Religie Si Comunitate In Societatea Modernitatii Tarzii Studiu de Caz Eparhia Greco Catolica de Cluj Gherla

Religie și comunitate în societatea modernității târzii

Studiu de caz

Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla

Cuprins

Cuvant inainte

I.Fundamentarea teoretico-metodologica si designul cercetarii stiintifice aplicate

I. Preliminarii introductive

1.1 Problematica abordata si situatia cercetarii stiintifice in domeniu

1.2 Scopul si obiectivele tezei

1.3 Organizarea si structura tezei

2. Fenomenul secularizării in societatea si cultura contemporana

2.1 Secularizare, concepte si teorii stiintifice

2.2 Contextul istoric in care a aparut fenomenul secularizarii

2.3 Despre constituirea si evolutia sociologiei religiei

2.4 Rolul religiei si gradul de studiere al temei

3. Religiea și comunitatea

3.1 Despre organizarea comunitara a vietii religioase

3.2 Cercetari despre relatia dintre religie si comunitate la nivel international

3.3 Cercetari despre religie si comunitate in Romania

4. Confesiunea greco-catolică: evolutie si actualitate

4.1 Specificul confesiunii greco-catolice la nivel international si la nivel national

4.2 Despre evolutia institutionala a Bisericii Greco-Catolice in Romania

4.3 Identitatea Greco-catolica in “ concertul religiilor si confesiunilor crestine contemporane”

4.4 Scurtă desciere geografică si istorica cu privire la Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj Gherla.

4.5 Strategii de constructie identitara

5. Designul metodologic al cercetarii

5.1 Problematica si scopul cercetarii

5.2. Ipotezele si obiectivele operationale

5.3 Populatia cercetata si eșantionul investigat

5.4 Metode si instrumente de cercetare

II. Prezentarea rezultatelor obtinute in cercetarea aplicata

6. Religiozitatea în Eparhia Greco-Catolica de Cluj Gherla în contextul contemporan al modernității târzii

6.1 Credința în divinitate

6.2 Rugăciunea

6.3 Participarea la cult

6.4 Spovada

6.5 Împărtășania

6.6 Postul

6.7 Concluzii

7. O analiză a nevoilor socio-religioase comunităților de credincioși din Eparhia de Cluj-Gherla

7.1 Nevoi spirituale

7.2 Nevoi sociale

7.3 Nevoi educaționale

7.4 Concluzii

8. O analiză a resurselor pe care Biserica și credincioșii mobilizează pentru rezolvarea nevoilor socio-religioase ale credincioșilor

8.1 Resurse umane

8.2 Resurse materiale

8.3 Concluzii

9. Fenomenul secularizării în comunitățile de enoriași din Eparhia Greco-Catolica de Cluj-Gherla

9.1 Diminuarea rutinelor religioase

9.2 Orientarea spre lumea materială

9.3 Concluzii

10. Funcționalitatea socială și relațiile sociale în contextul comunitar eclezial

10.1 Relațiile dintre membrii ai aceleași comunității ecleziale

10.2 Relațiile cu membrii comunitari aparținând altor confesiuni

10.3 Relatia cu statul si autoritatile locale

10.4 Concluzii

11. Mecanisme de heteroidentificare/autoidentificare ale membrilor comunităților ecleziale din Eparhia Greco-Catolica de Cluj-Gherla

11.1 Promovarea identității religioase ecleziale în parohiile greco-catolice

11.2 Transmiterea tradiției religioase și identitatea

11.3 Profilul enoriasului greco-catolic

11.4 Reprezentari asupra persecuției bisericii greco-catolice în perioada comunistă

11.5 Concluzii

12. O analiza internă Bisericii Greco-Catolice

12.1 Reprezentari asupra punctelor tari si a reusitelor

12.2 Reprezentari asupra punctelor slabe si insuficientelor

12.3 Metode de relaționare și comunicare cu credincioșii

12.4 Analiza SWOT

13. Reprezentari asupra perspectivelor de dezvoltare ale Bisericii Greco-Catolice

13.1 Idei, inițiative individuale

13.2 Idei, inițiative ale liderilor/preoților

13.3 Dezvoltarea parohiilor

13.4 Dezvoltarea Bisericii Greco-Catolice în ansamblul ei

13.5 Aprecieri, sugestii și propuneri ale enoriașilor

III Evaluarea rezultatelor obtinute

Concluzii sintetice

Rezultate aplicative

Bibliografie

Anexe

I.Fundamentarea teoretico-metodologica si designul cercetarii stiintifice aplicate

I. Preliminarii introductive

1.1 Problematica abordata si situatia cercetarii stiintifice in domeniu

În societatea pragmatică a ultimelor decenii, Biserica a fost marcată de mari transformări, care au generat multiple și complexe provocări. Dat fiind interesul față de problemele secularizării și ale competenței bisericii în materie de religiozitate, în ultimii ani, numeroase studii s-au axat pe aspectele secularizării, precum și pe aspecte legate de contextul economic și socio-cultural. Cu toate acestea, cunoașterea este încă deficitară în domeniul religiozității și al competenței sociale a bisericii, atunci când oamenii sunt expuși la o diversitate de provocări spirituale, socio-culturale sau materiale.

Originalitatea acestei cercetări, constă în modul de abordare al problematicii secularizării în societatea post-modernă, din perspectivă sociologică și teologică, precum și realizarea unei diagnoze cu privire la starea și misiunea Bisericii Greco – Catolice.

Am identificat problemele religios morale și socio-culturale ale membrilor Eparhiei de Cluj – Gherla, precum și așteptările lor și a societății în ansamblul ei. Grupul țintă al diagnozei realizate, a vizat respondenți din diferite medii sociale și rezidențiale, fără discriminări de: vârstă, gen, apartenență religioasă, etnie, educație sau ocupație.

Am identificat un model calitativ considerat adaptat nevoilor Eparhiei, Modelul Adaptărilor Contemporane La Acțiunea De Cercetare și le-am aplicat în partea de cercetare, pe baza celor descoperite am propus o strategie de dezvoltare comunitară și schimbare socială. Este o viziune proprie, independentă de Planul Integrat de Dezvoltare (PID) stabilit în cadrul Eparhiei. Această perspectivă împreună cu strategia elaborată recent la nivelul Eparhiei, pot contura o strategie unitară în vederea îmbunătățirii misiunii bisericii, a eficientizării prezenței ei în mijlocul membrilor societății.

Lucrarea pe care o expunem prezintă o importanță deosebită, atât pentru interferențele care au loc la nivelul religiozității, cât și pentru societate în general. Având în vedere complexitatea fenomenului, atât pe plan religios, cât și socio-cultural, Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla reprezintă un spațiu aparte și aici la anumite particularități ale mentalului individual și colectiv. Avem o arie de cercetare complexă cu subiecți/enoriași de origini diverse, cu tradiții, obiceiuri și moduri de viață diferite. Sunt abordate problematici referitoare la: imaginea și rolul clericilor, respectiv enoriașilor greco-catolici în comunitatea lor, mentalitățile/credințele religioase ale comunitarilor de alte confesiuni.

Lucrarea de față poate fi gândită ca o posibilitate de continuare a cercetării în acest domeniu. În cadrul acestei lucrări regăsim evaluări menite să contureze dinamica comunității incluzând : trăiri, sentimente, aspirații, așteptări, percepții, opinii, probleme, nevoi, resurse, o antiteză între profilul adaptativ și dezadaptativ al enoriașului din comunitate, precum și concluzii finale.

Teoriile secularizării sunt partea cea mai consistentă și mai interesantă a sociologiei religiei. Cele două nume grele care au pus bazele și au influențat până în zilele noastre evoluția studiului religiilor, din perspectiva antropologică și sociologică, sunt Max Weber (1864-1920) și Émile Durkheim (1858-1917). Weber continua să rămână, prin volumul „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, cel mai citat sociolog al tuturor timpurilor.

Dintre lucrările recente despre modernitate și secularizare scrise în România amintim:

1 Drd. Ionuț Mihai Popescu, Secularizarea și afirmarea individualismului, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca.2010

2. Drd. Cătălin Ionete, “Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?” Universitatea din București, Școala doctorală de Sociologie. 2011

3. Drd. Pr. Bunescu Bogdan Constantin, Urbanizarea societății – fenomen postmodern complex cu ample implicații în viața creștinului contemporan, Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” Sibiu. 2011

4. Drd. Groza Lucian Vasile, Relația dintre cetățean, culte și unele instituții ale statului,

Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Administrație Publică, 2012

5. Drd. Tatu Cristian Daniel, Curente culturale și teologice în modernism și postmodernism. Drama ateismului lui Ivan Karamazov, Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” Sibiu. 2014

6. Drd. Grigore Georgiu, Ofensiva Noilor Mișcări Religioase și reversibilitatea secularizării, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sibiu, 2013.

Lucrări despre Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla:

1. Parohia Greco-Catolică din Dej în timpul persecuției comuniste 1948-1989, Gădălean Dan, Lucrare de Licență. ( Extras „L` Activite Religieuse dans la Paroisse de Dej. La celebration de la Sainte Liturgie pendant la Clandestinite.” Publicat în Studia Universitaria Babeș-Bolyai, Theologica Catholica, XLVII 2,2002)

2. Monografia Parohiei Mănăștur a Părintelui Sebastian Peșteșan, Lucrare de Licență.

3. Redescoperirea conceptului de solidaritate în România postcomunistă, Implicarea socială a ( Bisericii Unite cu Roma ( BRU). Blaga Bogdan, Teză de Doctorat ( L. Germana

4. Indiferențismul religios, Simona Zetea, Teză de Doctorat.

1.2 Scopul si obiectivele tezei

Scopul realizării acestui studiu îl constituie explorarea modului de viață, gândurilor, sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor religioase ale credincioșilor din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla. Complexitatea acestui subiect, cât și spațiul istorico-geografic al acestei cercetări, oferă un bogat și fertil material de studiu, pentru explorarea universului spiritual al credincioșilor din zona urbană, cât și din zona rurală, precum și modul de relaționare atât în plan spiritual, cât și în plan social.

Cercetarea este una obiectivă – în marja de eroare a cercetărilor sociologice privind subiectivitatea subiecților – ea nu va servi unor interese instituționale dogmatice. Ea este orientată spre înțelegerea funcționalității comunităților și a modului de a îmbunătăți rolul lor social și relațiile cu celelalte comunități cu care interacționează.

1.3 Organizarea si structura tezei

Lucrarea ilustrează două părți:

1. Prima parte face referiri la aspectele conceptuale legate de religiozitate, secularizare, comunitate, adaptare socială, imaginea de sine, procesul socializării și integrării sociale.

2. O parte cu caracter preponderent aplicativ, în care am studiat relația dintre religiozitate, comunitate și procesul secularizării. Lucrarea se finalizează prin avansarea unei strategii privind dezvoltarea comunității, direcții și sugestii viitoare de cercetare.

Lucrarea este structurată în 13 capitole, ultimele doua constituindu-se ca piloni principali ai lucrării..

Capitolul 1 intitulat Preliminarii introductive se deschide cu scurte considerații privind lucrările existente în domeniu, originalitatea, scopul și importanța prezentului studiu.

Capitolul 2 intitulat Fenomenul secularizării in societatea si cultura contemporana abordează această temă din perspectiva sociologică pe care le determină, respectiv a influențelor asupra membrilor societății. Această parte tratează conceptele cheie referitoare la procesul de secularizare și globalizare, precum și rolul religiei în acest context. Sunt prezentate elemente privind terminologia termenilor secularizare, globalizare, teorii curente despre religie și un scurt istoric al fenomenului religios. Este accentuat rolul religiei ca factor de coeziune și integrare socială. O idee importantă care se desprinde din acest capitol este aceea că religia a fost un furnizor important de identitate colectivă, atât în societățile tradiționale, cât și în cea modernă.

Capitolul 3 intitulat Religia și comunitatea, prezintă conceptele referitoare la religie și comunitate, elementele care interferează întaniel, Curente culturale și teologice în modernism și postmodernism. Drama ateismului lui Ivan Karamazov, Universitatea „Lucian Blaga”, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” Sibiu. 2014

6. Drd. Grigore Georgiu, Ofensiva Noilor Mișcări Religioase și reversibilitatea secularizării, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sibiu, 2013.

Lucrări despre Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla:

1. Parohia Greco-Catolică din Dej în timpul persecuției comuniste 1948-1989, Gădălean Dan, Lucrare de Licență. ( Extras „L` Activite Religieuse dans la Paroisse de Dej. La celebration de la Sainte Liturgie pendant la Clandestinite.” Publicat în Studia Universitaria Babeș-Bolyai, Theologica Catholica, XLVII 2,2002)

2. Monografia Parohiei Mănăștur a Părintelui Sebastian Peșteșan, Lucrare de Licență.

3. Redescoperirea conceptului de solidaritate în România postcomunistă, Implicarea socială a ( Bisericii Unite cu Roma ( BRU). Blaga Bogdan, Teză de Doctorat ( L. Germana

4. Indiferențismul religios, Simona Zetea, Teză de Doctorat.

1.2 Scopul si obiectivele tezei

Scopul realizării acestui studiu îl constituie explorarea modului de viață, gândurilor, sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor religioase ale credincioșilor din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla. Complexitatea acestui subiect, cât și spațiul istorico-geografic al acestei cercetări, oferă un bogat și fertil material de studiu, pentru explorarea universului spiritual al credincioșilor din zona urbană, cât și din zona rurală, precum și modul de relaționare atât în plan spiritual, cât și în plan social.

Cercetarea este una obiectivă – în marja de eroare a cercetărilor sociologice privind subiectivitatea subiecților – ea nu va servi unor interese instituționale dogmatice. Ea este orientată spre înțelegerea funcționalității comunităților și a modului de a îmbunătăți rolul lor social și relațiile cu celelalte comunități cu care interacționează.

1.3 Organizarea si structura tezei

Lucrarea ilustrează două părți:

1. Prima parte face referiri la aspectele conceptuale legate de religiozitate, secularizare, comunitate, adaptare socială, imaginea de sine, procesul socializării și integrării sociale.

2. O parte cu caracter preponderent aplicativ, în care am studiat relația dintre religiozitate, comunitate și procesul secularizării. Lucrarea se finalizează prin avansarea unei strategii privind dezvoltarea comunității, direcții și sugestii viitoare de cercetare.

Lucrarea este structurată în 13 capitole, ultimele doua constituindu-se ca piloni principali ai lucrării..

Capitolul 1 intitulat Preliminarii introductive se deschide cu scurte considerații privind lucrările existente în domeniu, originalitatea, scopul și importanța prezentului studiu.

Capitolul 2 intitulat Fenomenul secularizării in societatea si cultura contemporana abordează această temă din perspectiva sociologică pe care le determină, respectiv a influențelor asupra membrilor societății. Această parte tratează conceptele cheie referitoare la procesul de secularizare și globalizare, precum și rolul religiei în acest context. Sunt prezentate elemente privind terminologia termenilor secularizare, globalizare, teorii curente despre religie și un scurt istoric al fenomenului religios. Este accentuat rolul religiei ca factor de coeziune și integrare socială. O idee importantă care se desprinde din acest capitol este aceea că religia a fost un furnizor important de identitate colectivă, atât în societățile tradiționale, cât și în cea modernă.

Capitolul 3 intitulat Religia și comunitatea, prezintă conceptele referitoare la religie și comunitate, elementele care interferează între cele două concepte. Sunt prezentate elemente introductive privind terminologia termenilor religie, comunitate, preocupări ale unor sociologi renumiți în studierea comunităților atât din țara noastră, cât și studii internaționale. Sub-capitolul se încheie cu câteva considerații despre viața creștină.

Capitolul 4 intitulat Confesiunea greco-catolică: evolutie si actualitate înglobează principalele teorii și modele ale identității. Capitolul începe prin prezentarea unei descrieri a spațiului geografic, condițiile de relief și climă, în aria cercetată și un scurt istoric al Eparhiei Române Unite cu Roma Greco – Catolică. Urmează prezentarea unor elemente referitoare la: rădăcinile esențialismului și constructivismului în teoriile identității, identitatea în perspectiva esențialistă și constructivistă, identitatea colectivă și identitatea individuală. Sunt surprinse aspecte ale evoluției instituționale a Bisericii Unite și permanența în timp a discursului identitar greco-catolic, capitolul se încheie cu prezentarea unor strategii de construcție identitară.

Capitolul 5, intitulat Designul metodologic al cercetării definește cadrul conceptual al cercetării.

Capitolul 6 intitulat Religiozitatea în Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla în contextul contemporan al modernității târzii – cuprinde aspecte ale practicii religioase în contextul contemporan al modernității târzii. Sunt surprinse elemente care definesc religia greco-catolică în ansamblul ei, modul cum enoriașii se raportează la divinitate. Sunt surprinse aspecte care privesc nu numai denominația, ci și participarea efectivă la viața religioasă respectiv: participarea la cult, rugăciunea, spovedania, împărtășania și postul.

Capitolul 7 intitulat O analiză a nevoilor socio-religioase comunităților de credincioși din Eparhia de Cluj – Gherla, abordează problema nevoilor socio-religioase a comunităților de credincioși din Eparhia de Cluj – Gherla. Sunt surprinse aici nevoi bazale ale comunităților de credincioși, precum nevoi materiale, financiare, dar și nevoi de afirmare precum: nevoi educaționale, spirituale sau sociale, pe care enoriașii le resimt pe diferite paliere.

Capitolul 8 intitulat O analiză a resurselor pe care Biserica și credincioșii le mobilizează pentru rezolvarea nevoilor socio-religioase ale credincioșilor vine în completarea precedentului capitol, fiind dedicat identificării resurselor pe care Biserica și credincioșii le mobilizează pentru rezolvarea nevoilor socio-religioase comune.

Există referiri largi la resursele umane pe care biserica le mobilizează cu accent pe rolul preotului ca administrator spiritual și material al comunității.

Fenomenul secularizării în comunitățile de enoriași din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla reprezintă tema capitolului 9: Fenomenul secularizării în comunitățile de enoriași din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla. Aici am căutat să explorăm configurația și intensitatea secularizării în comunitățile de enoriași: diminuarea rutinelor religioase, orientarea spre valori spirituale (credința, viața, iubirea, adevărul, generozitatea, onestitatea, dreptatea) versus valori materiale (bani, proprietăți, mașini, etc..). Este subliniată aici ruptura tot mai evidentă atât cu ierarhiile de valori ale culturilor tradiționale, cât și cu valorile modernității clasice.

Capitolul intitulat 10 Funcționalitatea socială și relațiile sociale în contextul comunitar eclezial s-a concentrat asupra relațiilor sociale la nivel comunitar ale eparhiei de Cluj – Gherla ținând cont de mai multe direcții de analiză, și anume: relația cu Episcopul Lucian Mureșan, relațiile interconfesionale ale greco-catolicilor cu protestanții și mai ales ortodocșii din eparhie. Aceste chestiuni implică o serie de probleme patrimoniale, canonice, dogmatice, rituale și dezvăluie o latură a relației cu statul. Avem imaginea unei Biserici Greco – Catolice care luptă pentru drepturile ei patrimoniale și spiritual, fără a avea sprijinul statului și cu o reacție ofensivă a bisericii ortodoxe. Sunt surprinse aici parțial cauzele unor evenimente ulterioare din această perioadă care s-au dovedit și se dovedesc a fi încă tensionate.

