Rentabilitatea Intreprinderii
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………2
Capitolul I. Analiza economico-financiară a performanțelor…………………………..4
1.1. Analiza economico-financiară în mecanismul conducerii……………………………..4
1.2. Rolul analizei în evaluarea și reglarea performanțelor economico-financiare ale întreprinderii…………………………………………………………………………………9
1.3. Metode și tehnici utilizare în analiza economico-financiară………………………….10
1.4. Rentabilitatea în sistemul de analiza a performantelor……………………………….16
Capitolul II. Analiza rentabilității………………………………………………………19
2.1. Abordări conceptuale privind rentabilitatea întreprinderii……………………………19
2.2. Analiza profitului – scop, abordări, modele…………………………………………..19
2.3. Ratele de rentabilitate – expresie relativă a rentabilității……………………………..25
2.3.1 Rata rentabilității comerciale…………………………………………………26
2.3.2. Rata rentabilității resurselor consumate…………………………………….26
2.3.3. Rata rentabilității economice………………………………………………..27
2.3.4. Rata rentabilității financiare…………………………………………………28
2.4. Analiza rentabilității pe baza punctului critic…………………………………………30
2.5. Strategii de creștere a rentabilității……………………………………………………32
Capitolul III. Situațiilor financiare anuale și evaluarea performanțelor întreprinderii pe baza acestora la S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța…………………………….37
3.1. Prezentarea firmei S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța…………………………….37
3.1.1. Descrierea activității societății. Obiectul de activitate………………………37
3.1.2. Organizarea unității și a compartimentului financiar-contabil………………39
3.2. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. Premium Auto S.R.L. pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere………………………………………….41
3.3. Studiul principalilor indicatori de analiză financiară…………………………………50
Concluzii…………………………………………………………………………………..52
Bibliografie………………………………………………………………………………..54
=== rentabilitatea_intreprinderii ===
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………2
Capitolul I. Analiza economico-financiară a performanțelor…………………………..4
1.1. Analiza economico-financiară în mecanismul conducerii……………………………..4
1.2. Rolul analizei în evaluarea și reglarea performanțelor economico-financiare ale întreprinderii…………………………………………………………………………………9
1.3. Metode și tehnici utilizare în analiza economico-financiară………………………….10
1.4. Rentabilitatea în sistemul de analiza a performantelor……………………………….16
Capitolul II. Analiza rentabilității………………………………………………………19
2.1. Abordări conceptuale privind rentabilitatea întreprinderii……………………………19
2.2. Analiza profitului – scop, abordări, modele…………………………………………..19
2.3. Ratele de rentabilitate – expresie relativă a rentabilității……………………………..25
2.3.1 Rata rentabilității comerciale…………………………………………………26
2.3.2. Rata rentabilității resurselor consumate…………………………………….26
2.3.3. Rata rentabilității economice………………………………………………..27
2.3.4. Rata rentabilității financiare…………………………………………………28
2.4. Analiza rentabilității pe baza punctului critic…………………………………………30
2.5. Strategii de creștere a rentabilității……………………………………………………32
Capitolul III. Situațiilor financiare anuale și evaluarea performanțelor întreprinderii pe baza acestora la S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța…………………………….37
3.1. Prezentarea firmei S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța…………………………….37
3.1.1. Descrierea activității societății. Obiectul de activitate………………………37
3.1.2. Organizarea unității și a compartimentului financiar-contabil………………39
3.2. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. Premium Auto S.R.L. pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere………………………………………….41
3.3. Studiul principalilor indicatori de analiză financiară…………………………………50
Concluzii…………………………………………………………………………………..52
Bibliografie………………………………………………………………………………..54
Introducere
Principalul obiectiv de natură strategică a unei entități microeconomice în constituie realizarea unor randamente superioare ale capitalului investit, de către acționari, atingerea acestui obiectiv fiind este sinonimă cu desfășurarea unei activități aducătoare de profit.
Pe fondul sporirii numărului de jucători pe diferite piețe, pentru multe companii obiectivul principal este creșterea profitabilității liniilor de business existente.
Concurența tot mai puternică pe diferite piețe precum și aglomerarea de produse și servicii forțează firmele să găsească noi căi pentru a rezista pe piață.
Creșterea profitabilității este esențială pentru dezvoltarea sănătoasă și sustenabilă a unei afaceri. În acest scop, companiile au la dispoziție o serie de modalități prin care își pot crește profitabilitatea, fiecare cu plusurile și minusurile sale. Însă provocarea cea mai mare în acest caz este găsirea acelei metode sau a acelui mix de factori care să ducă la creșterea optimă a profitabilității pe termen lung.
Obiectul lucrării de față îl reprezintă studiul problematicii performanței firmei, având în vedere că problemele fundamentale cu care se confruntă fiecare firmă vizează, în principal, stabilirea și consolidarea locului pe care aceasta îl ocupă în spațiul economic concret în care activează, în vederea câștigării unui segment cât mai mare de piață și prin aceasta a unui profit mai ridicat atingându-se astfel scopul oricărei afaceri.
Tema lucrării este una de actualitate, profitabilitatea firmelor fiind o preocupare permanentă a oamenilor de afaceri, fiecare dintre aceștia încercând de la an la an să își îmbunătățească activitatea desfășurată pentru obținerea unui profit ridicat și creșterea ratelor rentabilității.
Actualitatea temei este dată cu atât mai mult de perioada actuală de criză pe care o traversează toți agenții economici, acum, mai mult decât oricând, demersurile întreprinse de oamenii de afaceri fiind îndreptate către o rentabilizare a activității prin reducerea costurilor și mărirea profitului.
Lucrarea propune o abordare din două unghiuri a temei puse în discuție, și anume o abordare de factură teoretică, îmbinată cu una de tip practic, constând într-un studiu de caz.
Partea teoretică a lucrării constă în două capitole în care sunt tratate aspecte ce țin de analiza economico-financiară a performanțelor și analiza rentabilității firmei, la realizarea acesteia fiind utilizate o serie de cărți apărute în doctrina de specialitate din tara noastră.
Partea de final a lucrării, pentru a da acesteia un caracter practic, este destinată realizării unui studiu de caz, în care se vor dezbate chestiuni ce țin de analiza situațiilor financiare anuale și evaluarea performanțelor întreprinderii la S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța.
Subiectul fiind unul analizat exhaustiv, cu competență de autorii reputați în tratate și reviste de specialitate, încercarea de a clinti ceva din ceea ce s-a spus până acum sau de a mai adăuga ceva la patrimoniul științific deja acumulat în domeniu, ar putea să pară temerară. Nu mai puțin ea reprezintă experiență științifică incitantă de sub tentația căreia nu înțelegem să ne sustragem.
Capitolul I.
Analiza economico-financiară a performanțelor
1.1. Analiza economico-financiară în mecanismul conducerii
Activitatea oricărei firme, în contextul reformei și al tranziției la economia de piață, se desfășoară într-un mediu dinamic și agresiv. În general, tranziția, reprezintă o perioadă de așezare a lucrurilor și conceptelor în ordinea lor firească, deci o schimbare, cu grija firească privind adaptarea noilor structuri la cerințele economiei de piață în condiții concurențiale tot mai aspre și mai bine definite (legiferate).
În acest context, firma este determinată să se raporteze permanent la cererea de piață, trebuie să anticipeze mișcările concurenței, să-și autoevalueze resursele de care dispune și să acționeze în direcția creșterii eficienței utilizării acestora etc.
În abordarea sistemică a problematicii firmei un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activității și performanțelor acesteia.
Analiza – ca metodă a cunoașterii, se bazează pe descompunerea unui obiect, proces sau fenomen în părțile sale componente, până se ajunge la elementele sale simple, în scopul cunoașterii structurii acestuia și a identificării legăturilor cauzale dintre elementele sale, a factorilor care le generează și a legilor formării
acestora.
Analiza economico-financiară este o disciplină al cărei obiect de studiu îl constituie procesele și fenomenele economico-financiare legate de activitatea productivă desfășurată de întreprinderi; întreprinderea, este văzută ca o organizație socială, cu o structură proprie bine delimitată în timp și spațiu, caracterizată prin dinamism și complexitate.
Analiza economico-financiară utilizează în demersurile sale un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe în scopul formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația unei întreprinderi, la nivelul și calitatea performantelor sale. Analiza informațiilor se face potrivit relațiilor cauză-efect, ca urmare a caracterului deosebit de complex al fenomenelor social-economice care se desfășoară la nivelul întreprinderilor.
Analiza economico-financiară prin metodologia, procedeele și tehnicile specifice de care dispune, concură la diagnosticarea stării diferitelor procese și fenomene, le descoperă structura, stabilește relațiile de cauzalitate, factorii care le guvernează, descoperă legile formării și dezvoltării lor, iar pe această bază oferă conducerii posibilitatea adoptării deciziilor privind îmbunătățirea activității în viitor.
Procesul de conducere este caracterizat ca un ansamblu de intervenții prin care se prevede, organizează și coordonează activitatea întreprinderii, considerată ca fiind un sistem complex socio-economic, dinamic și deschis, se iau decizii și se controlează activitatea acesteia în vederea realizării obiectivelor curente și de perspectivă, respectând criteriile de eficiență economică și de utilitate socială.
Realizarea principalelor funcții (atribute) ale conducerii, implică analiza de stare a sistemului în diferite momente ale funcționării sale.
A prevedea înseamnă a scruta viitorul, respectiv a întocmi un program de acțiune care vizează atingerea obiectivelor propuse. Realizarea acestui program presupune însă a lua în considerare atât activitatea trecută, dar și cea prezentă.
Dacă ne referim la procesul de organizare, în sensul de a construi dublul organism material și social al întreprinderii, acesta presupune, pe de o parte, asigurarea întreprinderii cu resursele necesare funcționării sale, iar pe de altă parte, ansamblul de acțiuni privind utilizarea eficientă a acestora.
Funcționarea oricărui sistem, nu poate fi concepută fără coordonarea sau armonizarea tuturor elementelor sale (faptelor, eforturilor, actelor etc.) în scopul îndeplinirii în mod eficient a rolului pe care îl au.
Una din funcțiile conducerii al cărei conținut se realizează în mod implicit cu ajutorul analizei economico-financiare este controlul. Controlul reprezintă un atribut al conducerii, care constă în urmărirea sistematică a modului de realizare a programelor pe sectoare de activitate cât și la nivel de întreprindere, stabilirea abaterilor și a cauzelor acestora, respectarea obligațiilor asumate prin contractele încheiate, utilizarea eficientă a resurselor, confruntarea dintre situația faptică și cea scriptică etc.
