Religie Si Societate. Institutia Traditionala a Religiei Vs. Modernizarea Societatii

Religie și societate. Instituția tradițională a religiei vs. modernizarea societății

Lucrarea se concentrează asupra relației dintre societate și religie în perioada Evului Mediu și Modernitate, a Creștinism în particular, și a rolului jucat de acesta în dezvoltarea, elaborarea și implementarea paradigmei identitare pe scena europeană. Religia este unul din cei mai vechi lianți sociali. Ea aduce în prim-plan ideea de unitate, legătura dintre cei care sunt din același neam mai presus de granițele politice. De aceea, este important de urmărit evoluția pe care o are acest domeniu. Structura acestei lucrări este arborescenta, inițial, se împarte în trei capitole majore: Puterea sacrului și rolul Bisericii, Religie și societate și Religie și raționalitate – secularizare, care la rândul lor dezvolta alte subcapitole. Fiecare capitol are un cuvânt cheie, comun: religie; reprezentând, în același timp, și una din temele majore ale acestei lucrări. Alte teme sunt după cum urmează, în ordinea capitolelor: 1. Sacralitatea și simbolistica (sacrul), 2. Societatea și 3. Politica (statul). În raport cu religia, aceste teme capătă un sens major ce determină bună înțelegere a lunii în care trăim astăzi: secularizăm printr-un proces de raționalizare elementele sacre însă, nu înseamnă că ele nu mai există. Societatea modernă este o societate a simbolului în care fiecare acțiune are o simbolistică anume. De asemenea, politica, în urma simbiozei pe care a avut-o cu biserica, a preluat numeroase caracteristici din sistemul de organizare interioară a acesteia. Iar societatea a fost cea care a însuflețit acest “trend” din pricina nevoii sale de a da un sens diferit vieții cotidiene și pentru a ieși din rutină. Unii indivizii fiind atât de înflăcărați de crezul lor încât l-au transformat în extremism (organizațiile religioase teroriste). Lucrarea de față și-a propus să analizeze relația dintre teme menționate anterior, să exploreze resursele creștine și mai mult, pentru înțelegerea, elaborarea și implementarea idei de unitate socială extinsă la nivel european sau chiar global.

Identitatea europeană, națională, globalizarea și terorismul religios sunt printre conceptele cele mai uzitate în planul politic contemporan la nivel European. Conceptul de identitate europeană a fost determinat de fenomenul religios creștin care a structurat și cultura europeană. Obiectivul principal al cercetări este acela de a intelege și explica, într-o manieră unitară, această sferă a preocupărilor pentru comunitatea europeană (Uniunea Europeană), în cadrul relațiilor internaționale, căutând, în principal, rolul Creștinismului în dezvoltarea conceptului și în elaborarea și promovarea paradigmei statului de drept (democrația).

Pornind de la ipoteza că integrarea europeană nu mai poate fi impulsionată numai de dorința de pace sau bună starea economică, lucrarea de față dorește să pună în discuție importanța factorilor religioși și culturali, modul cum aceștia se împletesc în crearea sentimentului de apartenență și de identitate europeană.

Primul capitol, împarte cercetarea în două direcții: religiile arhaice și religiile moderne care au ca element comun sacrul. De asemenea, Biserica, instituția puterii politice a Evului Mediu subliniază anumite elemente religioase mai puțin compatibile cu realitatea modernității, avem, astfel urmatoarele capitole: Trăsătură distinctivă a gândirii religioase: Sacrul, Credința și practicile religioase și Simbolul și mitul – instrumente religioase ale Puterii. Voi încerca, mai întâi, să precizez semnificațiile cuvântului sacru, semnificații pe care le-a căpătat termenul datorită experienței trăite în profan. Reflecțiile gânditorilor asupra acestui fenomen sunt nelimitate și extraordinar de reprezentative pentru ceea ce stă la baza gândirii moderne. Apoi, ideea de unitate a apărut pentru prima dată în societățile primitive, acolo unde comunitatea era primară, nu individul, iar acest lucru se observa plecând de la religiile primitive și sistemele de simboluri pe care le dețineau și care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, iar o dată cu aparitia sistemele religioase complexe (creștinismul, islamismul și budismul), ideea s-a universalizat căpătând accente globale. Voi compara sistemele religioase între ele și deopotrivă cu cele primitive. Se va observa, astfel, elemente comune care arata necesitatea și intensifică acesta idee de sacru comun și de comunitate (ekklesia). Simbolul și mitul ca instrumente ale Puterii divine justifica acțiunile indivizilor și însuflețesc popoare întregi.

Al doilea capitol este, de asemenea, împărțit tripartit: Biserica – instituție religioasă, cadru de formare al puterii spirituale și legislative, O nouă ordine: statul național și Moralitatea faptelor religioase și dreptatea socială. Ideea de unitate a Europei apare în Evul Mediu, unde Biserica dorește unitatea creștinilor. Această Europă a Evului Mediu trece printr-o perioadă sumbră, este afectată de invaziile barbarilor și de criza bisericilor. Carol cel Mare este cel care încearcă o unificare a popoarelor în ideea unității creștine. Aici, mai avem de precizat numai rolul jucat de Biserică în cultura Evului Mediu, și anume că a avut o importantă influență asupra culturii, fiind sursă de inspirație pentru toate domeniile, literatură, arhitectură, muzică, pictură. Mai întâi, voi prezenta o scurtă istorie a perioadei Evului Mediu, în centrul căreia se află Biserica, după care vom vedea aspectele monopolului de putere utilizate într-un stat papal. Tot în acest capitol, se va face trecerea de la societățile medievale la modernitate. La sfârșitul Evului Mediu Biserica zguduită din interior nu mai are o influență puternică, iar în acest fel, țările se îndreaptă spre un alt mod de unitate organizațională, spre statul național. Voi aborda conceptul de stat național ca pe o nouă perspectivă organizațională externă a societății și internă din punctual de vedere al moralității și ideii de dreptate socială comună tuturor. Mai mult, aspectele religioase sunt centrale în acesta constatare prin internalizarea conceptelor de etică religioasă, tradiție populară și naționalism ale statelor în cauză, axându-mă pe moralitatea din societate și pe ideea de dreptate socială pe care oamenii au pus-o în legătură cu drepturile și libertățile lor.

Ultimul capitol se proclama a fi cel mai actual, în condițiile în care tratează problemele statului de drept contemporan, cu următoarele subcapitole: Secularizarea și Ideile religioase și necesitatea unei gândiri colective. Procesul de secularizare inseamna indepărta religiozității din societățile contemporane. Aceste-I afirmatii i-se ivesc doua intrebari: Procesul de secularizare este un demers spre progres sau este numai un mit? Îndepărta religiozității din societățile contemporane reprezintă soluția optimă pentru indivizi? Și cu toate acestea, cutumele și obiceiurile par mai puternice ca oricând. Poate că îndepărtarea Bisericii de societate a creat o prăpastie în spiritualitatea modernă, iar necesitatea sacrului a revenit în actualitate. Europa nu mai reprezintă o unitate, însă este necesar de conștientizat ideea de unitate pentru ca acesta ne oferă o identitate, o identitate europeană.

Identitatea europeană se constituie, în cele din urmă dintr-o Europă care de-a lungul istoriei a suferit schimbări majore, o Europă trecută prin două războaie devastatoare, o Europă a reformelor în plan politic și social și în cele din urmă o Europă a alianțelor. Cu această identitate specifică, Europa își creează un nou destin asupra căruia e stăpâna. Se îndreaptă într-o direcție progresistă, cu un plan bine stabilit pentru viitor. În cele din urmă, ideea de unificare se realizează prin asumarea identității europene. Ideea de unitate a Europei a pornit din nevoia oamenilor de apartenență, printr-un spirit identificator ei au simțit că aparțin națiunii Europei.

Europa așa cum o voi prezenta în acesta lucrare este ea însăși o unitate. Putem numi Europa un spirit ce nu sar fi putut realizat în altă parte decât pe meleagurile bătrânului continent având contribuția tuturor factorilor necesari formarii. O Europă geografica este ușor de identificat, se întinde de la Munți Ural și Marea Caspică, în est, până la Oceanul Atlantic în vest, în nord Oceanul Artic, iar în sud Marea Mediterană, însă o Europă istorică este complexă și mereu în transformare. Cu toate acestea, Europa ne apare fiecăruia din noi diferit, poate că ține de naționalitatea fiecăruia sau de religie sau e doar specificul ei de a fi diferită.

Puterea sacrului și rolul Bisericii

«O religie este un sistem solidar de credințe și de practici relative la lucrurile sacre, adică separate, interzise – credințe și practici care îi adună într-o aceeași comunitate morală numită Biserica pe toți cei care aderă la ele» (Durkheim, 1995, p. 108-109).

În continuare, voi analiza trăsătură distinctivă a gândiri religioase (sacrul), modul în care se comportă oamenii religioși în comunitate prin compararea credințelor religioase și simbolul ca element de actualitate cu puternice accente de sacralizare.

Trăsătura distinctivă a gândirii religioase se bazează pe categoria sacrului în relația sa cu profanul; acestea fiind elementele și tot o dată modalitățile prin care credința religioasă se manifestă.

Ceea ce este cu adevărat important reprezintă sentimentele pe care indivizii le au în fața unor elemente ale sacrului: puterea, absolutul, spaima și o realitate covârșitoare. Iar o relație deosebită există pentru omul religios care a înțeles aceste elemente și pe care le trăiește într-un univers propriu de-a lungul timpului, manifestate prin ritualuri și practici specifice. Apoi, rămâne de văzut care este efectul pe care îl are sacrul asupra realității lumii noastre.

Două elemente importante pe care omul le deține și le poate utiliza conform nevoilor și dorințelor sale sunt convingerile și acțiunile. Convingerile indivizilor pot fi ușor schimbate în credințe, iar acțiunile pe care le realizează în acest context, se pot numi practici religioase (ex. Rugăciunea). Ritualul poate să aibă pentru început forma unui obicei, o acțiune pe care o realizează un individ și care se repetă cu regularitate. Această acțiune poate fi adoptată, în timp, de mai mulți indivizi sau de un grup (adunare, ecclesia, Biserica). Astfel, avem elementele specifice unui sistem religios.

Am să fac o paralelă între credințele arhaice și religiile moderne, cu preponderență actuale, pentru a regăsi anumite elemente comune, în condițiile în care avem un set de credințe bazate pe superstiții și ritualuri păgâne pe de-o parte și religia creștină, religia islamică și budismul, pe de altă parte, acestea din urmă fiind întemeiate pe un sistem cultural complex. Divinitatea în toate aceste sisteme se identifică cu ideea de sacru. Un sistem religios complex presupune pe lângă elementul sacrului, cadrul de desfășurare al ritualurilor și rugăciunilor, Biserica, credincioșii, presupune o dogmă întemeiată pe mit și simboluri astfel încât durabilitatea sistemului să fie veșnică. Mitul conturează povestea realității și o face credibilă pentru cei care participa la ea. De aceea, mitul este unul dintre principalii stâlpi de susținere a adevărului contemporan.