Capitolul 11 intitulat Mecanisme de heteroidentificare/autoidentificare ale membrilor comunităților ecleziale din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla tratează problema identității, mecanismele prin care membrii comunităților ecleziale din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla se identifică. Sunt surprinse aspecte referitoare la coeziunea și sentimentul apartenenței în comunitățile de enoriași greco-catolici, o analiză a urmărilor oprimării Bisericii Greco – Catolice în perioada totalitară ( 1948-1989). Capitolul se încheie cu o evaluare a bisericii greco-catolice, văzută prin prisma unor comunitari de alte confesiuni.

Este abordată pe larg problema promovării identității religioase în parohiile greco-catolice. În contextual actual, am urmărit respectarea tradiției religioase și perenitatea fenomenului religios în strânsă legătura cu identitatea greco-catolică. Sunt tratate aspecte sensibile ce țin de tăria credinței enoriașilor, păstrarea obiceiurilor, a manifestărilor religioase, capacitatea bisericii de a atrage noi credincioși, relațiile inter/intracomunitare sau aspecte ce țin de organizarea bisericii, doctrină sau apartenența la Biserica Romei.

Capitolul 12 intitulat O analiză internă a Bisericii Greco – Catolice cuprrinde o evaluare a eficienței Bisericii Greco – Catolice, văzută din perspectiva enoriașilor ei. Capitolul prezintă atat reprezentari asupra punctelor tari si a reusitelor cat si reprezentari asupra punctelor slabe si insuficientelor precum si un studiu comparativ a bisericii greco-catolice în antiteză cu alte confesiuni. De asemenea sunt prezentate sugestii și propuneri ale enoriașilor privind îmbunătățirea stărilor de fapte in parohiile/comunitatile din care fac parte. Sunt surprinse de asemenea elemente mai complexe privind capacitatea de promovare socială, metodele de relaționare și comunicare, capacitatea de atragere a credincioșilor și o analiza SWOT.

În capitolul 13 intitulat Reprezentari asupra perspectivelor de dezvoltare a Bisericii Greco – Catolice prezintă aspecte legate de implicarea membrilor comunităților ecleziale în viața comunității. În acest capitol atenția noastră se mută în direcția perspectivelor de dezvoltare a Bisericii Greco – Catolice. Avem o estimare referitore la perspectivele de dezvoltarea a parohiilor și a Bisericii Greco – Catolice în ansamblu, din perspectiva enoriașilor ei. Sunt analizate aspecte legate atât de problemele spirituale, cât și de cele administrative. Pe baza întrebărilor deschise am identificat și analizat idei, inițiative și/sau acțiuni individuale ori colective de îmbunătățire și dezvoltare a Bisericii.

Capitolele 12 și 13 sunt legate între ele, constituindu-se ca piloni principali ai lucrării. Ele se referă la structura administrativ-teritorială a eparhiei, la instituțiile ecleziastice și la modul lor de funcționare, cu accent pe aspecte ce țin de viața parohiilor. O atenție deosebită este acordată problemelor privind organizarea parohiei. Avem aici o relație cauzală între poziția episcopiei în raport cu statul și modul în care a funcționat Eparhia de Cluj – Gherla în raport cu parohiile. Aceste aspecte au fost puțin cunoscute până acum, iar problemele ce țin de conducerea bisericii sunt cu atât mai importante cu cât Episcopia de Cluj – Gherla se confruntă cu problema dizolvării parohiilor. Aceste chestiuni ne-au permis să evaluăm sistemul de conducere al eparhiei, ținând cont de statutul Bisericii Greco – Catolice.

Concluziile cercetării de față, reliefează o viziune proprie privind stabilirea unor strategii de perspectivă, pentru a servi integrării individului în comunitate și comunității în societate, stabilirea unui climat de încredere și colaborare între membrii comunității. Această perspectivă împreună cu strategia elaborată recent la nivelul Eparhiei, respectiv Planul Integrat de Dezvoltare (PID), pot contura o strategie unitară în vederea îmbunătățirii misiunii bisericii, a eficientizării prezenței ei în mijlocul membrilor societății.

Cele șapte anexe sunt relaționate părții aplicative din lucrarea de față și prezintă: grafice analitice, tabele ce conțin punctul de vedere exprimat de respondenți cu privire la întrebările cuprinse în chestionar, profilul adaptativ/dezadaptativ al enoriașului greco-catolic.

Bibliografia cercetării de față este structurată în patru părți: Izvoare, cărți de autor și volume colective, studii și articole, surse electronice.

2. Fenomenul secularizării in societatea si cultura contemporana

2.1 Secularizare, concepte si teorii stiintifice

Conform DEX-ului, a seculariza înseamnă ''a scoate din proprietatea sau competența bisericii bunuri, domenii de activitate sau valori culturale, trecându-le în patrimoniul statului. 2. a reda vieții laice persoane care au aparținut vieții ecleziastice. Această definiție avea o largă aplicabilitate în anii persecuției Bisericii Greco – Catolice când bunurile ei au fost o parte trecute în patrimoniul statului, altele preluate de Biserica Ortodoxă. De asemenea, preoții care nu au trecut la Biserica Ortodoxă au fost persecutați și transferați la profesii laice, de cele mai multe ori necalificate, prin urmare discutăm despre așa numita „ secularizare forțată”.

În sociologia religiei însă termenul are un sens mai larg. În acest sens se exprimă și Olivier Clément, atunci când afirmă că: “societatea secularizată este o societate care păstrează o tăcere absolută în ceea ce–L privește pe Dumnezeu… În multe medii a devenit aproape necuviincios și chiar “obscen” să vorbești despre Dumnezeu; pudoarea în legătură cu Dumnezeu a luat locul pudorii cu privire la sex; mai mult decât pudoare, e vorba de o adevărată inhibiție”.

În afară de abordarea din perspectivă teologică, fenomenul secularizării poate fi privit și din alte perspective. Atunci când vorbim despre secularizare ca fenomen social, intrăm deja în sfera sociologiei religiilor. În această ramură a științelor sociologice, prin secularizare se înțelege acea schimbare socială în cursul căreia în societate s-a produs și se poate constata o scădere a importanței religiei și un regres al eclesialității. Se remarcă faptul că această evoluție a fost cauzată de procese care au lovit toate societățile (cum au fost cele de industrializare, urbanizare, impunerea unei mentalității științifice) și toate religiile; un astfel de proces e înfățișat ca fiind progresiv și ireversibil.

2.2 Contextul istoric in care a aparut fenomenul secularizarii

Procesul de secularizare provoacă o deplasare a centrului de gravitație al vieții de la Dumnezeu la om. În centrul existenței nu mai stă Dumnezeu, ci omul, adică se petrece translația de la teocentrism la antropocentrism.

Însă, procesul de secularizare nu a fost promovat numai din exteriorul comunităților eclesiale, ci și din interiorul acestora, în special din mediile protestante. Programul de demitologizare a Noului Testament al lui Rudolf Bultmann, reflecțiile lui Dietrich Bonhoeffer despre creștinismul nereligios, analizele lui Harvey Cox despre La cité séculière (Cetatea laicizată), valorizarea teologică a secularizării de către diverși teologi (în special Friedrich Gogarten), teologiile zise ale “morții lui Dumnezeu” etc; toate acestea au concurat la accentuarea procesului de secularizare suferit de mediile eclesiale.

În societățile tradiționale religia – care în mod invariabil s-a concentrat asupra punctelor cruciale ale vieții – este punctul de gravitație în jurul căruia întreaga realitate, personală și colectivă, se rotește. Conștiința că omul este prin definiție religiosus, este incomparabil mai prezentă la persoana din societățile tradiționale decât din societățile ulterioare. Sentimentul sacrului este mult mai intens decât în epocile ulterioare, ca atare în tradiționalism religiozitatea deține un rol vital în existența personală. În tradiționalism religia este “viața luată în serios”; credințele religioase oferă, într-o măsură mult mai mare, sentimentul coerenței și realității. Nevoile de integrare, recunoaștere și legitimare, sunt satisfăcute de către “postulatele supranaturale”, unitatea și coeziunea sunt asigurate de riturile religioase care necontenit le sărbătoresc și le restaurează, pe scurt religia este cea în măsură să dea răspunsuri cu privire la sensul existenței. Individul în modernitate are dificultăți în a se adapta la ordinea socială dată atât de complexă. Astfel că în modernitate putem asista, în mod paradoxal, pe de-o parte la marginalizarea religiei instituționalizate (a cărei reprezentare concretă este în creștinism biserica), iar pe de-altă parte la intensificarea și răspândirea religiozității la toate categoriile populației (cu precădere la unele, cum ar fi de exemplu tinerii). Iar cu privire la religia creștină, cercetările sociale din ultimele decenii nu încetează să arate că dezvoltarea sau modernizarea progresivă a societăților (industrializare, urbanizare, raționalizare, pragmatism, reflexivitate) nu a îndeplinit absolut deloc rolul de mecanism de des-creștinare. Faptul este că în modernitate religiozitatea – care se manifestă prin apariția unui număr impresionant de religii și de noi mișcări religioase, asociații bisericești și așa mai departe – se află fără îndoială în prim planul vieții sociale. Și cum religiozitatea dă naștere întotdeauna unei religii, tot în modernitate (mai exact la granița dintre modern și post-modern) ia sfârșit marea dilemă a sociologiei religiei.

2.3 Despre constituirea si evolutia sociologiei religiei

Din punct de vedere al cercetării științifice, teoriile secularizării sunt partea cea mai consistentă și mai interesantă a sociologiei religiei. Sociologia religiei s-a cristalizat deplin în sec. XIX ca parte specializată a sociologiei pe noile fundamente axiologice, deci seculare pe care se așează acum cultura europeană.

Cele două nume grele care au pus bazele și au influențat până în zilele noastre evoluția studiului religiilor din perspectiva antropologică și sociologică sunt Max Weber (1864-1920) și Émile Durkheim (1858-1917). Weber continuă să rămână, prin volumul „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, cel mai citat sociolog al tuturor timpurilor.

Studiile de sociologie clasică descriu în moduri diferite modernizarea. Procesul de individualizare este privit ca unul din elementele esențiale ale culturii moderne, fiind asociat cu disoluția legăturilor familiale (Durkheim) sau cu procesul de secularizare (Weber). În acest sens vor fi investigate aspecte legate de: schimbarea tradițiilor, secularizare, individualizare.

Brayn Wilson (1966), unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai tezei secularizării subliniază că secularizarea desemnează «procesul prin care instituțiile, gândirile și practicile religioase își pierd importanța (semnificația) socială.»

Karel Dobbelaere in lucrarea sa Sociological Analysis arata ca Wilson a demonstrat clar faptul ca secularizarea nu poate fi limitata la spatiul economic si politic ea manifestandu-se si in alte sfere de activitate : „Indeed, this split between a "public" and "private sphere" leads to incomplete and faulty conclusions. Wilson has clearly demonstrated that secularization is not limited to the economy and polity, the so-called public sphere, but is also manifest in culture, morality and the family (Wilson, 1979:268-80; 1969:79 and 1982:166-167; see also Dobbelaere, 1981:83). Berger and Luckmann, by restricting secularization to functional rationalization, which, according to them, is typical of the public sphere, by-passed these sub-systems hey defined the "private’ sphere in opposition to the "public” sphere, and limited their study to the latter. Furthermore, Wilson has also indicated that the so-called private sphere of Berger and Luckmann, and more specifically religion, is-contrary to their interpretation-quite relevant for the so-called public sphere”.

Wilson nu identifică secularizarea cu un declin inevitabil al religiei, după cum nici nu pretinde că secularizarea societății înseamnă «că toți oamenii au dobândit o conștiință secularizată» sau că «au lăsat la o parte orice interes față de religie» .

Habermas arată realist că procesul apropierii critice a conținuturilor esențiale ale tradiției religioase este încă în mers, iar rezultatul acestui proces este încă dificil să se prevadă. Mai mult, Habermas spune că: «nici filosofia în formele ei cele mai înțelegătoare și mai dezvoltate, nici chiar filosofia postmetafizica» nu vor putea înlocui religia». Putem spune că de la început analizele și conceptualizarea lui Habermas stau în opoziție cu teza depășirii religiei prin: filosofie (Hegel), prin știință (Compte), prin emancipare socială (Marx) prin evoluțiile culturale (Nietzche) sau prin procese psihice individuale (Freud).

Andrei Marga în lucrarea Religia în era Globalizării, tratează o temă fierbinte care cere fundamentări și răspunsuri urgente. Autorul încearcă să pună în valoare răspunsurile noi pe care tradițiile religioase le pot oferi în cadrul general al provocărilor pe care le aduce era globalizării. Pe urmele lui Hâns Kung, Andrei Marga consideră că punctul de plecare al reconstrucției fundamentelor umanității globale trebuie să fie cel al unei etici profunde, iar pentru această este necesară o reconsiderare a «atitudinii morale fundamentale a omului» sunt necesare noi construcții și noi aprofundări filosofice sau teologice care să dea seamă asupra valorilor și normelor pe care să se ridice deciziile și acțiunile omului contemporan.

Andrei Marga constată că «Religia s-a globalizat cea dintâi. Reprezentări și viziuni religioase se află de multă vreme în competiție globală. Spre religie se îndreaptă așteptările majorității oamenilor. Ea este reazem în epocile de schimbare profundă a condițiilor vieții oamenilor. Religia trebuie să rămână sursa de motivare pentru comportamente în situații dificile. În civilizația europeana în care trăim de la tradiția iudeo-creștină se așteaptă din nou soluțiile. În acest sens A. Marga consideră că «un ethos cu impact destul de larg, în fapt mondial, nu poate proveni astăzi din altă parte decât din religie. Prin urmare trebuie sporită ponderea religiei în viața oamenilor și în evoluția societăților »

Profesorul Dumitru Popescu, consideră că “marea problemă pe care secularizarea o ridică în fața creștinismului constă în tendința lui de a orienta pe om mai mult față de lumea de aici, decât față de lumea spirituală”.

Virgil Nemoianu, răspunzând la întrebarea «crește sau scade religiozitatea în lume?» confirmă ipoteza lui Anthony Giddens, potrivit căreia se constată o «revenire în forță a actorului religios programatic oprimat pentru atâtea decenii». În mod paradoxal, în același timp, România se situează pe locurile fruntașe și în majoritatea sondajelor internaționale referitoare la corupție, avort sau criminalitate.

2.4 Rolul religiei si gradul de studiere al temei

Începând cu anii 60, sociologia religiei avea să fie caracterizată de următoarea mare dilemă: religia este menită să dispară din societățile umane odată cu modernitatea și cu post-modernitatea? Altfel spus : secularizarea este inerentă modernității și post-modernității? În anii 60, tocmai când se vorbea despre secularizare ca despre o raționalizare progresivă a societăților umane ce avea să ducă la dispariția sacrului și implicit a religiei, avea să ia naștere tocmai în sufletul societăților industriale avansate, un fenomen de “renaștere sau reînnoire a religiei”. Faptul avea să elimine din discuție problema dispariției sacrului pe măsură ce societățile evoluau, urmând să dea naștere, în anii 70 (când în Europa Occidentală și în Statele Unite erau la apogeu puzderia de noi mișcări religioase – NMR- ce încercau o sinteză între tradiția iudeo-creștină și tradițiile orientului îndepărtat), unui nou subiect de dezbateri: care este semnificația acelei “reîntoarceri a sacrului”?

Abia în anii 80 avea să se ajungă la concluzia că dezbaterile anilor 60 referitoare la secularizare erau greșite, cum greșit era însăși faptul de a mai crede că secularizarea este procesul inerent evoluției societăților și care pune capăt definitiv existenței religiei, ba mai mult, sacrului. Astfel că primul care avea să conteste predicția faimosului teolog Harvey Cox (aflată de-altfel în perfectă sintonie cu cea a lui Nietzche), conform căreia “Dumnezeu a murit”, avea să fie Harvey Cox însuși. Aceasta deoarece, în anii 80 practicile religioase și parareligioase deveneau din ce în ce mai răspândite, și, mai mult, asemenea răspândire (precum și ritmul îngrijorător de rapid în care se petrecea) nu reflecta o formă de supraviețuire culturală, nici un reziduu al superstițiilor apuse. Mai mult, era expresia unei nevoi disperate de justificare a propriei existențe tocmai prin religie în societățile cele mai avansate. Chiar dacă adesea iraționale și incoerente, asemenea forme de manifestare religioasă sau para-religioasă constituiau totuși expresia nevoii de reînnoire religioasă. Iar sacrul se dovedea a fi mai prezent ca oricând. Problema reală a sociologilor religiei era de fapt legată de termenul secularizare, ”asupra căruia nu se ajunsese la o definiție clară, unanimă, sau măcar la un consens.

Autorii care aveau să aducă o contribuție decisivă în studiul secularizării erau Berger și Luckmann. Ei au formulat o definiție cuprinzătoare și operativă a secularizării care avea să elimine orice ambiguități care duceau la neînțelegerea fenomenului real ce se petrecea în societățile moderne și post – moderne.

Pentru Berger ipoteza secularizarii este una falsa. In lucrarea sa The desecularization of the World, Resurgent Religion and World politics autorul isi sustine puctul de vedere in urmatorii termeni : „My point is that the assumption that we live in a secularized world is false. Peter Berger, definește secularizarea ca pe un «proces prin care unele sectoare ale societății și ale culturii sunt sustrase de sub autoritatea instituțiilor și simbolurilor religioase». The world today, with some exceptions to which I will come is as furiously religious as it ever was and in some places more so than ever. This means that a whole body of literature by historians and social scientists loosely labelled "secularization theory” is essentially mistaken. Although the term "secularization theory" refers to works from the 1950s and 1960s, the key idea of the theory can indeed e traced to the Enlightenment .That idea is simple: Modernization necessarily leads to' a decline of religion, both in society and in the minds o individuals”.

And it is precisely this key idea that has turned out to be wrong. To be sure, modernization has had some secularizing effects, more in some places than in others. But it also provoked powerful movements of counter – secularization. Also secularization on the societal level is not necessarily linked to secularization on the level of individual consciousness.

Aserțiunea de bază a lui Luckmann (fundamentată pe teoriile lui Weber și Durkheim despre rolul religiei în societățile umane, precum și pe studiul sistematic aprofundat al realității oferite de societățile anilor 60-70) este: cu cât societățile umane avansează mai mult, cu atât relația dintre individ și ordinea socială dată devine mai problematică; iar mai specific în contextul modernității existența individuală este într-o stare critică. Problema existenței individuale în societatea modernă este atât de acută, încât constituie deja o problemă religioasă. Iar dispariția sau nu a religiei – precum și secularizarea – este așadar un proces direct (dar nu exclusiv) legat de condiția individului în contextul social dat.

Concluzia este că în societățile moderne, cheia soluționării crizei existenței individuale adesea fiind dată tocmai de către religie, doar faptul că religia în forma ei tradițională este împinsă la periferie (fiind supusă unor transformări evidente), este departe de a fi suficient pentru a susține că religia este menită să dispară din viața colectivităților umane. Așadar, secularizarea (înțeleasă ca marginalizare a religiei în formele ei tradiționale) nu poate fi confundată cu dispariția religiei, și cu atât mai puțin, cu dispariția religiozității, înțeleasă ca manifestare a predispoziției persoanei umane către sacru. În epoca modernă și post-modernă, religia nu face decât să sufere niște transformări, în timp ce religiozitatea se dovedește a fi mai prezentă decât în oricare altă epocă precedentă.

