Remediile Criminalitatii din Perspectiva Cercetarii Criminologice
=== 21645 cupris ===
Remediile criminalității din perspectiva cercetării criminologice
CUPRINS
CAPITOLUL I
Despre criminalitate în general
Secțiunea I – Aspecte introductive privind criminalitatea în general.
Secțiunea II – Criminalitatea o realitate de necontestat a zilelor noastre.
Secțiunea III – Criminalitatea în România : trecut, prezent și viitor.
CAPITOLUL II
Reacția socială împotriva criminalității
Secțiunea I – Teorii cu privire la prevenirea criminalității în criminologia modernă. Conceptul și felurile prevenirii.
Secțiunea II – Prevenirea antedelictum.
§ 1. Prevenirea generală.
§ 2. Prevenirea specială.
Secțiunea III – Prevenirea postdelictum (Represiunea crimei).
§ 1. Insuficiența prevenirii antedelictum și necesitatea represiunii.
§ 2. Pedepsele.
§ 3. Rolul penitenciarelor.
§ 4. Măsurile de siguranță.
§ 5. Măsurile educative.
CAPITOLUL III
Tendințe actuale în lupta împotriva criminalității în România
Secțiunea I – Actualități și orientări actuale privind combaterea crimei organizate și corupției în România.
Secțiunea II – Criminalitatea economico-financiară a “gulerelor albe” .
Secțiunea III – Profilaxia, reducerea și controlul fenomenului “copiii străzii”.
Secțiunea IV – Profilaxia, reducerea și controlul fenomenului satanist.
CAPITOLUL IV
Concluzii
=== EDUCU ===
CAPITOLUL I
Despre criminalitate în general
Secțiunea I – Aspecte introductive privind criminalitatea în general.
Criminologia își propune să observe, să localizeze și să clasifice delincvența în funcție de problemele sociale care frământă societatea. Metodele folosite sunt acelea folosite de istorici, de etnografi, de sociologi și criminologi etc., deci cele ale științelor sociale în general. În acest context, metodele folosite pentru studiul criminalității ca fenomen social sunt diverse și ele pot începe cu: statisticile fenomenului criminal ținute la nivelul unor instituții; anchetele și interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor și a arhivelor; monografiile și urmărirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetătorului, dar și a obiectului observat ș.a.m.d.
Majoritatea metodelor menționate mai sus permit cunoașterea criminalității legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite aproprierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală.
Ca o concluzie această cifră există, o mare parte a criminalității reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra neagră”.
Așadar, criminalitatea este un fenomen social deosebit de complex, care a constituit într-o primă fază obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, ea devine unul din punctele de referință ale orientărilor de inspirație sociologice cum sunt cele ale patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau conflictului de cultură.
Există numeroase opinii ale unor criminologi care includ fenomenul criminalității în forme mai largi de devianță sau marginalitate, astfel încât criminologia se confundă cu sociologia devianței.
Scopul general al criminologiei constă în stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalității reprezentată de ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat.
În statele organizate, cum sunt statele moderne, se ține o evidență statistică a criminalității, pe perioade de timp, pe țară și pe localități astfel încât acest fenomen să poată fi cunoscut atât ca mărime, din punct de vedere cantitativ, dar să se poată ușor observa și consecințele negative ale acestuia asupra unei societăți.
Evoluția fenomenului criminalității în general, și în particular, evoluția acestuia în România trage un puternic semnal de alarmă societății, în ansamblul acesteia, despre pericolul ce planează asupra vieții cotidiene a fiecăruia dintre noi, precum și acela al apariției unor noi riscuri ce vizează ordinea publică și ordinea socială ce poate pune în pericol existența tânărului stat de drept, a societății democratice care tinde a se instala și în România.
Totodată, și apariția și proliferarea unor secte, unele interzise de lege, altele în proces de formare încep să creeze premisele unor grave atingeri ale demnității umane, ale credinței în Dumnezeu, și nu în ultimul rând aduc o gravă atingere legii.
Secțiunea II – Criminalitatea o realitate de necontestat a zilelor noastre.
Constituirea criminologiei ca știință, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este atribuită de autorii occidentali lucrărilor criminologilor italieni – considerați pionieri în criminologie – și anume: Cesare Lombroso (1835-1909), medic militar, ctitorul antropologiei criminale, a cărui lucrare “Omul delicvent” (1876), este socotită fundamentală, Enrico Ferri (1856-1929), profesor de drept și sociologie, autor al faimoasei lucrări “Sociologia criminală” (1881), și Raffaele Garofolo (1851 – 1934), magistrat, a cărui “Criminologie” (1885) este celebră.
Apariția criminologiei – ca știință a fenomenului criminalității – nu este întâmplătoare: consecințele sociale din ce în ce mai grave ale criminalității amenințau puternic structurile statale, solicitând soluții. Așadar escaladarea, cursul ascendent al criminalității, dimensiunile și formele noi ale acestui fenomen, au zămislit nevoile cercetării sistematice a criminalității, au stat la baza apariției criminologiei ca știință.
De altfel, escaladarea fără precedent a criminalității, tributul greu pe care societatea îl plătește criminalității, impactul criminalității asupra calității vieții în diferite state – desigur divers în variate ipostaze naționale – explică investițiile mari în cercetarea criminologică și supraabundența literaturii criminologice.
Evaluările recente ale costului criminalității în mai multe țări occidentale – pentru a da un singur exemplu – sunt surprinzătoare. În statele Unite ale Americii, costul total al criminalității a fost evaluat la 88,6 miliarde dolari în 1974 față de 51 miliarde dolari în 1970. Într-un raport publicat în Statele Unite se arată: “impactul economic al infracțiunii nu scutește pe nimeni, în toate grupurile societății și în toate regiunile țării. În afara pierderilor individuale suferite de victime, criminalitatea face să crească prețurile la aproape toate bunurile de consum, fie direct, fie indirect, ea încarcă lista impozitelor”. Dintr-un eșantion de 25 de țări occidentale, alese pentru că se dispune de statistici oficiale accesibile, proporția cheltuielilor înscrise în buget pentru lupta împotriva criminalități variază între 2 și 16%; în medie reprezintă 3% din bugetele țărilor bogate față de 9% în bugetele țărilor sărace.
Examinată în relație cu dezvoltarea, criminalitatea afectează și progresul umanității, precum și eforturile pentru instaurarea noii ordini economice internaționale.
Evaluarea consecințelor criminalității, preocupările pentru reducerea deopotrivă a costurilor criminalității și a costurilor luptei contra criminalității, constituie însă numai una din direcțiile de cercetare ale criminologiei contemporane. Criminologia de la origini și până azi, a fost și este preocupată de a desluși cauzele criminalității, ale delicvenței, de a găsi soluții sau remedii pentru a evita, a diminua sau înfrânge consecințele economice și sociale ce izvorăsc din expansiunea criminalității, de a formula metodele de strategii scontate ca viabile pentru prevenirea și combaterea criminalității și pentru tratamentul delincvenților.
Nivelul global cantitativ deosebit de ridicat al criminalității societății contemporane, atestat de numărul crimelor (infracțiunilor) descoperite, precum și de numărul mare al persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor, (din care 30% sunt minori și tineri), raportat la masa populației (la 100.000 de locuitori etc.), este îngrijorător. Această situație necorespunzătoare ce tinde să se agraveze continuu este demonstrată de statistica criminalității publicată de organismele internaționale, de statistica organismelor internaționale, de statistica organismelor juridice naționale, cum sunt cele din S.U.A., Anglia, Franța, Germania, Japonia, precum și de statistica unor state mai mici ca: Polonia, Bulgaria, România etc. Ca exemplificare, în S.U.A. numărul crimelor se dublează la fiecare cinci ani, așa încât statistica arată că, în ultimele două decenii când populația a crescut cu 50% criminalitatea reală a crescut cu peste 400%.
În domeniul criminalității societății contemporane se amplifică continuu faptele din categoriile ori grupele crimelor cu consecințe grave și deosebit de grave. Astfel, se amplifică continuu:
criminalitatea de agresiune și violență contra poporului, grupurilor etnice și religioase, persoanelor și drepturilor lor fundamentale;
criminalitatea împotriva patrimoniului public și privat sub forme diferite, între care și vandalismul;
criminalitatea domeniului economic în forme cât mai insidioase;
criminalitatea domeniului autorităților publice și organismelor particulare (îndeosebi abuzul și corupția);
criminalitatea unor domenii importante de activitate, cum sunt: domeniul mediului înconjurător, domeniul circulației rutiere, domeniul sanitar – medical etc.;
criminalitatea fără frontiere, săvârșită mai ales în mod organizat pentru trafic de stupefiante, răpiri de persoane, deturnări de nave și aeronave, diversiune, sabotaj etc..
Criminalitatea femeilor tinde să o egaleze pe cea a bărbaților, prezența lor fiind semnalată tot mai des în domenii care prin “tradiție” nu le aparțin, adică în activitatea societăților, grupărilor și bandelor organizate, la săvârșirea unor crime grave sau deosebit de grave cu mână înarmată sau materii explozive contra persoanelor, patrimoniului și autorităților publice etc. Definitorie pentru criminalitatea femeilor este, pe lângă pătrunderea lor în toate sferele domeniului criminalității simple și organizate, gradul de pericol social mai ridicat al acestui gen de criminalitate față de criminalitatea practicată de bărbați.
Criminalitatea organizată ocupă în domeniul criminalității omenirii contemporane proporții îngrijorătoare, și tinde să se amplifice și în România. Este vorba nu numai de asociațiile ori organizațiile criminale foarte cunoscute, cum sunt: Mafia, grupările de criminali “Yakuza” din Japonia și altele de acest gen, ci și de numeroase bande apărute recent care nu au o asemenea tradiție criminală, dar care acționează organizat în domeniul criminalității marilor orașe ale societății contemporane.
În strânsă legătură cu acest gen de criminalitate se află amplificarea continuă a recidivismului criminal, din rândul căruia apar în domeniul criminalității, criminali de profesie. Criminalii de profesie, membri ai unor societăți criminale sau “activând” pe cont propriu, au ca principală și permanentă ocupație: asasinatul, jaful, șantajul sau săvârșirea altor crime, în interes propriu sau al altor persoane, care nu numai că îi remunerează dar îi și ocrotesc de rigorile legii penale. Creșterea continuă a numărului infractorilor de profesie și de obicei, precum și amplificarea recidivismului infracțional reprezintă un indiciu sigur al degradării morale și sociale a unui tot mai mare număr de persoane prin intermediul cărora acționează criminogezele societății contemporane.
Internaționalizarea criminalității, constituie alături de altele, o caracteristică a societății contemporane în contextul transformării criminalității omenirii într-un fenomen global ale cărui dimensiuni se extind continuu peste granițele normativului juridic național. O astfel de “internaționalizare” peste normativul juridic național al criminalității, care imprimă acestui domeniu pe lângă acele trăsături specifice autohtone, și unele trăsături comune la nivel mondial, rezultă mai ales în cadrul criminalității organizate, ca cea amintită mai sus, în cadrul căreia se află: terorismul, traficul de stupefiante, spionajul sau chiar diverse scenarii politice (inclusiv manipularea alegerilor).
Prezența criminalității la toate nivelele structurii social-economice și politico-statale ca produs al unor indivizi care dețin poziții importante în ierarhia societății contemporane, amplifică criminogezele specifice țărilor capitaliste avansate, dar în condițiile circulației factorilor criminogeni la nivel planetar, așa numita “criminalitate a gulerelor albe” (white collar criminality), apare și se extinde și în România.
Potrivit cercetărilor criminologice recente, domeniul criminalității societății contemporane evoluează așa de rapid în condițiile revoluției tehnico-științifice, încât aceasta cunoaște categorii ori grupe mari de crime – sau modalități de săvârșire – care erau aproape sau total necunoscute în prima parte a secolului XX. Infracțiunile săvârșite prin utilizarea ordinatoarelor electronice, spionajul total cu ajutorul sateliților artificiali ai pământului etc., alături de infracțiunile săvârșite – în scopuri politice sau datorită răzbunărilor fanatice – cu ajutorul “automobilelor capcană” etc., se constituie în forme noi ale criminalității pe fondul mutațiilor revoluției tehnico-științifice, care toate la un loc produc tot mai multe zone ale infernului și groazei în societatea contemporană.
Secțiunea III – Criminalitatea în România: trecut, prezent și viitor.
Relativ la trecutul criminalității în România am abordat perioada de după al doilea război mondial și până la evenimentele din 1989, considerând foarte interesantă prezentarea situației din acest interval de timp mai ales pentru a se putea înțelege mai bine problemele cu care se confruntă societatea românească în acest moment vis-a-vis de criminalitate.
Comunismul nu a recunoscut existența criminalității decât ca un fenomen trecător, de proporții reduse, determinat în cea mai mare parte de “rămășițele conștiinței mic burgheze în mentalitatea oamenilor și a influenței lumii capitaliste, destinat să dispară odată cu ajungerea pe o treaptă superioară de dezvoltare”.
Rata scăzută a criminalității era unul dintre principalele slogane menite să ateste superioritatea sistemului. Paradoxul era însă, că acest slogan își avea în planul politicii penale un model de reacție socială deosebit de represiv. Și chiar dacă, ulterior, acesta a devenit mai temperat –atât în ceea ce privește durata cât și conținutul pedepselor – prin consecințele subsecvente ale condamnării, care duceau la marginalizarea pe viață nu numai a condamnatului, dar și a familiei sale și prin prezumția generală de vinovăție inoculată insidios pe diferite canale, fiecăruia dintre noi – el era, poate, chiar mai oprimant.
Evaluările de ordin cantitativ, comparațiile cu rata criminalității din acei ani sunt hazardate. Statistica era secretă, indicatorii extrem de săraci. Lipsa de acuratețe a statisticii este invocată chiar de acei criminologi din țările excomuniste unde statistica era publicată iar accesul cercetătorilor la date mult mai simplu. Secretul datelor era dublat de cenzura mass-mediei. Referirile din presă, fragmentate, sporadice, mai ales sub forma unor campanii ce pregăteau apariția unor acte normative, serveau numai interesele politice.
Se poate observa astăzi că acest gen de propagandă a fost foarte eficient. El a indus în opinia publică ideea că fenomenul criminalității este minor. Oamenii nu se temeau de crimă, aceasta nu constituia un motiv de neliniște socială.
O altă cale de diminuare a proporțiilor fenomenului criminalității era folosirea pe scară largă a unor tehnici de “neutralizare”. Ce reprezenta oare sistemul obținerii unor bunuri și alte avantaje (autoturisme, televizoare color etc.) pe baza unor aprobări decât oficializarea și legitimarea corupției la nivel macrosocial?
Ținându-se seama de toate acestea, dacă se privește rata criminalității din acea perioadă se poate observa că fenomenul era departe de a fi minor dar, totuși, rata mai scăzută a criminalității în țările fost comuniste rămâne o realitate incontestabilă.
În mod practic s-a observat că o societate care din primul moment al existenței sale a cultivat ura și violența – de clasă, împotriva inamicului constant “occidentul” – a încurajat delațiunea, a anulat valori universale precum libertatea, demnitatea și proprietatea, nu poate promova decât virtuți de rangul doi precum prudența, obediența, tăcerea.
În paralel cu criza morală în care se găsea societatea, România era confruntată și cu o criză economică. Pe măsură ce aceasta din urmă s-a accentuat, pe măsură ce calea legală nu mai oferea nici măcar minimul de produse și servicii, alte asemenea “virtuți” s-au dezvoltat. A te descurca, a face rost pe căi ilicite, a lua peste rând sau pe ușa din dos, acestea erau atributele omului nou al cărui prototip era bișnițarul.