Aceste concepte reprezintă punctul de plecare spre o analiză și o mai bună înțelegere a elementelor religioase cu scopul de a aduce în prim-plan motivația indivizilor sociali, diferiți din multe puncte de vedere, la o apartenență comună, fie că acel ceva reprezintă apartenența la o religie comună, un spirit civic sau național, pacea în lume, interes economic sau politic sau orice altceva care îi determină pe indivizi să se unească pentru un scop comun. Diversitatea continentului european oferă acest cadru de apartenența comună a națiunilor la ideea de unitate.

Trăsătură distinctivă a gândirii religioase: Sacrul

Sacrul reprezintă unul dintre elementele comune ale popoarelor aflate pe continentul European datorită religiei creștine, și mai mult este elementul comun al tuturor religiilor, astfel, putem vorbi nu numai de o unitate creștină la nivel european, ci mai mult, de o uniune a tuturor credincioșilor, indiferent de confesiunea religioasă, o unificare extinsă la nivel global.

Din categoria sacrului fac parte credința și speranța legate indubitabil de aspectul religios care le însoțește. În această formă în care credința și speranța se prezintă mai presus de rațiune și de spațiul fizic, de tangibil, individul se găsește într-o postură mai aproape de sine însuși care-I oferă energia spirituală necesară pentru efectuarea și susținerea activităților sociale. Această categorie a sacrului se poate extinde și poate să capete trăsături distincte în funcție de domeniu, moral sau juridic, ceea ce determină întinderea granițelor sale spre rațional.

Sacrul își face prezentă o dată cu societățile primitive și continuă până în prezent iar complexitatea categoriei depinde de perioada istorică și de tipul sistemului religios. Sacrul și profanul sunt categorii opuse, însemnând că tot ceea ce reprezintă unul dintre acestea celălalt nu este și invers. Eliade analizează sacrul în raport cu profanul așa cum îl percepe omul religios. Pe când Durkheim face o distincție clară între cele două categorii și subliniază separarea acestora și importanta neintersectării lor în societățile totemice. Avem, astfel, trei părti esențiale ale oricărui sistem religios: omul religios, sacrul și profanul. Intrinsec legate, având un sens profund numai împreună, separate fiind elemente incomplete cu o rezonanță slabă în societate și religie, cele trei elemente sunt baza pe care se crează și structurează sistemele religioase.

Sacralitatea a ceva consta în faptul că poate fi sesizată de omul religios numai dacă acesta conștientizează existența elementului sacru și îi observă manifestarea în profan. Sacrul apare sub diferite denumiri sau forme, în diferite ipostaze din diferite religii sau credințe primitive. Religiile primitive ofereau acestei categorii a sacrului o însemnătate puternică cu o forță pe care noi azi o avem în lege, sinonimă cu tabu-ul din societățile totemice. Așa cum precizează și sociologul Emile Durkheim, tabuul limitează la a interzice anumite modalități de a acționa. Mai mult, sociologul subliniază importanța interdicțiilor în sistemele religioase și necesitatea lor. Pentru un sistem religios valid interdicțiile sunt cu precădere necesare. Astfel, tabuul din prisma definiției clasice. Este specific în primul rând societăților arhaice, fiind mai dificil să-l asociem societăților contemporane, de aceea în sistemele religioase complexe regăsim tabuul transformat în variațiile simple ale sacrului și profanului.

Conform lui Rene Girard elementul specific categoriei sacrului este sacrificiul. Acesta este specific, în primul rând societăților primitive, societăților care nu au un sistem de organizare la nivel politic. Ordinea poate fi stabilită, astfel, numai printr-un act cu o conotație sacră, de cele mai multe ori un act de violență din care cel mai mare beneficiu al comunității este stabilirea ordinii publice. Violența este eliminată din viața comunității tot printr-un act de violentă, care în mod bizar reușește să restabilească ordinea.

Societăților primitive le-a lipsit un sistem prin care să impună ordinea și dreptatea în comunitate, de aceea, ele recurg la practici și ritualuri închinate zeului, prin care cer ordine și liniște în comunitate și îi mulțumesc acestuia prin sacrificiu; acest fapt fiind un prilej de bucurie și sărbătoare datorită actului pe care l-au realizat că fiind sacru. Sărbătoresc și se bucură prin jertfa pe care au adus-o divinității. Iar fumul ridicat la ceruri reprezintă un alt fenomen sacru prin care se realizează comunicarea cu zeul. În societățile actuale, ordinea publică este stabilită de un sistem juridic drept, ne mai fiind necesar sacrificiul pentru stabilirea ordinii publice. În acest caz, sacrificiul își pierde caracterul violent și se îndreaptă spre un țel nobil, sacrificul fiind realizat din iubire, și condiționat, astfel, numai de voința propie.

Mircea Eliade vorbește de un sistem complex al sacrului în care anumite elemente specifice au un rol bine determinat și cu necesitate urmează anumite direcții din medii diferite, astfel, avem în prim-plan omul religios care printr-un element mediator are posibilitatea de a surprinde sacrul, acest proces fiind însuși actul de manifestare al sacrului. Două componente fantastice sunt prezentate de Eliade ca aparținând categoriei sacrului: 1. Hierofanie (actul de manifestare al sacrului) are loc învăluit de mister: ființa (omul religios), lumea transcedentală (sacrul) și "cu totul altceva" (element al mediator, sacralitatea). Sacrul din perspectiva omului religios este realitate, forță, prolific (sursă de viața și fecunditate) 2. Cratofanie: sfințenia. Hierofania este forma pe care sacrul o manifestă în profan, ca exemplu avem ritualul, în comparație cu cratofania care reprezintă puterea sacrului, mitul. Mitul reprezintă pentru populațiile primitive, de cele mai multe ori, cultul și învățăturile religiei lor. Sau, altfel spus, cratofania este forța pe care o are sacrul în momentul manifestării sale, iar hierofania este manifestarea propriu-zisă.

Toată această simbolistică cu privire la elementul sacrului caracterizează complexitatea lui și, conform lui Eliade, dezvăluie adevărata identitate spirituală a omului modern, atâta timp cât acesta nu se regăsește într-o criză spiritual datorită procesului de secularizare. Mai mult, Eliade pleacă în studiul sacrului de la premisa că acesta categorie reprezintă principala caracteristică a societăților arhaice. De asemenea, recunoașterea unor elemente sacre, impun omului contemporan acceptarea și asumarea unui trecut istoric comun cu alți indivizi.

Otto are si el o teorie complexă în care descrie elementele sacrului și modul de manifestare a acestei categorii făcând o distinctive clară între cele două planuri, sacru și profan. El pune accentul pe experiența religioasă prin sentimentele pe care ființa inferioară le are în fața sacrului. Astfel, avem următoarele etape ale numinosul (colosalul este formă superioară a numinosului): misterium tremendum- a. tremendum (sentiment de spaimă, groază, al înfricoșătorului), b. majestas (superioritate, elementul puterii absolute), c. energia, d. elementul stării de creatură ( este un element secundar al numinosului și reprezintă un sentiment pe care îl trăiește ființa inferioară, individul în momentul întâlnirii cu sacrul), e. misterul și f. fascinans absolute. Numinosul este copleșitor pentru individ, prin urmare, în cercetare lui Otto, sacrul este este central, individul se raportează la sferă sacrului, ci nu invers, așa cum vedem din cercetarea lui Eliade, unde individul este centrul: „Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată, adică într-un spațiu sacru “. Individul nu trebuie să se raporteze la sferă sacrului pentru experiența religioasă (așa cum o vede Otto) deoarece sacrul se manifestă și în profan și chiar un om areligios poate înfăptui un act cu caracter sacru.

Datorită faptului că Biserica și-a asumat rolul de îndrumător al supușilor în momentul în care aceștia aveau nevoie de protecție, supremația instituției se justifică în fața credincioșilor prin același fenomen pe care omul religios îl trăiește în fața numinosului: starea de creatură inferioară și condiția de muritor.

Pentru Otto sacrul este legat de zona sentimentelor și mai mult, Caillois îl încadrează în raport cu atitudinea religioasă de sensibilitate. Divinitatea (numinosul) alături de suflet și libertate, elemente superioare, adunate și trăite de către omul religios în mister prin intermediul simbolului, reprezintă o valoare intrinsecă (sacrul). Conform lui Roger Caillois avem doi poli ai sacrului: a. Puritatea: respect, dragoste, recunoștință și b. Impuritatea: dezgust, oroare, spaimă. Gânditorul pune accentul în acest caz pe interacțiunile care au loc între cele două planuri. De asemenea, sacrul este corelat cu lumea omului religios așa cum apare și la Eliade, apelând la sensibilitate și totodată la forță. Ordinea lunii este scopul și finalitatea elementului pur, iar relațiile acestuia cu impurul au efecte directe asupra profanului.

Emile Durkheim pune accentul pe sacrul comun, al grupului social deoarece el pleacă de la studiul religiilor primitive în care obiectul profanului în raport cu sacrul îl reprezintă comunitatea, grupul. Și mai mult, el vorbește de o dimensiune morală a categoriei sacrului în raport cu grupul. Religiozitatea în componența sa are trei elemente esențiale: Supranaturalul (sacralitatea, ceva mai presus de înțelegerea individului, un fenomen inexplicabil), misterul și divinitatea (orice credință are un zeu sau mai mulți). Factorul declanșator al societății moderne, al integrării indivizilor într-o structură atât de divizata, pare a fi, religia: „Religia nu este doar o serie de sentimente și activități; în realitate ea condiționează modurile de gândire ale indivizilor din culturile tradiționale”. Durkheim se bazează pe tradițiile sociale care au scopul de a întregii grupul și a da un sens de unitate și comunitate acestuia.

Un element important, fără de care nu se poate realiza sacrul este misterul: “Dumnezeu este un Mister, dar un Mister spre care omul transcende și cu care se întovărășește.” Dacă misterul nu ar fi prezent, sacrul și-ar pierde funcția de element definitoriul al minunii, al binelui suprem și fenomenului inexplicabil.

Fiecare gânditor are o viziune și o trăire proprie a ceea ce vrea să treacă drept element al sacrului, deși sentimentele care-i încearcă pe aceștia par a fi diferite și uneori contradictori au ceva comun în definirea acestei categorii a religiosului: (1) în primul rând este vorba de ambivalența sacrului, aici fiind observabilă dualitatea bine-rău, (2) iar în al doilea rând, se opune profanului. De aceea, pentru a desăvârși și a înțelege importanța sacrului că trăsătură distinctivă a gândirii religioase este necesar să-l punem în antiteză cu elementul profanului.

Profanul se caracterizează prin real și rațional. O primă distincție între cele două elemente ar fi aceea că sacrul privește religia în cea mai pură formă a sa, în spiritualitate și în simțiri iar profanul se reflectă în instituțiile religioase, Biserică și lăcașele de cult. Altfel spus, avem o religie spirituală și o religie socială. Sacrul fără profan nu există, deoarece putem sesiza apariția acestuia numai datorită categoriei profanului care face posibilă manifestarea sacrului în diferitele sale forme. În schimb, profanul fără sacru este pură realitate, cu o conotație negativă a acestei realității și a aspectele lor vieții cotidiene fiind o categorie atât de brutală și lipsită de misticitate. Necesitatea sa în raport cu religiozitatea apare ca un cadru de desfășurare a sacrului. Iar relația dintre cele două este precum a apei cu uleiul. Profanul (apa) susține la suprafață sacrul (uleiul) însa nu se contopește cu el.