Realizarea obiectului de activitate al întreprinderii se înfăptuiește prin desfășurarea unei multitudini de operațiuni, care au loc sub impulsul continuu al factorilor endogeni și exogeni, care îmbracă o diversitate de forme, fiecare dintre ele fiind expresia autonomiei funcționale a întreprinderii. În acest sens, se poate afirma că domeniile concrete în care se exercită autoritatea formează funcțiile întreprinderii. Ca atare, fiecare funcție reprezintă un ansamblu de atribuții specializate și omogene.
Funcțiile întreprinderii (cercetare și dezvoltare, producție, comercială, personal, financiar-contabilă), indiferent de forma de proprietate, îmbrățișează totalitatea aspectelor activității economico-financiare ale acesteia, fiecare fiind atât o condiție, cât și o rezultantă a celorlalte.
Intercondiționarea tuturor aspectelor activității economico-financiare este rezultatul manifestării tuturor funcțiilor întreprinderii într-o strânsă interdependență. Manifestarea unei funcții implică și manifestarea celorlalte în sensuri și ritmuri bine determinate. Deși sunt deopotrivă ca importanță și corelate în mecanismul lor intim de manifestare, funcțiile întreprinderii prezintă totuși grade diferite de generalitate. Astfel, funcția financiar-contabilă, prin capacitatea de reflectare a tuturor modificărilor ce au loc în mecanismul întreprinderii, precum și prin tipul de exprimare valorică a acțiunii sale, are o putere foarte mare de sintetizare. Această funcție constituie “numitorul comun” pentru însumarea tuturor aspectelor activității întreprinderii.
Luând în considerare faptul că obiectivele activității oricărei întreprinderi se circumscriu în funcțiunile ei, iar asupra lor se exercită atributele conducerii, rezultă că analiza se află la confluența acestora constituindu-se într-un “instrument al realizării tuturor atributelor, sau chiar într-o funcție autonomă cuprinzătoare”. Realizarea oricărei funcții a întreprinderii, are loc prin exercitarea tuturor atributelor conducerii, iar fiecare din aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză.
Analiza economico-financiară are un loc bine definit în structurile funcționale ale conducerii. Analiza economico-financiară intră sub incidența perfecționării, constituindu-se într-un instrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței oricărei activități.
Analiza economico-financiară realizează, prin ea însuși, în procesul conducerii o serie de funcții:
a) funcția informațională, asigură valorificarea datelor furnizate de întregul sistem de evidență economică, în scopul informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a performanțelor economico-financiare, precum și a cauzelor care au generat eventuale dereglări, în vederea reglării lor în perioada următoare, poziționarea unor stări comparativ cu standardele normative, niveluri ale concurenței pe diferite piețe etc.
b) funcția de evaluare a potențialului tehnico-economic al întreprinderii, deși definită ca având caracter autonom, rolul său constă în a transpune în practică cerințele funcției anterior prezentate.
Această funcție capătă contur și se materializează prin cele două laturi ale sale, care se individualizează și întrepătrund într-un proces simbiotic: diagnostic și respectiv reglare, în accepțiunea de echilibrare a funcționării sistemului întreprindere.
Diagnosticul, subscris funcției de evaluare, presupune reflectarea modului de valorificare a potențialului tehnico-economic al întreprinderii, în accepțiunea de “potențial” circumscris în nivelele maxime sau minime ordonate de sistemul de conducere al acesteia. Nu trebuie însă omis “vectorul” privind perfecționarea funcției analizei de evaluare și de dezvoltare a capacității de diagnoză, care are ca obiectiv și procesul de “distilare” a sistemului de indicatori, care trebuie să reflecte mai fidel fenomenele economico-financiare, să satisfacă cerințele definite, compatibile cu capacitatea cognitiv-informațională a fiecăreia, să contribuie la dinamizarea funcțiilor sistemului, să armonizeze interesele individuale și generale etc.
Reglarea funcționării sistemului întregește de fapt bucla analiză-diagnostic și se realizează în raport cu parametrii de funcționare, atunci când aceștia reprezintă limite restricții sau valori potențiale, sau în situația în care interesele și echilibrul macrosistemului admit acest lucru.
c) funcția de fundamentare a deciziei pe criterii de eficiență, reprezintă o cerință obiectivă a desfășurării activității în oricare domeniu al vieții economico-sociale.
În structurile decizionale ale întreprinderii, prezintă interes modul de desfășurare al oricărei activități în scopul satisfacerii unor nevoi sociale. Este cunoscut faptul că oricare ar fi această activitate, ea presupune, pe de o parte, un efort economic, iar, pe de altă parte, este generatoare de efecte.
Nimeni nu este dispus a investi fără a obține o eficiență scontată a respectivei investiții. Decizia în acest domeniu se bazează pe calculul economic de eficiență, care presupune punerea alternativă în balanță a eforturilor necesare pentru obținerea unor efecte sau viceversa, vizând după caz minimizarea eforturilor, luând în considerare caracterul limitat al resurselor sau maximizarea efectelor.
Efortul presupune consumul de resurse, care în ultimă instanță înseamnă timp de muncă, iar efectele sunt reprezentate de funcțiile utile omului și societății.
Utilitatea practică a acestei funcții, își dovedește aplicabilitatea atât în faza de estimare a capacității de ofertare a întreprinderii, cât și post-factum, ca măsură a verificării modului de utilizare eficientă a resurselor intrate în circuitul economic, prin nivelul efectelor obținute în raport cu acestea.
d) funcția de reflectare a gestionării eficiente a patrimoniului și de evaluare a performanțelor managementului se realizează cu ajutorul contabilității.
Contabilitatea reprezintă un bun universal, ea fiind temeiul cunoașterii prezentului în economie, dar și un consilier indispensabil al viitorului.
Sistemul informațional trebuie să oglindească veridic circuitul valorilor în stadiile lor de transformare, să reflecte performanțele economico-financiare realizate precum și dezechilibrele manifestate în realizarea acestora, constituind un instrument de analiză permanentă a gestionării valorilor patrimoniale în condiții de eficiență.
Analiza are rolul de a cuantifica aspectele de ordin cantitativ și calitativ privind performanțele economico-financiare realizate, de a reflecta păstrarea puterii și autonomiei financiare a întreprinderii, ceea ce conduce la realizarea respectivelor performanțe. De asemenea, ea are rolul de a semnala deficiențele de ordin financiar privind degradarea rentabilității și creșterea riscului, de a evalua calitatea managementului prin nivelul performanțelor obținute, de a dezvălui raporturile dintre fenomenele producției, schimbului și consumului și de a oferi pe aceste baze informații certe privind modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a întreprinderii.
În condițiile economiei de piață, întreprinderile trebuie să se adapteze cerințelor și legităților acesteia, să-și desfășoare activitatea potrivit criteriilor de eficiență, respectiv ale concordanței activităților economice cu nevoile reale ale consumatorilor.
Analiza condițiilor economice și financiare în care își desfășoară activitatea întreprinderea în raport cu cerințele și legitățile pieței, concură la păstrarea puterii și autonomiei financiare ale acesteia, prevenind situația de încetare a plăților și de faliment.
Capacitatea întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment, ocupă un loc central în analiza financiară. Pentru oricare întreprindere, realizarea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent prin aceea că menținerea solvabilității constituie condiția financiară de bază în ceea ce privește supraviețuirea întreprinderii.
e) funcția de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar, presupune analiza relațiilor cu: furnizorii de capital (acționarii și consultanții acestora, investitorii în obligațiuni, băncile și alți investitori, bursa de valori), partenerii de afaceri (furnizorii, clienții etc.), statul (fiscul, guvernul și organizațiile cvasi-guvernamentale, autoritățile locale), alți utilizatori (organizațiile profesionale, analiștii și consultanții externi, auditorii, organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, publicul).
Satisfacerea cerințelor acestei funcții este condiționată de furnizarea de către întreprindere a informațiilor economico-financiare ca expresie a activității desfășurate.
Informațiile în cauză, constituie suportul necesar efectuării analizei financiare externe orientată spre formularea diagnosticului asupra condițiilor de echilibru financiar, a solvabilității și a structurii financiare a întreprinderii.
Diagnosticarea activității întreprinderii servește ca bază pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare.
1.2. Rolul analizei în evaluarea și reglarea performanțelor economico-financiare ale întreprinderii
Etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de discernământ, iar intr-o acțiune sintetică, analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncționalităților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și a responsabilităților, identificarea cauzelor disfuncționalităților, elaborarea unor planuri de acțiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea și ameliorarea performanțelor.
Efectuarea diagnosticului unei firme poate fi motivată nu numai de situația în care aceasta are dificultăți, respectiv disfuncționalități, ci și atunci când, așa cum spune Jean Pierre Thibaut, “întreprinderea are o bună stare de sănătate” dar se dorește îmbunătățirea performanțelor ei. Deoarece prin analiza economico-financiară se stabilesc punctele tari și slabe din activitatea unei firme dar și măsurile ce urmează a se aplica pe termen scurt și lung pentru atingerea anumitor obiective propuse, analiza diagnostic constituie o parte componentă a managementului strategic al întreprinderii.
În general, în funcție de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins în accepțiunea de diagnostic global. De exemplu, în analiza dosarului de credit întocmit de către bănci, accentul este pus pe capacitatea de plată a întreprinderii, fără a exclude și alte aspecte ale activității financiare.
Diagnosticul rezumat a o anumită problemă economico-financiară a firmei, folosit în practica managerială curentă, se efectuează mai ales când se semnalează disfuncționalități în activitatea acesteia. Când întreprinderea se confruntă cu dificultăți grave, se impune un diagnostic complex, global.
În concluzie, analiza economico-financiară are un rol fundamental în evaluarea, reglementarea și ameliorarea performanțelor economico-financiare ale întreprinderii. De aceea aceasta constituie baza studiilor de fezabilitate și a celor de evaluare economică a întreprinderilor.
Analiza economico-financiară, așa cum s-a menționat anterior, ca activitate practică, are un caracter permanent, indiferent dacă se realizează de către un compartiment în cadrul firmei, sau de către societăți specializate de consultanță, audit etc..
1.3. Metode și tehnici utilizare în analiza economico-financiară
Pentru realizarea obiectului său de studiu, analiza utilizează metode de cercetare și tehnici de evaluare cantitativă și de apreciere calitativă.
Metoda este calea generală urmată de cercetător pentru realizarea obiectului de studiu al unei discipline științifice sau științe. Această cale este particularizată pe specificul fiecărei științe.
În ceea ce privește metoda analizei economico-financiare, se pot desprinde două laturi ale acesteia, și anume: analiza calitativă și analiza cantitativă.
1) Analiza calitativă vizează descoperirea esenței unui fenomen, stabilirea legăturilor de cauzalitate între fenomene, între fenomen și factorii săi de influență. Rezultatul acestei laturi a analizei este construirea modelelor care exprimă legăturile respective și interpretarea rezultatelor analizei cantitative.
