Reminiscente ale Religiei Geto Dacilor In Obiceiurile Romanilor Legate de Moarte Si Inmormantare

CUPRINS

=== Reminiscente ale religiei geto-dacilor in obiceiurile romanilor legate de moarte si inmormantare ===

CUPRINS

1. INTRODUCERE

Am găsit de cuviință să urmăm linia studiilor despre geto-daci pentru că ei continuă să fascineze după milenii. Opera lor în istorie este poezie: se lasă mereu interpretată și reinterpretată fără a-i seca semnificațiile. Ei sunt o taină a istoriei pentru că, prin ceea ce au lăsat (au „scris” doar prin mărturii arheologice) se învăluie și se dezvăluie continuu pentru noi cercetări. Întotdeauna o taină incită la cunoaștere, iar religia geto-dacilor este o asemenea taină, o taină ce se cere descoperită, una care te cheamă prin curiozitate nativă și te alungă prin puținătatea mijloacelor de descifrare.

Unii spun că dacii au încetat să mai existe odată ce au fost cuceriți de romani și au început să curgă coloniștii. Dar, oare, pierit-au dacii? Au spus tot ce aveau de spus și au părăsit scena istoriei ca și când nu ar fi existat, tăcând pe vecie?

Această întrebare nu-și poate afla decât un singur răspuns – cuvintele Mântuitorului Care, parcă, profetic, se adresează despre daci tuturor popoarelor lumii: Dacă vor tăcea ei vor grăi pietrele!(Lc. 19,40). După cum minunat își intitula opera Paul MacKendrick, pietrele dacilor au început să grăiască.

Însă, înainte de a începe a grăi pietrele în limbaj tainic pentru arheologi, rezonanțele întregii culturi geto-dace se află mai aproape decât credem. Se află pe acest plai mioritic în tot ceea ce înseamnă folclor. O serie întreagă de credințe și practici religioase ale strămoșilor noștri s-au sedimentat, ca după o furtună a istoriei, în folclorul românesc. Peste aceste credințe s-a așternut, ca o velință sfântă, creștinismul care, blând și îngăduitor, după porunca Mântuitorului, le-a tolerat și, sensibil, le-a creștinat și le-a valorificat. Este importantă observația I.P.S. Daniel conform căreia aceste elemente au fost doar favorabile, nu pregătitoare, creștinismului.

Aceste tradiții și obiceiuri au făcut ca neamul românesc să se aplece, cu înțelepciune, precum o trestie, în fața talazurilor istoriei și să nu se rupă din pământul în care s-a născut și din care își trage seva.

Dacă la români nu s-ar fi dezvoltat conștiința etnică în cadrul marelui cod de tradiții, obiceiuri, norme și aspirații, ar fi însemnat ca populația să adopte o atitudine pasivă față de propria soartă, știindu-se conservată în matricea inițială, și să treacă indiferentă din istorie în mit.

Românii moștenesc de la geto-daci, în „codul genetic spiritual”, credința în nemurire, nu numai ca individ ci și ca neam. Și poporul evreu este un exemplu în acest sens: dacă evreii ar fi renunțat la religia iudaică, la Dumnezeu Cel Unul și la ritualul de circumcizie, ar fi fost ușor de anihilat de către popoarele care i-au cucerit (și trebuie să ne amintim că au stat secole întregi în robie!). Poate la fel de ușor de anihilat ar fi fost și românii dacă și-ar fi pierdut credința în nemurire, în Dumnezeu drăguțul și ar fi renunțat la datinile lor.

Am ales să evocăm în lucrarea noastră o parte din aceste obiceiuri – cele legate de moarte și înmormântare – pentru că în acest domeniu putem corela graiul pietrelor (descoperirile arheologice) cu graiul sufletelor (mărturiile istorice și tezaurul folcloric) și putem arăta că dacii n-au pierit, ci continuă să existe în fiecare din noi atunci când fredonăm o doină, când ne amintim de înțelepciunea unui proverb, când rostim cuvântul dor, când participăm la alaiul de nuntire a unor tineri sau când jelim pe cineva drag mutat la ceruri.

Fascinați de acest tezaur încercăm să-l descoperim, pe cât putem, generațiilor actuale care, din păcate, de jenează de propriile tradiții și simt nevoia unor importuri. Tot mai mult se observă în ultimii ani o secularizare a satului românesc sub valul „modernizării” venit dinspre Occident.

Credem cu tărie că este necesară o revizuire a atitudinii față de propriile tradiții căci, altfel, le vom căuta în muzee de piatră și în pelicule filmate și nu în muzee vii- satele românești cu întreg ansamblul de tradiții și obiceiuri. De asemenea, credem cu tărie că, așa cum geto-dacii uimeau antichitatea civilizată prin credința în nemurire, tot așa și noi, putem fascina, de această dată Europa „civilizată”, cu sărbătorile și obiceiurile noastre.

Lucrarea de față își propune un memento al acestor obiceiuri legate de moarte și înmormântare, fără a defalca pe zone etnografice pentru a fi mai ușor de observat unitatea acestora, după ce, în primele capitole vom prezenta succint concepțiile religioase ale strămoșilor noștri în vederea facilitării conexiunilor dintre credințele și ritualurile lor și obiceiurile fiilor lor- românii.

2. RELIGIE ȘI SPIRITUALITATE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei…

(Miorița)

Am ales acest moto pentru primul capitol fiindcă nicăieri, în nici o operă literară a vreunui autor cult, fie ea lirică sau epică, nu este cuprins atât de minunat întreg pământul românesc. Nici o metaforă nu egalează și nu reușește să încifreze într-ânsa la fel de exact frumusețea acestor pământuri. Acest lucru a fost posibil doar devotamentului cu care locuitorii și-au dedicat întreaga existență apărării și păstrării acestor teritorii cuprinse între cele trei „puncte cardinale” ale spațiului mioritic: Carpați, Dunăre și Mare. Această concepție despre pământul românesc nu putea să izvorască decât dintr-o înaltă ținută spirituală care îi făcea datori fată de pământul care le dădea hrană și adăpost.

Însă cine au fost acești băștinași care s-au legat atât de trainic de pământul lor, care l-au iubit atât de mult încât n-au îndrăznit nici măcar o dată să-l părăsească, nici măcar pentru a cotropi alte teritorii, darămite să-l părăsească fără luptă ? Cine sunt aceștia care au luptat cu atâta dăruire de sine preferând moartea eroică și mântuitoare unei robii comode dar umilitoare, de au uimit întreaga antichitate care se grăbește, cu admirație, să aducă primă mărturie despre ei tocmai vitejia și dreptatea lor? Autorii antici se exprimă unanim și fără echivoc: GETO-DACII.

Însă, cine au fost acești geto-daci ?

Dacii și geții sunt o ramură a marelui popor indo-european al tracilor, vorbind una și aceeași limbă , fiind unul și același popor (triburile geților și ale dacilor fiind cele mai numeroase), deși au existat voci în rândul cercetătorilor, care au combătut această afirmație făcând distincție între daci și geți. Această distincție apare ca urmare a unei regretabile confuzii pe care promotorii acesteia au făcut-o. Astfel, unul dintre cei care nu sunt de acord cu identitatea dintre daci și geți este Grigore Tocilescu care afirmă că unii scriitori greșesc când îi numesc pe daci geți. În sprijinul teoriei sale el aduce următoarele argumente:

limba dacă era diferită de cea getă sau tracă

nici un scriitor din vechime nu-i numește pe daci traci

numirile topografice ale dacilor se deosebeau de cele ale tracilor sau geților

Din păcate, Gr. Tocilescu ignoră, voit sau nu, mărturiile antice care diferențiază pe daci și geți de traci, începând cu Herodot din Halicarnas (484-425 î.d.Hs.) care afirmă că geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci . Același lucru se întâmplă cu dacii care, la rândul lor, făceau parte din marea familie a tracilor dar se diferențiau de aceștia. Denumirile diferite ce se acordă unuia și aceluiași popor se datorează mentalității diferite a scriitorilor antici și nu trebuie să facem abstracție de acest fapt atunci când analizăm presupusa diferențiere dintre daci și geți.

Astfel, grecii, de la care avem cele mai multe mărturii și care au luat contact cu populația autohtonă în momentul întemeierii primelor colonii grecești pe țărmul Mării Negre îi numesc geți, iar romanii care, la rândul lor au luat contact cu geto-dacii pe malurile Dunării, îi numesc daci.

Cu toate că geto-dacii (denumire acceptată de majoritatea istoricilor pentru populația ce locuia pe „axa” Carpați – Dunăre – Marea Neagră și pe care o vom utiliza și noi pe parcursul lucrării părându-ni-se cea mai corectă și mai cuprinzătoare) se deosebeau de traci, totuși unele credințe s-au păstrat în spiritualitatea lor stând mărturie a apartenenței lor etnice la marea familie a tracilor.

Acest lucru se datorează mai ales faptului că, până a se desprinde ca popor aparte ( În jurul anului 800 î.d.Hs. ) geto-dacii au împărtășit, cu siguranță, cam aceleași credințe. Fără îndoială că o parte din acestea au rezistat în conștiința populară și după scindare, căci e greu de crezut că, odată cu desprinderea geto-dacilor, care nu s-a făcut brusc ), aceștia au renunțat la absolut toată moștenirea culturală și religioasă acumulată până atunci. Chiar și în aceste condiții de sfărâmițare a „familiei” tracilor, triburile geto-dacilor erau cele mai mari și mai puternice.

Astfel, triburile numite „dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii și al Banatului, în timp ce triburile „geților” locuiau în Câmpia Dunării ( chiar și în sudul fluviului ), în Moldova și Dobrogea de astăzi. Cu toate aceste considerente sunt greu de încadrat, în mod exact, dacii într-un anumit teritoriu pentru că cercetătorii sunt unanim de acord că aceștia au depășit cu mult coordonatele geo-fizice carpato – danubiano- pontice, ajungând până în Câmpia Panonică și Munții Slovaciei în Vest iar în Sud până în M-ții Balcani, fapt demonstrat de descoperirile arheologice din aceste teritorii.

Cu toate că geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor, totuși ei au rămas un popor indo-european de mentalitate nordică, în vreme ce tracii s-au amestecat , ca și grecii și italicii, cu rasa mediteraneană și au dat naștere unei culturi amestecate, în care multe elemente, în special cele religioase și sociale sunt sudice iar nu nordice.

Tocmai această diferențiere a făcut ca geto-dacii să fie admirați de întreaga antichitate. Admirația lumii antice „civilizate” dovedește, încă o dată, superioritatea culturii daco-getice (mai ales în timpul statului dac) asupra celorlalte culturi „barbare” ( care au rămas în afara „frontierelor” culturale greco-romane. Ceea ce este caracteristic civilizației geto-dace și care a uimit cercetătorii sunt: calendarul, limba și, în special, religia. Nu vom insista asupra primelor două probleme pentru că nu interesează în mod imediat lucrarea de față, însă vom analiza succint religia geto-dacilor, dar numai acele aspecte ce au legătură directă cu lucrarea noastră.

Așadar, elementul original și, în același timp, cel mai controversat al spiritualității geto-dace îl constituie credințele lor religioase. Antichitatea este unanimă în a recunoaște strămoșilor noștri o adâncă religiozitate care influența întreg spectrul de activități al geto-dacilor. Primul care remarcă acest fapt este cel supranumit „părintele istoriei”, Herodot din Halicarnas, care dedică, cu generozitate, patru paragrafe strămoșilor noștri. La religia lor Herodot se referă în trei din aceste patru paragrafe demonstrând, astfel, importanța subiectului. De altfel, începând de la dânsul, toți cei care vor menționa în scrierile lor pe geto-daci vor face referire și la religia lor, mai ales la aspectul care a „șocat” prin inedit și profunzime lumea civilizată a antichității – nemurirea și zeul care face pe credincioși nemuritori, Zalmoxis.

Interesant este faptul, remarcat de P.I. David, că însuși Caesar era conștient de superioritatea religiei geto-dace care, după părerea sa, era superioară Romei și a vrut să pornească război împotriva lor însă a renunțat și s-a orientat către celți și gali.

Vom reda în cele ce urmează textul lui Herodot pentru că din el se inspiră aproape toate relatările ulterioare despre religia geto-dacilor și despre Zalmoxis:

IV, 94 Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că cel ce dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe ( cu vârful în sus ), iar alții, apucând de mâini și picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis și ridicându-l în sus, îl azvârle în sulițe. Dacă- străpuns de sulițe- acesta moare, geții socot că zeul lor le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viată. Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.

IV, 95. Așa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc țărmurile Helespontului și ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc- fiind doar un muritor- a fost rob în Samos, și anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogății mari și, după ce se îmbogăți, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiași și săraci cu duhul, Zalmoxis acesta- cunoscător al felului de viață ionian și al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii și cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora- a clădit o casă pentru adunările bărbaților, în care (se spune) îi primea și îi punea să benchetuiască pe fruntașii țării, învățându-i că nici el, nici oaspeții săi și nici unul din urmașii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor avea parte de toate bunătățile. În vreme ce săvârșea cele amintite și spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuință subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor și, coborând în locuința lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut și, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învățăturile lui. Iată ce se povestește despre înfăptuirile lui.

IV, 96. În privința lui Zalmoxis și a locuinței sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulți ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreo divinitate de-a băștinașilor, să ne mulțumim cu cele înfățișate. Acești (geți), a căror fire era astfel, după ce au fost supuși de perși, urmară restul armatei.

Pornind de la acest text, luând în calcul și celelalte mărturii despre religia strămoșilor noștri, vom încerca să subliniem câteva coordonare ale acesteia a căror înțelegere ne va ajuta în descinderea noastră din capitolele următoare.

2.1. Uranian sau htonic ?

Religia getică este unul din cele mai pasionante subiecte spre care se poate îndrepta cercetătorul antichităților geto-dacice. Pasionant pentru că tainele sale sunt multe și încă se refuză descifrărilor ! Am ales acest citat pentru că reflectă, concis, starea actuală a cercetărilor cu opinii care nu sunt bătute în cuie și care pot fi răsturnate în cazul unor descoperiri senzaționale. Asta se întâmplă pentru că religia geto-dacilor nu este încă pe deplin cercetată, pentru că descoperirile arheologice și puținele informații scrise nu sunt pe deplin lămuritoare, astfel încât domeniul nu este un caz închis ci, din contră, rămâne deschis pentru generațiile următoare. Opiniile care s-au emis până acum le vom lua și noi în calcul și ne vom exprima adeziunea față de cele ce nouă ni se par veridice fără a exclude posibilitatea de a fi subiectivi în exprimarea lor și, deci, de a ne fi înșelat.

Ne vom referi în primul rând la caracterul religiei geto-dacilor, la direcționarea acesteia către cer (caracter uranian) sau către pământ (caracter htonic). Înțelegerea caracterului religiei strămoșilor noștri ne va ajuta să discernem mai ușor moștenirea folclorică a geto-dacilor. Dar nu putem defini caracterul unei religii decât referindu-ne la zeitatea supremă iar în cazul geto-dacilor părerile coincid atât în antichitate cât și în rândul cercetătorilor moderni: ZALMOXIS.

Nimeni nu contestă faptul că, la începuturile sale, religia tracilor și, ulterior, a geto-dacilor, s-a înscris cursului urmat de toate popoarele: divinizarea diferitelor elemente ale naturii. De altfel, chiar religia geto-dacilor, după cum afirma Silviu Sanie, cuprinde o serie de credințe rituri și instituții care s-au format pe un spațiu mai întins decât cel al teritoriului carpato- danubiano- pontic, păstrând, astfel, unele rădăcini din epoci mai îndepărtate când, așa cum am mai spus, religia se rezuma la personificarea forțelor naturii, a unor temeri, dorințe și speranțe ale oamenilor. Fără îndoială că nici geto-dacii nu s-au substras acestor practici, însă ei au depășit aceste concepții în secolele următoare când, evoluând în concepții religioase, au „introdus” o serie de zei cu descrieri antropomorfe, asemănători zeilor din religia grecilor și romanilor. Astfel apare, nu se știe când, pe scena religiei geto-dace Zalmoxis.

În privința lui și astăzi părerile sunt împărțite. Nu vom intra în detalii, însă vom face câteva referiri la unele din problemele pe care le ridică studierea cultului lui Zalmoxis.

Ceea ce ne face să putem vorbi de caracterul religiei geto-dace sunt, paradoxal, tocmai puținele și, oarecum, neclarele informații pe care le avem despre acesta, care să menționeze și alte zeități cu un rol cel puțin la fel de important ca cel jucat de Zalmoxis.

Principalii istorici români care s-au ocupat de Zalmoxis i-au văzut atributele în trei tipuri esențiale considerându-l, ca atare, a fi zeu HTONIC ( I. Russu, Constantin și Hadrian Daicoviciu), URANIAN (V. Pârvan, M. Eliade, N. Gostar), sau PROFET (N. Iorga).

Printre partizanii htonicității lui Zalmoxis se numără și H. Daicoviciu care îl consideră htonic pe baza ocupației principale a autohtonilor- agricultura, dar și datorită interpretării numelui ca provenind de la „zamol” (pământ). Daicoviciu consideră, din contră, pe Gebeleizis uranian, deci este adept al dualității, dar despre aceasta vom discuta la momentul oportun. De asemenea, Gh. Mușu consideră pe Zalmoxis un zeu htonic afirmând că acesta este însuși pământul hipostaziat ca zeitate. La fel ca și Daicoviciu, Gh. Mușu aduce în favorea ideii sale argumente de ordin etimologic ( „zalmoxis”= „pământeanul”), precum și stăpânirea peste morți și locuința subterană unde s-a retras. Totuși, Gh. Mușu recunoaște că unele aspecte prezentate de textul lui Herodot pot fi interpretate și în favoarea caracterului uranian.

Vedem, așadar, că majoritatea celor ce pledează pentru caracterul htonic al lui Zalmoxis pornesc de la două premise considerate de aceștia fundamentale și indiscutabile: locuința subterană și etimologia numelui.

În cealaltă tabără se situează cei care văd în Zalmoxis un zeu uranian iar cel care recunoaște primul aceasta este V. Pârvan ale cărui argumente în favoarea teoriei sale sunt:

situarea locașurilor de închinare pe înălțimi,

destinația astronomică a acestor locașuri,

viețuirea marelui preot în peșteră pe vârful muntelui Kogaion și înalta considerație de care se bucura în rândul populației,

aruncarea în sus, cu fața în sus, a victimei ce era sacrificată pentru zeul suprem o dată la patru ani,

ridicarea ochilor spre cer la rugăciune.

Interesantă și pledând pentru caracterul uranian al lui Zalmoxis ni se pare și afirmația lui Herodot conform căreia, atunci când tună și fulgeră (geții)trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. (Herodot, Istorii, IV, 94)

De altfel, V. Pârvan, pentru a combate, probabil, suspiciunea că geto-dacii se revoltă împotriva zeului lor (fapt ne mai întâlnit în antichitate decât ca manifestare personală nicidecum una de grup) încearcă să rezolve acest „mister” argumentând că de fapt amenințările geto-dacilor nu se îndreptau către Zalmoxis, care era un zeu al cerului senin, ci împotriva demonilor care întunecă fața zeului sub forma norilor de furtună. Această argumentație rezistă, mai ales că însuși Herodot ar lăsa să se înțeleagă asta prin modul de exprimare: amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene), și ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor.

Între cei care împărtășesc ideea lui V. Pârvan se numără și Manfred Oppermann care vede în Zalmoxis un zeu uranian.

O idee aparte este cea a lui Mircea Eliade conform căreia cei care înțeleg peștera lui Zalmoxis ca argument pentru caracterul htonic al acestuia greșesc. Eliade consideră peștera între elementele ce apropie cultul lui Zalmoxis de mistere.

Eliade arată că sensul locuinței subterane a lui Zalmoxis nu este neapărat cel raportat la fertilitatea pământului, tratându-l astfel naturist, ci mai degrabă o reprezentare a „celeilalte lumi”, a întregului univers. Grota rituală imită câteodată cerul nocturn. Cu alte cuvinte, ea este o imago mundi, un Univers în miniatură. De asemenea autorul susține că a locui într-o peșteră nu implică cu necesitate o coborâre printre umbre.

Printre cei ce împărtășesc opinia lui Eliade sau cel puțin lasă să se înțeleagă asta sunt și Ovidiu Drâmba, Nicolae Gostar precum și I.H. Crișan.

