată de
dozele zilnice de bucurie care apar în momentele obișnuite cum ar
fi să aduc copiii de la școală, săriturile pe trambulină sau mesele în
familie. Recunoașterea faptului că aceste momente reprezintă
partea cea mai frumoasă a vieții mi-a schimbat perspectiva asupra
muncii, familiei și succesului.
Treci la fapte: noi putem face din Viața trăită din toată inima o
afacere de familie, inventând tot felul de metode comune de a
practica recunoștința, de la rostirea alternativă a rugăciunii la masă
(când unii, când ceilalți) și până la crearea unui „Borcan al
recunoștinței” în care să introducem note cu lucrurile pentru care
ne simțim recunoscători.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
106Darurile imperfecțiunii 

Cultivarea intuiției și a credinței
Acest proces de cercetare m-a făcut să mă transform în maniere
pe care nici măcar nu mi le imaginam posibile. Acest lucru este cu
deosebire adevărat în ceea ce privește credința, intuiția și spiri –
tualitatea. Atunci când am început să descopăr importanța intuiției
și a credinței pentru „Viața trăită din toată inima”, am avut unele
îndoieli. Ca de obicei, mi s-a părut că bunele mele prietene – logica
și rațiunea – erau atacate. Îmi amintesc chiar că i-am spus lui
Steve:
– Acum am ajuns la intuiție și la credință! Îți vine să crezi?
– Sunt surprins doar de faptul că ești atât de surprinsă. La urma
urmelor, tu te bazezi tot timpul pe instinctele și pe credința ta.
Acest comentariu m-a prins cu garda jos.
M-am așezat lângă el și i-am spus:
– Așa este. Știu că mă bazez mult pe instincte și pe credință, dar
nu cred că sunt foarte intuitivă. Citește această definiție din
dicționar: „Intuiția este percepția directă a unui adevăr sau a unui
fapt, independent de procesele raționale1”.
Steve a chicotit:
– Poată că această definiție nu corespunde celor aflate din
datele tale. Scrie una nouă. Oricum, nu se pune problema că ar fi
pentru prima dată…
Ca de obicei, am petrecut un an focalizându-mă asupra intuiției
și credinței. Am intervievat multe persoane și am colectat o
1 “Intuition,” www.Dictionary.com (accesat pe data de 17 februarie 2010).Recomandarea nr. 5
Eliberează-te de nevoia de certitudine
107

sumedenie de povești astfel încât să pot înțelege mai bine ce
înseamnă să îți cultivi intuiția și să ai încredere în credința ta. Tot
ca de obicei, am rămas surprinsă de ceea ce am aflat.
Intuiția
Intuiția nu este o facultate independentă de procesele raționale.
Dimpotrivă, psihologii cred că ea este un proces asociativ sub –
conștient care se derulează foarte rapid – la fel ca rezolvarea unui
puzzle la nivel mental2. Creierul face o observație, își scanează
fișierele și caută amintirile, cunoașterea și experiențele care
corespund observației sale. După ce reușește să identifice aceste
corespondențe, omul are o „intuiție” sau un „instinct” referitor la
lucrul observat.
Uneori, intuiția sau instinctul ne spun direct ceea ce trebuie să
știm. Alteori ne îndeamnă să descoperim noi fapte și să ne
continuăm procesele raționale. Intuiția poate fi într-adevăr vocea
liniștită din interior, după cum o definesc unii, dar această voce nu
ne transmite un singur mesaj. Uneori ea ne șoptește: „Urmează-ți
instinctele”, iar alteori ne strigă în gura mare: „Trebuie să verifici
acest fapt; nu dispunem de suficiente informații!”
De-a lungul studiului meu am descoperit că cea care reduce la
tăcere vocea intuiției este nevoia noastră de certitudini. Majoritatea
oamenilor nu suportă să nu știe ceva precis. Lor le place să fie
siguri și să aibă garanții. De aceea, ei nu mai sunt atenți la
rezultatele corespondențelor găsite de creierul lor.
Spre exemplu, în loc să își respecte instinctele interioare (care
de multe ori sunt foarte puternice), ei se sperie și încearcă să
primească asigurări de la ceilalți:
● „Tu ce crezi?”
● „Crezi că ar trebui să fac acest lucru?”
2David G. Myers, Intuition: Its Powers and Perils (New Haven, CT: Yale
University Press, 2002); Gerd Gigerenzer, Gut Feelings: The
Intelligence of the Unconscious (London: Penguin Books, 2008).
108Darurile imperfecțiunii 

● „Crezi că este o idee bună sau că voi regreta dacă voi face
acest lucru?”
● „Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?”
De multe ori, la aceste întrebări li se răspunde prin: „Nu sunt
prea sigur ce ar trebui să faci. Ce îți spune instinctul?”
Ajungem astfel de unde am plecat: „Ce îți spune instinctul?”
Auzind această întrebare, oamenii răspund: „Nu sunt prea
sigur”, deși răspunsul corect ar fi: „Nu am nicio idee ce îmi spune
instinctul; nu am mai stat de vorbă de ani de zile”.
De multe ori, noi apelăm la ceilalți oameni tocmai pentru că nu
avem încredere în propria noastră cunoaștere interioară, care ni se
pare nesigură și prea inertă. Noi ne dorim asigurări și dorim să
avem pe cine da vina dacă lucrurile nu vor merge așa cum vrem
noi. Personal, cunosc totul despre acest subiect, căci sunt o profe –
sionistă a incertitudinii. Sunt momente în care îmi este imposibil să
iau o decizie de una singură. Ori de câte ori trebuie să iau o decizie
dificilă și mă simt deconectată de intuiția mea, am tendința de a-i
supune pe toți cei din jurul meu unui sondaj de opinie. Ironia sorții
a făcut ca după această cercetare să ajung la concluzia că sondarea
opiniei altor oameni îmi indică faptul că mă simt vulnerabilă când
iau singură o decizie.
Așa cum spuneam mai devreme, dacă învățăm să avem încre –
dere în intuiția noastră, aceasta ne poate spune inclusiv că nu
putem avea încredere în instinctele noastre într-o anumită privință
și că trebuie să acumulăm mai multe informații. Un alt exemplu al
nevoii de certitudine care ne sabotează intuiția este ignorarea
instinctului de a încetini ritmul, de a acumula mai multe informații
sau de a verifica realismul așteptărilor noastre:
● „V oi face oricum acest lucru. Nu-mi mai pasă unde conduce
el”.
● „Am obosit să mă tot gândesc la această problemă. Mă stre –
sează prea tare”.
109Recomandarea nr. 5 

● „Prefer să trec la fapte decât să mai aștept chiar și o singură
secundă”.
● „Nu mai suport să nu știu ce am de făcut”.
Unul din motivele pentru care luăm în pripă decizii importante
este acela că nu dorim să cunoaștem răspunsurile corecte. Noi știm
(sau intuim) că acumularea de noi fapte ne-ar putea îndepărta de la
ceea ce ne dorim cu adevărat.
Eu îmi spun întotdeauna: „Dacă mi-e teamă să adun unu și cu
unu sau să fac o listă cu argumente pro și contra, cel mai bine este
să nu fac ceea ce îmi propun”. Dacă dorim să terminăm odată cu
luarea deciziei, merită să ne întrebăm mai întâi dacă nu cumva ne
simțim vulnerabili din cauză că nu ne-am gândit încă suficient
pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză.
Așadar, după cum poți vedea, intuiția nu oferă în toate cazurile
răspunsuri din interior. Uneori, atunci când ne racordăm la înțelep –
ciunea noastră lăuntrică, aceasta ne spune că nu avem suficiente
informații și că nu putem lua o decizie în cunoștință de cauză fără
noi investigații. Iată definiția pe care mi-am structurat-o în urma
cercetărilor mele:
Intuiția nu este o modalitate singulară de cunoaștere, ci
capacitatea noastră de a ne crea un spațiu pentru incertitu –
dine și decizia noastră de a avea încredere în diferitele
modalități prin care ne-am dezvoltat cunoașterea și pers –
pectiva, inclusiv instinctul, experiența, credința și rațiunea.
Credința
Concluzia la care am ajuns este că rațiunea și credința nu sunt
dușmani instinctivi. Ele au fost înverșunate să acționeze una împo –
triva celeilalte într-o manieră aproape ireconciliabilă de nevoia
noastră omenească de certitudini și de „a avea dreptate”. Noi ne
forțăm să facem alegeri și apărăm una din modalitățile prin care
putem cunoaște lumea în detrimentul celeilalte.
110Darurile imperfecțiunii 

Știu foarte bine (din experiență personală) că rațiunea și cre –
dința se pot ciocni și pot da naștere la tensiuni inconfortabile, căci
mă confrunt tot timpul cu astfel de situații. Acest studiu m-a forțat
însă să ajung la concluzia că cele mai multe conflicte și cea mai
mare anxietate sunt create de teama noastră de incertitudine și de a
nu avea dreptate. În realitate, noi avem nevoie simultan de credință
și de rațiune pentru a da sens acestei lumi a incertitudinilor.
Nu-ți pot spune de câte ori am auzit expresiile a avea credință
și credința mea în interviurile pe care le-am luat oamenilor care
trăiesc din toată inima. La început am crezut că aceștia înțeleg prin
credință faptul că „există o explicație pentru orice situație”.
Personal, accept mai greu acest lucru, căci nu mă simt confortabil
să îl asociez pe Dumnezeu (sau credința, ori spiritualitatea) cu o
tragedie, spre exemplu. Atunci când cineva spune „există o expli –
cație pentru orice situație”, este aproape ca și cum ar înlocui
certitudinea cu credința.
Mi-am dat însă rapid seama că pentru acești oameni, credința
înseamnă cu totul altceva. Iată cum am ajuns să definesc eu
cuvântul credință pornind de la interviurile pe care le-am făcut în
cadrul studiului meu:
Credința este un spațiu al misterului în care ne găsim
curajul de a crede în ceea ce nu putem vedea și tăria de a
ne elibera de teama noastră în fața incertitudinii.
Un alt lucru pe care l-am descoperit a fost că nu este întot –
deauna adevărat că oamenii de știință refuză să accepte credința,
iar cei religioși acceptă necondiționat incertitudinea. Multe forme
de fundamentalism și de extremism se datorează tocmai alegerii
certitudinii în locul credinței.
Îmi place următorul citat preluat din opera teologului Richard
Rohr: „Prietenii mei oameni de știință au creat concepte precum
‚principiile incertitudinii’ și găurile negre. Ei trăiesc în ipotezele și
teoriile lor imaginare. În schimb, foarte mulți oameni religioși
insistă să primească răspunsuri care să fie întotdeauna adevărate.
111Recomandarea nr. 5 

Nouă ne plac concluziile definitive și claritatea, după care ne
credem ‚credincioși’! Ceea ce mi se pare ciudat este faptul că
cuvântul ‚credință’ a ajuns să însemne exact opusul lui3”.
Credința este esențială atunci când luăm decizia de a trăi și de a
iubi din toată inima într-o lume în care majoritatea oamenilor își
doresc asigurări înainte de a-și asuma riscul de a se simți vulne –
rabili și de a fi răniți. A spune: „De acum înainte mă voi angrena
din toată inima în viața mea” înseamnă a crede fără a vedea.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: renunțarea la certitudini a fost una dintre
cele mai mari provocări cu care m-am confruntat. Am constatat
chiar că am o reacție fizică la „necunoaștere”, un fel de combinație
între anxietate, teamă și vulnerabilitate. În astfel de momente, ceea
ce fac este să îmi liniștesc mintea. Dat fiind că am o viață foarte
ocupată și copii de crescut, acest lucru înseamnă că mă ascund
uneori în garaj sau că îmi conduc mașina pe străzile din apropierea
casei. Indiferent ce presupune acest lucru, trebuie să găsesc o
modalitate de a mă liniști astfel încât să îmi aud propriile gânduri.
Cultivă inspirația: procesul de asumare a credinței și a vieții
mele spirituale nu a fost deloc ușor în cazul meu (așa se și explică
de ce am trecut prin Prăbușirea / Trezirea Spirituală din anul 2007).
Iată un citat care mi-a tulburat profund inima. Este preluat din
opera lui Anne Lamott și sună astfel: „Opusul credinței nu este
îndoiala, ci certitudinea4”. Cărțile lui Lamott despre credință și
grație divină mă inspiră profund5. Alte lucrări care mă inspiră și
pentru care mă simt profund recunoscătoare sunt Când inima
3Richard Rohr, “Utterly Humbled by Mystery,” published December 18, 2006, National Public Radio “This I Believe” series, http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=6631954 (accessed February 15, 2010).4Anne Lamott, Plan B: Further Thoughts on Faith, paperback ed. (New York: Penguin Group, Riverhead Books, 2006), 256–57.5Anne Lamott, Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life (New York: Random House, Anchor Books, 1995); Anne Lamott,
Grace (Eventually): Thoughts on Faith, paperback ed. (New York:
Penguin Group, Riverhead Books, 2008).
112Darurile imperfecțiunii 

așteaptă de Sue Monk Kidd6 și Mă simt confortabil în mijlocul
incertitudinii7 de Pema Chödrön. Aceste cărți m-au salvat literal –
mente. În sfârșit, îmi place la nebunie următorul citat din
Alchimistul lui Paulo Coelho: „… intuiția este scufundarea
sufletului în curentul universal al vieții, acolo unde toate poveștile
oamenilor sunt conectate și unde putem cunoaște totul, căci totul
este scris acolo8”.
Treci la fapte: ori de câte ori mă simt speriată sau nesigură, am
nevoie de o soluție care să mă calmeze pe loc și care să îmi
satisfacă setea de certitudine. Pentru mine, această soluție este
Rugăciunea Seninătății: „Doamne, acordă-mi seninătatea de a
accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba
lucrurile atunci când pot face acest lucru și înțelepciunea de a
face diferența între cele două situații. Amin”.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
6Sue Monk Kidd, When the Heart Waits: Spiritual Direction for
Life’s Sacred Questions (New York: HarperCollins, HarperOne, 2006).7Pema Chödrön, Comfortable with Uncertainty: 108 Teachings on
Cultivating Fear- lessness and Compassion, mass market ed. (Boston,
MA: Shambhala Publications, 2008).8Paulo Coelho, The Alchemist (New York: HarperCollins, 2006).
113Recomandarea nr. 5 