Principalele metode ale analizei calitative sunt: modelarea, comparația, diviziunea, gruparea și generalizarea.
a) Modelarea fenomenelor economico-financiare
Modelul într-o accepțiune generală, constituie un instrument al cunoașterii bazat pe reprezentarea simplificată a realității.
Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice și simbolice.
Modelele imitative sunt cele în care proprietățile caracteristice ale fenomenului sunt exprimate prin ele însele, dar de obicei la o altă scară (exemplu: fotografii, hărți, machete etc.). Modelele imitative sunt modele materiale.
Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăți se reprezintă alte proprietăți (de exemplu graficele cu ajutorul cărora se reprezintă evoluții, structuri, tendințe ale fenomenelor cercetate).
Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.
b) Comparația
Emiterea aprecierilor asupra fenomenelor cercetate nu poate fi efectuată fără raportarea la o valoare de referință considerată ca normală.
În funcție de criteriul care stă la baza comparației distingem:
− comparații în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale evoluției;
− comparații în spațiu, când se compară rezultatele obținute între structurile aceleiași întreprinderi, între rezultatele întreprinderii analizate și cele ale altor întreprinderi similare sau cu cele medii pe ramură);
− comparații mixte (în timp și spațiu);
− comparații cu caracter special, pentru care intervin și alte criterii în afara celor de mai sus (în special cu ocazia definirii strategiilor de dezvoltare sau prin raportare la un caz tip, ca de exemplu: întreprindere în dificultate, întreprinderi aflate în faza de creștere puternică etc.). Pentru ca rezultatele comparației să fie fiabile este necesar ca datele să aibă un conținut omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil și să se respecte principiul permanenței metodelor de calcul.
c) Diviziunea și descompunerea rezultatelor
Rezultatele activității întreprinderii reflectate prin diferiți indicatori economico-financiari se divid, se descompun pentru a asigura profunzimea studierii lor, pentru a se localiza factorii și cauzele acțiunii lor în timp și în spațiu, pentru o evaluare pertinentă a realității.
Diviziunea este metoda de studiere a fenomenelor economico-financiare prin pătrunderea în structurile lor și constă în descompunerea fenomenelor și proceselor cercetate în elemente componente. Prin utilizarea metodei diviziunii se determină contribuția fiecărui element la formarea, dezvoltarea și abaterea totală a fenomenului analizat si, de asemenea, se localizează în spațiu și timp proveniența rezultatelor și a cauzelor acestora.
Un fenomen poate fi descompus după mai multe criterii, dintre care cele mai des întâlnite sunt:
− diviziunea după timpul de formare a rezultatelor (semestre, trimestre, luni, zile, ore) are scopul de a localiza contribuția diferitelor unități de timp la formarea rezultatului total, de a evidenția abaterile de la tendința generală de manifestare în timp a fenomenului de la ritmul programat, permițând urmărirea ritmicității în producerea fenomenului analizat;
− diviziunea după locul de formare a rezultatelor (întreprindere, secție, atelier, loc de muncă) are scopul de a evidenția gradul de participare a fiecărui loc analizat la obținerea rezultatului;
− diviziunea pe părți sau elemente componente specifice naturii rezultatului asigură cercetarea laturii esențiale a formării și dezvoltării acestuia.
d) Gruparea informațiilor, ca metodă de cercetare a analizei economico-financiare, presupune împărțirea entității cercetate pe categorii omogene de unități, după variația uneia sau mai multor caracteristici alese în funcție de scopul cercetării și de natura fenomenului studiat. Alegerea caracteristicilor de grupare presupune o analiză multilaterală a fenomenului studiat și are rolul de a separa tipurile calitative conturate în cadrul colectivității cercetate. De exemplu, gruparea forței de muncă pe categorii, grupe de vârstă, sex, pregătire profesională, etc.
e) Generalizarea – înseamnă valorificarea întregului complex de informații care rezultă din analiza cantitativă. În această fază, prin interpretarea corectă a rezultatelor cantitative, prin luarea în considerare a legăturilor de cauzalitate, pe calea abstractizării științifice și prin utilizarea experienței științifice și practice, se formulează concluziile cu privire la comportamentul trecut al fenomenului, la factorii care au influențat acel comportament, la cauzele primare generatoare de modificări ale factorilor.
2) Analiza cantitativă – are ca scop exprimarea cantitativă a comportamentului unui fenomen, precum și a factorilor de influență. În efectuarea acestei analize se folosesc diverse tehnici și procedee, diferențiate în general după modelul de legătură dintre factori și fenomen. Astfel, pentru modelele deterministe se utilizează metoda schimbării succesive a factorilor (substituția în lanț); pentru modele de tip statistic, se folosește analiza regresională și corelația; ca etape intermediare ale diverselor determinări cantitative se pot utiliza calculul matriceal, cercetări operaționale etc.
A) Metoda schimbării succesive a factorilor (substituția în lanț )
Se utilizează în cazul relațiilor de tip determinist în care dependența factorilor se materializează în relații matematice de produs sau raport și are la bază câteva principii de aplicare, și anume:
● necesitatea identificării naturii factorilor; din totalitatea factorilor legați de fenomenul analizat trebuie separați cei care sunt de natură cantitativă de cei calitativi. De menționat faptul că această grupare este necesară numai pentru stabilirea ordinii de condiționare a fenomenului de către factori, dar și factorul calitativ are o determinare cantitativă. Natura calitativă este recunoscută pe baza a două criterii și anume:
– se exprimă în aceleași unități de măsură cu fenomenul studiat;
– are aceeași natură economică cu fenomenul studiat.
● stabilită fiind ordinea de condiționare a fenomenului de către factori, ceea ce înseamnă că cel mai aproape de fenomen, deci primul ca relație de condiționare, se află factorul calitativ, urmat de cel structural și cantitativ(i), ordinea de substituire a factorilor este inversă ordinii de condiționare; se începe cu factorul (factorii) cantitativ(i), se continuă cu cel structural si, ultimul factor este cel calitativ.
● un factor substituit se menține la nivelul curent (efectiv) până se epuizează toți factorii din model; factorul a cărui influență nu a fost calculată (care nu a fost substituit) rămâne la valoarea din baza de comparație A substitui un factor înseamnă a înlocui nivelul său dintr-o perioadă de bază sau prevăzut a se realiza, respectiv orice alt nivel care prezintă interes, cu nivelul realizat efectiv. Pentru o mai facilă aplicare, baza care se substituie se notează cu indice “0” (zero), iar nivelul cu care se substituie se notează cu indice “1” (unu).
B) Metoda corelației și a regresiei
Metoda se aplică în cazul modelelor de tip statistic (stohastic) și se bazează pe relațiile de cauzalitate obiective existente între diferite variabile. Procedeul este împrumutat de la statistică, iar aplicarea sa necesită parcurgerea următoarelor etape:
– identificarea variabilelor care dau conținut fenomenului analizat;
– separarea variabilei dependente de variabilele independente;
– stabilirea tipului, a formei de legătură statistică dintre variabila dependentă și cele independente;
– verificarea ipotezei privind forma legăturii, cu metode grafice și a coeficienților de corelație;
– explicitarea funcției de regresie stabilită pe baza formei legăturii, deci determinarea parametrilor funcției, prin care se exprimă sensul și mărimea acțiunii fiecărei variabile independente asupra celei dependente;
– în funcție de scopul analizei, se propun variante de decizii, menite să determine o amplificare a influenței factorilor pozitivi și o diminuare a influenței celor negativi; în concordanță cu scopul analizei, pe baza funcției de regresie explicitate se poate realiza o previziune pe termen scurt și mediu a fenomenului.
C) Metoda ratelor
Rata este un raport între două mărimi coerente cu o valoare informațională și operațională mai mare decât a celor doi indicatori judecați separat.
Metoda ratelor pune la dispoziția analiștilor instrumentul operațional pentru o mai complexă evaluare a forțelor și disfuncționalităților unei firme, a performanțelor unei activități. De asemenea, permite realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diferiților agenți economici.
După conținutul lor, ratele pot fi:
– de structură (de exemplu: rata activelor imobilizate, rata activelor circulante);
– de gestiune (de exemplu: durata de rotație a stocurilor, rata creditului clienți, rata creditului furnizor, etc.);
– de rentabilitate (economică, financiară, etc.);
– ale echilibrului financiar (rata solvabilității generale, rata de îndatorare, etc.).
D) Metoda scorurilor
Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminantă. Acest demers al analizei financiare există de câteva decenii și beneficiază de un interes deosebit din partea teoreticienilor și practicienilor, grație studiilor efectuate de diverse organisme.
În literatura de specialitate, primele funcții scor au fost elaborate de economistul american Altman în anul 1968 și de economiștii francezi Connan și Holder în anul 1978.
Inclusă de teoreticieni în “aplicațiile profesionale ale analizei financiare”) sau de practicieni în “alte metode de analiză financiară”), analiza discriminantă poate fi apreciată ca o metodă care aparține etapei de maturizare a analizei economico-financiare ca disciplină științifică.
Scorul (metoda scoring) are ca obiectiv punerea la dispoziția analiștilor a unor metode predictive pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza metodelor statistice. Elaborarea unei astfel de funcții scor presupune observarea statistică a două grupuri de întreprinderi, un grup de întreprinderi cu probleme financiare și un grup fără probleme. Observațiile se realizează postfactum și se urmăresc perioade mari de timp, între 5 și 10 ani. Pe baza observațiilor se calculează o serie de rate pentru ambele grupuri de întreprinderi și se alege cea mai bună combinație liniară a ratelor, astfel încât să se separe întreprinderile cu probleme de cele fără probleme.
E) Metoda ABC
Această metodă pornește de la ideea că studierea unui fenomen prin acordarea aceleiași importanțe tuturor componentelor sale nu are un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus. Din studii statistice a rezultat că 80% din rezultate sunt determinate de un număr redus de variabile (elemente componente sau factori de influență). De aceea, inițiatorul acestei metode (Pareto) propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcție de poziția lor în cadrul întregului, identificând trei subgrupe cu caracteristici specifice:
• o subgrupă care cuprinde foarte puține componente, dar care realizează o mare parte a fenomenului studiat;
• două subgrupe care realizează mai puțin de jumătate din fenomen, dar care concentrează majoritatea componentelor.
Coordonatele curbei teoretice a metodei ABC, stabilite pe baza studiilor, sunt:
• 10 – 15 % din componente reprezintă 60 – 70 % din fenomenul studiat (zona A);
• 20 – 30 % din componente reprezintă 25 – 30 % din fenomenul studiat (zona B);
• 65 – 70 % din componente reprezintă 10 – 15 % din fenomenul studiat (zona C);
Deciziile asupra fenomenului studiat sunt luate în funcție de apropierea curbei reale de curba teoretică. Situarea curbei reale sub cea teoretică semnifică faptul că fenomenul are o pondere mai mare în zonele B și C, pe când situarea curbei reale deasupra celei teoretice semnifică faptul că în acest caz predomină componentele zonei A.