Una din valorile fundamentale mult trâmbițate ale acestei societăți era proprietatea socialistă. Violarea acestui tip de proprietate era mult mai aspru pedepsită, în comparație cu atingerile aduse proprietății private. Și totuși această valoare nu a fost niciodată internalizată ca atare în conștiința individului. Dovada grăitoare o constituie rata ridicată a infracțiunilor împotriva avutului obștesc, infracțiuni ce ocupau ponderea cea mai mare în ansamblul fenomenului infracțional. Criminalitatea reală era probabil mult mai mare, mai ales datorită furturilor de la locul de muncă în marea lor majoritate tolerate. O situație din care se pot desprinde multe sensuri este și faptul că atât cât privește o parte – poate cea mai importantă – din vajnicii apărători ai acestui tip de proprietate, cei care nu se sfiau să trimită la închisoare țăranii care adunau cocenii de pe câmpurile IAS sau CAP, au devenit azi primii și cei mai importanți întreprinzători privați. Nu se poate să nu se pună întrebarea oare care a fost crezul acestor oameni? Concluzia se impune de la sine: avem “astăzi” corupție și violență într-o formă explozivă și pentru că le-am avut “ieri”.
Fără îndoială că paralel sistemului de valori oficial exista un al doilea, bazat pe valori perene precum libertatea, demnitatea, cinstea, curajul, generozitatea. Ele erau cultivate îndeosebi în familie, determinând o dublă existență a individului.
Deși oamenii nu mai credeau de mult în lege și cu atât mai mult în justiție, ei se temeau de consecințele ireversibile ale unei conduite deviante. Principalul factor de descurajare a unor atare conduite îl reprezenta frica. Controlul social avea ca atribute esențiale forța, violența, teroarea manifestă și insidioasă.
Decembrie ’89 a adus înapoi speranța libertății, a democrației, a pluralismului și transformarea dintr-o societate închisă în una deschisă.
Trecerea de la un sistem în care interdicția era regula iar dreptul (în accepțiunea de drept subiectiv) excepția, la un sistem în care dreptul ar trebui să fie regula iar interdicția ar trebui să reprezinte excepția, se dovedește mult mai anevoioasă decât s-a crezut în euforia primelor luni de după Revoluție.
Prăbușirea sistemului politic, dezintegrarea structurilor economice cu tot lanțul de consecințe negative – inflația, șomajul, creșterea prețurilor – dar mai ales criza morală au lovit din plin societatea românească. Explozia egoului a transformat rapid dreptul într-un abuz de drept.
Unul din cele mai grave fenomene cu care societatea românească se confruntă este creșterea criminalității. De la o rată de 192,5 infracțiuni la 100.000 de locuitori în 1988 s-a ajuns la o rată de 699 în 1992.
Teama de criminalitate a devenit mai mare decât fenomenul însuși. Cel puțin trei motive explică această situație:
mediatizarea excesivă a criminalității. Tema crimei fiind din totdeauna o sursă de profit important pentru cinematografie, pentru televiziune, pentru presa scrisă. Mizând pe o “cerere” mare, cu atât mai mare cu cât constituise o temă tabu înainte, mass-media a supralicitat oferta. Selecția cazurilor, agresivitatea titlurilor, modul de prezentare pe care unele publicații, cu mare audiență la public, le practică nu fac decât să amplifice teama;
lipsa de pregătire a populației în confruntarea cu criminalitatea, ca de altfel și cu alte fenomene negative apărute sau devenite mai pregnante, în perioada de tranziție. Oamenii se tem foarte tare de criminalitate, dar în același timp nu-și modifică conduita, nu-și iau măsuri adecvate de prevenire. Nu învață să se apere și sunt indiferenți la ceea ce se întâmplă cu semenii lor. Așteaptă să fie protejați de forța publică. Acest tip de comportament nu este specific românilor. El este prezent în toate țările foste comuniste.
Imaginea pe care puterea o oferă publicului în acest domeniu atât de sensibil. Aceasta este fie de neputință, fie de lipsă de interes. Deși criminalitatea reprezintă o problemă foarte gravă, prevenirea acesteia pare a nu constituie pentru putere o prioritate, cu excepția campaniilor electorale când lupta împotriva criminalității se transformă într-un slogan demagogic.
Ca și în alte domenii ale vieții sociale, obiectivele schimbării s-au definit până la un anumit punct, mai ales printr-o strategie negativă: demolarea trecutului, lupta împotriva structurilor totalitare. În sfera politicii penale aceasta a însemnat pe de o parte evacuarea prevenirii, ca și a reînserției sociale, din politica penală. Pe un plan mai general, odată frica dispărută, ea nu a mai fost înlocuită cu nimic. Pe fondul unei profunde crize politice, economice, sociale și morale marcată de necompetitivitatea economiei, de prăbușirea sistemului de protecție socială, de scăderea nivelului de trai, de creșterea șomajului și inflației, de confuzia sau chiar absența unor norme și valori, de slăbirea controlului social, riscul apariției și multiplicării unui tip de comportament deviant – ca fenomen “normal” de adaptare la starea de anomie, așa cum îl descrie Durkheim sau ca un comportament “inovativ” în viziunea mai pragmatică a lui Merton – crește foarte mult.
Schimbarea care afectează, se pare, cel mai mult moralul individului este inegalitatea socială, diferențele de statut, care sunt deja evidente între diferitele grupuri și pături sociale. Reacție cât se poate de firească după decenii de egalitate fie ea și în sărăcie.
Discrepanța între mijloace și scopuri capătă astăzi o altă dimensiune. Înainte, cu excepția unei categorii restrânse de privilegiați, nivelul foarte scăzut de trai al majorității populației reducea aspirațiile la satisfacerea nevoilor minime de alimentație, căldură, îmbrăcăminte. Lipsa de bunuri materiale, împingea la găsirea unor alternative, cel mai adesea ilicite, dar tolerate. Majoritatea oamenilor au astăzi impresia că în trecut aveau mai mulți bani – și poate pentru unii este adevărat – dar nu-și mai amintesc, sau nu doresc să-și mai amintească, că venise o perioadă când acei bani nu mai aveau pur și simplu pe ce să fie cheltuiți. Astăzi sunt produse și lipsesc mijloacele de achiziționare ale acestora.
Proprietatea publică nu a fost în perioada comunistă internalizată ca valoare socială după cum subliniam și mai înainte. Bunul statului era considerat bunul nimănui. După revoluție, această percepție nu numai că nu s-a modificat dar dimpotrivă s-a accentuat. Nu întâmplător avutul public a fost prima “țintă” a hoților și delapidatorilor.
Legea nu numai că nu și-a recuperat autoritatea, ba dimpotrivă aceasta pare a fi în continuă scădere. Încrederea în poliție, parchet și justiție este foarte scăzută. La nivelul politicii penale s-a produs o relaxare (dezincriminarea unor fapte, abolirea pedepsei capitale, introducerea cauțiunii). La nivel micro social se înregistrează de asemenea o scădere a prestigiului și autorității instanțelor de control social. Tipul de comportament deviant “la vedere” care sfidează direct normele sociale este semnificativ în acest sens. Acest tip de comportament care se manifestă în văzul lumii și al factorilor de control social (traficul indisciplinat, șmenarii din fața caselor de schimb, prostituția, comerțul ilicit etc.) prezintă un pericol deosebit prin impactul pe care îl are asupra populației care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituțiilor statului de drept și a ideii de justiție în general.
Criminalitatea reprezintă fenomenul unde se manifestă cel mai pregnant tarele vechiului regim cu slăbiciunile perioadei de tranziție. Se produce astfel o convergență periculoasă între factorii tradiționali de risc și noi factori ce favorizează criminalitatea. Printre acești noi factori pot fi citați:
șomajul (în trecut, cu prețul unor salarii foarte joase și chiar a unui șomaj mascat, oamenii aveau siguranța unui loc de muncă. Astăzi păstrarea unui loc de muncă a devenit o problemă ce neliniștește o mare parte a populației).
vidul legislativ în anumite domenii de activitate (vamal, fiscal, comercial etc.)
Referitor la violență se poate constata că în perioada de tranziție ea a înregistrat creșteri spectaculoase mai ales în rândul minorilor și tinerilor și reprezintă fenomenul de care se teme populația cel mai mult. Alarmante sunt însă mai cu seamă modificările de natură calitativă ce au intervenit. Dacă cercetările anterioare au evidențiat faptul că tipul de violență primitiv, caracterizat prin reacții explozive legate mai ales de consumul de alcool (agresiuni ce au loc de regulă între persoane cunoscute, în familie sau cu ocazia unor petreceri) precum și violența de tip pasional predominau în ansamblul fenomenului, în prezent se modifică în sensul creșterii sensibile a violenței de tip utilitar (tâlhăriile, omorul din interes material) sau asociate crimei organizate (îndeosebi traficul de stupefiante, furturile de mașini, proxenetismul, racketeeringul). O noutate este și aceea că a crescut numărul faptelor de violență în care victima este necunoscută pentru infractor. Riscul de a deveni victima unor atare infracțiuni s-a mărit, de aici și teama populației care, firesc sau nu, se teme mai mult de agresorii necunoscuți decât de cei ce se află în imediata apropiere.
Aspectul cel mai grav îl constituie după părerea unor specialiști formarea acelui “nucleu dur” al criminalității, constituit din infractori periculoși, foarte activi, pentru care activitatea criminală reprezintă “un stil de viață”. Semnificativ este faptul că acest nucleu reprezintă, conform statisticilor din diferite țări, în jur de 10% din totalul infractorilor dar care comit peste 50% din totalul infracțiunilor.
Previziunile asupra criminalității în viitor în România sunt în opinia specialiștilor diferite. Dacă unii consideră că aplicarea unor metode profilactice bine organizate și combinarea acestora cu o creștere pe nivel economico-social și cultural vor putea duce la o scădere a criminalității, sunt alte opinii “pesimiste” care văd o creștere a diferitelor grupe de comportament criminal atât în proporții cât și în “calitate”.
CAPITOLUL II
REACȚIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII
Cunoscând domeniul vast al criminogenezelor interacționiste și produsul lor generic, criminalitatea relevată impune cerința găsirii remediilor necesare unei opere reactive, profilactice, a acestora. Sistemul reacției societății este complex și cuprinde: măsuri preinfracționale, social-economice, cultural-educative etc., cât și măsuri postinfracționale, judiciare, penale, administrative, polițienești, etc., care angajează toate ramurile societății.
Această problemă a fost adusă și în atenția unor organisme internaționale. În acest sens preocuparea constantă a O.N.U., care prin Rezoluția nr. 1991 din 1 februarie 1992 a creat o nouă comisie interguvernamentală pentru prevenirea criminalității și de justiție penală. La nivel național s-a creat în același scop Societatea Română de Criminologie și Criminalistică.
Rezultă de aici preocuparea continuă a societății de a reacționa contra criminalității (atât individual, cât și organizat) prin metode și mijloace cât mai adecvate și mai eficiente scopului apărării valorilor sociale ocrotite de lege.
Secțiunea I – Teorii cu privire la prevenirea criminalității în criminologia modernă. Conceptul și felurile prevenirii.
Lupta împotriva criminalității se desfășoară în toate statele prin măsuri concertate deopotrivă de prevenire și de constrângere cu aplicarea de sancțiuni penale. Încă nu se poate spune că s-a găsit o soluție cu eficacitate garantată imediată pentru reducerea și, în cele din urmă, eliminarea criminalității din viața societății.
În toate statele lupta împotriva criminalității este inspirată, pe de o parte, din teoriile criminologice care s-au elaborat de-a lungul timpului, iar, pe de altă parte, de politica penală și comportă soluții naționale, iar în ultimul timp chiar o coordonare a acțiunilor pe plan internațional.
Astfel, în criminologie se cercetează căile și mijloacele de luptă contra crimei și criminalității în mod insistent. Autori ca Seeling, Sutherland, Pinatel, Kaisser, Gassin, și alții, în lucrările lor, cuprind un spațiu întins acordat acestor probleme. În general, toți aceștia sunt, oarecum, de aceeași părere, că lupta contra crimei trebuie dusă pe două căi: una preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (ante delictum) și alta, represivă, de pedepsire a celor ce comit crime (post delictum), diferențele dintre aceștia fiind în ceea ce privește includerea sau nu în aria criminologiei a căii represive. Același lucru a fost susținut în dreptul penal românesc (I. Tanoviceanu, V. Dongoroz etc.) și în criminologia românească, cu decenii în urmă, cu multe argumente, de Traian Pop și de alții.
Seeling, în lucrarea sa, înscrie două soluții: una, lupta represivă contra crimei și alta, prevenirea crimei, acordând o mai mare importanță primeia. Seeling cuprinde, cu privire la combaterea criminalității următoarele teme juridice penale: a) constatarea dreptului statului de a pedepsi; b) tactica criminalistică; c) metode privind probele materiale; d) elaborarea sentinței judiciare; e) fixarea pedepsei. De asemenea, se cuprind, probleme privind executarea pedepsei, suspendarea condiționată a executării pedepsei, redând astfel, un domeniu cât mai extins de combatere a crimei.
În problema mijloacelor de luptă împotriva criminalității, un drum asemănător urmează și unii criminologi americani cum sunt: Sutherland, Taft, Cressey ș.a. Lucrările lor cuprind probleme privind: poliția, detenția preventivă, tribunalul penal, tribunalul pentru minori, probațiunea, metode de tratament în închisori, lumea închisorii, munca și educația în închisoare, liberarea etc.
În concepția lui Johnson patru idei definesc prevenirea și anume: 1) ceva neconvenabil se săvârșește; 2) acest ceva poate fi oprit printr-o intervenție umană; 3) o mare parte a activității de prevenire se plasează în afara sistemului penal; 4) intervenția să se producă înainte ca fapta să se săvârșească.
Kaisser consideră prevenirea ca fiind ”un ansamblu de măsuri, care au ca obiect specific, limitarea amploarei și gravității fenomenului infracțional fie prin reducerea oportunităților de a comite infracțiuni, fie prin influențarea delincventului potențial ca și a publicului general”.
Într-un sens asemănător cu ultimii doi se exprimă și Gassin. Prin prevenire, autorul francez înțelege “Orice activitate de politică penală care are ca finalitate exclusivă sau parțială, limitarea posibilităților de apariție a unui ansamblu de acțiuni criminale, făcându-le fie imposibile, fie mai dificil de realizat, fie improbabile, cu excluderea a ceea ce decurege din amenințarea unei pedepse ca și din aplicarea sa”.
Cele șase idei de bază ale lui Gassin sunt: 1) alegerea țintelor prevenirii, sugerând că noțiunea de risc din medicina preventivă este pe deplin operațională și în criminologia preventivă; aceasta va servi la determinarea grupelor de populație ce prezintă risc, a situațiilor de risc și a proceselor de risc (trecerea la act); 2) alegerea teoriei criminologice; 3) definirea obiectivelor prevenirii; 4) determinarea tipurilor de prevenire; 5) necesitatea unei evaluări științifice a activității de prevenire; 6) determinarea autorității competente pentru a exrcita prevenirea. La toate acestea s-ar mai putea adăuga una foarte importantă și anume, că nu există prevenire fără represiune.