Concluzii

Secularizarea și criza spirituală confruntă cu intensitate omenirea contemporană, ele constituind subiecte care preocupă nu numai teologia, ci și alte segmente culturale și științifice. Fenomenul secularizării este un fenomen care se derulează pe scena religioasă a lumii contemporane, marcând vremurile în care trăim. În calitate de actori pe această scenă pe care se derulează procesele amintite nu trebuie să rămânem indiferenți.

Criza spirituală trebuie abordată cu responsabilitate de sociologi, psihologi și pedagogi. Este îmbucurător faptul că toți cei care se ocupă de aceste probleme au făcut o constatare fundamentală: crizele contemporane nu fac altceva decât să reliefeze o altă criză, care le justifică pe toate, și anume criza mentală a omului modern, care suportă un intens proces de alienare. Considerăm că mai trebuie făcută o precizare: această criză mentală a fost provocată și este susținută de secularizare. Reîntoarcerea la valorile creștine autentice, este soluția cea mai eficientă care-l poate situa pe om într-un raport de normalitate cu mediul, cu semenii și cu sine însuși.

3. Religia și comunitatea

3.1 Despre organizarea comunitara a vietii religioase

Religia și societatea, sunt două concepte care se întrepătrund și care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice și filosofice. Înainte de a porni orice demers trebuie să clarificate două chestiuni. Prima dintre ele se referă la definiția religiei.

Conform DEX: „Religie = 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune; credință. fig. crez, cult. 2. Disciplina predată în scoală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei.”

Durkheim, pune problema originii religiei în termeni ceva mai diferiți decât a predecesorilor săi din secolul XIX.“ Nu există un moment anume în care a apărut religia, așadar problema religiei nu trebuie înțeleasă în sensul unui început absolut.“ Pentru el este vorba mai degrabă de «a găsi un mijloc de analizare a cauzelor, întotdeauna prezente, de care depind formele esențiale ale gândirii și practicii religioase.” El a luat ca material al studiului său tocmai formele cele mai primitive, deoarece credea că simplitatea lor îi va permite să ajungă mai ușor la formele elementare și esențiale.

Metoda comparativă pe care o adoptă pentru a descrie trăsăturile comune ale diferitelor religii, îi impune să stabilească o primă definiție euristică a religiei. Aceasta îi permite să determine faptele religioase de la care va pleca apoi în definirea fenomenului religios. În explicarea fenomenului, autorul analizează trei puncte, în primul rând definiția pe care o dă apriori religiei, în al doilea rând descrierea toteismului ca formă elementară a religiei și în al treilea rând reducerea religiei la un fapt social. Sacrul și profanul constituie două lumi care nu au nimic în comun. Este vorba, sublinează autorul, de o eterogenitate de esență sau natură care face ca pentru a trece din una în cealaltă, să fie nevoie de totală transformare a individului. Elementul specific religios este condiția sa de fapt socialmente împărtășită. “ Credințele autentic religioase sunt întotdeauna comune unei anumite colectivități, care le acceptă integral și practică riturile ce le însoțesc.”

Dacă ne îndreptăm atenția asupra situației istorice care constituie premisa umană, socială și spirituală, vom observa că este terenul pe care a luat naștere. Prin ea a avut loc o transformare a Bisericii creștine, pornind de la evoluția celei de a doua veniri a lui Cristos, din care se naște procesul de devenire a creștinismului prezentându-se ca reînnoire a vieții creștine.

Cea de a doua, se referă la comunitate: Conform DEX: Comunitate = « 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe ; posesiune în comun. 2. Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune ; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc. „Entitate social- umană, ai cărei membri sânt legați împreună prin locuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante și tradiționale.

Termenul de comunitate, remarcau autorii Dicționarului de Sociologie de la Penguin Books, este unul dintre cei mai evazivi și vagi în sociologie, și până acum în mare măsură fără un înțeles specific.

Conform lui Bruno Zani – termenul de comunitate evocă ideea unui spațiu fizic și social bine balizat, în interiorul căruia se produc interacțiuni și un proces de intercunoaștere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun norme și reguli de conduită, se naște sentimentul de apartenență. Membrii unei societăți posedă ceva în comun ce le este dat, atribute pe care le moștenesc, pe când membrii unei comunități își dobândesc caracteristicile printr-un efort conștient și voluntar, prin asumarea destinului comun, prin relații sociale personalizate, colorate și nuanțate de istoria comună, de mediul economic și cultural care creează contextul social-ideologic specific. Comunitatea încurajează socializarea prin fuziune parțială, valorizează solidaritatea difuză a membrilor, acordarea sprijinului social, dar și participarea emoțională, ritualul care unește, ne apare astfel ca o totalitate de credințe, orientări valorice, intense.

Conceptul de comunitate este unul dintre cele mai prolifice concepte ale sociologiei. Numeroase analize au fost realizate de-a lungul timpului de către gânditori aparținând unor școli diferite, analize care depășesc granițele sociologiei – pentru că ideea s-a bucurat de mult succes și în filosofie sau istorie. Conceptul a cunoscut numeroase registre de interpretare, fiind abordat teoretic și empiric. Datorită seductivității sale, conceptul a fost mult timp la modă, împărtășind soarta ideilor și conceptelor la modă: a dobândit o sferă foarte largă de cuprindere a unor experiențe extrem de variate și a devenit astfel prea extins și opac. Astăzi, în epoca modernității lichide, comunitatea reprezintă încă o idee și o realitate extrem de seducătoare, pentru că ea diminuează sau chiar anulează dezechilibrul dintre libertatea individuală și siguranță. Într-o lume în care trăsătura caracteristică a devenit superficialitatea legăturilor umane, comunitatea vine cu o promisiune de recuperare a afectivului, a umanului, a atașamentului față de valori comune și a unei înțelegeri reciproce implicite între oameni. Nesiguranței și caracterului profund schimbător al lumii, comunitatea îi opune o lume plină de substanță, de relații umane profunde și autentice.

Conceptul de comunitate își are originea în Romantismul german și semnifică o “entitate socială globală în care legăturile între membrii sunt foarte strânse, o entitate supraindividuală ce primează în raport cu individul”. Aceasta este una din numeroasele definiții date comunității. Cercetători din diverse domenii au elaborat de-a lungul timpului altele, astfel că astăzi conceptul de comunitate a devenit un termen omnibus. Poate de aceea, Peter Burke spune că termenul de comunitate este în același timp util și problematic. Conrad Arensberg, sugerează de asemenea că definițiile date comunității sunt “prea superficiale și prea pline de capcane verbale”.

Eric Hobsbawm (1994), la rândul lui afirmă că noțiunea de comunitate “n-a fost folosită niciodată cu atâta lipsă de discernământ și atât de inutil decât în deceniile în care comunitățile în sens sociologic au devenit mai greu de găsit în viața reală”. Deși toate acestea arată complexitatea noțiunii discutate aici, este cert că o definiție unică a comunității este inadecvată, pentru că este inevitabil incompletă. Definițiile singulare își îndeplinesc rolul doar în contextul unei anumite teorii, pentru că acestea explică doar o anumită parte a realității. Teorii relevante în domeniul comunității au fost oferite de teoreticienii clasici ai sociologiei și continuate apoi de discipolii lor. Ulterior aceste teorii au fost dezvoltate în domenii foarte variate ale științei sociale.

Examinând doar câteva definiții clasice, voi arăta faptul că definiția comunității s-a conturat treptat, de-a lungul timpului, prin contribuția diverșilor sociologi. Punctul de pornire a fost ideea de localizare (așezare), comunitatea, cel puțin în sensul ei real, presupunând înrădăcinarea indivizilor într-un spațiu fizic și social. Astfel, fiecare om produce cele necesare supraviețuirii, se integrează în instituțiile sociale, experimentează expresia religioasă specifică, își socializează urmașii și trăiește anumite tipuri de expresie artistică pornind de la o anumită apartenență la un grup și de la o anumită localizare spațială și temporală.

Comunitatea locală reprezintă locul de întâlnire dintre individ și societate. Ea este așadar “acel aspect al structurii sistemului social care se referă la localizarea teritorială a oamenilor și a activităților lor”. Esența comunității – așa cum apare ea sintetizată în primele scrieri sociologice despre comunitate – este locuirea împreună a unui grup de oameni, într-un spațiu dat, comun. De aici, de la această idee pornește studiul sistematic al comunității, care adaugă apoi și alte variabile relevante pentru construcția acestei idei.

Robert Nisbet adaugă alte elemente la ideea de localizare, considerând că prin comunitate se înțelege ceva ce merge cu mult dincolo de simpla comunitate locală. Termenul cuprinde toate formele de relaționare care sunt caracterizate printr-un grad înalt de intimitate personală, profunzime emoțională, angajare morală, coeziune socială și continuitate în timp. Comunitatea este fondată pe om conceput în unitatea sa, mai degrabă decât în raport cu unul sau altul din rolurile sale, luate separat, pe care el le poate deține într-o ordine socială.

La teritoriu și populație – pe care Parsons le consideră importante în definirea comunității – Robert Park adaugă comunalitatea, care se referă la comportamente ce se bazează pe similarități sociale ale oamenilor ce locuiesc în același spațiu. Ca un al patrulea element al definiției comunității, Leo Schnore adaugă existența instituțiilor locale, iar alți autori adaugă alte trăsături cum ar fi intimitatea legăturilor (closeness of bond) sau tipuri particulare de relații umane.

Peter Burke, care a sistematizat informațiile legate de conceptualizarea comunității, consideră că fenomenul comunitar “este caracteristic societății tradiționale, comunitatea fiind un grup de mici dimensiuni, în care fiecare cunoaște pe fiecare”, dar nu împărtășește opinia continuității îndelungate în timp a acesteia. Comunitatea, spune el, “trebuie construită și reconstruită”, pentru că nu orice “comunitate se evidențiază prin solidaritate, nu este omogenă în atitudini sau eliberată de conflicte”. În acest fel Burke relativizează opinia lui Durkheim care a impus un model consensual al comunității. Aceasta este o viziune nu doar mai actuală, ci și mai realistă a comunității. Același autor consideră că sistemul comunitar are patru caracteristici de bază: o atitudine refractară a oamenilor față de schimbare, ierarhie socială tradițională bazată pe naștere, mobilitate scăzută și cultură tradițională magică, religioasă, irațională.

Concluzionând, trebuie să remarcăm multiplele sensuri ale termenului de comunitate (au fost identificate peste 90 de utilizări distincte ale acestuia). Realizând un inventar al definițiilor date comunității în literatura de specialitate între 1954 și 1973, Sutton și Munson au arătat că aproximativ 70% din aceste definiții abordau comunitatea ca o entitate structurală – o populație și un spațiu specific – , în timp ce doar 12% includeau și interacțiunea, ca și componentă esențială a acesteia. Putem remarca de asemenea contradicțiile în conceptualizarea comunității: pentru unii autori comunitatea nu poate exista în absența oricăruia dintre elementele care o compun (mediul înconjurător, relațiile de prietenie, etc…); pentru alții comunitatea este un anacronism, ea neputând exista într-o societate modernă.

Analizele clasice ale ideii de comunitate, extrem de fecunde și de variate, comportă perspective de abordare diferite. Robert Nisbet identifică 5 regimuri funcționale ale ideii de comunitate, sau cinci modalități de analiză și de utilizare a conceptului de comunitate:

comunitatea morală (La Comte)

comunitatea empirică (Le Play)

comunitatea ca tipologie (Tonnies și Weber)

comunitatea ca metodologie (cadru de analiză, la Durkheim)

comunitatea moleculară (Simmel)

Comunitatea nu poate fi cunoscută în absența acestor unghiuri de vedere, care surprind fiecare o fațetă a ei. Pornind de la aceste 5 modalități de analiză a comunității din literatura sociologică, Ilie Bădescu dă o definiție globală termenului:

« Comunitatea este o realitate morală, delimitată empiric, având o semnificație tipologică și reprezentând un cadru metodologic adecvat pentru studiul unor chestiuni precum: moralitate, lege, contract, religie, spirit uman, etc. Comunitatea mijlocește accesul nostru la nivelul molecular al societății.”

Psihologia socială, curentele și paradigmele integrate ei sau înrudite cu ea – interacționism simbolic, fenomenologie, etnometodologia – analizează simbolurile comunitare, atitudinile, percepțiile, modelele de interacțiune și se axează mai ales asupra proceselor de comunicare, negociere, interacțiune. Aplicațiile asupra comunității încadrate în paradigma psihologiei sociale, sunt interesate fie de modele de interacțiune și simboluri, fie de percepții (psihologie cognitivă). Studiile de factură interacționistă încep să pună și problema identității, ca mod de diferențiere a comunității de alte categorii. În Construcția socială a comunităților (1972) Gerald Suttles își propune să arate “cum folosesc oamenii teritoriul, locuirea, distanța, spațiul și mișcarea pentru a construi reprezentări colective cu valoare comunicativă”.(apud Stoneall, 1973). Sau pentru a da un alt exemplu, Albert Hunter în Comunități Simbolice (1974), afirmă că una din caracteristicile esențiale ale membrilor unei comunități este aceea de “a schimba semnificații cu ajutorul unui set comun de simboluri”. Devine evident așadar, cum odată cu abordarea interacționistă a comunității, accentul se pune tot mai mult, pe aspectele soft ale vieții comunitare – comunicare, simboluri, construcție socială a comunității, identitate.

Dacă analizele interacționiste se axează cu precădere asupra individului, analiza de rețea analizează în plus și natura legăturilor între oameni și modul în care conexiunile între aceștia construiesc unități sociale mari, cum ar fi comunitățile. Cea mai nouă dintre abordările asupra comunității, cu influențe din teoria schimbului social, analiza de rețea definește comunitatea în termeni de legături sociale, ca o structură de relații prin care oamenii fac schimb de bunuri materiale și simbolice. Teritorialitatea nu mai este o dimensiune esențială a comunității, aceasta putând exista și în absența unui spațiu fizic: “oamenii pot avea legături și pot forma o comunitate, fără a locui în același spațiu.”

3.2 Cercetari despre relatia dintre religie si comunitate la nivel international

Sociologia urbană, remarca David Abraham, a fost recunoscută în Statele Unite ca un domeniu distinct al sociologiei în deceniul trei al secolului trecut și s-a dezvoltat prin lucrările Școlii de la Chicago publicate între cele două războaie mondiale.

John Remy consideră și ei că originea efectivă a sociologiei urbane se află în lucrările Școlii de la Chicago. Plecând de la problemele multiple revocate în anii 20 ai secolului trecut, în Statele Unite de dezvoltarea brutală a orașelor și influențată de lucrările lui Simmel; Școala din Chicago va descrie orașul după modelul ecologiei animale și vegetale, ca pe un amestec de suprafețe naturale dominată fiecare de un tip specific de populație și ca e un loc al libertății, permițând dezvoltarea maximă a autonomiei individuale, dar întemeiată pe marginalizări.

Imigrarea masivă a determinat în Chicago o puternică creștere a populației, impactul acesteia fiind cu atât mai evident, cu cât această populație cuprindea grupuri etnice variate, mai îndepărtați de obiceiurile în circulație decât irlandezii, germanii și scandinavii sosiți în secolul al XIX-lea. Analiza sociologică a permis o altă înțelegere a acestui fenomen complex și, față de reacțiile spontane pe care acesta le-a provocat, ea a inspirat și o serie de inițiative pe moduri de acțiune axate pe viața de cartier.

Ipotezele avansate de acest curent de analiză, în care s-au remarcat Park și Burgess, permit în special înțelegerea grupărilor etnice și a evoluțiilor spațio-temporale. Ele sunt categorisite astfel : cartiere cu stabilimente de primă categorie, aproape de punctele de sosire, cartiere cu stabilimente de a doua categorie, pentru cei care au reușit pe plan economic, apoi instalarea progresivă în spații de dispersie și amestec social în care ultimii veniți întră în conflict cu populațiile deja instalate care, dacă vor ca reacțiile de respingere să le fie respinse, vor sfârși prin a părăsi acele locuri. Interesați de problema comunității, Robert Park și elevii săi au dezvoltat în cadrul Școlii de la Chicago ecologia umană. Conceptul de ecologie umană – mai vechi decât mișcarea ecologistă așa cum o cunoaștem astăzi – este interesat de modul în care se realizează interacțiunea socială în relație cu spațiul, mediul și cu resursele materiale. Este cea mai veche paradigmă în cadrul căreia a fost analizată comunitatea, una din trăsăturile care o evidențiază față de celelalte fiind că ea apelează nu doar la explicații specifice sociologiei, ci și din domeniul biologiei, geologiei sau fizicii. Spre deosebire de celelalte patru perspective, care sunt construite pornind de la contribuțiile teoretice europene din sociologie, ecologia umană este de origine americană. Referințe tangențiale sunt făcute doar la ideile lui Darwin și Spencer, în încercarea de a explica problema competiției (și cooperării) comunitare. Ecologia umană a debutat prin studiul zonelor rurale, extinzându-se ulterior, prin contribuția lui R. Park și studiului comunităților urbane.

Ecologia umană vede comunitatea ca fiind structurată pe două nivele: unul More recent studies, although realised on se referă la aspecte ce țin de climă sau mediu și un nivel social. O definiție a comunității specifică ecologiei umane și care evidențiază trăsăturile esențiale ale comunității ar fi: o populație, organizată teritorial, mai mult sau mai puțin înrădăcinată în spațiul pe care îl ocupă și ai cărei indivizi trăiesc în relație de interdependență reciprocă, care este simbiotică, mai degrabă decât societală.

Durkheim a elaborat noțiunea de mediu intern punând în evidență consecințele entității spațiale pertinente asupra reacțiilor componentelor sale și subliniind legătura dintre densitatea fizică și dinamica socială. El s-a arătat interesat de distribuția spațială a populațiilor și activităților, de modul de compunere, de densitatea lor fizică și de incidența acestor variabile asupra dinamicii sociale. Astfel, în Diviziunea socială a muncii, autorul vede cauza trecerii  de la solidaritatea mecanică la cea organică în transformarea mediului interior. Această noțiune de mediu intern este diferită față de noțiunea de mediu care este utilizată în psihologie, astfel în timp această disciplină pleacă de la individ pentru a vedea relațiile pe care le întreține cu contextul său de viață. Emile Durkheim afirmă că mediul este unitatea de analiză ale cărei scară, compoziție și densitate trebuie să le cunoaștem și care luată în întregime constituie unitatea spațială pertinentă în influența socială pe care o manifestă asupra indivizilor care o compun. Problematica urbanului remarcă Remy și Voye, apare în mod explicit la Paul-Henry Chombart, în cadrul unei gândiri care se intersectează  cu preocupările de ecologie urbană ale Școlii din Chicago pentru a analiza raporturile existente între structurarea spațială și structurarea socială a orașului. Aproape în aceeași epocă un grup însuflețit de John Lebret se preocupa de democratizarea urbanismului și în acest scop încerca să ofere alte tehnici de analiză urbană și rurală înainte de a permite populațiilor să se implice și să fie luate în seamă în organizarea spațiilor. Animat de aceeași preocupare în 1966, Helmuth Coing se va arăta neliniștit din cauza unui urbanism tehnocrat care dă peste cap formele de socialitate existente, chiar dacă este puțin preocupat de viața socială și de legătura acesteia cu spațiul. Prioritatea dată analizei actorilor și celei a statului, considerat a reduce conflictele, va constitui preocuparea unui curent sociologic care va marca anii 68-80 ai secolului trecut printr-o perspectivă marxistă, nu fără a se confrunta cu expresiile conflictuale care decurg de aici.