F) Metoda calculului matriceal
Calculul matriceal se recomandă a se utiliza pentru determinări cantitative atunci când în analiză intervin relativ multe componente, fiecare fiind rezultatul unui produs de factori de aceeași natură. Pentru separarea influențelor se vor putea utiliza determinanții matricelor.
Un domeniu de aplicare a calculului matriceal este, de exemplu, cheltuielile cu materialele, care au un rol important în asigurarea și ridicarea eficienței activității. Numărul mare de materiale utilizate de agenții economici, varietatea produselor în care se înglobează, necesită o urmărire a cestor cheltuieli prin procedee adecvate unui sistem informatic, iar pentru analiza factorială se pot utiliza matrici adecvate.
G) Metoda calculului marginal
Calculul marginal este un instrument de analiză și fundamentare a judecăților economice, operațional în condițiile libertății de acțiune a agenților economici. Indicatorii marginali reflectă cheltuielile sau rezultatele adiționale generate de modificarea unitară a volumului de activitate sau a factorilor de producție (de exemplu: productivitatea marginală a muncii, costul marginal, profitul marginal).
H) Cercetările operaționale – reprezintă o metodă de determinări cantitative complexe, cu factori complecși și pentru care se necesită determinări riguroase, cu un grad mare de exactitate; înseamnă utilizarea unor procedee specifice analizei și statisticii matematice, calculul probabilităților, metode iterative de descompunere.
1.4. Rentabilitatea în sistemul de analiza a performantelor
Conceptul de performanță se întâlnește în literatura de specialitate cu diferite sensuri, de exemplu: succes, rezultat al unei activități, acțiune.
În domeniul economic, conceptul de performanță acoperă accepțiuni diferite, cum ar fi: creștere, rentabilitate, productivitate, randament.
Profesorul Mihai Ristea prezintă performanța ca fiind economicitate plus eficiență și plus eficacitate. Prin economicitate se înțelege procurarea resurselor cu cel mai mic cost, iar prin eficiență: maximizarea rezultatelor la o unitate de resurse sau invers. Eficacitatea este raportul dintre rezultatele obținute și cele așteptate.
În această secțiune a lucrării, abordăm performanța întreprinderii pe baza rentabilității care are în vedere rezultatele obținute prin utilizarea factorilor de producție, respectiv cele recunoscute și prezentate în contul de profit și pierdere, precum și rezultatul obținut din deținerea factorilor de producție, de natura câștigurilor și pierderilor nerecunoscute ca urmare a unor tranzacții și care este o componentă a rezultatului global („comprehensive income“).
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind „capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora“.
Ca indicatori de reflectare în mărime absolută a rentabilității se pot avea în vedere: rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exercițiului, rezultatul net al exercițiului.
Pentru exprimarea în mărime relativă a rentabilității se folosesc, de regulă, următoarele rate: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității resurselor consumate, rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare.
Rentabilitatea atestă capacitatea unei unități economice de a obține profit, adică de a-și acoperi cheltuielile din veniturile proprii și totodată de a realiza și un venit net sub forma profitului. În condițiile economiei de piață, rentabilitatea constituie o condiție sine qua non a însăși existenței unităților economice, scopul activității acestora fiind subordonat profitului. De aceea, rentabilitatea devine un instrument de fundamentare al tuturor deciziilor care privesc atât gestiunea internă a unităților economice, cât și relațiile cu partenerii de afaceri, dobândind în consecință și calitatea de a fi un criteriu esențial de apreciere a eficienței economice. Se impune însă precizarea că noțiunea de eficiență economică nu este identică cu noțiunea de rentabilitate. Noțiunea de eficiență economică are o sferă mult mai largă decât noțiunea de rentabilitate, întrucât vizează toate laturile eficienței economice, respectiv întregul sistem de indicatori care reflectă diversele forme specifice ale eficienței economice – sistem grupat în subsisteme între care figurează și subsistemul indicatorilor rentabilității. Prin urmare, între cele două noțiuni există un raport „ca de la întreg la parte a acestui întreg”. Cu toate acestea, în comparație cu oricare subsistem al indicatorilor eficienței economice, subsistemul indicatorilor rentabilității se caracterizează printr-un grad superior de sintetizare, de reflectare a rezultatelor economico-financiare, având, tocmai datorită acestui fapt, valențe cognitive deosebite. Astfel, rentabilitatea oglindește eficiența economică finală a întregii activități economico-financiare, constituind o adevărată chintesență a tuturor laturilor eficienței economice. Adică, indicatorii eficienței economice din diversele subsisteme se constituie în factorii care, prin sau alături de alți factori cantitativi, de structură și calitativi, determină – prin mecanismele cunoscute – însuși cuantumul profitului și nivelul ratei rentabilității. Se poate atunci conchide că analiza rentabilității constituie un instrument indispensabil pentru identificarea rezervelor interne de creștere a eficienței economice finale a utilizării resurselor în unitățile economice. În mod obișnuit, pentru exprimarea rentabilității se utilizează doi indicatori sintetici: profitul, care reflectă mărimea absolută a rentabilității – fiind deci un indicator de volum al rentabilității, și rata rentabilității, care reflectă mărimea relativă a rentabilității – fiind deci un indicator care măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse (inclusiv a veniturilor) aduce profit. De aceea și analiza rentabilității va fi efectuată pe linia ambilor indicatori sintetici menționați, cele două aspecte reflectate (mărimile absolută și relativă ale rentabilității) fiind indisolubil legate între ele, având, prin urmare, un caracter corelativ. Evident, exprimând gradul rentabilității, respectiv cuantumul profitului care revine pe unitatea de venit obținut sau pe unitatea de resursă consumată, utilizată sau alocată, rata rentabilității este prin excelență un indicator sintetic al eficienței economice finale, devenind, tocmai datorită acestui fapt, cel mai concludent indicator al dinamicii rentabilității, indicator comparabil în timp și spațiu, cu rol prioritar în analiza economico-financiară. În plus, dacă se are în vedere formula „clasică” de calcul a ratei rentabilității (respectiv rata rentabilității cheltuielilor), dinamica ratei rentabilității spre deosebire de dinamica profitului, nefiind afectată în mod direct de către variația volumului producției, atestă mai pregnant dacă unitatea economică a reușit sau nu să-și direcționeze și să-și proporționeze în mod judicios eforturile pentru obținerea unui cuantum sporit al profitului – respectiv dacă în această privință a adoptat o anumită strategie factorială în creșterea rentabilității. Adică, dacă în acest context a reușit sau nu să pună un accent hotărâtor, pe de o parte, pe o structură optimă a producției, iar pe de altă parte (și în general cu precădere), pe factorii calitativi ai rentabilității – respectiv pe reducerea costului pe unitatea de produs, precum și pe creșterea prețului mediu de vânzare al produselor, factori care au și trebuie să aibă un rol „cheie” în ridicarea rentabilității pe o treaptă superioară, competitivă.
Capitolul II.
Analiza rentabilității
2.1. Abordări conceptuale privind rentabilitatea întreprinderii
După cum spuneam în capitolul precedent, rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora.
Constituie o stare pozitivă în care se prezintă unitatea de referință, fapt atestat de raportul efect (profit) / efort (costul producției sau costul investiției, capitalul social, valoarea cifrei de afaceri etc.).
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței întregii activități economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție și vânzare.
Eficiența economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Eficiența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic).
Pentru exprimarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori:
profitul
ratele de rentabilitate
Mărimea absolută a rentabilității este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității).
2.2. Analiza profitului – scop, abordări, modele
Profitul, sub diversele sale forme, poate fi analizat din punct de vedere structural și factorial, pe total întreprindere și pe produse.
Profitul reprezintă diferența dintre veniturile (mai mari) și cheltuielile (mai mici) pe care le realizează firma pe o perioadă dată (lună, trimestru, semestru, an). Veniturile se referă la cele obținute din vânzarea produselor, executarea de lucrări și servicii, iar cheltuielile se referă numai la cele ocazionate de realizarea veniturilor. Cu toate acestea, profitul este privit ca un rezultat al întregii activități a firmei.
Profitul este legat în foarte mare măsură de rentabilitate și rata acesteia. Situația unei firme va fi apreciată ca satisfăcătoare dacă rentabilitatea pe care o oferă acționarilor săi compensează riscul pe care-l implică sub toate dimensiunile (riscul exploatării, financiar și al falimentului).
Analiza structurală a profitului
Analiza structurală a profitului urmărește stabilirea contribuției diferitelor tipuri de rezultate la modificarea totală, precum și punerea în evidență a schimbărilor intervenite pe elemente componente.
Analiza structurală a rezultatului brut al exercițiului (profit brut sau pierdere), se poate efectua pe baza grupării veniturilor și cheltuielilor după natură sau a grupării cheltuielilor după funcția (destinația) lor în cadrul întreprinderii.
Pentru a stabili contribuția elementelor componente la modificarea rezultatului brut se aplică metoda balanțieră. Acest model de analiză structurală a rezultatului brut pune în evidență și următorul aspect esențial și anume dacă marja brută față de cheltuielile variabile permite acoperirea cheltuielilor fixe (în caz contrar volumul de activitate este inferior pragului de rentabilitate) și a unor rezultate negative (pierderi) din activitățile financiare și extraordinare, astfel încât pe total firmă activitatea să fie rentabilă.
Cea de-a doua metodă de analiză structurală a rezultatului brut al exercițiului este cunoscută ca metoda clasificării după funcția cheltuielilor sau a costului vânzărilor. Aceasta oferă uneori informații mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea după natură.
Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzărilor și metoda naturii cheltuielilor depinde atât de factorii istorici și de cei aferenți sectorului economic respectiv, cât și de natura întreprinderii. Deoarece fiecare metodă de prezentare are avantaje pentru diferite tipuri de întreprinderi, Standardul IAS 1 (paragraful 84) solicită o opțiune între clasificări în funcție de cea care prezintă cel mai fidel elementele de performanță ale întreprinderii. Totuși, deoarece informațiile asupra naturii cheltuielilor sunt utile la estimarea fluxurilor viitoare de numerar, se cere o prezentare suplimentară atunci când este utilizată metoda costului vânzărilor.
Analiza soldurilor intermediare ale gestiunii (S.I.G.). Prin solduri intermediare ale gestiunii înțelegem principalii indicatori economico-financiari stabiliți pe baza datelor din
Contul de profit și Pierdere, cu ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare și umane ale firmei. Un sold intermediar al gestiunii este diferența dintre două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în Contul de Profit și Pierdere, iar alții se determină în situația S.I.G.).
Soldurile intermediare ale gestiunii se prezintă într-un tablou care, în esență este o altă modalitate de prezentare a contului de rezultate.