În societățile primitive, sacrul în diferitele sale forme era necesar din pricina lipsei unui sistem de dreptate. Mai târziu, în momentul în care Biserica își asumă aceasta responsabilitatea de a face dreptate și de a cârmui societatea prin putere politică și economică, devine coruptă și pierde, astfel, din valoarea sacrului. Omul religios fiind confuz în acest context, nu mai conștientizează sacrul ca sentiment de spaimă și înfricoșare în fața colosalului, ci numi frica pe care Biserica o impune prin puterea sa nelimitată.

Motivul pentru care azi nu mai avem nevoie de sacru este pentru că nu mai vedem și nu ne mai uimește minunea dumnezeiască deoarece avem un sistem care veghează la respectarea ordinii și dreptății distinct de Biserică, un sistem pe care indivizii din societate l-au ales independent de orice formă a divinității, nu printr-un ritual simbolic ci printr-o procedură rațională necondiționată care implică toți agenții. Iar, o dată cu eliminarea instituției bisericești din viața politică, acesta își pierde semnificația pe care o avea în mințile supușilor săi la început, fiind azi, numai o opțiune de gust și poate de tradiție populară.

Sacrul dispare o dată cu apariția și dezvoltarea mașinilor care ne arată din ce în ce mai multe posibilități de a înțelege ceea ce societățile primitive numeau supranatural sau îi atribuiau o valoare magică. Tehnologia a fost cel mai are mister, descifrat ulterior. Tehnologia nu mai este azi un mister, nu o mai conștientizam ca pe o minune deoarece considerăm că ne aparține, noi am construit această mașina, nu divinitatea; nu exista miracol este știința pură.

O mai bună înțelegere a sensului și semnificațiile sacrului înseamnă o mai bună înțelegere a ființei umane ca prezență privilegiată în lume. Satul, în societățile actuale, în raport cu profanul, nu se manifestă deoarece nu mai există, așa cum apare la Eliade, omul religios care să-I surprindă esența și să trăiască manifestarea sa.

1.2. Credința și practicile religioase

Gradul de religiozitate depinde de relația pe care indivizii o au cu elementul sacrului. Însă, religiozitatea se distinge cu totul de experiența religioasă pe care nu o trăiești neapărat datorită gradului de credința religioasă, aceasta fiind cel mai adesea experimentata prin practicile religioase. Rolul lor este acela de a întării credința, anumite ritualuri având semnificații specifice. Iar, anumite simboluri au la rândul lor semnificații prin care se încearcă apropierea credinciosului de cele sfinte. Credința poate fi justificată ca o atitudine pe care individul o poate avea raportată la o situație sau o anumită stare de fapt cu caracter religios sau nu, însă, speranța nu este limitată de religie.

Durekhemin subliniază faptul că religia nu se referă numai la credința ci, se structurează pe anumite practici religioase, manifestate în societate prin ritual: „ .. reprezentările religioase sunt reprezentări colective care exprimă realități colective; riturile sunt moduri de a acționa care nu iau naștere decât în sânul unor grupuri și care sunt destinate să suscite, să întrețină sau să refacă anumite stări mentale ale acestor grupuri”

Aspectele sistemelor religioase pe care le voi analiza, in continuare, sunt: divinitatea, viața de după moarte, cultul, morala și sistemul de ordine, practicile religioase. În urma analizei acestor aspecte ale unor credințe diferite urmează încercarea de a da o definiție aplicabilă universal oricărui sistem religios tocmai datorită elementelor comune pe care le voi identifica. Credințele diferite la care fac referire sunt chiar marile religii, existente la nivel global: 1. Iudaismul, creștinismul (cu variantele sale dintre care amintim aici catolicismul, ortodoxia și protestantismul), 2. Islamul (cu cele două școli majore ale sale: sunnismul și șiismul), 3. Hinduismul, budismul – existând nenumărate denominații, secte, mișcări și asociații religioase, și vechile credințe păgâne, unele dintre le păstrându-și încă vii tradițiile (religiile din Africa și Australia).

Divinitatea

Iudaismul pare a fi prima religie monoteistă, Iehova reprezentând pentru evrei Dumnezeu. În creștinism, atât pentru catolici cât și pentru ortodocși, la fel ca și pentru evrei divinitatea este reprezentată de un singur Dumnezeu care întruchipează binele absolut. Credințele societăților primitive africane sunt de tip monoteist, așa cum este și creștinismul, însă valoarea pe care indivizii acestor societăți o atribuie zeului se aseamănă cu primele manifestări ale sacrului așa cum îl descrie Otto, unic, creator al tuturor lucrurilor (această concepție este răspândită mai ales la popoarele din Africa central și de răsărit, cel mai adesea au denumiri precum: Mungu, Mulungu, Murungu). În culturile vest-africane, elementul spiritual care însuflețește omul vine de la Zeul Cerului și numai prin această însuflețire omul poate să "participe la puterile cosmice care se manifestă în natură."Budismul se aseamănă cu creștinismul – ortodox din punct de vedere al povesti nașterii zeului. Mitul spune că: Bodhisattva și-a ales singur părinții în timp ce era un zeu în ceruri, a fost născut dintr-o fecioară, din coapsa dreaptă a acesteia, într-o gradină. Buddha este un zeu care a coborât pe pământ întrupat într-un corp de muritor, asemenea lui Issus, fiul lui Dumnezeu, care a primit har de la Duhul Sfânt și a devenit om:

"Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumina din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară, și S-a făcut om.’

Aici observam importanta mitului care atribuie zeului un anume grad de misticitate având o poveste a nașterii simbolică care îi fascinează pe adepți și le întărește credința datorită acestei minuni.

Allah este Dumnezeu în cultura islamică, singurul Dumnezeu: “nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mohamed este trimisul său.” Mohamed este un profet asemenea lui Moise: așa cum Moise a urcat pe munte și a adus la întoarcere două placi pe care erau scrise cele zece porunci, în același fel a adus și Mahomed Coranul. Mai mult, se observa aici similitudinea dintre miturile a două sisteme religioase distincte, a două părți ale lumii diferite geographic, politic și cultural, care au la bază aceeași poveste.

Viața de după moarte

Viața de după moarte în creștinism este caracterizată de o viziune dualistă: sufletul având continuitate și după moarte, de asemenea, viața pe care ai trăit-o în această lume influențează călătoria sufletului mai departe către rai sau iad, până la Judecată pentru Mântuire. Membri triburilor africane sunt și ele conștiente de dualitatea suflet – trup, iar moartea este în acest context un nou început al sufletului independent de trup. De asemenea, cultul lor bazându-se pe strămoși, “adesea se stabilește o legătură între un strămoș decedat și unul din urmașii săi la care se descoperă asemănare.” Budiștii au renașterea de după moarte în condiții diferite față de ce era anterior, reîncarnare și Nirvana, stadiu ultim pe care îl atinge sufletul, un fel de mântuire la creștini. Și religia islamică promovează continuitatea vieții după moarte, oferind două posibilități: Rai sau Iad, asemenea creștinismului, mai mult, se vorbește și de Judecată de apoi care urmează înainte de un nou început: “Învierea trupurilor este în fapt o nouă Geneza. Deoarece intervalul dintre moarte și Judecată este o stare de inconștiență..”

Cultul

Cultul evreilor are ca fundament legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul evreu prin intermediul lui Avramm. Poporul ales (evreri) aveau responsabilitatea să ducă cuvântul Domnului și altor popoare, iar Iahova, în schimb, va avea grijă de poporul Său. Ortodoxia are ca fundament sfintele învățături ale Evangheliei (Biblia, cu Vechiul Testament și Noul Testament), prin care este promovată bună purtare a credinciosului, Sfânta Treime, Sfintele Taine și Biserica. Cultul credințelor primitive se bazează pe străbuni sau pe duhuri deoarece religia este transmisă de la o generație la alta prin viu-grai. Aceste credințe au ca puncte centrale vrăjitoriile și sacrificiile, astfel, mitul este principalul instrument al culturii religioase tribale. Asemenea credințelor primitive, învățăturile budiste, sunt transmise pe cale orală: Cele patru Adevăruri Nobile și Calea de Mijloc. Învățăturile budiste prezintă viața ca un șir de suferințe din pricina dorințelor pământene, insă în momentul în care vom reuși să stăpânim suferința prin schimbarea vom reuși să trecem la un nivel superior de spiritualitate. Cultul hindus se bazează pe ritualuri și ceremonii, reprezentări comportamentale luate ca modele, lăsând credincioșilor libertate în ceea ce privește concepțiile cu caracter filozofic, iar un punct central al cultului îl reprezintă tolerant religioasă și asimilarea unor elemente din alte religii. Cultul Islamic are la bază învățăturile din Coran și informațiile din Tradiție.

Morala și sistemul de ordine

În creștinism, Dumnezeu, este perceput de către credincioși ca pe o instanță morală interioară, scopul final spre care se tinde fiind Mântuirea. Sistemul de ordine la creștini este reprezentat de Biserică și Decalog. Unele din poruncile sacre au fost cuprinse, ulterior în legea societăților moderne. De exemplu, porunca a șasea: "să nu ucizi", reprezintă, sub o altă formă mesajul Art. 22 din Constituția României, Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, alineatul 1, 2 și 3: “(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă. “ Diferența evidenta constă în faptul că în primul caz pedeapsa în cazul nerespectării reguli vine abia la finalul vieții, pe când în cel de-al doilea caz pedeapsa este aplicată imediat de un sistemul de justiție imparțial. Mai mult, porunca este dată de Dumnezeu, astfel, oamenii nu își pot asuma întreaga responsabilitate în cazul nerespectării, însă în momentul în care indivizii instituie o regulă ei sunt conștienții și de sancțiunile care vor urma în cazul nerespectații legii.

Doctrina creștina promovează iubirea necondiționată față de aproape și de Dumnezeu, in schimb, doctrina budistă reprezintă, în sine, o conduită etică bazată pe Calea de Mijloc prin care se promovează dragostea. Cultul Islamic este mai mult decât o religie, este un sistem normativ prin care se reglementează ordinea în societate. Cei cinci stâlpi ai Credinței pe lângă faptul că impun anumite practici religioase reprezintă simbolic un sistem moralizator, atâta timp cât indivizi respectă înscrierile de pe stâlpi sunt buni credincioși si respecta legea.

Practicile religioase

A fi un bun creștin practicant înseamnă să urmezi învățătura creștină, să mergi la Biserică, la Liturghia de Duminică și la toate celelalte sărbători pentru a te ruga Dumnezeului, să respecți calendarul bisericesc, postul, să te împărtășești, și să participi la ceremoniile cu ocazia evenimentelor personale: botezul, cununia și înmormântarea.

Sacrificiul este o practică esențială a cultelor religioase primitive. Iar o altă practică importantă este inițierea, pe care o putem asocia cu botezul la creștini. Budismul se practică prin anumite tehnici de meditație care implică exerciții de yoga. După cum am precizat anterior, cei cinci Stâlpi ai Credinței fac obiectul practicilor religioase islamice.