Încă o mărturie în plus a caracterului uranian al religiei geto-dace stau descoperirile arheologice și, îndeosebi, a sanctuarelor care, prin modul de construire (nu aveau acoperiș decât cerul) și de amplasare (pe munți, deci, pe locuri înalte, cât mai aproape de cer) atestă acest fapt. Reprezentări ale soarelui de pe diferite vase întăresc cele afirmate mai sus. Celebră este și descoperirea discului solar de andezit de la Sarmisegetusa.

Era necesară demonstrarea caracterului uranian al religiei strămoșilor noștri pentru a arăta, încă odată, înălțimea gândirii acestora, dar și motivul pentru care, după cum vom vedea mai departe, pe parcursul lucrării, ca urmași direcți ai geto-dacilor, se simt atât de legați de cer, de divinitate, spre deosebire de alte popoare în mijlocul cărora a pătruns mai ușor și mai adânc viermele secularizării.

Nu vom insista mai mult asupra religiei geto-dacilor, însă considerăm necesar să spunem că noi o considerăm a fi una henoteistă în ciuda argumentelor aduse de V. Pârvan în favoarea monoteismului acesteia, dar nici nu putem fi de acord cu cei ce pledează pentru politeismul geto-dac în sensul celui practicat de romani sau de greci, în ciuda zeităților care, forțat sau de bună voie, au pătruns în „panteonul” geto-dacilor.

Desigur, dacii au cunoscut și alți zei dar cel ce rămâne pe tronul

„panteonului” este Zalmoxis, căci lui i se aduce jertfă solul, el este cel ce trebuie să primească mesajul și înspre el se îndreaptă rugăciunile dacilor.

3. ELEMENTE DE SPIRITUALITATE GETO-DACĂ LEGATE DE MOARTE

Am observat că strămoșii noștri erau pătrunși de o adâncă religiozitate manifestată mai ales prin atașamentul de zeul suprem, deși, nu este exclus, adorau și alte zeități „intruse” căci, pe teritoriul țării noastre s-au descoperit nenumărate mărturii care ar atesta un presupus politeism al geto-dacilor. Toate aceste zeități nu reduc, însă, forța lui Zalmoxis, zeul cel puternic și singurul autohton între celelalte divinități. Dacă toate activitățile pământești ale geto-dacilor se leagă de Zalmoxis, indubitabil, și moartea se leagă de același zeu.

Moartea pentru geto-daci, ca și pentru alte popoare, era ceva natural și inevitabil, ceva ce se înscria în mersul firesc al lucrurilor și, în același timp, ceva absolut necesar, fiind singura cale de a ajunge lângă zeul lor. Implacabil, destinul omului se scurgea înspre moarte, înspre dispariție fizică. Aceasta este atitudinea în fața morții ce se regăsea la aproape toate popoarele antice. Tragediile antice sunt stăpânite de obsesia morții, iar acest lucru pare acum firesc dată fiind starea omenirii dinainte de venirea Mântuitorului. Este o concepție „normală” pentru omenirea care „ciugulea” doar din adevărurile Revelației primordiale.

Se ridică întrebarea dacă geto-dacii se înscriau și ei pe linia acestei atitudini sau, din contră, concepția lor despre moarte „revoluționa” gândirea antică. În această privință concepțiile istoricilor sunt împărțite.

3.1. Nemurirea la geto-daci

Începând cu Herodot, toate izvoarele scrise pe care antichitatea le lasă despre strămoșii noștri, insistă asupra a două aspecte: vitejia și credința în nemurire. Grecii și romanii, atât de evoluați cultural-social-religios, au găsit de cuviință să se mire și să preamărească faptele de credință și de vitejie ale unor „barbari”.

Aceasta dovedește încă o dată faptul că religia strămoșilor noștri conținea ceva diferit de tot ceea ce știa antichitatea , ceva inedit care trebuia menționat în cărțile de istorie. Ca o confirmare, nemurirea i-a făcut nemuritori pe daci. Dacă nu ar fi avut această credință probabil că pe geto-daci i-am fi cunoscut doar din legende.

În consecință, nu se poate referi vreun istoric la religia geto-dacă fără a menționa măcar despre nemurire pentru că, așa cum sublinia Silviu Sanie, etnonimul „get” a intrat în istoria scrisă alăturat epitetului „nemuritor”. Nu există dubii în privința faptului că exista credința continuării vieții după moarte la multe din popoarele antice, ideea de nemurire caracterizând cu diferențele și nuanțele de rigoare, toate popoarele lumii, dintotdeauna și pretutindeni, dar la geto-daci ea devine principiul ordonator al vieții.

Părintele istoriei spune despre poporul ce locuia la nord de Dunăre: iată cum se cred nemuritori geții:, ei cred că nu mor și că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Toți ceilalți istorici antici care au menționat pe daci în scrierile lor se inspiră din opera lui Herodot.

Prima problemă pe care o ridică textul lui Herodot, pentru cercetătorii religiei geto-dace, este dacă strămoșii noștri priveau nemurirea la fel ca celelalte popoare, având totuși caracteristici proprii.

Unii sunt de părere că această concepție despre moarte nu diferea cu nimic de ceea ce cunoștea antichitatea. De pildă, I.H. Crișan recunoaște un nivel superior al religiei geto-dacilor datorită credinței în nemurire dar fără să reprezinte ceva specific și singular; o întâlnim și la alte popoare. Pe aceiași linie se înscrie și N. Gostar când afirmă: „nemurirea” getică este o credință obișnuită, fără nimic fenomenal, excepțional, cum au încercat unii învățai să susțină. Însă cel mai categoric în această privință se arată a fi Gh. Mușu: „nemurirea” geto-dacilor nu merită atâta „invidie” nici „jigniri” din partea anticilor și modernilor. Zalmoxis n-a meritat nici aceste laude excesive, nici această „indignare”, căci, deși divinitatea arhaică, sau poate de aceea, el a fost un zeu la locul său pentru credincioșii săi.

Din păcate, toți acești autori care subscriu la cele de mai sus, ignoră insistența aproape „enervantă” a textelor asupra nemuririi geto-dacilor. Cum s-ar putea explica această atitudine din partea unor oameni care viețuiau în „lumea civilizată” a acelor timpuri și care aveau acces la toate sistemele filosofice, deci nimic n-ar fi putut să-i mire la niște „barbari”, dacă nu prin superioritatea credinței geto-dacilor în ceea ce privește moartea.

De partea cealaltă a „baricadei” se situează cei care recunosc ineditul ideii de nemurire la geto-daci, idee ca ar depăși simpla credință, comună mai multor popoare, conform căreia oamenii, după ce mor, și-ar continua existența ca și pe pământ.

Dacă izvoarele antice scrise sunt unanime în a numi pe geto-daci cei ce se cred nemuritori, rămâne, pentru cercetătorii moderni ai religiei daco-geților, să deslușească misterul în ce mod se cred ei nemuritori, cine i-a învățat prima dată despre nemurire și cum pot accede la nemurire.

Pornind de la textul lui Herodot s-ar putea trage concluzia că strămoșii noștri credeau că ei se mută lângă zeul lor cu trupul și cu sufletul. Dezbătând această problemă, Mircea Eliade observă că Herodot nu spune că „sufletul” separat de corp va merge să-l întâlnească pe Zalmoxis după moarte ci omul în întregimea ființei sale îl va întâlni pe zeu fiindcă geții nu mureau, nu cunoșteau separarea sufletului de corp, ci îl întâlneau pe Zalmoxis într-un tărâm paradisiac.

Așadar, istoricul român este sigur că pentru geți , ca și pentru inițiații Misterelor Eleusiene sau pentru „orfici”, post-existența fericită începe după moarte: numai sufletul, principiu spiritual, îl întâlnește pe Zalmoxis, iar în sprijinul afirmației sale aduce sacrificiul solului trimis la zeu, în cazul căruia, sufletul mesagerului se îndreaptă către cer.

Concepția superioară a geto-dacilor despre suflet reiese și din textele altor scriitori antici precum Platon, Pomponius Mela, Solinus, Iamblicos și Iulian Apostatul.

Mărturiile lui Platon ar părea să susțină ideea mutării integrale, trup-suflet, lângă zeu căci, acesta menționează pe regele și zeul Zalmoxis care avea ucenici ce cunoșteau meșteșugul de a face nemuritori însă, ce ne interesează este mențiunea modalității terapeutice de îngrijire a sufletului împreună cu trupul, a întregului om, fără a face separație între cele două componente.

Autorul chiar insistă asupra importanței pe care acești „medici” o acordau unității trup-suflet: trebuie să dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci (…) toate lucrurile bune și rele-pentru corp și pentru întregul său- vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap al ochi.

Că este mai mult decât o concepție „științifică” ne arată mai departe Platon mărturisind că „medicul” trac subliniază că sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată invită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul.

Ceilalți autori menționați fac referire mai mult la suflet. Astfel, Pomponius Mela spune despre Traci că sunt cu totul sălbatici și cu totul gata să înfrunte moartea, mai ale geții. Acest lucru se datorește credințelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că, deși nu se vor întoarce, ele nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alții cred că sufletele mor negreșit, însă că e mai bine așa decât să trăiască Iată ce spune Iamblicos: căci Zalmoxis, de origine trac(…) a îndemnat la bărbăție pe concetățenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor… Iar împăratul Iulian Apostatul ar lăsa să se înțeleagă că trecerea se face trup-suflet: …dar și pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis. Crezând că nu mor, dar că își schimbă locuința, ei sunt mai porniți pe lupte, decât ar fi înclinați să în întreprindă o călătorie.

În privința celuilalt element constitutiv al omului-trupul- istoricii sunt ceva mai rezervați. Totuși V. Pârvan afirmă că geto-dacii, în virtutea credinței în nemurire, își disprețuiesc trupul și aduce argumente presupusele sinucideri în masă a dacilor atunci când erau înfrânți (idee cu care nu suntem de acord căci ar fi însemnat ca în cazul unor înfrângeri repetate țara să rămână fără locuitori care să o apere și nu din cauza cotropitorilor ci chiar a locuitorilor) precum și vitejia pe care o arătau în luptă.

Noi subscriem părerii că geto-dacii considerau că „se mută” la cer în trup și aducem în sprijinul afirmației noastre „încercarea” autohtonilor de a ajuta defunctului la „spiritualizarea” trupului său prin incinerare, practică preponderentă pe teritoriul țării noastre până la înrădăcinarea creștinismului.

A doua problemă pe care o ridică textul lui Herodot este aceea a persoanei sau zeului care i-a învățat pe geți nemurirea. Acea formulă spectaculoasă de introducere, prin care grecul Herodot își arăta admirația față de neamul geților deschide noi orizonturi în cercetarea religiei lor, pentru că este interesant de văzut care este sensul adevărat al cuvântului (athanatizein)În general, textul lui Herodot a fost tradus prin „se cred nemuritori”, dar unii cercetători au văzut aici o traducere greșită, sensul corect fiind „cei ce se fac nemuritori”.

Acest sens schimbă întru totul datele problemei, căci ei se arată a fi „practicanți” ai nemuririi și implică certitudinea. Geto-dacii nu credeau că „probabil nu vor muri”, ci erau siguri că sunt nemuritori iar despre aceasta dau mărturie autorii antici care pun pe seama certitudinii nemuririi lor vitejia și seninătatea cu care privesc moartea: crezând că nu mor, dar că își schimbă locuința, ei sunt mai porniți pe lupte, decât ar fi înclinați să întreprindă o călătorie.

Totuși, anticii pun pe seama lui Zalmoxis credința lor în nemurire, deci ar fi fost inițiați în această taină: (Zalmoxis) îi învăța că nici el, nici oaspeții lui (de la banchetele date de el) nu vor muri ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătățile. Mircea Eliade comentează textul lui Herodot ca apropiind cultul instaurat de Zalmoxis de misterele grecești și elenistice, adică geto-dacii ar fi trebuit mai întâi să fie inițiați și abia apoi dobândeau certitudinea nemuririi.

Cu siguranță că, deși zeul le oferea această nemurire, nu-i încuraja la neglijentă în viața morală ci trebuiau să se alinieze și unor precepte ale societății. Nu era suficient să fii inițiat ci trebuia să respecți anumite norme morale. Ne întrebăm, în acest caz, dacă nu cumva dobândirea nemuririi de către un geto-dac nu căpăta dimensiuni asemănătoare cu dobândirea mântuirii pentru un creștin. Astfel, nemurirea nu era numai un simplu dar ci era și un merit dobândit prin eforturi personale. Mai interesant este faptul că nemurirea se putea oferi în dar. Sacrificiul periodic al solului avea un scop precis: să transmită personal zeului doleanțele comunității. Era, deci o întâlnire ”față către față” în care trimisul cerea și dobândea nemurirea pentru întreaga comunitate. Moartea lui devenea, astfel, dar pentru semeni căci le aducea nemurirea.

În privința locului unde mergeau geții lucrurile par a fi clare: lângă zeu, într-un ținut al fericirii eterne. Geto-dacii nu rupeau, astfel, comuniune, încă din timpul vieții, cu zeul lor.

Credința în nemurire a lăsat în conștiința poporului născut din cei mai viteji și mai drepți dintre traci urme adânci, materializate în balade precum Miorița sau Meșterul Manole, unde, seninătatea cu care personajele înfruntă moartea, nu este altceva decât mărturia continuității geto-dacilor în cugetele românilor.

3.2. Morminte și rituri funerare

Considerăm necesar acest capitol pentru lucrarea de față, fiindcă din totdeauna, riturile funerare au reflectat concepțiile religioase ale popoarelor, atitudinea lor față de zeități, față de „cealaltă lume”. La descifrarea ritualului funerar ne-au ajutat descoperirile arheologice care, interpretate corect, conturau religia oamenilor ce au populat în vechime aceste teritorii (cel puțin în cazul în care nu există informații scrise – așa cum se întâmplă cu geto – dacii).

Din modul cum cei vii îi tratau pe cei morți, cum se comportau cu trupurile acestora după moarte ( și aici ne referim la modalitatea de „pregătire” pentru „cealaltă lume” prin înhumare, incinerare, părăsire etc.) se oferă informații importante despre atitudinea omului față de moarte, față de trup și suflet.

Ritualul funerar cuprinde ansamblul de acțiuni ce au loc de la moartea cuiva și până la înmormântarea acestuia (prin înhumare sau prin incinerare, cum vom vedea pe parcurs).

Cunoașterea ritului funerar al geto – dacilor ajută la înțelegerea manifestărilor românilor la un asemenea eveniment cum este moartea. Ajută la discernerea a ceea ce este autentic creștin de ceea ce a fost tolerat și încreștinat.

Însă, scopul lucrării noastre nefiind o prezentare în amănunt a riturilor și ritualurilor de înmormântare la geto – daci, precum și a mormintelor acestora , ne vom restrânge activitatea de cercetare doar la informațiile privind tipul de mormânt (de înhumare sau incinerare), la inventarul acestor morminte și la practicile legate de „conducerea pe ultimul drum” menționate la autorii antici.

Pentru a ușura prezentarea vom analiza toate acestea în funcție de perioadele istorice în care s-au încadrat.

A. Perioada pretracică

(cca. 600000 – 2700 î.e.n.)

Informațiile arheologice privind această perioadă nu sunt foarte bogate și nici pe deplin transparente în ceea ce privește descifrarea lor.

Astfel, în epoca paleolitică și epipaleolitică (cca. 600000 – jum. mil. VII î. Hr. ) abundă inciziile făcute pe diferite fragmente de os sau piatră ce sunt corelate de istorici cu mișcările pământului sau ale lunii, și utilizarea ocrului roșu, îngropările orientate către Est, precum și așezarea în mormânt a unor obiecte ce au aparținut defuncților. Toate acestea relevă o anumită atitudine a popoarelor primitive față de moarte, o palidă nădejde că există o post – existență, desigur proiectată pe criterii naturale.

Așadar, încă din preistorie exista concepția că morții continuau să trăiască printre cei vii, să fie în continuare membrii ai comunității și de aceea ei erau înhumați în jurul vetrelor interioare, cei mai mulți fiind puși în poziție dorsală cu brațele întinse de-a lungul corpului sau așezate pe abdomen sau pe piept. Există însă și unele morminte în care defunctul era așezat în poziție chircită, părțile componente ale corpului fiind strâns legate.

Începând cu epoca neolitică și eneolitică (cca. jumătatea mileniului VII – 2700 î. d. Hr.) au loc transformări fundamentale în mentalitatea și comportamentul omului primitiv. El începe să observe ciclicitatea ritmurilor naturii și pune în concordanță cu acestea întreaga sa activitate pământească.

Din punct de vedere al ritului funerar, mormintele acestei perioade sunt de înhumație; diferă doar amplasamentul lor. La începutul neoliticului defuncții erau înhumați în interiorul așezărilor, uneori chiar sub case (în special copii). În timp se observă, totuși, apariția necropolelor și intervine deci, o schimbare de concepție în privința locului destinat defuncților.

Inventarul acestor monumente este foarte bogat și cuprinde ofrande funerare (vase, oale…), unelte, ocru roșu a cărui prezență duce cu gândul la sânge ca element ce „conține viața”. Poziția corpului în mormânt este asemănătoare cu cea din epoca precedentă, inclusiv poziționarea chircită.

Practicarea inhumației, deci nedistrugerea corpurilor, presărarea ocrului roșu, ofrandele oferite mortului drept hrană precum și obiectele de care s-a legat în această viață demonstrează credința într-o post – existență fericită căci, nicăieri (sau nu putem afla de nicăieri) nu este menționat sau reprezentat un loc de pedeapsă pentru cei care nu se supuneau preceptelor morale și religioase ale comunității. Probabil, în viziunea primitivilor, pedeapsa era de a se întoarce ca spirit malefic și a-i teroriza pe cei vii, implicând astfel, ruperea comuniunii pașnice cu societatea.

B. Perioada Tracică

(cca. 2700 – sec. IX î.d.Hr.)

Din această perioadă încep migrațiile popoarelor nomade și totodată începe procesul de indo–europenizare (procesul de sinteză etnică, lingvistică și culturală dintre vechile popoare neolitice și purtătorii culturilor de stepă) în urma căruia vor lua naștere vechile popoare ale Europei: tracii, illyrii, grecii, germanii, celții, latinii etc).

În această perioadă riturile și ritualurile funerare reflectă organizarea ierarhică și patriarhală a comunităților, fiindcă întâlnim morminte bogate ale unor șefi de trib înconjurate de, cele mai puțin împodobite ale celorlalți membri ai comunității.

Se mai observă eroizarea defunctului ca urmare a vieții duse pe pământ și a continuării acesteia dincolo ca războinic, fapt demonstrat de arsenalul bogat de arme prezent în morminte. Alături de arme mormintele mai conțin podoabe, oase de cal domestic (sacrificarea animalului preferat), embleme, sceptre în formă de cap de cal cu harnașament, presărarea scheletului cu ocru roșu precum și folosirea metalurgiei bronzului ceea ce i-a făcut pe cercetători să creadă că acum accentul cădea pe dimensiunea uraniană a religiei mai ales că este prezent cultul soarelui.

Poziția corpului, aproape peste tot este chircită, fie pe spate, cu genunchii ridicați în sus, fie pe o parte , iar aproape toate mormintele conțin schelete presărate cu ocru roșu sau având lângă ele bulgărași de ocru roșu.

În epoca bronzului și hallistattului timpuriu în ritul funerar se observă păstrarea modalității de înhumare în poziție chircită. Totuși s-a făcut, în această perioadă, treptat, trecerea de la înhumare la incinerare.

Locul în care erau depuse trupurile defuncților se schimbă și el. Se descoperă gropi adânci, cu cotlon, morminte în cutii de piatră sau acoperite cu movile din bolovani de râu. De asemenea existau și morminte familiale înconjurate de ring.

Inventarul mormintelor este foarte bogat conținând unelte, obiecte de podoabă și ceramică. În mormintele războinicilor s-au descoperit arme, piese de harnașament și luptă. Se continua, deci, credința conform căreia cel decedat își continua activitățile pământești dincolo.

În cazul mormintelor de incinerație, descoperirile arată că în diferite culturi din epoca bronzului existau necropole tumulare dar și plane. Resturile de după incinerare erau depuse direct în groapă sau în urne acoperite cu capac. În mormânt și în jurul lui erau aduse ofrande și statuete de lut ars, reprezentând personaje feminine. Unele din resturi atestă banchetele funerare. Existența obiectelor de băut atestă „setea nestinsă” a morților din concepțiile populare de azi. În această perioadă exista și practica reînhumării cadavrelor puse de cercetători alături de anumite obiceiuri de pomenire a morților.