Într-o altă opinie, de astă dată recentă, conceptul de prevenire a criminalității prezumă două determinări:
a) prevenirea postdelictuală, care desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au suferit o condamnare, luate, în temeiul legii, fie de organele de stat competente să pună în executare pedeapsa (când pedeapsa se execută prin detenție, de organele de penitenciare) fie de colectivele de oameni ai muncii și conducerea unităților (când pedeapsa se execută prin muncă, fără privațiune de libertate), în vederea evitării pedepsei.
b) Prevenirea predelictuală desemnează un proces social neîntrerupt care implică un ansamblu de măsuri sociale luate, în temeiul legii, de organele de stat în strânsă conlucrare cu diferite asociații, în vederea preîntâmpinării și eliminării riscurilor eventuale de comitere de infracțiuni, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea surselor socio-umane subiective și obiective care sunt susceptibile să determine, să înlesnească sau să favorizeze săvârșirea de fapte antisociale, măsuri destinate să contribuie în mod esențial la educarea permanentă a tuturor membrilor societății în spiritul respectării neabătute a exigențelor legii penale, a ordinei de drept.
Prin activitatea de “combatere” a criminalității – latura complementară celei de prevenire – se înțelege: ansamblul de măsuri juridice penale luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal și anume constatarea în timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată penal potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În deosebire, deci, de activitatea de prevenire, esențialmente extrajudiciară, cea de combatere a criminalității este, prin natura ei, o activitate nemijlocit judiciară (în sens larg).
Prevenirea crimei poate fi asimilată, ca sens, cu prevenirea unei maladii în domeniul medical, prevenire care se poate realiza prin aplicarea unor măsuri medicale datorită cărora boala nu se produce sau nu se răspândește. Există și un adaos în această materie, aplicabil și în prevenirea crimei, anume “mai ușor oprești (o boală) decât să o vindeci” (“mieux vaut prévenir que guérir”). În cazul prevenirii unei crime aceasta este o măsură de preferat, deoarece, dacă s-ar comite crima, aceasta înseamnă consecințe grave (victimă, pagube) greu de înlăturat după comitere.
În criminologia românească, T. Pop, vorbește de două forme de prevenire a criminalității: una, prevenire generală, adică prevenirea apariției sau existenței unei cauze sociale ori individuale care pot conduce la crimă, cum sunt sărăcia, criza economică, lipsa instrucției, școlarizarea, educația proastă, conflictele între oameni, criza economică, criza individuală (criza psihică, inadaptații sociali). În prezența unor asemenea situații dificile, situații sociale ori familiale grele, unele persoane pot cădea în criminalitate. Soluția recomandabilă în aceste cazuri este luarea de măsuri de înlăturare a acestor situații dificile, situații care se ridică la valoarea unor cauze ce duc la criminalitate. Sunt necesare măsuri de înlăturare a acestor cauze, măsuri pe care le iau societatea și organele de stat (organele economice, administrative, executive etc.). Măsurile ce se iau sunt măsuri sociale, individuale, prin care în mod direct se însănătoșește situația socială dar, în același timp, se înlătură, în mod indirect, și niște cauze care pot genera crime.
A doua formă de prevenire a criminalității este prevenirea directă a crimei, care este o prevenire specială ce vizează, în mod direct, oprirea comiterii de crime. Spre pildă, existența unui grup de recidiviști, care comit mereu crime. Împotriva acestuia pot interveni organele de poliție, care supraveghează acest grup și-l împiedică să comită crime.
Desigur, pot fi numeroase împărțiri ale conceptului de prevenire a criminalității (antedelictum – postdelictum, generală – specială, directă – indirectă etc.), dar, oricare ar fi această împărțire, activitățile de prevenire și combatere a criminalității sunt aceleași și desemnează acele modele reprezentative, esențiale, de activități de prevenire și combatere a criminalității care împrumută sistemului de învățământ, de sănătate, financiar-economic, juridic-penal etc., și de la care emană și în cadrul căruia se înfăptuiesc trăsăturile specifice ale acestora.
Se poate face o sistematizare a acestor activități astfel:
a) prevenirea prin educație în familie – mediul social constituind un microsistem cu o puternică capacitate preventivă;
b) prevenirea prin educație în sistemul învățământului;
c) prevenirea prin educație în procesul nemijlocit al muncii și prin controlul activităților economico-sociale;
d) prevenirea prin activitatea cultural-educativă considerată în sens larg, inclusiv prin acțiunile organizate prin organizațiile obștești, religioase, precum și prin activitățile de organizare a cunoașterii și popularizare a legislației;
e) prevenirea prin mass-media (radio, televiziune, presă etc.);
f) prevenirea prin activitățile desfășurate de autoritățile legiuitoare și ale administrației, în afară de cele specializate;
g) prevenirea și combaterea prin descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor, tragerea la răspundere penală cu aplicarea unei pedepse, a unei măsuri educative sau a unei măsuri de siguranță și prin organizarea executării sancțiunilor penale – activități specifice judiciare, desfășurate de organele de specialitate ale Ministerului de Interne, Ministerului Public, inclusiv Curtea Supremă de Justiție, precum și prin activitățile extrajudiciare ale acestor organe de specialitate, care asigură, astfel, asistență de specialitate și sprijinul nemijlocit în înfăptuirea prevenirii în cadrul diverselor sectoare ale activităților economico-sociale, asigură colaborarea și coordonarea eforturilor preventiv educative ale colectivelor de salariați etc.
Activitățile de prevenire urmăresc să reducă treptat acțiunea negativă și prin aceasta să contribuie la micșorarea numărului și gravității faptelor de încălcare a legii penale. De observat, că aceste efecte vor influența nemijlocit criminalitatea reală (adică numărul infracțiunilor care se comit în realitatea obiectivă, chiar dacă nu sunt toate descoperite).
În ceea ce ne privește, după o analiză aprofundată a mai multor teorii, am împărțit prevenirea și am analizat-o ca atare, astfel:
1. prevenirea antedelictum care poate fi generală (prevenirea făcându-se prin mijloace științifice, combătând cauzele care determină și condiționează acest fenomen) și specială (combaterea unor situații și persoane care duc la comiterea crimei);
2. prevenirea postdelictum (represiunea crimei).
Secțiunea II – Prevenirea antedelictum.
§ 1. Prevenirea generală.
Prevenirea generală are un câmp larg de activitate, ea cuprinzând sectoare întregi din viața socială, începând cu cele economice, administrative, culturale și altele. În toate aceste sectoare de viață pot fi și sunt aspecte în care se pot manifesta deficiențe ce pot fi și cauze de criminalitate.
În politica penală s-a subliniat rolul important al prevenirii în lupta contra crimei. Ferri, criticând libertatea de voință și de acțiune a criminalului, recunoștea drept cauze ale crimei pe lângă cauzele individuale, și cauzele sociale, cum sunt condițiile de viață materială și altele. Ca urmare, Ferri a susținut că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva crimei, că este necesară lupta cu cauzele sociale ale acesteia, cu mijloace care duc la ameliorarea mediului, îmbunătățirea condițiilor economice, perfecționarea administrației, creșterea rolului educației și așa mai departe. Ferri a fost acela care a pledat pentru așa-numitele substitutive penale, mijloace de însănătoșire materială și morală a omului și a mediului social. Aceasta era lupta prin mijloace sociale, era – cum spunea T. Pop – prevenirea socială a criminalității. Se combăteau, în mod direct, relele sociale și se cerea ameliorarea condițiilor de viață și, indirect, se combăteau și cauzele crimei.
În direcția folosirii mijloacelor preventive, în literatura de specialitate se evocă rolul mediului în producerea criminalității, reprezentată de școala criminologică de la Chicago, potrivit căreia condițiile proaste din anumite cartiere ale orașelor etc., constituie cauze principale ale criminalității. În astfel de cartiere – mărginașe, sărace – populația este îngrămădită, locuințele sunt insalubre și condițiile de viață sunt grele. În plus, aici au apărut baruri, localuri unde se consumă băuturi alcoolice, cu o populație pestriță, cu mulți vagabonzi, cu foști condamnați penal etc., tot atâția factori care incită la crimă. În astfel de orașe trebuie acțiuni concentrate de prevenire a crimei prin mijloace sociale, mijloace de însănătoșire a mediului, a cartierelor. S-au luat măsuri dezvoltându-se adevărate companii de schimbare a mediului prin care indirect se luptă și împotriva crimei. Experiența a fost interesantă și a avut un ecou social și unele rezultate bune.
Lupta împotriva crimei se poate face, în primul rând, numai pe baze științifice, combătând cauzele care determină și condiționează acest fenomen. Într-un fel, crima și criminalitatea sunt ca o maladie, ca o boală, care se poate combate numai anihilând cauzele care produc o asemenea boală și condițiile în care se poate produce. Activitatea de prevenire este strâns legată de explicarea cauzală a infracțiunii. A prevenii înseamnă a acționa în vederea preîntâmpinării unui proces cauzal probabil susceptibil să conducă la săvârșirea unei infracțiuni. Aceasta presupune, la rândul său, cunoașterea cauzelor care, ipotetic, ar putea determina săvârșirea unei infracțiuni, spre a ști ce anume trebuie prevenit. În alt mod, acțiunea s-ar desfășura orbește și fără rezultat. Combaterea crimei, în această lumină, înseamnă operă de profilaxie criminală, operă de tăiere ori reducere a cauzelor majore ori măcar de slăbire a fenomenului. În al doilea rând, combaterea cauzelor se poate face în mod diferențiat și anume: cauzele fenomenului fiind diferite (cauze economice, morale – psihice – cauze individuale, cauze sociale etc.), combaterea se poate face folosind mijloace diferite (mijloace sociale, economice, individuale etc.). Folosind asemenea mijloace se poate ajunge, într-o anumită măsură, să se reducă comiterea de infracțiunii, eventual în anumite sectoare. În măsura în care se îmbunătățesc condițiile materiale de viață ale oamenilor, condițiile instructiv-morale, criminalitatea se poate reduce. Astfel de mijloace sunt mjloace preventive, mijloace ce se folosesc ca să nu se comită crime. Acestea sunt mijloace preventive, pe de o parte, dar sunt și mijloace extrajuridice, pe de altă parte, folosite de societate (de organe statale economice, administrative, disciplinare, culturale etc.). Ele se folosesc înainte de a se comite crime și privesc așa-numita criminalitate posibilă sau potențială.
Acțiunea preventivă asupra factorilor cauzali ai infracțiunii ar putea fi concepută nelimitat (teoretic) ca exercitându-se asupra tuturor cauzelor și condițiilor unei infracțiuni, ori ar putea fi concepută limitat (practic) ca îndreptată numai asupra cauzelor imediate susceptibile de ameliorări chiar în etapa în care ne aflăm.
Lupta anticriminală preventivă, prin combaterea cauzelor acesteia, este necesară, științifică și este aplicată în societatea modernă. Dar ea nu este totdeauna suficientă, fiindcă: a) lupta cu cauzele sociale și individuale este o luptă ce se duce cu niște cauze și condiții mai difuze, mai puțin conturate (de exemplu, cu sărăcia materială, lipsa de instrucție, lipsa de morală etc.) și mai puțin cunoscute și identificate; b) criminalitatea potențială, de asemenea, este mai mult bănuită, mai greu de identificat și apreciat; nu se poate cunoaște în câte cazuri ea a fost anihilată și în câte cazuri ea n-a fost anihilată; c) lupta cu cauzele se desfășoară înainte de comitere și ea se duce un timp mai îndelungat, treptat și încet și nu se poate ști exact cât este de eficientă.
§ 2. Prevenirea specială.
Pe lângă prevenirea generală, în criminologia modernă, se cercetează și se preconizează o seamă de măsuri prin care se previne în mod direct comiterea de crime. Este tot o prevenire antedelictum dar, de data aceasta, nu este vorba de combaterea unor cauze generale care constituie un teren favorabil pentru crimă, ci de combaterea unor situații și persoane care duc la comiterea de crime. Prevenirii acesteia i se spune prevenire specială‚ fiindcă vizează împiedicarea directă a comiterii de crime. Este un fel de luptă prin care se împiedică producerea iminentă a crimei. Așa, bunăoară, în marile magazine, mărfurile expuse, mai cu seamă dacă este vorba de bijuterii, ceasuri etc., constituie tot atâtea tentații la furt în acest caz fiind necesar să se ia măsuri de supraveghere și pază; sau dacă se formează un grup de recidiviști care pun la cale și organizează atacuri și sustrageri de mărfuri ori se organizează în vederea falsificării de bani etc. În atare situații, dacă lucrurile au ajuns la cunoștința poliției, aceasta trebuie să ia măsuri de împiedicare a comiterii unor astfel de crime. După cum se poate observa, în cazul prevenirii speciale a crimei este vorba de fapte concrete, de fapte criminale gata a se comite și care pot fi împiedicate și prevenite. Prevenirea aceasta interesează pe proprietarii ori posesorii de astfel de bunuri. Aici se aplică ideea că măsurile de prevenire le iau cei interesați, fiindcă apărarea aceasta este mai sigură decât apărarea pe care o dau alții (de ex. poliția). Această prevenire interesează și organele speciale ale statului, anume poliția, care are un mare rol în prevenirea specială.
După Seelig, măsuri care împiedică comiterea unor crime sunt: a) protejarea localurilor cu valori deosebite, de exemplu, localul unei bănci, unui magazin; protejarea se face prin încuietori greu de desfăcut, grilaje la ferestre, dispozitive de alarmă; b) protejarea autovehiculelor, motocicletelor prin încuietori, instalații de alarmă; c) înarmarea transportorilor de bani, efecte de valoare prin arme defensive (pistoale speciale); d) avertizarea publicului despre un cartier frecventat de hoți de buzunare, supravegherea localurilor comerciale (bijuterii) prin agenți speciali (particulari), supravegherea băncilor cu personal special angajat, supravegherea marilor magazine de un personal special, instalarea de semnale de alarmă în caz de atacuri din partea unui grup de răufăcători, supravegherea cartierelor mărginașe sau izolate ale orașelor de agenți ai poliției, care fac ronduri speciale (de zi ori de noapte). În multe locuri, cartiere există populație fără ocupație – șomeri, oameni certați cu munca, foști condamnați – unde se cere supravegherea și intervenția organelor de poliție.
Tot o prevenire specială este, așa cum am amintit mai sus, și luarea unor măsuri de protecție – tehnoprevenția – înțeleasă ca ansamblul mijloacelor, dispozitivelor și procedeelor tehnice utilizabile în cadrul metodei difuzării (propagării, împrăștierii) riscului. Această metodă presupune aplicarea respectivelor dispozitive și procedee cu scopul de a împiedica, întârzia ori respinge posibilele atacuri ale infractorilor.
Dispozitivele de siguranță includ sisteme tip “barieră”, sisteme de supraveghere și sisteme de detectare a pătrunderilor (intruziunilor). Procedeele de siguranță includ atât pe cele care protejează persoanele cât și pe cele care protejează bunurile, și care previn distrugerea sistemelor de siguranță, precum și o gamă de tehnici standard de administrare a riscului infracțional (de exemplu, controalele de inventariere a bunurilor, cursurile de pregătire și perfecționare a inspectorilor, cursurile de contabilitate pentru angajații cu atribuții primitori-distribuitori etc.).
Difuzarea riscului implică utilizarea singulară sau în diverse combinații a mijloacelor fizice, electronice, și a procedeelor pentru obstrucționarea directă a acțiunilor infracționale potențiale. În particular aceste mijloace tind la: împiedicarea atacului; depistarea infractorului; prelungirea activității infracționale în măsură să determine inhibarea autorului și, în final, duc la inaccesibilitatea anumitor obiective.