Toate aceste simboluri de credințe au în comun anumite elemente care satisfac pe de-o parte cerințele societății in sine si pe de alta cerințele Bisericii ca putere ecleziastică. O definiție a religiei ce pare a se aplica mai multor credințe religioase este dată de Clifford Geertz:

“.. religion îs: (1) a system of symbols which acts to (2) establish powerful, pervasive, and long-lasting moods and motivations în men by (3) formulating conceptions of a general order of existence and (4) clothing these conceptions with such an aura of factuality that (5) the moods and motivations seem uniquely realistic.

A system of symbols which acts to…”

Definiția pare a avea un caracter universal, aplicabil oricărui sistem religios: religiilor primitive, creștinătății, protestanților, ect. Geertz se bazează în orice sistem religios pe caracterul pe care indivizii îl pot manifesta în urma analizei la nivel mental al unor aspecte pur conceptuale pe care, mai apoi, le pot transforma în acțiuni, iar totul se încadrează în realitatea prezenta, astfel, iau naștere, interacțiunile dintre indivizi, sau acțiunile individuale, cu alte cuvinte se întemeiază instituțiile sociale. Orice mișcare produce un efect finalizat cu o consecință care poate afecta pe cel care a produs mișcarea sau pe altcineva, însă consecința se va realiza inevitabil. Evoluția societăților de-a lungul timpului a fost necesară, iar societatea modernă a fost așteptată. Astfel, se subliniază importanța simbolurilor și a sistemelor de acest fel.

De asemenea, un alt element semnificativ este mitul ca instrument istoric cu o importanță majoră în realizarea evoluției și dezvoltării societăților. Pornind de la societățile arhaice cărora le lipsea un sistem prin care să-și poată stabili ordinea și dreptatea în comunitate până la nivelul formei politicului din societățile de azi; progresul a avut ca aliat mitul.

2.2. Simbolul și mitul – instrumente religioase ale Puterii

Pornind de la ideea ca sacrul reprezintă dimensiunea politicii care legitimează puterea autorității atât în societățile arhaice cât și în modernitate, avem ca precedent simbolurile care marchează autoritatea și o distinge pe un plan superior.

Simbolul a avut puternice influențe asupra evenimentelor din istorie de-a lungul timpului. Așa cum un element comun prin puterea imaginației indivizilor poate să capete o valoare sacră, astfel, și un element sacru în sine poate să își piardă valoare simbolică, devenind fad și lipsit de sens tot datorită indiviziilor care îl percep ca atare.

Simbolul reprezintă sclipirea imaginației: pumnul strâns cu două degete ridicate (arătătorul și mijlociul) este simbolul păcii, imaginea simbolică a unui iepure sau un gest de a atrage atenția asupra ta. Depinde de fiecare dinte noi cum executăm anumite gesturi, în ce context, cum inițiem anumite acțiuni, ce semne folosim pentru a comunica. Astfel, individul este cel care dă sens și curs inițiativelor de acest fel înțesându-și viața cu fel și fel de structuri.

Ca simbol al creștinismului avem crucea și mai târziu icoanele; simbolurile primilor creștini fiind crucea și peștele. Icoanele îi reprezentau simbolic pe Sfinți și prezentau imagini sau scene din Biblie, pe Issus și pe Fecioara Maria. Credincioșii nu se rugau acelor imagini reprezentative, ci naturii divine pe care o simbolizau prin intermediul acelor imagini. Simbolurile religioase creștine sunt prezente și în societățile moderne, de exemplu, stema poporului român are în componența sa un simbol religios, crucea: acvila ține în cioc o cruce, ceea ce simbolizează că poporul român este un popor creștin. Societățile primitive africane au diferite simboluri sacre. De exemplu, "în multe culturi, purtarea unei măști este simbolică; purtătorul, prin renunțarea la egoul său și prin înăbușirea identității, permite unui spirit sau zeu să intre în corpul său." Budismul are ca simboluri: floarea de lotus, scoica sacră, nodulul nesfârșit și roata dharmei. Islamismul are ca simbol semiluna și steaua cu opt colțuri. Mai mult, observăm importanța simbolului, mai mult ca oricând, în societățile actuale, astfel, trăim într-un mediu în care gesturile, cuvintele, modul în care ne îmbrăcăm, ce alegem să mâncăm sunt acțiuni încărcate de o simbolistică aparte.

De asemenea, și la nivel politic se aplică aceeași simbolistică, de la ideologia statului până la culoarea partidului politic. Simbolurile din domeniul politic au rolul de a transmite un sentiment de siguranță și stabilitate. De aceea, anumite persoane tind să se remarce în politică prin proiecte ușor de sesizat (construcția unui pod, unei bisericii, un monument), deoarece simbolistica lor este în acest mod cel mai ușor de recepționat.

Orice obiect, planta, animal, om, eveniment poate avea o anume simbolistica, datorită cadrului de formare a respectiv: Excalibur – simbol al curajului și demnității; Castelul Peleș, simbolul dinastiei românești; Crinul floare regală, simbol al suveranității. Coroana de oțel a regelui Carol I, simbolul independenței României; Palatul Buckingham – un simbol regal al Marii Britanii; Globalizarea – simbolul contemporaneității; Clădiri simbol ale comunismului: Casa Scânteii și Casa Poporului; Nelson Mandela, un simbol al renașterii prin iertare; Euro, simbolul monetar al Uniuni Europene; Tramvaiele și metroul ușor, simboluri ale stilului de viață urban modern. Acestea sunt numai cateva exemple de structuri incarcate de simbolism.

Simbolul asociat mitului primește o încărcătură mult mai puternică având, astfel, o anumită influență în mediul în care se aplică. Mitul joacă un rol deosebit de important în sistemele religioase și chiar în societățile actuale moderne, de la poveștile de noapte bună pe care părinții le spun sau le citesc copiilor, basmele populare, legende străvechi transmise din generație în generație, până la filmele pe care le vedem la cinema sau la Tv, toate acestea au iz de mit și contribuie la incitarea, relaxarea sau chiar dezvoltarea gândirii indivizilor din societate. Mitul modern este o poveste care poate fi spusă astfel încât efectele sale de suprafața ( manipularea maselor) să nu fie ușor identificabile, mitul îmbrobodit bine în mințile indivizilor devine un proces de ideologizare care crează o bază pentru viitoarele experiențe sociale sau politice. Puterea unei imaginii consta în simbolistica să și în modul în care este manipulata, astfel, se poate realiza un fenomen incredibil: o societate controlată și condusă, fără voia să, într-o directive neproductivă, și mai rău, fără că indivizii să conștientizeze acest fapt. Se pare că, mitul joacă un rol important în construcția sistemelor religioase, și nu numai, are o semnificație importanta în comunitățile oamenilor, si la un nivel mai înalt, în politicile externe ale statelor independente.

În România, abdicarea forțată a regelui Mihai I, a semnificat căderea monarhiei ultima instituție democratică a țarii și instaurarea comunismului. Practic activitatea istorică a regelui s-a încheiat în acel moment, și-a atins finalitatea. Un exemplu mai bun ar fi poate, atunci când, după moartea lui Dej, puterea a fost preluată de Ceaușescu, iar în acest mod, regimul celui din urmă s-a consolidat și a evoluat datorită continuității de care a avut parte datorită sistemului de dinainte, fidel politicii Moscovei. Ceaușescu a continuat practic procesele începute de Dej, însă și-a adus propria contribuție prin măsurile luate. La rândul său, comunismul, datorită revoluțiilor, a fost înlocuit de democrație. Astfel că, orice proces în desfășurare trebuie să-și găsească o finalitate; este necesar, și astfel, preîntâmpinam mitul progresului.

Se pare că un sistem religios valabil, în sensul în care este acceptat și recunoscut de către credincioși, trebuie să aibă un îndrumător, o figură sacră care să promoveze binele absolut în lume și o stare finală pe care o vom numi fericirea. Omenirea nu pare că poate urma singură calea cea dreaptă de aceea are nevoie de o figură divină, o ființă superioară și atotștiutoare.

De asemenea, starea finală spre care tind toate sistemele religioase este susținută de o concepție dualistă. Mai mult, mitul învăluie cultul și din necesitatea ordinii se stabilesc norme de conduită religioase. Iar prin practicile și simbolurile religioase credința este întărită. Astfel, se crează un sistem religios complex însuflețit tocmai de creatorii și adepții săi.

Elemente distinctive ale sferei religioase precizate în decursul paginilor anterioare sunt esențiale pentru bună înțelegere a aspectelor religioase prezente și azi în societățile moderne și mai ales constientizarea necesitatii unui astfel de sistem de gândire complex și nu neapărat religios care ar putea să influențeze și să organizeze națiunile pentru o mai bună cooperare și funcționare. Aceste elemente au influentat puternic, de-a lungul istoriei, gândirea unor comunități numeroase și a unor personalități puternice.

Religie și societate -20p

“Omul, ca ființa gânditoare, și Dumnezeu ajung doi parteneri care încep să nu se mai înțeleagă unul pe celălalt și care, de aceea, înclină să se despartă. Credința nu mai colaborează cu înțelegerea. (Credința).. Se pregătește să devină "cunoaștere slabă", convingere personală, legătura socială și identitate. (Manolescu, 2011, p.28)

În acest capitol, omul este surprins între realitatea socială a expresiei intelectuale și experiența religioasă. Plecând de la o putere interioară extraordinară a elementului distinctiv din domeniul religios (sacrul), materializându-se simbolic în instituție religioasă, Biserica își asumă rolul de a stabili și păstra ordinea publică având scopul nobil de pace și unitate. Biserica Evului Mediu, cunoaște foarte bine influența pe care o poate avea categoria sacrului asupra societăților și mai ales beneficiile pe care le poate aduce această categorie instituției bisericești și comunității pe care o are sub protecție, prin utilizarea elementelor specifice; cel mai semnificativ fiind puterea. Acest element suprem al controlului, bogăției și supremației, puterea, este cheia succesului domniei Bisericii Evului Mediu asupra unui mare număr de indivizi și a unor mari întinderi de teritorii și resurse uriașe. Puterea pe care a avut-o biserica în trecut a lăsat semne până astăzi, astfel, avem încă un stat independent profund religios cu influență politică la nivel global, Vaticanul. Pornind de la formarea statelor naționale până la identitatea proprie a fiecărei națiuni cu ajutorul elementelor comune care au stat la baza formării tuturor statelor: un trecut religios, un trecut istoric, un spațiu geografic comun (Europa) vom putea sa identificam idei și valori pe care s-a intemeiat democrația: moralitatea faptelor și dreptatea.Națiunile și societățile actuale au fot întemeiate pe fundamente creștine. Religia creștină avea o doctrină morală favorizantă pentru cei slabi, umili și săraci.

De asemenea, religia promoveaza binele comun ceea ce a dus la construcția unui sistem de legi juridice drepte în societățile actuale fiind aplicabile tuturor cetățenilor. Și toate acestea au ajutat la realizarea statului de drept democratic.

2.1. Biserica – instituție religioasă, cadru de formare a puterii spirituale și legislative

În introducerea acestui subcapitol este esențială distincția între credință și religie, ceea ce am consemnat până în prezent este legat de credință și practicile sale, de religia spirituală. În continuare accentul vă fi pus pe "dimensiunea socială" a religiei.