Perioada tracică este una în care ritul funerar reflectă credințe destul de unitare, cu anumite particularități totuși. Cea mai importantă moștenire a acestei perioade rămâne, ideea imortalității sufletului (incinerare cadavrelor – spiritualizarea trupurilor).

C. Perioada Geto- Dacă

(cca. 850 î.e.n. – sec. I d. Hr.)

Aceasta este de fapt perioada care ne interesează în mod imediat. Despre riturile funerare ale acestei perioade avem și informații scrise de la autorii antici.

Astfel, de la Hellanikos aflăm că: „aduc jertfe și benchetuiesc ca și când mortul se va reîntoarce”. Se atestă astfel în scris, pentru prima dată în istorie, obiceiul geto – dacilor de a benchetui în memoria celui mort, de a se comporta față de dânsul ca și când ar fi încă în viață.

Herodot (Istorii V.8) ne informează că înmormântările oamenilor bogați, se făceau cu fast. Trupurile le erau expuse timp de trei zile, după care jertfesc animale; după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc pe cel mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l.

Pomponius Mela (Descrierea pământului II,19) amintește de practica sacrificării soției precum și de aducerea la mormânt a numeroaselor daruri de arme, care erau puse pe rugul ce urma să spiritualizeze trupul. Despre ideea de nemurire și consecințele ei același autor afirmă: De aceea (pentru că se credeau nemuritori n.n.), la unii sunt deplânse nașterile și jeliți nou – născuți; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare și le cinstesc ca pe niște lucruri sfinte, prin cânt și jo”.

Izvoarele scrise sunt confirmate și de descoperirile arheologice căci în ceea ce privește ritul funerar arheologii au ajuns la concluzia că geto – dacii au practicat cu precădere incinerația, mormintele de înhumare fiind destul de rare.

Acest lucru pare să confirme concepțiile despre suflet ale geto – dacilor, dezvoltate de cercetători. Și în această perioadă inventarul mormintelor este bogat predominând armele și piesele de luptă (coifuri, etc.). Înhumarea era rezervată doar copiilor (mai ales în perioada clasică a civilizației geto – dacice ,jum. sec. II î.d. Hr. – sec. î.d. Hr. ). Acest fapt a fost pus în corelare cu anumite concepții privind statutul copiilor și adolescenților care nu fuseseră supuși riturilor de inițiere, deci, aveau o situație specială.

În această perioadă descoperim ritul de expunere sau de părăsire a cadavrelor pentru care istoricii găsesc o explicație în probabilitatea de a fi considerați impuri și tratați astfel. De asemenea s-au descoperit așa numite „morminte duble” a două persoane de sex diferit (pentru cuplu soț – soție), dar acestea sunt o practică funerară ocazională și constituie o excepție de la regulă.

Așadar toate aceste practice funerare începând din preistorie și până la apogeul culturii geto – dacice, confirmă credința în nemurire a strămoșilor noștri precum și deosebita grijă pe care o afișau față de cei trecuți în „lumea cealaltă” (cu excepțiile menționate).

După cucerirea romană au loc transformări radicale în societatea geto – dacă, dar populația (mai ales cea din mediul rural dacă se poate spune așa), rămâne fidelă vechilor credințe chiar dacă au adoptat și altele noi. Valurile de migratori venite după părăsirea Daciei de către romani (271 e.n.) au lăsat și ele urme în credințele autohtone.

Dar este cert faptul că toate aceste „importuri de concepte și credințe” au trecut prin filtrul spiritualității geto – dacice iar noi, românii le-am moștenit pe această filieră după cum este și cazul obiceiurilor legate de moarte și înmormântare.

4. MOARTEA ȘI ÎNMORMÂNTAREA LA ROMÂNI

Reminiscențe ale religiei geto-dacilor în obiceiurile românilor legate de moarte și înmormântare

4.1. Rituri de trecere. Noțiune și semnificații

Din totdeauna și la toate popoarele lumii sărbătorile au marcat o trecere, un prag în scurgerea implacabilă a cotidianului. Aceste praguri, aceste ruperi ale continuității sunt fără îndoială printre faptele esențiale ale operei de creație culturală a omenirii. Individul se integra în comunitate doar în urma unor rituri speciale care îi „probau” vrednicia. Întreaga viață a unui individ, oricare ar fi tipul de societate, reprezintă o succesiune de treceri, iar fiecare trecere este însoțită de acte speciale. Orice schimbare în viața unui individ presupune interacțiuni între sacru și profan. Aceste interacțiuni nu trebuie să se desfășoare la întâmplare ci sunt reglementate și direcționate în interesul societății, astfel încât aceasta să nu sufere lezări.

Riturile în cadrul cărora individul se transformă și depășește anumite etape și frontiere în viața sa comunitară sunt cele legate de naștere, copilărie, pubertate, logodnă, căsătorie, graviditate, paternitate, funeralii, etc. Prin aceste rituri pare că individul înțelege că nu este independent de natură și de societatea în care trăiește, ci se creează legături de interdependență de genul do ut des( dau ca să dai). Astfel, riturile nu exprimă în mod necesar emoțiile individuale ale participanților ci mai degrabă ele canalizează sentimente articulate cultural.

În acest sens, întreaga existență pământească a unui om solicită escaladarea a trei piscuri obligatorii: nașterea, căsătoria și moartea.

Viața fiecărui om începe prin naștere iar de acest eveniment se leagă primele rituri de trecere. Din acest moment individul începe seria integrării din etapă în etapă culminând cu moartea care este, în concepția tuturor popoarelor, reîntoarcerea la principiile primordiale. Moartea, ca și nașterea sau nunta, comportă o serie de rituri prin intermediul cărora trecerea de la un nivel ontologic la altul se poate face fără riscuri, atât pentru cel care le practică efectiv, cât și pentru restul comunității.

Sub influența creștinismului aceste rituri de trecere capătă noi valențe, vechile semnificații păgâne sunt „încreștinate” și suferă modificări de formă (o parte din ele, altele păstrându-se foarte aproape de forma primordială), dar în mentalitatea populară fondul rămâne același. Riturile de trecere legate de moarte nu fac excepție de la regulă. Din această perspectivă elementul panteist, natural, încă domină conștiința populară. Totuși, sub influența creștinismului moartea capătă în popor noi valențe și noi dimensiuni. Un exemplu în acest sens pot fi diferite personaje din cultul creștin ce apar pe cărarea pe care defunctul o străbate pentru a se așeza lângă strămoși. Cum vom vedea la momentul potrivit, acestea iau locul unor divinități păgâne ce patronau călătoria celui mort până la apariția creștinismului pe teritoriul țării noastre.

4.2. „Marea trecere” la români

Viața terestră este considerată a fi un rit de trecere din cosmos pe pământ și de pe pământ în cosmos; însă, fiecare trecere nu e un simplu rit de trecere, ci un complex de rituri de trecere, în care trecerea exprimă prin rituri de integrare în comunitatea viilor, rituri de despărțire de familie, de comunitatea celor vii și rituri de integrare în comunitatea morților.

Poate cel mai complicat și mai dificil rit de trecere din cele pe care le-a intuit omul în întreaga lui existență materială și spirituală este cel al morții. Ea rămâne singurul eveniment spiritual fără replică ontologică.

După cum am văzut, moartea este legată de noțiunea de trecere. Decesul fizic al corpului semnalează începutul trecerii sufletului din această lume spre cealaltă. "Riturile de trecere simultane și paralele pentru cei morți și cei vii realizează procesele de separare și de integrare.

Este un lucru știut că nimic nu variază mai mult în funcție de popor decât riturile funerare. Ele, riturile funerare se complică prin faptul că un același popor are despre lumea de dincolo concepții contradictorii sau diferite care se suprapun, ceea ce are repercusiuni asupra riturilor; și prin faptul că omul este considerat a fi alcătuit din mai multe elemente, care nu au aceeași soartă după moarte: corp, forță vitală, suflet-respirație, suflet-umbră, suflet-deget mic, suflet-animal, suflet-sânge, suflet-cap etc.

Și poporul român a reprezentat, prin prisma bogatei sale imaginații dar, mai ales, prin prisma fondului sufletesc și a aspirațiilor ce transced existența materială, imaginea morții.

Moartea este astfel, apreciată ca trecere, ca „mare trecere” în „lumea albă”, în „lumea neagră”, în „lumea de dincolo”, în „ceea lume”, în „țara fără dor” și denumirile ar pute continua dar acestea sunt cele mai reprezentative pentru concepția populară. Cel ce a făcut pasul acesta, al despărțirii de lumea aceasta devine călător, devine „pribeag” pe meleaguri necunoscute și trebuie ajutat să se integreze în noua existență. Pe acest ajutor acordat marelui pribeag se fundamentează întreg arsenalul de rituri și practici din spectacolul funerar. Toate acestea nu sunt, totuși, săvârșite strict în sensul datoriei față de cel decedat ci sunt și mijloace de a integra familia și cunoscuții în noua viață fără cel plecat dintre ei.

Putem spune că orice pregătire, orice element, care este legat de moarte, înmormântare și celelalte desfășurări toate țin de ritul de trecere, fiindcă după cum am mai spus, însăși moartea exprimă o stare de trecere de la un nivel la altul, de la o viată la alta.

Grija cu care românul, indiferent dacă are sau nu urmași, își pregătește din vreme cele pentru moarte arată cât se poate de clar importanța pe care acesta o acordă marelui eveniment al trecerii dincolo. Românii au realizat nimicnicia existenței umane, perisabilitatea și deșertăciunea vieții și de aceea i-au acordat o atenție deosebită. Însă ei nu se resemnează în fața morții ci o înfruntă prin mijloace magice de protecție, atât a celor decedați cât și a celor vii. Pentru români moartea este firească căci „toți sunt datori cu o moarte”. Expresiile aforistice referitoare la moarte, create de popor, stau mărturie despre aceasta: Moartea este mai aproape decât cămașa, Moartea împacă pe toți, Moartea nu spune când vine, Moartea nu va să știe/De averi și bogăție, Moartea nu vine când o chemi/Ci te ia când nu te temi, Moarte fără râs și nuntă fără plâns nu se poate!

Pentru țăranul român moartea a rămas o petrecere între „lumea de aici”, o lume a dorințelor, a dorului și „lumea de dincolo”, una de integrare în matricea cosmică, o lume „fără dor”.

Așadar, moartea este un element activ căci implică trecere și transformare. Totodată moartea este obiectivizată: ea are formă în timp și spațiu. Imaginația poporului precum și mărturiile celor ce au văzut-o pe patul de moarte au făcut ca aceasta, moartea, să capete gen și chip. Ea este femeie. Are chip. Unii pretind că moartea ar fi o femeie tânără și frumoasă (mai ales în cazul flăcăilor pe care îi ademenește astfel), alții că ar fi o scorpie bătrână. Are și instrumente care o ajută să ia viața oamenilor. Cel mai adesea e văzută posedând o coasă sau o seceră.

Concepțiile românilor despre moarte nu sunt unitare dar se unesc în sistemul de credințe și obiceiuri ce însoțesc pe cel ce a gustat moarte. După cum vom vedea pe parcursul capitolelor următoare, obiceiurile legate de moarte, cu mici diferențe caracteristice fiecărei zone etnografice cercetate, pe care le vom menționa la momentul potrivit, sunt uimitor de apropiate în ciuda sutelor de ani în care românii au fost forțați să viețuiască separați.

4.3. Obiceiuri, credințe, superstiții înainte de înmormântare

4.3.1. Pe patul de moarte

Semne de moarte. În popor se crede că moartea nu vine niciodată neanunțată. Chiar și în cazul în care un om moare de tânăr, fără să se aștepte nimeni, rudele sau cunoscuții găsesc și „dovedesc” că acel om nu a murit tocmai fără veste și corelează ultimele evenimente sau acțiuni ale aceluia ca fiind semne ce i-au prevestit moartea. Desigur, cum se întâmplă aproape totdeauna, aceste evenimente sunt catalogate ca semne de moarte abia după decesul respectivei persoane.

Totuși, sunt unele semne prin care moartea își anunță iminenta sosire. Aceste semne se pot împărți în categorii.

Animale domestice și sălbatice: câinele, când urlă, găina când cântă cocoșește, pisicile, când miaună necontenit și spurcatbufnița , atunci când cântă la casa unui om , șerpii, dacă îi omori în casă,etc.

Visele. Dintre visele care vestesc moartea cuiva se numără acelea ale unei măsele ce cade, a unor gropi proaspete de morminte, apa tulbure, nunta, dacă visa că unul din cei care au murit recent îl cheamă la el, dacă cineva se visează îmbrăcat în mire sau în mireasă, dacă visează o casă ce se dărâmă, etc.

Obiectele. Acestea pot și ele anunța că se apropie moartea cuiva. De exemplu, atunci când ușile se deschid de la sine, când se desprinde tencuiala de pe pereți, când pocnesc de la sine sticlele sau oalele, când pocnesc diferite alte obiecte din casă precum mese, scaune, laițe, grinzi, stâlpi de horn, oglinzi, etc. românii au introdus printre aceste semne care vestesc moartea și icoanele, mai ales atunci când cad singure de pe perete.

Aceste semne puteau fi, însă, descifrate numai de anumite persoana. Dintre aceste persoane fac parte rudele celui ce avea să moară și chiar muribundul.

Mai există credința în popor că, în ciuda acestor semne, moartea poate fi totuși amânată în urma acțiunilor unor persoane cu puteri speciale. Dintre acestea preotul are întâietate cu rugăciunile. Alături de această practică creștină au supraviețuit și cele păgâne. Interesant este că acestea se practică paralel cu cele creștine, precum cea descrisă mai sus, ca o completare a lor, ca o asigurare din partea rudelor că au făcut absolut tot ce se putea pentru salvarea muribundului. Rudele apelează și la descântece sau la ritualuri de sorginte păgână: se măsura găina sau se făcea o scaldă rituală.

Însă, credința cea mai de răspândită este că, atunci când „ți-a venit ceasul”, nu mai poți face nimic și trebuie să te pregătești cum se cuvine de moarte, să te împaci cu toată lume, să te „cumineci la preot” și să-ți iei rămas bun de la toți.

Pe patul de moarte. Imediat ce omul este aproape de a-și da sufletul, și nu mai este nici o nădejde de scăpare, se cheamă preotul de-1 spovedește și-1 împărtășește. I se pune muribundului în mână o lumânare de ceară galbenă, aprinsă, și, după ce și-a dat sufletul îi închid ochii, și-l leagă pe sub falci cu o basma pentru ca să nu înțepenească cu gura căscată.

Lumânarea aprinsă i se pune în mâna celui ce moare pentru a-1 apăra de duhurile necurate, ca să nu se poată apropia de el la ieșirea sufletului și fiindcă cu lumină s-a luminat la Sfântul Botez, cu lumină trebuie să meargă și înaintea lui Dumnezeu pe lumea aceea.

Este o mare nenorocire când nu se găsește nimeni ca să închidă ochii celui care moare, fiindcă se crede că rămâne fără lumină pe lumea cealaltă și umblă în întuneric. De aici și cel mai mare blestem: Să dea Dumnezeu să n-ai pe nimeni să-ți închidă ochii.

Dacă omul se chinuie cu moartea, atunci este chemat preotul de-i citește "molitfele la ieșirea sufletului", fiindcă se crede că a fost afurisit sau blestemat de vreo față bisericească, și se schimbă din loc în loc luându-i-se și pernele de sub cap, dacă vor fi umplute cu pene de pasăre. Mai este obiceiul de se ia de pe pat și se pune la pământ cu fața spre răsărit considerându-se că astfel moare mai ușor.

Alteori i se pune sub cap jugul de la boi, ori piese de la roata carului, sau, dacă se poate, și roata întreagă. I se mai pun ciolane și măsele de la roata morii, crezându-se că moartea-i este grea, pentru că, fiind în viață, ar fi făcut păcatul de a pune pe foc jug, măsele sau ciolane de la roata carului sau a morii, căci cu jugul s-a slujit de a arat sfântul pământ, roatele carului i-au fost ca picioare, iar roata morii i-a măcinat faina care l-a hrănit.

La feciorii boierilor care au măsurat ogoarele spre muncă locuitorilor, li se introduce o prăjină în casă pe fereastră și li se pune în mână, crezându-se că de aceea nu pot deceda, fiindcă au măsurat greșit ogorul, osândind pe consăteni.

Testamentul. Cea mai mare parte a poporului român are obiceiul, și-1 va păstra și în continuare, de a-și face testamentul înainte de moarte sau lasă vorbă ce are să se întâmple cu averea lor, dând în același timp câte o povățuire verbală, de care urmașii sunt datori să țină seama.

Dacă cel ce se află pe patul de moarte nu are copii, atunci lasă averea bisericii sau unei rude sau unui om străin, dar cu o condiție: ca după aceea să aibă grijă de sufletul său.

Imediat ce omul și-a dat sufletul, se deschid ferestrele odăii unde se află mortul și se dă de știre să se tragă clopotele de la biserică. Apoi, soția decedatului și rudele cele mai apropiate de gen feminin, lepădându-și toate podoabele, precum: cercei, inele, mărgele și altele iar fetele, despletindu-și părul, încep a jeli mortul.

Lumânarea de ceară, aprinsă, care se ține omului când moare, în mâna dreaptă sau la cap, până când își dă sufletul, simbolizează, după credința unor români din Bucovina, sau/și acelor din Câmpulung, că respectivul este creștin, spovedit, împărtășit și împăcat cu toată lumea, și ca să vadă pe unde va merge în cealaltă lume. Alții, dimpotrivă cred, că în cealaltă lume domnește întunericul grozav, și din această cauză să nu-și piardă sufletul, iar alții spun că mortul are să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu luminos cu trupul și cu sufletul. După unii această lumânare simbolizează lumina lumii, adică a Domnului nostru lisus Hristos.

După cum am văzut nimeni nu trebuie să moară nespovedit, neîmpărtășit și neîmpăcat cu ceilalți.

4.3.2. Pregătirea pentru „marea trecere”

Repausarea. Se crede că omul moare abia după ce și-a încheiat toate socotelile pe pământ, după ce s-a iertat cu toți. Moartea omului diferă. Ea se petrece în funcție de faptele pe care fiecare le-a făcut în viață. Astfel, omul bun are o moarte ușoară, senină, fără chinuri, pe când cel care a făcu rău are parte de chinuri pe patul de moarte. Prima acțiune care se face când muribundul își dă ultima suflare, este de a deschide ferestrele până a se răci trupul, pentru a putea ieși sufletul. De asemenea i se închid ochii.

După aceasta urmează o serie întreagă de acțiuni ce au rolul de a-l pregăti pe cel repausat să călătorească pe lume cealaltă sau de a-i proteja pe cei vii de eventuale acțiuni malefice ale spiritelor. Respectându-se tradiția, se întorc sau se acoperă oglinzile, ceasul este întors la perete,oalele sunt întoarse cu gura în jos ca semn că acea casă se află sub semnul marii treceri, pisicile și câinii sunt închiși pentru că sunt animale imprevizibile și pot trece peste trupul mortului, iar în popor există credința că asta l-ar transforma în strigoi, etc.

Scăldarea. După toate acestea trupul decedatului este scăldat. Acesta este un ritual de origine precreștină care a fost adoptat de creștinism dându-i semnificații noi și complexe .

Apa pentru scalda mortului este adusă de la o apă curgătoare, iar unde nu este posibilitatea aceasta trebuie să fie curată, de fântână. Toate acestea trebuie îndeplinite fiindcă ea are efect purificator și are rostul de a-l integra pe defunct în rândul strămoșilor.

Persoanele care scaldă mortul trebuie să fie de același sex cu acesta, rude sau vecini. În unele părți scalda trebuie făcută doar de către străini. Numărul celor ce scaldă mortul este și el simbolic, căci s-a generalizat cifra trei.

Există două modalități de a scălda mortul: prin abluțiune și prin ștergere.

Abluțiunea reprezintă spălarea trupului celui mort prin scufundarea lui într-o albie sau într-o cadă plină cu apă. Al doilea procedeu este mai puțin uzitat. Ștergerea se face cu un prosop curat, de trei ori, pentru a întări puterea purificatoare a apei.