Există, așadar, două tipuri de dispozitive în acest sens:
Siguranța fizică care plasează bariere în calea făptuitorului potențial pentru împiedicarea, prelungirea atacului sau inaccesibilitatea țintei, în cazul penetrării sistemului de siguranță. Barierele pot fi fizice (un zid de construcție solid, un seif de oțel etc.) sau perceptive (un gard despărțitor, un gard viu, o inscripție etc.). Barierele perceptive sunt eficiente numai în măsura în care infractorul este convins el însuși de eficacitatea acestora, ele au rol numai în împiedicarea atacului, nu și în întârzierea ori respingerea lui. Pe de altă parte barierele fizice pot împiedica, întârzia și respinge atacul.
Siguranța electronică permite detectarea activității infracționale, putând împiedica pe infractor (fără însă a-l întârzia ori respinge), în măsura în care acesta realizează că va fi descoperit; în acest sens, sistemele de siguranță electronică îndeplinesc rolul de bariere perceptive. Măsurile de siguranță electronică sunt de fapt extinderi ale simțurilor umane (cu excepția încuietorilor electronice, care aparțin categoriei de siguranță fizică). Sistemele de supraveghere înlesnesc observarea vizuală directă și indirectă, iar sistemele de detectare a intruziunilor sunt apte să descopere pe infractori în absența observației vizuale.
În concluzie, toate dispozitivele și mijloacele de siguranță pot împiedica, întârzia, detecta ori respinge accesul la ținte.
O prevenire contra crimei constă și în întărirea respectului legii, al moralei și organelor de justiție. Este un adevăr rezultat din experiență că majoritatea cetățenilor nu comit crime datorită refuzului de a face rău semenilor lor, datorită respectului bunurilor altuia, din respect pentru lege și pentru autoritatea statului. Dar o categorie de oameni, cum sunt cei cu tendințe egoiste și antisociale, cei lipsiți de putere de stăpânire de sine, sunt slabi și cad în ispita comiterii de crime. Seelig susține că, cel puțin o parte din aceștia, pot să se rețină. Anume, la unii se pot dezvolta tendințe spre bine, fiindcă mulți au învățat în familie morala elementară și cerințele de respect minim față de interesele altora. Pentru alții, dacă văd în jurul lor faptul că cei răi sunt pedepsiți, dacă văd că în localitatea lor legea se aplică și cei vinovați de crime se pedepsesc, vor prinde și ei încredere în forțele justiției și ale binelui. La aceștia se poate dezvolta sentimentul de dreptate și, prin aceasta, se dezvoltă stăpânirea de sine și rezistența la tentațiile spre crimă. Seelig mai invocă pe A. Feuerbach, susținător al dreptului penal clasic, care crede că există o teamă de pedeapsă, că mulți trăiesc această teamă ca o stare psihologică și că mulți cetățeni se abțin de la crimă datorită acestei stări emoționale, dar, mai adaugă Feuerbach, că nu felul și importanța pedepsei reține de la crimă, ci probabilitatea mai mare a condamnării și inevitabilitatea pedepsei. Prevenirea crimei mai depinde și de tipul de criminal, căci anumite tipuri, cum sunt tipul profesional, tipul cu reacții primitive, cel fără frâne sexuale, aceștia nu raționează și nu-s influențați nici de pedeapsă și comit crime.
Prevenirea specială și indirectă a criminalității de către organele de poliție are o arie mult mai întinsă. Anume, ea trebuie să exercite paza și supravegherea, mai întâi, a locurilor publice, a locurilor de mare circulație și de aglomerări urbane, cum sunt orașele, drumurile publice, piețele, arterele de circulație rutieră, căi ferate, fluviale, granițele țării, trecerile vamale și altele. În aceste locuri populația și circulația oamenilor sunt mari și, în același timp, contactele și conflictele umane sunt intense și numeroase. Probă că este așa, stă faptul că în aceste locuri criminalitatea este întotdeauna mai ridicată. În al doilea rând, este necesară paza și supravegherea instituțiilor de tot felul (politice, economice, administrative, culturale și altele). Este evident că interesul și nevoile publice sunt prioritare. Aici, poliția și organele sale fac operă sigură de prevenire a crimelor. Prezența acestor organe se dovedește salutară și, este sigur că fără această prevenire, criminalitatea în aceste arii ar fi mult mai mare. Tot un exemplu în acest sens este circulația pe căile ferate, pe căile rutiere, în special cea automobilistică, care deși e bine supravegheată tot dă naștere la accidente și infracțiuni.
Un rol important în acest sens îl are și controlul preventiv exercitat de Ministerul Finanțelor, al cărui scop este tocmai prevenirea fenomenelor de abateri, neajunsuri, neglijențe, care generează pagube, irosesc bunuri materiale și financiare ale societății. Aceste fenomene reprezintă tot atâtea surse care pot întreține premisele fundamentale ale infracționalității prin care se produc pagubele avutului public sau economiei naționale.
Între mijloacele de luptă contra criminalității, în criminologie se menționează și măsuri eugenice. Eugenia este o știință biologică care se ocupă de ameliorarea oamenilor prin măsuri genetice. Așa, bunăoară, în cazul debilității mintale grave (imbecilitate), în cazul unor boli psihotice grave, se propun măsuri ca la aceștia să se interzică procreația (de exemplu, sterilizarea). S-a mers mai departe, susținându-se, în mod neștiințific, că dacă din părinți criminali se nasc copii criminali, înseamnă că se moștenește criminalitatea, și să se intervină pentru interzicerea procreării unor astfel de copii. Or, nu se moștenește actul criminal (sau actul moral), ci înclinația, dispoziția spre crimă, care se completează cu influența mediului negativ. Apoi, experiența arată că în multe familii de criminali se nasc și copii sănătoși, care nu devin criminali, și invers, din părinți sănătoși apare și câte un copil criminal (“oaia neagră” a familiei). Așa fiind, sterilizarea ar fi o atingere adusă integrității fizice și psihice a omului și care este interzisă prin lege.
După cum se poate observa, legea, deși reprezintă un factor fundamental, nu trebuie să fie unicul într-un program de prevenire a criminalității, ci trebuie să existe o colaborare din partea ambelor sectoare – public și privat – precum și elaborarea unor programe realizate, de obicei, de un organism guvernamental, în scopul prevenirii criminalității.
De cele mai multe ori aceste programe dezvoltă o mare varietate de proiecte și servicii care implică operațiuni la trei nivele:
a) clientelar, având ca obiectiv proiectarea de sisteme de administrare a riscului infracțional aplicate la necesitățile anumitor instituții, activități lucrative, locuințe ori instalații aparținând unor persoane fizice sau juridice;
b) multi-clientelar, având ca obiectiv proiecte de administrare a riscului infracțional prin care membrii unor anumite colectivități (cartiere, zone comerciale și industriale, grupuri specifice de populație) pot îmbunătății la nivel comunitar securitatea zonei sau a grupului respectiv;
c) public, având ca obiectiv activități de administrare a riscului infracțional desfășurate de organisme guvernamentale pentru ridicarea gradului de siguranță colectivă într-o anumită unitate administrativ-teritorială și chiar în afara granițelor acesteia.
Strategiile folosite de un program de prevenire a criminalității includ: atenționarea publică asupra problemelor criminalității și a serviciilor disponibile pentru siguranța cetățenilor în cadrul programelor de prevenție; recomandări privind administrarea riscului infracțional, implicând servicii pentru clienții particulari; servicii de consultanță și învățământ pentru anumite categorii sociale; proiecte de grup prin care organizațiile specializate sunt ajutate să-și dezvolte în mod eficace activitățile de prevenire etc.
Secțiunea III – Prevenirea postdelictum (Represiunea crimei)
§ 1. Insuficiența prevenirii antedelictum și necesitatea represiunii
Alături de criminalitatea potențială, posibilă a se comite și care, în parte, cel puțin, poate fi combătută prin măsuri preventive, există o criminalitate săvârșită – criminalitatea care are loc și care este criminalitatea reală, care produce victime reale, pagube reale și care agită și tulbură în practică viața socială dintr-o localitate, dintr-o familie etc. Există apoi victime reale, există criminali reali – în carne și oase care sunt cunoscuți sau căutați și care atrag mânie și cereri reale de pedepsire.
În cazul criminalității reale este nevoie de măsuri care privesc pe criminal (și pe victimă etc.) și care sunt măsuri de alt ordin, anume măsuri de pedepsire, măsuri represive, împotriva celui sau a celor care au comis fapta sau au ajutat la comitere. Este nevoie apoi de măsuri de ajutorare a victimei crimei. În cazul acestei criminalități se cunosc, de asemenea, mai bine și în mod real, și cauzele crimei comise cum sunt cauzele sociale, dar mai ales cauzele individuale. Sunt cunoscute fapta și omul care le-a comis și acum se pot combate cauzele legate de om și sunt măsuri necesare ce privesc pe omul respectiv, pentru ca acesta să nu comită din nou altă crimă. Această luptă cu criminalitatea săvârșită este lupta post delictum, de obicei promptă, imediată și inevitabilă. Ea este dusă mai întâi de victimă și de familia acesteia, apoi de organele statului special însărcinate cu această luptă, care se duce împotriva infractorului, autorul crimei și legată de cauzele ce sălășluiesc în infractor sau în mediul imediat al acestuia. Dar această luptă, pentru a nu lua forma răzbunării oarbe și comiterea altor crime (omor, vătămări corporale grave etc.) este reglementată prin lege sub forma unor legi speciale, legi penale, coduri penale. Această luptă exprimă o politică penală represivă, politică necesară, însă reglementată prin legi penale.
Mijloacele de represiune se folosesc după comiterea crimei (post delictum), când trebuie să se ia măsuri imediate și eficiente (descoperirea, reținerea, judecarea, condamnarea autorilor). Aceste măsuri sunt măsuri represive, sancționatoare și reglementate juridic. In această privință, criminologia modernă cercetează un câmp mare de probleme, de la cercetarea penală și trimiterea în judecată până la executarea pedepsei. În lupta contra crimei, metodele și mijloacele represive, aplicarea de sancțiuni penale, joacă rolul principal și este necesar să fie așa. Numai asemenea mijloace devin eficiente și mai cu seamă că aceste mijloace de luptă sunt cuprinse în legi și sunt obligatorii. Această armă – represiunea – este imediată, sigură și eficace; dar aceste mijloace represive trebuie să fie bine și just aplicate, încât să corespundă unor cerințe morale, juridice și umane. Represiunea trebuie să fie un act de justiție, de dreptate.
În acest paragraf, prin prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, ca urmare a represiunii, se înțelege atât săvârșirea de noi infracțiuni din partea celui căruia i se aplică sancțiunea (prevenție specială), care se realizează prin acțiunea de reeducare în timpul executării sancțiunii, cât și prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea oricărei alte persoane (prevenție generală), care se realizează prin rezonanța ce o are orice condamnare la o pedeapsă.
§ 2. Pedepsele.
In materie de apărare împotriva crimei, crima este legată, în mod constant, de pedeapsă. Acest lucru rezultă, în primul rând, din practica vieții de zi cu zi. De fapta unui atac, a unui act de violentă, este legată o faptă de apărare, o faptă de respingere a atacului, o faptă, într-un fel, de pedepsire. Este vorba de două fapte, una de săvârșire a unei violențe și alta, de apărare contra violenței. Una, atacul, este o acțiune periculoasă și reprezintă o faptă de cauzare a unui rău, alta, fapta care urmează reprezintă o faptă de apărare și de înlăturare a unui rău. Tot așa este, în al doilea rând, și în materie de fapte criminale, în care crima este urmată de pedeapsă. Crima atrage pedeapsa, iar pedeapsa nu poate exista fără crimă. De aici corelația constantă între crimă și pedeapsă.
Fapta de atac ori crima și fapta de apărare ori pedeapsa, în astfel de cazuri, nu rămân ca simple fapte individuale și izolate, ci ele devin niște fapte interindividuale, fapte sociale, fiindcă, pe de-o parte, ele se petrec într-un anumit grup social, la care, într-o măsură sau alta, participă și grupul respectiv și, pe de altă parte, într-un fel sau altul, astfel de fapte stârnesc indignare și protest în acel grup social; în felul acesta, grupul respectiv participă la astfel de conflicte, în sensul că respinge fapta rea, crima, și aprobă reacția respectivă, pedeapsa. Cu alte cuvinte, astfel de fapte devin într-o măsură sau alta, fapte sociale, fapte petrecute într-o societate, mai restrânsă sau mai extinsă.
Legea penală menține și consacră, de asemenea, aceeași corelație între crimă și pedeapsă, bineînțeles cu alte mijloace și cu altă structură, anume ca dispoziții juridice exprese despre crime și pedepse. Într-adevăr, cercetându-se un cod penal, din orice țară, se constată că acesta cuprinde, în parte specială, o listă de fapte considerate crime și pentru fiecare faptă, considerată crimă, se prevede pedeapsa corespunzătoare. De exemplu, în codul penal român, se prevede că omorul, adică “uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare la de 10 la 20 de ani” (art. 174 C. pen.), că pruncuciderea, adică “uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, de către mama sa” se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani” (art. 177 C. pen.), sau că furtul, adică “luarea unui bun imobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-1 însuși pe nedrept” se pedepsește cu închisoare de la 1 la 12 ani (art. 208); tot așa cu toate celelalte fapte criminale din întregul cod penal partea specială și din legile penale speciale, în care, pe lângă fapta incriminată de lege se prevede și pedeapsa corespunzătoare. Același sistem, același lucru cu toate infracțiunile din Codul penal, în număr de aproximativ 200; pentru fiecare infracțiune se prevede pedeapsa corespunzătoare. Același lucru cu infracțiunile din legile speciale, pentru fiecare infracțiune se prevede pedeapsa corespunzătoare (la un număr de circa 100 de infracțiuni).
Această relație între crimă și pedeapsă, se invocă ca un argument solid în sprijinul existenței acesteia și ca un argument că pedeapsa este mijlocul principal și imediat de luptă împotriva crimei. Acest argument este solid, fiindcă dacă legea penală face o asemenea relație, acest lucru este deosebit de important, deoarece este vorba de dispoziții juridice, de dispoziții obligatorii, ca orice dispoziții juridice, și că ori de câte ori se săvârșesc infracțiuni trebuie să se aplice pedepsele prevăzute de lege. Pedeapsa este legată de crimă și este mijlocul important și obligatoriu de combatere și apărare împotriva crimei și a criminalității. Pentru acest motiv problemele din acest capitol le punem sub semnul pedepsei și nu ca o simplă “reacție” ori “control” a crimei și criminalității.
Încă de la înscrierea pedepsei în legea penală pe lângă fiecare crimă (infracțiune) se întrevede că pedeapsa, prin natura ei, este o represiune, este o suferință. Prin suferință infractorul își dă seama că societatea, grupul social respectiv, îl dezaprobă pentru fapta comisă. Dar, totodată, pedeapsa trebuie să producă anumite efecte, să îndeplinească anumite funcții sau rosturi fără de care, de asemenea, pedeapsa nu ar fi folositoare. Aceste efecte sau funcții sunt: prevenirea sau abținerea criminalului sau a altor persoane de la comiterea de crime. Încă de la înscrierea pedepsei în lege, se produce efectul prevenirii generale sau sociale. Înscrierea pedepsei pe lângă fiecare crimă înseamnă că acea faptă este interzisă, că această faptă nu trebuie comisă. Cetățenii înțeleg acest lucru și marea majoritate a acestora nu comit acele fapte. Este un efect, o prevenire generală produsă prin înscrierea pedepsei în lege.