Sociologia comunităților rurale din spațiul european

Michael Robert aprecia că dacă un Frederic le Plaz se interesa de formele sociale ale ruralului francez, era mai degrabă pentru a susține în aceea perioadă de schimbare rapidă discursul conservatorismului rigid, decât pentru a fonda ceea ce ar fi putut fi sociologia rurală.

Karl Marx, constată Robert face gluma proastă de a muri fără a produce un text sintetic asupra problemei țărănești, lăsând urmașilor lui spirituali o serie de reflecții disparate și contradictorii care îi va face pe aceștia din urmă să pară prea entuziasmați de problemă, să se certe fără a mai face mari progrese teoretice. Țările care au resimțit șocul politic și economic al anilor 40 ai secolului cu aceeași violență ca și bătrâna doamnă Europa, observă sociologul francez, nu au abordat constituirea sociologiei rurale într-o disciplină autonomă cu aceeași ambiție, cu excepția SUA, unde sociologia rurală s-a dezvoltat în anii 20 în universitățile agricole, independent de sociologia generală sau de etnologie. Aceste lucrări, constată Robert, inspiră în anii 50 noile sociologii rurale din lumea europeană.

Primele studii în sociologia rurală franceză s-au născut pe teren empiric, între cele două războaie mondiale. Martin Robert consideră că principale surse ontice ale sociologiei rurale franceze – schimbarea – studiul inovațiilor în sociologia americană cu puțini succesori în Europa – localitatea/comunitatea – studiile monografice europene care sunt exemplare fecunde după aprecierea sa.

În 1964 la Dijon în Franța, a avut loc primul congres mondial de sociologie rurală. Pentru Mucchelli interesul față de viața rurală vine din aceea că modurile de existență noi induse de civilizația industrială, de urbanizarea accelerată și concentrarea urbană au dus la depopularea zonelor rurale, la ruinarea unui vechi model de viață economică și a unui stil de existență în raport cu natura, dând naștere nostalgiei orășenilor față de sat și provocând de asemenea o grijă compensatorie de a nu lăsa să moară satele. Noua dorință de a promova viața rurală s-a tradus mai târziu în Franța prin Planul de dezvoltare și amenajare a zonelor rurale și prin grija animației rurale. Aceste acțiuni nu puteau să se facă indiferent cum ele trebuind să se fondeze pe cunoașterea aprofundată a realității geografice, psihologice, sociologice, economice și politice a spațiului rural considerat.

3.3 Cercetari despre religie si comunitate in Romania

Sociologia românească are o tradiție îndelungată în studiul comunității, cu precădere a celei rurale. Cauze extrem de complexe ce țin de evoluția istorică și de viața economică, socială și politică au făcut ca populația rurală să reprezinte mereu o pondere însemnată, mai mare decât în alte țări cu o istorie asemănătoare României. Din acest motiv a existat întotdeauna un mare interes pentru studiul civilizației sătești.

Sociologia rurală românească, interesată de problema comunității se va contura cel mai bine în opera lui Dimitrie Gusti și ale discipolilor lui, care au pus bazele unui sistem sociologic complex și global pentru înțelegerea satului românesc. Fără a intra în prea multe detalii, voi aminti pe scurt că există patru cadre de organizare a vieții sociale – cosmologic, istoric, biologic și psihologic – , viața socială având de asemenea patru categorii de manifestări: economice, spirituale, politice și juridice. Gusti a aplicat aceste categorii la comunitatea rurală, încercând să descrie și să analizeze cât mai profund satul românesc. Campaniile monografice realizate de echipe de specialiști într-o serie de sate, au avut ca scop nu doar cunoașterea amplă a comunității rurale românești, ci mai mult, intenția – utopică, poate – de a întemeia o sociologie a națiunii care să stea la baza unei reforme sociale de proporții.

Ovidiu Bădina, într-o istorie a cercetării sociologice concrete în România trimite ca punct de reper lucrarea lui Dimitrie Gusti Descrierea Moldovei, lucrare pe care o apreciază ca fiind o excelentă expunere monografică a cadrului geografic, social-cultural și etnografic.

În categoria pionierilor acestui domeniu s-ar încadra după Ovidiu Badina și Ion Budai Deleanu prin lucrarea Scurte observări asupra Bucovinei publicată în gazeta Bucovinei din 27 ianuarie 1894, lucrare în care între altele se acordă atenție și conflictelor dintre arendași și țărani. Din aceste categorii a lucrărilor cu relevanță sociologică face parte și Pregrinul Transilvan a lui Codru Drăgușanu. Lucrarea surprinde observații făcute între anii 1835-1844 când a călătorit în Țara Românească, Austria, Germania, Franța, Italia, Anglia și Rusia.

După primul Război Mondial, în cercetarea socială românească cu caracter monografic, se manifestă o tendință nouă. Este vorba despre investigarea organizată, sistematică a realității sociale de către cercetători înarmați și călăuziți de o doctrină sociologică. Inițiatorul ei a fost Dimitrie. Gusti care a întemeiat Școala Sociologică de la București, și a pus pentru prima dată la noi bazele cercetării sociologice concrete, complexe folosind mijloace moderne de investigare.

D. Gusti a conceput realitatea socială ca fiind un ansamblu de manifestări ( economice, spirituale, juridice și politice, care s-ar realiza sub înrâurirea cadrelor vieții sociale înlăuntrul unor unități sociale concrete: satul, orașul, familia, etc..) Autorul preconizează ca în analiza integrală a unei unități să se insiste în mod egal asupra tuturor laturilor și raporturilor existente în momentul cercetării, respingând orice încercare de ierarhizare a factorilor constitutivi ai vieții sociale sau vreo relație de subordonare între fenomenele studiate.

După 1965, se realizează cercetări ample apărând o serie de lucrări consacrate a investigației multidisciplinare a spațiului rural și regional Henry Stahl, Organizarea administrativ-teritorială Comentarii Sociologice 1969, M Constantinescu Procesul de urbanizare în România zona Slatina 1970 , D. Sandu Dezvoltarea socio teritorială în România 1987.

Un caz aparte prin structura abordărilor și aria investigațiilor, îl reprezintă activitatea Colectivului Multidisciplinar Munții Apuseni constituit în anii 80 la nivelul UBB Cluj Napoca.

Traian Vedinaș 1999, îi reține drept coordonatori pe Ioan Aluaș, George Beuran, ultimii doi din partea beneficiarului constituit de Consiliile populare ale județelor Alba, Arad, Bihor, Cluj și Hunedoara.

Dincolo de proiectul sistematizării teritoriale observa Traian Vedinaș, cercetarea a năzuit și spera la realizarea unei monografii eco – socio-economice a munților Apuseni, dezvăluindu-se azi că în condiții de eludare aproape totală a ideologicului în elaborarea sintezelor s-a procedat științific și academic pe o riguroasă bază sociologică.

Benght Nirje susține că integrarea se referă la asigurarea serviciilor pentru educație. Nirje descrie esența principiului integrării și nivelurile sale de dezvoltare. Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă. Când lipsește recunoașterea acestor valori, se instaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale.

B. Nirje spunea că “integrarea înseamnă să ți se permită să fii capabil să fii tu însuți printre ceilalți.” Integrarea se referă la “relația care se instaurează între individ și societate”. Ea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex.

Aceste niveluri sunt următoarele: integrarea fizică, integrarea funcțională, integrarea socială, integrarea personală, integrarea în societate, integrarea organizațională.

Integrarea fizică, permite persoanelor satisfacerea nevoilor de bază ale existenței și realizarea ritmurilor existenței. Prin integrarea fizică, se asigură construirea locuințelor în zone rezidențiale, organizarea claselor și grupelor în școli, profesionalizarea în domenii diverse, locuri de muncă și petrecerea timpului liber.

Integrarea funcțională, se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea funcționării persoanei în mediul înconjurător, prin folosirea tuturor facilităților și serviciilor, pe care acesta le oferă (de exemplu, folosirea mijloacelor de transport în comun, restaurante, hoteluri etc.).
Integrarea socială, se referă la ansamblul relațiilor sociale dintre indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersectează. Aceste relații sunt influențate de atitudinile de respect și stimă, pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune între indivizi.

Integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane semnificative, în diversele perioade ale vieții.

Integrarea în societate se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării indivizilor. Posibilitățile de exprimare la nivel de grup trebuie respectate, la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale.

4. Confesiunea greco-catolică: evolutie si actualitate

4.1 Specificul confesiunii greco-catolice la nivel international si la nivel national

Ciprian Ghișa în cartea sa Biserica Greco – Catolică din Transilvania, 1700-1850, Elaborarea discursului identitar problema identității identifică două mari etape în evoluția instituțională a Bisericii Unite dintre anii 1700 și 1850. Conform autorului, prima perioadă s-a desfășurat de la sfârșitul secolului XVII până în momentul în care a început să se simtă impactul reformismului terezian și iozefin, pe care îl plasează la începutul episcopatului lui Grigore Maior. Cea de a doua are loc de la 1772 până în 1850, fiind o etapă de tranziție, de transformări continue, de creare a unor instituții noi, determinate în special de reformele inițiate de către stat. O anumită stabilitate se va face simțită abia în timpul episcopului Ioan Lemeni ( 1832- 1850).

Prima perioadă se caracterizează în general prin menținerea instituțiilor din secolul XVII. Noutățile au fost puține, Biserica a funcționat în mare parte cu instituțiile tradiționale. Influențele latinizante au avut un impact mai redus. În aceste decenii Roma are un rol ceva mai important, sugestiile reformatoare la nivelul instituțiilor venind pe cale bisericească și mai puțin din partea statului. Se putea observa și dorința Romei ca noua biserică din Ardeal să funcționeze canonic într-o manieră apropiată de cea a unei dieceze latine. Nu s-a impus adoptarea modelului organizatoric apusean, lucru altfel imposibil de realizat încercându-se ca în unele puncte să fie preluate elemente specifice Bisericii Romano – Catolice.

Autorul începe peripliul istoric pornind de la cele două schimbări esențiale survenite chiar din primii ani de la realizarea unirii, înființarea episcopiei și noul sistem de alegere al episcopului. Marea noutate la nivel instituțional a constat în transformarea mitropoliei Ardealului într-o episcopie prin bula Rationi congruit din 1721. Măsura ce a avut ca prim efect afirmarea independenței ierarhului unit față de episcopul romano-catolic de Alba Iulia, nu a afectat în plan formal poziția arhiereului de la Făgăraș în fruntea propriei biserici, deoarece a rămas singura autoritate ecleziastică pentru românii transilvăneni. Revenirile la ortodoxie din primele decenii ale secolului XVIII au avut loc în special datorită frământărilor din perioada lui Atanasie Anghel, fie din cauza atitudinilor contrare tradiției răsăritene ale lui Ioan Pataki.

Structura instituțională și sistemul de conducere ale Bisericii Unite din Transilvania între 1700 și 1772 s-a schimbat. La nivel central ierarhul era ajutat de un vicar general. Sugestia se pare a venit din partea iezuiților fiind agreată de Atanasie Anghel cel care a făcut prima numire în această funcție.

Instituția principală a primei etape a fost fără îndoială, Sinodul cel Mare. Aceasta este o instituție reprezentativă ale cărei decizii au rol normativ pentru întreaga biserică. El o aduce în atenție conducerea de tip colectiv a diecezei și asigură un control eficient asupra activității episcopului. Este de asemenea garant al apărării drepturilor clerului ale protopopilor, în special ei fiind partea principală a elitei Bisericii Unite din perioada respectivă.

Începând cu anul 1747, la Blaj a funcționat Mănăstirea Sfintei Treimi, destinată călugărilor ordinului bazilitan. Ea reprezintă o altă adaptare a unei instituții tipic occidentale, prin înlocuirea canonicilor capitulari cu călugări care trebuiau să funcționeze și ca sfetnici, dascăli și misionari în dieceză.

Marile schimbări au avut loc în cea de a doua perioadă, sub influența reformelor impuse de Curtea de la Viena. În această etapă rolul Romei este aproape nul. Reformismul terezian și iozefin a vizat întărirea controlului statului asupra bisericii. De aici statul urmărește laicizarea domeniilor care au fost în grija Bisericii, dar care nu țin de competențele spirituale ale acesteia, spre exemplu învățământul, asistența socială. Reclamând dreptul de patronaj asupra bisericii, statul ia măsuri și pentru limitarea influențelor din exterior, prin limitarea relației cu episcopatul catolic și Sf. Scaun, interzicerea cererii de dispense decretul de desființare a mănăstirilor.

Cele mai mari transformări au avut loc la nivel central. În 1777 a fost desființată mănăstirea Bunei Vestiri, iar prin decretul lui Iosif II din 1781 a fost redus numărul călugărilor din mănăstirea Sfânta Treime.

În aceste condiții au fost puternic afectat sistemul de conducere al diecezei și instituția în care călugării ordinului bazilitan aveau un rol decisiv; consistoriul unde ei erau membrii permanenți.

Ciprian Ghișe subliniază în lucrarea sa, Biserica Greco-catolică din Transilvania, 1700-1850, elaborarea discursului identitar problema identității, complexitatea răspunsului la întrebarea Cine sunt eu? Întrebarea poate fi adresată atât indivizilor, cât și unor grupuri mai mici sau mai mari de oameni, unor comunități cu trăsături comune fiecărui membru în parte.

Aceste caracteristici arată aceeași autor, îi determină pe indivizi să se recunoască drept parte integrantă a respectivului grup și să creadă în același timp că aceste însușiri sunt specifice propriei personalități, că îi reprezintă, le ilustrează o latură a caracterului propriu le descoperă măcar o parte din ceea ce reprezintă ei cu adevărat ca ființe umane. Aceste particularități creează însă și o legătură interioară, spirituală între membrii comunității respective care se simt solidari unul față de celălalt oferindu-le fiecăruia un puternic sentiment al apartenenței. Astfel individul trăiește și o senzație foarte importantă de protecție, fiindu-i satisfăcute totodată și o parte din nevoile sale de socializare.

4.3 Identitatea Greco-catolica in “ concertul religiilor si confesiunilor crestine contemporane”

Identitatea Bisericii Române Unite a fost definită ca o combinație între credința catolică și ritul oriental. În istoriografia română această tematică a fost abordată în unele cazuri parțial, iar în altele indirect. Fundamentele credinței catolice au fost dezbătute în lucrarea lui Cristian Barta, Tradiție și dogmă, care analizează literatura teologică greco-catolică transilvăneană din secolele XVIII – XX.

Pe o scară mai redusă, Biserica Unită a românilor transilvăneni, a trecut prin transformarea la nivel identitar pe care a experimentat-o însăși Biserica catolică în ansamblul ei, în momentul în care a fost nevoită să se confrunte cu asaltul protestantismului. Acest proces a fost analizat de cercetătorul Ernst Walter Zeeden în lucrarea sa din 1958, Die Entstehung der Konfessionen. Grundlage und Formen der Konfessionsbildung im Zeitalter der Glaubenskampfe. El a făcut comparația între Biserica Romană din perioada anterioară reformei și cea după Luther sau Calvin. Autorul arată faptul că până în secolul XVI în lipsa unei alte biserici concurente, nu s-a simțit în mod evident nevoia unei educări în profunzime a credincioșilor în materie de credință, cu scopul de a le întări identitatea confesională, cu toate că acesta este elementul identitar cel mai important. După Reformă, constânse de pluralitatea lor, bisericile din Occident au fost nevoite să prezinte criterii clare ale ortodoxiei și să evidențieze caracteristicile menite să le diferențieze față de celelalte. Pentru a face acest lucru , ele sau folosit de profesiunile de credință – confessiones, care identifică cel mai bine noile grupuri confesionale de după 1517. Procesul era numit de Ernst Zeeden Konfessionsbildung , formarea confesiunii, iar expresia de Biserică confesională se înțelege, astfel, o biserică a cărei identitate este construită în jurul unei confessio ( profesiuni de credință).

În cazul Bisericii Unite, există o mare diferență între evoluția sa din prima jumătate a secolului XVIII și cea de după momentele Visarion Serai- Sofronie. Primii 40 de ani nu au fost caracterizați de lupte confesionale, prezența celuilalt fiind puțin resimțită. Lucrurile sau schimbat profund după 1744, când s-a pus în mod imperios problema educării credincioșilor uniți , în vederea trezirii și consolidării identității lor confesionale specifice. Acesta a fost momentul de început al elaborării discursului identitar greco-catolic ardelean.

Mesajul oficial al Bisericii Greco – Catolice a fost promovat prin cărți teoretice și de cult, prin broșuri, catehisme și predică. Cărțile religioase aveau misiunea de a păstra și transmite mai departe ansamblul cunoștințelor acceptate de biserică despre economia mântuirii. Dintr-o altă perspectivă, ele sunt și un mijloc pentru a menține puritatea credinței, a ritului și tradițiilor, din acest punct de vedere având rol normativ. Rolul lor este de a întări credința, de a combate curentele greșite și de a răspunde atacurilor din afară, de a susține sentimentele de fidelitate ale credincioșilor față de biserică, de a-i conștientiza pe aceștia în legătură cu identitatea lor confesionali, de a promova un sistem propriu de valori și nu în ultimul rând de a educa. Ele sunt purtătoarele unui mixaj de principii , unele conservatoare, altele modernizatoare, fiind alături de predică, arsenalul ideologic cel mai eficient pe care o biserică îl poate avea la dispoziție.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că biserica reprezintă o comunitate de credincioși, de persoane unite printr-o serie de elemente comune, care trebuie să fie conștientizate de credincioși . Ei trebuie să le cunoască, să le înțeleagă, să le accepte ca atare și să le însușească, să le promoveze și să își raporteze la ele propria viață religioasă. În funcție de acestea subliniază același autor, o comunitate ecleziastică se individualizează de altele, cu care poate avea multe trăsături similare. Doar în aceste condiții putem afirma că s-a constituit și structurat o identitate specifică acestei comunități.

Primul este denominația, numele propriu care este dat bisericii, credinței și credincioșilor. Pentru fiecare credincios în parte, numele respectiv identifică biserica pe care acesta o consideră adevărată în raport cu celelalte, deschide calea spre credința mântuitoare, deoarece există o singură biserică a lui Cristos, iar fiecare biserică reclamă faptul că ea este purtătoarea mesajului divin. Unul din cauzele pentru care un credincios al unei biserici rămâne fidel acesteia este nevoia de a crede că este moștenitoarea tradiției lăsate de apostoli.

Al doilea element este credința propriu-zisă . Ea reprezintă practic calea spre adevăr, spre Cristos, spre fericirea veșnică. Norma de credință, dogma este extrem de complexă și conține numeroase subtilități. Pentru a exista cât mai puține semne de întrebare în mintea oamenilor simpli, biserica are datoria să răspândească învățătura, să catehizeze, să predice. Cu cât este mai înalt gradul de educație al clerului și al turmei încredințate lui, cu atât fidelitatea față de biserică este mai mare.