Tabloul soldurilor intermediare ale gestiunii, sub formă de listă se prezintă astfel:
Analiza soldurilor intermediare de gestiune, se poate realiza pe baza:
modificărilor absolute;
indicilor cu bază fixă, în lanț și medii;
ritmurilor cu bază fixă, în lanț și medii;
metodei ratelor;
metodei substituțiilor în lanț etc.
Referitor la indicatorii din tabloul soldurilor intermediare ale gestiunii, care nu au fost prezentați anterior, se impun unele precizări, și anume:
1) Marja comercială (Mc) este un indicator utilizat de către întreprinderile care vând bunurile în starea în care au fost cumpărate, fiind specific activității de comerț. Analiza factorială a marjei comerciale, poate fi efectuată cu ajutorul următorului model:
,
în care:
D – reprezintă cifra de afaceri din vânzări de mărfuri sau valoarea desfacerilor de mărfuri;
– rata medie a marjei comerciale sau cota medie de adaos comercial;
– structura vânzărilor pe grupe de mărfuri sau sectoare de activitate;
– cota de adaos comercial pe grupe de mărfuri sau sectoare de activitate.
2) Excedentul (deficitul) brut al exploatării (E.B.E.) reprezintă fluxul potențial de disponibilități degajat de ciclul de exploatare și se determină deducând cheltuielile monetare din exploatare din veniturile monetare aferente acestei activități.
Veniturile monetare din exploatare sunt formate din vânzările de mărfuri, producția vândută și subvențiile de exploatare, în timp ce cheltuielile monetare din exploatare cuprind acele categorii de cheltuieli care presupun plăți imediate sau la termen (consumurile provenind de la terți, cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate și cheltuieli cu personalul).
Excedentul brut al exploatării este utilizat în procesul de analiză pentru efectuarea de comparații, în dinamică și în spațiu, cu rezultatele firmelor care își desfășoară activitatea în același domeniu.
Comparativ cu ceilalți indicatori utilizați în procesul de analiză a rezultatelor, excedentul brut al exploatării prezintă avantajul că nu este influențat de sistemul de amortizare practicat, de politica de construire a provizioanelor, de politica financiară (gradul de îndatorare) și fiscală (sistemul de impozitare a profitului), precum și de politica de distribuire a dividendelor.
Analiza factorială a profitului la nivel de întreprindere. Analiza profitului se impune a fi efectuată și în funcție de factorii direcți și indirecți care acționează la nivelul întreprinderii. Luând în considerare diversitatea de forme sub care se prezintă profitul net la nivel de întreprindere, analiza factorială a acestuia poate fi aprofundată având în vedere următoarele categorii de rezultate: rezultatul brut al exercițiului, rezultatul exploatării și rezultatul aferent cifrei de afaceri.
a) Analiza factorială a rezultatului brut al exercițiului
Rezultatul brut al exercițiului (Rb) se determină ca diferență între veniturile totale și cheltuielile totale.
Modul de analiză factorială este:
, , unde:
= reprezintă rezultatul (profitul) mediu brut la 1 leu venituri totale;
= structura veniturilor totale pe categorii de activități;
= profitul brut la 1 leu venituri pe categorii de activități.
Măsurarea influențelor factorilor se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț.
b) Analiza factorială a rezultatului exploatării
Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activității de bază a întreprinderii și caracterizează în mărime absolută rentabilitatea ciclului de exploatare. El se determină ca diferență între veniturile din exploatare (Ve) și cheltuielile aferente acestora (Ce), astfel:
Analiza factorială a rezultatului exploatării, se poate efectua pe baza următoarelor modele:
,
,
unde:
– reprezintă structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activități;
– profitul sau pierderea la 1 leu venituri din exploatare pe tipuri de activitate;
– suma veniturilor din exploatare pe tipuri de activități;
– suma cheltuielilor de exploatare pe tipuri de activități.
sau
c) Analiza profitului aferent cifrei de afaceri
În cazul firmelor cu activitate de producție pentru analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri, se recomandă următoarele modele:
a)
b)
c)
unde:
– reprezintă volumul fizic al producției vândute;
g – structura producției vândute pe produse;
c – costurile complete unitare;
p – preturile medii de vânzare unitare, exclusiv T.V.A.
Analiza factorială a profitului pe produs
Aprofundarea analizei profitului total al întreprinderii presupune studierea profitului principalelor produse și stabilirea influentelor factorilor direcți și indirecți care acționează asupra acestora.
Analiza profitului pe produs () se poate realiza pe baza modelului:
în care:
– reprezintă cheltuielile cu materiile prime și materialele directe pe unitatea de produs;
– cheltuielile cu manopera directă pe unitatea de produs;
– cheltuielile indirecte pe unitatea de produs;
– consumul specific din resursa materială j;
– prețul de aprovizionare al resursei j;
– timpul de muncă pe unitatea de produs;
– salariul mediu orar (inclusiv contribuțiile pentru asigurări și protecție socială);
– suma cheltuielilor indirecte;
– volumul fizic al producției obținute.
2.3. Ratele de rentabilitate – expresie relativă a rentabilității
Rata de rentabilitate este un raport între o formă de exprimare a profitului și active sau capitaluri (proprii, permanente) sau un flux de activitate (cifra de afaceri, resurse consumate etc).
Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori informaționale variate și oglindesc multiplele laturi ale activității economico-financiare a firmei.
Principalele rate operaționale în analiza financiară a întreprinderii sunt:
rata rentabilității comerciale;
rata rentabilității resurselor consumate;
rata rentabilității economice;
rata rentabilității financiare.
2.3.1 Rata rentabilității comerciale (Rc). Rata rentabilității comerciale exprimă corelația dintre profitul total aferent vânzărilor și cifra de afaceri, dând expresie politicii comerciale a întreprinderii.
Modelele utilizate în analiza factorială ale acestei rate sunt următoarele:
a)
b),
unde:
– producția vândută exprimată în preț de vânzare,exclusiv TVA;
– producția vândută în cost de producție;
– structura producției vândute pe produse;
– rata rentabilității comerciale pe produse.
2.3.2 Analiza ratei rentabilității resurselor consumate (Rrc). Rata rentabilității resurselor consumate reflectă corelația dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor. Modelul de calcul și analiză este următorul:
Factorii direcți care influențează asupra ratei rentabilității resurselor consumate sunt:
structura producției vândute pe produse (g);
costurile unitare (c);
preturile medii de vânzare unitare, exclusiv T.V.A. (p).
Trebuie remarcat faptul că asupra ratei rentabilității resurselor consumate costul exercită o dublă acțiune, influențând în sensuri diferite prin numărătorul și numitorul raportului (ex. în cazul depășirii costurilor unitare pe produs, numărătorul (profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile totale) crește, ceea ce face ca influenta negativă a acestui factor asupra ratei rentabilității resurselor consumate să fie mult mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate).
În literatura de specialitate, în legătură cu nivelul acestei rate sunt opinii potrivit cărora ar trebui să fie cuprinsă între 9 – 15%.
2.3.3 Analiza ratei rentabilității economice (Re). Rata rentabilității economice reflectă corelația dintre un rezultat economic și mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obținerea acestuia. în calculul ratei rentabilității economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării (profitul aferent cifrei de afaceri) sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul total) sau o parte a acestora.
Rata rentabilității economice este independentă de structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum și de elementele excepționale.
Rata rentabilității economice, se poate stabili astfel: sau .
Analiza factorială a ratei rentabilității economice, se poate realiza pe baza următoarelor modele de analiză:
a)
b),
în care:
R c = reprezintă rata rentabilității comerciale
– excedentul brut din exploatare la 1 leu cifră de afaceri;
– active imobilizate;
– active circulante;
– viteza de rotație a activului total exprimată ca număr de rotații
Modificarea ratei rentabilității economice, se explică prin prisma celor doi factori direcți: viteza de rotație a activului total (CA/At) și rata rentabilității comerciale sau rata marjei brute la 1 leu vânzări (Rc), a cărei analiză poate fi aprofundată prin intermediul celor trei factori indirecți (structura producției vândute pe produse, preturile medii de vânzare unitare și costurile unitare). Cel de-al doilea model de analiză evidențiază în plus fată de primul, eficienta utilizării mijloacelor economice de natura activelor imobilizate și circulante, care reprezintă o condiție esențială pentru sporirea rentabilității economice.
2.3.4 Analiza ratei rentabilității financiare (Rf). Rentabilitatea financiară exprimă corelația dintre profit și capitaluri în calitatea lor de surse de finanțare a activității întreprinderii. Circumscris sferei de cuprindere a capitalurilor, proprii și permanente analiza ratei rentabilității financiare se adaptează acestora.
a) Analiza ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii
Acest indicator măsoară, în mărime relativă, remunerarea capitalurilor acționarilor aduse ca aport, sau a profitului net lăsat la dispoziția firmei pentru autofinanțare. Rata în cauză, reflectă corelația dintre profitul net, ca venit al acționarilor și capitalurile proprii ale întreprinderii.
Rata rentabilității financiare a capitalurilor proprii (Rf), se determină pe baza relației:
Analiza factorială a ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii, poate fi aprofundată utilizând în acest sens următoarele două modele multiplicative de analiză:
a) , unde:
– viteza de rotație a activului total exprimată în număr de rotații;
– factorul de multiplicare a capitalului propriu;
– rentabilitatea netă a veniturilor totale.
Factorul de multiplicare a capitalului propriu reflectă gradul de îndatorare a firmei, fapt demonstrat cu ajutorul relației:
, unde:
– pasivul total;
– datoriile totale;
– gradul de îndatorare sau brațul pârghiei financiare.
Utilizând acest model de analiză se observă:
– accelerarea vitezei de rotație a activului total reprezintă o condiție esențială pentru sporirea ratei rentabilității financiare a capitalurilor proprii;
– factorul de multiplicare a capitalului propriu, cu cât este mai mare, cu atât crește rentabilitatea financiară. În practica economică însă, există o limită de îndatorare acceptată de bănci. Unele bănci apreciază ca limită maximă de îndatorare 70% din sursele totale ale firmei, depășirea acestei limite de îndatorare atrage pentru firma în cauză dobânzi mai mari și garanții suplimentare solicitate de bănci, deoarece riscul financiar este mai mare (factorul de multiplicare fiind în acest caz );
– sporirea rentabilității nete a veniturilor totale reprezintă principala cale de creștere a profitului net și este determinată, în principal de eficienta activității de exploatare a firmei.
b) , unde:
– venitul mediu la 1 leu capital propriu;
– profitul mediu brut la 1 leu venituri totale;
– ponderea profitului net în profitul brut.