Dar efectul acesta se produce și într-un al doilea moment, anume când instanța de judecată, observând că unii cetățeni, o minoritate, nu respectă legea și comit infracțiuni, ea aplică pedeapsa. De data aceasta, se produc două efecte, unul față de infractorul pedepsit și anume că acesta își dă seama că a comis o faptă interzisă de lege și acum învață că în viitor nu trebuie să mai comită infracțiuni. Aceasta este, prin urmare o prevenire specială, individuală față de infractor. Dar, totodată, se produce și un al doilea efect, și anume o prevenire generală, colectivă, față de alți cetățeni care, observând că acela care a comis infracțiuni este pedepsit, acești alți cetățeni care ar fi tentați să comită și ei crime, vor păți la fel. Pedeapsa aplicată produce, deci, atât o prevenire specială, cât și una generală, adică atât față de infractor, cât și față de alți cetățeni.
S-a susținut că, cu cât pedeapsa infractorului este mai aspră, cu atât alți cetățeni vor fi mai atenționați și impresionați de pedeapsă și vor fi mai atenți în oprirea de la comiterea de crime. S-a răspuns că n-ar fi just ca, pentru a impresiona pe alți cetățeni, infractorul să fie pedepsit mai aspru, între cele două forme de prevenire (generală și specială) trebuind să se păstreze un echilibru.
Tot aici este necesar a fi precizat că pedeapsa nu este un scop în sine – răzbunare, suferință, expansiune – sau un scop moral – binele, rațiunea – ci pedeapsa trebuie să servească unui scop și anume apărarea valorilor sociale împotriva crimei.
Desigur, despre pedeapsă ar mai putea fi spuse multe dar considerăm că nu este nici locul și nici momentul necesar pentru a aborda în amănunt această temă, caracteristică de altfel dreptului penal.
§ 3. Măsurile de siguranță.
Criminologia a avut și are o contribuție importantă la lărgirea mijloacelor de combatere a criminalității prin susținerea și introducerea în legislația penală a măsurilor de siguranță. Sublinierea de către criminologie a cauzelor individuale în producerea crimei, cum sunt unele deviații și tulburări emotiv-active, caracteriale (alcoolici, agresivi) – sau unele influențe de mediu (locuri criminogene), a condus la propunerea ca, în anumite cazuri, în locul pedepsei sau însoțind pedeapsa condamnatului, să i se aplice măsuri de siguranță, de exemplu, internarea medicală, interdicția de a se afla în anumite localități etc..
În legislația noastră, astfel de măsuri s-au introdus în Codul penal din 1936 și apoi în Codul din 1969. Ele sunt necesare, fiindcă la unii infractori nu se pot aplica pedepse – de exemplu, unor minori, unor persoane bolnave, iar la alți infractori pedepsele aplicate – închisoarea – nu sunt suficiente – de exemplu, infractorii care rămân cu arme, cu bani etc. care provin din infracțiuni. Acestora este necesar să li se aplice și măsura de siguranță a confiscării speciale a bunurilor produse sau obținute prin crimă.
Ca o caracterizare generală, măsurile de siguranță sunt sancțiuni penale, măsuri de constrângere ori restrictive de drepturi sau măsuri medicale, prevăzute de lege, care se aplică persoanelor care au comis infracțiuni, persoane care prezintă pericol social de a mai comite alte infracțiuni. Măsura se aplică de o instanță de judecată uneori și de parchet – în scopul înlăturării stării de pericol social și al prevenirii comiterii de noi infracțiuni (art. 111 Cod penal). Ele se aplică însoțind pedeapsa principală, sau se aplică singure – de exemplu, internarea medicală. În lege se cuprind norme de executare a acestor măsuri, organele însărcinate cu executare, precum și măsurile ce se aplică în caz de neexecutare (înlocuirea).
Potrivit art. 112 C. pen.:”Măsurile de siguranță sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
d) interzicerea de a se afla în anumite localități;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială”.
Obligarea la tratament medical și internarea medicală. Aceste măsuri de siguranță se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni și sunt bolnave ori anormale sub raport psihic sau suferă de unele deprinderi antisociale.
Obligația la tratament medical privește persoanele care au săvârșit infracțiuni sub imperiul unei boli ori a unei intoxicări cronice prin alcool sau stupefiante și care prezintă pericol social de a comite noi infracțiuni. Obligarea la tratament medical durează până la însănătoșire. Măsura constă în obligarea la un tratament medical într-o instituție sanitară; în ipoteza că s-a aplicat și o pedeapsă pentru fapta comisă, tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei. Condamnatul este obligat să efectueze tratamentul; în cazul în care acesta se sustrage, această măsură se înlocuiește cu internarea medicală privativă de libertate (art. 113 alin.1 și 2 C. pen.).
O măsură deosebită de siguranță este internarea medicală, caz în care, în aceleași condiții (săvârșirea unei crime, pericol social etc.), făptuitorul, așa cum rezultă din art. 114 C. pen. este o persoană bolnavă mintal sau toxicoman, care nu răspunde penal și căreia i se aplică internarea într-o instituție sanitară de specialitate, unde va sta până la însănătoșire. Condamnatul este obligat să efectueze tratamentul de specialitate.
Interzicerea ocupării unei funcții și interzicerea de a se afla în anumite localități. Acestea sunt două măsuri de siguranță mai importante și mai severe, fiindcă privesc ridicarea unor drepturi mai importante, anume posibilitatea de exercitare a unei funcții, ocupații sau meserii și interzicerea libertății de mișcare, de circulație în anumite localități.
Interzicerea unei funcții sau meserii se aplică în cazul în care o persoană a fost condamnată pentru o infracțiune săvârșită din cauza incapacității ori nepregătirii sale – de exemplu, șofer, electrician, medic etc. – și, din această cauză prezintă pericolul ca în viitor să comită noi infracțiuni. Măsura constă în interzicerea de a exercita acea funcție pe durata cât există pericolul incapacității sau nepregătirii; prevederea se completează cu dispoziția că măsura poate fi revocată după un an și dacă se dovedește că pericolul a încetat (condamnatul, eventual, s-a recalificat); dacă cererea se respinge, ea poate fi repetată după trecerea unui alt an (art. 115 C. pen.).
Interzicerea de a se afla în anumite localități se aplică în cazul în care condamnatului i se interzice de a se afla în localitatea în care a săvârșit infracțiunea sau în alte anumite localități; aflarea în aceste localități constituie un pericol pentru săvârșirea de noi infracțiuni datorită relațiilor (complici, familia victimei etc.) sau alte situații înlesnitoare de comitere de infracțiuni (locuri publice, locuri aglomerate, piețe, târguri, localități frecventate de recidiviști etc.). Măsura se aplică în cazul în care este vorba de un recidivist și, când, pentru ultima infracțiune, s-a aplicat pedeapsa cu închisoare de cel puțin un an sau, dacă e un infractor primar, i s-a aplicat închisoare de peste 5 ani. Durata măsurii se pronunță până la 5 ani, considerând că după 5 ani situația se schimbă (complicii, rudele victimei s-au schimbat etc.). Conținutul măsurii constă în obligația condamnatului de a nu se afla în respectiva localitate.
O altă măsură de siguranță menită să înlăture pericolul comiterii de noi crime de către criminal este măsura confiscării speciale. Aici este vorba de bunuri legate de săvârșirea unei infracțiuni, cum sunt bunurile produse prin infracțiune (de exemplu, banii falsificați prin infracțiune), bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la comiterea unei infracțiuni (de exemplu, arme, obiecte etc.), bunurile dobândite prin infracțiune (banii furați, obiecte furate) și n-au fost restituite persoanei vătămate etc. (art. 118 C. pen.).
O ultimă măsură de siguranță pentru prevenirea și combaterea criminalității este expulzarea. În acest sens potrivit art. 117 alin. 1 C. pen. “Cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării”. Din același articol reiese că expulzarea se poate aplica și persoanei fără cetățenie care nu are domiciliul în țară.
§ 4. Măsurile educative.
Combaterea criminalității minorilor, în care par a fi antrenate tot mai multe persoane în majoritatea țărilor din lume, a devenit o preocupare majoră. După cum arată știința criminologiei, cauzele acestei criminalități sunt complexe, unele de natură individuală, biologică și psihologică, altele de natură socială; nivelul de dezvoltare complexă a acestui fenomen în lumea minorilor, trebuie să se răspundă cu măsuri de combatere variate și diferențiate anume ca măsuri educative și, la nevoie, cu măsuri represive, cu pedepse. În legislația noastră penală există un asemenea sistem de combatere, mai întâi aplicarea de măsuri educative și apoi aplicarea de pedepse.
Măsurile educative prevăzute de Codul penal (art. 101) sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ. Primele două sunt măsuri care se execută în libertate, celelalte două sunt privative sau restrictive de libertate.
Măsurile educative sunt sancțiuni penale, care se aplică minorilor pentru săvârșirea de infracțiuni și sunt aplicate de o instanță de judecată pe anumite termene, de regulă, mai scurte; termenele și executarea lor se face după norme de drept. În plus, caracterul acestor măsuri este sancționator, dar preponderent preventiv, având scopul de a îndrepta și reeduca pe minor.
Mustrarea și libertatea supravegheată.
Mustrarea este o măsură preponderent morală care constă în dojenirea pe care o face judecătorul minorului infractor pentru săvârșirea unei infracțiuni, arătându-i caracterul periculos al faptei și avertizându-1 că, dacă va mai săvârși din nou o infracțiune o să i se aplice o măsură mai severă sau o pedeapsă (art. 102 C. pen.). Pentru mulți infractori minori, o asemenea măsură se dovedește utilă.
Libertatea supravegheată este o măsură mai severă, fiindcă ea implică o limitare a libertății, o supraveghere, care, la nevoie, se poate înlocui cu o măsură care atrage ridicarea libertății. Se aplică de instanță, minorul fiind dat în grija, în supravegherea unui părinte, a unei rude ori a unei instituții pentru ocrotirea minorului. Acesta este obligat să aibă o conduită bună, să asculte de supraveghetor și să țină seama de îndrumările acestuia. Supraveghetorul, la rândul lui, trebuie să observe conduita minorului și, la nevoie, să informeze pe judecător, despre conduita conformă sau neconformă cu regulile de bună conduită, în special în cazul în care săvârșește o nouă infracțiune (art. 103 C. pen.).
Libertatea supravegheată poate fi însoțită de unele obligații speciale impuse de instanța de judecată, cum ar fi: să nu aibă legătură cu anumite persoane, bunăoară, cu persoane cu antecedente penale, cu persoane cunoscute prin purtare rea, să nu frecventeze anumite locuri (birturi) sau obligația de prestare a unei anumite activități (fără plată) într-o instituție de interes public, cu o durată de 50 până la 200 ore, câte 3 ore pe zi în zilele nelucrătoare, în vacanță și după programul de școală (art. 103 alin. 3 C. pen.).
Dacă în timpul libertății supravegheate minorul săvârșește o nouă infracțiune, instanța revocă libertatea supravegheată și aplică internarea într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă (art. 103 alin. 6 Cod penal).
Internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un sistem medical-educativ
În ipoteza în care măsurile educative pe care le-am tratat mai sus, mustrarea și libertatea supravegheată, apar ca neîndestulătoare sau ineficiente, instanța de judecată poate aplica măsura internării într-un centru de reeducare. Această măsură este mai severă, fiindcă implică privarea de libertate. Ea se pronunță de instanța de judecată, se aplică minorului de 14-18 ani și se execută într-un centru de reeducare (art. 104 Cod penal). Durata aplicării măsurii este nedeterminată, urmând ca centrul de reeducare să individualizeze durata acesteia. Acest lucru se poate face prin acordarea libertății înainte de 18 ani în caz de purtare bună, sau, dacă este necesar, ea se poate prelungi și după 18 ani (în scopul terminării școlarizării ori al pregătirii profesionale), dar numai cu doi ani. Dacă în timpul libertății, minorul are purtare rea, libertatea se poate revoca înlocuindu-se cu aplicarea pedepsei închisorii.
În centrul de reeducare există un regim de disciplină, pregătire școlară și pregătire profesională. Se poate depune și muncă, dar se rezervă timp mai cu seamă pentru școală și pregătirea profesională. Conducerea centrului de reeducare este o conducere de cadre didactice, educatori și asistenți sociali, iar centrul se găsește în subordinea Ministerului de Justiție.
Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură ce se aplică minorului care a comis o infracțiune și care suferă de stare fizică ori psihică care necesită un tratament adecvat (art. 105 C. pen.). Măsura se ia pe timp nedeterminat, dar numai până la împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă starea sănătății se îmbunătățește în mod evident, se poate dispune ridicarea ei și lăsarea minorului în liberatate. Dimpotrivă, în cazul în care starea sănătății se înrăutățește ori dacă minorul are o conduită rea, instanța poate dispune internarea într-un centru de reeducare. De asemenea, nu este exclusă, în anumite cazuri, nici aplicarea pedepsei închisorii – în ipoteza în care minorul comite noi infracțiuni.
§ 5. Rolul penitenciarelor.
Asemănător celorlalte organe de ordine internă, de procuratură și de justiție – care, în temeiul art. 4 C. pr. pen. sunt obligate să aibă un rol activ în desfășurarea procesului penal – și organele de penitenciare sunt obligate să aibă un rol activ în asigurarea legalității în executarea sancțiunilor penale în regim de detenție. Rolul activ al organelor de penitenciare în faza executării sancțiunilor penale în detenție se înscrie ca un principiu fundamental autonom al dreptului execuțional penal care se află reflectat explicit în numeroase dispoziții legale (art. 56-58 C. pen., art. b și 19 Legea nr. 23/1969, art. 4 din Decretul nr. 218/1977 s.a.); incidența acestei reguli de bază a executării sancțiunilor penale este continuă și riguroasă pe tot parcursul executării în detenție a sancțiunilor penale, din momentul încarcerării până la eliberarea celor condamnați. Ca regulă de bază a dreptului execuțional, rolul activ al organelor de penitenciare constă în atitudinea (intervenția activă a lor în înfăptuirea actelor și operațiunilor care intră în atribuțiile funcționale ale acestor organe, în vederea asigurării bunei desfășurări a raporturilor execuțional penale, potrivit scopului reeducării celor condamnați.
Cheia de boltă a principiului rolului activ al organelor de penitenciare în asigurarea reeducării celor condamnați o constituie măsurile organizatorice luate continuu din inițiativa și în limitele atribuțiilor funcționale ale acestor organe. Regula de bază a rolului activ al organelor de penitenciare în reeducarea celor condamnați ce execută pedeapsa închisorii în detenție sau măsura educativă prevăzută în art. 3 din Decretul nr. 218/1977 capătă noi valențe deoarece și pentru organele de penitenciare, în prezent hotărâtoare este activitatea organizatorică și educațională, munca practică pentru asigurarea sporirii eficienței economice și educaționale a întregii activități desfășurate în mediul penitenciar, pentru prevenirea recidivei sau multirecidivei.
De asemenea rolul activ al organelor de penitenciare trebuie să se manifeste și în asigurarea înfăptuirii unei înalte eficiențe educaționale a tuturor actelor, activităților și operațiunilor desfășurate în mediul penitenciar. În definitiv, întâia latură fundamentală a principiului rolului activ al organelor penitenciare – cea care, cum s-a putut observa, asigură o reală eficiență economică a unităților penitenciare – oricât de importantă ar fi nu constituie un scop în sine ci o cale esențială care slujește la reeducarea celor condamnați.