Un al treilea element este ritul. Acesta constă în totalitatea formelor exterioare ale cultului. Este un patrimoniu special care cuprinde liturghia, sărbătorile, posturile, sfinții, locurile sfinte dezvoltându-se în legătură directă cu spiritul și cultura unui anumit popor. El are rol esențial în diferențierea și individualizarea comuniștilor bisericești. Ritul oferă bisericii forma sa vizibilă. Fiind ușor de identificat pentru că riturile sunt foarte deosebite unele față de altele. Amprenta identitară pe care o aduce este foarte puternică. Credincioșii îl conștientizează cu ușurință îi înțeleg componentele într-o mai mare măsură decât o fac în cazul dogmelor. De obicei, un credincios cu o cultură teologică mai puțin solidă sau cu o putere de înțelegere mai scăzută a principiilor dogmatice își vor ancora viața spirituală, precum și fidelitatea față de biserică în rit.

În legătură directă atât cu credința cât și cu ritul, menționăm un al patrulea element constitutiv al identității ecleziastice, tradiția patristică. Pornind de la nivelul credinței avem în vedere operele Sfinților Părinți care au avut un rol important în teoreotizarea și explicarea dogmelor care își au originea în Sf. Scriptură. Ei conferă putere și credibilitate unei biserici și discursului său. Sf. Părinți care și-au lăsat o puternică amprentă și în promovarea unor forme rituale specifice. Amintim rolul jucat în Biserica de Răsărit de Sf. Ioan Gură de aur sau de Sf. Vasile cel Mare, iar în Occident de Sf. Grigore cel Mare sau Sf. Augustin.

Istoria este un factor determinant în clădirea identității confesionale. Ea oferă repere pentru contemporani și justifică realitățile moderne. Se întărește astfel o legătură cu strămoșii care și-au câștigat atâtea merite în ochii lui Dumnezeu și al oamenilor. Istoria trebuie să refacă un traseu milenar pe drumul întoarcerii în timp, până la anii de început ai creștinismului. Trecutul trebuie să justifice prezentul și să dea o notă în plus de încredere omului obișnuit și să ofere speranțe pentru un prezent clădit pe activitatea și contribuțiile înaintașilor.

O teză general acceptată de istorici, afirmă că procesul de clădire a identității, se construiește și se accelerează și datorită alterității. Nevoia de a-ți formula răspunsuri la întrebările esențiale menționate mai sus provine și dintr-o necesitate internă, dar ea devine acută în momentul în care trebuie să te raportezi la celălalt. Alteritatea atestă existența unei stări conflictuale, a unei rivalități. Ea conduce la o controversă și declanșează mecanismele de autoevaluare pozitivă, de apărare. În foarte multe cazuri se ajunge la un discurs identitar care își are fundamentele în antonime de genul bun-rău, adevăr-minciună, fidelitate-trădare, mântuire-condamnare. Toate acestea nu lasă în general cale de compromis, ele se activizează în contextul în care este pusă în discuție tocmai problema sorții sufletului de după Judecata de apoi. Din această perspectivă, identitatea unei biserici se formează pe două planuri: cel bisericesc – în care alteritatea se manifestă în legătură cu mitul și credința celuilalt; și cel național – care se referă la strânsa legătură dintre fiecare biserică și națiunea căreia îi aparțin credincioșii.

În trecutul lor istoric, uniții au fost nevoiți să formuleze un răspuns coerent, concis, limpede, simplu și cu impact profund asupra clerului și credincioșilor. Uniții au trebuit astfel să creioneze un răspuns și la o altă chestiune care provine chiar din caracteristicile de bază ale unirii cu Biserica Romei apartenența la două universuri spirituale și jurisdicționale, cel răsăritean și cel apusean. Mixajul între ritul oriental și credința catolică apuseană a stat la baza identității greco-catolicilor, conducând spre un dualism care a marcat întreaga existență a acestei biserici. Uniții aparțineau prin tradiție, rit, structură ierarhică, lumii orientale dar în acelți timp ei făceau parte din Biserica catolică condusă de papalitate și acceptau ortodoxia întregii vieți catolice. Avem de-a face astfel cu o dublă identitate. După cum arată autorul ei s-au reprezentat pe sine ca pe realii recuperatori ai integrității tradiției orientale în interiorul comunității catolice, și de asemenea, s-au considerat a fi salvatorii adevăratului spirit răsăritean. Fundamentul bisericii este în primul rând fidelitatea, gradul de pregătire spirituală și intelectuala ale clerului ei. A fi catolic înseamnă pentru Biserica Catolică a-i împărtăși credința și a te supune autorității Sfântului Părinte.

Actele, scrisorile, diplomele sau memoriile emise de instituții ale Bisericii Romano – Catolice și ale statului, atât la nivel central, cât și local prezintă un punct de vedere din exterior asupra Bisericii Unite.

Biserica, ca atare este denumită destul de rar în documentele oficiale. Termenul cel mai folosit, are să se refere la noua structură ecleziastică din Transilvania de după 1697, a fost cel de Unire. El are un sens, în aparență destul de general, amintind fenomenul de unire bisericească în sine. În documente el cuprinde și o accepție teritorială, desemnând o realitate instituțională locală, concretă. Termenul a fost utilizat în actele autorităților romano-catolice și în perioada anterioară unirii din Ardeal, făcând parte din vocabularul specific folosit de acesta în legătură cu problematica orientalilor întorși în sânul Bisericii Romane. Ca exemplu autorul amintește o scrisoare a iezuitului Vitelleschi către prepozitul general al ordinului, din 21 octombrie 1628 și înseși instrucțiunile date în 1669 de Congregația de propaganda Fide misionarilor săi.

Cu referire directă la Transilvania s-a vorbit despre Sacra Unionis despre care amintesc documentele emise de cardinalul Leopold Kollonich sau Gabriel Kapi.

O denumire oficială a bisericii este cea de Eclesia Graeci Ritus Unita în expresia Ecclesia Graeci Ritus cum Romana Catholica Unita. În cazul românilor uniți expresia apare, spre exemplu, într-o diplomă imperială din 28 martie 1748. Este de fapt denumirea pe care o putem numi clasică a acestei biserici.

Declarația oficială de unire din 27 martie 1697 din timpul mitropolitului Teofil, afirma că biserica românească din Ardeal și din părțile Țării Ungurești lui împreunate se întoarce în sânul Sfintei Maicii biserici.

Teodor Aaron răspundea prin articolul său la o discuție apărută în presa maghiară privitoare la posibilitatea unirii între catolici și protestanți urmând modelul greco-catolicilor. El subliniază că Biserica Răsăritului și cea a Apusului au fost unite pentru mai multe secole; și prin unire Biserica Răsăritului revine la învățătura sfinților părinți. De asemenea, menționează că Biserica Română recunoștea diversitatea riturilor. El dă o explicație suplimentară arătând că, cuvântul catolic este de origine greacă și a fost prezent în simbolul de credință al apostolilor, în cel atanasian, însă în românește a fost tradus sub presiune sârbească în sobornicesc.

Epistola din 1900 a făcut constant apel la datele cele mai importante din istoria Bisericii Unite. Este același tip de abordare cronologică semnalată în cazul Șematismelor din 1835 și 1842 făcându-se raportare la noua eră începută după realizarea unirii. Documentul face referire la acest moment primordial la evenimentul epocal care a fost semnarea actului de unire. Este sugerată legătura spirituală cu Roma. Unirea a încheiat definitiv și pentru totdeauna legătura credinței, în supunerea ierarhică și canonică cu Sfânta Biserică a Romei.

Discursul cu caracter polemic și apologetic reflectă starea confesională tensionată și confuză din mediul românesc transilvănean de la jumătatea secolului XVIII, prelungită până spre 1850. Autorul prezintă ca inițiatori al acestui discurs Gherontie Cotore și în special, Petru Pavel Aron, portdrapelul uniților în aceste confruntări.

Părțile sau postat pe poziții de forță ireconciliabile. A fost un dialog de la distanță, plin de duritate și caracterizat printr-o lipsă, totală de diplomație. Element nefiind de noutate el încadrându-se în parametrii polemicii generale dintre greci și latini. Argumentele au fost pe de o parte cele folosite de apuseni și răsăriteni în ceea ce privește problematica dogmatică – punctele fiorentine și parțial în cea legată de rit. Pe de altă parte însă sunt izvorâte din realitățile concrete, din evoluția efectivă a evenimentelor petrecute în Ardeal după unire și în special după 1744. Momentul Visarion Serai a declanșat toată această explozie de atacuri și contraatacuri susținute cu tărie de ambele părți.

Autorul subliniază faptul că ambele părți utilizează aceleași cuvinte incriminatorii. Discursul unit și cel neunit au în comun termeni ca înnoitori, hule, dejghinare, înșelători, minciuni, pierzanie etc. Sunt mesaje aproape identice la nivelul acuzațiilor reciproce situație paradoxală, dar perfect explicabilă în condițiile în care fiecare considera că dreptatea este de partea sa. În totalitate deoarece jumătăți de măsură nu erau posibile. Biserica fiecăruia era adevărata biserică a Răsăritului, pravoslavnică și sobornicească.

Este un discurs supralicitat, datorită tensiunilor reale, cotidiene care marcau viața comunităților românești. E partea uniților , el are și un caracter parțial defensiv. Aceasta se explică prin faptul că mesajul a fost construit abia după ce acuzațiile venite dinspre neuniți se răspândiseră deja printre credincioși.

Tensiunea a fost întărită mereu de ruptura majoră care s-a creat între oamenii obișnuiți , între consăteni, între membrii aceleași familii. Încrâncenarea provine din faptul că religia a fost cel mai important aspect din viața românilor. Prin unire fiii aceluiași popor devin ca prin farmec, dușmani de moarte, urându-se unii pe alții și prigonindu-se cu mânie. Idea de a realiza unitatea tuturor românilor sub semnul unirii devenea un deziderat imposibil de atins.

Discuțiile legate de realizarea unirii dintre greco-catolici și ortodocși au rămas numai la nivel teoretic. În plus, tocmai aspectele dogmatice și jurisdicționale nu erau luate în discuție. Cei dintâi ar fi dorit refacerea unității prin trecerea neuniților la unire, demers ce s-a izbit mereu de refuzul acestora din urmă. Pe de altă parte, celelalte proiecte ce vizau constituirea unei biserici naționale au la bază interese politice. Tocmai pentru că ignoră problemele ce țin de credință și canoane acestea cad în derizoriu, fiind mai mult expresia unei dorințe a românilor ardeleni ce s-a dovedit a fi realizabilă în practică. Aceste demersuri nu au implicat, în mod serios membrii marcanți ai ierarhiei ecleziastice ceea ce a făcut ca sorții lor de reușită să fie cu atât mai mici.

Lazăr Vlăsceanu în lucrarea sa, Sociologie și modernitate, arată că religia este de departe sursa cea mai la îndemână pentru construcția identității individuale, într-un context structural bulversant. El subliniază faptul că după 1990, atât în mediul urban cât și în cel rural, aproape toți și-au asumat o afiliere religioasă și au crescut spectaculos comportamentele de tip religios în spațiul public și privat. Orășenii sunt totuși mai puțin religioși decât ruralii.

Mălina Voicu analizând “ valorile și comportamentele religioase în spațiul urban românesc ” este tranșantă atunci când spune că “tranziția a generat insecuritate existențială și acest fapt și-a pus amprenta pe orientarea populației către religie.”

Religiozitatea și religia oferă șansa construcției unui echilibru psihologic personal și facilitează reciclarea opțiunilor comunitariste în forma construcțiilor identitare. Religiozitatea a ajuns să fie complementară cu construcția identității individuale în perioada de tranziție, echilibrând prin compensare efectele bulversante ale transformărilor economice, sociale, politice și culturale. Totuși se poate spune că religia și alte surse de afirmarea identităților colective oferă posibilități de construcție a identităților individuale, dar pot deveni surse de diferențiere și mai ales de scindare și tensiune socială. Din acest punct de vedere , multiculturalismul identităților colective cuplat cu un stat național tot mai slab și cu erodarea programelor instituționale clasice anunță sursele unor segregări și tensiuni sociale pe care terorismul în creștere le exploatează tot mai insistent.

4.4 Scurtă desciere geografică si istorica cu privire la Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj Gherla

4.4.1 Poziția geografică și limitele teritoriului studiat

Protopopiatele din județele Cluj, Bistrița-Năsăud și parțial Sălaj, Alba și Maramureș sunt situate pe cursul Someșului Mare până la  Someșul Rece, râul Bistrița și Borșa în zona interioara a Carpaților  Occidentali, de la Muntele Mare continuând pe crestă cu Munții Meseșului, Munții Țibleșului până la Munții Rodnei. Această poziție geografică a făcut ca Nord – Vestul Transilvaniei să constituie întotdeauna o zonă de întrepătrunderi și confluențe culturale și religioase. Viața comunităților din acest teritoriu a fost și rămâne marcată de legăturile cu vechiul Imperiu Habsburgic. 

Împreună cu o parte din județul Cluj, județele Maramureș  și Bistrița,  formează o zonă relativ compactă, locuită de populația de confesiune greco-catolică. Județele Cluj și Maramureș sunt printre singurele județe din România în care, potrivit rezultatelor recensământului din anul 1992,  numărul credincioșilor greco-catolici este mai mare.

4.4.2 Relieful

Relieful este predominant muntos – lanțul munților Carpați încadrează Eparhia Română Unită cu Roma,Greco-Catolică de Cluj Gherla – el continuă cu câmpii, depresiuni și podișuri.

Zona este mărginită de cele trei ramuri carpatice, care își iau numele după poziția față de zona depresionară a Transilvaniei: Carpații Orientali (în est), Carpații Meridionali (în sud) și Carpații Occidentali (în vest). Spre nord-vest există o legătură mai largă cu Dealurile de Vest și Câmpia de Vest. Acest cadru natural se îmbină perfect cu obiectivele istorice și tradițiile specifice Transilvaniei și se bucură de un tot mai larg interes turistic.

Trăsăturile climatice sunt determinate de diferența de altitudine dintre părțile centrale și marginale și expunerea diferită față de circulația maselor de aer. Există o diferență de altitudine între partea estică (1000 m) și cea vestică (500-600 m). În partea vestică este o umbră de precipitații cu influențe foehnice, cu temperaturi mai ridicate și precipitații scăzute. Partea estică este expusă favorabil în fața maselor de aer.

4.4.3 Populația greco-catolică, ocupațiile și tradițiile acesteia

Episcopia Română Unită cu Roma, Greco – Catolică Cluj – Gherla, cu sediul la Cluj-Napoca are jurisdicție în județele Alba (parțial), Bistrița-Năsăud, Cluj (parțial), Maramureș (parțial) și Sălaj (parțial). Ca și structură organizațională are 14 protopopiate, 162 de parohii și 177 de preoți.

Conform evidențelor interne ale Episcopiei numărul total al greco-catolicilor din Episcopia Română Unită cu Roma, Greco – Catolică Cluj – Gherla este de 48.500 enoriași.

Dintre obiceiurile și tradițiile specifice care s-au păstrat și continuă să se perpetueze îndeosebi în mediul rural amintim : Rozariul, Litania Lauretană, Calea Crucii, Novene, Adorația Euharistică, Cântecele Mariane, etc.

Ca nivel de ocupație populația greco-catolică din eșantionul nostru ocupă o gama largă de profesii dintre care amintim : agricultor, muncitor necalificat, muncitor calificat, funcționar cu studii medii, funcționar cu studii superioare, intelectual/specialist cu studii superioare, întreprinzător independent/patron, șomer sau pensionar. Menționăm faptul că o parte semnificativă sunt intelectuali/ specialiști cu studii superioare.

4.4.4. Scurt istoric

De-a lungul istoriei sale, Biserica Greco – Catolică a cunoscut perioade de glorie și subliniez aici contribuția importantă la formarea patrimoniului cultural-național, în contextul luptei pentru afirmarea identității naționale. Totodată însă a cunoscut și prigoana/asprimea perioadei comuniste când a fost scoasă în afara legii și supusă unor numeroase discriminări și persecuții. În prezent, caută să-și continue menirea într-o perioadă în care se confruntă cu alte provocări ale vremii, secularizarea și mai ales globalizarea.

Redau mai jos un scurt istoric al Eparhiei de la înființarea ei până în prezent :

''Eparhia Greco – Catolică de Gherla (Armenopolis, Szamos-Újvár) a fost înființată de către Papa Pius al IX-lea, prin Bula Pontificală Ad Apostolicam Sedem promulgată la 26 noiembrie 1853. Acest eveniment s-a petrecut în contextul ridicării Eparhiei de Făgăraș și Alba-Iulia la rang de mitropolie, cu sediul la Blaj, (prin Bula Pontificală Ecclesiam Christi) și a întemeierii Episcopiei de Lugoj (prin Documentul Apostolicum Ministerium). Primul Sediu Episcopal a fost orașul Gherla din Principatul Transilvaniei, iar cel dintâi Episcop al Eparhiei de Gherla a fost Ioan Alexi (1854-1863).

La întemeierea ei, Eparhia de Gherla a fost alcătuită prin arondarea a 10 protopopiate, 144 parohii și filii, cu 97.121 credincioși greco-catolici, desprinse din dieceza ruteană greco-catolică de Munkàci, precum și din 27 protopopiate, 629 parohii și filii, cu 261.229 credincioși proveniți din Eparhia de Făgăraș, toate acestea însumând un total de 773 parohii și filii, cu 358.350 credincioși.

Episcopul Ioan Alexi a avut de înfruntat dificultățile începutului organizării Eparhiei, la nivel pastoral-formativ, a fost un păstor activ și cărturar vrednic.

În anul 1857, Eparhia era alcătuită din 633 de parohii arondate în 38 de protopopiate, având 2 mănăstiri ale Ordinului Sf. Vasile cel Mare și un număr de 381.397 suflete în păstorire.

Episcopul Ioan Alexi întemeiază, în anul 1858, prima Academie de Teologie Greco – Catolică în orașul sediu episcopal.

Episcopul care a urmat în scaunul episcopal al Gherlei, Ioan Vancea de Buteasa (1865-1869) a fost un teolog erudit și un înțelept organizator. Mai târziu, ca Mitropolit al Blajului, a avut privilegiul de a participa la lucrările Conciliul Vatican I (22 noiembrie 1869 – 30 iunie 1870).

În perioada arhipăstoririi sale, conform Șematismului eparhial din 1867, Eparhia de Gherla avea 797 comunități bisericești organizate în 44 protopopiate, 525 parohii, 272 filii, cu 418.349 credincioși, cuprinse în comitatele Solnoc – Dăbâca, Bistrița, Năsăud, Sălaj, Maramureș și Sătmar, ceea ce reprezentă o parte însemnată din nord-vestul Transilvaniei.