Cultivarea creativității
Cele mai frumoase amintiri din copilărie implică de regulă o
formă sau alta de creativitate și provin din anii în care am locuit în
New Orleans, într-un duplex cu stucatură de culoare roz situat la
două străzi de Universitatea Tulane. Îmi amintesc cum pictam cu
mama brelocuri din lemn pentru chei, sculptate în formă de broaște
țestoase sau melci, ori produse de artizanat din paiete și fetru
împreună cu prietenii mei.
Mi le amintesc perfect pe mama și pe prietenele sale când se
întorceau de la piața din Cartierul Francez și preparau legume
umplute și alte feluri de mâncare delicioase. Eram atât de fascinată
de munca lor încât într-o după-amiază de duminică părinții mei
m-au lăsat să pregătesc o astfel de masă. Mi-au spus că pot prepara
orice doresc, folosind orice ingrediente prefer. Am preparat
fursecuri cu stafide și condimente. Mirosul care a umplut atunci
casa a persistat zile la rând…
Mamei îi plăcea de asemenea croitoria. Confecționa rochii
asortate pentru ea, pentru mine și pentru păpușa mea. Mi se pare de
necrezut că toate aceste amintiri legate de creativitate continuă să
rămână extrem de vii în memoria mea, părând la fel de reale ca
odinioară, încât aproape că le pot simți și mirosi. În plus, ele îmi
încălzesc de fiecare dată sufletul.
Din păcate, aceste amintiri asociate cu creativitatea se opresc în
jurul vârstei de opt sau nouă ani. Sinceră să fiu, nu mai am nicio
astfel de amintire după clasa a cincea, mai exact după ce ne-am
mutat din căsuța noastră minusculă într-o casă mare dintr-o
suburbie a orașului Houston. Totul s-a schimbat începând din acel Recomandarea nr. 6
Eliberează-te de comparații
115

moment. La New Orleans, toți pereții casei noastre erau acoperiți
cu creațiile artistice ale mamei mele, ale rudelor sau ale noastre
(ale copiilor), iar la ferestre atârnau perdele confecționate de noi.
Chiar dacă ne-am ocupat cu acele lucruri din pură necesitate (căci
nu aveam bani ca să cumpărăm astfel de lucruri), ele erau frumoase
și ne ajutau să ne simțim împliniți în plan creativ.
Când am ajuns la Houston, am intrat în casele vecinilor noștri,
care mi s-au părut precum holurile din hotelurile elegante precum
Howard Johnson sau Holiday Inn (așa mi s-a părut la vremea
respectivă). Perdelele erau lungi și elaborate, canapelele mari, cu
scaune asortate și măsuțe strălucitoare din sticlă. Plante agățătoare
din plastic atârnau strategic de pe diferite dulapuri, iar coșulețele
cu flori uscate decorau mesele. În mod bizar, toate casele vecinilor
arătau exact la fel.
Spre deosebire de case, cu școala a fost o cu totul altă poveste.
La New Orleans mergeam la o școală catolică unde toată lumea arăta
la fel, se ruga la fel și avea mai mult sau mai puțin același compor –
tament. La Houston am intrat la școala publică, așa că nu mai trebuia
să port uniformă. Aici, hainele frumoase contau. Și nu vorbesc de
hainele drăguțe confecționate acasă, ci de cele de la „mall”.
La New Orleans, tata lucra în timpul zilei și era student la drept
(la seral), la Universitatea Loyola. Viața noastră acolo era simplă și
amuzantă. După ce ne-am mutat la Houston, tata a început să se
îmbrace în fiecare dimineață la costum, mergând la noua sa slujbă
din cadrul corporației locale de petrol și gaze, unde erau angajați
toți tații din cartier. Lucrurile s-au schimbat mult pentru familia
noastră. Părinții mei au intrat pe calea achizițiilor-și-realizărilor, iar
creativitatea a fost înlocuită cu o combinație rigidă de integrare în
societate și de comparație cu vecinii în încercarea de a fi mai buni
decât ei.
Comparațiile sunt strict legate de conformism și de competiție.
La prima vedere pare că aceste atribute sunt reciproce, dar nu sunt.
Atunci când facem comparații, noi dorim să aflăm ce lucruri
„similare” sunt mai bune. De pildă, noi putem compara modul
nostru de a ne crește copiii cu cel al altor părinți care au valori sau
116Darurile imperfecțiunii 

tradiții diferite, dar comparațiile care ne fascinează cel mai tare
sunt cele pe care le facem cu vecinii, la școală sau în cadrul echipei
sportive a copilului nostru. Noi nu ne comparăm casele cu vilele
enorme din centru, ci cu celelalte case de pe strada noastră. Atunci
când facem astfel de comparații, noi ne dorim să fim cei mai buni
sau să avem cele mai frumoase lucruri din grupul nostru.
Mandatul comparației se transformă astfel într-un paradox:
„Integrează-te, dar evidențiază-te!” El nu are nimic de-a face cu
cultivarea acceptării de sine, cu apartenența și cu autenticitatea, ci
înseamnă să fii la fel ca ceilalți, dar mai bun decât ei.
Este greu să-ți faci timp pentru lucrurile importante cum sunt
creativitatea, recunoștința, bucuria și autenticitatea atunci când
consumi o energie uriașă pentru a te conforma și pentru a concura
cu ceilalți. Am ajuns să înțeleg astfel perfect ce dorește să spună
buna mea prietenă Laura Williams atunci când afirmă: „Compa –
rația este o hoață a fericirii”. Nu-ți pot spune de câte ori mi s-a
întâmplat să mă simt minunat de bine în mijlocul familiei mele
pentru ca în secunda următoare această stare de euforie să dispară
din cauză că am început să mă compar (conștient sau inconștient)
cu alți oameni.
Dacă ar fi să mă raportez la propria mea poveste personală,
trebuie să recunosc că cu cât am avansat mai tare în vârstă, cu atât
mai mic a fost accentul pus pe creativitate și cu atât mai puțin timp
am investit în acțiuni creative. Când cineva mă întreba ce activități
creative sau de artizanat îmi plac, le răspundeam invariabil: „Nu
sunt genul creativ”, dar în sinea mea mă gândeam: „Cine are timp
pentru pictură, albume și fotografie, când sunt atâtea de realizat
în viața reală?”
Când am ajuns la 40 de ani și am început să lucrez la acest
studiu, lipsa mea de interes pentru activitățile creative se transfor –
mase deja în dispreț. Nu știu dacă pot introduce sentimentele mele
față de activitățile creative în categoria stereotipurilor sau în cea a
factorilor care îmi declanșează rușinea, dar am ajuns într-un punct
în care am început să cred că simpla creație de dragul de a crea este
o pierdere de timp în cel mai bun caz și o impostură în cel mai rău.
117Recomandarea nr. 6 

Din punct de vedere profesional, sunt conștientă că cu cât sun –
tem mai înverșunați într-o anumită chestiune, cu atât mai insistent
ar trebui să ne investigăm reacțiile. Privind retrospectiv din pers –
pectiva înțelepciunii dobândite în urma acestui studiu, înclin să
cred că recunoașterea adevărului că am pierdut foarte mult evitând
activitățile creative mi s-ar fi părut prea confuză sau prea
dureroasă.
Nu aș fi crezut niciodată că voi descoperi vreodată ceva care să
îmi zdruncine convingerile adânc înrădăcinate referitoare la creati –
vitate. Am început însă acest studiu…
Îngăduie-mi să îți sintetizez ce am învățat despre creativitate
studiind universul celor care își trăiesc viața din toată inima:
1. Replica „Nu sunt genul creativ” este o impostură. Nu există
oameni creativi și necreativi, ci numai oameni care își folo –
sesc creativitatea și oameni care nu o fac. Creativitatea ne –
folosită nu dispare pur și simplu. Ea continuă să trăiască în
interiorul nostru până când ajunge să fie manifestată, dar
poate fi la fel de bine neglijată până la moarte sau sufocată
de resentimente și teamă.
2. Singura contribuție pe care ne-o putem aduce la mersul
înainte al acestei lumi se naște din creativitatea noastră.
3. Dacă dorim să producem ceva semnificativ, noi trebuie să
producem artă. Nu contează dacă vorbim de arta culinară, de
scris, desen, muzică, pictură, fotografii, colaje, asamblări de
piese, reconstruirea unui motor, dans, decorațiuni, actorie,
etc. Contează doar faptul că atât timp cât creăm noi produ –
cem semnificație (dăm sens vieții).
La o lună după ce am început să acumulez date referitoare la
creativitate, m-am înscris la un curs de pictură decorativă pe
dovleci. Nu glumesc! M-am dus cu mama și cu Ellen, iar acea
primă zi de curs a fost una dintre cele mai frumoase din întreaga
mea viață.
Pentru prima dată în decenii întregi, am început să creez – iar
de atunci nu m-am mai oprit. Am făcut chiar și un curs de
118Darurile imperfecțiunii 

fotografie. Știu că pare un clișeu, dar de atunci nu mai privesc
lumea cu aceiași ochi. Oriunde privesc, văd frumusețea și
potențialul: în curtea casei mele, într-un magazin de vechituri –
oriunde.
A fost o perioadă de tranziție foarte emoționantă pentru mine și
pentru familia mea. Amândoi copiii mei iubesc arta și facem tot
timpul proiecte artistice împreună. Eu și cu Steve suntem depen –
denți de calculatoare și ne place să facem filme împreună. Luna
trecută, Ellen ne-a spus că dorește să devină fie artist-bucătar, fie
„artistă a vieții” precum prietena mea Ali Edwards, care ne inspiră
pe amândouă. La vârsta lui, Charlie iubește pictura și ne-a spus că
dorește să aibă un magazin de muci (lucru care ni s-a părut în egală
măsură creativ și antreprenorial).
Am realizat de asemenea că o bună parte din munca mea
curentă este o activitate creativă. Scriitorul William Plomer a
descris creativitatea ca fiind „puterea de a conecta ceea ce pare
imposibil de conectat”. Ceea ce fac eu este să stabilesc conexiuni.
De aceea, unul din aspectele transformării mele a fost exact asu –
marea creativității mele actuale.
Renunțarea la comparații nu este o listă de lucruri pe care
trebuie să le facem. Pentru cei mai mulți dintre noi, ea este ceva ce
necesită o luciditate constantă. Este foarte ușor să uităm de calea
noastră și să verificăm ce fac ceilalți și dacă se află se află înaintea
sau în urma noastră pe cale. Creativitatea, care este expresia
originalității noastre, ne ajută să conștientizăm că ceea ce aducem
noi în această lume este complet original și nu poate fi comparat.
Iar fără comparații, conceptele precum înainte, înapoi, mai bine
sau mai rău își pierd orice semnificație.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: dacă privim creativitatea ca pe un lux sau
ca pe o activitate din timpul liber, nu o vom cultiva niciodată. Eu
îmi fac timp în fiecare săptămână pentru a face și pentru a procesa
fotografii, pentru a edita filme și pentru a face proiecte artistice cu
119Recomandarea nr. 6 

copiii mei. Viața mea funcționează întotdeauna mai bine atunci
când îmi fac din activitățile creative o prioritate.
Cultivă inspirația: nimic nu mă inspiră mai mult decât priete –
nia mea cu cei de la Lovebombers, un grup de artiști, scriitori și
fotografi pe care i-am cunoscut online și alături de care petrec un
weekend intens în fiecare an. Consider important să îți găsești și să
te integrezi într-o comunitate de oameni care gândesc și simt la fel
ca tine și care îți împărtășesc convingerile legate de creativitate.
Treci la fapte: Înscrie-te la un curs, chiar dacă la început riști
să te simți vulnerabil și imperfect, căci nu știi prea bine ce trebuie
să faci. Dacă îți dorești un program mai flexibil, există cursuri
minunate predate online. Încercă o activitate care te sperie sau una
pe care ai visat întotdeauna să o încerci. Nu se știe niciodată unde
îți vei găsi inspirația creativă.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
120Darurile imperfecțiunii 