Îmbrăcarea. Odată mortul spălat, se piaptănă frumos, i se taie unghiile și puțin păr (care se pune în ceară și se păstrează de către rudele lui, spre amintire), apoi se îmbracă cu hainele cele mai noi și mai scumpe, sau cu acelea care-i erau mai plăcute, pe care mulți le pregătesc fiind încă în viață, și le păstrează noi până la moarte. În nici un caz nu trebuie să fie îmbrăcat în hainele în care a zăcut. La creștet i se pune căciula, dacă este bărbat, iar dacă este femeie se îmbrobodește cu batic nou. În localitățile unde portul popular nu s-a pierdut, bătrânii lasă cu limbă de moarte să fie înmormântați în costum tradițional, specific zonei din care face parte.

Dacă cel mort este fecior, atunci se îmbracă în costum de mire. De asemenea, dacă moare o fată mare, se îmbracă și ea în mireasă, i se despletește părul, i se împodobește capul cu o cunună de flori și i se pune un inel (verighetă pe deget) căci se consideră că ea este mireasa lui Dumnezeu. Tinerii nenuntiți au parte de o înmormântare specială numită nunta mortului .

Îmbrăcarea și pregătirea celui decedat cu hainele cele mai noi, mai scumpe și mai frumoase, se face din iubirea și cinstea ce-o arătăm față de el, dar și pentru credința că morții se duc să călătorească pe cealaltă lume pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, la a doua venire, curați și îmbrăcați exact cum au fost îngropați.

Așezarea în sicriu. După ce a fost gătit cel mort, se așează pe masă sau pe laviță, în casă sau în tindă, cu fața spre răsărit. În Transilvania el se așează cu picioarele spre ușă, adică gata de plecare, de unde a rămas zicerea: vede-te-aș, cu picioarele înainte, adică decedat.

In unele locuri, mai de mult, se scotea decedatul afară pe tărnaț, și atunci se ridica deasupra lui pe casă un steag, iar în Transilvania, în ținutul Năsăudului, steagul se așează în clopotnița bisericii numai când moare vreo fată mare, și stă acolo șase săptămâni.

La cap și la picioarele decedatului stau aprinse două sfeșnice cu lumânări de ceară.

In Basarabia, pe lângă aceste sfeșnice, se mai pun patru crengi de copac, cu câte trei ramuri care se numesc "pomi”. Aceștia sunt împodobiți frumos cu stafide, lămâi, smochine, mere, nuci, etc., toate înșirate pe ață.

Așezarea în tron (căci așa mai este numit sicriul) este un moment ce implică o mulțime de obiceiuri și practici străvechi. Pentru că tronul este considerat casa mortului, au loc o serie de acte preventive.

După așezare decedatului în sicriu rudele cheamă preotul satului ca să-i citească stâlpii. Prin cuvântul "stâlpi" înțelegem Evangheliile celor patru Sfinți Evangheliști: Matei, Marcu, Luca și loan. În unele părți din Moldova, se citesc, uneori, neapărat după ce s-a așezat mortul pe masă sau pe laviță stâlpii.

Tot în Moldova este obiceiul ca preotul să citească stâlpii în camera decedatului cu lumina a două sfeșnice cu lumânări groase de ceară, dar numai în timpul priveghiului.

În locul preoților, în unele locuri, pot citi dascălii Psaltirea și totdeauna noaptea, adică în timpul priveghiului, la capul decedatului.

Stâlpii și Psaltirea se citesc cu scopul ca sufletul celui decedat să treacă mai ușor prin vămi.

În afara acestui act religios creștin au loc, așa cum spuneam, o serie de acte preventive de natură magică. Astfel, se pisează usturoi, tămâie și, în unele locuri, și praf de pușcă, se amestecă și se unge coșciugul de patru ori în formă de cruce pe pereții laterali și de două ori în diagonală, pe fund, de la un colț la altul.

În sicriu se pun diferite obiecte, de la lucruri care i-au fost dragi în viață și pe care, se crede, să le aibă și pe lumea cealaltă, până la obiecte cu caracter magic pentru a-l proteja pe decedat de eventualele primejdii pe care le-ar întâlni în călătoria sa, dar și pentru a proteja familia de posibilele întoarceri ale mortului ca strigoi. Este greu de făcut un inventar al acestor obiecte ce se pun în sicriu, dar cele mai uzitate sunt: pieptene, usturoi, cânepă, o oglindă, nouă pietricele albe și negre, etc, toate fiind așezate sub capul defunctului, sub pernă sau chir în pernă. Trebuie menționat că mare parte din aceste obiecte și-au pierdut semnificațiile păgâne ori prezintă semnificații confuze în conștiința populară.

In tot acest timp cât decedatul stă în casă, trei zile, vecinii, rudele, prietenii, chiar și străinii vin să vadă mortul încă o dată înainte de înmormântare și să-și ia rămas bun de la el, iar dacă au fost certați trebuie să se roage ca să-i ierte.

Dar, niciodată ei nu vin cu mâinile goale, ci totdeauna iau câte o lumânare de ceară curată. Ajungând la casa mortului intră în camera unde se află decedatul, sărută icoana sau crucea de pe pieptul acestuia, iar dacă cel decedat a fost om bătrân i se sărută și mâna, apoi aprind lumânarea și o lipește de sfeșnicul de la capul mortului, de sicriu sau o pun neaprinsă pe iconița mortului. Unii mai pun pe icoană și bani, de pildă în Moldova și în Bucovina. Această practică este condamnată de unii preoți, fiind general recunoscută ca practică păgână.

Lumânările care au rămas nearse se aprind noaptea la priveghi și a treia zi la prohod, iar banii ce s-au pus pe iconiță sunt folosiți de către familia decedatului pentru a cumpăra cele necesare, sau când se duce mortul la groapă pe la răscruci, poduri, fântâni, se dau copiilor săraci de pomană, pentru că ei au rolul de a-1 păzi și salva pe cel decedat, când sufletul acestuia trece prin vămi.

Toți cei sosiți la casa decedatului zic următoarele cuvinte: Dumnezeu să-l ierte! sau primește-l Doamne întru împărăția cerului. Dacă cel decedat este un copil până în 7 ani se zice: Dumnezeu să-l odihnească! Toate acestea reprezintă formule de salut care concordă cu atmosfera tristă de la înmormântare. Se consideră că nu este bine a se da Bună ziua! Și nici un fel de binețe timp de trei zile, până la înmormântare.

În unele sate din Bucovina cât și din Moldova, și mai ales la munte, pe lângă lumânare și bani se mai aduc faină, brânză, șervețele, tămâie, pentru a fi de ajutor la praznic, dacă decedatul este sărac, iar șervețelele ca să fie folosite la procesiune.

Astfel, tot timpul cât stă mortul în casă unii vin, alții pleacă, căci tot timpul, până ce acesta este dus la groapă, nu trebuie să fie singur, ci trebuie să fie cineva permanent lângă el, și trebuie să aibă grijă și de lumânări ca să nu se stingă.

Sicriul. Fiind mortul îmbrăcat de înmormântare, i se ia măsura cu o trestie sau cu un băț de alun și, după acea lungime, i se face sicriul, luându-se bine seama ca nu cumva să fie mai lung decât mortul, fiindcă atunci se crede că, dacă mortul s-o îngropa cu acel sicriu, locul rămas gol ar chema și alte rude după el. Sicriul (coșciugul copârșăul) se face din lemn de bra.

In Bucovina aceată măsură a sicriului se ia cu o ață, care se pune într-o gaura care se face deasupra ușii de la camera în care mortul și-a dat sufletul, apoi, lipindu-se bine pe deasupra, rămâne acolo pentru totdeauna.

După aceasta, se așează mortul în sicriu sau "raclă", care se face după cum am mai spus din lemn de brad. In general sicriul era vopsit, în vechime, în roșu, obicei care nu se mai practică.

In sicriu se așează o perniță, pe care să se sprijine capul și în care se pune săpunul, cu care s-a spălat, pieptenele, cu care s-a pieptănat mortul ultima dată. Se mai pune și sfoara cu care lemnarul a măsurat lungimea mortului pentru sicriu. In capacul sicriului se face o ferestruică, ''pentru ca să se răsufle, să vadă gloata ce s-a adunat ca să-l petreacă și ei și să-și ia ziua bună de la ea.

Această ferestruică s-a numit fereastra sufletului și este o practică și un rit preistoric, la populația autohtonă din Dacia preromană, care a fost transmis printr-o continuă tradiție rituală și ceremonial funerar.

Când este așezat mortul în sicriu, se tămâiază, iar femeile îl bocesc. Atât prin împrejurul sicriului cât și pe capacul lui se zugrăvesc cruci cu vopsea albă.

În multe locuri, oamenii își fac sicriul încă fiind în viată, și-și pregătesc cele de trebuință pentru înmormântare. Sicriul este ținut de către ei în podul casei. Acest obicei se păstrează mai mult în județul Muscel, în Transilvania, partea de sus a ținutului Făgăraș, și în Banat.

Tot trupul mortului, în afară de cap, se acoperă cu o pânză albă lucrată în casă, și se numește giulgi, sovon sau respeti. Ea este țesută din bumbac sau de fuior, după puterea financiară a omului.

Pe pieptul mortului, după cum am menționat și mai sus, se pune o icoană, iar în mână o cruce de ceară galbenă, sub cap una sau două perne umplute cu fân, paie ori strunjitură de lemn. În timp de vară se umple cu flori, iar iarna cu flori uscate, pe care mulți dintre locuitori au grijă a le aduna din timp. în Basarabia, în unele sate din ținutul Soroca, perna mortului se umple cu țărână de la mormânt. Deasupra pernei se cos două cordele de culoare roșie în formă de cruce iar sub pernă se pune, în unele locuri, și pâine, sare și bățul său, care se împodobește cu o năframă.

Toate acestea se fac pentru că se crede că decedatul în călătoria ce are de făcut pe cealaltă lume, având a suferi frig, căldură, sete și multe alte supărări, să aibă ce mânca, în ce se sprijini când va fi ostenit, și cu ce apăra de câini. La ciobani li se mai pune și fluierul cu care cântau la oi. Toate aceste arată vechimea acestor ritualuri căci se păstrează încă credința conform căreia, cel decedat își continuă și dincolo meseria pe care a avut-o pe această lume.

In Banat, dacă moare vreo femeie după care au rămas copii mici, este obiceiul a i se pune în sicriu atâtea păpuși câți copii au rămas, pentru a-i da oarecum pe lumea aceea chipul copiilor săi, ca să-i aibă spre mângâiere.

Dacă se întâmplă să moară cineva după Paști, în Săptămâna Luminată atunci, pe lângă toate celelalte, se adaugă și un ou roșu.

Cu banul care se pune pe iconiță deasupra celui decedat, după credința unora, mortul trebuie să plătească luntrea cu care va trece în cealaltă lume. Alții cred, însă, că va plăti cu acest ban vămile sau străjile În vechime, acest ban, se punea în gura mortului.

În județul Prahova acel ban se bagă la degetul cel mic de la mâna dreaptă. În unele sate din Transilvania se crapă la un capăt bățul care se pune în sicriu, și se așează în acea crăpătură.

4.3.3. „De sufletul mortului…”

Toiagul. În timp ce bărbații se ocupă de sicriu, gospodinele încep pregătirile pentru înmormântare. Mai întâi se face o lumânare mai lungă, numită "toiag", care se aprinde numai la anumite perioade de timp și pe care se sprijină mortul când trece puntea raiului. Toiagul (privighetoarea, toiag de stat, lumină de stat) se face tot atât de lung cât mortul, și foarte subțire. Se numește toiag datorită credinței poporului că pe acesta se sprijină mortul când călătorește în lumea cealaltă.

După ce este gata, se face rostogol, adică în formă de spirală și se așează la capul sau pe pieptul celui decedat. De fiecare dată când se trag clopotele (fiindcă se trag de trei ori pe zi), se aprinde toiagul. Mai este aprins atunci când se scoate mortul din casă, când i se face prohodul, iar după înmormântare se stinge și este adus acasă. Apoi se mai aprinde, în trei seri una după alta, chiar pe locul unde și-a dat răposatul sufletul. Lângă toiag se mai pune un prosop, o sticlă cu apă și pâine, pentru ca sufletul să se poată odihni în rătăcirile lui. Toiagul este cel care asigură lumina mortului, și de aceea, se crede că este periculos pentru suflet ca această lumină să se stingă. Totodată se crede că această lumină arde păcatele celui mort.

In Transilvania, după ce s-a înmormântat mortul, două sau trei rude de-a lui se duc de cu noapte la mormânt, și-1 stropesc cu apă adusă într-un ulcior, îl tămâiază și apoi aprind "privighetoarea" sau toiagul, care stă aprins cât face cineva cincisprezece mătănii, zicând că prin aceasta se îmblânzește cățelul pământului ca să nu mai latre pe noul venit între celelalte morminte.

Apoi se fac colacii pentru apaos, coliva și pomul.

Apaosul. Constă din puțină apă (sau ulei în anumite zone) amestecată cu vin.

În Moldova, e obiceiul ca să stropească preotul cu vin trupul decedatului, în cruciș, după ce 1-a pus în groapă.

În Botoșani, apaosul e un pahar de vin, care se înfige în mijlocul colivei; pe acesta îl ridică preotul, după ca stau la masă, când citește panachida pentru vii, și gustă toți din el.

Coliva. Pentru colivă se alege grâul ca să fie curat și se pisează în chină, apoi se fierbe până ce e moale și des. După ce s-a răcit, îi adaugă miere, nuci pisate și îl așează pe o tavă mare, special pentru colivă. După aceea, deasupra, se cerne biscuiți pisați, iar peste aceștia se pune zahăr pisat peste tot, ca să fie fața colivei albă. Pe colivă se face apoi, din cacao sau ciocolată, crucea lui Hristos având la bază trei scări. Când se făceau două colivi, pe a doua se făcea de regulă Maica Domnului. La mijloc, în colivă, se înfig, la distanță, trei lumânărele, care, pe la mijloc se împreună și iar se despart, având forma unui dublu triped: în sus și în jos, iar sub colivă se pune un colac rotund. Trebuie menționat că este o adevărată artă în a pregăti și a orna coliva, frumusețea și gustul ei deosebit arătând atât dragostea pe care rudele o poartă celui decedat cât și măiestria gospodinelor care se ocupă de aceasta.

Din această colivă, după ce preotul citește panachida și ridică parastasul, trebuie să guste fiecare.

Pomul. Pomul de cele mai multe ori e un brăduț, dar poate să fie și alt pom, de obicei, fructifer. El se împodobește frumos cu panglici și cu diferite fructe: smochine, nuci, mere, bomboane, portocale, biscuiți, dar și cu batiste, căni etc. După credințele populare el reprezintă pomul vieții plin cu toate bunătățile, pe care mortul îl părăsește, odihna în lumea cealaltă, umbre și recrearea sufletului în lumea cealaltă, după ce a trecut vămile și pomul raiului încărcat cu toate bunătățile. Se crede că pomul va prinde rădăcini pe ceea lume și din bunătățile puse în el se va hrăni mortul.

Un lucru deosebit de important care trebuie menționat este acela că pomul este diferit de bradul de la înmormântare. Pomul are rolul de a asigura belșugul pe lumea cealaltă, de a fi un punct de referință al banchetului funerar căci nu se începe masa până ce preotul nu citește Rugăciune la împărțirea hainelor… pentru cel decedat, rugăciune care se face la acest pom. Asupra semnificației bradului vom vorbi la momentul potrivit.

4.3.4. Priveghiul. Jocuri de priveghi. Măști funerare

După dicționarul enciclopedic, priveghiul sau păzirea rituală a morții trebuie văzut ca secvență de sine stătătoare în cadrul ritualului. Denumind acțiunea de a priveghea (latinescul pervigiliare), priveghiul înseamnă a păzi ceva, a fi cu băgare de seamă Corpul fiecărui om care a decedat din cauze naturale stă, de regulă, trei zile și două nopți neînmormântat. Astfel, în aceste două nopți se practică în toate țările locuite de români, așa-numitul priveghi, la care se adunau o mulțime de oameni, bărbați și femei, tineri și bătrâni, amicii și rudele decedatului.

In fiecare noapte se face privegherea mortului pentru că există credința că diavolul susține că trupul oamenilor e al lui. De aceea, cum aude că a decedat cineva, vine să îl fure și dacă n-ar priveghea oamenii, diavolul ar răpi trapul morților.

Teodor Burada susține că prietenii care vin să privegheze decedatul, îl păzesc ca să nu vie strigoii la el, astfel cei sosiți povestesc sau joacă diferite jocuri, pentru ca cei ai casei să mai uite durerea.

Priveghiul, care durează din momentul când începe a se îngâna ziua cu noaptea și până ce răsare soarele, se face după credința poporului, din mai multe cauze, dintre care unele sunt bazate pe experiența de toate zilele, iar altele pe închipuire sau pentru că așa au apucat din moși-strămoși.

Lumânările, care se aprind împrejurul mortului și mai ales cele trei de la capul acestuia se lasă să ardă zi și noapte până după scoaterea mortului din casă. Prin urmare, oamenii adunați ca să privegheze sunt în primul rând datori sa ia seama de lumânările ce ard ca să nu se stingă, sau să se aprindă ceva de la dânsele.

Priveghiul – zice Lucia Berdan – pole fi considerat ca o stare de veghe mitică- rituală în riturile de trecere familiale (naștere – nuntă – înmormântare) și este o practică de inițiere, care pregătește integrarea celui decedat în comunitatea strămoșilor neamului.

Efectuarea practicii priveghiului, de către cei prezenți, conferă celui care poate priveghea de la apusul soarelui și până la răsăritul acestuia, fără să doarmă deloc, statutul de inițiat, în plan ritual, iar în plan religios, îi absolvă din păcate: i se socotește de o faptă bună și primită înaintea lui Dumnezeu.

Din punct de vedere ortodox putem menționa că aceste practici magico-rituale sunt precreștine, cu toate că ele se păstrează și în zilele noastre.

Numărul celor prezenți la priveghi arată și prestigiul celui decedat. De exemplu, la priveghi nu vin cei cu care defunctul a fost certat și nu acceptă să-l ierte.

La întrebarea De ce se priveghează mortul? Lucia Berdan ne relatează că informatorii de astăzi răspund: Există credința că cel ce participă la priveghi, pe lumea cealaltă are un perete. Dacă a privegheat la patru morți, va avea patru pereți drept locuință pe lumea cealaltă (Galați, Nicorești, Poiana – chestionar); Dacă mergi la priveghi ești liber pe cea lume atâtea zile cât ai fost la priveghi (Iași, Șiretei, Bereslogi – chestionar).

Așadar, priveghiul este o practică ce are origini precreștine și a cărei funcții, dincolo de cele practice, menționate mai sus, se extind în sfera magicului, cu rol de protecție a decedatului în lumea de dincolo, dar și de protecție a familiei de eventuale manifestări malefice ale spiritelor.

Priveghiul este un ritual care se găsește pe tot cuprinsul țării, însă, manifestându-se în proporții diferite. El se desfășoară în două feluri: când moartea vine ca o ușurare, ca o eliberare, ca o împlinire, deci este treapta firească în viața omului, au loc jocurile de priveghi care constituie conținutul nopții de priveghi, iar când moartea vine pe neașteptate la tineri, priveghiul se face sobru. În unele zone etnografice practica priveghiului a fost încreștinată și participanții au o atitudine sobră conformă cu importanța și semnificația creștină a momentului trecerii în lumea cealaltă. În alte zone, însă, elementul păgân a rezistat. Aici pa să se adeverească, peste veacuri mărturiile antice conform cărora strămoșii noștri se veseleau la moartea unuia dintre ei. În aceste zone participanții se manifestă zgomotos în cadrul unor piese dramatice numite jocuri de priveghi.

Jocurile de priveghi, care se mai fac și astăzi, au o conotație sacră, o funcție apotropaică și de inițiere. Priveghiul, ca rit sacru, se efectua printr-o dublă participare: ca spectatori și ca mascați.

Se poate face o clasificare a jocurilor de priveghi:

jocuri de virtuozitate (ca probe de inițiere sau trecere): Băgatul aței în ac, Boldul, Cărbunele, Cusutul hainelor, Leuca, etc

jocuri cu măști zoomorfe (au semnificații legate mai ales de începutul și de sfârșitul anului): Calul, Capra, Barza, etc

jocuri cu măști și reprezentări antropomorfe: Cuplul moșneag-babă, Înmormântarea, Moarte, etc

jocuri cu un pronunțat caracter realist ce sunt inspirate din viața de zi cu zi, fără transfigurările ce se întâlnesc în celelalte cazuri: Scosul cioatelor, Podul, Balta cu pește, Purcelul, Moara etc.

jocuri practicate ad-hoc, fără alte corespondențe folclorice: Mortul înviat, Mișca, Gogiu, etc

f) jocuri asemănătoare și chiar similare cu cele de copii: Ascunsul, Prinsul, Baba-Oarba, Bâza, etc .