Un punct important îl reprezintă perioada istorică, Biserica avea un anumit status înainte de întemeierea societății moderne, această distincție se produce începând cu Revoluția Franceză, moment în care societățile europene profund religioase încep treptat să adopte o nouă atitudine democratică accentul fiind pus pe ideea de liberate și egalitate în drepturi. Revoluția de la 14 iul 1789 a reprezentat sfârșitul Evului Mediu și nașterea națiunilor. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, aprobată de Adunarea Constituantă la 26 august 1789, a reprezentat premisa constituției franceze din 1789. Precizând programul revoluției franceze, declarația a căpătat o importanța majoră nu numai pentru Franța ci și pentru alte state, determinând începutul societății moderne.

Scurtă istorie a creștinismului European

Pentru a înțelege factorul determinant al realității religioase din zilele noastre este important să cunoaștem înainte de toate influențele pe care le-a avut creștinismul, religia dominantă a Europei, asupra statelor divizate. Europa creștină se pare că se identifică cu perioada Evului Mediu. În această perioadă încă se mai caută măreția Imperiului Roman și oameni speră încă la o armonie a organizării sociale. În acest fel, în sânul creștinătății se creează dorința unei comunități unite. După căderea Imperiului, a urmat o încercare de a aduce împreună mai multe popoare, realizată de către Carol cel Mare, sub conducerea lui se încearcă supunerea și fuziunea popoarelor cucerite, întemeindu-se astfel, Republica Christiana.

Creștinătatea a jucat un rol important în această eră. Imediat după căderea Imperiului, popoarele migratoare au invadat Europa și și-au instalat regate barbare. De asemenea, Biserica a jucat un rol important, fiind nevoită să se ocupe de spiritualitatea oamenilor, de credința lor, dar și de partea organizării sociale. Un alt rol important de precizat al Biserici, de care este conștient și Roger Greenacre, este acela că a inspirat cultura medievală exprimată prin muzică, literatură și mai ales arhitectură și pictură: “… un imperiu universal și bicefal, perfect ordonat într-un întreg armonios, riguros și ierarhizat, integrat într-o ordine cosmică transcendentă, dorit de Dumnezeu și propovăduit de Biserica Sa.” Urmele acestei culturi au rămas și astăzi realizări de o deosebită importanță pentru Europa, de fapt sunt elemente identificatoare ale începutului culturii europene. Un amănunt esențial de precizat este faptul că se creează în această perioadă o nouă notare a timpului istoric, și anume sistemul erei creștine; aici se notează deosebirea de la momentul nașteri lui Hristos, respectiv înainte de Hristos și după Hristos (î.Hr. Și d.Hr). Am putea numi acest sistem al erei creștine ca fiind european însă el capătă un caracter internațional. Astfel, creștinismul nu numai că și-a creat un spațiu numai al său, dar mai mult și-a pus amprentă și asupra timpului.

Creștinătatea se găsește, mai apoi, într-o criză ce provoacă întâi o ruptură ireparabilă a Biserici, iar mai târziu are loc o reformă și în cele din urmă o Revoluție. Aceste evenimente au contribuit la relansarea unui nou început pentru Europa. Prima divizare religioasă, așa numită, Marea Schismă a despărțit creștinătatea în catolici și ortodocși. Al doilea eveniment ce a fărâmițat Biserica în multe bucăți este Reforma lutherană. Datorită acesteia au luat ființă bisericile protestante. În acesta perioadă a Evului Mediu, Europa trece printr-o serie de evenimente care o modelează și o pregătesc pentru o nouă stare, astfel, avem: o Europă barbară, Europa lui Carol cel Mare, Europa feudală, Europa statului papal, Europa revoltelor și reformelor.

La sfârșitul Evului Mediu, Europa se îndepărtează de Biserică deoarece nu mai reprezintă un fundament de unitate, în schimb apare un nou model de integrare unitară, statul național.

Prin comparație, deviza monarhiei franceze, din perioada Eului Mediu, “O credință, o lege, un rege” extinsă pe întreg continentul european se transformă o dată cu programul Revoluției franceze în: “Oameni se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Distincțiile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitatea comună”, fiind primul articol din Declarația de la 1789. Mai mult, tot în acesta declarație, în articolul X, se afirmă și ideea de toleranța religioasă: “Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase.”

Statul papal

Statul papal impunea cetățenilor săi apartenența confesională la religia oficiala a statului, fiind condiția necesară recunoașterii cetățeniei și respectării drepturilor individuale. Puterea pe care se baza Biserică era cea a cuvântului, o putere spirituală pe care o utiliza pentru a influența părțile în avantajul său. Religia a avut un rol important în viața indivizilor, înlocuind libertatea și subjugând instituție bisericești în așa fel în cât supușii să considere Biserica singură cale de eliberare. Cel ales să conducă nu era ales de popor, ci era ales însuși de divinitate, "Uns al Domnului", iar mai târziu ales de popor și uns de papă, astfel înzestrat cu har divin, "Unsul lui Dumnezeu". Inițial se proclama un trimis al domnului pentru a stabili ordinea și a determina prosperitatea regatului său, după care regele se regăsește în ipostaza unui mediator între supuși și Dumnezeu, el însuși fiind spus Bisericii. Biserica avea un sistem moral de ordine normativă datorită sistemului religios pe care îl promovează, astfel, cu ușurință a putut să-și impună autoritatea și să preia conducerea politică restabilind ordinea și oferind protecție oamenilor.

În societățile medievale clerul creștin este cel care are putere și influența politică datorită a două principii fundamentale prin care este recunoscută superioritatea și forța instituției: alegerea celui inferior de către superior și elecțiunea celui superior de către subordonat.

Imaginea politică din Evul Mediu descrie o societate înfometată, bolnavă, mizerabilă, violentă, o societate care nu acceptă diversitatea religioasă și o condamnă numind-o vrăjitorie, o societate conflictuală la nivelul relațiilor dintre indivizi. Justificarea Bisericii fiind tocmai aceea de a combate aceste neregulii și a readuce armonia în viața socială a indivizilor și în aspectele care o privesc în mod direct la nivel politic și spiritual. Biserica trebuie să fie un bun guvernator al sufletelor oamenilor, un polițist moral și în nici un caz un executor necruțător care se raporteaza numai la faptele indivizilor. Politica a preluat din caracteristicile sistemului instituției religioase pentru un control mai bun al vieții sociale.

De asemenea, noul sistem de ordine este unul tolerant, propus de o instituție neutră din punct de vedere religios în condițiile în care exista în Europa trei clase religioase: Ortodocși, Catolici și Protestanți. Această diversitate religioasă alături de diversitatea națională și necesitatea libertății sunt factorii determinanți ai apariției statului național de drept.

O nouă ordine: statul național

Ideea de națiune înseamnă un program de viață către viitor, această idee pleacă din Franța, ea fiind prima tară care și-a însușit acest model. Statele dominate sunt cuprinse de un spirit național ce se manifestă prin revolte împotriva dominatorilor. Statele naționale au luat naștere în acest fel, și-au câștigat independența datorită apariției sentimentului de identificare cu locul nașteri lor. Desigur, ele aveau deja un fundament pe care să se ridice, aveau un trecut comun.

Se pare că, o dată ce puterea politică a fost acaparată de Biserică s-a produs o simbioză care ulterior a dat naștere unui sistem politic bazat pe învățăturile bisericești și care nu este tocmai compatibil cu un guvernământ al spadei:

“Statul național este o realitate originală, mai întinsă decât cetatea antică, republica sau principatul medieval, mai puțin eterogenă decât imperiul. El se construiește în Europa pornind de la o monarhie care își elaborează progresiv statul și națiunea, cucerind provincii și integrându-și supuși într-o identitate națională comună. Suveranitatea statului-națiune devine evidentă după ce puterea păpai scade, imperiul se prăbușește, iar feudali sunt domesticiți.”

Statele naționale au apărut datorită Revoluției din Franța, în urma căreia Napoleon lansează o campanie de reformă asupra Europei. În Franța era nevoie de un nou sistem de guvernare, iar prin revoluție se reușește schimbarea vechiului regim. Este de precizat adoptarea unei Constituții și a unor legi noi, astfel, este redactată și adoptată Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Declarația are rezonanța la nivel european având drept bază principii iluministe. Bazându-se pe exemplul Revoluție, Napoleon vrea să redea libertate și celorlalte țări ale Europei, cu toate că acest ideal măreț se transformă ulterior într-o încercare de dominare a Europei, statele aflate sub dominație (Confederația Rhinului, Olanda, Westfalia, Portugalia, Spania, Italia) sunt supuse reformei franceze.

Fiecare stat și-a format o naționalitate proprie, însă acesta poate constitui un impediment în unificarea Europei deoarece majoritatea națiunile vor opta în favoare identității proprii lor, iar prea puține vor susține identitatea comună a Europei. De fapt, această divizare în națiuni îi dă sens unități sale. De exemplu, imnul național al fiecărui stat promovează valori identice, mesajul conținut de aceste este de însuflețire a cetățenilor și de crearea sentimentului de apartenența la ceva măreț sau un indemn asa cum este mesajul din imnul Frantei:

Allons enfants de la Patrie,
Le jour de gloire est arrivé
Contre nous de la tyrannie
L'étendard sanglant est levé..

Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu'un sang impur
Abreuve nos sillons…

De asemenea, si Uniunea Europeana are un imn, iar simbolistica pe care o are este de promovare a valorilor comune ale statelor membere. Iar, drapelul țărilor reprezintă simbol identitar care arata bogățiilor țării și al cetățenilor pe care îi reprezintă. Steagul României are trei culori: roșu simbolizând patosul cetățenilor, galben – holdele auzii de grâu deoarece suntem o țara preponderant agrara și albastru Marea Neagră și Dunărea. Drapelul fiind tot un factor care instiga cetățenii la susținerea propriei identității și apărarea valorilor naționale îndepărtându-se de ideea de comunitate. Contrar acestei idei avem steagul Uniunii Europene care simbolizează uniunea popoarelor europene.

Majoritatea statelor și-au cultivat folclorul religios, ceea ce a făcut ca unele popoare să se simtă superioare față de altele. Însă pentru a te integra în Europa, prejudecățile trebuie să fie îndepărtate și să nu se ia în considerare un statut special al unora dintre state.

Bunăstarea unei societăți depinde de ceea ce își dorește membri săi. Pentru funcționarea optimă a unui stat este necesar ca cetățeni săi să militeze pentru binele comun în detrimentul propriului interes. La fel avem și în cazul națiunilor unde fiecare națiune ar trebui să renunțe le propriul interes pentru cel comun. Interesul comun susține alegerile raționale, astfel, obiectivul este pacea și prosperitatea la un nivel European si global.

Un alt obstacol în calea realizări unei uniuni europene este patriotismul care poate să nască în indivizi sentimente de disprețuire fata de ceilalți fiind tentați spre a manifesta un soi de discriminare și de a respinge tot ceea ce este diferit și nu aparține patriei. Însă, patriotismul este necesar, în anumite limite, pentru a-ți defini identitatea proprie, independenta, nefiind neapărat un aspect negativ pentru colectivitate, ci mai mult formează o colectivitate care aderă la patria mama fiind învățați în acest fel cu sentimentul de unitate.