Mihail Pavel (1873-1879), cel de-al treilea Episcop de Gherla, a fost un bun administrator, plin de înțelepciune, cu dragoste față de credincioși, de Biserică și de școală. Este arhiereul care a finalizat biserica de zid a Mănăstirii Nicula (1875-1879), unde a fost depusă spre cinstire icoana făcătoare de minuni a Maicii Sfinte. După lăcrimarea acestei icoane din parohia Nicula, în 1694, la cererea autorității imperiale de la Viena s-a construit bisericuța de lemn de la Nicula (1700-1712), în care a fost așezată mai întâi spre venerare. Astfel a început tradiția pelerinajelor anuale, acest loc devenind de-a lungul timpului un important centru de pelerinaj dedicat Preasfintei Fecioare Maria. Nicula a fost declarat loc de pelerinaj cu indulgență plenară prin documentul dat de către Sfântul. Părinte Clemente al XIII-lea, în anul 1767 și confirmat de Papa Pius al XI-lea în anul 1928.

Mai târziu, în anul 1905, Episcopul Ioan Sabo (cel mai longeviv Episcop in sede, 1879-1911, 32 de ani!), înțelept teolog, blând păstor, ctitor a numeroase lăcașuri de cult, a adăugat fațada cu două turnuri la biserica de zid a Mănăstirii Nicula. Între anii 1905-1907, același Arhiereu a edificat noua Catedrală a Eparhiei de Gherla cu hramul „Intrarea în biserică a Preacuratei Fecioare Maria„. În cripta catedralei au fost mai târziu așezați doi dintre episcopii Eparhiei de Gherla, ctitorul însuși, Ioan Sabo și Vasile Hossu.

Al cincilea episcop de Gherla, Vasile Hossu (1911-1916), mare iubitor de Biserică și neam, propovăduitor și apărător al credinței, a fost o personalitate proeminentă a vremii, care s-a remarcat atât pe plan pastoral, cât și pe plan teologic. A fost unul dintre cei mai culți ierarhi ai Bisericii noastre care a redactat foaia „Unirea”, numeroase manuale școlare și a reprezentat cu demnitate interesele Bisericii și ale poporului credincios.

Prin Constituția apostolică Solemni Conventione, promulgată de Papa Pius al XI-lea, la 5 iunie 1930, datorită înființării Eparhiei de Maramureș cu reședința la Baia-Mare, a fost rearondată Eparhia de Gherla. Astfel, în timpul arhipăstoririi Episcopului Iuliu Hossu, Eparhia de Gherla a cedat 151 parohii, din care 82 parohii au intrat în cadrul Eparhiei de Oradea-Mare și 69 de parohii în Eparhia de Maramureș. Totodată, a primit 150 de parohii de la Arhieparhia de Făgăraș și Alba-Iulia, printre care și Protopopiatul Cluj, care a devenit noua reședință episcopală. Prin același document numele Eparhiei devine Eparhia de Cluj – Gherla, având 628 comunități bisericești, parohii și filii, arondate în 19 protopopiate, pe teritoriul județelor Alba, Bistrița Năsăud, Cluj, Mureș, Sălaj și Maramureș, cu 400.673 de credincioși. Această organizare teritorială a rămas în vigoare până în anul 1948.

Din 1930, conform documentului pontifical amintit, noua Catedrală Episcopală este biserica cu hramul „Schimbarea la Față”, construită de Ordinul Franciscanilor Minori între anii 1775-1779 și dăruită, în 1924 Bisericii Române Unite, de către Papa Pius al XI-lea. Catedrala din Gherla rămâne cu titlul de cocatedrală. Academia de Teologie a fost mutată și ea în noul sediu de pe str. I. C. Brătianu, nr. 52, un edificiu finalizat în 1934 sub arhipăstorirea Episcopului Iuliu Hossu. Personalitate marcantă a vieții spirituale și culturale, sociale și politice românești; eminentul Arhiereu, doctor în filosofie și teologie la Universitatea De Propaganda Fide din Roma, preot militar în timpul Primului Război Mondial, a fost unul dintre iluștrii ierarhi care au luptat pentru propășirea Bisericii Greco – Catolice și a neamului românesc. Timpul episcopatului său în tronul eparhial (1917-1948) a reprezentat perioada de glorie și de maximă dezvoltare spirituală, pastoral-organizatorică a Eparhiei de Cluj – Gherla. Fapt dovedit prin datele Anuarului Pontifical din 1948, în care Eparhia de Cluj – Gherla avea 573 biserici și capele, 387 case parohiale, 419 preoți parohi și un număr de 421.652 credincioși greco-catolici, fiind cea mai numeroasă eparhie din BRU.

După pseudo-sinodul (necanonic) de la 1 octombrie 1948 din Cluj, organizat sub presiunea regimului comunist, prin Decretul 358 de la 1 decembrie 1948, întreaga Biserică Greco – Catolică este scoasă în afara legii. La 28 octombrie 1948 întregul episcopat a fost arestat și au început măsurile represive asupra preoților, persoanelor consacrate și credincioșilor greco-catolici. Bunurile patrimoniale au fost confiscate de Statul Român și în parte date în uzul Bisericii Ortodoxe Române din zonele corespunzătoare (catedrale, biserici parohiale, capele, mănăstiri, case parohiale, etc..).

Primul purpurat al neamului românesc, Episcopul greco-catolic de Cluj – Gherla, Dr. Iuliu Hossu, după 5 ani de închisoare și 16 ani de domiciliu obligatoriu, a primit numirea de Cardinal din partea trimisului special al Papei Paul al VI-lea, Monsenior Giuseppe Chelli, în martie 1969 la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani, unde se afla încă în domiciliu obligatoriu.

Se cuvine să fie amintit aici și Episcopul Ioan Chertes (1970-1992), erudit teolog, suflet de mare profunzime spirituală, pilduitor maestru prin exemplul vieții sale, trecut prin „proba de foc” a închisorilor și păstor al «Bisericii în catacombe», care a fost consacrat Episcop în clandestinitate (în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani). De asemenea, trebuie amintiți, cu reverență, toți acei înțelepți păstori rânduiți de episcopi să cârmuiască, fără toiag și tron arhieresc, cu înțelepciune și prudență turma cuvântătoare a Eparhiei de Cluj – Gherla, în perioada detenției arhiereilor: can. Nicolae Pura, ierom. Silvestru Augustin Prunduș, osbm, Mons. Eugen Popa și Mons. Tertulian Langa, prelat papal.

Biserica Română Unită cu Roma, Greco – Catolică, a fost trecută în legalitate și repusă formal și teoretic în drepturi prin Decretul – Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 și apoi prin Decretul – Lege 126 din 24 aprilie 1990, fiind abrogat Decretul 358/1948, dar nu și efectele lui.

Cel dintâi Arhiereu de după 1990, încununat și el cu „coroana de spini” a mărturisitorilor pentru credință, căruia i-a revenit dificila sarcină de refacere și reorganizare a structurilor Eparhiei de Cluj – Gherla, a fost Episcopul George Guțiu, hirotonit la 17 iunie 1990 pe Stadionul Municipal din Cluj-Napoca (deoarece nu exista nici un locaș de cult greco-catolic restituit!). Astfel, începe o perioadă dificilă de refacere și reorganizare a structurilor bisericești, precum și de recuperare a patrimoniului.

Prima biserică restituită în 1995 a fost biserica cu hramul „Învierea Domnului”, construită de către Episcopul Ioan Bob (1784-1830), între anii 1801-1803 (prima biserică românească intra muros din Cluj). La 13 martie 1998 a fost recuperată pe cale juridică Catedrala Episcopală din Cluj cu hramul „Schimbarea la Față”. Prin dialog local cu Biserica ortodoxă, au fost restituite un număr de 8 biserici (din cele 573 existente în 1948!) și 4 case parohiale (din cele 387!). Au rămas însă nerestituite multe biserici și bunuri, (între care biserica Cocatedrală din Gherla și Mănăstirea Nicula).

În anul 2001, Eparhia de Cluj – Gherla avea 158 de parohii, 150 de preoți, 46 de biserici și capele, 10 case parohiale, cu aproximativ 60.000 de credincioși.

La 18 iulie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat cererea de retragere a IPS. George Guțiu, Arhiepiscop ad personam (din 1994) și a numit ca Eparh pe PS. Florentin Crihălmeanu (episcop auxiliar din 1997), prin Bula Pontificală Pascendi Dominici gregis.

La 14 decembrie 2005, Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Biserica Română Unită cu Roma, Greco – Catolică, la rangul de Arhiepiscopie Majoră, prin documentul Ad totius Dominici gregis și Întâistătătorul BRU. a primit titlul de Arhiepiscop Major.

Data de 18 februarie 2012 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria BRU ca fiind momentul în care PF. Lucian Mureșan a fost ridicat la demnitatea de Cardinal-preot al Bisericii Catolice, devenind astfel al treilea purpurat al Bisericii noastre. Eminența Sa, a primit titlul de Sf. Atanasie cel Mare, ca Biserică titulară din Roma, iar ceremonia de întronizare a avut loc la 8 octombrie 2012.

La aniversarea a 160 de ani de la întemeierea ei (1853-2013), Eparhia de Cluj – Gherla (Claudiopoli-Armenopoli, Romenorum) are 10 protopopiate, 157 parohii, 176 preoți, cu 39.500 credincioși, având 89 biserici și capele, 46 case parohiale și 8 mănăstiri, pe teritoriul ei.

În anul 2013, Eparhia de Cluj – Gherla are în construcție, (din 1992), Catedrala dedicată „Martirilor și Mărturisitorilor sec. al XX-lea” din piața Cipariu (Cluj-Napoca), 14 alte biserici, case parohiale, două edificii școlare și o clădire pentru Asociația Caritas Eparhial.

Pe plan pastoral, desfășoară acțiuni propuse de Biroul pastoral eparhial și coordonate de Birourile pastorale protopopiale, acordând o importanță sporită familiilor prin Departamentul «Familie și viață», copiilor și tinerilor prin Departamentul de tineret și catehezei prin Departamentul de cateheză și religie. În domeniul social se desfășoară numeroase activități caritabile și socio-educative prin asociațiile și grupurile de laici ale Eparhiei. Între acestea pot fi amintite: Asociația Caritas Eparhial, Asociația Uniunea Creștină din România, Centrul de zi «Sf. Maria» pentru persoane cu dizabilități, Policlinica fără plată «Familia Sfântă», grupul de rugăciune «Triumful Inimii Neprihănite» și Reuniunea Mariană. Prin Asociația Tineretului Român Unit ( ASTRU)- se organizează în continuare numeroase activități pastoral-educative cu copii și tineri. În domeniul formării, pe teritoriul eparhiei există un orfelinat al Surorilor Congregației Surorilor Maicii Domnului, o grădiniță a Surorilor Ordinului „Sfântului Vasile cel Mare”, Liceul Greco – Catolic Român – Unit „Inocențiu Micu”, Seminarul Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul”, Facultatea de Teologie Greco – Catolică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Eparhia de Cluj – Gherla are studenți bursieri la Roma, trimiși la Colegiul Pontifical Pio Romeno, precum și preoți misionari pentru pastorația credincioșilor greco-catolici români din străinătate (Spania, Italia, Franța, SUA)''.

4.5 Strategii de constructie identitara

Abordările „esențialiste” sunt considerate a pretinde că identitatea derivă din sau este bazată pe legături primordiale sau naturale, biologice sau culturale, că are un caracter de suprastructură și de aceea este perenă. Principalele procese cu caracter psihic sau psihosocial cărora li se acordă atenție în textelor incluse în această categorie sunt afectivitatea și memoria, în special memoria colectivă; cu toate acestea după cum o să vedem nu lipsesc nici reprezentările sau percepțiile, dar rolul lor a fost minimalizat în interpretările ulterioare. Sub această „etichetă” pot fi incluse teorii sau concepții tratate altfel ca și primordialiste, perenialiste sau socio-biologiste.

Edward Shils este considerat printre primii care teoretizează identitatea ca fiind primordială. Concepția lui este parțial dezvoltate din ideea lui F. Tonnies de comunitate și a lui Cooley de grup primar. Shils argumentează că oamenii sunt legați nu doar prin interacțiune, coerciție, interes sau atașament la un sistem de valori centrale, ci că mai există ceva în spatele acestora. Aceste proprietăți care trebuie luate în considerare sunt anumite trăsături organice și fizice și proprietăți ale organismului aflat în relație cu mediul, care nu sunt conectate la structura socială și de aceea nu derivă din interacțiune. „atașamentul față de ceilalți membrii ai grupului e rudenie nu este doar un rezultat al interacțiunii, este datorat unei anumite semnificații inefabile atribuite legăturii de sânge.”

Pentru Clifford Geertz, identitatea este consecința imediată a faptului că oamenii sunt născuți în circumstanțe date: o anumită comunitate, regiune, limbă, religie și practici sociale. El menționează atât legăturile de sânge, cât și cele culturale, dar mută accentul asupra celor din urmă. „Prin atașament primordial înțelegem un dat al existenței sociale: contiguitate imediată și legături de rudenie în principal, dar dincolo de acestea este un dat care provine din faptul da a fi născut într-o anumită comunitate religioasă, de a vorbi o anumită limbă, sau dialect și de a urma anumite practici sociale. Aceste asemănări de sânge, vorbit, obiceiuri și așa mai departe, sunt văzute a avea o coercitivitate inefabilă și uneori covârșitoare în și pentru ei înșiși. Cineva este legat de ruda sa, vecinul său, partenerul său în credință, de la sine; ca rezultat nu doar al afecțiunii personale, necesității practice interesului comun sau obligației, ci într-o mare măsură în virtutea unei importanțe nemăsurabile atribuită însăși legăturii”.

Pierre van den Berghe, este considerat reprezentantul cel mai important al socio-biologismului. În loc să accentueze asupra ideii de cultură și legătură sacră, el preia ideea de legătură de sânge de la Shils și legături biologice sau genetice și o dezvoltă. Identitatea este o formă extinsă a nepotismului. „toate organismele sociale sunt programate biologic să fie nepotiste, adică să se comporte favorabil (sau altruist) cu ceilalți în funcție de gradul de rudenie reală sau percepută. Organismele sociale au evoluat ca nepotiste pentru că investițiile altruiste în organisme nerelaționate sunt o risipă din punct de vedere biologic și în consecință nu pot evolua.”

Diferențele principale față de Shils și Geertz, constau în aceea că accentuează foarte mult asupra importanței factorilor genetici în determinarea identității și că introduce ideea de comparație inter-grupală. Dovada importanței factorilor biologici în discriminare – spune van den Berghe – constă în acea că „acolo unde markerii genetici sau fizici sunt relevanți în a face diferențe ei sunt folosiți”.

Concepția lui Harold Isaac asupra identității, este probabil cea mai apropiată de tipul ideal „esențialism”. Conceptul pe care îl propune este de identitate de grup fundamentală /elementară/ de bază. Prin modul în care își construiește conceptul se observă o renunțare la toate valențele cognitiviste ce pot fi identificate la Shils, Geertz sau van den Berghe. Această identitate este undeva acolo, în cultura noastră, în corpul nostru, ne înzestrează și ne amprentează: „toate trăsăturile fizice caracteristice ale grupului achiziționate de-a lungul unui lung proces de selecție se regăsesc în primul rând în corpul noului născut” „trecutul cultural al grupului îl amprentează sau înzestrează printre altele cu naționalitate, afiliere regională sau tribală, limbă, religie și sistem de valori.” Este identitatea pe care un individ chiar dacă ar vrea să o abandoneze nu poate.

Printre cele mai cunoscute obiecții aduse primordialiștilor și perenialiștilor regăsim o regăsim pe cea a lui Eller și Coughlan, referitoare la caracterul emoțional/ afectiv al identității și pe cea a lui Fredick Barth, referitoare la caracterul diacronic al identității ca și dat cultural. Eller și Coughlan încearcă să argumenteze că primordialismul de fapt nu are ce căuta în științele sociale, datorită faptului că în lumina acestuia identitatea este bazată pe emoții pre-existente : „sugerează în mod esențial că aceste legături nu sunt născute în interacțiunea socială, ci cumva sunt acolo, implicit, în relația însăși. Aceasta conduce la o mistificare a emoțiilor și o desocializare a fenomenului.”

Fredick Barth spune că nu putem diagnostica identitatea unei unități sociale în funcție de trăsăturile sale culturale, deoarece acestea nu numai că nu sunt unice în totalitate, dar se și schimbă, iar încercând un asemenea diagnostic pierdem obiectul identificării: „de vreme ce proveniența istorică a oricărui ansamblu de trăsături culturale este diversă, care este unitatea a cărui continuitate în timp încercăm să o surprindem în asemenea studii? În mod paradoxal ar trebui să includă culturi din trecut, care vor fi cu siguranță excluse în prezent datorită diferențelor în formă – diferențe exact de tipul acelora care sunt diagnosticate în diferențierea sincronică a unităților etnice.”

Abordările de tip constructivist avansează ideea unei identități construite social; vorbim așadar de o realitate socială reprezentată, construită și reconstruită, procesuală, negociabilă, flexibilă, fluidă sau și mai radical inventată. Această poziție contestă în mod special ideea de trăsături esențiale, stabilite cândva anterior și perene, ca fiind proprietăți ale unei entități sociale. Principalele procese cu caracter psihice sau psihosociale cărora li se acordă atenție în textelor incluse în categoria celor esențialiste sunt reprezentarea și imaginația. Sub această „umbrelă” pot fi incluse teorii clasificate altfel ca și situaționaliste, interacționiste, contextualiste sau cognitiviste.

În general, Fredick Barth este considerat cel care schimbă perspectiva asupra identității etnice, mutând accentul de pe cultură și abordare emică pe cogniție și abordare etică. Identitatea nu este un fenomen care este generat și are loc în interiorul unei societăți, ci în procesul de interacțiune între societăți: „distincțiile etnice nu depind de absența interacțiunii sociale, ci din contră de regulă aceasta reprezintă fundația pe care sistemele sociale sunt construite.”

Grupurile etnice, spune Barth, sunt categorii ca orice altă formă de organizare socială. Identitatea se construiește în proceselor de interacțiune socială. Atunci capătă relevanță și sens. Cultura și prezervarea sa este mai degrabă o implicație decât o caracteristică primară: „trăsăturile culturale care sunt luate în considerare nu reprezintă suma diferențelor obiective [ între unitățile etnice], ci sunt doar acelea pe care actorii le consideră semnificative.”

Diferențele semnificative sunt date de înțelegeri împărtășite și de criterii de judecată a valorii și performanței. De aceea, identitatea cuiva se poate schimba dacă performanța sa bazată pe standardele sale valorice este ineficientă sau inadecvată social. Accentul trebuie mutat spune Barth, de pe cultură pe „granițele” sociale (percepute) și menținerea lor: „atunci când este definit ca un grup ascriptiv, natura unității etnice este clară: depinde de menținerea granițelor.

James Clyde Mitchell, introduce diferența între etnicitate ca și construct cognitiv și etnicitate ca și construct comportamental. El face de asemenea diferența între etnicitate ca și construct al analiștilor și construct al actorilor sociali. Două elemente prezintă interes deosebit aici: faptul că identificarea apartenenței la un grup depinde de percepțiile actorilor asupra diferențelor în practici, obiceiuri, credințe și faptul că este bazată pe un set de așteptări ce diferă în raport cu așteptările sociale. Mai mult decât atât, interpretările determinate social lasă loc definițiilor contradictorii, sensul care predomină fiind de acela negociat.