Cultivarea jocului și odihnei
În timp ce îi intervievam pe oameni pentru studiul meu, mi se
întâmpla uneori să mă simt ca o extraterestră – o vizitatoare venită
dintr-o altă lume care dorea să înțeleagă cum trăiesc și care sunt
obiceiurile unor oameni incredibil de diferiți de mine. Au existat
multe momente stânjenitoare în care m-am străduit să înțeleg ce
fac ei, cei care trăiesc în ținutul de basm al „Vieții trăite din toată
inima”, și de ce fac acest lucru. Multe dintre conceptele pe care
le-am întâlnit mi se păreau incredibil de străine, căci nu aveam un
limbaj conceptual care să le descrie. Povestea pe care ți-o voi
descrie în continuare reprezintă un astfel de exemplu.
Îmi amintesc că i-am spus odată uneia dintre colegele mele:
– Acești oameni care trăiesc „Viața trăită din toată inima” se
prostesc foarte mult.
Colega mea a râs și m-a întrebat:
– Se prostesc!? Cum adică?
– Nu știu. Se distrează și… Nu știu cum să-ți descriu acest
lucru. Se adună și fac tot felul de lucruri amuzante.
Fața ei arăta confuză.
– Ce fel de lucruri amuzante? Au hobby-uri? Practică activități
de artizanat? Un sport?
– Da, ceva de genul acesta, dar nu foarte organizat. Va trebui să
fac mai multe săpături ca să înțeleg mai bine.
Astăzi, când îmi amintesc de această conversație, mă gândesc:
„Cum de nu am recunoscut ce vedeam cu ochii?” Oare eram atât
de înstrăinată de acest concept încât nu l-am putut recunoaște?Recomandarea nr. 7
Renunță la epuizare ca la un simbol al statutului
social și la productivitate ca la o măsură a prețuirii
de sine
121

Acei oameni se jucau! Una din componentele esențiale ale
„Vieții trăite din toată inima” este jocul!
Mi-am dat seama de acest lucru privindu-i pe copiii mei cum se
joacă și recunoscând același tip de comportament ludic pe care mi
l-au descris subiecții pe care i-am intervievat. Acești oameni se
joacă!
Cercetarea conceptului de joc / joacă a demarat dificil. Am
învățat foarte rapid că nu este cazul să caut pe Google cuvinte
cheie precum „Jocul la adulți”, dacă nu doresc să găsesc o lungă
listă de site-uri pornografice.
După ce mi-am revenit în urma acestui dezastru al căutării pe
Google, am avut norocul să descopăr opera doctorului Stuart
Brown. Dr. Brown este un psihiatru, cercetător clinic, și fondatorul
Institutului Național pentru Joacă. El este de asemenea autorul unei
cărți minunate intitulată Jocul: cum ne modelează acesta creierul,
cum ne deschide imaginația și cum ne revigorează sufletul1.
Pornind de la propriile cercetări, dar și de la cele mai recente
cuceriri ale biologiei, psihologiei și neurologiei, Brown explică
faptul că jocul ne modelează creierul, ne ajută să ne dezvoltăm
empatia și să ne integrăm în grupuri sociale complexe, și în plus se
află în centrul creativității și inovației.
Dacă te întrebi de ce am grupat împreună jocul cu odihna în
această recomandare, află că am făcut acest lucru deoarece după ce
am citit toate materialele legate de joc, am ajuns să realizez că
jocul este la fel de important pentru sănătatea și funcționalitatea
noastră ca și odihna.
De aceea, dacă nu ești foarte diferit de mine, probabil că îți
dorești să afli „Ce înseamnă de fapt conceptul de joc?” Brown
propune șapte proprietăți ale jocului, prima fiind aceea că jocul nu
are niciun scop logic. Cu alte cuvinte, noi ne jucăm doar de dragul
jocului, nu din alte motive. O facem pentru că jocul este amuzant și
pentru că dorim să ne distrăm.
1Stuart Brown with Christopher Vaughan, Play: How It Shapes the
Brain, Opens the Imagination, and Invigorates the Soul (New York:
Penguin Group, 2009).
122Darurile imperfecțiunii 

Aici a intervenit munca mea de cercetătoare a rușinii. În cultura
modernă în care prețuirea de sine este asociată cu valoarea noastră
netă și în care ne evaluăm prețuirea de sine în funcție de producti –
vitatea noastră se întâmplă foarte rar să întâlnim activități fără un
scop precis. De fapt, pentru cei mai mulți oameni ideea de joc
seamănă un iminența unui atac de anxietate.
Noi avem atât de multe lucruri de făcut și atât de puțin timp la
dispoziție încât ideea de a petrece timp făcând ceva ce nu se află pe
lista lucrurilor urgente pe care le avem de făcut ne provoacă stres și
anxietate. Noi ne convingem singuri că jocul este doar o pierdere a
prețiosului nostru timp (mulți oameni se autoconving că până și
somnul este o pierdere de timp).
Noi suntem setați să rezolvăm lucrurile. Indiferent dacă gestio –
năm o companie de milioane de dolari, creștem o familie, creăm
artă sau suntem la școală, noi știm că sarcina noastră este să
muncim, nu să ne distrăm! Nimeni nu are timp pentru prostii!
Brown susține însă că jocul nu reprezintă o opțiune. El scrie:
„Opusul jocului nu este munca, ci depresia”, după care explică:
„Respectarea nevoii noastre programate biologic de a ne juca ne
poate transforma munca și poate readuce în viața noastră entuzi –
asmul și ineditul. Jocul ne ajută să facem mai ușor față dificultă –
ților, ne face să ne simțim dilatați, promovează măiestria în tot ce
facem și reprezintă o parte esențială a procesului creativ. Încă și
mai important, jocul autentic ce corespunde nevoilor și dorințelor
noastre cele mai intime reprezintă singura cale prin care putem
descoperi bucuria și satisfacția de durată în munca noastră. Pe ter –
men lung, munca devine ineficientă dacă nu este însoțită de joc2”.
Șocantă este similitudinea dintre nevoia biologică de a ne juca
și nevoia corpului de a se odihni, subiect care a reieșit de asemenea
ca factor principal al unei „Vieți trăite din toată inima”. Se pare că
pentru a trăi și pentru a iubi din toată inima noi trebuie să respec –
tăm nevoia corpului nostru de a regenerare. Când am început să fac
cercetări legate de conceptele de odihnă, somn și datorie de somn
2 Ibid.
123Recomandarea nr. 7 

(concept care se referă la somnul insuficient), nu mi-a venit să cred
cât de tragice pot fi consecințele lipsei de odihnă.
Potrivit Centrelor de Control al Bolii, somnul insuficient este
asociat cu mai multe boli cronice, cum ar fi diabetul, afecțiunile
inimii, obezitatea și depresia3. În plus, toată lumea știe că șofatul
într-o stare de neodihnă este la fel de periculos (și de ușor de
prevenit) ca și șofatul în stare de beție. Cu toate acestea, foarte
mulți oameni continuă să creadă că epuizarea reprezintă un simbol
al statutului lor social și că somnul reprezintă un lux. Așa se
explică de ce atât de mulți oameni se simt tot timpul obosiți.
Periculos de obosiți.
Aceiași demoni mentali care ne spun că suntem prea ocupați ca
să ne jucăm și să ne pierdem timpul prostindu-ne ne șoptesc de
asemenea la ureche:
● „Mai muncește o oră! O să recuperezi în weekend”.
● „Somnul de după-amiază este pentru leneși”.
● „Forțează-te. Poți face față!”
Adevărul este însă că nu putem face față. Noi am ajuns să fim o
națiune de adulți epuizați și super-stresați care cresc copii cu un
program excesiv de încărcat. Ne folosim timpul liber căutând dis –
perați un strop de bucurie și de semnificație în viața noastră.
Suntem convinși că achizițiile și realizările ne vor aduce bucurie și
vor da sens vieții noastre, dar în realitate acest demers ne epuizează
și ne face să ne temem să încetinim ritmul.
Dacă dorim să trăim din toată inima noi trebuie să învățăm în
mod deliberat să cultivăm jocul și odihna, să renunțăm la epuizare
ca la un simbol al statutului nostru social și la productivitate ca la o
măsură a prețuirii de sine.
3“Sleep and Sleep Disorders: A Public Health Challenge,”
www.cdc.gov/sleep/; L. R. McKnight-Eily and others, “Perceived Insuffi-
cient Rest or Sleep—Four States, 2006,” MMWR (Morbidity and
Mortality Weekly Report) 57, no. 8 (February 29, 2008): 200–203,
www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/mm5708a2.ht m (accesat
pe data de 2 ianuarie 2010), date analizate din CDC’s Behavioral Risk
Factor Surveillance System (BRFSS).
124Darurile imperfecțiunii 

Decizia de a ne odihni și de a ne juca se împotrivește curentului
culturii în care trăim. Mie și lui Steve, această decizie de a renunța
la epuizare și la productivitate ca la niște medalii de onoare ni s-a
părut perfect logică, dar punerea în practică a „Vieții trăite din
toată inima” s-a dovedit dificilă pentru familia mea.
În anul 2008, am întocmit împreună cu Steve o listă practică a
lucrurilor utile pentru familia noastră. În esență, am răspuns la
întrebarea: „Ce se întâmplă atunci când totul merge bine în familia
noastră?” Printre răspunsurile pe care le-am dat s-au numărat
somnul, exercițiile fizice, alimentația sănătoasă, gătitul acasă,
timpul liber, ieșirile în weekend, mersul la biserică, prezența
noastră în viața copiilor, gestionarea atentă a banilor, munca semni –
ficativă, care să nu ne epuizeze, momentele în care nu facem nimic
deosebit, momentele petrecute în mijlocul familiei și al prietenilor
noștri și momentele în care suntem împreună. Acestea sunt
principalele „ingrediente care conferă familiei mele bucurie și
semnificație”.
Am analizat apoi lista viselor noastre, pe care am întocmit-o
acum doi ani (și pe care am continuat să o actualizăm de atunci).
Toate articolele din listă intrau în categoria realizărilor și achi –
zițiilor: o casă cu mai multe camere, o excursie într-un loc sau
altul, un salariu mai mare, realizări profesionale și așa mai departe.
Toate presupuneau să obținem și să cheltuim mai mulți bani.
Când am comparat lista viselor noastre cu cea a „bucuriei și
semnificației”, ne-am dat seama că ne putem trăi visul chiar acum,
prin simpla renunțare la tot ce ne-am propus să realizăm și să achi –
ziționăm. Nimic din lista realizărilor și achizițiilor nu contribuia cu
adevărat la o împlinire reală a vieții noastre.
Acceptarea listei „bucuriilor și semnificației” nu a fost un
proces ușor pentru noi. Sunt zile când sunt întru totul de acord cu
această listă și zile în care cad din nou în capcana imaginației care
îmi spune că viața mea ar fi infinit mai grozavă dacă aș avea o
cameră mai mare pentru oaspeți sau o bucătărie mai bună, dacă aș
putea ține o prelegere în cutare loc sau dacă aș scrie un articol
pentru cutare revistă de largă circulație.
125Recomandarea nr. 7 

Chiar și Ellen a trebuit să facă anumite schimbări. Anul trecut
i-am spus că intenționam să îi limităm activitățile extracuriculare și
că va trebui să aleagă între mai multe sporturi, activitatea din
Clubul Cercetașelor și alte activități de după școală. La început a
opus rezistență, explicându-mi că făcea mai puține lucruri decât
prietenele ei, lucru foarte adevărat. Multe dintre prietenele ei de la
școală practică mai multe sporturi în fiecare semestru, și în plus iau
lecții de muzică, de limbi străine și de artă, scop în care se trezesc
la 6:00 dimineața și se culcă la 10:00 seara.
I-am explicat lui Ellen că „reducerea activităților” face parte
integrantă din planul pe termen lung al familiei noastre. Eu am
decis să nu mai lucrez decât cu normă parțială la universitate, iar
tatăl ei să nu mai lucreze decât patru zile pe săptămână. Ellen s-a
uitat șocată la noi și ne-a întrebat:
– S-a întâmplat ceva rău?
I-am explicat că ne doream mai mult timp pentru noi înșine, în
care să fim împreună și să ne simțim bine. După ce i-am jurat că nu
eram niciunul bolnavi, s-a umplut de entuziasm și ne-a întrebat:
– O să avem mai mult timp ca să ne uităm la televizor?
– Nu, i-am răspuns. Ne propunem să ne distrăm mai mult în
familie. Eu și tatăl tău ne iubim munca, dar aceasta este foarte
solicitantă. Eu călătoresc și am termene limită pentru cărțile mele,
iar tatăl tău trebuie să fie tot timpul la datorie. Și tu muncești foarte
mult la școală. Ceea ce dorim este să avem mai mult timp pentru
noi toți.
Deși această experiență pare minunată la prima vedere, pentru
mine ca părinte a fost un lucru terifiant la început. Dacă greșeam?
Dacă trebuie să fii tot timpul ocupat și epuizat pentru a te simți
împlinit? Dacă Ellen nu va reuși să meargă la colegiul viselor ei
pentru că nu știe să cânte la vioară, să vorbească în dialectul
mandarin și în franceză, și să practice vreo șase sporturi?
Și ce dacă am duce astfel o viață normală, liniștită și fericită?
Oare chiar contează acest lucru?
126Darurile imperfecțiunii 