Aceasta și deoarece o bună parte a condamnaților sunt cu școala elementară neterminată, cu nivel de educație și cultural scăzut. Aceste aspecte negative sunt, în parte, factori criminogeni. Așadar pentru înlăturarea ori reducerea unor astfel de cauze, executarea pedepsei trebuie să fie astfel organizată încât terminarea școlarizării, educarea și nivelul de cultură ridicat să contribuie la evitarea recăderii în criminalitate. Pentru realizarea acestor scopuri în penitenciare se deschid cursuri de școlarizare identice cu cele din afara acestora, se reduc în același timp orele de muncă profesională și se extind orele de învățământ.
La fel se întâmplă și cu nivelul educațional al condamnaților care este foarte scăzut sau mai bine zis o educație negativă cu tendințe și deprinderi antisociale, în criminologie susținându-se că în astfel de cazuri este nevoie de o reeducare a condamnaților, o problemă dificilă și care trebuie precedată de înlăturarea educației vechi și însușirea uneia noi.
Nu în ultimul rând este necesar de amintit că în penitenciare omului nu îi pot fi refuzate niște drepturi fundamentale ale sale.
În concepția contemporană a dreptului execuțional penal românesc, cel care polarizează eforturile organelor de penitenciare este omul aflat în detenție, purtător al obligațiilor derivate legalmente din statutul penal de condamnat (sau, respectiv, de arestat preventiv), dar și titular al dreptului subiectiv la reeducare. Este, de altfel, concepția umanistă care a fost consacrată expres în legislația noastră, care postulează întrebuințarea tuturor mijloacelor legale “așa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnați” (art. 56 al. 2 C. pen.).
CAPITOLUL III
Tendințe actuale în lupta împotriva criminalității în România
Din multitudinea tipurilor de crimiminalitate existente atât în România cât și în celelalte societăți 3 dintre acestea ni se par a fi cele mai importante și, în același timp de actualitate în orice societate: criminalitatea organizată, criminalitatea “gulerelor albe” și crima fără victime.
Secțiunea I – Actualități și orientări actuale privind combaterea crimei organizate și corupției în România.
Atât specialiștii în criminologie, cât și juriștii, politicienii, ziariștii și alte personalități de renume își manifestă profunda îngrijorare în legătură cu riscul major pe care îl reprezintă crima organizată pentru statele și instituțiile democratice.
Motivația organizării criminale este în mare măsură asemănătoare cu aceea din afacerile legale, așa cum marea majoritate a oamenilor urmăresc să obțină cât mai multe venituri cu un efort cât mai mic, același scop îl urmăresc și organizațiile de tip criminal.
Infractorii care fac parte din categoria celor care comit infracțiuni într-un mod organizat au, la cel mai înalt nivel de organizare, așa-zisul “sindicat” care nu este altceva decât o asociație cu caracter permanent în care infractorii operează într-un mod asemănător cu o organizație legală de afaceri. Așadar, crima organizată nu poate exista decât la acest înalt nivel de organizare și nu la formele mici, nesemnificative de asociere.
Așa cum se poate observa, crima organizată implică o multitudine de criminali care lucrează în cadrul unor structuri la fel de complexe ca acelea ale marilor corporații, ceea ce va necesita și o impunere mai riguroasă de către guvernele tuturor țărilor și mai ales de către țările care au ieșit recent din perioada comunistă, cum este cazul României.
De asemenea sunt tot mai frecvente apelurile prin care specialiștii în domeniul combaterii crimei organizate avertizează că statele lumii se confruntă pentru prima dată, cu o globalizare și internaționalizare a organizaților criminale, de la triadele chinezești și yacuza japoneză, până la mafiile clasice din America și Italia, precum și din Rusia, Cecenia sau Gruzia.
Asemenea apeluri vin și din partea unor organisme internaționale de combatere a criminalității cum sunt O.N.U, Societatea Internațională de Criminologie etc.
Deschiderile largi spre exterior și integrarea în structurile europene au permis și vor permite nu numai mișcarea fără precedent a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, ci și a fenomenului infracțional, inclusiv al crimei organizate cu elemente de extraneitate, context în care activitatea de prevenire și combatere a crimei organizate impune realizarea unei strategii globale, incluzând măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice și legislative referitoare la toate sferele vieții economico-sociale.
Acest mod de comportament poate afecta întreg segmentul ordinii sociale unde se poate instala violența, dezordinea și confuzia.
Mizeria care se poate instala în toate mediile sociale poate “aduce o dezintegrare a omului în viață, o oscilare dureroasă și o instabilitate care exclud posibilitatea unui cadru normal”.
Legislația penală în vigoare nu corespunde nevoilor societății românești, impunându-se astfel necesitatea elaborării unor norme legislative care să definească și să incrimineze activitățile cuprinse în sfera crimei organizate; să confere statut de imunitate și protecție specială martorilor; să permită folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere și dreptul de a ataca ordonanțele prin care s-a decis eliminarea unor probe etc..
Se mai impune, de asemenea, realizarea unei administrații publice care să fie integră și transparentă, a cărei activitate să poată fi controlată în permanență, fiindcă doar astfel ea însăși poate constitui o piedică serioasă în calea infiltrării crimei organizate.
Referitor la corupție, aceasta trebuie percepută de către majoritatea segmentelor populației ca un fenomen deosebit de grav și periculos, care subminează structurile de putere și autoritate și care se referă mai ales, la darea și luarea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență, infracțiuni în care sunt implicați unii demnitari sau foști demnitari, reprezentanți ai Guvernului, ai Parlamentului, magistrați și cadre din instituțiile care trebuie să apere legalitatea (Poliția, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.) ceea ce determină, în rândul populației, o percepție negativă asupra credibilității instituțiilor publice.
Obiectivele corupției sunt atât profitul cât și puterea, influența banului în viața politică devalorizând treptat, în principal datorită acestor obiective, relația dintre cetățean și aleșii săi, descurajează și slăbește funcționarul, orientându-l spre săvârșirea unor atare acte de corupție.
În România, corupția a existat din toate timpurile constituind subiect de predilecție pentru presă și pentru discuțiile parlamentare, în toate regimurile de guvernare, indiferent de bunele intenții ale unei personalități politice sau alta, de programele partidelor politice sau de campaniile contra corupției organizate într-o perioadă sau alta.
În prezent, atât datorită crizei morale, așa-zisei crize de drept, cât și datorită crizei social-economice s-a ajuns la sporirea corupției dar și la sporirea criminalității în general. Acestea sunt cauzele generale care generează corupția, dar nu sunt singurele, alături de acestea numărând-se: slăbirea autorității statale, degradarea nivelului de trai, alterarea judecății morale, lipsa unor pârghii eficiente de control, diminuarea încrederii populației în instituțiile și nevoile sociale, neadaptarea completă a legislației la condițiile economice și sociale etc..
Pornind de la analizele repetate ale stării infracționale din care au rezultat cu certitudine evoluția permanentă ascendentă a actelor de corupție, tendința de generalizare a acestora până la proporțiile fenomenului social, afectarea extrem de gravă – prin astfel de fapte – a relațiilor și structurilor economice, dar nu mai puțin a mecanismelor de exercitare a puterii în plan politic și administrativ ca și a sistemelor de control, Poliția – implicit Ministerul de Interne – și-a formulat o concepție proprie de luptă împotriva corupției.
Evident, această concepție cu caracter strategic a avut în vedere evaluarea corupției în sensul cel mai larg al noțiunii deși s-a pus accent, firesc, în primul rând pe cele patru infracțiuni definite ca atare în partea specială a Codului Penal; această gândire a plecat de la constatarea indubitabilă că actele de corupție se regăsesc în quasitotalitatea cauzelor complexe, cu păgubirea avuției publice, fiind săvârșite, cel mai adesea, tocmai de persoanele care au ca atribuții de serviciu aplicarea legii ori controlul asupra aplicării normelor legale.
În reglementarea actuală, Codul Penal nu definește termenul de corupție, dar acest termen este folosit, se pare accidental în art. 202 referitor la corupția sexuală, precum și în art. 261 C. pen. Mai trebuie arătat că, legiuitorul român, prin Legea nr. 83/21 iunie 1992, a reglementat procedura de urgență pentru urmărirea și judecarea unor astfel de infracțiuni de corupție, indicând în același timp în mod expres ca fiind astfel de infracțiuni: “luarea de mită” (art. 254 C. pen.), “darea de mită” (art. 255 C. pen.), “traficul de influență” (art. 257 C. pen.). De asemenea în Codul penal în art. 256 este reglementată “primirea de foloase necuvenite”. Aceste reglementări sunt un argument esențial.
Trebuie avuți în vedere, de asemenea, factorii de cauzalitate dar și cei de condiționare a corupției cu determinările lor specifice date de procesul de tranziție politică, morală și, mai ales, economică pe care îl parcurge în această perioadă societatea românească; sub acest ultim aspect se impune să se țină seama de caracterul de noutate al unor procese economice (privatizarea, restructurarea economică națională în direcția descentralizării, a instituirii principiilor economiei de piață; închegarea unui nou sistem bancar etc.), pe acest fond și faptele de corupție fiind deseori săvârșite în modalități noi, necunoscute, în forme subtile și tot mai dificil de detectat și probat; pe aceeași linie se înscriu, în condițiile menționate, șovăielile și incoerențele legislative, atât în domeniul economic dar și – în mod special – în materie penală, precum și – deopotrivă – criza de autoritate care s-a manifestat mai pregnant în primii ani de tranziție.
În afară de aceste cauze și condiții mai trebuie enumerate următoarele:
1. – efectuarea cu mari întârzieri a verificărilor economico-financiare de către organele competente, îndeosebi în cauzele complexe, cu prejudicii foarte mari;
2. – dezordinea contabilă regăsită la marea majoritate a agenților economici, neefectuarea sau efectuarea superficială a verificărilor de gestiune și financiar contabile precum și neimplicarea ori implicarea formală în administrarea patrimoniului a celor investiți cu aceste atribuții;
3. – neurmărirea de către ministerele de resort și instituțiile bancare a modului de utilizare a creditelor și subvențiilor guvernamentale, precum și modul de organizare și derulare a licitațiilor și operațiunilor de fixing bancar.
Pentru a putea sonda aprecierile populației românești în legătură cu aceste aspecte, colectivul de sociologia devianței și problemelor sociale din cadrul Institutului de Sociologie al Academiei a realizat o amplă anchetă de opinie cu privire la percepția publică a fenomenului de corupție, ale cărei rezultate au permis consemnarea următoarelor 10 cauze mai importante, considerate de către subiecții investigați ca fiind determinante în geneza și amplificarea corupției in România:
criza de autoritate și de credibilitate a autorității și instituțiilor;
lipsa de competență și de fermitate a autorităților (politice și ale statului) în exercitarea unui control mai strict asupra conduitei agenților economici;
lipsa de voință politică în sancționarea actelor de corupție (absența sau blândețea sancțiunilor);
Starea de haos, dezordine și anarhie în care se găsește țara;
implicarea directă a reprezentanților puterii politice și a autorităților statului în acte de corupție;
extinderea corupției în sfera principalelor instituții (guvern, parlament, președinție, poliție, justiție etc.);
ineficiența funcționării instituțiilor în România;
perpetuarea vechilor structuri comuniste în sfera puterii și implicarea privilegiaților vechiului regim în afaceri ilicite;
„setea” de putere politică a unor persoane din vârful piramidei sociale, chiar cu riscul tolerării corupției;
10) ritmul prea lent și stilul defectuos imprimat de autorități procesului de privatizare.
Una dintre cele mai semnificative, dar și dintre cele mai contradictorii aprecieri, rezultate din ancheta menționată, și care a împărțit subiecții investigați în două categorii principale a vizat esența fenomenului de corupție în România. Astfel, pentru o parte din populație, corupția este un „dușman” al reformei, în timp ce pentru altă parte ea este un „aliat” al aceleiași reforme. Pentru această ultimă categorie de populație, corupția se identifică cu însuși procesul de reformă, în așa fel încât orice efort în domeniul restructurării nu are alt scop decât îmbogățirea „favorizaților” regimului politic fost și actual din România.
Toate aceste împrejurări trebuie luate în considerare la elaborarea concepției de luptă împotriva corupției și inițierea primelor măsuri în acest sens.
Pentru eficientizarea combaterii corupției, se apreciază că sunt necesare în continuare măsuri concrete, în plan legislativ și organizatoric, după cum urmează:
În plan legislativ:
1. perfecționarea cadrului instituțional privind eliberarea și utilizarea licențelor de import-export, a normelor privind repatrierea valutei aferente operațiunilor de export, a condițiilor generale de autorizare a operațiunilor menționate în cazul agenților economici care încalcă legislația în materie;
2. includerea, între infracțiunile de corupție prevăzute în Codul Penal, a faptei funcționarului public de a avea, direct sau indirect, interese de orice fel în domeniul de care răspunde, îl coordonează sau controlează, pe timpul exercitării funcției și un număr de ani după terminarea mandatului (model – noul Cod penal francez);
3. urgentarea dezbaterii și adoptării proiectelor de legi pentru combaterea actelor de corupție, a spălării banilor murdari, a transferurilor ilegale de capital în străinătate, a Legii patrimoniului și a Codului vamal, precum și a Legii funcționarilor publici;
4. adoptarea unui sistem de evidență contabilă simplificat, care să permită urmărirea operațiunilor economico-financiare în deplină concordanță cu normele existente în prezent în Comunitatea Europeană;
5. interzicerea, sub sancțiune penală, a organizării de sisteme tip „CARITAS”, potrivit modelelor din alte legislații (de exemplu legislația franceză);
6. autorizarea, prin lege, a organelor de poliție de a avea în structură formațiuni de experți, abilitate să efectueze expertize-contabile, în materia patrimoniului cultural-artistic ș.a.;
7. în modificările ce se vor mai aduce Codului de procedură penală să fie înscrisă și atriburea competenței de a cerceta infracțiunile de corupție organelor de poliție, ori prezent, așa cum am precizat, competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor de luare și dare de mită și trafic de influență revine exclusiv procuraturii.
În plan organizatoric:
1. înființarea unei structuri specializate de combatere a corupției, formată din procurori, polițiști, experți în probleme financiar-bancare, care să funcționeze în subordinea Ministerului Justiției (s-ar putea numi, eventual Parchetul Anticorupție); această structură se poate înființa pe calea unei legi speciale implicând, însă, și o serie de modificări ale Codului de procedură penală privind competența materială sau lărgirea instituției delegării, după modelul francez; evident, pentru a asigura corespondența cu justiția s-ar impune și constituirea unor instanțe specializate precum și adoptarea unor măsuri legislative privind protecția martorilor. Actuala soluție inițiată de către Președinția României privind înființarea „Comisiei naționale de luptă împotriva crimei organizate și corupției”, trebuie să aibă și acoperire legislativă pentru ca deciziile sale să capete un caracter imperativ și nu doar de îndrumare, facultativă;
2. amplificarea activității de specializare și perfecționare a personalului destinat să lucreze în structurile anticorupție, inclusiv prin schimb de experiență cu structurile similare din alte țări;
3. perfecționarea și întărirea structurilor specializate deja existente la nivelul Poliției și Parchetului General, cu accentul pe preluarea unor cadre calificate, cu experiență în domeniu;
4. lărgirea cadrului de colaborare cu justiția, polițiile din alte țări, inclusiv în materia extrădării, prin încheierea de acorduri bilaterale;
5. asigurarea unui sistem coerent și stabil de circulație a informațiilor și datelor obținute prin constatări directe, de la organele cu atribuțiuni de supraveghere și control (Vamă, Garda Financiară) către poliție și parchet, cu obligații ferme pentru fiecare din instituțiile implicate.