Cuplul de mascați moș-babă, este cuplul inițial de mascați și în obiceiurile de înmormântare, ca întruchipări simbolice ale ascendenților sangvini ai mortului. Ideea de continuitate de neam este predominantă și prin simularea unor acte rituale de întemeiere: actul sexual, nașterea simbolică, acte mimate de cuplu moș-babă, care sugerează pe cale magică continuitatea neamului. Prin desfășurarea zgomotoasă a jocurilor de priveghi, ele au rolul inițial și primordial de a centraliza pe cale magică acțiunea maleficului și de a încadra mortul într-un ciclu nou.

Alături de cuplul inițial moș-babă s-au format și celelalte cupluri în măștile de priveghi. Alături de ele, prezența măștilor de animale și păsări are tot o motivație sacră, rituală. Astfel prezența calului, ursului, lupului, caprei etc., ca măști de priveghi nu este deloc întâmplătoare și ține de o origine foarte îndepărtată. Calul, ca simbol mitologic, avea funcția sacră de ghid psihopomp, conducător al sufletelor pe tărâmul celălalt, care se leagă de funcția sa mitologică de animal călător al trecerii de la un nivel la altul al existenței, în jocurile de priveghi el are mască dublă: ca adjuvant divin ori întrupare demonică. Prezența calului în context funerar are o motivație strict originară, ritualică, de animal psihopomp, ghid al sufletelor plecate în marea călătorie, iar jocul calului nu are decât un caracter apotropaic și fecund, care are ca scop alungarea duhurilor malefice și să provoace declanșarea energiilor ascunse ale firii, deci continuitatea, în care moartea este și ea o etapă.

Prezența ursului la jocurile de priveghi este motivată de simbolul său străvechi de animal totem: Jocul cu ursul se vădește o rămășiță dintr-un vechi cult al ursului… o proveniență traco-dacă, cu evidente rădăcini preistorice. Jocul ursului avea și o funcție apotropaică, prin contactul magic cu ursul, realizat prin atingere sau joc, permițându-se schimbul de forțe, purificarea și întărirea participanților la ritual. Atracția magică a ursului era subliniată și de faptul că el face "un alter ego sălbăticit al omului.

Jocul caprei sugera eliberarea de niște puteri malefice, pentru a putea continua, sub auspicii benefice, existența. Prin antinomie, capra este "alter-ego-ul malefic." Putem spune că iarăși funcția apotropaică este îmbinată cu ideea de continuitate.

Lupul funerar, o figură cunoscută în întreaga mitologie indo-europeană, este intim legat de rostul ritual și mitologic al inițierii. Este și el un animal psihopomp, animal ghid, care conduce sufletele morților.

Prezentăm în cele ce urmează câteva din cele mai interesante jocuri de priveghi.

Unul dintre cele mai frecvente jocuri de priveghi în Moldova este Mișca (mișca, tușea, țoașca, motroașca și ciușca), care constă, de fapt, dintr-o bătaie a celor prezenți. Era o probă de rezistență fizică și de istețime. Mai mulți bărbați se așază în cerc. La mijloc se află cel ce trebuie să descopere la cine se află mișca, purtată pe ascuns pe la spatele participanților. Până ghicea i se aplicau mai multe lovituri. Mișca este fie un capăt de funie cu nod, fie un ciorap în care se introduce un cartof.

Se juca și Moartea: "Cineva din bărbați se îmbrăca Moarte și vine în casă cu coasa în mâini, îmbrăcat cu cearșaf alb, văruit pe față sau dat cu cretă, sau cu faină albă de grâu, cu niște dinți mari făcuți din cartofi, descântă într-o oală și se leagă de cineva spunând:

– Gata leii (bade),

Măi loani (Mărie)

Vânturoi ți-a rânduit

Să te duci de pe pământ.

Ori că vrei, ori că nu vrei

Adu capu și ți-l tai!

Și se repede cu coasa la gâtului acelui om. Coasă –i învelită cu cârpi ca să nu taie deloc, În timpul acesta în casă se începe o încăierare între cel ce este făcui moarte și între cel ce este propus ca să fie tăiat cu coasa. Moartea este alungată în mare, dând cu coasa în pământ și zicând: „Eu mă duc pe ceia lume Dar pe toți vă iau cu mine De nu astăzi chiar și mâini că și mâne-i potrivit

Și te ia moartea de gât (Neamț, Petricani, Târpești).

Unul dintre cele mai frecvente jocuri de priveghi este și Baba și moșneagul. Astfel doi feciori merg în tindă sau în altă casă și ungându-se cu funingine, se travestesc în haine cotrențoase și conice. Unul se face moșneag punându-și barbă de câlți și o cușmă ruptă sau întoarsă pe dos în cap iar celălalt se face babă. După acesta vine mai întâi baba în casă, dă bună vremea și se roagă de găzduire. Apoi se aude moșneagul tușind prin tindă. Baba se ascunde sub masă sau în alt ungher. Moșul gârbov și cu gheb în spate, intră înăuntru încât, gâfâind, tușind și ținând o cârjă în mână; la intrare se face a poticni, unul îl prinde și-i ajută a se ține ca să nu cadă jos. După ce-și mai vine în fire începe a istorisi despre pățăraniile care le-a avut cu baba, cum l-a lăsat aceasta, și cum o caută de un timp îndelungat prin toate satele și nu o poate afla. Moșneagul nu prea vede și nici nu prea aude bine de aceea trebuie să i se strige tare la ureche. Unul îi spune că-l va duce el la babă, dar pentru aceia să-i lucreze ceva. Moșneagul zice că el poate cosi, face fântâni etc. Cel ce i-a spus că-l va duce la babă, îl pune să cosească. Moșneagul se face a cosi cu cârja ghintind în dreapta și în stânga pe cei din casă, care se ridică pe lăiți, pe scaune, pe cuptor mai pe scurt pe unde apucă, numai să nu fie ajunși cu coasa moșneagului. După aceasta se face că adună ghintind acuma cu cârja pe sus. Îi mai dau și altele de lucru, și el iarăși începe a f ace pozne de ale sale. în urmă, cel ce i-a spus că-l va duce la babă, îl ia de mână și ducându-l la o fată sau nevastă tânără îl întrebă dacă aceia nu e baba lui. El răspunde că parcă ar semăna dar nu e baba lui. Cei de față prind a râde în hohote, în sfârșit ajung și la babă. Moșneagul cum o vede prinde mai întâi a plânge de bucurie, apoi începe a o trage la răspundere pentru ce l-a lăsat și în urmă a o certa și mustra în modul celor bătrâni, până ce toți de față se satură de râs. Când voiește moșneagul și cu baba ca să meargă acasă, atunci unul, luând o lumânare, o potrivește astfel încât îi aprinde barba. Moșneagul o stinge și iese afară înjurând. Cu aceasta se încheie apoi și jocul.

Alt joc de priveghere este Mocovina sau de-a urechea: "Se pun în șir cei ce vor să joace, unul în spatele celuilalt, așa fel încât cel din față să nu știe pe cine are în spate. Unul din cei înșirați ciocănește cu degetul în cap pe cel din fața lui. Acesta trebuie să ghicească pe cel ce l-a ciocănit. Pe cel ce crede îl ia de nas și-l duce în față în locul său. Dacă n-a ghicit, atunci e dus, tot de nas, la locul său. Când, în loc de nas, se prinde urechi, jocul se cheamă «de-a urechea.

De-a ața este un alt joc de priveghere, feciori și fete în număr egal Unul ia în mână mai multe ațe pe care le pune în cruciș în palmă. Fiecare apucă de capete ațele. Când jucătorul desface palma, tinerii se văd la capetele ațelor. Cei doi care țin o ață se sărută.

Un alt joc care se practică în serile de priveghere este și așa-numitul joc de-a găina sau de-a gâsca. Participă câte doi reprezentanți, ceilalți privesc, atât feciori cât și prunci. "Unul ia un fund și-l pune pe pumn. Altul pune degetul sub pumnul primului și-l întreabă:

Ce-ai de vândut aici?

O gâscă.

Cum o vinzi?

Cu cât o pot.

Ce ceri pe ea?

Nouă libre.

Cu șapte nu o dai?

Nu o dau, că ouă.

Nu cumva e cu ou?

Caut-o.

E slabă.

Cumpărătorul ia repede fundul și-l lovește pe vânzător peste pumn. Celălalt se ferește. Dacă reușește, se schimbă rolurile. Se schimbă și atunci când cade fundul.

De-a mâța. La acest joc participă trei inși, ceilalți privesc. Un fecior numit "mâță" se așează turcește pe jos. Are o mătură din care smulge puțin, miaună, toarce, cucăie, morăie. De o parte și de alta stau doi feciori cu câte un băț și un fluier în mână. "Mâța" lovește repede cu mâna pe câte unul peste fluierul piciorului. Ceilalți pândesc să nu fie loviți și lovesc și ei cu bețale în "mâță". Când se plictisesc intră alții.

Alt joc este cel numit de-a craiu. Aici participă feciori și fete, însurăței mai tineri. Se alege craiul. Cei ce vor să joace pun pe masă câte o mână una peste alta. Apoi, cel de dedesubt scoate mâna și-o pune deasupra, zicând: unu, următorul face la fel zicând: doi și tot așa până la zece. Cel cu zece devine crai. Craiul stă pe un scaun și ceilalți trec prin fata lui și-l întreabă: "crai, crai, ce solie-mi dai? ". Craiul face trimiteri hazlii: să mergi să săruți pe Ana lui Todorel, să îngenunchi și să faci cruce. Altul să sărute ușa sau cuptorul, altul să stea într-un picior. Când termină, se alege alt crai și jocul reîncepe.

În timpul acestor jocuri de priveghi cei sosiți pentru a priveghea sunt hrăniți și cinstiți cu băutură de către unul dintre rudele decedatului. Fiecare primind cele ce i se servește mulțumește zicând: Dumnezeu privească!… fie de sufletul celui decedat!

Am redat textual o parte din aceste jocuri de priveghi pentru a reliefa frumusețea lor precum și plasticitatea imaginației populare. Jocurile de priveghi sunt atestate ca fiind foarte vechi, moștenite de la geto-daci, și aveau rolul să înveselească rudele și pe cei apropiați mortului. Însă, priveghiul nu-i doar un motiv de petrecere în memoria celui dispărut. El are un rol mult mai adânc : de a iniția rudele în uitare. Dar nu uitarea defunctului (căci, așa cum vom vedea pe parcursul lucrării, rudele se vor ocupa în continuare de sufletul decedatului), ci uitarea suferinței, de a trece pragul anamneziei și de a-i obișnui cu îndelungata lui absență dar și cu nădejdea revederii când va sosi ceasul.

Măștile funerare. Măștile, costume funerare la poporul român, reprezintă o specie deosebită de piese arhaice. Ele nu sunt atât de alcătuite ca să îmbrace pe cel decedat sau să-i deghizeze fața pentru a-l apăra după moarte de acțiunea nefastă a demonilor, semidivinităților și divinităților funerare., ci pentru ca să apere rudele, prietenii celui decedat, precum și celelalte persoane, de acțiunile funeste. Sunt instrumente apotropaice în drama psihopompă a cortegiului, simboluri ale unei constrângeri magico-mitologuce străvechi.

Vom prezenta în cele ce urmează câteva din aceste măști funerare.

Masca-cămașă. Prin această mască trebuie să înțelegem o mască integrală sau o mască-costum realizată dintr-o cămașă lungă, țesută din cânepă sau alt material care să nu aibă nici un orificiu pentru cap și mâneci. Trebuie să fie deschisă numai la poale pentru a putea fi înfundată cu un șnur petrecut în tivul poalelor ca să le strângă și să le lege ca o gură de sac.

Credința generală în puterea răufăcătoare a cadavrelor și spiritelotr celor decedați, a făcut pe mulți să recurgă, printre alte mijloace de apărare împotriva morților, și la măștile funerare. Dintre aceste măști funerare, cele mai simple au fost cele de pânză ce se mulau pe cadavru ca un sac și ca o cămașă fără orificii.

La români s-a păstrat până la începutul secolului nostru masca-costum prin așa numita pâză de ochi. Ea era realizată dintr-o cămașă întreagă, lipsită de orificii pentru cap, prevăzută numai cu mâneci largi și înfundate și cu poale lungi până la pământ ce se puteau lega.

Masca de uncheș. După Romulus Vulcănescu, măștile de uncheși sunt măști-costume antropomorfe de tip funerar. Ele erau confecționate nu pentru a fi pusa pe fața mortului ca piese de protecție, ci pentru a fi purtate la festinul funerar ca măști psihopompe de cei ce luau parte la jocurile de priveghi și la activitățile pentru cel decedat pe parcursul celor trei zile de ședere în casă.

Măști psihopompe de femei. Aceste măști de femei din cortegiul uncheșilor sunt realizate artistic din năframe, sub care se punctează cromatic nasul și gura, sau din lemn.

Măști de bocitoare. Aceasta este o grupă rară de măști–costume impresionante prin structura lor morfologică. Aceste măști mai poartă denumirea de mumuițe și se încadrează la jocurile de priveghi (mai ales la cele de pe Valea Gurghiului). Mumuițele sunt imagini male umbrelor morții, a stafiilor strămoșilor. Ceata de mumuițe este alcătuită dinpatru sau șase costume-măști, fiind îmbrăcate în rochii negre. Ele participă la jocul de priveghi apropiindu-se de cel decedat cu mâinile întinse deasupra acestuia și încep să bocească o formă străveche a cântecului bradului :

Arde-te focul de brad

Cât ai crescut de înalt

Ai crescut lâng-un pârâu

La (N) de copârsău

Si-ai crescut într-o cărare,

Vai nouă de supărare,

Si-ai crescut lâng-o dâlniță

Vai la (N) de căsuță…

Masca Morții. Este o mască-costum puțin folosită și figurează demonul morții reprezentând mai mult stafia decât scheletul morții.

In timpul jocurilor de priveghi masca demonului morții se realizează dintr-un cearșaf alb în care se înfășoară actantul. Își pudrează fața cu făină iar pe cap poartă, în loc de coarne, două lumânări aprinse. În mâna dreaptă ține o seceră învelită într-un ștergar alb în mâna stângă o ulcică cu apă și un pămătuf de busuioc, cu care stropește pe privighetori.

Masca – costum a demonilor morții este însoțită de două măști – costum de draci realizate după aceeași tehnică a mascării, dansează un dans fantastic în timp ce bocitoarele bocesc, apoi se apropie de cel decedat, imită seceratul și pune secera pe picioarele mortului pentru a-1 apăra de duhurile rele.

Putem spune că această mască urmărește să apere pe oficiantul dansului funerar de presupusele efecte nocive ale demonilor morții.

4.3.5. „Cântecul Zorilor”

Prin cuvântul zori înțelegem o specie anumită de bocete care sunt cunoscute și folosite, după S. FI. Marian, numai în Banat,(în acest sens se exprimă și Teodor T. Burada), care se cântă înainte de revărsatul zorilor și mai ales în prima dimineață după adormirea unui fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere.

Denumirea zorilor vine de la zânele Zori, care se invocau spre deșteptarea celui decedat. Cântarea sau bocirea lor se exprima prin verbul a striga, mai rar a cânta. De aici vine apoi și numele lor de strigat sau strigarea zorilor iar în unele părți cântecul zorilor.

După Marcel Olinescu zorile se cântă în dimineața zilei când este înmormântat cel decedat, în alte părți în fiecare dimineață.

În Clopotiva, satul monografîat din țara Hațegului, Cântecul zorilor e strigat de femeile zise plângătoare, care stau afară la geam, întoarse cu fața spre răsărit, prinse de după mijloc una de alta, și se leagănă într-o parte și-n alta în măsura cântecului. În Subcarpații Olteniei, scrie T. Gâlcescu, li se spun jelitoare.

Aceste femei sunt de obicei din cele mai în vârstă. Ele formează un grup de trei. In același sat pot să fie două-trei grupuri de femei care cunosc asemenea cântece. Câteodată, în grupul celor trei femei intră și o fată mai tânără, iar alteori se adaugă la grup o întreagă ceată din tineretul satului care vine să jelească pe cel mort. T. Gâlcescu mai remarcă faptul că plângerea se face de obicei dimineața înainte de răsăritul soarelui, în timpul celor trei zile cât stă mortul în casă. Când bocesc jelitoarele -pentru asta nu primesc plată, ci daruri în natură date de suflet – se așează în picioare cu fața spre răsărit și cântă versurile obișnuite. Bocirea se face de regulă și pe drum, la răscruci, spre biserică și de la biserică spre cimitir. Scenariul este același pentru zorile de seară, dacă orientarea e spre apus și imediat după asfințitul soarelui. Textul ce se cântă variază după sexul și vârsta decedatului. Sunt, totuși, cântări rituale ce se spun la toată lumea. Iată un exemplu:

Scoală – numele persoanei -, scoală,

Și-lu întoarceți înapoi

Să vină elu iar cu voi Ci că vremea ne-a venitu

L 'astă lume luminată, Acum iară de pornitu,

De Dumnezeu bunu lăsată, Ian grăbiți voi de dîliți,

Și la apă curgetoare.

Moi, acum veți că grăbimu,

Iaca de lacu că diluviu

De nu 'toarcem înapoi

Pe lonu a venit cu noi,

Ci că vremea ne-a venitu

De pornitu la resăritu,

Unde-unu mersu mândru 'nfloritu

De totu că s 'a vestejitu.

Dorilare, surorilare,

Vlândrean voi dînelan!

Ce grăbiți voi de siliți

Și pe Ionu îlu despărțiți

De jocuri nejucate,

De lucruri nelucrate

De flori mirositoare

D 'albe și rumenioare?

Moi grăbimu, veți defîlimu

Mu pe Ionu să-lu despărțimu

De jocuri nejucate,

De lucruri nelucrate,

De flori mirositoare,

D 'albe și rumenioare,

Apoi bine voi să faceți

Pe elu înapoi să 'ntoarceți

L-astă lume luminată

De Dumnezeu lucru lăsată

La vântu, ploaie și la sore,

Și la apă curgătore.

La frați, surori și la mamă,

Cari pe ea cu dor o chiamă.

– Bine, că noi vomu grăbi,
Și delocu că vomu sili,
Dar cine 'nlume c-a pote
Să 'mplinească doruri tote!

Ce ursită a ursitu,
Și- n lume s 'a împlinitu,

Rămâne nestrămutatu
Chiar și pentru împăratu.
A plânge putemu și noi,
Dimpreună și cu voi,
Plângeți și voi codrilor,
Mândreloru pădureloru, Plângeți și voi munțiloru

Și voi mândre văilor

Din iote pentru pământuri,

Din iote pentru pământuri

Plângeți și voi apeloru, Plângi o lume și alină

Dimpreună petreloru, Clipa cu suspinuri plină

Plângeți dobitoceloru Că o stea iar a căzutu

Dimpreună lemneloru, Și din lume a trecutu

Plângi tu lună și tu sore

Când omul din lume more

In alte regiuni, precum comunele Doman și Colnic din Banat, se adună, dinaintea sau sub ferestrele casei unde se află decedatul, nouă femei cântătoare și încep a striga zorile ca să ajute celui decedat pentru a se deștepta, sau să-1 conducă la locuința veșnică, unde nu este răutate, unde nu e intrigă, nu sunt suspine, nici lacrimi de durere, ci viață veșnică. Așezate la fereastră, cu fața către răsărit, cântă mai mult strigat. De obicei se împart în două grupuri și strigă fiecare vers de două ori: când un grup îl termină, celălalt îl reia și-1 duce mai departe. Alteori se cântă pe părți dialogate, unele, reprezentând pe mort, exprimă dorințele lui: ca zorile să nu se grăbească să răsară până nu vor fi gătite merindele, cuptoarele de pâine, vinul, vaci grase tăiate, pale cu legume, putină cu varză și toate celelalte ce se mănâncă la praznicele înmormântării. De asemenea, să nu zorească cu răsăritul până n-or termina să pregătească valul de pânză și altul de peșchire batiste, turtite de ceapă, top de lumânări, astfel putem spune tot ce-i trebuie unui decedat ca să fie îngropat.

Redăm în cele ce urmează una din frumoasele variante ale acestui cântec:

Zorilor, zorilor,

Voi surorilor,

Voi să nu zoriți

Să vă revărsați,

Pan' nu s-or gătiră

Mume Constandine

De turtă de ceapă,

Fie-i de verdeață;

Vălușel de pânză.