Da, acest lucru este singurul care contează pentru noi. Dacă
suntem cu adevărat preocupați de ceea ce contează pentru noi,
atunci jocul și odihna sunt esențiale. Dacă ceea ce contează pentru
noi sunt lucrurile pe care le afirmă sau le prețuiesc ceilalți oameni,
atunci nu ne putem evalua prețuirea de sine decât muncind până la
epuizare și producând la infinit.
La ora actuală, eu optez pentru joc și odihnă.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: unul din cele mai utile lucruri pe care le-
am făcut vreodată în familia noastră a fost lista „ingredientelor care
ne conferă bucurie și semnificație”. Te aceea, nu pot decât să te
încurajez să îți faci la rândul tău o astfel de listă, notând pe ea toate
lucrurile care te fac să te simți cu adevărat bine în viața ta. Com –
pară apoi această listă cu cea a lucrurilor pe care le ai de făcut și cu
cea a realizărilor pe care dorești să le obții. S-ar putea să ai o
surpriză de proporții!
Cultivă inspirația: ceea ce mă inspiră pe mine la acest capitol
este opera lui Stuart Brown despre joc și cartea lui Daniel Pink,
O minte complet nouă4. Dacă dorești să afli mai multe despre
importanța jocului și odihnei, îți recomand aceste două cărți.
Treci la fapte: Astăzi spune nu sistemului. Încalcă o regulă.
Șterge ceva de pe lista lucrurilor pe care le ai de făcut și notează pe
ea: „să trag un pui de somn”.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
4Daniel H. Pink, A Whole New Mind: Why Right-Brainers Will Rule
the Future, paperback ed. (Penguin Group, Riverhead Books, 2006).
127Recomandarea nr. 7 

Cultivarea stării de calm
și de liniște interioară
De îndată ce am început să lucrez la acest studiu, m-am dus
glonț la terapeuta mea. Știam că viața mea este dezechilibrată și
îmi doream să am parte de o viață comparabilă cu cea a subiecților
mei. Doream de asemenea să înțeleg de ce aveam amețeli ori de
câte ori mă simțeam cu adevărat neliniștită și stresată. Simțeam
literalmente că totul începe să se învârtă în jurul meu. De vreo
două ori chiar am leșinat.
Anxietatea nu era un simptom nou; doar amețeala. Înainte să
aflu de „Viața trăită din toată inima”, am reușit întotdeauna să îmi
gestionez prioritățile profesionale, solicitările familiei și presiunea
nemiloasă a vieții academice. Din multe puncte de vedere, anxie –
tatea a fost o constantă în viața mea.
De îndată ce am început să devin conștientă de faptul că poate
exista o „Viață trăită din toată inima”, corpul meu a început să îmi
transmită următorul mesaj: „Am să te ajut să accepți acest nou mod
de viață. De acum înainte o să am grijă să îți fie foarte dificil să
mai ignori anxietatea”. Așa se face că ori de câte ori mă simțeam
cuprinsă de anxietate, trebuia să mă așez; în caz contrar, riscam să
cad jos.
Îmi amintesc că i-am spus Dianei, terapeuta mea:
– Nu mai pot trăi în acest fel. Pur și simplu nu mai pot.
– Știu, mi-a răspuns ea. De ce crezi că ai nevoie?Recomandarea nr. 8
Eliberează-te de stilul de viață bazat pe anxietate
129

M-am gândit o secundă, apoi i-am răspuns:
– Am nevoie de o modalitate de a rămâne pe picioare atunci
când sunt cuprinsă de anxietate.
A continuat să dea din cap aprobator și să aștepte, așa cum fac
toți terapeuții. De această dată, a avut ceva de așteptat.
În cele din urmă, am înțeles:
– O! Știu. Nu mai pot trăi în acest fel. Nu mai pot funcționa pe
acest nivel de anxietate. Trebuie să descopăr o modalitate de a nu
mai fi la fel de anxioasă.
Tratamentul prin tăcere poate fi foarte eficient. Este enervant la
culme, dar funcționează.
Așadar, m-am folosit de studiul meu pentru a-mi pune la cale
un plan de reducere a anxietății. Subiecții pe care i-am intervievat
nu trăiesc complet lipsiți de anxietate și nu se opun acestei emoții,
dar sunt conștienți de ea. Ei sunt determinați să coabiteze cu
această emoție, fără să-și facă însă din ea un stil de viață, și reușesc
acest lucru prin cultivarea stării de calm și de liniște în viața lor,
făcându-și din aceste practici o normă.
Calmul și liniștea pot părea unul și același lucru, dar nu sunt,
iar noi avem nevoie de amândouă.
Starea de calm
Eu definesc starea de calm ca un proces de creare a perspec –
tivei și lucidității prin gestionarea reacțiilor noastre emoționale.
Ori de câte ori mă gândesc la cineva calm, îmi amintesc de oameni
care au o imagine de ansamblu asupra situației complicate în care
se află și care își conștientizează emoțiile fără să reacționeze la
teamă și la mânie.
Când eram însărcinată cu Ellen, cineva mi-a dat o cărticică
intitulată Iubirea de copii: o tradiție a educării calme a copiilor, de
Maud Bryt1. Mama, bunica și străbunica lui Bryt au fost moașe în
1 Maude Bryt, Baby Love: A Tradition of Calm Parenting (New York:
Dell, 1998).
130Darurile imperfecțiunii 

Olanda, iar cartea evocă experiența câștigată de ele. Încă mă mai
văd în balansoarul meu nou-nouț ținându-mă cu o mână de burtă și
ținând cartea cu cealaltă. Îmi amintesc că m-am gândit atunci:
„Acesta este scopul meu. Doresc să fiu un părinte calm”.
În mod surprinzător, chiar sunt un părinte destul de calm. Nu
pentru că acest lucru corespunde naturii mele, ci pentru că îl
practic în mod deliberat. Chiar foarte mult! Din fericire, am un
exemplu chiar lângă mine, sub forma soțului meu Steve. Privindu-l
pe el, am învățat valoarea perspectivei superioare și a liniștii în
situațiile dificile.
Ceea ce încerc în permanență este să nu reacționez imediat și să
mă gândesc: „Oare am la dispoziție toate informațiile necesare
pentru a lua o decizie și pentru a avea o reacție?” În plus, sunt
foarte atentă la efectele pe care le are starea de calm asupra unei
persoane anxioase sau a unei situații. O reacție de panică generează
inevitabil și mai multă panică sau teamă. După cum spune
psihologul și autoarea Harriet Lerner: „Anxietatea este extrem de
contagioasă. Din fericire, la fel este și starea de calm2”. Așadar,
totul se reduce la întrebarea: dorim să îi infestăm pe oamenii din
jur cu anxietatea noastră sau să ne vindecăm pe noi înșine (și pe
ei) prin starea noastră de calm?
Dacă alegem să rămânem calmi, noi trebuie să ne angajăm că
vom practica această stare. Chiar și cele mai mărunte lucruri con –
tează. Spre exemplu, înainte de a-i răspunde cuiva putem număra
până la zece sau ne putem acorda permisiunea de a spune: „Nu
sunt foarte sigur. Trebuie să mă mai gândesc”. De asemenea, este
foarte eficient să identificăm emoțiile care ne pot stârni cel mai
ușor reactivitatea, practicând apoi răspunsuri calme.
Cu doi ani în urmă a fost lansată o reclamă care arăta un cuplu
ai cărui parteneri țipau unul la celălalt, trântindu-și ușa în față. Cei
doi strigau lucruri de genul: „Te urăsc!”, „Vezi-ți de treabă!” și
2 Harriet Lerner, The Dance of Connection: How to Talk to Someone
When You’re Mad, Hurt, Scared, Frustrated, Insulted, Betrayed, or
Desperate (New York: HarperCollins, 2002).
131Recomandarea nr. 8 

„Nu vreau să vorbesc cu tine!” În timp ce îi priveai, nu-ți puteai da
seama ce aveau cei doi unul cu celălalt și de ce își spuneau acele
lucruri, pentru a o lua apoi de la început. După circa 20 de secunde,
cei doi s-au prins de mâini și au plecat. Unul dintre ei i-a spus
celuilalt:
– Cred că suntem gata.
Reclama trecea apoi direct la vocea comentatorului, care
spunea ceva de genul: „V orbește-ți copilului tău despre droguri. Nu
este ușor, dar i-ar putea salva viața”.
Această reclamă mi s-a părut un exemplu perfect de practicare
a stării de calm. Dacă nu am avut în copilărie modele de calm în
persoana părinților noștri și dacă nu am practicat de mici această
stare, este puțin probabil că vom reacționa astfel în situațiile
generatoare de anxietate sau de emoții intense.
În ceea ce mă privește, eu încep orice practică de inducere a
stării de calm prin câteva respirații profunde. O simplă inspirație
adâncă îmi este suficientă pentru a-mi încetini orice reacție
impulsivă. Uneori continui această practică cu un proces mental de
exemplu: „Îmi vine să urlu!! Am însă suficiente informații pentru
a izbucni? Mă va ajuta cu ceva dacă voi începe să țip?” De bună
seamă, răspunsul este de fiecare dată nu.
Starea de liniște
Conceptul de liniște este mai ușor de înțeles decât cel de pace,
dar mie una mi s-a părut mai greu de pus în practică.
Aș dori să îți pot descrie cât de mare a fost rezistența pe care
am opus-o chiar și simplei ascultări a celor care mi-au descris
liniștea ca o parte integrantă a „Vieții trăite din toată inima”. De la
meditație și rugăciune la perioadele regulate de reflecție tăcută și la
retragerile în solitudine, toți subiecții din această categorie mi-au
vorbit despre nevoia de a-și liniști corpul și mintea pentru a nu
cădea pradă anxietății și pentru a nu se simți copleșiți.
Sunt convinsă că rezistența mea în fața acestei idei provine de
la faptul că simplul gând la meditație mă face să mă simt neliniș –
132Darurile imperfecțiunii 

tită. Ori de câte ori încerc să meditez, mă simt o impostoare. Îmi
petrec tot timpul gândindu-mă ce să fac pentru a-mi opri procesul
gândirii! Bun, deci nu mă gândesc la nimic. Nu mă gândesc la
nimic. Lapte, scutece, detergent pentru rufe… stop! Bun, deci nu
mă gândesc la nimic. Nu mă… Doamne, mai durează mult?
Nu-mi place să recunosc acest lucru, dar adevărul este că până
nu demult ideea de liniște îmi provoca o mare anxietate. În mintea
mea, ea era strâns asociată cu asumarea unei posturi șezând cu
picioarele încrucișate și cu focalizarea asupra unei stări evazive de
vid mental. Pe măsură ce am colectat și am adunat mai multe
povești de viață, mi-am dat seama că această perspectivă era
greșită. Iată definiția liniștii care a reieșit din datele pe care le-am
adunat:
Liniștea nu se referă la focalizarea asupra unei stări de vid
mental, ci la crearea unui luminiș mental, a unui spațiu
eliberat de emoții în care să ne putem gândi, să putem simți,
să visăm și să ne punem întrebări.
Dacă ne putem detașa de prezumțiile noastre referitoare la
starea de liniște și dacă ne putem crea acest spațiu interior, noi
avem o șansă mai bună de a ne deschide și de a ne confrunta cu
următorul obstacol în calea liniștii: teama. Iar această teamă poate
fi foarte intensă.
Dacă vom face o pauză suficient de lungă pentru a ne crea acest
spațiu mental liniștit, adevărul vieții noastre va ieși invariabil la
suprafață. Noi ne convingem singuri că dacă vom rămâne suficient
de ocupați și vom continua să ne mișcăm, realitatea nu va ține
pasul cu noi. De aceea, evităm adevărul care ne spune cât de
obosiți, de speriați, de confuzi și de copleșiți ne simțim. Ironia
sorții face ca lucrul care ne epuizează cel mai tare să fie exact
această încercare de a evita adevărul. De aceea este anxietatea atât
de omniprezentă: ea se alimentează din propria ei energie. Întot –
deauna am fost de părere că dacă ar începe să se organizeze
întâlniri în 12 Pași pentru dependenții de „ocupații”, organizatorii
ar avea nevoie de un stadion întreg pentru participanți.
133Recomandarea nr. 8 