Pentru a concluziona vom sublinia precizarea făcută de Bernard Challe, director al unei structuri specializate în domeniu din Franța, care în 1996 spunea că „Succesul unei politici de luptă împotriva corupției bazată pe prevenire necesită adeziunea și participarea puterilor publice. Fără susținerea statului orice tentativă de combatere ai acestui fenomen va fi sortită eșecului”.
Această remarcă a lui Bernard Challe se poate, de asemenea, aplica sferei represive în care statul trebuie, printr-o politică adecvată, să angajeze o luptă eficientă împotriva corupției fără de care sentimentul impunității nu va face decât să ducă la dereglări sociale, economice și politice dintre cele mai serioase.
Secțiunea II – Criminalitatea economică și financiară a “gulerelor albe” .
Noțiunea de “criminalitate a gulerelor albe” desemnează comportamente infracționale care reflectă un abuz de încredere în cadrul activității profesionale, corupția unor persoane care, de obicei, au o situație și o poziție economică bună sau foarte bună, în raport cu standardele de viață.
Termenul de “criminalitate a gulerelor albe” a fost folosit pentru prima dată în 1939 de reputatul criminolog american Edwin Sutherland, considerat de către unii autorii fondatorul criminologiei americane, cel care a folosit această expresie într-un raport adresat Societății americane de sociologie.
Noțiunea de “criminalitate a gulerelor albe” se înrudește cu unele aspecte speciale ale comportamentului criminal care au importante implicații pentru teoria criminologică. E. Sutherland a atras atenția că statisticile uzuale ale criminalității prezentau o imagine a populației criminale compusă în mare parte din indivizi care aparțineau păturilor joase ale societății și care nu beneficiau de privilegii economice, însă, aceasta, nu trebuie să conducă la concluzii greșite în ceea ce privește criminalitatea claselor sociale superioare în care includea și oameni de afaceri respectați dar și persoane politice.
Sutherland susținea că fenomenul de “criminalitate a gulerelor albe” se produce cel mai frecvent prin prezentarea eronată a situației financiare a întreprinderilor, prin manipularea bursei și mituirea persoanelor publice în scopul de a asigura contracte avantajoase, prin mita care se dă pentru realizarea unor tranzacții comerciale, deturnarea de fonduri financiare și folosirea lor în alte scopuri ce vizează încălcarea legii cât și practicarea pe scară largă a bancrutei frauduloase.
Infractorii cu “gulere albe” comit fapte care sunt definite de Sutherland ca fiind “o violare a legii penale de persoane cu statut socio-economic de înaltă clasă în cadrul activităților lor ocupaționale”.
În sfera criminalității “gulerelor albe” intră o mare varietate de infracțiuni, de la infracțiunile financiare, falsurile în contabilitate etc. până la înșelăciuni și chiar simplul furt.
Așadar “criminalitatea gulerelor albe” este foarte complexă având următoarele trăsături:
a) este efectuată esențialmente în scopul maximalizării profitului și se referă la diferite forme de comerț, de industrie sau la alte activități profesionale.
b) criminalitatea corporațiilor implică o organizare foarte bună în sensul unor relații mai mult sau mai puțin strânse între participanți.
c) criminalitatea corporațiilor implică abuzul de unele tehnici comerciale, industriale sau profesionale considerate legitime în legislațiile naționale ale țărilor capitaliste.
d) de cele mai multe ori persoanele care profesează “criminalitatea în gulere albe” se bucură de o poziție socială, economică, politică și profesională mai ridicată.
e) de regulă “criminalitatea gulerelor albe” implică corupția;
Din toate aceste trăsături poate rezulta cu ușurință atât asemănările, cât și diferențele dintre criminalitatea organizată și “criminalitatea gulerelor albe”. Astfel, în ceea ce privește asemănările, ambele utilizează coruperea unor personalități importante pentru obținerea de beneficii. Cât privește deosebirile, acestea nu constau în tipul de activități, cât în metodele lor principale de realizare – violența, șantajul, amenințarea și alte mijloace ilegale de obținere a profiturilor reprezintă principalele metode.
În România acest tip de infracțiuni, mai ales în perioada de tranziție în care ne situăm, a cuprins toate sferele economico-financiare, pornind de la aprovizionarea tehnico-materială din economie și terminând cu procesul de privatizare și derularea operațiunilor financiar-bancare. Reforma economică din România se reflectă și în constituirea a peste 700.000 de agenți economici cu capital privat, care funcționează în toate domeniile vieții sociale. Așadar, în țara noastră, lipsa unei legislații adecvate economiei de piață, goana după avuție a unor persoane, slăbirea eficienței activității de control, au determinat perturbații în plan economic, care constau în scăderea producției, o inflație galopantă și devalorizarea leului, creșterea prețurilor, a șomajului, degradarea nivelului de trai, corupție, amplificarea cazurilor de eludare a legii, atât în sectorul public cât și în sectorul privat.
Se poate afirma că diferența de bază în impunerea legilor cu privire la tranzacțiile comerciale reflectă puterea pe care un grup le poate avea în influența politică a sistemului de justiție penală.
Așadar, prevalența punctului de vedere juridic determină ca eforturile de prevenire sau combatere să se concentreze aproape în exclusivitate, la nivelul politicii și sancțiunilor penale, pentru a evita astfel legislațiile economice și acțiunile de reformare a sistemului social-economic.
Mai mult, dacă legiuitorul va fixa o pedeapsă mult mai mare și în conformitate cu evoluția ascendentă a criminalității în general și cu cea a criminalității economico-financiare, în special, care să depășească astfel beneficiile crimei, atunci și criminalii cu “gulere albe”, care sunt niște indivizi raționali, cu siguranță că vor decide să se supună legii.
Tot ca o măsură de prevenire și combatere a infracțiunilor de acest tip se reclamă perfecționarea controlului financiar ulterior prin următoarele căi și mijloace esențiale, semnalate în literatura de specialitate:
a) Stabilirea momentului optim în declanșarea acțiunilor de control ulterior, în sensul, ca acesta să surprindă activitatea respectivă într-o asemenea fază, pe de o parte să nu fie prea la început, ceea ce nu ar permite să se tragă anumite concluzii, dar nici prea târziu întrucât se limitează aplicarea măsurilor de corecție și deci de prevenire a neajunsurilor;
b) Orientarea controlului ulterior în direcția examinării și verificării în primul rând a operațiunilor și activităților în curs de desfășurare, pentru a crea posibilitatea organelor de control să intervină în vederea determinării luării măsurilor de îndreptare a eventualelor devieri de la normele în vigoare.
c) Urmărirea în orice acțiune de control ulterior a modului în care este organizat și se exercită controlul financiar preventiv, luându-se măsurile ce se impun. Aceasta constituie una dintre cele mai eficiente posibilități de intervenție a controlului în prevenirea abaterilor.
d) Suspendarea de către controlul ulterior a executării măsurilor cu caracter economico-financiar luate de unități în afara dispozițiilor legale, în vederea sistării sau prevenirii, în funcție de stadiul de aplicare a măsurilor respective, a consecințelor negative determinate de acestea.
e) Alegerea obiectivelor esențiale care să caracterizeze activitatea supusă controlului ulterior, precum și a unităților cele mai indicate a fi cuprinse în control, care să ofere posibilitatea unor concluzii temeinice reprezentative, precum și generalizarea experienței înaintate.
f) Organizarea de către controlul ulterior a unor verificări inopinate, de scurtă durată și în mod repetat, la locurile unde se vehiculează valori materiale, în vederea prevenirii risipei.
g) Generalizarea pe sector, ramură sau domenii de activitate a principalelor constatări și măsuri stabilite ca urmare a acțiunilor de control ulterior desfășurate, prin aceasta extinzându-se efectele favorabile ale acțiunii de control financiar și la alte unități decât cele controlate, mărindu-se astfel sfera acțiunii de prevenire și înlăturare a neajunsurilor din activitatea economică.
h) Analiza periodică în organele de conducere a cauzelor care, prin frecvența și importanța lor generează lipsuri mai deosebite în activitatea unităților, în vederea desprinderii măsurilor cu caracter general ce trebuie luate de forurile de drept (pot viza perfecționarea legislației, a formelor și a metodelor de organizare și conducere, etc. ).
i) Urmărirea până la rezolvarea completă a tuturor problemelor reieșite din controlul ulterior, astfel ca deficiențele constatate să fie lichidate definitiv, să nu se mai continue și să nu se mai repete după control, ceea ce presupune în mod obligatoriu și înlăturarea cauzelor care le-au generat.
Ca o concluzie, atât elaborarea unor legi în conformitate cu cerințele actuale ale societății, cât și perfecționarea controlului financiar (executat de Ministerul de Finanțe, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.) sunt unele dintre cele mai importante măsuri, dar nu singurele, în prevenirea infracțiunilor economico-financiare.
Secțiunea III – Profilaxia, reducerea și controlul fenomenului “copiii străzii”.
Fenomenul “copiii străzii”, face parte din așa-numitul ansamblu de crime “fără victime” unde mai sunt incluse printre altele și: beția și ofensele corelate acestei stări, practicarea jocurilor de noroc, prostituția și alte ofense sexuale adulte, consumul de droguri etc., fapte care, într-o formă sau alta sunt prevăzute și în legislația românească.
Studiile criminologice efectuate pe plan inernațional arată că sărăcia infantilă este unul dintre principalii factori sociali generatori de criminalitate. Irvin Walter, coordonatorul unei anchete internaționale în acest domeniu conchide că există o legătură directă între rata criminalității și procentul de copii ce trăiesc sub minimul vital.
Astfel, în S. U. A. 60% din copiii ce provin din familiile cu un singur părinte trăiesc sub minimul vital, față de 17% dintre copiii ce trăiesc cu ambii părinți. În aceeași ordine de idei Katalin Gonczol arată că în Ungaria creșterea numărului de copii ce trăiesc în sărăcie este dramatică. Deși proporția copiilor în populația generală nu s-a modificat, față de 1970, indiciile de sărăcie infantilă a crescut cu o treime, atingând 41%. Prin comparație, Norvegia care are o rată a criminalității mai scăzute înregistrează numai 4%copii ce trăiesc sub minimul vital de viață.
În România, fenomenul “copiii străzii” a căpătat proporții nebănuite, în special datorită crizei economico-sociale și politice în care ne aflăm, care a generat în acest sens lipsa fondurilor, a mijloacelor materiale care să susțină mijloace coerente pentru ameliorarea fenomenului etc. până la lipsa unei reglementări legale corespunzătoare. Acestea sunt printre puținele cauze care au determinat unii autori, din păcate limitați ca număr, să se oprească asupra acestui fenomen cu diferite recomandări și propuneri.
Elemente de protecție și asistență socială cu un impact pozitiv asupra acestui fenomen sunt, în principal:
a) Susținerea familială care este incontestabil cel mai important factor în asigurarea bunăstării copiilor. În încercarea de a-și păstra integritatea, suportul oferit de către stat vizând asigurarea locurilor de muncă și locuinței este vital. Punând la dispoziția familiei resursele financiare care o vor feri de efectele marginalizării (excluderii) sociale, eficiența protecției copilului poate fi ameliorată. Poate că, o inițiativă legislativă în domeniu ar fi mult mai benefică pentru societate decât prezentarea unor proiecte de legi care sperie și creează convulsii.
b) Reformularea, restructurarea modelului instituționalizării (până la asigurarea dezinstituționalizării copiilor).
Cercetarea întreprinsă a stabilit că în prezent așa-zisele coordonate strategice existente în programele județene, (întocmite în timpul guvernării anterioare) oscilează între înființarea unor centre de primire și triere a copiilor în care să se implice primăriile și direcțiile sanitare cu eventuala sponsorizare din partea organizațiilor neguvernamentale pe de o parte și colaborarea între instituțiile de stat și cele neguvernamentale la nivelul marilor orașe, pe de altă parte.
De asemenea, nu se detașează tendința de a reorganiza sau moderniza instituțiile care deja funcționează.
La nivelul prefecturilor, consiliilor județene și primăriilor, problema este abandonată și, uneori, recunoscută.
c) Realizarea sistemului protecției copilului și cel al justiției pentru minori ca instrumente eficiente de control social.
În viziunea europeană care este concordantă cu criminologia modernă și valorile filosofiei drepturilor omului, conceptul operațional de copii aflați în situație de risc nu are doar conotații de predelincvență și delincvență ci vizează un domeniu mult mai extins: a) probleme ale familiilor considerate că-și neglijează îndatoririle părintești; b) părinți care comit infracțiuni în relațiilor lor cu copii; c) copii care încalcă legea (începând cu vagabondajul și terminând cu săvârșirea unor fapte penale grave).
Această abordare integrativă care să reunească atribuțiile de protecție și profilaxie socială alături de controlul delincvenței juvenile, administrarea justiției și aplicarea legii reprezintă o garanție a siguranței publice.
d) Susținerea organizațiilor neguvernamentale și colaborarea cu acestea.
În domeniul copiilor străzii rolul acestor organizații este esențial. Ele au avut și au în multe state vest-europene o poziție fermă pentru luarea unor măsuri concrete referitoare la „copiii străzii” informând guvernele asupra acestei probleme.
Din experiența perioadei de tranziție rezultă că activitatea lor trebuie să fie mai puternic susținută de către structurile guvernamentale deoarece majoritatea inițiativelor lor sunt de proporții reduse și de scurtă durată. Frecvent resursele lor sunt limitate iar registrul activităților depinde mai mult de fondurile de care dispun decât de trebuințele reale.
e) Îmbunătățirea serviciilor sociale.
Acestea ar trebui să lucreze direct cu copiii și cu familiile lor fără a avea caracter supraspecializat. Sunt necesare: centre de informare și de consiliere care să le ofere copiilor și tinerilor alternative legale și practice față de cele ale vieții lor în stradă; sisteme educaționale alternative, adecvate nevoilor speciale ale copiilor; intervenții prompte care să limiteze riscurile transformării copiilor din familii cu probleme sociale în „copii ai străzii”.