Acest model de analiză pune în evidentă eficienta utilizării capitalului propriu, rentabilitatea brută a veniturilor totale și ponderea profitului net în profitul brut (reflectă evoluția impozitului pe profit, a elementelor nedeductibile din punct de vedere fiscal, precum și a deducerilor fiscale).
b) Analiza ratei rentabilității financiare a capitalului permanent
Utilizarea ratei rentabilității financiare a capitalului permanent are rolul de a evidenția corelația dintre capitalul permanent și profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile și a impozitului pe profit.
Modelul de analiză este următorul:
,unde:
– reprezintă rata rentabilității financiare a capitalului permanent;
– profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile și impozitului pe profit;
– capitalul permanent (este format din capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și datoriile pe termen mediu și lung).
Acest model de analiză pune în evidență eficiența utilizării capitalului permanent al întreprinderii, prin intermediul vânzărilor medii la 1 leu active, finanțate pe seama capitalurilor permanente și a marjei medii brute ce revine la 1 leu vânzări. Marja brută trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor cu dobânzile, ca formă de remunerare a datoriilor pe termen scurt, mediu și lung, cât și a impozitului pe profit, astfel încât firma să obțină profit net, care să permită remunerarea acționarilor săi.
2.4. Analiza rentabilității pe baza punctului critic
Punctul critic, denumit și prag de rentabilitate sau punct de echilibru, reflectă acea dimensiune a activității la care veniturile din vânzarea bunurilor, lucrărilor, serviciilor etc. sunt egale cu cheltuielile (variabile aferente volumului de activitate și fixe totale), profitul fiind nul.
În raport cu dinamica volumului de activitate elementele de cheltuieli se grupează în variabile și fixe. Cheltuielile variabile sunt constante ca mărime pe unitatea de produs (suma lor crește direct proporțional cu volumul activității) iar cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor totală fiind constantă, înseamnă că ele se reduc odată cu sporirea volumului de activitate prin creșterea gradului de folosire a capacității de producție).
Această legătură dintre suma cheltuielilor de exploatare și volumul de activitate ce trebuie obținut, astfel încât veniturile din vânzări să acopere cheltuielile efectuate, este reflectată cu ajutorul pragului rentabilității.
Metodologia de calcul și analiză a pragului de rentabilitate diferă după cum studiul se efectuează pe produs sau pe total întreprindere.
Pragul de rentabilitate, în cazul realizării unui singur produs, poate fi măsurat cu ajutorul indicatorilor:
a) Volumul fizic critic al producției ():
,unde:
– reprezintă suma cheltuielilor fixe pe produs;
– preț de vânzare unitar;
– cheltuieli variabile pe unitatea de produs;
– marja brută față de cheltuielile variabile pe unitatea de produs.
b) Cifra de afaceri critică ():
Cifra de afaceri critică reflectă vânzările firmei pentru care profitul este egal cu zero.
c) Gradul critic de utilizare a capacității de producție ():
, unde:
– capacitatea maximă de producție în expresie fizică.
d) Perioada critică ():
,unde:
– vânzările medii pe unitate de timp (zi, lună, an).
Folosind aceeași logică, ca în cazul stabilirii pragului rentabilitate, se pot constitui scenarii prin care se estimează volumul fizic al producției vândute (q’), cifra de afaceri (CA'), gradul de utilizare a capacității de producție (G') etc, pentru diferite valori ale profitului total estimat, cuprinse între zero și profitul maxim.
Relațiile de calcul sunt:
, unde:
– profitul total estimat.
În cazul în care profitul este estimat pe unitatea de produs (pru), atunci volumul fizic al producției vândute (q'), în acest caz, se determină astfel:
Relațiile de calcul ale indicatorilor CA', G' și p' sunt aceleași, ca în cazul profitului total estimat.
2.5. Strategii de creștere a rentabilității
Având în vedere importanța deosebită pe care o capătă rentabilitatea în condițiile economiei de piață, se impune găsirea tuturor rezervelor ce permit creșterea acesteia.
Preocuparea pentru identificarea căilor de sporire a rentabilității și valorificarea acestora devin tot mai necesare, supraviețuirea unităților economice în condițiile acerbei concurente depinde tot mai mult de capacitatea lor de a desfășura o activitate profitabilă.
Pot fi identificate drept căi de creștere a rentabilității următoarele:
sporirea cifrei de afaceri;
reducerea costurilor de producție;
îmbunătățirea calității producției;
creșterea productivității muncii.
Cifra de afaceri este indicatorul care exprimă valoarea tuturor încasărilor efectuate de societate. La stabilirea nivelului profitului obținut într-o anumită perioadă de către o unitate economică, se pornește de la mărimea acestui indicator, diminuată cu totalul valoric al cheltuielilor efectuate.
a) Sporirea cifrei de afaceri devine cale de creștere a rentabilității numai atunci când este rezultatul depășirii nivelului planificat al producției fizice în condițiile menținerii marjei de profit pe produs, respectării sortimentului cerut de piață, realizării nivelului calitativ prescris prin norme, tehnice caiete de sarcini, STAS – uri și validat de piață.
Premisa realizării nivelului planificat al cifrei de afaceri și chiar a depășirii lui, o constituie efectuarea unor ample studii de piață de către compartimentul propriu de marketing sau de către o unitate specializată în vederea depistării produselor cerute de piață (identificarea cererii sub aspectul volumului, esteticii, calității, prețului, rețelei de distribuție) și introducerea acestora în fabricație în termenul cel mai scurt pentru a putea oferi produsele la momentul oportun. Nerespectarea acestei premise face ca sporirea volumului fizic al producției să determine o creștere a stocurilor de produse finale pentru care nu este asigurată desfacerea, imobilizând fondurile financiare ale societarii și blocând activitatea sa
b) Reducerea costurilor de producție . Pentru reducerea costurilor, reducere ce se afla sub directa influență a acțiunii conjugate a unui întreg complex de factori, organizatorici, tehnici, economici, stimulativi, considerăm că întreprinderile pot lua în considerare câteva masuri prin care:
accelerarea preocupărilor tuturor celor care pot să concure la reducerea costurilor, începând de la cercetători, proiectanți și până la producători, în vederea ridicării în continuare a nivelului tehnic și competitivității, menținerii în fabricație numai în limite strict necesare a acelor produse care sunt mari consumatoare de materii prime și materiale. Într-un cuvânt, este necesar să se desfășoare o acțiune mai largă de modernizare constructivă și tehnologică a produselor aflate în fabricație.
performanțele funcționale ale produselor și materialelor noi nu pot fi rupte, atunci când se ia decizia asimilării lor în fabricație, de măsura în care ele asigură reducerea costurilor materiale, sporirea rentabilității, a profitului;
pe calea unei analize temeinice a “concepției produsului” pot fi cunoscute și efectele economice ale acestor produse nu numai la producător, ci și la consumator, momentul de referință constituindu-l compararea caracteristicilor tehnico – economice ale produselor care sunt prevăzute a se asimila în fabricație. Pe această bază poate să se opteze asupra menținerii sau scoaterii din fabricație a diferitelor produse, se poate hotărî înlocuirea unor produse vechi, cu consumuri ridicate de materiale și cu rentabilitate scăzută, se poate orienta producția și structura ei.
in fundamentarea temeinica a eficientei, respectiv costului, în primul plan este necesar să se situeze cunoașterea în detaliu a tehnologiei de fabricație, a structurii și complexității produselor fabricate, a nivelurilor atinse de mecanizarea și automatizarea producției. Tot atât de importantă este și cunoașterea metodelor moderne, apte să măsoare cât mai complet și real efectele acestor caracteristici de producție în mărimea și evoluția costului de producție pe ansamblul producției și pe fiecare produs în parte.
trecerea în fiecare unitate economică la o selectare și alegere a produselor trebuie înscrisă într-un program de analiză a valorii. Aceasta metodă de analiză a valorii a fost folosită cu succes în multe unități economice și a scos la iveală ca la fiecare produs mai există posibilități mai mari sau mai mici de reducere a cheltuielilor. Totodată o astfel de analiză permite și identificarea produselor ce necesită consumuri energetice mari, precum și cele care aduc pierderi întreprinderii. Prin analiza temeinică a valorilor se va putea cunoaște totodată și structura în detaliu a produselor ce se află în fabricație și vor putea fi descoperite eventualele posibilități care să pună în discuție însăși concepția, respectiv forma fizică a fiecărui produs.
in execuția producției este necesar să se imprime activității de reducere a costurilor un caracter preventiv și să nu se deplaseze aceasta activitate mai mult spre costurile de evidență a contabilului șef unde se constată cheltuielile efectuate. Evident, trecerea la metodele moderne de calcul și evidență a costurilor utilizând tehnica electronică de calcul, exercitarea la nivel superior a controlului financiar preventiv și alte metode pot da impulsuri corespunzătoare pentru îndeplinirea dezideratului menționat.
numai prin coordonarea eforturilor tuturor compartimentelor întreprinderii, inclusiv a fabricilor, secțiilor de producție, atelierelor, pot fi identificate cele mai eficiente soluții pentru economisirea resurselor materiale, umane și financiare alocate.
îmbunătățirea disciplinei costurilor și întărirea calculațiilor pe produs solicită un volum de muncă mare din partea factorilor de decizie din întreprindere. Firește aceasta necesită și o revedere critică a organigramelor compartimentelor de costuri conform importanței lor și adoptarea unor soluții de simplificare a lucrărilor administrative și de trecere pe calculatoare electronice a operațiilor complexe.
c) Îmbunătățirea calității produselor. În manifestarea tot mai puternică a concurenței între societățile comerciale în ceea ce privește desfacerea produselor lor pe piață, în condițiile în care calitatea începe sa prevaleze factorul preț, îmbunătățirea calității produselor devine o necesitate stringentă.
Așadar, este necesară modificarea opticii de abordare a problemei calității: ea nu trebuie considerată exclusiv o problema tehnică așa cum s-a considerat și se mai consideră și astăzi în multe societăți comerciale.
Pe plan mondial preocuparea firmelor pentru creșterea calității a permis depășirea stadiului de asigurare a calității trecându-se la gestiunea calității (folosind trei indicatori care cuantifica cheltuielile cu calitatea: cheltuieli cu prevenirea defectelor, cheltuielile cu identificarea lor și cheltuielile cu noncalitatea) și apoi controlul total al calității în contextul mai larg al unui sistem de management al calității.
Controlul total al calității semnifică lărgirea ariei de control al calității din sfera fabricației atât în aval cat și în amonte. Astfel, controlul calității vizează deopotrivă calitatea studiilor de piață, a proiectării constructive și tehnologice, a aprovizionării, lansării în fabricație, fabricației propriu-zise, modului de realizare a controlului tehnic de calitate, a livrării mărfurilor, a modului de desfășurare a acțiunilor post vânzare.
Îmbunătățirea calității produselor determină în mod hotărâtor rentabilitatea prin faptul ca influențează puternic nivelul vânzărilor. Lipsa unei calități corespunzătoare poate duce la stocarea produselor și imposibilitatea vânzării acestora.