Pe lângă teamă, un alt obstacol care se opune stării de liniște și
de calm este maniera în care am fost educați să ne gândim la aceste
practici. Încă din primii ani de viață, noi primim mesaje confuze
legate de valoarea stării de calm și de liniște. Părinții și profesorii
țipă la copii: „Liniștește-te!” sau „Stai cuminte!”, în loc să îi ajute
să adopte comportamentele pe care doresc să le vadă implementate
în practică. De aceea, în loc să se transforme într-o practică ce
merită să fie cultivată, starea de calm dă naștere unei anxietăți
perpetue, iar ideea de liniște ne face să sărim cât colo!
În această lume din ce în ce mai complicată și mai cuprinsă de
anxietate, noi avem nevoie de mai mult timp pentru a face din ce în
ce mai puțin. De aceea, atunci când începem să cultivăm starea de
calm și de liniște în viața noastră, acest lucru se poate dovedi
dificil, mai ales dacă sesizăm cât de mult ne definesc stresul și
anxietatea viața de zi cu zi. Din fericire, dacă perseverăm, anxie –
tatea își pierde încetul cu încetul puterea asupra noastră, iar noi
dobândim o claritate din ce în ce mai mare referitoare la ceea ce
facem, la motivele pentru care facem ce facem și la lucrurile cu
adevărat importante pentru noi.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: Procesul meu de eliberare de anxietate a
presupus cultivarea unei stări din ce în ce mai profunde de calm și
de liniște, dar și mai multe exerciții fizice și mai puțină cafeină.
Cunosc foarte mulți oameni care iau pastile pentru a adormi seara
și care beau cafea în cursul zilei pentru a rămâne treji. Calmul și
liniștea sunt remedii foarte puternice împotriva insomniei și a
lipsei de energie. În cazul meu, exercițiile zilnice de cultivare a
stării de calm și de liniște, plimbările pe jos și înotul, plus
reducerea cantității de cafea băută au făcut minuni.
Cultivă inspirația: unul din lucrurile care mă inspiră și mă
ajută să mă transform este un mesaj pe care l-am citit în cartea lui
Harriet Lerner, Dansul conexiunilor3. Dr. Lerner explică aici că toți
3Ibid.
134Darurile imperfecțiunii 

oamenii au tipare ale gestionării anxietății. Unii reacționează la
anxietate prin funcționare în exces, iar alții prin reducerea funcțio-
nării. Primii au tendința să ceară imediat sfaturi, ajutor, asistență, și
se bagă în treaba celorlalți în loc să privească în interiorul lor.
Ceilalți au tendința să devină mai puțin competenți în condiții de
stres. Ei îi invită pe ceilalți oameni să preia controlul și devin de
multe ori subiect de bârfă și de griji în familia lor. Ajung astfel să
fie etichetați drept „iresponsabili”, „copii-problemă” sau „persoane
fragile”. Dr Lerner explică faptul că privirea acestor comporta –
mente drept simple tipare prin care oamenii reacționează la anxie –
tate, și nu ca adevăruri imuabile, ne poate ajuta să înțelegem mai
bine faptul că ne putem schimba. Cei care funcționează în exces,
așa cum sunt eu, se pot deschide în fața vulnerabilităților lor legate
de anxietate, iar cei care își pierd eficiența pot lucra pentru ampli –
ficarea competențelor și capacităților lor.
Treci la fapte: experimentează cu diferite ipostaze ale liniștii și
calmului. Orice om își dorește să găsească metoda cea mai potri –
vită pentru el. Ca să fiu sinceră, eu devin cu adevărat deschisă și
mă purific cel mai bine de bagajele emoționale atunci când mă
plimb singură prin natură sau pe afară. Chiar dacă nu este o liniște
perfectă (din punct de vedere tehnic), acest lucru mă ajută să mă
liniștesc în interior și să mă deschid la nivel emoțional.
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
135Recomandarea nr. 8 

Cultivarea activităților care contează
pentru tine
Spuneam în capitolul despre creativitate că o bună parte din
munca mea constă în stabilirea de conexiuni. De fapt, esența muncii
mele constă în identificarea și numirea conexiunilor subtile și ade –
seori nerostite între gândurile, sentimentele și acțiunile noastre.
Unele conexiuni sunt ușor de urmărit și de încadrat în imaginea de
ansamblu. Altele sunt însă greu de depistat, iar încercarea de a le
corela într-o imagine de ansamblu este dificilă. Această recomandare
a debutat sub semnul unei astfel de experiențe, dar în timp am reușit
să identific anumite corelații uimitoare.
Încă de la începutul cercetării mele mi-a fost clar că „Viața
trăită din toată inima” presupune angrenarea în ceea ce subiecții
mei au numit o muncă semnificativă. Unii au vorbit chiar de o
chemare, iar alții mi-au descris un sentiment colosal de împlinire și
realizare care are la bază activitatea pe care o desfășoară. Până aici
lucrurile par ușor de înțeles, dar definirea muncii semnificative
pare direct corelată (într-un sens sau în altul) cu următoarea listă
de cuvinte ce joacă un rol deosebit în sentimentul de împlinire de
care vorbeam mai sus:
● Daruri și talente
● Spiritualitate
● Câștigarea traiului
● AngajamentRecomandarea nr. 9
Eliberează-te de îndoiala de sine și de dictate
cum ar fi „ar trebui să faci” cutare lucru
137

● Lucruri despre care se presupune că „trebuie” să le faci
● Îndoială de sine
Mi-a luat mult timp ca să înțeleg relația dintre aceste cuvinte.
Partea epuizată din mine își dorea să uite de aceste cuvinte
„suplimentare”, la fel cum face Steve când cumpără o piesă de
mobilier de la IKEA pe care o asamblează singur, iar când a termi –
nat constată că i-au mai rămas 12 șuruburi nefolosite. În mod
similar, îmi doream să consider că am terminat, să ridic din umeri
citind lista de mai sus și să spun: „Este suficient de bine! Restul
sunt în plus”.
Nu am putut face acest lucru. De aceea, am selectat ideea de
muncă semnificativă, am intervievat noi subiecți, am descoperit
conexiunile și mi-am reconstruit întreaga structură a recomandării.
Iată ce a rezultat în urma acestui demers:
● Toți oamenii au daruri și talente. Ori de câte ori ne cultivăm
aceste înzestrări și le împărtășim cu restul lumii, noi dăm sens
și semnificație vieții noastre.
● Nemanifestarea darurilor noastre conduce la o mare apăsare.
Cercetarea m-a condus la concluzia că nefolosirea darurilor cu
care am venit înzestrați nu se soldează cu efecte minore asupra
vieții noastre; noi plătim un preț ridicat pentru acest lucru, sub
forma bunăstării noastre fizice și emoționale. Atunci când nu
ne folosim talentele pentru a cultiva o activitate semnificativă
pentru noi, intrăm într-o stare conflictuală. Ne simțim deco –
nectați și apăsați de un sentiment de gol interior, de frustrare,
resentiment, rușine, dezamăgire, teamă și chiar durere sufle –
tească.
● Majoritatea oamenilor care caută conexiuni spirituale își
petrec prea mult timp privind cerul și întrebându-se de ce
locuiește Dumnezeu atât de departe de ei. Adevărul este că
Dumnezeu trăiește în interiorul nostru, nu deasupra noastră.
Împărtășirea darurilor și talentelor cu care am venit înzes –
trați cu restul lumii este cea mai puternică sursă de conectare
cu Dumnezeu.
138Darurile imperfecțiunii 

● Folosirea darurilor și talentelor pentru a crea o muncă sem –
nificativă presupune un angajament uriaș, căci în marea
majoritate a cazurilor această activitate nu este cea care plă –
tește facturile. Unii oameni reușesc să își armonizeze perfect
viața, folosindu-și darurile și talentele în sfera profesiunii lor,
fapt care le hrănește sufletul, dar le permite inclusiv să își
câștige traiul. Din păcate, cei mai mulți dintre oameni nu
reușesc acest lucru.
● Nimeni nu poate defini în locul nostru ce este semnificativ
pentru noi. Cultura în care trăim nu ne poate dicta acest lucru.
Folosirea darurilor noastre poate presupune lucrul în exte –
riorul casei, creșterea copiilor, avocatura sau pictura. La fel ca
și darurile și talentele cu care suntem înzestrați, semnificația
este unică pentru fiecare dintre noi.
Îndoiala de sine și dictate de genul:
„ar trebui să faci” cutare lucru
Demonii din interiorul minții noastre se pot împotrivi cu înver –
șunare cultivării activităților care au semnificație pentru noi. Ei
încep de regulă prin a pune la îndoială darurile și talentele noastre:
● „Or avea toți oamenii daruri speciale… dar tu nu ai. Altfel nu
s-ar putea explica de ce nu le-ai găsit încă”.
● „Da, te pricepi de minune să faci acest lucru, dar în acest caz
nu putem vorbi de un dar. Nu este o activitate suficient de mă –
reață sau de importantă pentru a vorbi de un talent autentic”.
Îndoiala de sine subminează procesul de identificare a darurilor
personale și de împărtășire a lor cu lumea exterioară. Așa cum
cultivarea și împărtășirea talentelor noastre echivalează cu onora –
rea spiritului nostru și cu conectarea cu Dumnezeu, îndoiala de
sine echivalează cu subminarea credinței noastre datorită temerilor.
Demonii interiori inventează mii de dictate de exemplul: „ar
trebui să faci cutare lucru” pentru a te integra, pentru a deveni
139Recomandarea nr. 9 

„perfect”, pentru a le face pe plac celorlalți și pentru a-ți dovedi ție
însuți propria valoare:
● „Ar trebui să ai grijă să produci bani, nu să dai sens vieții
tale”.
● „Ar trebui să te maturizezi și să devii un……… Ceilalți
oameni contează pe tine”.
● „Ar trebui să îți detești munca. Aceasta este însăși definiția
muncii”.
● „Dacă ai fi cu adevărat curajos, ar trebui să îți dai demisia și
să faci ce îți place cu adevărat. Nu-ți face griji legate de bani!”
● „Ar trebui să alegi între ceea ce îți place să faci și ceea ce îți
poate susține familia”.
Pentru a depăși îndoiala de sine și dictatele de genul „ar trebui să
faci cutare lucru”, noi trebuie să ne asumăm aceste mesaje. De ce
anume ne temem? Ce include lista noastră de lucruri pe care „ar trebui
să le facem”? Cine spune că ar trebui să facem așa ceva? De ce?
Demonii mentali sunt ca bebelușii: dacă îi ignori, vociferează și
mai tare. De aceea, este de preferat să admiți că le-ai auzit mesajul.
Notează aceste gânduri pe o foaie de hârtie. Știu că pare greu de
crezut la prima vedere, dar scrierea și asumarea acestor mesaje nu
le face mai puternice. Dimpotrivă, ne face pe noi mai puternici,
căci ne oferă oportunitatea de a spune: „Înțeleg. Îmi dau seama că
mă tem de acest lucru, dar am de gând să îl fac oricum”.
Îmi pare bine de cunoștință. Cu ce te ocupi?
Pe lângă demonii interiori, un alt lucru care se opune cultivării
unei munci semnificative este dificultatea noastră de a ne defini în
mod onest pe noi înșine și ceea ce facem. Într-o lume care pune
mai presus de orice munca, întrebarea cea mai comună pe care le-o
punem altora și care ni se pune la rândul nostru este: „Cu ce te
ocupi?” Nu mi-a plăcut niciodată această întrebare. Mi s-a părut
întotdeauna că aceasta mă minimalizează și creează mai degrabă
confuzie decât lămurește ceva.
140Darurile imperfecțiunii 

La ora actuală, atunci când sunt întrebată: „Cu ce te ocupi?”,
răspund întotdeauna: „Cât timp ai la dispoziție?”
Marea majoritate a oamenilor oferă răspunsuri complicate la
această întrebare. Spre exemplu, eu sunt simultan mamă, soție,
cercetătoare, scriitoare, povestitoare, soră, prietenă, fiică și profe –
soară. Toate aceste activități îmi definesc identitatea, așa că nu știu
niciodată cum să răspund la întrebarea de mai sus. Și ca să fiu
sinceră, am cam obosit să selectez doar anumite activități pentru
a-i ușura înțelegerea persoanei care mi-a pus întrebarea.
În anul 2009 am cunoscut-o pe Marci Alboher, o autoare / vor –
bitoare / antrenoare. Dacă te întrebi de ce am pus atâtea bare „ / ”,
îți pot răspunde că Marci este autoarea cărții O persoană / Cariere
multiple: un nou model de succes în muncă / viață1.
Alboher a intervievat sute de oameni care au simultan mai
multe cariere și a descoperit că aceste cariere multiple – cerce –
tător / povestitor, artist / agent imobiliar – integrează și exprimă
din plin pasiunile, talentele și interesele multiple ale oamenilor
decât o carieră singulară. Cartea lui Marci este plină de povești ale
unor oameni care cultivă activități semnificative refuzând să fie
definite de o carieră singulară. Exemplele din carte includ un
docher / producător de filme documentare, un consultant pe
probleme de management / autor de benzi desenate, un avocat / șef
bucătar, un rabin / comedian de club (stand-up), un chirurg /
dramaturg, un director de investiții / cântăreț de muzică rap și un
terapeut / creator de viori.
Am ținut să comentez acest efect al barei („ / ”) deoarece
cunosc foarte mulți oameni (în lumea blogurilor, artei și scrisului)
care se tem să își asume propriile pasiuni. Spre exemplu, am
cunoscut recent o femeie la o conferință a mediei sociale care este
contabilă / creatoare de bijuterii. Întâlnirea m-a încântat, căci am
cumpărat online de la ea o pereche de cercei foarte frumoși. Când
am întrebat-o de cât timp era creatoare de bijuterii, a roșit și mi-a
spus:
1 Marci Alboher, One Person / Multiple Careers: A New Model for Work
/ Life Success (New York: Business Plus, 2007).
141Recomandarea nr. 9 