În aceeași perioadă, Donald Horowitz dezvoltă teoria lui Barth asupra granițelor sociale. La ideile acestuia, adaugă teoria lui Henri Tajfel referitoare la judecățile sociale. Rezultatul este că identitatea este produsul auto și hetero atribuirii, prin urmare este contextuală și multiplă. Horowitz diferențiază între identitate etnică individuală și colectivă. La nivel individual identitatea ar putea fi mai mult o problemă de trăsături sau elemente culturale: limbă, religie, obiceiuri; la nivel colectiv e o chestiune de granițe.

Paul Brass dezvoltă și el ideile lui Barth. Identitatea nu este doar o construcție a actorilor sociali, ci este o construcție politică. Identitatea este creația elitelor care fabrică și manipulează elemente ale culturii grupurilor mai largi de care aparțin (vezi și Eric Hobsbawm, 1983), pentru a-și atinge scopurile. Brass identifică trei vectori pe care conceptul de identitate poate fi construit: obiectivi – „markerii culturali obiectivi pot fi limba sau dialectul, un port distinctiv sau obiceiuri alimentare, religie sau rasă”– subiectivi – auto definiri ale identității – și comportamentali – modalități specifice de comportament și interacțiune. Practic constituirea unei identități colective este procesul trecerii de la stadiul de categorie la stadiul de comunitate ca și consecință a acțiunii elitelor. Înseamnă manipularea unor trăsături culturale selective și un efort de a aduce congruență între o mulțime de simboluri.

Richard Jenkins consideră identitatea etnică ca fiind un tip de identitate socială. Jenkins vede identitatea socială ca produs al conjuncției proceselor de definire internă și externă, ca rezultat al negocierii. Identificarea cu grupul (internă) și categorizarea (externă), nu trebuie văzute însă ca două procese separate, ci ca doi poli ai aceluiași continuum, combinându-se în relații specifice – și dependente de situație – de rezistență sau re-întărire. Ea are un dublu caracter: nominal și virtual; nominal adică un nume și virtual adică o experiență.

Pentru Craig Calhoun, identitatea de trib, etnie, națiune, rasă, este categorică; trăsătura definitorie este identificarea prin atribute similare ca membru al unei categorii de membrii echivalenți. Identitatea este categorică pentru că se bazează pe plasarea membrilor în aceleași „grupări”, mai degrabă pe baza similarității decât a relațiilor dintre ei. Etnicitatea devine importantă la intersecția între modurile interne de a organiza viața grupului (care înseamnă de fapt cultura grupului) și atribuirile externe de caracter. Markerii identificării sunt cultura, comportamentul și atitudinile.

În opinia lui Stuart Hall identitatea este procesuală, fiind într-un proces permanent de reconstrucție și refinisare: „în loc să ne gândim la identitate ca la un fapt deja împlinit, ar trebui să ne gândim la identitate ca la o producție care nu este niciodată completă, totdeauna în proces și totdeauna constituită în interiorul și nu exteriorul reprezentării”.

Eric Hobsbawm introduce ideea identității, de fapt a tradițiilor ca invenții: „un set de practici în mod normal supuse unor reguli, acceptate explicit sau implicit, și unui ritual sau naturi simbolice, prin intermediul căruia se încearcă inculcarea anumitor valori și norme de comportament prin repetiție și care implică o continuate cu trecutul.” Inventarea tradițiilor este „esențial un proces de formalizare și ritualizare caracterizat prin referire la trecut, prin impunerea repetiției.”

Dacă privim cu atenție lucrările catalogate ca „esențialiste” putem identifica elemente importante de cognitivism sau constructivism. De exemplu, pentru Shils atașamentul nu este ceva ce ține doar de inefabil, ci depinde în mod hotărâtor de percepții, iar caracterul sacru al „legăturii” (the tie) este de fapt o ascripție: „tangibilitatea atașamentului față de cealaltă persoană, este clar evidențiată, în virtutea percepției calității sale de membru în grupul de rudenie” sau „o anumită semnificație inefabilă este atribuită legăturii de sânge.” De asemenea pentru Geertz, legătura (the bound) este cel puțin parțial rezultatul aceluiași proces de atribuire: „cineva este legat de ruda sa (kinsman) în mare măsură în virtutea unei importanțe nemăsurabile atribuită însăși legăturii.”

Observăm așadar, că de fapt nu Shils sau Geertz sunt esențialiști, ci oamenii pe care ei îi creează. De asemenea, observăm că toți contextualiștii sau situaționaliștii avansează ideea că trăsăturile culturale nu sunt suficiente pentru a face diferența, accentuând asupra rolului percepțiilor, atribuirii și contextului. Totuși trăsăturile culturale sunt cele care în final conduc la diferențieri. Se observă de fapt o deplasare dinspre obiectiv și „transcendent” spre un subiectiv determinat contextual, de la interesul pentru emoție și afect către cogniție, de la identitate ca subiect la identitate ca obiect al manipulării de către indivizi sau grupuri. În ultima decadă, aș spune că Grosby și Connor contribuie la reinterpretarea și estomparea diferențelor „radicale” între primordialiști-perenialiști și constructiviști. Steven Grosby de exemplu, referindu-se la criticatul caracterul emoțional al primordialismului accentuează ideea că emoțiile sunt de fapt produsul cogniției: „iau naștere prin cogniția unui obiect.”

Walker Connor, referindu-se la ideea de diacronism afirmă: „identitatea nu îți bazează existența pe fapte, ci pe percepții; nu din istoria cronologică, factuală, ci din istoria percepută, simțită.” Cu alte cuvinte identitatea este undeva acolo, există pentru că este percepută ca fiind așa; este percepută ca fiind eternă, deasupra timpului și „nu faptele, ci percepția faptelor este aceea care întărește atitudinile și comportamentul.”

Emile Durkheim s-a format o perioadă în laboratorul lui Wilhelm Wundt, concepția acestuia asupra psihologiei popoarelor fiind în acest sens relevantă. Pentru Wundt, psihologia popoarelor are ca obiect fenomenele psihologice care stau la baza dezvoltării generale a societăților umane și a apariției produselor colective de valoare generală. El folosește termeni precum: “spiritul poporului”, “sufletul poporului” și “spiritul comun” în înțeles de spirit colectiv sau suflet colectiv. Spiritul colectiv își are originea într-o serie de factori mentali sau emoționali particulari (fenomene psihologice) comuni tuturor indivizilor.

Cu toate acestea, spiritul colectiv nu este o simplă sumă a spiritelor indivizilor, ci pe de o parte este o unitate spirituală emergentă din interacțiunea umană, activă prin și în indivizi, și pe de altă parte activă prin norme și instituții sociale văzute ca forțe exterioare indivizilor. Spiritul colectiv este o entitate supra individuală la fel de reală, precum și spirtul individual, guvernată de propriile legi și fenomene, pentru că altfel o serie de manifestări psihologice cum ar fi limba, reprezentările mitologice, legile, moralitatea, știința, religia, etc.., nu ar exista în afara comunității.

Concepte precum “Volkgeist”, “Volksseele”, și “Gesamtgeist” i-au fost familiare lui Durkheim. Modul în care el înțelege conștiința colectivă, are multe similarități cu concepția lui Wilhelm Wundt. Durkheim introduce conceptul de conștiință colectivă pe baza ideii de comunitate de ofensă: „actele criminale șochează sentimente care, pentru un sistem social dat, se află în toate conștiințele” Aceste sentimente se „disting de altele doar prin această caracteristică, și anume prin faptul că sunt comune majorității indivizilor ai aceleiași societăți”. În consecință, el definește conștiința colectivă ca și „totalitatea credințelor și sentimentelor comune cetățenilor aceleiași societăți” care „formează un sistem determinat ce are propria sa viață”.

Conștiința colectivă are o viață independentă, supra-individuală și un caracter diacronic, nu se schimbă în cadrul unei generații și conectează generațiile: „este independentă de condițiile particulare în care sunt indivizii plasați; ei trec și ea rămâne. Este aceeași în Nord și în Sud, în orașele mari sau mici, în diferitele profesii. Mai mult, consider că ea nu se schimbă cu fiecare generație, ci conectează generațiile succesive între ele. Este de aceea ceva complet diferit de conștiințele particulare, cu toate că nu se realizează decât prin ele. Este tipul psihic al societății, un tip care are proprietățile sale, condițiile sale de existență, propriul mod de dezvoltare, la fel ca și pentru tipurile individuale, chiar dacă de cu totul altă manieră”.Așadar, conștiința colectivă (ceea ce vom numi identitate) este o suprastructură care este atât credință cât și sentiment, care e împărtășită de membrii unei societăți, dar care are totuși propria viață și de aceea un caracter anistoric.

Plecând de la conceptul de grup primar – caracterizat prin strânsă asociere și interacțiune – Charles Horton Cooley introduce ideea conform căreia – ca și consecință a relațiilor din cadru grupului – indivizii se identifică emoțional cu grupul dezvoltându-se un sentiment de noi (we-ness) sau noologic. Indivizii se identifică nu cu unul sau altul din componenții grupului, ci cu unitatea, cu întregul grup. Oricum, grupul primar, ca unitate socială universală, nu este izolat sau independent de restul societății în care există, ci se reflectă în spiritul acesteia.

Din acest motiv într-o perspectivă mai largă, dincolo de limitele grupului primar, sentimentul de noi, capătă semnificația apartenenței la comunitatea mai largă, înglobantă. „Rezultatul asocierii intime, înseamnă din punct de vedere psihologic o anumită fuziune a indivizilor într-un întreg comun, așa încât sinele fiecăruia reprezintă cel puțin în anumite privințe viața comună și obiectivul grupului. Probabil cel mai simplu mod de a descrie întregul, este prin cuvântul „noi”; întregul implică un fel de simpatie și identificare mutuală pentru care „noi” este expresia naturală. Fiecare trăiește cu sentimentul întregului și își regăsește propriile obiective în acel sentiment”.

Ca și la Durkheim, observăm aici ideea de fuziune a personalităților într-un întreg comun, (interpretată de fapt ca identitate) deci ideea de suprastructură și diacronism. Spre deosebire de Emile Durkheim și Charles Horton Cooley, Marx Weber folosește explicit conceptul de identitate în relație cu două categorii sociale: rasa și etnia. De asemenea, spre deosebire de contemporanii săi, Weber avansează ideea că identitatea nu este construită în interiorul unui grup sau societăți, ci prin comparație, prin percepție și judecată subiectivă asupra similarităților și diferențelor, între grupuri/societăți.

Diferențele nu sunt doar culturale, ci și fizice, Weber acordându-le egală atenție. Odată ce existența diferențelor este asumată, nu este nevoie de re-evaluare permanentă; existența lor este perpetuată ca și convenție. La ideea de judecată subiectivă pe baza percepției diferențelor sau similarităților, Weber adaugă și alte dimensiuni: memorii individuale și colective asupra evenimentelor din trecut, un sentiment al onoarei (ethnic honor – care trebuie înțeles ca un fel de mândrie sau stimă de sine datorată apartenenței la o anumită colectivitate) și prezența acțiunilor politice. „Vom numi grupuri etnice, acele grupuri care mențin/întrețin o credință subiectivă în descendența lor comună, datorată similarităților fizice sau de obiceiuri, sau a amândoura, sau datorată memoriilor colonizării sau migrației; această credință este importantă pentru formarea grupurilor; de fapt nu contează dacă există sau nu în realitate o relație de sânge obiectivă. În opinia mea, apartenența etnică nu constituie grupul, doar facilitează formarea grupului în special în sfera politică. Pe de altă parte, comunitatea politică joacă rolul primar, indiferent de cât de artificial este organizată, în formarea credințelor într-o etnicitate comună”.

Pentru a rezuma în mod comparativ reiterăm ideile fundamentale ale celor trei. Durkheim și Cooley, accentuează așadar asupra a ceea ce am numi identificare afectivă cu un întreg comun, un caracter de supra-structură și diacronism; perspectiva lor fiind în principal emică. Weber în schimb accentuează asupra ideii de construcție și percepție sau judecată subiectivă (cogniție); cu toate acestea caracterul diacronic se regăsește cumva și la acesta în ideea de perpetuare a convențiilor asupra diferențelor și memorii colective.

O clasificare pe toate criteriile sau elementele importante (afectivitate, percepție, cogniție, ideea de suprastructură, caracterul diacronic, ideea de interacțiunea cu membrii sau ne-membrii grupului, acțiunea politică, sentimentul de stimă de sine, trăsături culturale, trăsături biologice) pe care le regăsim în concepțiilor celor trei autori este oricum dificilă și artificială. Dacă ne raportăm, de exemplu în principal la ideea de diacronism, probabil cel mai potrivit ar fi ca toate cele trei perspective să fie grupate în aceeași categorie (și aici poate categoria lui A. Smith de perenialiști ar fi utilă; dacă ne raportăm la ideea de construcție a „întregului” din nou ar fi dificil să facem o separare pentru că nu doar la Weber, ci și la Durkheim și la Cooley „suprastructura” este esențial rezultatul interacțiunilor membrilor grupului sau comunității.

În mod clasic, Emile Durkheim și Charles Horton Cooley sunt asociați mai mult cu perspectiva așa numit esențialistă, în vreme ce Weber este considerat ca cel care pune bazele concepției constructiviste asupra identității. Nu putem totuși vorbi de un singur criteriu sau de criterii aditive pe care se construiește această dihotomie, ci mai degrabă de o combinație de criterii; poate și de aceea unii autori par sau pot părea a fi încadrați artificial sau forțat într-o categorie sau alta. În paginile următoare am încercat să ținem cont de această clasificare dominantă.

James C. Kaufmann ne demonstrează că identitatea este una dintre cele mai importante condiții ale acțiunii individuale. Pentru a înțelege acest rol al identității, de condiție a acțiunii, se pot compara «societățile holiste», în care structurile trasează căile de acțiune într-o asemenea măsură, încât «acțiunea individuală este socialmente structurată și pusă în mișcare «cu societățile actuale, în care individul trebuie să-și definească propria identitate, să reflecteze și să facă o multitudine de alegeri practice de a acționa. «Sinele nu poate conferi sens acțiunii sale dacă nu știe cine este».

A exista într-o societate individualistă în care comunitățile, clasele sociale, educația, organizațiile și familia se dezintegrează sau i-au alte căi de constituire, înseamnă a construi întrucât ești forțat propria identitate. Socializarea și formarea profesională sunt date, interiorizate deja. Dincolo de acestea, diversitatea câmpurilor de acțiune și a deschiderilor sociale se multiplică, iar procesele identitare generează modurile de a fi și a acționa pentru a se testa eventual pentru a se schimba, oricum pentru a rămâne mereu în construcție, pentru a semnifica și pentru a fixa o direcție.

Eșecurile individuale în tranziție sunt eșecuri în construcția identitară. Două maladii par să fie sursa acestor eșecuri: maladia depresiei și a confuziei. Prima se manifestă printr-o inflație necontrolată a aspirațiilor și opțiunilor și printr-o dilatare a subiectivității. Autonomia și libertatea personală, în confruntare cu o mulțime de opțiuni posibile riscă să genereze o stare de inacțiune și de perpetuă prospectare. Prea multe scopuri pentru o alternativă, o permanentă reflecție și nici o decizie. Maladia depresiei psihice convertită în inacțiune, este de fapt reversul identitar al lipsei de construcție al sinelui.

Cealaltă maladie a confuziei valorice. Singurul agent capabil să fixeze cadrul valoric coerent și să elimine redundanța devine condiția acțiunii eficiente, calea de depășire a maladiei confuziei. Sinele individual încrezător în forțele proprii, își construiește propria identitate, devine agent al acțiunilor eficiente.

Autorul subliniază că inegalitățile recente își constituie și propriul spațiu de manifestare sub forma strategiilor construcțiilor identitare pe care individualizarea tot mai accentuată le impune. În acest proces el specifică trei strategii – fixare, retragere, preluare – care prin consecințele lor generează varii inegalități.

Fixarea – acea strategie de construcție identitară prin care individul se conformează deplin și necondiționat cadrelor instituționale existente de tip birocratic și ierarhic. Disciplina supunerii simularea sau realitatea executării dispozițiilor și repetarea acelorași conduite sunt practicate cu atâta asiduitate cu cât se evită imaginile și emoțiile ce ar tulbura conformarea. Este strategia adoptată de noii îmbogățiți, funcționarii publici vechi și cei aflați la baza scării sociale. Distincția identitară rezidă în separarea de tot ceea ce este comun și umilirea altora prin ostentație. Conformarea prin fixare se asociază cu repetarea acelorași simboluri în grupul de asemănare cu mediocritatea conversațiilor sau cu rutinizarea reacțiilor /etalărilor. Simbolurile preluate prin fixarea identității au un singur fundament – bogăția – și o singură sursă – reveria ostentației. În felul acesta cei care le adoptă se află într-o acută stare de precaritate identitară, reflecția subiectivă este atât de săracă încât este proporțională cu ostentația.

Retragerea – este o construcție identitară bazată pe ascunderea în invizibilitatea socială în vederea consacrării unui sine care își conservă liniștea odată cu ignorarea unei părți a ceea ce se întâmplă în jur. Pentru evitarea competiției dintre indivizi în virtutea unei inadaptări la schimbări prea rapide sau prea numeroase, unii indivizi se retrag în propriul univers departe de lumea dezlănțuită. Migrează de la oraș la sat, se pensionează de timpuriu nu participă la evenimente politice, sociale, își explorează propria interioritate subiectivă fără altă intenție decât a se prospecta, a se identifica adesea cu credința religioasă sau cu cercetarea științifică. Strategia retragerii este practicată de cei mai mulți intelectuali și de admiratorii lor sau de persoane care adoptă coduri morale riguroase.

Preluarea este acea construcție identitară ce se bazează pe împrumuturi de opțiuni, de stereotipuri sau de soluții ce răspund unui deficit identitar asumat. Variantele preluate sunt multiple și depind în mod fundamental de resursele personale disponibile, de capacitatea de a înlătura disonanța cognitivă prin construirea consonanței elementelor cognitive disparate. Unii preferă preluarea și cantonarea într-o identitate etnică, religioasă sau culturală colectivă, alții se asociază cu o personalitate căreia îi imită până la distincție felul de a fi și a reacționa pe scena socială, unii folosesc substanțe halucinogene pentru a evada din realitatea prea solicitantă. Preluarea se bazează pe imagini emoții și alte resurse identitare exterioare individului și asociate cu alții sau chiar evenimente și obiecte saturate de o simbolistică relevantă.

Fixarea, retragerea sau preluarea sunt strategii de construcție identitară ce marginalizează individualitățile care le practică și le postează într-o stare de inegalitate față de cei care, în virtutea individualizării, adoptă strategii active de prospectare a sinelui și de adaptare biografică la schimbările ce se produc și pe care le produc în societate. Întrucât construcția actuală a realității sociale se realizează în condiții de individualizare, ea devine dependentă de modul de construcție a identităților individuale. Fiecare individualitate participă însă în mod diferit la acest proces. Unii aplică strategii de genul fixării, retragerii sau preluării, pe când alții dezvoltă strategii de inventare a sinelui, adică de prospectare a oportunităților și riscurilor și de dezvoltare creatoare a unor traiectorii biografice de succes. Între unii și ceilalți apar inegalități subiective care prin efectele lor sunt similare și poate chiar mai dramatice decât inegalitățile de tip material. Pe măsură ce inegalitățile cresc și vizibilitatea lor individuală și socială crește proporțional necesitatea aprofundării analizei devine mai pregnantă.