Nivelul profitului poate fi diminuat în mod sensibil prin înregistrarea de către societate a unui volum de cheltuieli cu noncalitate. Dacă se are în vedere și efectul pe termen mediu și lung al lipsei de calitate asupra reputației firmei și implicit a posibilității acesteia de a obține o anumită cotă pe piață, reiese clar necesitatea luptei împotriva noncalitatii și promovarea unui spirit de îmbunătățire a calității.
d) Creșterea productivității muncii. Productivitatea muncii poate exprima fie cantitatea de produse ce se obține cu o anumită cantitate de muncă (indicator direct), fie cheltuiala de muncă efectuată pentru obținerea unității de produs (indicator direct).
În primul caz, productivitatea se determina ca raport între volumul producției (Q) și cheltuiala de muncă (T):
În al doilea caz se utilizează raportul invers:
Creșterea productivității (anuale, zilnice, orare) influențează în mod pozitiv rentabilitatea firmei, productivitatea orară, folosindu-se chiar în modelul de determinare a mărimii profitului.
Eforturile care se depun pentru sporirea productivității orare prin retehnologizări, modernizări, reparații capitale, prin măsuri organizatorice, trebuie să fie însoțite de preocupări pe linia îmbunătățirii folosirii fondului de timp. Numai astfel se poate influența în mod hotărâtor volumul profitului obținut.
Capitolul III.
Situațiilor financiare anuale și evaluarea performanțelor întreprinderii pe baza acestora la S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța
3.1. Prezentarea firmei S.C. Premium Auto S.R.L. Constanța
3.1.1. Descrierea activității societății. Obiectul de activitate. Societatea comercială PREMIUM AUTO S.R.L. își are sediul social în Municipiul Constanța și are ca obiect de activitate Comerțul cu autovehicule. Această clasă include:
vânzarea cu ridicata și cu amănuntul a vehiculelor noi și a celor uzate: autovehicule de pasageri, inclusiv autovehicule de pasageri specializate ca ambulanțe și microbuze etc.; camioane, remorci și semi-remorci; vehicule pentru camping, ca: rulote și case pe roți.
Aceasta clasa mai include de asemenea:
vânzarea cu ridicata și cu amănuntul a autovehiculelor de teren (jeep-uri etc.);
vânzarea cu ridicata și cu amănuntul, prin agenți cu comision;
licitații de autoturisme și licitații de autoturisme prin Internet.
Aceasta clasa exclude vânzarea cu ridicata și cu amănuntul a pieselor și accesoriilor pentru autovehicule.
Pe parcursul anilor, societatea a cunoscut o dezvoltare semnificativă, făcând parte dintr-un complex auto care este singurul dealer de automobile din județul Constanța ce reprezintă 5 mărci de automobile. Complexul auto oferă servicii de vânzare și postvânzare pentru mărcile Opel, Chevrolet, Volvo, Mazda, Suzuki și Land Rover, precum și o gamă completă de servicii adiacente.
Societatea PREMIUM AUTO S.R.L. este specializată în comercializarea mărcii de automobile Land Rover, prin intermediul agenților de vânzări cu comision, prezenți în showroom-ul deschis în Constanța.
În perioada 1 aprilie 2008 – 1 aprilie 2009 vânzările pentru toate modelele de Land Rover (Freelander, Discovery 3, Range Rover Sport, Range Rover, Defender) au evoluat după cum urmează:
Se poate observa că pe parcursul anului luat în analiză, vânzările pentru Land Rover au scăzut în mod constant din a doua jumătate a anului 2008, în condițiile în care încrederea consumatorilor în economie a scăzut, influențată negativ de criza mondială.
Scăderea vânzărilor a avut ca principale cauze noile valori ale taxei de poluare, care au descurajat achizițiile de autovehicule noi și noile norme de creditare mai restrictive, în contextul crizei economice mondiale.
Pe parcursul anului 2008 se pot evidenția următoarele:
Pentru anul 2009 analiști anticipează că situația s-ar putea înrăutății, vânzările urmând să înregistreze o nouă scădere de aproximativ 20%. Astfel, în luna ianuarie 2009, a fost vândut un singur autoturism Land Rover, față de 6 în aceeași lună a anului 2008.
S.C. PREMIUM AUTO SRL. are implementat și certificat un sistem al calității conform ISO 9001/2001, care are rolul de a îmbunătăți performantele organizației în sensul îndeplinirii cerințelor clienților și a respectării legislației și a reglementarilor corespunzătoare.
Implementarea sistemului de management al calității, face parte din deciziile strategice ale managementului de vârf, care se angajează să acționeze și să dezvolte în continuare sistemul de management al calității implementat, asigurând condițiile pentru îmbunătățirea continuă a eficacității lui.
Pentru realizarea viziunii strategice, organizația și-a stabilit un set de politici și obiective care să dea încredere și să crească gradul de satisfacție a clienților și a celorlalte părți interesate, să ajute la obținerea performanțelor organizației și la dezvoltarea echilibrată a relațiilor cu toate părțile interesate: clienți, angajați, furnizori, și societate (comunitate).
Prin introducerea Sistemului de Management al Calității se urmărește realizarea a două principii de bază și anume:
1. Eficiența economică: prin planificarea și utilizarea la maxim a tuturor resurselor, pentru a atinge și menține calitatea produselor și serviciilor oferite, la un cost optim care să nu afecteze calitatea;
2. Bunul renume al societății și avantajul în fața concurentei prin prezentarea de garanții clienților și câștigarea încrederii acestora în capacitatea tehnico – organizatorică a societății că poate executa produse și servicii în concordanță cu cerințele contractuale și cerințele Sistemului de Management al Calității.
3.1.2. Organizarea unității și a compartimentului financiar-contabil. Organizarea S.C. PREMIUM AUTO S.R.L poate fi evidențiată cu ajutorul organigramei societății, după cum se poate vedea mai jos:
Din prezentarea organigramei se observă că în cadrul firmei s-a constituit distinct departamentul de marketing, care este subordonat directorului executiv, iar în cadrul său există două servicii: desfacere și marketing.
Departamentul de marketing are ca principale atribuții:
Elaborarea și fundamentarea strategiei de marketing;
Crearea și implementarea politicii de comunicare și marketing a companiei;
Stabilirea politicii de prețuri;
Elaborarea acțiunilor de promovare a vânzărilor;
Analiza concurenței;
Asigurarea participării la diferite evenimente;
Asigurarea și menținerea relației cu agențiile de publicitate.
În ceea ce privește serviciul de vânzări condus de către Directorul de vânzări, acesta are următoarele atribuții:
conducerea activității de vânzare la nivelul firmei;
elaborarea de propuneri privind planurile de vânzări și monitorizarea performanțelor personalului din subordine referitoare la activitatea de vânzare;
monitorizarea relațiilor cu clienții existenți sau potențiali;
dezvoltarea tranzacțiilor în vederea creșterii afacerilor și realizarea obiectivelor de vânzări.
Serviciul financiar – contabil asigură respectarea disciplinei economico-financiare în conformitate cu prevederile Legii finanțelor nr. 500/2002 și a Legii contabilității nr.82/1991 republicată și completată. În activitatea sa răspunde de păstrarea integrării patrimoniului, cunoașterea în orice moment a realizării indicatorilor economico-financiari și a modului în care se gospodăresc fondurile alocate de la buget, având următoarele atribuții:
Asigură înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea și păstrarea informațiilor cu privire la situația patrimonială și rezultatele obținute;
Asigură controlul operațiunilor efectuate și al procedeelor de prelucrare utilizate, precum și exactitatea datelor contabile furnizate;
Exercită controlul financiar preventiv propriu, activitate prin care verifică legalitatea și regularitatea operațiunilor efectuate înainte de aprobarea acestora;
Efectuează inventarierea generală a patrimoniului și înregistrează rezultatele inventarierii;
Întocmește balanțe lunare de verificare și situații financiare;
Stabilește cadrul de organizare al contabilității în conformitate cu prevederile legale în vigoare și urmărește respectarea acestora;
Urmărește și ia măsurile necesare pentru încasarea clienților și debitorilor la termen;
Asigură îndeplinirea obligațiilor față de bugetul de stat și bugetele speciale în conformitate cu dispozițiile legale și plata furnizorilor la timp;
Asigură completarea corectă și la zi a registrelor de contabilitate, întocmirea și utilizarea formularelor tipizate privind activitatea financiară și contabilitate.
3.2. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. Premium Auto S.R.L. pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere
Societatea Premium Auto S.R.L. aplică reglementările contabile aprobate Ordinul nr. 1752 din 17 noiembrie 2005 al Ministrului finanțelor publice pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, asigurând respectarea disciplinei economico-financiare în conformitate cu prevederile Legii finanțelor nr. 500/2002 și a Legii contabilității nr. 82/1991 republicată și completată.
Astfel, indicatori financiari conform bilanțului contabil depus pe anul 2008 pot fi evidențiați în următorul tabel:
Din cele expuse mai sus se pot extrage următoarele concluzii cu privire la situația societății Premium Auto S.R.L., analizând comparativ momentele 31.12.2007 și 31.12.2008:
1) Se observă următoarea evoluție a structurii activelor imobilizate, anul 2008 comparativ cu anul 2007:
Valoarea totală a activelor imobilizate a scăzut în anul 2008 față de anul precedent, de la 1.025.154 lei în 2007 la 869.333 lei în anul următor.
2) Pe parcursul anului 2008, activele circulante au evoluat astfel:
Spre deosebire de activele imobilizate, activele circulante au prezentat o creștere, de la 7.991.152 lei în anul 2007 la 10.128.136 în anul 2008.
3) Nici în anul 2007, nici în 2008 nu se înregistrează cheltuieli în avans.
4) La finalul anului 2008 datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an înregistrează o creștere de la 6.574.127 lei la 8.065.701 lei în 2007. Spre deosebire de acestea, datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, scad în anul 2008 față de 2007, după cum se poate observa și în graficul de mai jos:
5) Nivelul capitalului subscris și vărsat și al rezervelor se menține același și în anul 2008, față de 2007.
În ceea ce privește contul de profit și pierdere, la data de 31.12.2008 indicatorii cuprinși în cadrul acestuia se prezentau astfel:
Referitor la contul de profit și pierdere se pot trage câteva concluzii cu privire la evoluția firmei în perioada 31 dec. 2007 – 31 dec. 2008, după cum urmează:
1) Cifra de afaceri netă se prezintă astfel:
Se poate observa că, dacă în anul 2007 cifra de afaceri avea o valoare de 19.603.942 lei, în anul 2008 scade, atingând valoarea de 11.070.566 lei.
2) Schimbările de nivel ale veniturilor și cheltuielilor din exploatare ale societății, se prezintă astfel:
Se poate observa că în anul 2008 atât veniturile, cât și cheltuielile din exploatare au înregistrat o scădere.