Individualismului pare, totuși, să se regăsească în Creștinism, această ipoteză fiind prefigurata datorită credinței ca individul, ca ființa autonomă, se afla în relație cu Dumnezeu, parcurgând, odată cu trecerea timpului mai multe etape de la statusul religios, la cel politic și în cele din urmă, cel economic. Etapa religiozității se pare că a trecut, Biserica și-a asumat un rol foarte important în coordonarea indivizilor, oferindu-le un sistem de valori bine conturat care îi ajuta în cea de-a doua etapă, cea politica, care se prezintă ca fiind cea mai dificilă și mai lungă etapa contopindu-se cu cea din urmă, etapa economică care ne împinge spre consumerism în cazul în care nu este gestionata rațional.

“The church can serve aș theorist, leader, and enabler of self-defense pact for the private sector… The private sector will disappear completely if it cannot stick together; the church can be its glue.” Dacă bisericile ar mai dori să-și asume măcar o bucățică din rolul pe care l-au avut altă dată, acestea ar putea să preia câteva din sarcinile satului, cum ar fi sectorul asistenței sociale, astfel, se pote integra mai ușor în societatea modernă.

Statele naționale au apărut în urma nașteri sentimentului de apartenența. Primul model de acest fel îl regăsim în Franța. Revoluția franceză a realizat un model de organizare al statului valabil pentru întreaga Europă prin adoptarea Declarației drepturilor oamenilor și cetățenilor. Datorită hegemoniei napoleoniene și celelalte țări au căpătat ușor independență, iar în acest fel au apărut statele naționale. În această divizare constă specificul european.

2.3. Moralitatea faptelor religioase și dreptatea socială

În societățile pe care le-au creat, indivizii speră să obțină, prin desemnarea unor reprezentanți, necesari mai ales în cadrul politicii externe, în primul rând dreptate socială, importantă fiind deoarece nu numai că subliniază egalitatea între indivizi dar stabilește și relațiile între organele și instituțiile societății, asigură protecție și acționează ca o forță reglatoare asupra erorilor sau încălcărilor de norme și proceduri. Apoi, binele comun, care vizează libertățile publice, mai exact cum pot folosi toți cetățenii proprietatea publică fară restricții sau fară a deteriora bunurile publice sau a limita accesul altora la ele. Este o parte esențială a conviețuiri în comun care discreditează răul social. Moralitatea este arma împotriva răului social, numai printr-o gândire de tip rațional și prin conștientizarea efectelor negative pe care le poate produce acesta dacă nu este ținut sub control, putem obține imaginea unei societăți drepte pe care trebuie sa o putem proteja. Partea negativă a societății o putem controla prin impunerea unor norme ce trebuie să fie respectate. Mai mult, aspectele pozitive și îmbucurătoare ale societății se pot transforma rapid în elemente de opresiune datorită neglijenței sau lăcomiei. Astfel, puterea pe care o dețin reprezentanți, se poate transforma într-un instrument de control îndreptat împotriva poporului. Cetățenilor le pot fi încălcate drepturile fără ca ei să poată riposta, devenind niște marionete într-un joc pe care ei l-au creat însă nu le mai aparține, fiind manevrate în scopuri meschine, niciodată morale. În ultimul rând, fericirea publică, reprezintă atât idealul de societate perfectă pe care fiecare organism dintr-o societate dorește să-l obțină, cât și dorința fiecărui individ ca parte indivizibilă a societății sperând la un trai mai bun și împlinirea plăcerilor personale. Elementele religioase joacă un rol esențial în descoperirea fericirii publice (sacrul comun), în păstrarea și menținerea să.

Formarea regulilor s-a realizat pornind de la moralitate și de la principiile interioare pe care indivizi le dețin prin natura interioară a firi lor. Chiar dacă majoritatea normelor morale s-au transformat în norme civile, unele au rămas la stadiul de regului de bună purtate. De exemplu, atunci când un bărbat care poartă pălărie intră într-o încăpere, din respect, îți scoate pălăria. Unele dintre aceste norme au caracter local, devenind tradiții: în România, atunci când cineva vine pentru prima dată în vizită într-o casă este întâmpinat cu pâine și sare. O altă categorie de norme morale o reprezintă normele moral religioase, unele dintre ele căpătând caracter universal: regulă de aur: „să faci altora așa cum vrei să ți-se facă ție și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuti.” sau chiar în norme juridice așa acum avem în Islam unde învățăturile din Coran sunt lege, astfel trebuie să fie respectate, iar în cazul nerespectații lor se impun sancțiuni.

Comparând societățile moderne cu cele antice și comunitățile cu o putere legiuitoare, în antiteză cu cele fără, diferențele considerabile se ivesc, în deosebi, la norme de la primul nivel, cel al individului. „În timp ce membrul societății primitive este liber în sensul că este guvernat de partea autentică, morală a naturii sale, modernul civilise este dependent… Nici cei săraci, nici cei bogați nu sunt liberi deoarece relațiile dintre ei sunt guvernate mai degrabă de dorința și nevoi decât de moralitate” În zilele noastre, cei mai mulți oameni sunt preocupați de partea materială a vieții, iar asta se poate observa din modul în care a evoluat societatea transformându-se într-o societate de consum. Oameni având putere de cumpărare și o varietate foarte mare a produselor de pe piață au devenit dependenți de a cumpăra.

„O stare socială sănătoasă presupune instaurarea unor virtuți sociale: munca, ordinea, disciplină, onestitatea, dreptatea și nu preocuparea de acumulări de averi personale sau de grup, însușiri de bunuri de multe ori prin căi necinstite, generalizarea fenomenului de corupție.” Realitatea crudă ne prezintă, însă, un sistem bolnav, plin de carii care netratate pot să distrugă ireparabil sistemele sociale. Aceste sisteme sunt protejate prin controlul reciproc pe care îl au una asupra alteia, astfel se pot supraveghea reciproc iar dacă este cazul sancționa. Religia poate fi unul din sistemele care veghează asupra moralității deoarece virtuțile pe care le promovează Biserică au fost, în teorie, în avantajul celor mai puțin favorizați.

Indivizii născuți în România după anul 1989, care nu au cunoscut o perioadă comunistă reprezintă rezultatul tranziției de la vechi la nou, cei care au trăit pe urma rămășițelor comunismului încă nu și-au găsit un loc unde pot să fie mulțumiți. Înainte de acest sistem de guvernare de tip democratic, de astăzi, România a fost subjugată de un regim abuziv, comunismul, care susținea egalitatea între cetățeni și garanta dreptul la munca și la o locuință decentă, dar libertatea era îngrădită și drepturile limitate. Religia din perioada comunistă a fost aspru pedepsită, multe biserici au fost dărâmate sau mutate… însă, cu atât mai mult, credința oamenilor a fost întărită și speranța întreținută.

Comunismul ne oferă o viziune asupra unei societăți aflate sub controlul unui regim totalitar, în care drepturile și libertățile cetățenești sunt limitate și deseori încălcate. Un prim articol care mi-a atras atenția este art. 17 „Cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale. Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor.”. Este cunoscut faptul că cei care aveau în cadrul familiei persoane indezirabile din punctul de vedere al comuniștilor nu se puteau înscrie în cadrul oricărei facultăți sau nu aveau acces la studii superioare. Un alt criteriu în baza căruia se făceau discriminări era apartenența la partidul comunist care creea o serie de avantaje. Pot concluziona că egalitatea era parțial respectată.

Oameni sunt simpli, sunt ușor de mulțumit, un trai decent, libertate, egalitate și protecție reprezintă minimul pe care ei îi solicită din partea guvernării pentru o viață normală. Însă, atunci când aceste criterii au de suferit ei se revoltă. Comunismul a dus la o dezvoltare și o industrializare rapidă a statelor preponderent agrare. Însă costurile au fost uriașe: milioane de morți datorate comunismului și privarea de multe drepturi și libertăți considerate a fi primare. Comunismul a fost un sistem politic total diferit de cel gândit de Karl Marx și Friedrich Engels și ne arată cum utopia marxistă a fost deturnată.

În opoziție, avem democrația care se pare că satisface anumite cerințe ale Bisericii, astfel încât independent de ea, societatea democratică este compatibilă cu ortodoxia. Într-o democrație, principalul obiectiv al statului ar trebui să fie cetățeanul, al cărui statut este dat de drepturile omului. Statul trebuie să asigure un nivel de trai decent cetățenilor săi și să se investească în ceea ce societatea are nevoie mai mult: locuri de muncă, spitale dotate corespunzător, învățământ de calitate și mai puțină corupție. Mai mult, de capitalul țării depind aceste nevoi pentru a nu rămâne doar simple vise. Astfel, economia este esențială pentru stat, atâta timp cât există profit și investiții, piața oferă nenumăratele posibilități de dezvoltare și evoluție. România, aflată într-o criză economică, în acest moment încearcă să echilibreze toate palierile societăți astfel încât să-și păstreze statutul democratic chiar dacă unele aspecte rămân înscrise doar pe hârtie, iar cetățeanul nu mai este prioritar.

“Căutarea binelui comun este un demers la care participă societatea că atare, prin toate vocile ei autorizate, de la comunitățile religioase la organizațiile nonguvernamentale.” Astfel, interesul personal nu trebuie să intre în conflict cu interesul celorlalți, afectând starea socială sănătoasă a cetățenilor. Actualul model al bunăstării societății îl constituie respectarea drepturilor omului. Însă, pentru realizarea acestui lucru este necesară o bună guvernare a statului în democrație.

După 1989, România și-a câștigat dreptul la libertate și democrație, Constituția României garantează nevoile fundamentale, de bază ale unui trai decent. Societatea trebuie să asigure condițiile de conviețuire a oamenilor, fără nici o atingere a demnității și libertății omului. Suveranitatea este a poporului exercitata prin reprezentanți aleși legal de către cetățeni prin exercitarea dreptului de vot în cadrul alegerilor realizate în urma unor proceduri conforme cu legea fundamentală a țării. Singura limitare oficială o reprezintă vârsta, în România vârsta legală de la care poți să îți exerciți acest drept este optsprezece ani. Însă, o altă limitare este accesul la informație, nu toți cetățeni dispun de mijloace de informare, iar datoria reprezentanților este de a asigura această nevoie. Mai mult, calitatea informației este, de asemenea foarte importantă. Acești doi factori, informarea corectă a cetățenilor (calitatea) și numărul la care ajunge informația transmisă și percepută corect (cantitatea) sunt importanți deoarece determină desfășurare alegerilor și în final rezultatul voturilor, adică desemnarea reprezentanților. Astfel, am amintit două dintre cele mai importante drepturi înscrise în Constituție, dreptul la vot și dreptul la informare. Toate drepturile înscrise în Constituție sunt importante, de aceea se numesc fundamentale, celelalte documente legislative există doar pentru a reglementa condițiile în care se pot aplica aceste drepturi fundamentale sau pentru o bună aplicare și protecție a legii. Alte drepturi fundamentale sunt: egalitatea în drepturi, dreptul la viață și integritate fizică și psihică, libertatea individuală, viață intimă, familiară și privată, dreptul la apărare, libera circulație, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare. Unele din aceste drepturi sunt construite pe fundamente mai vechi, de exemplu, Art.11 din Constituția franceză de la 1782: „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase ale omului; orice cetățean poate, deci, să vorbească, să scrie, să tipărească liber având obligația de a răspunde de abuzul acestei libertății, în cazurile determinate prin lege.”, reprezintă premisa Art. 31 din Constituția României, Libertatea de exprimare, Alineatul 1: „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu, grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. Cetățenii statului român nu sunt conștienți de faptul că opiniile lor sunt importante și pot influența sau schimbă deciziile, în orice domeniu, dacă deciziile asumate sunt competente.”