– Aș vrea eu… De fapt, sunt contabilă. Nu sunt o creatoare
adevărată de bijuterii.
M-am gândit în sinea mea: „Tocmai îți port cerceii, nu
abacul!” Am arătat că mâna cerceii și i-am spus:
– Sigur că ești o creatoare de bijuterii!
Mi-a zâmbit și mi-a răspuns:
– Nu prea fac bani din activitatea asta. Pur și simplu îmi place
să o fac.
Am înțeles-o. Nici mie nu-mi place să recunosc că sunt
scriitoare, căci nu mă simt legitimă. Nu mă consider suficient de
scriitoare. Depășirea îndoielii de sine presupune cultivarea convin –
gerii că suntem suficient de buni așa cum suntem și eliberarea de
prejudecățile celorlalți oameni referitoare la ceea ce ar trebui să
fim și cum ar trebui să ne numim.
În fiecare semestru le repet studenților mei următorul citat din
teologul Howard Thurman. A fost întotdeauna unul din citatele
mele favorite, dar după ce am studiat importanța muncii semnifi –
cative a căpătat un sens nou pentru mine: „Nu te întreba de ce are
nevoie lumea. Întreabă-te ce te face să te simți viu și dă curs
lucrului respectiv. Lumea are nevoie de oameni care se simt vii”.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: poate dura o vreme să te lămurești ce
înseamnă să faci o muncă semnificativă pentru tine. În cazul meu,
am preferat să fac o listă a criteriilor care definesc cuvântul
„semnificativ” pentru mine. Am ajuns astfel la concluzia că doresc
ca ceea ce fac să fie inspirat, contemplativ și creativ. Ori de câte ori
iau decizii legate de lucrurile pe care doresc să le fac, de
angajamentele mele și de felul în care îmi petrec timpul, țin cont de
acest filtru.
Cultivă inspirația: îți recomand insistent cartea lui Marci
Alboher, O persoană / Cariere multiple. Vei găsi aici multe stra –
tegii practice care te vor ajuta să faci simultan mai multe lucruri. O
142Darurile imperfecțiunii 

altă sursă constantă de inspirație pentru mine este Malcom
Gladwell. În cartea sa, Outliers, Gladwell propune trei criterii ale
muncii semnificative: complexitatea, autonomia și relația dintre
efort și răsplată, pe care le regăsim adeseori în munca creativă2.
Aceste criterii corespund perfect cultivării muncii semnificative în
contextul „Vieții trăite din toată inima”. În sfârșit, cred că toată
lumea ar trebui să citească Alchimistul3 lui Paulo Coelho. Personal,
încerc să îl recitesc cel puțin odată pe an. Cartea prezintă exemplar
conexiunile care există între darurile, spiritualitatea și munca
noastră (cu sau fără bară), precum și felul în care se integrează
acestea pentru a crea semnificație și sens în viața noastră.
Treci la fapte: Fă o listă cu activitățile care te inspiră. Nu-ți
propune să fii pragmatic. Nu te gândi la activitățile prin care îți
poți câștiga traiul. Gândește-te la ceea ce îți place cu adevărat. Nu
spune nimeni că trebuie să renunți la slujba ta actuală pentru a
cultiva o muncă semnificativă. De altfel, nu este exclus ca această
slujbă să fie deja semnificativă pentru tine – atâta doar că nu te-ai
gândit până acum la acest lucru. Care este alternativa ideală pentru
tine? Tu ce dorești să fii când vei crește mare? Ce anume dă sens
vieții tale?
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
2 Malcolm Gladwell, Outliers: The Story of Success (New York:
Hachette Book Group, Little, Brown and Company, 2008).3 Paulo Coelho, The Alchemist (New York: HarperCollins, 2006).
143Recomandarea nr. 9 

Cultivarea râsului, cântecului și
dansului
Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum
nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi
niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis.
– MARK TWAIN
De-a lungul istoriei, oamenii s-au bazat întotdeauna pe râs,
cântec și dans pentru a se exprima, pentru a-și comunica poveștile
și emoțiile, pentru a sărbători și pentru a jeli, și pentru a se integra
în comunitate. Deși marea majoritate a oamenilor ar spune că viața
fără râs, cântec și dans este insuportabilă, este ușor să ignorăm
aceste activități, neacordându-le importanța cuvenită.
Râsul, cântecul și dansul sunt atât de întrețesute în urzeala vieții
de zi cu zi încât noi uităm adeseori cât de mult îi prețuim pe cei
care ne fac să râdem, dar și cântecele care ne inspiră să deschidem
geamul mașinii și să cântăm din toată inima sau libertatea totală pe
care o simțim atunci când „dansăm ca și cum nu ne-ar vedea
nimeni”.
În cartea ei, Dansând pe străzi: o istorie a bucuriei colective,
criticul social Barbara Ehrenreich conchide că noi suntem „ființe
care aparțin societății, care simt nevoia instinctivă de a-și împărtăși
bucuria1”. Eu cred cu toată convingerea că are dreptate. Una din
1 Barbara Ehrenreich, Dancing in the Streets: A History of Collective
Joy (New York: Metropolitan Books, 2006).Recomandarea nr. 10
Eliberează-te de nevoia de a fi popular și de a
deține întotdeauna controlul
145

ideile care îmi plac cel mai mult este cea a extazului colectiv, mai
ales în aceste timpuri în care atmosfera colectivă generală este mai
degrabă una de teamă și de anxietate.
În timp ce analizam datele colectate, mi-am pus două întrebări:
1. De ce sunt râsul, cântecul și dansul atât de importante pentru
noi?
2. Există vreun element care ne transformă pe care îl au în
comun?
Este foarte greu să răspundem la aceste întrebări, căci noi ne
exprimăm prin râs, cântec și dans atunci când suntem bucuroși, dar
și atunci când ne simțim singuri, triști, entuziasmați, îndrăgostiți,
cu inima zdrobită, speriați, rușinați, plini de încredere, sută la sută
convinși, plini de îndoială, curajoși, îndurerați și fericiți (ca să
numesc doar o parte din paleta emoțiilor acoperite). Personal, am
convingerea că poate exista un cântec și un dans, ba chiar și o
deschidere către râs, pentru fiecare emoție umană.
După doi ani în care mi-am analizat datele am ajuns la
următoarele concluzii:
Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și
spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care
contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere,
inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem
singuri.
Ironia sorții a făcut să aflu cele mai multe informații despre râs
în cei opt ani în care m-am ocupat de studierea rușinii. Flexibi –
litatea în fața rușinii presupune capacitatea de a râde. În cartea
Credeam că numai eu sunt în această situație descriu un tip de râs
care ne ajută să ne vindecăm și pe care îl numesc râsul cunoaș-
terii. Râsul este o formă spirituală de comuniune fără cuvinte, de
gen: „Sunt alături de tine. Te înțeleg”.
Râsul autentic nu are nimic de-a face cu umorul care te face să
te iei în derâdere sau cu râsul chinuit în spatele căruia ne ascundem
uneori. Râsul cunoașterii întruchipează ușurarea și conexiunea pe
care le experimentăm atunci când realizăm puterea împărtășirii
146Darurile imperfecțiunii 

poveștilor noastre. În astfel de cazuri noi nu râdem de ceilalți, ci
împreună cu ei.
Una din definițiile mele favorite ale râsului este cea dată de
autoarea Anne Lamott, pe care am auzit-o spunând odată: „Râsul
este o formă efervescentă de sfințenie”. Amin!
Cântecul
Întreaga mea viață are o istorie muzicală pe care o pot urmări,
de la benzile pe care le ascultau părinții mei în mașina de familie și
până la discurile mele de vinil din anii 70, apoi la benzile de
casetofon din anii 80-90, iar mai târziu la listele de mp3-uri din
aparatul meu iTune. Aceste cântece îmi trezesc amintiri precise și
emoții intense, așa cum nimic altceva nu o poate face.
Sunt conștientă că nu toată lumea împărtășește aceeași pasiune
pentru muzică, dar calitatea universală a cântecelor este capacitatea
lor de a ne emoționa, uneori în feluri pe care nu le-am fi bănuit
niciodată. Spre exemplu, am privit recent o scenă dramatică
dintr-un film cu muzică, apoi fără muzică. Nu mi-a venit să cred
cât de mare a fost diferența.
Prima dată când am privit scena nici măcar nu mi-am dat seama
de fundalul sonor. Mă frământam pe scaunul meu sperând că
lucrurile vor evolua așa cum îmi doream. Când am privit din nou
scena fără muzică, mi s-a părut lipsită de orice expresie. Nu am
mai simțit anticipația de dinainte. Scena mi s-a părut o înșiruire de
evenimente fără nicio componentă emoțională.
Indiferent dacă ia forma imnului național, a unui imn religios, a
unui cântec din colegiu, a unei melodii pe care o ascultăm la radio
sau a coloanei sonore a unui film, muzica ne oferă o sumedenie de
conexiuni fără de care nu am putea trăi.
Dansul
Personal, măsor sănătatea spirituală a familiei mele în funcție
de cât de mult dansăm în bucătărie. Nu glumesc! Cântecul favorit
147Recomandarea nr. 10 

pe care dansează Charlie este „Kung Fu Fighting”, în timp ce Ellen
preferă „Ice Ice Baby”, o melodie cântată de Vanilla Ice! Noi
suntem iubitori de muzică și de dans, nu snobi! Nu ne dăm în lături
de la un twist sau să dansăm pe „Macarena”. Nu am o bucătărie
foarte mare, așa că atunci când ne înghesuim toți patru în ea, dând
din toate cele, haosul este total, dar distracția este la maxim.
Nu a durat mult ca să îmi dau seama că dansul este o chestiune
delicată pentru cei mai mulți dintre oameni. Râsul isteric ne face să
simțim că am pierdut controlul, iar cântatul cu voce tare ne face să
ne rușinăm, dar pentru marea majoritate a oamenilor nu există
formă a expresiei de sine care să îi facă să se simtă mai vulnerabili
ca dansul. În acest caz vulnerabilitatea este absolută, căci se mani –
festă la nivel corporal. Singura ipostază comparabilă de vulnera –
bilitate corporală totală este goliciunea, și nu cred că trebuie să
insist asupra acestui subiect!
Pentru cei mai mulți dintre oameni, această vulnerabilitate
publică este prea greu de suportat. De aceea, ei dansează acasă sau
numai în fața celor pe care îi iubesc. Alții se simt atât de expuși
încât nu dansează deloc. O femeie mi-a spus odată:
– Uneori, când mă uit la televizor la alți oameni care dansează
sau când aud o muzică inspirată, îmi mișc picioarele în pași de
dans fără măcar să observ. Când îmi dau în sfârșit seama ce fac, mă
simt stânjenită, căci nu am un ritm interior.
Fără doar și poate, unii oameni au o ureche muzicală și o coor –
donare mai bune decât alții, dar eu am ajuns să cred că dansul
există în ADN-ul nostru. Nu vorbesc despre mișcările super-sofis –
ticate de tip Dansând cu stelele, ci doar de atracția față de ritm și
mișcare. Această tendință este foarte ușor de observat la copii.
Aceștia dansează în mod instinctiv, până când învață de la noi că
trebuie să fie atenți la felul în care arată și la ceea ce gândesc
despre ei ceilalți oameni. Copiii mici nu se sfiesc să danseze chiar
goi pușcă. Chiar dacă nu se sincronizează întotdeauna perfect cu
ritmul muzicii, bucuria și plăcerea lor sunt absolute.
După cum spune autoarea Mary Jo Putney: „Ceea ce iubește
omul în copilărie rămâne pentru totdeauna în inima lui”. Dacă
148Darurile imperfecțiunii 

acest lucru este adevărat (și eu cred că este), înseamnă că dansul
rămâne pentru totdeauna în inima noastră, chiar și atunci când
mintea devine foarte îngrijorată în legătură cu ceea ce ar putea
gândi ceilalți oameni.
Dorința de a fi popular (cool) și de a deține întotdeauna
controlul
Singura monedă reală de schimb în această lume falimen –
tată este ceea ce împărtășești cu alții atunci când nu te simți
popular.
– Citat din filmul Aproape faimos, 2000
În mod incontestabil, un râs abdominal bun, cântatul cu toată
gura și dansul ca și cum nu ne-ar vedea nimeni ne fac bine sufle –
tului. Dar așa cum spuneam mai devreme, ele reprezintă inclusiv
exerciții de vulnerabilitate. Există foarte mulți factori care declan –
șează rușinea din cauza vulnerabilității provocate de râs, cântec și
dans. Lista include teama de a nu fi perceput ca ciudat, bizar,
stupid, spastic, nepopular, necontrolat, imatur sau pur și simplu
nerod. Pentru cei mai mulți dintre noi, această listă poate fi de-a
dreptul înspăimântătoare. Demonii mentali au în permanență grijă
ca expresia de sine să cedeze în favoarea protecției de sine.
● „Ce vor crede ceilalți oameni?”
● „Toată lumea se uită la tine – potolește-te!”
● „Arăți ridicol! Revino-ți!”
Femeile îmi vorbesc adeseori de faptul că se tem să nu fie
percepute ca fiind „prea zgomotoase” sau „nelalocul lor”. Nu-ți pot
spune câte femei mi-au relatat experiența dureroasă a renunțării la
griji (autocontrol) pentru a fi admonestate cu superioritate: „Vai!
Calmează-te!”
La rândul lor, bărbații se tem să nu fie percepuți ca „necontro –
lați”. Unul dintre ei mi-a spus: „Femeile ne spun adeseori că
149Recomandarea nr. 10 