3) Rezultatul din exploatare al societății Premium Auto S.R.L. a evoluat astfel:
Concomitent cu scăderea veniturilor din exploatare în anul 2008 față de 2007, scad și cheltuielile de exploatare, dar acest lucru determină înregistrarea unui profit din exploatare mai mare în 2008 față de anul precedent.
4) Veniturilor și cheltuielilor financiare ale societății, se prezintă astfel:
Se poate observa că în anul 2008 atât veniturile, cât și cheltuielile financiare au înregistrat o scădere, însă de mai mare amploare în cazul veniturilor.
5) Rezultatul financiar al societății Premium Auto S.R.L. se prezintă astfel:
Concomitent cu scăderea veniturilor financiare în anul 2008 față de 2007, scad și cheltuielile financiare, acest lucru determinând înregistrarea unei pierderi financiare mai mare în 2008 față de anul precedent.
6) Veniturile și cheltuielile totale au evoluat astfel pe parcursul anilor 2007 – 2008:
Pentru perioada reliefată în grafic se remarcă o scădere în anul 2008 atât a veniturilor cât și a cheltuielilor totale.
7) Structura veniturilor și a cheltuielilor pentru anul 2007 în total venituri și cheltuieli este următoarea:
8) Structura veniturilor și a cheltuielilor în total venituri și cheltuieli 2008 este:
9) În ceea ce privește evoluția profitului (brut și net), aceasta se prezintă după cum se observă în graficul de mai jos:
În condițiile în care creșterea pierderii financiare a devansat mărirea profitului din exploatare rezultă o scădere atât a profitului brut cât și a celui net.
3.3. Studiul principalilor indicatori de analiză financiară
Pentru o mai profundă înțelegere activității societății studiate, S.C. PREMIUM AUTO S.R.L., se impune ca necesară analiza principalilor indicatori economico-financiari, așa cum sunt ei prezentați în „Nota 9” la situațiile financiare anuale.
1) Indicatori de lichiditate
a) Indicatorul lichidității curente = Active curente / Datorii curente =
10.997.469 / 8.065.701= 1,36
Valoarea recomandată acceptabilă – în jurul valorii de 2. Oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente.
b) Indicatorul lichidității imediate = (Active curente – Stocuri) / Datorii curente =
(10.997.469 – 5.219.391) / 8.065.701 = 0,71
2) Indicatori de risc
a) Indicatorul gradului de îndatorare = Capital împrumutat / Capital propriu x 100 =
650.819 / 2.000 x 100 = 3,25
b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor = Profit înaintea plății dobânzii și impozitului pe profit / Cheltuieli cu dobânda – determină de câte ori societatea poate achita cheltuielile cu dobânda.
3) Indicatori de activitate (indicatori de gestiune)
a) Numărul de zile de stocare = Stoc mediu / Costul vânzărilor x 365 =
5.219.391 / 11.070.566 x 365 = 172,08 zile
Acest indicator arată numărul de zile în care bunurile sunt stocate în societate.
b) Viteza de rotație a activelor imobilizate = Cifra de afaceri / Active imobilizate =
11.070.566 / 869.333 = 12,73
Evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate.
4) Indicatori de profitabilitate
a) Rata rentabilității financiare = Profit net / Capitaluri proprii x 100 =
613.774 / 1.947.373 = 31,51 %
Rata rentabilității financiare exprimă capacitatea capitalului propriu de a produce profit. Se mai numește și rata de recuperare a investiției proprietarului.
b) Rata profitului brut = Profit brut / Cifra de afaceri x 100 =
734.693 / 11.070.566 x 100 = 6,63 %
c) Rata rentabilității activelor totale = Profit net (brut) / Active totale x 100 =
613.774 (734.693) / 10.997.469 = 5,58 % (6,68 %)
Este de preferat o valoare cât mai ridicată a coeficientului deoarece astfel se garantează recuperarea investițiilor proprii, rambursarea creditelor sau plata obligațiilor și în consecință reducerea dependenței financiare a societății.
Concluzii
În concluzia lucrării de față putem spune că, lumea contemporană devine tot mai mult o realitate de neconceput fără preocuparea pentru performanță, reușită și succes. Aceste elemente au devenit motivația oricărei întreprinderi care încearcă să se înscrie în exigențele economiei de piață și în competiția mondială. Analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii se concentrează și asupra evidențierii formării rezultatului întreprinderii, respectiv pe evidențierea structurii lui, ținând seama de interdependențele dintre elementele constitutive și factorii care au influență asupra nivelului acestor performanțe. Studierea rentabilității unei operații, a unei activități sau a unei întreprinderi este totdeauna asociată cu satisfacția înregistrată ca răsplată a efortului.
Am arătat că rentabilitatea este o mărime absolută, în timp ce performanța este un concept relativ care se bazează pe obiective și pe norme. Rezultatul este o performanță bine definită sau mai bine zis o latură a performanței, cu caracter exact. Putem astfel vorbi despre profit atunci când are loc devansarea cheltuielilor de către venituri; profitul este doar o componentă a rentabilității. Iar pentru a caracteriza o întreprindere din punct de vedere al rentabilității, pentru a vedea dacă o întreprindere este sau nu rentabilă, considerăm ca trebuie studiate trei puncte cheie:
• evoluția activității – creșterea, descreșterea activității economice;
• evoluția cifrei de afaceri, evoluția valorii adăugate;
• evoluția rentabilității propriu-zise (profit, rata de rentabilitate, ca indicatori), lucru care am încercat să-l realizăm prin analiza realizată în cadrul studiului de caz.
Rentabilitatea se află în strânsă corelație cu profesionalismul întreprinzătorilor, cu timpul, mijloacele materiale și financiare investite pentru o activitate economică. Orice întreprindere trebuie să asigure remunerarea și reînnoirea capitalului investit, iar acest fapt se realizează numai în condițiile unei suficiente rentabilități a activității sale.
Creșterea economică a întreprinderii generează obligații cărora ea nu va putea să le facă față decât dacă degajă un flux de rezultate, respectiv o rentabilitate abundentă. Rentabilitatea suficientă și o buna combinare productivă nu sunt suficiente pentru a asigura continuitatea activității întreprinderii dar, reprezintă, cu siguranță condiții necesare pentru existența sa.
Activitatea rentabilă a unei întreprinderi trebuie să fie însoțită de un curs ridicat pe acțiune si, în același timp, de o capacitate de autofinanțare corespunzătoare. Noțiunea de rentabilitate este inseparabila de cea de risc; rentabilitatea presupune totdeauna o doză de risc: nimic nu este sigur în activitatea unei întreprinderi. și cel mai bun exemplu în aceasta conexiune este riscul economic. Indiscutabilă este variația rentabilității la diferite evenimente (ca de exemplu o creștere a salariilor sau a costului materiilor prime), la cota parte a cheltuielilor fixe (de aici interesul pentru analiza punctului mort), la variația nevoii de fond de rulment în funcție de fluctuația volumului vânzărilor (trezoreria putând fi perturbată).
Finalizând, putem spune că în perioada de criză actuală traversată de agenții economici, rentabilitatea și profitabilitatea activității întreprinse sunt deziderate care pentru a fi atinse este nevoie mai mult decât oricând de pricepere în afaceri, de un management eficient la toate compartimentele firmei.
Bibliografie
Anghel I., Falimentul – radiografie și predicție, Editura Economică, Bucuresti, 2002;
Annick, Bourgnigon,Peut-on definir la performance?, Revue Française de Comptabilité, 1995;
Barbier A., Proutat J., Traite practique de l’analyse financiere a l’usage des banques, La revue banque, Paris, 1990;
Bernard, Colasse, Analyse financière d’entreprise, Editura La Decouverté, Paris, 1999;
Ciobanu, Ana Maria. Studiu privind indicatorii de măsurare a performanței în managementul valorii, cu exemplificări pe întreprinderi romanești, Editura ASE, București, 2006;
Cohen E., Sauriel A., Analyse financiere-Outils et applications, Editura Economică, Paris, 1990;
Cojocaru, Constantin C.; Cojocea, Aureliana Guoadelia. Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 2004;
David, Iulia, Mărgulescu, Dumitru, Rentabilitatea în sistemul de performanțe economico-financiare ale întreprinderii, Editura ASE, București, 2003;
Dinu, Eduard, Rentabilitatea firmei în practică, Editura All Beck, București, 2004;
Dinu, Eduard. Analiza economică și financiară a firmei, Editura ASE, București, 2001;
Dorina Popa, Analiza economico financiară, Curs, material disponibil la adresa de internet: http://facultate.regielive.ro/cursuri/contabilitate/analiza_economico_financiara_elemente_teoretice_si_aplicatii_practice-59032.html;
Eric, Halfert, Tehnici de analiză financiară, Editura BMT, București, 2006;
Gheorghe Zaman, Marinela Geamane, Eficiența economică, Editura Fundația România de Mâine, București, 2006;
Ilie, Vasile. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, București, 2006;
Ișfănescu, Aurel; Robu, Vasile, Analiza economico-financiară. Editura ASE, București, 2002;
Legea 500/2002 a finanțelor publice, publicată în M. Of. nr. 597/13.08.2002.
Legea 82/1991, publicată în M. Of. nr. 265/27 dec. 1991, republicată în M. Of. nr. 454/18 iun. 2008;
Lucian, Buse, Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;
Mărgulescu, D., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București,1994;
Mărgulescu, Dumitru; Cismasu, Irina. Analiza economico-financiară, Editura România de Mâine, București, 1999;
Mihăilescu, Nicolae; Răducan, Mihaela, Analiza activității economico-financiare, Editura Victor, București, 2005;
Mironiuc M., Analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii, Editura Junimea, Iași, 1999;
Mitu, Narcis Eduard; Mitu, Ioana Ecaterina. Performanta întreprinderii pe baza cifrei de afaceri, în Tribuna economică, nr. 12, București, 2006;
Oancea, Mirela; Gheorghe, Mirela. Metode ale diagnosticului economico-financiar, în Tribuna economică, nr. 27, București, 2007;
Petcu M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2003;
Riseta Mihai, Contabilitate financiară, Editura Universitară, București, 2005;
Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Omnia Uni, Brașov, 2000;
Robu Vâlceanu, Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2006;
Russu, Corneliu; Albu, Madalina, Diagnosticul și strategia firmei, în Tribuna Economică, București, 2005;
Spătariu, Elena Cerasela. Metode utilizate în evaluarea întreprinderii, în Tribuna economică, nr. 24, București, 2005;
Stancu I., Analiză și gestiune financiară, Editura Economică, București,1996;
Vâlceanu, Gheorghe, coord.; Robu, Vasile, coord. Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;
Vintilă, Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rentabilitatea Intreprinderii (ID: 130982)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.