Fiindcă marea masă a poporului roman este caracterizată de cetățeanul umil, cu un nivel mediu de trai, cumva percepută a fi inferioară statului, această masă peste care anii perioadei comuniste au lăsat semne vizibile și încrederea a scăzut vertiginos, s-a creat simpla impresie, cum că, reprezentanți sunt stăpânii reprezentaților, ei fac foarte bine ceea ce fac pentru ei și mai lasă loc și pentru cei care i-au ales să trăiască pe lângă guvernanții, cu fărâmiturile căzute de pe masă. De asemenea, Biserica îndoctrinat oamenii cu valori și principii nu întotdeauna compatibile cu democrația, deși, ortodoxia pare a fi un sistem compatibil. De aceea, este foarte importantă distincția dintre Biserică, instituție și religie sau credința, fiind justificată întrebarea: “How it îs that a religion like Christianity, a religion for Locke of democratic equality and civility, hâd long been associated în the West with the legitimation of antidemocratic institutionlike hereditary monarchy?” Creștinismul pare a se potrivi cel mai bine sistemului democratic deoarece ambele promovează valori comune: binele, ideea de unitate și de comunitate, toleranța, libertatea de a de a-ți alege singur calea, dreptatea, egalitate, ajutor pentru cei cu posibilități reduse. În plus, acționează independent unul față de celălalt, astfel, nu ar trebui să existe conflicte de interes, ci din potrivă, colaborare și înțelegere

Religie și raționalitate – secularizare -10p

“Procesul de secularizare care a operat mai întâi Bisericii de stat, după care a separate religia de societate, s-a întins pe o perioadă a cărei lungime variază de la o țară la alta… Secularizarea nu s-a încheiat nici astăzi pretutindeni.” (Rene, 2003, p. 143)

O dată cu societățile moderne și cu dezvoltarea drepturilor și liberaților individuale accentul este pus pe individ, iar ideea de colectivitate este ignorata însă, necesară. Astfel, se naște ideea unui sacru comun care implica necesitatea unei gândiri colective și totodată separarea centrelor de putere spirituală și politică. Datorită separării politicului de religios, se realizează prima etapă a procesului de secularizare urmând ca cea de-a doua să fie între social și religios.

Însă, nu putem să spunem că societatea sau domeniul politicului au rupt legăturile cu biserica definitiv, ci numai de semnificațiile sale pe care ulterior le-a înlocuit cu altele adaptate noilor nevoi. În procesul de secularizare practicile religioase și credință au fost înlocuite, în societățile moderne, de superstiții și ritualuri simbolice. Oamenii nu simt neapărat ruptura socialului de religios, chiar încurajează implicarea Biserici în viața societății prin interesul pe care îl poate acorda această în probleme etice, însă cu necesitate respinge ideea de comuniune a statului cu Biserica.

Astfel, se conturează întrebarea: este secularizarea un proces complex care implica separarea sferei religioase de sfera politică și de cea socială sau doar un mit creat de modernitate pentru a justifica anumite acțiuni într-un mod rațional? În mod bizar suntem mai aproape de supranatural tocmai datorită ritualurilor pe care le executam cu regularitate, iar procesul de secularizare, în acest context, pare să fie numai un mit. Întărim acesta idée prin existența grupurilor religioase teroriste islamice, acestea fiind grupări extremiste strâns legate de islamul politic. Aceste grupări poarta, în prezent, un război sfânt în numele lui Dumnezeu.

La o primă vedere surprindem religia ca fiind incompatibilă cu modernitatea, însă, în final voi arăta cum elementele religioase au rămas în picioare ca fundamente ale modernității și mai mult, sunt elemente principale în procesul de globalizare iar mitul lor dăinuie ca prim principiu pentru justificarea puterii politice, în plus, societățile actuale au internalizat simbolul și l-au adaptat vieții cotidiene moderne .

Secularizarea

Odată cu Revoluția Franceză se presupune că începe și procesul de secularizare al societăților. Astfel, cultura europeană, tinde să-l elimine pe Dumnezeu din viața cotidiană pentru a pune în locul său pe individ. După cum am văzut, în perioada Evului Mediu, Biserica avea cea mai importantă poziție în viața publică, însă, după anul 1719 ea a fost eliminate treptat din sfera publica și înghesuită în privat. Procesul de secularizare se constituie în două etape:

Biserica și Statul

Religia și societatea

Fenomenul se produce în mod similar pentru fiecare etapă în parte, cu anumiți factori determinanți. Prima etapă, laicizarea statului, începe cu mult înainte de Revoluție și se încheie, cel puțin pentru Franța în 1905. Iar, un prim pas pe care Biserica l-a făcut inconștient spre procesul de secularizare a fost toleranta pluralități religioase care a condus spre libertatea religioasă și diversitate culturală: “Christian conscience began to make Europe secular by allowing many religions or no religion in a state.” Secularizarea rerezenand, în acest sens, rezultatul conflictului dintre cultele religioase diferite care împart același spațiu comun European.

Cea de-a doua etapă nu este completă nici până astăzi în spațiul european. Desacralizarea societății presupune o anumită autonomie a instituțiilor și a indivizilor. Lumea se schimba și devine o realitate autonomă față de Dumnezeu, iar aceasta autonomie se manifesta prin libertatea de conștiință și printr-un anumit grad de abandon al practicilor religioase. Caracterul sacru al realității tradiționale se pierde și este înlocuit de experiența umană aplicată (fapte, acțiuni) și de explicații raționale care au rezultate concrete și efecte bine controlate asupra socialului.

Astfel, societatea și politica capătă și ele autonomie, iar acțiunile pe care indivizii le întreprind, în aceste domenii nu mai sunt predeterminate de principi religioase. Adaptabilitatea oamenilor resuseste să transforme societatea conform necesitaților și ulterior dorințelor lor. “Planificare și nu revelație; ordine rațională și nu inspirație; rutină sistematică și nu acțiune carismatică sau tradițională – iată imperativele ce se impun în zone tot mai largi ale vieții publice.”

Cum se poate că cetățenii unui stat secular să fie totodată și membri ai unor grupări religioase? Un paradox așteptat se găsește în acest cadru al modernității în care credințele religioase au implicații morale și par a fi apte să intre în sfera socială. Ca un răspuns la acesta întrebare și lămurire a acestui fenomen îl reprezintă privatizarea religiei care marchează viața socială individuală. Individualitatea fiind un alt factor determinant care apare ca urmare a unei neînfrânate dorințe ambigue de libertate fiind și una din principalele caracteristici ale societății moderne. Aceasta bazându-se pe o etică a sinelui: acțiunile pe care indivizii le fac sunt în conformitate cu dorințele lor. Individul trebuie să-și găsească unitatea în sine deoarece ideea de unitate la nivelul colectivități dispare. Iar, globalizarea ca ultim factor al secularizării produce mai multă diversificare și pune accentual pe identitatea etnică și națională a statelor în detrimentul uniformizării sociale.

“The attitude of mostbelievers has shifted: from being loyal followers to being selective consumers.” Astfel, instituțiile religioase din modernitate devin instituții magico-religioase care au ca scop să-I determine pe indivizii sociali să le cumpere produsul. Prin comparație, o instituție religioasă realizează același proceduri și funcționează în conformitate cu regulile asemănătoare unei instituții de stat sau nonguvernamentale.

În acest context, instituțiile religioase par ele însele seculare, iar la nivel individual credința rămâne o chestiune de alegere personală. Ca urmare, religia creștină nu mai poate avea un rol semnificativ în societatea europeană contemporană, ci numai în spațiul subiectivismului personal.

Datorită secularizării religia își pierde funcția de control asupra socialului, normele sale se limitează în modernitate la statusul de cutume și obiceiuri. Îndepărtarea și înlocuirea unui vechi sistem cu un altul nou înseamnă progres în orice domeniu. Secularizarea este un proces prin care se realizează acest fenomen al progresului în societățile actuale:

“Secularization refers to the historical process în which religion loses social and cultural significance. As a result of secularization the role of religion în modern societies becomes restricted. În secularized societies faith lacks cultural authority, religious organizations have little social power, and public life proceeds without reference to the supernatural.”

Dar, oare putem să vorbim de un proces de secularizare în condițiile în care bună parte din oameni și-au asumat credințele și practicile religioase ca pe o moștenire pe care au primit-o de la părinți dăinuind din mos-stramosi? Și dacă răspunsul este da, îl putem numi în continuare proces de secularizare sau este vorba de altceva? În acest context, religiozitatea își pierde din sacralitate deoarece cei care urmează învățăturile religioase le adoptă ca pe niște obiceiuri tradiționale, nu le internalizeaza esența și nu pot dobândi cunoaștere superioară. De asemenea, societățile se confrunta cu o criză spirituală, etica deoarece standardele valorice și-au pierdut statutul de idealuri, astfel indivizii se regăsesc într-o stare confuză de a alege între bine și rău: “Raționalizarea celor spirituale a dus la declinul religiei și la acceptarea unei noi moralități – una permisivă.” Iar, idealul asociat deseori progresului generează, în acest context, o scăpare sau un regres social la nivelul comunității.

Religia asigura în continuare coeziunea saciala: “Secularization also describes the world the West has gained. În this world, culture îs marked by pluralism: religious faith takes many forms, and meaninghas many nonreligious sources.” Valorile pe care le promovează, chiar dacă au o sursă non religioasă, reușesc să ofere grupului religios o identitate comună.

3.1. Ideile religioase și necesitatea unei gândiri colective

Ideile religioase au fost promovate de-al lungul istoriei în diferite moduri, având în comun numai o viziune unitară care a adus în prim-plan colectivitatea, nu individul “Render unto Caesar that which is Caesar’s, and unto God that which is God’s.” Având, astfel, libertate religioasă și un stat neutru tindem spre realizarea societății ideale.

În societățile primitive sau medievale, comunitățile depindeau de religie, cu timpul sfera religioasă s-a restrâns, astfel ca, în prezent religia depinde de fiecare individ în parte ținând strict de sfera personală a fiecăruia. În societățile moderne sacrul este pentru fiecare altceva și depinde de aspirația individuală, credința căpătând astfel forme diverse: credința religioasă, credința într-o lume mai bună s.a. Iar cu cât numărul de indivizi care cred sau aspira spre un sacru comun cu atât puterea acestuia este mai mare.

În conformitate cu tipurile de organizări colective, oamenii au fost nevoiți să se supună anumitor tipuri de legi: legea naturală, legea divină și legea oamenilor (juridică). Legea este un sistem de reguli universale, recunoscute de cei care aderă la ele și au un caracter coercitiv. Pentru ca o lege să fie considerată valida necesita aplicabilitate la nivel social și acceptarea sa în plan instituțional.