trebuie să fim mai puțin controlați și să ne distrăm mai mult. Cât de
atrăgători le-am părea însă dacă ne-am face de râs în fața altor
bărbați pe ringul de dans, sau și mai rău, a iubitelor acestora? Este
infinit mai ușor să stai deoparte și să te prefaci complet neinteresat
de dans (chiar dacă îți dorești să dansezi)”.
Există multe modalități prin care bărbații și femeile cerșesc
aprobarea celorlalți în această privință, dar două dintre cele mai
intense sunt dorința de a fi percepuți ca fiind populari (cool) și
„controlați”. Dorința de a fi popular este sinonimă cu dorința de a
ne minimaliza vulnerabilitatea astfel încât să reducem riscul de a fi
ridiculizați și de a ne face de râs.
Noi le cerșim celorlalți aprobarea ori de câte ori adoptăm
tiparul emoțional și comportamental al celor „populari” și sfârșim
prin a ne considera „mai buni decât ceilalți”. „Controlul” nu se
referă întotdeauna la dorința de a manipula situațiile, ci poate avea
legătură cu nevoia de a gestiona mai bine percepțiile. Noi dorim să
controlăm ce gândesc ceilalți oameni despre noi, astfel încât să ne
simțim mai bine în mijlocul lor.
Am crescut într-o familie care a prețuit dintotdeauna la maxim
popularitatea și integrarea socială. Când am ajuns la anii de adult,
m-am văzut nevoită să lucrez în mod serios cu mine pentru a-mi
permite să fiu vulnerabilă și autentică la acest capitol. Râdeam,
cântam și dansam, dar numai ca un adult, ferindu-mă să par
vreodată ridicolă sau stupidă. Ani la rând, aceștia s-au numărat
printre principalii factori care mi-au declanșat rușinea.
În timpul anului Prăbușirii / Trezirii mele Spirituale (2007), am
aflat cât de multe lucruri am avut de pierdut încercând să rămân
cool. Mi-am dat seama că unul din motivele pentru care mă tem să
încerc lucruri noi (precum yoga sau cursul de hip-hop din sala de
gimnastică) este teama de a nu fi percepută ca ciudată sau
nelalocul meu.
Am petrecut foarte mult timp și am cheltuit multă energie
pentru a scăpa de această teamă. Chiar și la ora actuală, continui să
nu îmi dau pe deplin drumul decât în preajma oamenilor în care am
150Darurile imperfecțiunii 

o încredere deplină, dar acest lucru nu mă deranjează prea tare.
Totuși, fac eforturi pentru a nu le transmite această teamă copiilor
mei. Acest lucru se întâmplă frecvent atunci când nu suntem
conștienți de demonii noștri mentali și de factorii care ne declan –
șează rușinea. Iată o dovadă în această direcție:
Anul trecut a trebuit să mă reped până la magazinul Nordstrom
ca să îmi cumpăr niște produse cosmetice. Mă aflam într-una din
acele faze în care mi se părea că „nimic nu mă mai încape și mă
simt ca Jabba the Hutt*”. De aceea, mi-am pus pe mine treningul
cel mai lăbărțat, o eșarfă pe cap care să-mi ascundă părul nespălat
și ciufulit, și i-am spus lui Ellen:
– Nu stăm deloc. Intrăm și ieșim imediat!
În drum spre mall, Ellen mi-a reamintit că pantofii pe care i-a
primit cadou de la bunica ei se aflau în portbagaj și m-a întrebat
dacă îi putem schimba cu unii cu un număr mai mare, dacă tot ne
aflam în magazin. După ce mi-am cumpărat produsele cosmetice,
am urcat la etaj, la departamentul de pantofi pentru copii. De
îndată ce am ieșit din ascensor, am văzut trei femei superbe stând
în departamentul de pantofi. Părul lor frumos și lung se revărsa
peste umerii lor înguști. Femeile mergeau în cizmele lor cu tocuri
înalte și cu vârfuri ascuțite, însoțindu-și fiicele la fel de frumoase
care doreau să probeze niște adidași.
În timp ce încercam să evit comparațiile dezastruoase focali –
zându-mi atenția asupra pantofilor, am surprins cu privirea laterală
o mișcare în imediata mea apropiere. Era Ellen. În difuzoare se
auzea o melodie pop, iar Ellen, fiica mea în vârstă de opt ani, care
nu are deloc probleme cu încrederea în sine, dansa. De fapt, ca să
fiu mai precisă, executa „dansul robotului”!
Exact în momentul în care Ellen și-a ridicat privirea și a văzut
că mă uit la ea, le-am surprins pe magnificele mame și pe nu mai
puțin superbele lor fiice privind-o pe Ellen. Mamele păreau stânje –
nite de comportamentul lui Ellen, iar fiicele, care aveau vreo doi
ani în plus față de fiica mea, își șopteau ceva la ureche, probabil
*Personaj cu o înfățișare grotescă din filmul Star Wars.
151Recomandarea nr. 10 

niște replici sarcastice. Ellen a înghețat. A rămas în poziția ciudată
în care se afla, cu brațele contorsionate, și s-a uitat întrebătoare la
mine, ca și cum mi-ar fi spus: „Ce să fac, mamă?”
Reacția mea instinctivă într-un astfel de scenariu este să îi arunc
lui Ellen o privire dură, salvându-mă astfel pe mine în timp ce o
trădez pe ea. Slavă cerului, de această dată nu am făcut acest lucru.
O voce interioară, datorată concluziilor pe care le-am tras în ultima
vreme în urma acestui studiu, dar și instinctului meu matern și
poate unei grații divine, mi-a șoptit la ureche: „Alege-o pe Ellen!
Fii de partea ei!”
Le-am privit pe celelalte mame, iar apoi am privit-o pe Ellen.
Mi-am adunat tot curajul de care eram capabilă, i-am zâmbit și
i-am spus:
– Ai uitat să faci „sperietoarea de ciori”.
I-am exemplificat apoi mișcarea, ducându-mi un braț lateral și
lăsându-mi antebrațul să atârne și să se balanseze grotesc. Ellen
mi-a zâmbit. Am rămas în mijlocul departamentului de pantofi și
am continuat să exersăm mișcările până când s-a terminat cântecul.
Nu știu cum au reacționat celelalte femei, căci nu mi-am mai
desprins privirea de la Ellen.
Trădarea este un cuvânt cheie în contextul acestei recomandări.
Atunci când punem mai presus popularitatea și controlul în
defavoarea libertății de a da frâu liber părții inocente din noi (care
este cea mai apropiată de sufletul nostru), noi ne trădăm pe noi
înșine. Dacă este repetat suficient de des, acest comportament
conduce automat la trădarea celorlalți oameni pe care îi iubim.
Atunci când nu ne acordăm permisiunea de a fi liberi, noi nu
tolerăm cu nimic mai ușor această libertate la alți oameni. Îi sati –
rizăm, îi luăm în derâdere, le ridiculizăm comportamentul și uneori
îi facem de rușine, fie conștient, fie inconștient. Oricum, mesajul
rămâne același: „Potolește-te, nu te face singur de râs!”
Indienii hopi au o zicală: „Cine ne privește dansând ne ascultă
inima vorbind”. Știu că este nevoie de foarte mult curaj pentru a-i
lăsa pe ceilalți să ne asculte inima vorbind, dar viața este prea
152Darurile imperfecțiunii 

prețioasă pentru a ne-o risipi pretinzând că suntem super- cool și
perfect controlați în condițiile în care am putea râde, cânta și
dansa.
SAPĂ adânc
Fixează-ți intenția: dacă pornim de la premisa că râsul,
cântecul și dansul sunt esențiale pentru sănătatea sufletului nostru,
trebuie să facem ceva pentru a crea spațiu pentru ele în viața
noastră. Unul din lucrurile pe care le facem noi (eu și familia mea)
este să dăm drumul la muzică în bucătărie în timp ce curățăm
vasele după ce am mâncat. Dansăm și cântăm din toată inima, fapt
care se termină întotdeauna cu o partidă sănătoasă de râs.
Cultivă inspirația: mie îmi place să întocmesc „liste muzicale
tematice”, adică grupuri de cântece pe care doresc să le ascult
atunci când sunt într-o anumită dispoziție. Am tot felul de astfel de
liste, de la una intitulată „Dumnezeu pe iPod” la una numită
„Aleargă ca și cum ai vrea să-ți salvezi pielea”. Lista mea favorită
este intitulată „Eul meu autentic” și include toate cântecele care mă
fac să mă simt eu însămi.
Treci la fapte: Îndrăznește să te prostești. Dansează în fiecare
zi timp de cinci minute. Fă-ți un CD cu cântece ale căror versuri le
cunoști și pe care să le cânți în gura mare atunci când șofezi.
Privește clipurile de pe YouTube care te fac de fiecare dată să râzi!
Tu cum poți SĂP A adânc?
♥
153Recomandarea nr. 10 

Gânduri finale
Eu cred că majoritatea oamenilor și-au creat un radar interior
care îi ajută să discearnă cărțile bune din colecția „dezvoltare per –
sonală” de cele proaste. Mai cred că acesta este un lucru foarte
bun. Există foarte multe cărți pe piață care promit marea cu sarea,
dar care nu se țin de promisiune sau care oferă schimbări mult mai
dificil de transpus în practică decât promit. Adevărul este că
schimbarea semnificativă este un proces care poate fi extrem de
inconfortabil sau chiar riscant, îndeosebi atunci când vorbim de
acceptarea imperfecțiunilor noastre, cultivarea autenticității, con –
fruntarea directă cu lumea și convingerea că „suntem suficient de
buni”.
Oricât de tare ne-am teme de schimbare, întrebarea la care
trebuie să răspundem în ultimă instanță este: „Care este cel mai
mare risc: să mă eliberez de dependența de ceea ce cred despre
mine ceilalți oameni sau să mă eliberez de propriile mele
sentimente, convingeri și identificări?”
„Viața trăită din toată inima” se referă la trăirea vieții din
perspectiva prețuirii de sine, la cultivarea curajului, compasiunii și
conectării, astfel încât atunci când ne trezim dimineața să ne
gândim că: „Indiferent ce voi face sau nu voi face astăzi, eu sunt
suficient de bun”, iar atunci când ne ducem seara la culcare să ne
gândim: „Da, sunt imperfect, vulnerabil și uneori speriat, dar
acest lucru nu schimbă cu nimic adevărul că sunt în același timp
curajos și demn de a fi iubit și de a mă integra (în sensul profund
al apartenenței)”.
155

Mie mi se pare logic că darurile imperfecțiunii sunt curajul,
compasiunea și conectarea, căci ori de câte ori mă gândesc la viața
mea de dinainte de acest studiu, îmi dau seama că m-am simțit de
multe ori speriată, critică și singură – adică opusul acestor daruri.
Obișnuiam să mă întreb adeseori: „Și dacă nu voi reuși să jonglez
cu toate aceste bile? De ce nu muncesc ceilalți mai mult, pentru a
se ridica la nivelul așteptărilor mele? Ce vor crede oamenii dacă
voi greși sau voi renunța? Când mă voi putea opri din procesul de
dovedire a valorii mele în ochii celorlalți?”
Din punctul meu de vedere, riscul de a-mi pierde identitatea mi
s-a părut întotdeauna mai periculos decât cel de a-i lăsa pe ceilalți
oameni să îmi perceapă adevăratul sine. Au trecut aproape patru
ani de la acea zi din anul 2006 în care cercetarea pe care am
făcut-o mi-a întors viața pe dos. Aceștia au fost cei mai buni patru
ani din viața mea și trebuie să mărturisesc că nu aș schimba nimic
din ce s-a întâmplat în timpul lor. Procesul de Prăbușire / Trezire
Spirituală a fost dificil, dar fără el nu m-aș fi schimbat niciodată.
Probabil că aceasta a fost maniera universului de a-mi atrage
atenția.
Indiferent în ce categorie va fi plasată această carte în bibliote –
ca ta, eu nu sunt sigură că este vorba de o carte din categoria
„dezvoltării personale”. O consider mai degrabă o invitație de a te
alătura revoluției „Vieții trăite din toată inima”. Este vorba de o
mișcare tăcută care abia începe și care îi face pe oameni să gân –
dească: „Povestea mea contează, pentru că eu contez” și să iasă pe
stradă fără să se complexeze de viața lor imperfectă, haotică,
dezordonată, dar în același timp fericită, minunată, emoționantă și
plină de grație și de bucurie. Este o mișcare alimentată de libertatea
care apare atunci când nu mai pretindem că totul este în regulă
atunci când nu este. Cei care dau curs acestei invitații își găsesc
curajul de a sărbători momentele de bucurie uluitor de intensă chiar
dacă sunt convinși că savurarea fericirii presupune automat chema –
rea dezastrului în viața lor.
Cuvântul revoluție poate părea ușor dramatic, dar în lumea în
care trăim alegerea autenticității și a prețuirii de sine reprezintă un
156Darurile imperfecțiunii 

act absolut de rezistență. Cine alege să trăiască și să iubească din
toată inima sfidează practic la modul absolut cultura în care trăim.
Dacă vei adopta această cale, vei enerva și vei speria multă lume,
inclusiv pe tine însuți, și vei stârni multă confuzie. Vei trece prin
momente succesive, în care fie te vei ruga ca procesul de trans –
formare să se oprească, fie te vei ruga să nu se oprească niciodată.
De asemenea, te vei întreba frecvent cum este posibil să te simți
atât de curajos, și în același timp atât de speriat. Cel puțin așa mă
simt eu – tot timpul… curajoasă, speriată, dar foarte, foarte vie.
157Gânduri finale 