Strigătul, însă, în fața morții, așa cum se păstrează la români, are rostul de a asigura natura, cu duhurile ei bune și mai cu seamă rele, că toate ce se cuvin mortului vor fi cu strictețe îndeplinite. Astfel se explică și strigarea tot către natură, soare etc. la "slobozirea izvoarelor, la șase săptămâni după înmormântare, despre care vom vorbi într-un alt subcapitol.

In multe variante revine obsedant numărul nouă, nouă cuptoare de pâine, nouă buți de vin, nouă vaci grase. Aceasta tocmai fiindcă, după credințele poporului, ar fi nouă vămi "pe cealaltă lume", ori nouăzeci și nouă, și că la fiecare vamă sunt diavoli care cer sufletul călător de la îngerul conducător, acuzându-1 de grave păcate. Pentru aceasta poporul român, dar mai ales femeile, au grijă de sufletul decedatului, dându-i de pomană nouă colaci, nouă lumânări etc. Un astfel de rol îl are și vălul de pânză să servească de poduri și punți iar banii urmează să-i lumineze calea.

4.3.6. „Cântecul Bradului”

Acest gen de cântec ritual cunoaște o performare de două ori restrictivă, în primul rând, în raport de zonă, el nu se cântă decât în nord-vestul Olteniei, sud-estul Banatului și sudul Transilvaniei, iar în al doilea rând, în raport de vârstă, pentru că este un cântec funerar specific celor care mor necăsătoriți (nelumifi, nenuntiți).

Din acest punct de vedere, el este inclus în cadrul unui complex funerar mai vast dar, în același timp, conține elemente care-1 individualizează în cadrul acestuia.

Este cântat de așa-numitele zioritoare, se folosește dialogul alegoric care conturează o tensiune rituală ce dă impresia că zioritoarele au funcția unor preotese, unor inițiate.

Pe de altă parte, conținutul lui este mult mai nuanțat în concordanță cu statutul mortului, îmbinând într-un plan simbolic misterul sexual și cel funerar ca relație esențială a ritului de trecere.

Textul cântecului ritual redă practic scenariul ritual sub forma unui dialog între zioritoare și brad.

Zioritoarele îl întreabă pe acesta cine 1-a făcut să coboare De la loc pietros /La loc mlăștinos.

Răspunsul este menit să amintească de cel decedat. Este singura mențiune ce-1 privește pe acesta în mod direct, pentru că textul vorbește de amintirea bradului de către cei doi emisari ai decedatului.

Aceștia îi indică scopuri diferite ale sacrificării lui:

A u zis că m-or pune

Zână la fântână/…/

Tălpoaie la casă

Bradul este tăiat din pădure după anumite reguli și cu multă grijă, să nu se rupă, să rămână întreg. Purtat pe umeri de către feciori, pe căi tainice, e întâmpinat cu alai la trecerea prin sate. Adus la casa decedatului, aici este frumos crestat, împodobit cu panglici și cu flori, ca o mireasă sau mire. Se mai împodobește cu mere, smochine, nuci, prune uscate, stafide, și se pune înaintea casei mortului. In unele locuri se mai încrestează în coaja lui diferite figuri. In părțile unde nu este brad, se împodobește o creangă de măr sau de prun, sau alt pom. În Dobrogea se mai împodobește și cu o bucată de lână roșie, busuioc, ștergare și hârtie albă.

În Transilvania, ținutul Hațegului, pomul sau bradul nu este altceva decât o suliță de lemn de brad, înaltă cam de-un stânjen, ce se pune numai la fete mari și flăcăi și se împlântă lângă crucea de la mormânt. La flăcăi însă, acea suliță este înaltă de la doi la trei stânjeni și se împlântă la mormânt lângă cruce, prinzându-se în cuie de ea. În vârful lui se leagă o cârpă albă sau o năframă roșie cusută frumos cu fir, în care se agață un clopoțel și inelele mortului.

In comuna Rășinari și în alte comune de prin împrejurul Sibiului, se leagă la brad și lână de la oi, dacă mortul a fost cioban La fete mari se pune în vârful bradului cercei și inelul de logodnă dacă a fost logodită sau și alte inele, și rămân acolo .

In alte părți din Transilvania, precum în comuna Orlat, se face, pentru bărbații cei tineri și pentru flăcăi, un stâlp, în vârful căruia, dacă e june neînsurat, se pune un porumb cioplit din lemn și o cârpă nouă.

După credința românilor din Bucovina, și mai ales a celor din Fundu-Moldovei, el se face numai la feciori și fete mari, pentru că, pe de o parte înseamnă tinerețea celui pentru care s-a făcut, iar pe de altă parte, că cel mort se căsătorește pe cealaltă lume. Când se duce mortul la groapă, atunci se trimit vitejii înainte cu bradul, ca să vestească nunta.

Dacă nu se află brad în apropiere de comuna respectivă, unde se află decedatul atunci, în Transilvania, este obiceiul să se ducă călăreți, cântând din fluiere cântece de jale, în locuri îndepărtate, ca să aducă brad, și când trec prin vreun sat cu el, fetele merg în întâmpinarea lui și-i cântă până trec din hotarul satului așa numitul cântecul bradulu.

Bradul sau pomul la înmormântări se face numai la flăcăi, fete mari și rareori, în unele locuri, și la tineri însurați.

Cântecul bradului face parte din cele mai vechi produse folclorice românești. Indicii despre rolul său în aceste rituri de trecere ne sunt oferite chiar din textul cântecului:

Bradu încetinatu Soție să-și facă

Din verfșoru de munte După ce-a umblat

De la flori mai multe, El a căpătat

De la locu pietrosu Nevastă de munte

La locu mlăștinosu, De la flori mai multe

Cu capulu la vale Naltă și brădoasă

Fără de picu de cale Ca el de frumoasă

Și pan' te-om tăiatu, Departe a mers

Totu oruflueratu Și el mi-a trimes

Tinerelulu celu voinicu Nouă zgrebelungi

Cum nu-i frică de nimicu, Prin păduri și lunci

Elu a rânduitu, Pe una să-i vie

Elu aporuncitu Dor de la soție

La sepie gropași Pe alta să-i vie

Și totu călărași, Dor de la frăție

Ei să mi se ducă Pe una dor de la tăicuță

Și să mi te-aducă Pe alta dor de la măicuță

Din verfșoru de munte, Chișchineu rotat

Dela flori mai multe Cin-te-a blestemat?

Cu noue topore Viscol să te-ajungă

Bradu să-mi doboare Omăt să te ningă

Că elu a umblatu, Vântul să te bată

Teri a 'ncunjuratu Soare să te ardă

Și nici a aflatu Să tot albești

Nici a căpetatu Să nu putrezești!

Nevastă să-i placă,

Cântecul bradului are o tematică unitară pe întreg teritoriul de răspândire. Formele deosebite sub care apare sunt doar variante puțin nuanțate. Având tematică unitară, este firesc ca și semnificațiile să fie aceleași. Din textul cântecului se poate desprinde clar ideea substitutului. Bradul ține locul miresei (mirelui) pentru cel (cea) decedat (ă). Totodată este evidentă legătura dintre om și natură. Bradul intră în dialog cu cei ce vin să-l taie, și, deși știe că va muri, o va face pentru ce care a răsărit odată cu el.

Comuniunea om-arbore, după cum ne-o relevă credințele populare românești, este una dintre cele mai vechi concepții ale viețuirii omului în familie, în comunitate și în natură, evenimentele din ciclul familial fiind strâns legate de tot ce se întâmplă în mediul natural și se influențează reciproc. Această relație mitică om-arbore a dat naștere unor remarcabile motive poetice: omule – pomule, om – pom înflorit, motivul arborilor îmbrățișați, etc.

4.3.7. Petrecerea. Bocetul

Petrecerea. Mortul se ține în casă trei zile apoi se duce la groapă, fie pe mâini, fie pe năsălii, sau cu carul cu boi, sau în sanie, dar în zilele noastre de obicei cel decedat este dus cu mașina și cu muzică.

În Moldova, în mai multe comune din județul Neamț, este obiceiul să se ducă mortul la groapă cu sania, fie vară, fie iarnă, pentru ca să-i fie calea mai ușoară și să nu se zdruncine. Mulți din cei mai fruntași înjugă doi sau patru boi negri.

În unele locuri, boii se înjugă cu jugul răsturnat, arătând prin aceasta că, murind gospodarul, toate au să meargă pe dos și fără rânduială.

În Transilvania, în ținutul Năsăudului, fetele mari se duc la groapă pe năsălii purtate numai de fete mari, iar flăcăii numai de flăcăi și cei căsătoriți numai de căsătoriți. In Basarabia, fetele tinere sunt duse numai de flăcăi care-și leagă la mână câte o basma sau năframă ca și voiniceii.

La ieșirea mortului din casă este obiceiul să se spargă o cană de lut. Semnificațiile acestei superstiții se pierd însă, majoritatea celor chestionați dau explicații diferite. Astfel, se crede că așa se asigură că nu va mai muri nimeni din acea casă ori că se alină durerile celor din jur. Oala care se sparge este cea în care s-a ținut apa pentru scaldă sau cea în care era ținut toiagul.

Alte obiceiuri la trecerea pragului sunt și trântirea ușii (cu același scop, pentru a speria sufletul mortului să nu se întoarcă) sau răsturnarea lucrurilor de prin casă (de obicei scaunele sau masa pe care a stat mortul) pentru a nu muri cineva din casă.

Înaintea celui decedat merge crucea de la biserică, prapurile și sfeșnicele cu lumânări aprinse, apoi pomenele care se numesc și "raiul". Acestea se alcătuiesc din două colivi, una mai mare și alta mai mică, dar și doi colaci, la fel, unul mai mare, altul mai mic, având înfipte în ei niște bucățele de șindrilă care au puse in vârful lor, in formă de cruce, lămâi, mere, smochine și stafide. În unele locuri, în Transilvania, pomenele se mai fac în formă de scară, și aceasta înseamnă că pe acea scară va urca decedatul în cer.

Și Elena Niculiță-Voronca ne spune că, colacii care se fac la mort și se duc pe masă înaintea mortului când îl duc la groapă, se numesc pomene. Ele sunt duse cu scopul ca sufletul să le aibă pe lumea aceea, când va merge, înaintea sa. Pe masă se așterne o față de masă, iar patru oameni o duc pe umere. Cei care duc pomenele capătă fiecare câte un colac, o lumânare și o basma, aceasta alcătuind plata lor. Tot astfel și la cei cărora li se dau de pomană podurile, li se dă colac și lumânare. Colacii sau pomenele pentru decedați se fac fără soț, se fac foarte mari. În Bucovina, acești colaci se numesc crestați, poate pentru împletitura lor crestată.

Formele pomenilor cele mai des întâlnite, atât în Moldova cât și în Bucovina sunt: colacul foarte mare în formă de 8, colacul în același mărime în forma unui S de tipar, colacul în formă de X, doi S cruciș, formând o roată, doi O cruciși, împletiți în altul, un pătrat cu capetele sub formă de cârje, un trifoi. Mai sunt și alte forme de colaci lungi, frumos împletiți și toți foarte mari.

La țară, deseori, se face un singur colac rotund cu hulubași mici pe el, în care se înfige pomul. Insă, pomul se face oriunde și fără soț și se înfige în pomene.

Podurile. Dacă se întâmplă ca mortul să treacă peste vreun pod, atunci una dintre rudele decedatului aruncă în apă un ban, adică plătește podul. Mai este un alt obicei de a se așeza poduri în calea mortului: se întinde pe pragul porții casei o pânză albă sau o năframă, peste care trece convoiul funebru. O a doua pânză se așterne la jumătatea drumului și o a treia pe pragul porții de la biserică. Când se trece peste acele (poduri) pânze se aruncă câte-o monedă peste ele, apoi se dau de pomană la săraci pentru sufletul răposatului, împreună cu o lumânare, un colac și monezile aruncate. Aceste poduri alegorice închipuie punțile pe care le va trece sufletul decedatului ca să ajungă la ușa raiului, iar monezile, ca să plătească vămile. Din acest obicei și din această credință a luat naștere expresia: "plătite să-ți fie vămile".

În Basarabia acest obicei, de a se face poduri când se scoate mortul din casă, se păstrează peste tot; se pune chiar pe pragul ușii o cergă, un lăicer sau un prosop și deasupra o pernă și o strachină cu mâncare; atât perna cât și strachina se dă de pomană, pentru ca să aibă pe ce se culca și ce mânca mortul pe cealaltă Iume.

Stările. Ducând decedatul la cimitir se fac douăsprezece, sau douăzeci și patru de stări sau popasuri. La fiecare răscruce se citește ectenia morților, și se dă de pomană, peste sicriu, haine, basmale etc. În Vrancea se dau nouă gulere de cămașă cusute frumos și nouă monezi, pentru plătirea vămilor. În alte părți, aceste popasuri sunt hotărâte în anumite locuri din sat.

Toate acestea își au originea în credințe străvechi conform cărora defunctul se poate bucura de toate bunurile date de pomană de sufletul său, precum și că trebuie să plătească cu ele trecerea a diferite obstacole. Fără îndoială că aceste credințe păgâne au fost foarte ușor de înlocuit de credința creștină în vămile văzduhului datorită asemănării de semnificații.

Bocetul. Pe parcursul celor trei zile cât stă mortul în casă femeile îl bocesc. Bocetul este un cântec funebru ce are drept scop alinarea durerii și recapitularea vieții celui decedat. Regula este ca defunctul să fie bocit de femei din familia sa ca expresie a durerii pricinuite de dispariția sa dintre cei vii. Începând în momentul în care omul își dă ultima suflare, ca un strigăt de durere, bocetul continuă până în momentul îngropării și poate continua, sub forma doliului (ca semn de jelire) și după acest moment. Așadar, bocetul nu este legat de anumite momente, ci este perpetuu cât stă mortul în casă.

Bocetul cuprinde două elemente artistice: pe cel poetic și pe cel muzical. În primele lor forme artistice, bocetele erau stimulări colective la plâns, fără artificii de stil, improvizate ad-hoc de bocitoare care participau astfel activ la durerea celor din jur. Inițial, bocetul n-a fost profesionalizat, fiind rodul unei răbufniri a durerii, însă, cu timpul a apărut o instituție a bocitoarelor specializate care, de mici cunosc textele pentru fiecare caz în parte (moarte năprasnică sau naturală). Dar, de cele mai multe ori, bocetul este improvizat, chiar și fără rimă.

Bocirea este obligatorie, este un act tradițional, este un indicator al importanței respectivei persoane în comunitate. De bocit nu bocesc decât femeile, de la răsăritul până la apusul soarelui. Acestea știu foarte bine succesiunea momentelor în bocete. Aproape în fiecare bocet, principalele momente se succed într-un triptic magic: desprinderea decedatului de lume, integrarea sa într-o alta și restabilirea legăturii cu lumea din care a plecat.

Redăm în cele ce urmează o variantă de bocet (ele sunt foarte numeroase) care cuprinde o temă comună aproape tuturor bocetelor- despărțirea defunctului de lume și dorința de amânare a plecării acestuia:

Bucură-te mănăstire Ci vine să putrezească.

că mândră floare-ți mai vine. La poartă la ținterem

Da nu vine să-nflorească Stai dragă să sfătuim

Ci vine să veștejească. Că de azi ne despărțim

Bucură-te țintirime, Și mai mult nu ne-ntâlnim.

Că mâdru trupșor îți vine, Dumneata cât ai lucrat

Nu vine să viețuiască Deloc nu te-ai bucurat

Puțintel ai câștigat Că ce vânt mi te-o bătut

Pentru trei coți de pământ La pământ de te-o doborât

Tare mult te-ai mai muncit. Ian scoală-te dumneata

Gospodarul meu iubit, Și deschide gurița

Ce m-aș ruga dumitale Și grăiește cu dânsa

Să mi te scoli în picioare Și răcorește-mi inima!

4.3.8. Mormântul. Ornamente rituale

Groapa sau mormântul este săpat de ciocli, gropari. Aceștia nicidecum nu sunt rudele mortului. În Transilvania însă, în unele comune, se sapă numai de rudele cele mai apropiate ale decedatului. Aceasta este o excepție de la regulă.

In ținutul Prahova, preotul este cel care începe a săpa groapa, dând de trei ori cu hârlețul în pământ, apoi ea este săpată până la capăt de gropari.

La mormânt, după ce a avut loc prohodirea în biserică, se împart bani la săraci și se dă peste groapă de sufletul celui mort, o găină neagră, un cocoș, o oaie, un miel, o vacă cu vițel etc.

Rostul cocoșului și al găinii este cel de păsări psihopompe, menită să conducă și să apere pe cel plecat în drumul său către aflarea sălașului. Astfel, îi va îndepărta pe diavoli de sufletul decedatului.

După ce s-a astupat groapa, decedatului i se așează crucea și bradul la căpătâi. Acum, la mormânt se rostește celebra formulă de origine romană Să-i fie țărâna ușoară! (Sit terra levis!) pentru că, așa consideră sătenii, pământul apasă greu pe pieptul mortului.

Unii dau de pomană chiar și hainele mortului, fiindcă există credința că tot ce se dă de pomană aici pe pământ, sufletul le va avea pe lumea cealaltă.

Când se întorc de la înmormântare, fie la cea dintâi fântână sau acasă, "toți trebuie să se spele pe mâini, ca să se curețe de duhurile necurate. Unii fac chiar niște focuri de frunze, peste care se sare, fiindcă astfel vor îndepărta prin foc miazmele morții și duhurile necurate ce s-ar fi prins de ei. Este bine chiar ca la întoarcere oamenii să vină pe alt drum, ca să rupă firul morții și să nu întoarcă mortul ca strigoi.

Însă, din punct de vedere ortodox această credință populară este socotită a fi precreștină, și că, în realitate, cel decedat nu se mai poate întoarce sub nici o formă.

La mormânt mai este obiceiul de a se prinde frați de cruce. Aceasta se face când, într-o familie, se întâmplă să moară doi copii unul după altul. Atunci, pentru a scăpa de moarte pe cei vii, unul dintre copiii rămași se prinde frate de cruce cu un altul, din altă familie, indiferent de sex, însă trebuie să fie lunatic cu cel cu care se va prinde frate de cruce. Lunatici înseamnă că sunt născuți în aceeași lună, aceasta fiind o condiție crucială.

Modul în care se săvârșește această frăție este următorul: la cimitir, după ce s-a dat drumul sicriului în groapă, fratele sau sora copilului decedat, se coboară în groapă pe sicriu, iar celălalt copil îl ridică din groapă și, punându-se față în față, apucă un colac, unul cu o mână și celălalt cu alta și-1 rup în două, după care se sărută. Astfel ei devin frați de cruce. Mai departe ei rămân ca frați adevărați și niciodată nu se pot căsători unul cu celălalt.

În județul Olt, este obiceiul de a se prinde frate de cruce în felul următor: fratele decedatului lunatic, se pune în fiare și se prinde apoi frate de cruce cu un altul, așezându-se pe marginea mormântului și rupând o furcă de strâns fân, pe care unul o apucă de-un crac iar celălalt de altul.

O practică atestată ca fiind de origine geto-dacă este cea a sacrificiului ritual al femeii. Reminiscență a sacrificiului sângeros al soției (vezi capitolul Morminte și rituri funerare) el se mai practică în unele zone etnografice. Astfel, el este menționat în Banat. O femeie dintre rudele decedatului (se practică numai la bărbați) aleargă înaintea procesiunii și se aruncă în groapă și, cu o maramă în mâna dreaptă, atinge pereții gropii de trei ori, ca și cum ar vrea să-i măture, apoi iese afară. Acest lucru vrea să simbolizeze moartea și îngroparea ei odată cu cel decedat, în semn de dragoste pentru el.

Ornamentele rituale. Pe mormânt se implantează, se inserează treptat șase însemne funerare, care îndeplinesc în economia rituală șase funcțiuni distincte:

țărușul, care marchează prezența lui apotropaică;

sulița sau săgeata bradului, sau bradul, care marchează consubstanțialitatea brad-om și comunitatea de destin, uneori și arborele psihopomp;

stâlpul, simplu neornat, bărbătesc sau femeiesc ori împodobit cu pasărea sufletului;

crucea însemn solar al mortului și

troița, însemn mitologic al credinței decedatului.