În afara statului, sau mai bine spus a unei societăți organizate prin norme în urma unui contract social, oamenii au libertate individuală și drepturi de la natură, care nu pot fi garantate, ele depind de forța și capacitatea fiecăruia în parte. Cei care se nasc într-o stare naturală, de exemplu, și au bunuri pe care l-au obținut prin munca, roadele pe care l-au cultivat, nu pot fi bunuri sigure deoarece alții pot să îi lipsească de aceste bunuri, iar singurul mod prin care posesori le pot garanta este forța lor de apărare. Iar acest lucru poate isca conflicte care, pot fi stăpânite greu. În acest cadru, este evident că, indivizi nu au nevoie de o libertate nelimitată atâta timp cât exista nenumărate pericole care le amenință existența, ci au nevoie de siguranță și protecție. J. Locke vede starea de natura drept o stare firească în care se afla indivizii, o stare de libertate deplină în care se pot bucura de bunurile lor, în limitele legii naturale, nefiind nevoiți să ceară permisiunea altui individ, sau să depindă de voința cuiva pentru a întreprinde acțiunile pe care le cred ei de cuviință. Starea de natură, considera Locke, este guvernată de o lege naturală ce obliga indivizii să nu își facă rău unul altuia și să se respecte reciproc. Rațiunea este prezentă în mod natural în construcția fiecărui individ, aceasta influențând modul în care este percepută legea. În acesta stare, indivizii sub premisa libertății au dreptul de a aplica pedepse semenilor lor în limitele legii naturale (se pot aplica pedepse acelor indivizi care prin acțiunile lor dăunează întregii comunității). În această stare de natură întâlnim cea mai sinceră libertate, libertatea rațiunii întrucât singura formă de presiune care se crează este teama pe care indivizi, aflați în același cadru de joc, o crează și o susțin reciproc datorită egoismului și invidiei. Maximă libertate pe care o au toți determină un tip de gândire îndreptat spre protecția și conservare proprice, astfel încât fiecare dorește să le asigure generațiilor următoare un viitor mai bun. În mod cert, o conviețuire pașnică între indivizi este imposibilă fară reguli, iar haosul este cel mai potrivnic rezultat spre care se îndreaptă. Astfel, și-au dat seama că este în avantajul fiecăruia dacă se unesc pentru un scop comun, protecția împotriva invadatorilor, fiind dispuși să renunțe la drepturile și libertățile nelimitate în favoarea garantării siguranței, acest scop poate fi realizat printr-un contract social.

În legea divină, Dumnezeu reprezintă singurul suveran în măsură să îi guverneze pe oameni, iar aceștia cu necesitate trebuie să urmeze învățătura sfântă. Starea în care se afla indivizii este aceea de egalitate, fiind spiritual înrudiți: copii ai pământului, frați și surori care urmează învățătura tatălui lor. Pentru unii indivizi este suficientă acesta justificare: Dumnezeu este binele absolut, sunt supușii lui, iar legea divină o respectă pentru că oferă mântuire; chiar dacă motivul repectarii legi este unul justificat și bine argumentat (motivul religios), nu însemna că are un impact major asupra tuturor deoarece unii indivizi (ateii) nu regăsesc cu necesitate un argument destul de puternic pentru a respectat regula. De aceea, este necesară o lege cu un caracter constrângător mai puternic, care-I să-I determine pe toți indivizii sociali la respectarea legii.

Ideea de justiție presupune un tratament egal aplicat indivizilor, însă aplicarea legii se face diferențiat în funcție de situație. Deoarece indivizii sunt diferiți legea trebuie cu necesitate aplicată în funcție de diferențe. Astfel, dificultatea aplicării legii juridice consta în faptul că la baza legii nu se poate constitui un cod general valabil care să-I îndreptățească pe toți indivizii (presupunând că fiecare individ crede într-un adevăr aplicabil nevoilor sale).

Fiecare ideal, proclama o etică dreaptă în care individul este central colectivității, iar ideea de comunitate este întărită de necesitatea celuilalt. Creștinismul vorbește despre omul nou, mai bun, omul învățat care propune o teorie etică puternică: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, iar o dată asumată teoria presupune o credință neîndoielnică. Astfel, temeiul nu poate fi pus sub îndoială, nu trebuie demonstrat sau justificat. Pacea este un ideal necontestat, dorit de toți și susținut înflăcărat pe timp de război sau de conflict. Sistemul democratic, deschizător de drumuri, oferă cadru prielnic negocierii și oferă posibilitatea unui armistițiu pașnic. Fiind, mai de grabă, un sistem oportunist, asimilându-și creștinismul se transforma în: tratează-I pe ceilalți așa cum vrei să te trateze și ei pe tine.

Statul de drept

Libertatea dusă la extremă se transformă în anarhie, iar lipsa acesteia îi transformă pe indivizii în sclavi, în urma acestui fapt, cea mai benefica formă a libertății se formează în anumite limite prestabilite de către toți beneficiarii de comun acord. Se întâmplă astfel că, indivizi să beneficieze de libertate datorită propriilor reguli.

Între libertate și supunere exista o graniță foarte ușor de trecut. Aceste două concepte sunt de fapt, părțile esențiale ale oricărei societăți – individul și statul. Echilibrul dintre acestea este de dorit a fi păstrat de fiecare parte pentru a se putea bucura de beneficiile acestei relații. Acest sistem, societatea, prezintă o structură aparte în care apar trasate explicit îndatoririle și limitele fiecăruia însoțite de drepturile și beneficiile cuvenite.

Cea mai mare nedreptate pe care ar putea să o creeze statul cetățenilor săi ar fi abuzul de putere, adică încălcarea drepturilor fundamentale – privarea de libertate. Imaginea pe care libertatea și-a creat-o în acest context reprezintă „protecția împotriva tiraniei conducătorilor politici” Regimurile totalitare au îngrădit sfera libertății personale și au început să exercite un control absolut asupra vieți private.

Libertatea, egalitatea și adevărul sunt idealurile pe care indivizi au dorit să le aibă întotdeauna, însa natura noastră nu ne lasă să profităm pe de plin de aceste stări, de altfel nici nu ar fi de dorit pentru societate, din această privință au fost create regulile. Iar, democrația este un bonus și cel mai benefic drum pe care îl poate urma individul pentru realizarea statului de drept și pentru a profita pe de plin de libertate.

Trei elemente pot determina apariția statului de drept: Creștinismul, Pacea și Democrația. Europenii împart același spațiu geografic, împărtășesc o istorie comună care a avut ca scop pacea, iar fundamentele culturale sunt bazate pe valori spirituale și religioase comune (creștinismul). În prezent, statele membre ale Uniunii Europene sunt toate state democratice. Întrunind aceste elemente putem aclam ca Europa este statul de drept.

Diversitatea este dovada că democrația este o forță care reușește să stăpânească și să coordoneze grupurile de indivizi din interiorul națiunilor și națiunile insele din exterior pentru consolidară proiectului European. La nivel Uniunii Europene țările membre dincolo de diversitatea incontestabilă pe care o manifestă au și anumite elemente comune pe care le împărtășesc între ele, cum ar fi politicile externe comune, moneda unică și programele economice comune. Comunicarea și schimbul de valori intre statele naționale europene favorizează cooperarea și înțelegerea la nivelul relațiilor, politicilor internaționale și crează stabilitate și întăresc unitatea comunității europene.

Occident și Orient – religia de azi

Datorită impactului puternic pe care îl poate avea ideea de apartenența, așa cum o prezintă și Roger Secruton în diferențierea pe care o face între Orient și Occident, credințele religioase își pot extrage forța de aici și se pot integra în domeniul politicului prin sprijinirea și susținerea etnicității și a altor valori sociale, cum ar fi stabilitatea. Anumite idei religioase pot fi manifestate de către adepți într-un mod mai puțin benefic pentru societate, cu toate că la baza ideilor respective stau ca stâlpi de susținere convingeri care prezerva identitatea poporului, rasa, fiind un real pericol pentru cei care le amenință apartenență.

Credincioși islamici se simt constrânși în propriul teritoriu, de aceea ei aleg să se refugieze în afara teritoriului Islamic, iar o dată ajunși acolo, lipsiți de constrângerile de-acasă încep să dezvolte o ura împotriva vestului încât acesta este transmisă și generațiilor viitoare. Acesta ura se identifică cu sentimental dorului de-acasă, un sentiment identitar care îi uneste pe toți refugiații islamici și îi îndeamnă la extremism vis-à-vis de străini. Cu toate că, ei trăiesc în spiritul și în cultura vestică și profită de o democrație totală (comparativ cu teritoriile islamice) care le oferă o libertate deplină nefiind constrânși de cutume absurde, care să le impună anumite practicii religioase, ei realizează un fapt surprinzător și anume că trăiesc printre necredincioși și pentru a îndrepta acest fenomen uneori recurg la acțiuni extremiste, cum ar fi terorismul. Un paradox exista în adaptabilitatea unui popor care implică o credință religioasă comună în modernitate și în ideea de prosperitate (civilizația islamică), în condițiile în care religia lor promovează unitatea și supunerea, pacea și siguranță, în antiteză cu civilizația Occidentului, pentru care ideea de stabilitatea se naște dintr-o diversitate de interese inimaginabile și un individualism care în mod neplanificat urmărește ideea de dezvoltate economică și progresul social.

Fiecare activitate istorică își are ciclul ei, care, o dată terminat devine bază pentru un nou fenomen istoric. “Finalitatea istorică constituie, incontestabil, un element indispensabil pentru înțelegerea activității istorice a personalităților istorice, a claselor și sistemelor sociale, a partidelor politice.” Dacă al doilea război mondial nu și-ar fi regăsit finalitatea, probabil că progresul din orice plan ar fi dispărut sau poate doar industria de armament ar fi avut câștig, însă în comparație cu pierderile uriașe de vieți omenești balanța s-ar înclina. Cu toate că războiul este un rău și nu neapărat necesar, revoluțiile sunt esențiale în descoperirea noilor oportunități de dezvoltare; și mai ales pentru a trece de la un stadiu finit, ajuns la apogeul său, la un nou mod de organizare, aici fiind nevoie de un timp de adaptare ce înseamnă progres.

Europa se pare că se afla în căutarea spiritului civic care implică solidaritatea indivizilor dintr-o societate și este manifestat de către aceștia prin interesul pe care îl acorda semenilor. A-și putea spune, într-o viziune creștină, că spiritul civic este iubirea de aproape. În Europa vorbim de o democrație care prin definiție respectă demnitatea umană, iar, apoi, de o bună guvernare care să poată gestiona bugetul în mod rațional. În cazul unei guvernări rele, chiar dacă sistemul de guvernare este tot democratic rezultatele nu sunt nefavorabile. De aceea, cetățenii au dreptul să-și aleagă reprezentanți la un anumit interval de timp, ba mai mult pot chiar să-i tragă la răspundere pe aleși dacă nu își respectă îndatoririle sau profită de funcția lor în interes propriu. Tipul de cetățean pestriț al Europei democratice capătă progresiv o nouă dimensiune, o generație mai apropiată de modelul pe care îl promite un astfel de regim al libertății și demnității sociale.