Despre procesul de cercetare:
Acum doi ani o tânără care a participat la una dintre prelegerile
mele a venit la mine și mi-a spus:
– Sper să nu vă deranjeze comentariul meu, dar mie nu-mi
păreți o cercetătoare.
Nu a adăugat nimic altceva, ci a rămas acolo, arătând confuză.
I-am zâmbit și am întrebat-o:
– Ce vrei să spui?
– Păreți atât de normală.
Am chicotit.
– Ei bine, aparențele pot fi înșelătoare. Nu sunt normală.
Conversația care a urmat a fost minunată. Am aflat că era o
mamă care își creștea singură copilul, luându-și în același timp o
diplomă în psihologie. Îi plăceau orele de cercetare, dar consilierul
facultății nu o sfătuia să urmeze calea cercetării. Am discutat
despre muncă și despre maternitate, dar și despre felul în care ar
trebui să arate cercetătorii. Tinerei i se părea că îmi lipseau cobaii,
halatul alb de laborator și cromozomul Y . Mi-a spus:
– Ori de câte ori mă gândesc la cercetare, îmi imaginez un
bărbat cu părul alb care lucrează într-un laborator, nu o mamă care
studiază sentimentele umane.
Călătoria care m-a făcut să devin cercetătoare a fost departe de
a fi o cale dreaptă și îngustă. Probabil tocmai de aceea am sfârșit
prin a-mi câștiga traiul studiind comportamentul și emoțiile umane.
În colegiu am renunțat și m-am reînscris de mai multe ori la
facultate. În timpul „pauzelor”, am fost chelneriță și barmaniță, am Pentru iubitorii de adrenalină și
dependenții de metodologie
159

călătorit prin Europa, am jucat foarte mult tenis… Mă rog, înțelegi
ideea.
Am descoperit profesia de lucrător social când mă apropiam de
30 de ani, și m-am simțit instantaneu la mine acasă în acest
domeniu de activitate. Imediat, am făcut un stagiu de doi ani în mai
multe colegii minore pentru a-mi ridica nota generală astfel încât
să mă pot înscrie într-o universitate de prestigiu, cu un program de
asistență socială. În timpul acelor ani m-am îndrăgostit de ideea de
a preda și de a scrie cărți.
După foarte mulți ani de renunțare și reînscriere la facultate, am
absolvit cu note maxime Universitatea din Austin, Texas, cu spe –
cializarea asistență socială. Aveam 29 de ani. M-am înscris imediat
la un curs post-universitar în cadrul Universității din Houston. Am
fost acceptată, am muncit din greu și mi-am terminat masteratul,
după care am fost acceptată în programul doctoral.
În timpul studiilor doctorale, am descoperit fascinația cercetării
calitative. Spre deosebire de cea cantitativă, care constă în efec –
tuarea de teste și acumularea de date statistice ce permit prezicerea
și controlul fenomenelor, cercetarea calitativă presupune desco –
perirea de tipare și teme care să te ajute să înțelegi mai bine
fenomenul pe care îl studiezi. Cele două abordări sunt la fel de
importante, dar extrem de diferite.
Eu aplic o metodologie calitativă numită Teoria Centrării1. Am
avut norocul de a fi antrenată de Barney Glaser, unul din cei doi
1Barney G. Glaser and Anselm L. Strauss, The Discovery of Grounded
Theory: Strategies for Qualitative Research (Hawthorne, NY: Aldine
Transaction, 1967); Barney G. Glaser, Theoretical Sensitivity: Advances in
the Methodology of Grounded Theory (Mill Valley, CA: Sociology Press,
1978); Barney G. Glaser, Basics of Grounded Theory Analysis: Emergence
vs. Forcing (Mill Valley, CA: Sociology Press, 1992 ); Barney G. Glaser,
Doing Grounded Theory: Issues and Discussions (Mill Valley, CA:
Sociology Press, 1998); Barney G. Glaser, The Grounded Theory
Perspective: Conceptualization Contrasted with Description (Mill Valley,
CA: Sociology Press, 2001 ); Barney G. Glaser, The Grounded Theory
Perspective II: Description’ s Remodeling of Grounded Theory (Mill Valley,
CA: Sociology Press, 2003 ); Barney G. Glaser, The Grounded Theory
Perspective III: Theoretical Coding (Mill Valley, CA: Sociology Press,
2005).
160Darurile imperfecțiunii 

cercetători care au creat această metodologie prin anii 60. Dr.
Glaser a venit din California pentru a mă evalua ca metodolog în
cadrul comitetului profesoral ce mi-a ascultat dizertația.
Premisa de bază a Teoriei Centrării constă în a începe de la un
număr cât mai redus de idei preconcepute, astfel încât să poți
construi o teorie bazată pe datele rezultate din proces. Spre exem –
plu, atunci când am început cercetarea la ceea ce aveam să numesc
mai târziu Studiul „Vieții trăite din toată inima”, am pornit de la
două întrebări: în ce constă anatomia conectării umane și cum
funcționează aceasta? După ce am studiat aspectele cele mai înăl –
țătoare și cele mai josnice ale umanității, am descoperit că nimic
nu este mai important decât conectarea interumană și că doream să
aflu mai multe despre maniera în care ne putem dezvolta conexiuni
semnificative.
În procesul de colectare a informațiilor necesare pentru a răs –
punde la aceste două întrebări, am dat peste rușine, unul din princi –
palii factori care corodează conexiunile. De aceea, m-am decis să
fac un scurt ocol pentru a înțelege rușinea, astfel încât să pot
înțelege mai bine conectarea. În acest moment, întrebările mele au
devenit: „Ce este rușinea și cum ne afectează ea viața?”
„Scurtul” meu ocol a durat opt ani, căci au existat foarte multe
lucruri de aflat. Pornind de la datele obținute, mi-am pus noi
întrebări. Oamenii care și-au acceptat vulnerabilitatea și imper –
fecțiunile, dezvoltându-și un nivel ridicat de flexibilitate în fața
rușinii păreau să prețuiască un anumit mod de viață. Noile întrebări
au devenit deci: ce mod de viață prețuiesc acești oameni și cum
cultivă ei atitudinea de care au nevoie? Aceste întrebări au stat la
baza stabilirii factorilor care determină dacă cineva își trăiește sau
nu viața din toată inima.
Datele mele nu provin din chestionare și sondaje. Eu îmi inter –
vievez subiecții și le colectez poveștile folosindu-mă de notițele
mele. În esență, sunt o colecționară de povești. De-a lungul
ultimilor zece ani, am adunat mai mult de zece mii de povești de
viață. Am efectuat interviuri cu aproape o mie de persoane, indivi –
161Despre procesul de cercetare 

dual și în grup. Alți oamenii mi-au împărtășit poveștile lor prin
scrisori, emailuri, pe blogul meu și în timpul cursurilor pe care
le-am predat. Unii mi-au trimis texte și copii ale jurnalelor lor. Am
ținut prezentări în fața a zeci de mii de profesioniști din domeniul
medical, care mi-au vorbit despre studiile lor de caz.
Atunci când termin cu interviurile, eu analizez poveștile adu –
nate și caut teme și tipare astfel încât să pot crea anumite teorii
pornind de la ele. În timpul acestui proces intru în starea de spirit a
cercetătorului, focalizându-mă exclusiv asupra sesizării corecte a
tiparelor rezultate din povești. Nu mă gândesc niciodată la ce aș
spune eu în situația dată, ci doar la ce au spus subiecții mei. În mod
similar, nu mă gândesc la semnificația pe care ar avea-o o anumită
experiență pentru mine, ci numai la cea descoperită de persoana în
cauză.
Așadar, eu nu abordez niciodată o problemă spunându-mi:
„Trebuie să acumulez dovezi pentru a demonstra ceea ce știu că
este adevărat”. Teoria Centrării mă forțează să mă detașez de
interesele și de perspectiva mea, astfel încât să mă pot focaliza
asupra intereselor, preocupărilor și ideilor subiecților pe care i-am
intervievat.
Procesul de analiză a datelor este dificil și laborios. Soțul meu
Steve preferă să părăsească orașul împreună cu copiii atunci când
încep această etapă complexă. Mi-a spus nu odată că îl sperii
atunci când circul prin casă cu un teanc de notițe galbene în mâini
și murmurând cuvinte incoerente. Imaginea nu i se pare atrăgătoare
deloc, așa că preferă să o evite.
Lucrul care îmi place cel mai mult la Teoria Centrării, dar pe
care îl și detest în aceeași măsură, este că procesul nu se termină
niciodată. Teoria pe care o creezi nu este „bună” decât atât timp cât
reușește să explice noile date acumulate. Cu alte cuvinte, atunci
când asculți o poveste nouă, tu trebuie să o confrunți cu teoria la
care ai ajuns pornind de la datele anterioare. Corespunde ea teoriei
tale? Este aceasta din urmă suficient de largă pentru a include în
sine și noua poveste într-o manieră semnificativă?
162Darurile imperfecțiunii 

Dacă îmi urmărești blogul sau dacă ai fost vreodată la una
dintre prelegerile mele, ți-ai dat probabil seama de natura evolutivă
a acestui proces de creație a unei teorii. Dacă dorești să onorezi
poveștile pe care ți le-au spus oamenii, trebuie să fii foarte riguros
atunci când încerci să le sesizezi semnificația. Este o provocare,
dar mie îmi place această muncă.
Dacă ești interesat cu adevărat de Teoria Centrării sau dacă
dorești informații suplimentare referitoare la această metodologie,
îți recomand să îmi vizitezi site-ul, unde vei găsi trimiteri la
diferite articole academice pe tema Teoriei Flexibilității în fața
Rușinii și a Teoriei „Vieții trăite din Toată Inima”.
(www.brenebrown.com )
163Despre procesul de cercetare 

Despre autoare
Dr. Brené Brown este cercetătoare, scriitoare și profesoară. Ea
face parte din echipa de cercetare a Colegiului pentru Studii
Sociale din cadrul Universității din Houston, unde și-a petrecut
ultimii zece ani studiind un concept pe care l-a numit „Viața trăită
din toată inima”. La baza studiului au stat următoarele întrebări:
Cum ne putem angrena în această viață din perspectiva autenti –
cității și prețuirii de sine? Cum ne putem cultiva curajul, compa –
siunea și conectarea de care avem nevoie pentru a ne accepta
imperfecțiunile și pentru a înțelege că noi suntem suficient de buni
și că merităm să ne bucurăm de iubire, de fericire și de apar –
tenență?
Brené și-a petrecut primii șapte ani din cei zece în care a cer –
cetat acest subiect studiind cum ne afectează experiențele uni –
versale ale rușinii și fricii și cum ne poate modifica practicarea
flexibilității modul în care trăim, iubim, ne creștem copiii și
muncim.
În anul 2008, ea a fost numită consilier în cadrul Consiliului
pentru Alcool și Droguri din Houston. Munca lui Brené a fost
citată de postul de televiziune PBS, de cel al lui Oprah și de
rețeaua radiofonică Friends Radio Network. Articolele ei au apărut
în revistele Self, Elle și în multe ziare cu tiraj național. Este
invitată frecvent la diferite emisiuni radiofonice din Statele Unite.
Mai recent, revista Houston Women Magazine a numit-o una din
„cele mai influente 50 de femei din anul 2009”.
Pe lângă această carte, Brené a mai scris cărțile: Credeam că
numai eu sunt în această situație (dar nu este cazul): adevărul
165

despre perfecționism, inadecvare și putere (Gotham, 2007) și Din
toată inima: aventuri spirituale în universul prăbușirii, maturizării
și descoperirii bucuriei (Hazelden, încă nepublicată). Este de
asemenea autoarea Conexiunilor, o curiculă psihoeducațională pe
tema flexibilității în fața rușinii oferită de profesioniștii din
domeniul sănătății mintale și dependenței pacienților lor pe tot
cuprinsul națiunii.
Brené locuiește în Houston cu soțul ei Steve și cu cei doi copii
ai lor, Ellen și Charlie.
Poți afla mai multe despre Brené și despre cercetările
ei vizitându-i site-ul www.brenebrown.com sau blogul
www.ordinarycourage.com. Dacă dorești un ghid al lecturii cărții
Darurile imperfecțiunii și o listă de lecturi recomandate, vizitează
site-ul ei.
166Darurile imperfecțiunii 