Bradul simplu, săgeata bradul sunt trei variante ale bradului funerar. In aceste trei forme bradul simplu se punea la capul mormântului la toți tinerii, indiferent dacă erau sau nu lumiți. În acest sens conta numai dăruirea sau înfrățirea de la naștere a tânărului sau Tinerei cu bradul în baza concepției consubstanțialității arbore-om. Despre brad am vorbit în subcapitolul Cântecul bradului.

Stâlpii funerari constituie categoria cea mai răspândită de monumente mitice folosite de poporul român. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se așează pe mormânt.

După tipul lor stilimorf se poate stabili starea civilă a mortului, sex, vârstă, situație familială, profesională și socială, ca și gradul de afecțiune cu care au edificat stâlpul.

Pasărea sufletului se punea pe stâlpii ce marcau cenotafurile sau mormintele goale. Aceasta urmărea prin magie să atragă sufletul pribeag al celui decedat pe alte meleaguri, în locul predestinat de rude a fi fost înmormântat.

Ca prăjitură – suflet în chip de porumbel, pasărea sufletului se folosea atârnată în pomul decedatului ca pomană pe o rămurică de brad sau într-un pom viu dat întreg de pomană pentru roade sau se făcea la nunta mortului și se împărțea la ospățul ce urma după înmormântare, chiar de mirele simbolic al mortului (tânăr sau tânără).

Prin urcare, pasărea sufletului capătă tot mai mult aspectul păsării cu aripile-deschise. Direcția descendentă din cosmosul creștin semnifică coborârea din coroana arborelui cosmic, pe coloana cerului, apoi pe crucea de mormânt. Cu fiece treaptă a coborârii, pasărea sufletului capătă aspectul de pasăre cu aripile închise, în triplu exemplar apostat pe cruce.

Ultima categorie de monumente funerare de factură mitică sunt troițele. Inițial ele au fost trei coloane ale cerului îngemănate într-un monument stilimorf, care despărțeau un triplex confmium montam în trei țări românești care se înrudeau prin populație și sistemul lor de credințe, datini și tradiții mitice; sau stâlpi triumviali care se uneau în locul unde se întâlneau trei drumuri reale sau trei drumuri fantastice și care la începutul Evului Mediu au încercat să prefigureze trinitatea creștină.

Termenul de troiță se extinde în perioada influenței slave prin biserica creștină sud-dunăreană și la crucea simplă, dar și la crucea în grătar.

Deosebite de troițe sunt crucile țărănești de lemn și de piatră, care se mai întâlnesc și în zilele noastre.

4.4. Obiceiuri, credințe, superstiții, după înmormântare

Odată cu înmormântarea nu ia sfârșit șirul de obiceiuri, credințe și superstiții legate de cel ce a plecat pe ceea lume . El continuă să comunice cu cei vii datorită unor manifestări ale acestora din urmă care au drept scop asigurarea fericirii celui mort.

4.4.1. Praznicele, parastasele, Moșii

Praznicul sau comândarea (sărăcustă, pomană) reprezintă masa care se face după întoarcerea de la înmormântare de sufletul mortului. "În vechime în presara înmormântării se aduceau câțiva berbeci negri și, după ce răsăreau stelele, venea preotul și făcea o scurtă rugăciune. Apoi li se lipeau câte o lumânare între coarne și erau întorși cu fața spre apus. Un om în înjunghia, lăsând ca sângele lor să curgă într-o groapă făcută în grădină, anumit pentru acest prilej, și care era numită ara. Pielea era dată popii și de atunci a rămas și zicala: "a dat pielea popii", pentru cel care a murit. Din carnea berbecilor se făcea apoi mâncare pentru comând.

Acum nu se mai înjunghie berbeci, ci, imediat ce mortul a fost scos din ogradă, femeile care au rămas să facă ordine în casă, așează mesele și pregătesc bucatele pentru praznic. La acest praznic sunt invitați toți cei care au participat la înmormântare dar mai ales preotul. Acesta, după ce spune o rugăciune pentru odihna sufletului celui decedat, face câte o cruce spre cei patru pereți ai casei și spune: Dumnezeu sa-1 (s-o) odihnească! după care, toți cei prezenți trebuie să zică și ei așa. Apoi se împarte coliva, după care se aduc diferite mâncăruri, dintre care foarte rar lipsesc sarmalele. Nu lipsește nici vinul și, la fiecare pahar, i se dorește decedatului țărână ușoară, iertare și odihnă veșnică.

În Transilvania, în comunele de prin împrejurimi, mai ales orașul Sibiu, comândul se face în felul următor: se așează masa, unde stă de mănâncă preotul și cu fruntașii lui. Pe lângă bucatele ce se află, care de obicei sunt supă de tăiței și friptură, se pune un colac mare în care se împlântă un colăcel încărcat cu mere, turte, covrigi, prune și nuci, și apoi când cântă preotul. Toți membrii saltă și leagănă colacul cu copacul. In curte, începând de la masă și până la poartă sau și mai departe în stradă, se presoară paie și pe ele se așează o pânză albă, pe care se pun străchini cu bucate. Venind oamenii, se așează la masă și, după ce au mâncat li se dă câte un colăcel și o lumânare de ceară galbenă.

Mâncărurile cele mai obișnuite care se fac la comândare sunt: borș de pasăre, găluște, sarmale, plachie și diferite fripturi, sau alte bucate care-i plăceau mult decedatului fiind încă în viață.

În Transilvania, ținutul Făgărașului, comandarea se numește "sărăcustă" pentru să, fie omul cât de sărac, împarte mesenilor după mâncare câte un colăcel sau o bucată de pâine și o lumânare de ceară, iar fețelor bisericești, încă și câte-o năframă.

În comunele din Banat și în părțile Almajului, înainte de a se așeza oamenii la masă și de a binecuvânta preotul bucatele de pe ea, se împodobește frumos cu flori un băț, pe care se încolăcește o lumânare de ceară galbenă și stă aprinsă cât citește preotul rugăciunea mesei, apoi, așezându-se cu toții la masă, se stinge lumânarea și se pune bățul pe un scaun lângă masă, ținând astfel locul celui decedat.

Apoi, trei seri la rând se aprinde tămâie într-un vas, în locul unde a stat cel care și-a dat sufletul, se mai pune și o cană cu apă sau vin, o bucată de pâine și toiagul aprins.

Aceasta se face fiindcă se crede că sufletul zboară trei zile, apoi întorcându-se acasă ostenit, să găsească de mâncat și de băut.

Nimeni nu pleacă de la praznic fără colac și lumânare.

Observăm că, de la masa pentru sufletul celui mort nu lipsește pâinea și vinul. În vechime pâinea de grâu era rar folosită la mese obișnuite în familie folosindu-se cea de mei. Acest lucru a făcut ca pâinea de grâu să capete de timpuriu conotații simbolice și să fie folosită doar la mese deosebite. Ea a fost considerată cinstea mesei, iar din rândul pâinii, colacul va ocupa un rol deosebit datorită simbolismului său legat de cultul soarelui. Conotațiile simbolice ale pâinii și vinului în creștinism sunt cunoscute, de aceea nu vom insista asupra acestui subiect. Totuși, pomana și riturile ei își are rădăcinile în lumea păgână, de la daco-romani. Este relatat de istoricii antici că geto-dacii practicau ospețele funebre. Romanii, în timpul cât se dădea pomana, păstrau o liniște profundă.

Importanța pe care oamenii o acordă prânzului funerar este reliefată și de practica datului de pomană încă din timpul vieții. Aceasta o fac mai ales cei care nu au urmași. Astfel, o persoană își face toate cele de trebuință la înmormântare încă fiind în viață. În acest caz, după moartea sa cei care se vor ocupa de înmormântare nu vor avea de făcut decât parastasele. Pomana de viu se face în preajma sărbătorilor mari.

De asemenea, se dădea de sufletul celui mort și pomană de apă care asigura că cel mort nu va înseta pe ceea lume.

Așa cum spuneam, după înmormântare rudele continuă să-i țină slujbele celui mort și să-l jelească.

Parastasele. In Moldova, la trei zile după înmormântarea celui decedat, se duce la biserică, de sufletul lui, trei sau cinci colaci, trei lumânări și o sticlă cu vin. Astfel se duce și la nouă zile, la douăzeci și la șase săptămâni, adică la patruzeci de zile. Cine poate și are cu ce, poate duce la biserică pomene pentru sufletul decedatului tot anul, în toată sâmbăta, ca să scoată sufletul de la pedeapsă, căci, cu cât îl pomenește mai mult, cu atât i-i mai ușor.

Numele decedatului se pomenește la Liturghie timp de patruzeci de zile și aceasta se numește sărindar.

În afară de aceste slujbe, în Moldova, în toată sâmbăta, se face slujbă la biserică pentru morți. Și atunci rudele decedatului îi duc ceva de pomană, însă poți să dai oricând și oriunde cuiva ceva de sufletul celui mort.

În Botoșani, scot de Paști a doua zi, sau a treia zi, blid cu pască și cu ouă la mormânt, după ce au dus mai întâi în biserică. Apoi, de Sâmbăta Tomei, care e pentru morți. Tot în sâmbăta aceasta se face și în Siret.

În Ardeal, la Crăciun și la Paști, se fac colaci și colivă și seduc prinos la cimitir. Acolo pomenește preotul decedații și petrec bând rachiu și mâncând până seara. Preotului i se mai dă și câte o cofiță cu apă.

Cei bogați poartă patruzeci de parastase, purtând patruzeci de zile de-a rândul, angajând anume un preot, ca să slujească în toată ziua.

In cazul când cineva este foarte păcătos, se slujesc patruzeci de soboare, de trei preoți, patruzeci de zile una după alta. Se plătește toată cheltuiala Liturghiei. Preoții slujesc în sobor și fac patruzeci de panahide și, se crede în popor, atunci scot sufletul de la cele mai mari păcate – să fi făcut moarte de om și Dumnezeu îl iartă.

Moșii. Pentru odihna sufletului celui decedat, ca și pentru acei morți fără urmași, se fac rugăciuni la ziua morților, la 40 de Mucenici și la zilele Moșilor. La zilele Moșilor se fac rugăciuni pentru toți morții. Sunt foarte mulți Moși printre care: Moșii de Crăciun, Moșii de iarnă (Sâmbăta Părinților- se pomenesc toți morții; se trimit farfurii cu pomană pe la casele săracilor), Moșii de Păresimi (mijlocul Postului Mare-femeile țin această zi ca pe o duminică), Moșii de primăvară, Moșii de Florii (Lazărul- femeile nu torc ca să nu se îmbăleze morții care stau la poarta Raiului), Moșii de Paști (Paștile blajinilor- diferă ziua de pomenire; oricum se pot pomeni începând cuvineri de Izvorul Tămăduirii), Ziua eroilor (Înălțarea Domnului- se pomenesc cei morți pe front; sărbătoare mai nouă dar cu conotații foarte vechi) Moșii de Rusalii, Moșii de toamnă (Ajunul lui Sânmedru- se face pomană de grâu fiert cu unt, lapte sau brânză; în unele locuri se face un brad care se aprinde) și alții.

La toți Moșii se fac parastase și se dau de pomană săracilor, pentru ca morții să nu ducă lipsă de nimic pe lumea cealaltă și pentru ca și ei să fie fericiți, acolo unde sunt, când văd că cei rămași se gândesc la ei.

Aceste practici sunt, cu siguranță, o reminiscență străromână a cultului strămoșilor, originea pierzându-se în negura timpului.

4.4.2. Slobozirea apei și dezgroparea

În unele părți este obiceiul ca, în aceeași zi în care s-a făcut praznicul, comândarea, să se rânduiască o fată ca să ducă apă pe la case în decurs de șase săptămâni, pentru sufletul celui decedat.

Această ducere sau cărare de apă, se numește cu un termen tehnic popular slobozirea apei sau a apelor.

In alte părți este obiceiul ca cineva dintre rudele apropiate ale decedatului – sau dacă nu poate nimeni, atunci se plătește special un om – să aducă timp de patruzeci de zile apă de la fântână, pentru un sărac, și se face cu scopul ca duhurile morții să se împrăștie din jurul casei.

Când se împlinesc cele șase săptămâni cel (cea) care a fost însărcinat(ă) ca să care apă este răsplătit(ă) în felul următor: i se dă pâine caldă, un cocoș negru sau o găină neagră, apoi i se mai dă și bani, basma sau pânză pentru o fustă sau rochie etc.

In județul Olt și Muscel, femeile sau fetele care duc apă pe la case, timp de patruzeci de zile, însemnând la răbuș fiecare zi și împlinindu-se acest termen, lipesc pe răbuș o lumânare de ceară galbenă căruia îi dau drumul pe o apă curgătoare.

In unele locuri se caută anumiți oameni străini, pentru a aduce apă de la izvor, cu două cofe noi, la o casă săracă în cursul celor patruzeci de zile. Cofele după aceea se dau de pomană. Aceasta se face pentru ca decedatul să-și ude sufletul când va trece prin vămi.

In Dobrogea este obiceiul ca, cu o zi înainte de Înălțarea Domnului nostru lisus Hristos, la Ispas, să se adune femei și babe, și să ia azime calde, ceapă verde și rachiu, și mergând prin sat, să le dea de pomană, pentru sufletul morților, ca să aibă pe drum, fiind credință că în acea zi morții zbor în cer.

Mulți oameni lasă cu limbă de moarte ca, după săvârșirea lor din viață, să se facă punți și poduri, puțuri sau fântâni la drumuri, pentru ca cei ce trec pe lângă ele să-și răcorească sufletul cu apă și să zică: bogdaprosti, să fie de sufletul celui care le-au fâcut.

Dezgroparea. La trei ani de la moartea unui copil, la cinci ani de la moartea unui tânăr, și la șapte ani de la moartea unui om bătrân, era în vechime, peste tot obiceiul la români, ca fiecare mort să se dezgroape și să se prohodească ca și întâia oară când a fost înmormântat.

Astăzi, acest obicei îl întâlnim numai în unele comune din Moldova și Țara Românească și se face în modul următor: în ultima săptămână din anul ai treilea, al cincilea sau al șaptelea după înmormântare, rudele cele mai apropiate ale decedatului înștiințează groparii ca să dezgroape mortul și să-i scoată toate oasele afară.

După ce 1-au dezgropat cioclii (groparii), ne spune Teodor Burada, rudele care sunt de față, iau oasele, le pun într-o covată și, bocind le spală mai întâi cu apă curată până se înălbesc, apoi cu două-trei pahare de vin și, după ce 1-au spălat îl pun într-un coștei de pânză.

Apoi, este dus la biserică și rămâne aici până a doua zi, când se sfârșește Sfânta Liturghie. După aceea, prohodindu-i-se rămășițele, se îngroapă iarăși în mormânt, iar dacă mortul este neputrezit, atunci se zice că este jurat, afurisit și se sprijină de zidul biserici și arhiereul sau preotul îi citește rugăciunile dezlegării pentru cei afurisiți.

Groparilor li se dă de pomană peste groapă o găină, de sufletul mortului dezgropat. Putem spune că observăm aceleași obiceiuri și credințe care s-au observat și întâia oară când a fost înmormântat, făcând după înmormântare chiar și praznic sau comândare și se ridică și pomul. Unii chiar poartă și slujbele din nou și anume în timpul Postului mare. În unele zone este obiceiul ca să se scoată toate podoabele și să se facă procesiune până la groapă exact ca la înmormântare.

Românii din Macedonia cred că numai un om care a fost călcător de jurământ nu putrezește. Deci, aflându-se un mort neputred, vin preoții de-i citesc și-1 dezleagă ca și în România, i se citesc rugăciunile de dezlegare.

Strigoii. Acesta este un termen propriu limbii române. Strigoii sunt morți care se întorc pe pământ pentru a-i chinui pe cei vii. Numiți și morții vii , ei, fie au suferit o moarte brutală, fie au fost oameni răi și de aceea sunt blestemați să se întoarcă.

Dacă se întâmplă să moară una din rudele cele mai apropiate ale mortului, la șase săptămâni, în multe comune este obiceiul că atunci se dezgroapă mortul și, dacă-1 găsește cu fața în jos, se zice că e strigoi și imediat i se bate un par de lemn prin inimă, sau i se scoate inima și cu ea se ung toți membrii familiei, pentru că aceasta se crede că-i păzește ca să nu moară imediat și neamurile rămase în viață.

Sunt diferite metode de a descoperi care este strigoi dar cea mai uzitată și cea mai sigură (cel puțin așa susțin cei chestionați) este cea a calului. Aceasta constă în aducerea unui cal în cimitir și trecerea lui peste mormintele celor decedați recent. Acolo unde calul refuză să treacă peste mormânt și nechează a spaimă se consideră că acela este strigoi.

Există un anumit „tratament” aplicat strigoiului sau mortului pe care familia trebuie să-l îndeplinească. În acest sens se pun în sicriu pietricele de râu ca strigoiul să roadă acele pietricele și să uite de cei vii, pe pieptul mortului se așează o bucată de marmură și o creangă de rug iar în urma sicriului, în timp ce merg la mormânt, se presoară semințe de mac sau de mei zicându-se: strigoiul să mănânce pe an câte un bob de mei sau de mac și să nu mănânce inimile neamurilor lui. În coșciug se pune la cap un cuțit, iar la picioare un fus: de-o veni strigoiul de la răsărit, să se înțepe în cuțit, iar de-o veni de la apus să se înțepe în fus.

Această credință își pierde și ea originea în negura timpului dar, cu siguranță, este o reminiscență din vechile credințe magico-religioase legate de spiritele strămoșilor.

5. OBICEIURILE PĂGÂNE ȘI PRACRICA CREȘTINĂ ATITUDINEA PREOTULUI ÎN FAȚA ACESTOR OBICEIURI

În viața liturgică preoții, mai ales cei de la sate, se confruntă frecvent cu asemenea obiceiuri și superstiții, lovindu-se adesea de „încăpățânarea” sătenilor de a renunța la ele. De multe ori practica creștină intră în conflict cu reminiscențele păgâne și este necesară o anumită atitudine față de acestea. Reacția preotului are deosebite conotații pentru credincioșii care țin tradițiile deoarece, în cadrul ceremoniei înmormântării, persoana investită cu puteri speciale, este preotul.

Se cuvine, dar, să abordăm problema prin prisma a două perspective: teologică și etnologică.

Vom începe cu cea de-a doua pentru că ea este cea mai vehiculată. Etnologii s-au străduit să adune în diverse lucrări aceste obiceiuri și să le facă cât mai cunoscute. Tot ei sunt cei care observă că ele sunt foarte bine înrădăcinate în popor. Totuși recunosc că, în viața satului, preotul are un rol hotărâtor, de el ascultând toată comunitatea. În același timp etnologii rezervă preoților o atitudine tolerantă, chiar aprobatoare, vis-a-vis de aceste tradiții, obiceiuri și superstiții. Însă, după cum se poate observa din enumerarea unei părți mici din folclorul funerar (el fiind cu mult mai bogat, mare parte nefiind măcar menționat în monografii), principalele practici ce își păstrează un caracter păgân, se desfășoară în lipsa preotului. În acele cazuri rolul de „preot” actant al acelor ritualuri și-l rezervă mirenii.

Din perspectivă teologică aceste tradiții sunt considerate nocive fiindcă îndepărtează pe credincios de semnificațiile creștine ale ritualului înmormântării (și aici ne referim la cel oficiat de preot ca delegat al Bisericii). În acest sens, Biserica a luat atitudine împotriva acestor practici netrăbuite sub forma canoanelor care la înfierează. Astfel, can. 24. Ancira(314), can. 36-Laodiceea(sec IV) și can. 61- Trulan prevăd pedepse aspre atât pentru credincioși cât și pentru preoții care practică credințe superstițioase. Îi vedem pe preoți puși în situația de a deveni vânători și distrugători ai acestor obiceiuri, pe de o parte, iar pe de altă parte de a intra în conflict cu credincioșii (și trebuie să recunoaștem că nu sunt deloc puțini ci, din contră, la sate, într-o majoritate covârșitoare) care le țin. Mărturiile de teren indică faptul că de cele mai multe ori un preot intră în conflict cu o parte din credincioși ( până atunci fideli Bisericii) tocmai din cauza încăpățânării de a renunța la ceea ce „au primit de la părinți” Adeseori prescripțiile Bisericii se văd cu dificultate puse în practică sau se ignoră cu desăvârșire.