Tot în doctrina de specialitate au fost propuse și diferite măsuri în sprijinul acestui fenomen, astfel:
1.Măsuri pe termen scurt
a. Repartizarea și punerea în practică a unei strategii naționale de prevenire, control și reducere a fenomenului precum și a unor structuri guvernamentale și neguvernamentale eficiente cu rol de coordonare la nivel județean;
b. Revizuirea legislației referitoare la ocrotirea unor categorii de minori (Legea 3/1970 și Legea 6/1991) urmărindu-se în principal: realizarea cadrului juridic pentru grupa de vârstă 14-18 ani, fundamentarea și reglementarea juridică a măsurilor și acțiunilor cunoașterii, controlului și restrângerea fenomenului „copiii străzii”; creșterea rolului Autorității Tutelare în depistarea și întreprinderea măsurilor impuse de acest fenomen – cunoscându-se, în acest sens, etapele procesului de soluționare a problemelor minorilor aflați în situații de risc social (depistare și identificare; internare la Centrul de Prevenire Minori; sesizarea Centrului de Ocrotire Minori pentru instituționalizare, internare in instituții de școlarizare sau pregătire profesională pentru ulterioara lor reintegrare socială normală), de aici impunându-se întărirea cadrului legislativ, stabilirea concretă și clară de responsabilități și alocare de resurse financiar-materiale suficiente pentru fiecare segment al acestui proces;
c. Sensibilizarea conducerii instituțiilor de ocrotire a minorilor pentru întărirea pazei și supravegherii copiilor care părăsesc frecvent aceste unități pentru vagabondaj sau cerșit;
d. Triajul eficient și rapid al minorilor pentru orientarea lor către instituțiile specializate cele mai adecvate;
e. Consiliile de Ocrotire a Minorilor din primării, trebuie să fie determinate, prin reglementări exprese, să se sesizeze și din oficiu de existența “copiilor străzii” și să ia măsurile ce se impun. În acest mod va crește operativitatea intervenției, degrevând în același timp poliția de o multitudine de responsabilități suplimentare, care de altfel nu concordă cu prerogativele de fond ale acestei instituții de aplicare a legii;
f. Sprijinirea organizațiilor neguvernamentale care acționează pe diferite paliere, pentru diminuarea fenomenului “copiii străzii” și exercitarea unui control eficient asupra concordanței dintre prevederile statutului aprobat și activitatea concretă a fundațiilor și asociațiilor neguvernamentale care-și propun măsuri de diminuare a fenomenului „copiii străzii”;
g. Sensibilizarea opiniei publice și în mod deosebit a comunităților locale cu privire la acest fenomen și consecințele sociale grave pe care le poate genera. Stimularea civismului și a curentelor de opinie favorabile intervenției și sprijinirii instituțiilor statale și organizațiilor nonguvernamentale implicate în reducerea acestui fenomen.
2. Măsuri pe termen mediu
a. Instituirea unui sistem de apreciere a eficienței activități instituțiilor guvernamentale implicate în controlul fenomenului „copiii străzii”, urmărindu-se evoluția cazurilor de la depistare până în momentul soluționării lor definitive;
b. Organizarea unor comisii județene de profilaxie a fenomenului „copiii străzii” subordonate prefecturilor.
3. Măsuri pe termen lung
a. Înființarea pe plan local a unor servicii speciale de sprijin a familiilor cu mulți copii și situație socio-economică precară;
b. Crearea de noi centre de ocrotire sau a unor locuri de cazare de tip „azil de noapte” pentru minorii dezavantajați paralel cu suplimentarea cantinelor de ajutor social;
c. Înființarea unor cămine de nefamiliști pentru cei care depășesc vârsta de 18 ani și care provin din casele de copii;
d. Organizarea unor clase serale pentru învățământul primar și gimnazial destinate „copiilor străzii” întrucât majoritatea acestora depășesc vârsta școlară corespunzătoare.
4. Măsuri specifice structurilor operative ale serviciilor specializate ale statului
a. Intensificarea și coordonarea activităților specifice desfășurate de formațiunile de ordine publică, poliție criminală și prevenire pentru a asigura un control sistematic asupra „copiilor străzii” în contextul situației operative la nivel local și național; supravegherea calificată a acestor grupuri pentru a cunoaște în mod dinamic: numărul copiilor, zonele în care se concentrează, mobilitatea lor și motivele schimbării zonelor frecventate, preocupările de natură infracțională, identificarea adulților care se implică în mediul lor pentru exploatarea copiilor în diferite ipostaze;
b. Alături de formațiunile menționate se impune ca problema copiilor străzii să constituie obiect de preocupare și pentru Brigada de Combatere a Crimei Organizate în ceea ce privește conexiunile acestui fenomen cu nucleele autohtone ale criminalității organizate și cetățenii străini implicați în criminalitatea transnațională (rețele de pedofilie, adopțiuni ilegale, trafic de organe etc.). În acest context, se impune inițierea unui control informativ calificat (inclusiv prin cooperarea cu celelalte poliții naționale europene și “Interpol”) asupra acelor fundații și asociații neguvernamentale (interne și internaționale), care sub acoperirea unor preocupări caritabile patronează, de fapt, acțiuni de profil ale criminalități organizate sau ale unor devianți sexuali, frecvent, aceștia fiind cetățeni străini.
Se mai impune, de asemenea, ameliorarea și diversificarea cooperării dintre organele de poliție și instituțiile guvernamentale cu rol de protecție și asistență socială pentru aceste categorii de minori; similar dezvoltarea relațiilor de conlucrare cu organismele nonguvernamentale cu preocupări reale pentru reducerea fenomenului „copiii străzii”.
Secțiunea IV – Profilaxia, reducerea și controlul fenomenului satanist.
Satanismul sau “cancerul secolului XXI”, cum mai este denumit acest fenomen capătă proporții din ce în ce mai mari atât în România, dar și pe plan european și chiar mondial. Astfel trebuie bine înțeles că dacă împotriva acestui fenomen, care există, se extinde și capătă tot mai mulți adepți la nivelul întregii țări, mai ales din rândul tinerilor, nu se iau măsurile necesare de către organele abilitate în acest sens, societatea românească va suferi un cumplit dezastru.
În România situația este cu atât mai dificilă cu cât nu există nici măcar reglementări legale care să incrimineze în mod explicit astfel de fapte.
Ca și în cazul fenomenului “copiii străzii”, literatura de specialitate a intervenit și de această dată cu diferite propuneri privind combaterea acestui fenomen astfel:
– să se procedeze la identificarea și gestionarea timpurie a zonelor potențiale pentru apariția și proliferarea fenomenului satanist, prin intermediul unor „antene”, cum ar fi poliția locală, serviciile de informații, biserica, școala și familia iar acolo unde s-au constatat încălcări nu numai ale legii dar și ale moralei creștine să se ia măsuri de combatere prin intermediul celor cu competență și influență asupra tinerilor;
– crearea în cadrul actualelor laboratoare de sănătate mentală din fiecare județ, a unor echipe mixte de psihologi, psihiatri, sociologi, preoți și polițiști care să aibă ca scop dezvoltarea programelor antisectă, pentru “decontaminare” psihologică și consilierea familiilor cu membri sataniști;
– sunt necesare a se stabili legături operaționale între organismele neguvernamentale (O.N.G.) și autoritățile locale, în funcție de importanță și gravitate urmând a se prezenta propuneri forurilor ierarhice;
– pregătirea unui inventar al formelor de manifestare, pe zone și la nivel central și prezentarea de propuneri Parlamentului României pentru a constitui o comisie specială privind apariția și proliferarea sectelor interzise de lege și impactul acestora față de ordinea publică;
– inițierea de propuneri legislative din partea Comisiei parlamentare pentru stoparea fenomenului și chiar a Secretariatului de Stat pentru Culte;
– interzicerea satanismului, în mod expres, în Legea de Organizare și Funcționare a Cultelor Religioase;
– incriminarea, cel puțin la nivel contravențional, dacă nu penal, eventual prin completarea Legii nr. 61/1990 ori prin adoptarea unei noi legi a manifestărilor sataniste;
– consolidarea preocupărilor organelor de ordine publică dar și a celorlalte servicii de informații pentru supravegherea informativă a grupurilor sataniste și întreprinderea de măsuri (sau propuneri) pentru a se acționa în sensul determinării adepților sataniști de a renunța la apartenența unor asemenea curente și integrarea lor socio-culturală în spiritul moralei creștine și al democrației autentice;
– pregătirea cadrelor de poliție și informarea despre problemele specifice ridicate de activitățile sataniste, în vederea cunoașterii, prevenirii, proliferării și combaterii eficiente a fenomenului;
– o mai bună cooperare, eventual prin intermediul unui organism guvernamental, între operațiunile de depistare a celor cu manifestări sataniste și care aduc prejudicii grave ordinei publice și mediilor de cult autorizate, familie și școală, pentru a-i readuce la matca credinței în lege și în Dumnezeu. Prevenirea tinerilor care nu au aderat la satanism dar care manifestă tendințe de apreciere și care pot deveni viitorii adepți ai curentului; în acest sens și intensificarea colaborării Ministerului de Interne cu organismele abilitate pentru siguranța națională (S.R.I. și S.I.E.) în vederea cunoașterii din timp a tendințelor de extindere și organizare a grupurilor sataniste;
– preocuparea mai aprofundată cu privire la acest fenomen în cadrul Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate și în serviciile județene;
– introducerea unei grile de control pentru difuzarea emisiunilor care au conținut compatibil cu satanismul (filme de groază, videoclipuri cu muzică hard, rock, death, heavy metal etc.);
– integrarea sufletească, la nivelul conștiinței și al preocupărilor cotidiene a celor care, prin diferite metode, au fost convinși să renunțe la apartenența unor asemenea grupări, situate ca preocupare în afara legii;
– sporirea resurselor bugetare acordate educării tinerei generații, în concordanță cu extinderea activităților recreative și de petrecere a timpului liber.
Desigur acestea sunt poate câteva dintre măsurile care ar putea fi luate pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen, sau cel puțin pentru ameliorarea lui pentru că menținerea păcii, stăpânirea formelor de manifestare violentă, așa cum preciza un autor, fie chiar și în cazul unor grupuri sataniste, restrânse uneori, va fi mult mai dificilă după escaladarea lor.
CAPITOLUL IV
Concluzii
Drumul parcurs de criminologie de la “de ce?” la “cum se remediază?” a fost lung și cu multe bifurcații. Mulți teoreticieni ai acestei științe au încercat să își aducă aportul lor la obținerea unor succese în lupta cu criminalitatea, mulți mergând până în extreme, frizând absurdul, dar astfel, atingând probleme care altfel nu ar fi părut demne de pus. Multe teorii și metode rezultate din acest efort al criminologilor sunt complementare, altele sunt chiar concurente dar prin studierea lor per ansamblu se pot sintetiza cel puțin câteva căi viabile în lupta cu flagelul criminalității. S-a dovedit că de multe ori, după cum de altfel este și firesc, teoria a fost greu aplicabilă în practică dacă nu chiar imposibil. Multe eșecuri au suferit unii teoreticieni încercând să-și impună concepțiile lor în lupta împotriva criminalității, eșecuri care până la urmă s-au dovedit a fi în final doar noi începuturi în gândirea strategiei de luptă împotriva criminalității.
În urma a ceea ce am prezentat în paginile acestei lucrări credem că putem afirma că dacă “criminalitatea” este un fenomen complex, cuprinzând probleme sociale, economice, culturale, politice etc. la fel și “remedierea” criminalității trebuie să fie un fenomen care să implice aceeași arie mare de desfășurare, trebuind să atingă aproape fiecare element al vieții noastre cotidiene…
BIBLIOGRAFIE
I. LITERATURĂ ROMÂNĂ
1. T. Amza “Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică”, Editura “Lumina Lex”, București, 1998.
2. T. Amza, “Criminologie”, Editura “Lumina Lex”, București, 1998.
3. Aurel Dincu, “Bazele criminologiei”, Editura “Proarcadia”, București, 1993.
4. Ion Gheorgiu-Brădet , “Criminologia generală românească”, Editura Tipocart Brașovia, 1993.
5. I. Mocanu, “Un front invizibil”, București, 1983.
6. Rodica Stănoiu, “Introducere în criminologie”, București, 1990.
7. Rodica Mihaela Stănoiu, Ortensa Brezeanu, Tiberiu Dianu, “Tranziția și criminalitatea”, Editura Oscar Print, 1994
8. T. Pop, “Curs de criminologie”, Cluj.
9. I. Oancea, “Probleme de criminologie”, Editura ALL, București, 1998
10. I. Puhontu, N. Cristocea, G. Lavrov, P. Sârbulescu, “Forme și metode de prevenire a infracțiunilor împotriva avutului obștesc”, în “Justiția noua” nr. 5/1963,
11. V. Pătulea, S. Stelu, “Perfecționarea activității de prevenire a faptelor antisociale”, în “Revista română de drept” nr. 1/1978,
12. C. Bulai, “Premise teoretice și metodologice ale cercetării criminologice”, în „Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1970
13. G. Antoniu, “Conceptul de prevenire a infracțiunilor”, în “Studii și cercetări juridice”, nr. 1/1981.
14. George Antoniu “Conceptul de prevenire al infracțiunilor” în “Studii și cercetări juridice”, nr. 2/1980.
15. A. Ungureanu, “Drept penal român – partea generală”, Editura Lumina Lex, București – 1995.
16. T. Pop, “Penologie și Știință penitenciară”.
17. I. Oancea, “Drept penal”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
18. C. Mitrache, “Drept penal român – partea generală”, Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București 1997.
19. R. M. Stănoiu și colab., “Drept penal – partea generală”, Editura Hyperion, București, 1992.
20. N. Volonciu, “Drept procesual penal”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
21. V. Dongoroz, “Explicații teoretice ale Codului procedural penal român”, vol. I, Editura Academiei, București, 1975.
22. E. Cioran, “Singurătate și destin”, Editura Humanitas, București, 1991.
23. I. Voicu, “Banii murdari și crima organizată”, Editura Artprint, 1995.
24. I. Baciu, S.M. Rădulescu, “Corupția și crima organizată în România”, Editura “Continent XXI”, București, 1994.
25. D.D. Șaguna, “Drept financiar și fiscal”, Editura OscarPrint, București, 1997, vol. I.
II. LITERATURĂ STRĂINĂ
1. Werner Bauwens, Luc Reychler, “Arta prevenirii conflictelor”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1996.
2. G. Stefani, G. Levasseur și R. Jembu-Merlin, “Criminologie și știința penitenciară”, vol. 1.
3. Van Bemmelen, “Criminologie”, Tjeenk Willink Zwolle, 1942, în P. J. Van der Walt, G. Cronjé, B. F. Smith, “Criminology. An Introduction”, Pretoria Haum, 1982.
4. J. Pinatel, “Traite de droit penal et de criminologie”, vol. III, Dalloz, Paris, 1963.
5. Denis Szabo, “Reflecții asupra criminalității contemporane”, în “Studii și cercetări juridice” nr. 4, 1987.
6. Uwe Evald, “Development in criminality in the new federal states”, Paper presented at the 50th Annual Meeting of the American Society of Criminology: November 19-24, 1991, San Francisco.
7. Katalin Gonczol, “Le peur du crime”, Revue Internationale de Criminologie et de police technique, no. 4, 1993.
8. R. K. Merton, “Social structure and Anomie”, în “Social Theory and Social Structure”, Glencoe, Free Press, 1957.
9. E. Seeling, “Traité de criminologie”, trad., P.U.F., Paris, 1956.
10. E. Johnson, “Handbook on Crime and Delinquency Prevention”, New York, Greenwood Press, 1987.
11. G. Kaisser, “Kriminologie: Ein Lehrbuch”, Heidelberg, C.F. Mueller Juristischer Verlag, 1988.
12. Didier Duval, “Fenomenul corupției: aspecte juridice, mijloace de prevenire și reprimare, intervenție”, Simpozion București, 19-21 iunie 1996.
13. Sutherland, D. Cressey, “Principles of Criminology”, Ediția a V-a, Philadelphia, 1955.
III. REVISTE DE SPECIALITATE
1. “Justiția noua” nr. 5/1963.
2. „Studii și cercetări juridice”, nr. 3/1970.
3.“Revista română de drept” nr. 1/1978.
4. “Studii și cercetări juridice”, nr. 2/1980.
5. “Studii și cercetări juridice”, nr. 1/1981.
6. “Jurnalul Național” din 5 mai 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Remediile Criminalitatii din Perspectiva Cercetarii Criminologice (ID: 125299)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.