Considerăm că e necesar, totuși, în activitatea de păstorire să se îmbine blândețea cu asprimea, iar aceasta ține de tactul pastoral al fiecărui preot în parte. Nu trebuie sub nici o formă tolerate manifestările anticreștine și chiar demonice ale unor astfel de reminiscențe, după veacuri, din păgânism. Aici ne referim la practica dezgropării morților ce sunt considerați strigoi și îndeplinirea acelui ritual satanic de a-i consuma inima, precum și la practicile vrăjitorești cu diferite obiecte ce au aparținut sau l-au însoțit pe cel decedat la cimitir, iar exemplele ar putea continua. Nu trebuie să întâlnească oprobiul preotului acele activități „cuvioase” ce se fac pentru mort. De cele mai multe ori practicile precum datul de pomană a unei găini peste groapă, bradul, scăldatul mortului ș.a. și-au pierdut în conștientul popular semnificațiile păgâne, ele păstrându-se doar în inconștient și în acele explicații, de cele mai multe ori contradictorii, date acestor ritualuri.

Preotul nu trebuie să uite că slujbele funebre au un întreit scop: soteriologic, catehetic și pedagogic. Un preot înțelept va înțelege că trebuie făcute anumite compromisuri pentru a menține unitatea credincioșilor. Cultul morților a favorizat în cel mai înalt grad menținerea unor strânse legături între credincioși și Biserică. Parastasele sau pomenirile ce se fac pentru morți sunt un bun prilej (poate că cel mai bun) de a cunoaște pe credincioșii parohiei, pe de o parte, iar pe de altă parte de a cunoaște și alți oameni, poate de alte confesiuni, ce vin pentru a fi alături de familia celui decedat, având astfel, posibilitatea unei multiple misiuni. De aceea cultul morților este și va fi pe mai departe, un mijloc eficace de a aduna și a păstra pe cei credincioși la sânul Bisericii. În acest caz, de cele mai multe ori, atitudinile brutale la adresa credințelor strămoșești (ne referim la cele moștenite de la geto-daci și romani) nu au un efect benefic pentru unitatea comunității. În contextul unei așa zise „emancipări” a satelor românești (mai ales a celor de lângă orașe) se produce și o secularizare a credincioșilor (inclusiv în domeniul obiceiurilor), ceea ce duce la o slăbire a autorității morale a preotului. Toate aceste îi fac pe credincioși neascultători și percep orice încercare a preotului de a explica „păcatul” practicării unor anumite obiceiuri precum și al superstițiilor ca pe un afront adus strămoșilor care le-au lăsat cu „limbă de moarte” să îndeplinească toate aceste ritualuri.

Ca urmare a valului de secularizare venit dinspre Occident și în sfera tradițiilor și obiceiurilor au loc schimbări dramatice. Sunt menționate, încă de la începutul veacului trecut, degenerări ale unor practici din ritualul funebru. Astfel, priveghiurile, altădată adevărate spectacole de artă populară, se transformă în „spectacole bahice”. La fel se întâmplă și în cazul pomenilor când, din „exces de zel” pentru a asigura fericirea celui decedat, se transformă într-un adevărat ospăț, iar participanții nu se despart decât în stare de beție, pierzându-se astfel chiar și sensul primordial care nu depășea bunul simț.

Vedem din toate aceste că nu obiceiurile în sine sunt nocive (cu excepția celor ce au un caracter demonic: strigoi, vrăjitorie, etc), ci reaua lor înțelegere și aplicare. Ce poate fi rău în obiceiul de a împărți haine celor săraci, fie ele date și peste sicriu sau peste groapă, dacă cel ce le primește spune o rugăciune pentru cel mort: Bogda prosti! (Dumnezeu să primească!) sau Dumnezeu să-l ierte!

În concluzie, greul cade pe umărul preoților care trebuie să știe să fie în același timp fii ai celor ce au lăsat aceste tradiții (geto-dacii) dar și fii ai Bisericii. Acolo unde cele două calități intră în conflict ultima trebuie să primeze. Preotul să fie atent ca toate obiectele ce pot face scopul unor practici vrăjitorești să rămână în sicriu precum și, pe lângă toate celelalte ornamente rituale de la mormânt- brad, pom, suliță, etc, crucea să ocupe locul principal pentru că aceasta îi atestă calitatea de creștin.

6. CONCLUZII

Încercând o abordare istorico-etnologică a temei noastre am dorit să subliniem continuitatea neamului geto-dac, pe care istorici rău intenționați s-au grăbit să-l reducă la legendă. Ei, dacii, nu au terminat ce aveau de spus. Prin fantastica moștenire folclorică își continuă existența în spațiul sacru al românilor: Dunăre, Munte, Mare. Au uimit antichitatea cu spiritualitatea lor, acum, prin fiii lor, uimesc modernitatea prin moștenirea lăsată acestora: tezaurul de tradiții și obiceiuri.

Privind retrospectiv nu poți să nu sesizezi asemănarea (desigur, păstrând proporțiile) principiilor geto-dacilor în ceea ce privește nemurirea și unicitatea zeului lor cu cele creștine. Meditând la mărturiile istoriei despre geto-daci, scrise sau arheologice, vei înțelege de ce creștinismul a pătruns atât de ușor și de delicat, fără forțări și amenințări din partea conducătorilor, vei gândi că dacă Sf. Ap. Pavel ar fi predicat în Sarmisegetuza despre nemurire și despre învierea morților nu ar fi fost forțat să caute postamente goale pentru a li-L propovădui pe Dumnezeu Cel Unul (nu s-au descoperit statui ale lui Zalmoxis!) și nu ar fi fost pus în situația de a rămâne fără auditoriu dacă le-ar fi vorbit de învierea celor morți. Poate tocmai pentru că știa înclinația ontologică a dacilor către creștinism, din inspirație divină, Sf. Ap. Andrei s-a oprit pe malurile Pontului Euxin, în Tomisul grecesc mustind de zeități și în nevoie acerbă de vindecare, și nu și-a continuat drumul către Dacia. Va rămâne mereu un mister ce s-ar fi întâmplat dacă Zalmoxis și-ar fi expus filosofia în scris; probabil l-am fi găsit pictat, alături de ceilalți filosofi păgâni, pe zidurile albastre ale Voronețului.

Dar el și ai lui au scris: literatură populară! Nici o literatură populară nu este atât de unitară în diversitatea ei ca cea românească. Deși timp de aproape un mileniu jumătate românii au fost despărțiți politic, nu au încetat să-și manifeste unitatea etnică și lingvistică. Limba română, această „minune a istoriei” o demonstrează din plin. Unitatea ei demonstrează că la temelie au stat principii morale și religioase solide și că cei ce le-au practicat continuă să dăinuie. Noi avem o protoistorie vie și încă creatoare în folclor, iar această creație populară, dacă s-ar aduna la un loc, s-ar constata că mitologia și epopeea neamului nostru există ca o succesiune de evenimente și fapte unite într-o originală viziune cosmică.

Din marele corpus folcloric putem deduce că dacii, daco-romanii și mai apoi românii sunt o etnie cu o cultură orală fecundă în care fiecare individ este dator să o memoreze și, acolo unde sunt lacune, să o completeze. Orice creație populară nu se conservă în muzee de piatră ci în muzee vii unde sufletul, prin capacitățile lui raționale, este pergament pe care s-a scris testamentul geto-dacilor. Astfel fiecare individ devine inițiat, asemenea druizilor.

Toate acestea i-au permis românului să transforme toate momentele importante ale vieții în sărbătoare și, cu atât mai mult, momentul plecării în „țara fără dor” într-un spectacol funerar.

7. BIBLIOGRAFIE

***, Mic dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986

***, Srămoșii poporului român, geto-dacii și epoca lor,Editura Politică, București. 1980

Achimescu, Nicolae: Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Ed. Tehnopres, Iași, 2000

Adăscăliței, Vasile: Jocuri de priveghi din județul Bacău,(extras) în Carpica, III, 1981

Alexandrescu, Dr. Petre: Natura lui Zalmoxis potrivit rela tării lui Herodot, în Biserica Ortodoxă Română, 7-8/1980

Alexe, Mgd. Gh.: Practici magice și combaterea lor, în Studii Teologice., 7-8/1954

Avram, Constantin, Avram, Tudor: Tradiții și obiceiuri din Țara Moților, Ed. Solness, Timișoara, 2001

Baboi, Stelian: Spiritualitatea morală a poporului român, Ed. Edict, Iași, 2002

Bănescu, Prot.Dr. Marcu:Practici „netrăbuite”. Problematica pomenilor. În Mitropolia Banatului, 7-8/1989

Bărbulescu, Laurențiu:Vasile Pîrvan concepția sa în domeniul istoriei geto-dacilor, văzută prin prisma noilor descoperiri arheologice, în Glasul Bisericii, 9-10/1974

Bărbulescu, Mihai: Interferențe spirituale în Dacia Romană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Benea, Doina: Dacia sud-vestică în se. III-IV, interferențe spirituale, Ed. De Vest, Timișoara, 1999

Berciu, Dumitru: Zorile istoriei în Carpați și la dunăre,Ed. Științifică, București, 1966

Berdan, Lucia: Fețele destinului. Incursiuni în etnologia românească da riturilor de trecere, Ed. Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1999

Bernea, Ernest: Moartea și înmormântarea în Gorjul de nord, , Ed. Cartea românească, f.l., 1998

Bîrlea, Ovidiu: Cântecele rituale funebre din ținutul Pădurenilor (Hunedoara), (extras), Anuarul Muzeului Etnografic, Cluj, 1971

idem: Folclor românesc. Vol I, Ed. Minerva, București, 1982

Blaga, Lucian: Trilogia culturii. Spațiul mioritic, vol. II, Ed. Humanitas, București, 1994

idem: Trilogia culturii. Geneza metaforei și sensul culturii, vol. III, Ed. Humanitas, București, 1994

Branga, Nicolae: Aspecte și permanențe traco-romane, Ed. Facla, București, 1978

Bratu, Anca: Călătoria spre lumea cealaltă în credințele populare românești, în Viața românească, 12/1990

Buhociu, Octavian: Folclorul de iarnă Zorile și poezia păstorească, Ed. Minerva, București, 1979

Bunea, Pr. Ion: Aspecte din folclorul funerar, în Mitropolia Banatului, 11-12/1985

Burada, Teodor: Datinile poporului român la înmormântări, Ed. Tipografia Națională, Iași, 1882

Cărăbiș, Vasile: Tradiții și obiceiuri de pe Valea, Jeleșului, f.l., 1995

Chelcea, Ion. Etnografie și sociologie, Ed. Universității din București, București, 2001

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain coord.:Dicționar de simboluri, vol I-III, Ed. Artemis, București, 1994

Chirica, Vasile: Cele mai vechi manifestări cultice și religioase din preistoria României, în Credință și cultură în Moldova, vol I, Ed. Trinitas, Iași, 1995

Chivu, Iulian: Cultul grâului și al pâinii al români, Ed. Minerva, Buc, 1997

Ciaușianu, Gh. F.: Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, Librăriile Socec, București, 1914

Ciobotea, Drd. Dan Ilie: Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creștinare a strămoșilor, în Studii Teologice, 7-10/1976

Ciubotaru, I.H: Aspecte ale ceremonialului funerar din Moldona, (extras) în Anuarul de folclor, Cluj-Napoca, 1987

Cojocaru, Asist. Pr. Haralambie: Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism, în Studii Teologice, 5-6/1949

Coman, Mihai: Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundațirei culturale române, București, 1996

Comșa, Eugen: Contribuție la riturile funerare din sec. II-I î.e.n., din Sud-Estul Olteniei (mormintele de la Orlea), (extras), în Apulum X, 1972

Copăceanu, Emanuel: Viața după moarte în folclorul nostru, în Altarul Banatului, nr. 7-9/1992

Crișan, I.H.: Morminte inedite din sec. III în Transilvania, în Acta Musei Napocensis, (extras), Cluj, I, 1964

idem: Materiale dacice din necropola și așezarea de la Cimești și problema raporturilor dintre daci și celți în Transilvania, în Muzeul Regional Maramureș, (extras), Baia Mare, 1966

idem: Civilizația geto-dacilor, vol I, Ed. Meridiane, București, 1993

idem:Burebista și epoca sa, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Daicoviciu, Hadrian: Dacii, Editura Pentru literatură, București, 1968

David, Diac. P.I.: Religia tracodacă și celtobritană ( partea I: studiu comparativ), în Biserica Ortodoxă Română, 3-4/1975

Drâmba, Ovidiu: Istoria culturii și civulizației, vol III, Ed. Saeculum, București, 1998

Eliade, Mircea: Arta de a muri, Ed. Moldova, Iași, 1993

idem: De la Zalmoxis la Genghis-Han, studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980

idem; ; Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, De la epoca de piatră la misterele de la Eleusis, Ed.Științifică, București, 1981

Eretescu, Constantin: Măștile de priveghi-origine și funcționalitate,(extras), în Revista de etnografie și folclor, tom 13, 1, f.a.

Fochi, Adrian: Datini și eseuri populare la sfârșitul sec. al XIX-lea,d. Minerva, București, 1976

Gennep, Arnold van: Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iași, 1998

Georgescu, Matei: Regimuri ale imaginarului funerar – o abordare etnopsihologică a morții, în Caiete antropologice, f.l., f.a.

Ghinoiu, Ion: Sărbători și obiceiuri rimânești, Ed. Elion, Buc, 2002

idem (coord. gen.): Sărbători și obiceiuri (Oltenia), vol I, Ed. Enciclopedică, București, 2001

idem : Sărbători și obiceiuri (Banat, Crișana, Maramureș), vol. II, Ed. Enciclopedică, București, 2002

idem: Sărbători și obiceiuri (Transilvania), vol. III, Ed. Enciclopedică, București, 2003

Gorovei, Artur: Literatură populară, (culegere de studii), București, 1976

Gostar, Nicolae, Lica, Vasile: Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Ed. Junimea, Iași, 1984

Graur, Tiberiu: Jocuri de priveghi în Munții Apuseni, (extras), în Anuarul Muzeului de Etnografie și Folclor, Cluj, 1973

Iacob, O.: Dinamica riturilor funerare românești în câteva localități din județul Alba, extras), în Apulum, 1987

Ignat, M: Necropola tumulară hallstattiană de la Volovăț-Dealul Burlei, în Anuarul Muzeului județean, Suceava, 5/1978

Ionescu, Pr. I: O practică străveche în ritualul funerar din Oltenia, în Mitropolia Olteniei, 3-5/1999

Iordache, Gheorghe: Românul între ideal și compromis, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Kerrnbach, Victor: Universul mitic al mromânilor, Ed științifică, București,1994

Kligman, Gail: Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, trad. Boariu Mircea Ed. Polirom, Iași, 1998

Larionescu, Sanda: Apa în ruturile legate de moarte, Ed. Univers, București, 2000

Laurențiu, Elena Florica: O carte a morților la români, Ed. Timpul, Iași, 1998

Lifa, GH. Gheorghe: Contribuții la monografia folclorului din Uzdin, vol II, Ed. Tibiscum, Uzdin, 1997

Lorinț, Florica: Semnificația ceremonialului funerar al bradului din Gorj, (extras), în Revista de Etnografie și Folclor, tom 13, 4, 1968

Lupaș, Ioan: Muntele, Dunărea și Marea, în Magazin istoric, 7/1991

MacKendrick, Paul: Pietrele dacilor vorbesc, trad. De Horia Florian Popescu, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1978

Marian, S.Fl.:Înmormântarea la români, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1995

Maxim,Drd. Nicolae: Riturile de înmormântare de pe teritoriul țării noastre din cele mai vechi timpuri până la apariția creștinismului, în Studii Teologice, 3-4/1967

idem: Religiile Carpato-Danubiene în opera lui V. Pîrvan, în Studii Teologice, 5-6/1966

Monah, Dan: Practici rituale în vremea culturii Cucuteni, în Credință și cultură în Moldova, vol I, Ed. Trinitas, Iași, 1995

Morar, Pr.Prof. Nicolae: Îngăduințe și restricții la slujba înmormântării, în Mitropolia Banatului, 3-4/1984

Mușu , Gheorghe: Zei, eroi, personaje, Ed. Științifică, București, 1971

Nicolau, Irina: Ghidul sărbătorilor românești, Ed. Humanitas, București, 1998

Niculiță-Voronca, Elena: Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Vol I, Ed. Saeculum, București, 1998

Olinescu, Marcel: Mitologie românească, Ed. Casa Școalelor, București, 1944

Oppermann, Manfred: Tracii între Arcul carpatic și Marea Egee, trad. Ondine Cristina Dăscălița, Ed. Militară, București, 1988

Petrescu-Dîmbovița, Prof. Dr. Doc. Mircea: Elemente de viață spirituală la Est de Carpați în Epoca Bronzului și hallstatt-ul timpuriu, în Credință și cultură în Moldova,Ed. Trinitas, Iași, 1995

Pîrvan, Vasile: Getica. O protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, București, 1982

Pompilian, G.: Necropola daco-romană de la Locusteni, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1980

Pop, Mihai: Folclor românesc, vol II, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1998

idem: Obiceiuri tradiționale românești, Ed. Univers, București, 1999

Popescu, Alexandru: Elemente de continuitate geto-dace în cultura românească, în Revista de Etnografie și Folclor, tom 25, 2/1980

Protase, Dumitru: Riturile funerare la daci și daco romani, Ed. Academiei, București, 1971

idem: A existat la geto-daci concepția greco-romană despre „obolul lui Charon”?, (extras), în Studii și Cercetări de Istorie Veche, tom 22, 3, 1971

Pușcaș, Mihaela : Pomana din timpul vieții, în Caiete antropologice, f.l., f.a.

Radu, Prot.Dr. Simion: Ce punem pe morminte?, în Mitropolia Banatului, 2/1988

Ravaru, Dan: Folclor, etnografie, istorie locală, vol I, Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 1998

Reli, Dr. Simeon: Ceremonii și obiceiuri religioase în viața socială publică din trecutul românesc, Cernăuți, 1930

Rezuș, Pr. Prof. Petru: Contribuții noi istorice și arheologice cu privire la religia dacilor, în Biserica Ortodoxă Română, 3-4/1974

Sanie, Silviu: Din istoria culturii și religiei geto-dacice, ed a II-a, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1999

idem: Cultura spirituală din zona est carpatică în sec. VI î.e.n.-III e.n. în Credință și cultură în Moldova, vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 1995

idem: Viața spirituală a dacilor, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 6-8/1980

Simion, Victor: Imagini, legende, simboluri, Ed. Fundației culturale române, București, 2000

Sîrbu, Valeriu: Credințe și practici funerare, religioase și magice în lumea geto-dacilor, Ed.Porto Franco, Galați, 1993

Sperl, Ingo: Țara fără dor. Funcția psihologică a bocetului românesc. Ed. Univers, București, 2000

Stan, Drd. I. Alexandru: Religia tracilor sud-dunăreni, în Studii Teologice, 1-2/1968

Stănciulescu-Bîrda, Pr. Alexandru: Bocetul și ritualul înmormântării în nordul județului Mehedinți, în Biserica Ortodoxă Română, 11-12/1980

Stăniloae, Pr.Prof.Dr. Dumitru: Dece suntem ortodocși?, (extras), Teologie și Viață, 4-8/1991

Strugariu, Drd. Constantin: Grija pentru cei morți în spiritualitatea ortodoxă, în Biserica Ortodoxă Română, 9-10/1983

Tocilescu, Grigore: Dacia înainte de romani, Tipografia Academiei Române, București, 1880

Tokarev, S.A.: Religia în istoria popoarelor lumii, ediția a III-a, trad. I Vasilescu-Albu, Ed. Politică, București, 1982

Tudor, D: Oltenia Romană, ediția a IV-a, Ed. Academiei, București, 1978

Vasilescu, Diac.Pro. Emilian: Problema religiei geto-dacilor în lumina noilor cercetări istorice și arheologice, în Ortodoxia, 4/1953

Văduva, Ofelia: Magia darului, Ed. Enciclopedică, București, 1997

Vîtcă, Ion: Bocetul al Rîșca, (extras), în Festivalul Folclorului Mureșean, Dej, 1978

Vlăduțiu, Ion: Etnografie românească, Ed. Științifică, București, 1973

Vrabie, Gheorghe: De civitate rustica, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1999

idem: Folclorul, f.e., București, 1970

Vraciu, Anton: Limba daco-geților, Ed. Facla, Timișoara, 1980

Vulcănescu, Romulus: „Gogiu”, un spectacol funerar, în Revista de etnografie și folclor, tom 10, 6/1965

idem: Măștile populare, Ed. Științifică, București, 1970

idem: Mitologie română, Editura Academiei, București, 1985

ABREVIAR

Buc. – București

Ed. – Editura

f.a. – fără an

f.e. – fără editură

f.l. – fără loc

trad. – traducere de