Concluzii

În sociologie, tema identității este prezentată mai ales prin prisma rasei și etniei, dar și ca o definiție a sinelui în viața cotidiană. Aceasta din urmă operează distincția între „eu” și „mine”, prima reflectând ipostaza de actor social al individului, partea spontană și creativă a sinelui, iar cea de a doua reflectând ipostaza asumării rolurilor de către individ, partea socială a sinelui. Din această perspectivă ne interesează conflictele dintre „eu”/„mine” și rezolvarea lor. În definirea sinelui psihologia accentuează personalitatea, iar sociologia fenomenul socializării.

Dacă identitatea personală este rezultatul unor acțiuni orientate spre scop, identitatea socială derivă din statutul de membru al unui grup social și reflectă măsura în care un individ acceptă o identitate atribuită. În cazul identității sociale sau colective, integrarea este mult mai necesară actorilor sociali decât cunoașterea scopurilor urmărite.

Mutațiile care survin în societatea modernă se reflectă direct asupra comunităților religioase, fapt ce se manifestă prin privatizarea vieții religioase, orientare spre consum și ceea ce psihologii numesc prevalența orientării religioase extrinseci, instrumentale ca sens care se substituie religiei tradiționale intrinseci.

Este o sarcină dificilă de a contura un profil al credinciosului/comunității greco-catolice în ansamblul elementelor care îi definesc existența. Totuși în urma analizei izvoarelor existente putem concluziona faptul că identitatea greco-catolică este clar definită. Rațiunea acestei identități provine din aspectele istorice, juridice si spirituale. Rațiunea este dată de cei peste 300 de ani de la unirea cu Biserica Romei. Din punct de vedere juridic, momentul hotărâtor este unirea din 1700 când s-a hotărât unirea cu Biserica Romei. Documentele istorice studiate confirmă faptul că Biserica Greco – Catolică și-a păstrat identitatea în ciuda opresiunii la care a fost supusă mai ales în timpul regimului totalitar.

În prezent, Biserica Greco – Catolică trebuie să contribuie la reconstrucția identitară, să satisfacă trebuința de sacru a credincioșilor, să colaboreze la integrarea socială și rezolvarea problemelor publice, să lupte împotriva secularizării, care orientează omul mai mult spre valorile materiale decât spre cele spirituale, să contribuie la renașterea spirituală și morală a societății.

Cercetarea de față va căuta să determine în ce măsură Biserica Greco – Catolică prin setul de valori promovat își îndeplinește acest deziderat. Perspectiva pe care o oferă această analiză este foarte complexă. Nu voi avea pretenția unei lucrări exhaustive, ci mai degrabă, o radiografie a unei stări de fapt din societatea post modernă, mai precis a identității, a formelor ei explicite de manifestare a modului în care este receptată în actualul context socio-economic și cultural.

5. Designul cercetării

5.1 Problematica și scopul cercetării

Având în vedere complexitatea fenomenului, atât pe plan religios, cât și socio-cultural, Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla reprezintă un spațiu aparte și aici la anumite particularități ale mentalului individual și colectiv. Avem o arie de cercetare complexă cu subiecți/enoriași de origini diverse, cu tradiții, obiceiuri și moduri de viață diferite. Sunt abordate problematici referitoare la: imaginea și rolul clericilor, respectiv enoriașilor greco-catolici în comunitatea lor, mentalitățile/credințele religioase ale comunitarilor de alte confesiuni. Studierea relației ce se stabilește între nivelul calitativ (structural și funcțional) al imaginii de sine, pe de o parte, și o serie de indicatori referitori la integrarea socială, respectiv gradul de integrare și adaptare a acestora în grup, în speță în comunitatea lărgită din care fac parte.

Scopul realizării acestui studiu îl constituie explorarea modului de viață, a gândurilor, sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor religioase ale credincioșilor din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla. Complexitatea acestui subiect, cât și spațiul istorico-geografic al acestei cercetări, oferă un bogat și fertil material de studiu, pentru explorarea universului spiritual al credincioșilor din zona urbană, cât și din zona rurală, precum și modul de relaționare atât în plan spiritual cât și în plan social.

5.2. Ipotezele și obiectivele operaționale

Ipoteze de lucru:

1. Problema secularizării, comportă o dinamică schimbată în contextul relației dintre biserică și comunitate, în societatea modernității târzii.

2. În comunitățile religioase minoritare caracterizate de ponderea scăzută a populației se pot elabora și promova politici, formale sau informale, de organizare a vieții comunitare mai coerente și elaborate decât în comunitățile religioase majoritare, reușindu-se conservarea și prezervarea identității.

3. În societatea modernității târzii, Biserica pe de o parte dezvoltă mecanisme și procesualități noi, în contextul funcționalității ei comunitare. Comunitatea, pe de altă parte, manifestă cerințe și raportări noi în raport cu Biserica.

5.2.2 Studiul vizează următoarele obiective specifice:

Obictivele aferente ipotezei I

Obiectivul 1: Determinarea practicilor religioase, a legăturii dintre credincios/enoriaș și Biserică, în contextul contemporan al modernității târzii.

Obiectivul 2: Determinarea nevoilor socio-religioase pe care membrii comunității de credincioși le au în relație cu Biserica lor.

Obiectivul 3: Determinarea resurselor pe care Biserica și credincioșii le pot mobiliza, pentru rezolvarea nevoilor socio-religioase ale credincioșilor.

Obiectivul 4: Explorarea configurației și intensității secularizării în comunitățile de enoriași.

Obiectivele aferente ipotezei II

Obiectivul 1: Determinarea amplorii și funcționalității rețelelor sociale în contextul comunitar eclezial.

Obiectivul 2: Determinarea mecanismelor de heteroidentificare/autoidentificare ca membru al comunității ecleziale.

Obiectivul 3: Explorarea activismului civic și religios al membrilor comunităților ecleziale, la nivelul lor de implicare formală sau informală în viața comunității.

Obiectivul 4: Explorarea specificului promovării identității religioase ecleziale în parohiile greco-catolice din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla.

Obiectivul5: Identificarea programelor și proiectelor formale și informale, pe care comunitatea de enoriași în relație cu clerul din comunitate, le-au gândit și implementat, respectiv le gândesc și implementează în viața comunității.

Obiectivele aferente ipotezei III

Obiectivul 1: Explorarea specificului cerințelor și raportărilor enoriașilor față de Biserica Greco – Catolică în societatea modernității târzii (Ce așteptări au credincioșii de la Biserică, de la preoți, și cum se raportează la funcționarea concretă a Bisericii și la prestanța preoților).

Obiectivul 2: Identificarea și configurarea implicărilor sociale ale Bisericii în relația cu enoriașii, a capacității de inovație si marketing social.

Obiectivul 3: Explorarea perenității fenomenului religios, cauzele și condițiile care îl favorizează, influența pe care Biserica o are asupra lui.

5.3 Populația cercetată și eșantionul investigat

Populația cercetată: ansamblul de comunități/protopopiate greco-catolice din Eparhia Greco – Catolică Cluj – Gherla.

5 județe: Cluj ( parțial), Sălaj ( parțial), Bistrița (parțial), Maramureș (parțial), Alba (parțial).

14 protopopiate: Cluj (30 parohii, 13427 c.), Dej (22 parohii, 3020 c.), Gherla (8 parohii, 3153 c.), Huedin (2 parohii, 216 c.), Ileanda-Surduc, (11 parohii, 738 c), Someș (8 parohii, 2607 c), Bistrița (9 parohii, 2206 c.), Beclean (13 parohii, 1484 c.), Rodna – Năsăud (17 parohii – 2766 c.), Buciumi (3 parohii, 253 c), Lăpuș (7 parohii – 952 c), Iara (10 parohii, 754 c.), Munții Apuseni (7 parohii – 459 c.) Total (162 parohii și 178 preoți)

Asociații: Asociații publice: 11; Asociații particulare: 6; Instituții de învățământ: 4

Eșantion: 7 Protopopiate, 21 parohii.

Distribuția eșantionului de 425 de persoane în Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla.

Pentru eșantionare am folosit selecția multistadiala, îmbinata cu eșantionarea stratificată. Am selectat din eparhie cele 5 județe pentru o acoperire cât mai largă. Din cele 14 protopopiate am selectat 7, respectiv la fiecare protopopiat câte cel puțin 2 parohii. Pentru o reprezentativitate cât mai bună am ales eșantioane din zona urbană și rurală, în total 21 de parohii.

Astfel 1-2 parohii zona urbană mare; 1-2 parohii zona urbană medie; 1-3 parohii zona rurală. Eșantionarea pe parohii s-a făcut proporțional cu numărul de credincioși. Din punct de vedere al stratificării, am împărțit populația în categorii de: sex, vârsta, ocupație, nivel de școlaritate, rezidență.

Am stabilit numărul de persoane ce urmează a fi intervievate și distribuit chestionarele celor șapte grupuri regionale (zone rurale, zone urbane), în conformitate cu ponderea lor în numărul total de credincioși greco-catolici.

250 de chestionare s-au distribuit pe baza listelor primite de la preoți parohi, pe de o parte diferența de 175 chestionare fiind distribuite în biserică, cu respectarea metodei pasului statistic.

Am stabilit ca în fiecare sat mic selectat să se obțină minimum 4-5 chestionare, iar în fiecare sat mare – minimum 10 chestionare. Am selectat aleatoriu, din fiecare listă pentru fiecare sat, comună sau oraș numărul corespunzător de persoane, astfel:

În fiecare sat mic sau comună, au fost alese aleatoriu trei străzi, de regulă două străzi principale și una secundară. S-au ales casele care urmează a fi intervievate, conform metodei pasului statistic: s-au numărat casele de pe strada corespunzătoare și s-a împărțit la numărul de chestionare pe o stradă, de obicei 3.

Au fost intervievate persoanele de la adresele stabilite și s-a revenit în cazul în care nimeni nu a fost găsit acasă. În unele parohii a fost necesar să se creeze pași statistici noi, întrucât multe persoane nu au fost găsite acasă (o mare parte din credincioși au emigrat), astfel s-au adăugat case de pe aceeași stradă sau străzi apropiate.

În cazul orașelor, s-au distribuit chestionarele în conformitate cu ponderea populației în acest grup tipic; numărul a fost de minim 20. S-au stabilit numărul de străzi ce urmează a fi supuse eșantionării, astfel încât să fie distribuite câte 5 chestionare pe fiecare stradă; străzile au fost selectate aleatoriu din lista preotului paroh. În cazul fiecărei străzi s-a aplicat metoda pasului statistic. Pentru casele cu un singur etaj procedura a fost identică ca și la sate. Pentru fiecare bloc de apartamente s-a repartizat un singur chestionar.

Au fost situații în care listele de credincioși nu au fost actualizate de mult timp, în acest caz am selectat persoanele direct din biserică, respectând metoda pasului statistic.

Distribuirea chestionarelor a fost asigurată de către colaboratori/studenți care l-au înmânat enoriașilor ce îndeplineau condițiile de selecție și care au fost de acord să participe la studiu. Respondenții au fost informați de către colaboratori, cu privire la scopul/obiectivele cercetării, condițiile de anonimitate, confidențialitate și instrucțiunile de completare.

O parte a participanților la cercetare, 75 au completat chestionarul la domiciliu, iar ulterior l-au returnat colaboratorilor.

Variabilele care au intrat în analiză:

Variabilele socio-demografice sunt :

1. Tip nominal: sexul și locul de rezidență.

2. Tip ordinal: vârsta, educația și vechimea în cult.

Am folosit analiza bivariată (asocierea a două variabile nominale sau a două variabile ordinale).

Am construit indici prin combinarea indicatorilor pe care i-am considerat ca fiind distribuiți pe scale interval ( Scala Likert). Datele au fost prelucrate în SPSS.

Metode și instrumente de cercetare

Baza prezentei lucrări, o reprezintă experiența mea de aproape 15 ani în mijlocul comunităților greco-catolice, prin implicare activă în domeniile: spiritual – ca participant activ în viața Bisericii; didactic – ca profesor de religie la Școala “Ioan Bob”și pedagog supraveghetor în cadrul Seminarului Teologic “Inochentie Micu” și social – ca asistent social la Asociația Caritas Eparhial Cluj. Experiența, studiile universitare și cunoștințele despre comunitate se regăsesc în această lucrare.

Studiul comunităților Greco – Catolice, este o continuare a demersului meu de cercetare care s-a concretizat prima dată în lucrarea de licență cu titlul „Parohia Greco – Catolică din Dej în perioada clandestinității 1948-1989”.

Efortul de cercetare a vizat continuitatea și lărgirea domeniului de cercetare prin studierea unor teme noi respectiv, secularizarea și fenomenul globalizării. Noutatea temelor, au făcut ca analiza să fie bazată preponderent pe observație directă participativă, interviuri individuale și de grup. Studiile doctorale mi-au oferit accesul la cercetări de specialitate în acest domeniu, inclusiv la nivel internațional și ocazia de a le prezenta dintr-o altă perspectivă. În concluzie, putem vorbi despre studiul dezvoltării pe verticală, în profunzime, a spiritualității/religiozității în comunitățile cercetate.

Avem analiza a două perioade diferite, două etape distincte din viața Eparhiei Greco – Catolice de Cluj – Gherla, având în vedere cadrul “legal” și rigorile la care a fost supusă Biserica Greco – Catolică în prima parte și căutăm în partea a doua să surprindem dimensiunea spirituală, dezvoltarea ei în condițiile unui cadru legislativ și social nou.

Teza are două direcții de cercetare: una de documentare teoretică, prin care am pornit de la concepte și modele teoretice fundamentate empiric, privind dezvoltarea comunității și promovarea schimbării sociale. Am identificat un model calitativ considerat potrivit nevoilor Eparhiei Modelul Adaptărilor Contemporane La Acțiunea de Cercetare și le-am aplicat în partea de cercetare. A doua direcție, este cercetarea cantitativă prin care pe baza celor descoperite am propus o strategie de dezvoltare comunitară și schimbare socială, viziune proprie, independentă de Planul Integrat de Dezvoltare (PID) stabilit în cadrul Eparhiei.

Am ales Modelul Adaptărilor Contemporane La Acțiunea de Cercetare, pentru că activitățile de cercetare se caracterizează prin creșterea numărului participanților la procesele schimbării și prin promovarea unor concepte și modalități pozitive în procesele schimbării. În acest context, am parcurs următoarele etape :

1. Am ales aspectele pozitive ale Eparhiei (parohiilor/comunităților), punctele forte ale acestora, analiza SWOT;

2. Am înregistrat datele despre aspectele în aria cercetată, realizările importante.

3.Am analizat informațiile și formulat propuneri, care să contureze o imagine despre o stare viitoare dorită.

4. Am conturat o viziune a cărei scop este schimbarea atenției de la “cum este” la “cum trebuie să fie”.

5. Am elaborat un plan de acțiuni prin care să se poată trece la starea viitoare dorită.

6. Evaluarea noilor condiții, a noilor rezultate, se va face ulterior după implementarea acțiunilor (implementarea unitară a Planului Integrat de Dezvoltare )

Mărturiile enoriașilor au fost valorificate prin intermediul înregistrărilor audio. Astfel zece interviuri individuale, însumează aproximativ 5 de ore de înregistrare și 25 pagini de transcriere, și 2 interviuri de grup – două transcrise integral și două parțial, ce au o durată totală de circa 3 ore și 18 pagini de text vor sta de acum înainte, în arhivă, la dispoziția celor interesați și a cercetătorilor.

În ceea ce privește interviul, avem interviuri individuale mixte bărbați și femei vârsta a treia, mixte bărbați și femei tineri peste 18 ani cu respondenți din: Cluj-Napoca, Bistrița, Petea și Sângeorz –Băi.

Interviurile individuale au fost mai puțin variate decât cele de grup. Participanții au construit împreună o viziune referitoare la starea religiozității în comunitate, dezvoltarea comunității în plan spiritual și social, ca urmare a interacțiunii dintre ei. Au fost discuții interesante pe teme variate de la aspecte ale vieții religioase până la cele personale, comunitare, etc. Cercetarea a oferit enoriașilor Eparhiei de Cluj – Gherla ocazia de a-și exprima și motiva propriile alegeri și opinii, să își dovedească unii altora validitatea propriilor opinii.

Din motive de etică și confidențialitate, am înlocuit numele de persoane și de instituții cu altele fictive, cu excepția interviurilor individuale și cele de grup, realizate pentru această cercetare. În cazul lor, respondenții au fost de acord să folosesc în scopuri academice materialele rezultate în urma discuției, precum și datele lor personale.

Au existat și situații în care am avut o colaborare mai deficitară cu responsabilii comunităților, dar problemele s-au rezolvat și nu au afectat realizarea acestui studiu.

Capitolele de istorie locală oferă un cadru istoric a comunităților religioase cercetate în acest sens, fiind elaborate sinteze monografice (v. Monografia Parohiei Mănăștur a Părintelui Sebastian Peșteșan).

Observația participativă sa constituit într-un instrument implicit cu o puternică relevanță, permițând surprinderea unor expresii de comunicare non-verbală importante pentru subiectul cercetării.

Elaborarea chestionarului

Metodele specifice (de investigare propriu-zisă) utilizate în cadrul cercetării de față au fost: metoda anchetei pe bază de chestionar, iar ca metode complementare – metoda observației, focus-grup, interviuri individuale, analiza de conținut și studiul documentelor.

Studiul a fost realizat pe un eșantion de 425 persoane, aparținând religiei greco-catolice, structurat în funcție de principalele criterii demografice.

Pentru studiul cantitativ am utilizat ca instrument chestionarul, format din 55 itemi, cuprinzând aspecte referitoare la:

preferințe: apartenența la confesiunea greco-catolică, adeziunea la profesiunea de cult;

comportamente ( practică religioasă și a modului cum se raportează la credință ).

fapte ( implicarea în proiecte sociale de educație, sănătate, etc…)

atitudini ( relațiile interpersonale, încrederea în comunitate și păstorul ei, încrederea în instituții de stat cunoștințe colective, simțul apartenenței ).

De asemenea, chestionarul aplicat a fost structurat cu scopul de a analiza modul în care parohiile răspund nevoilor sociale ale enoriașilor. În acest sens am analizat:

Problemele și misiunea socială urmărită de parohii;

Măsura în care activitatea acestora se derulează în mod transparent;

Competențele necesare pentru a avea succes în promovarea misiunii sociale a bisericii.

Modalitatea sub care se manifestă inovația la nivel de comunitate/parohie;

Impactul social;

Măsura în care parohiile reușesc să deruleze activități auto-sustenabile.

Prin chestionarul aplicat enoriașilor din Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla am căutat să obținem informații atât despre opiniile acestora, cât și despre acțiunile lor concrete pe care le întreprind vizavi de tematica propusă.

Pentru 19 itemi am utilizat Scala Likert cu 5 puncte. Am formulat 26 întrebări închise – cu variante prestabilite de răspuns, diferența de 10 întrebări sunt deschise, oferind respondenților posibilitatea de a-și exprima liber părerea sau să-și expună cunoștințele, în special în legătură cu credința și practică religioasă.

Cercetarea s-a derulat după cum urmează:

Tabel 6.5. Etapele cercetării

Instrumentul de cercetare a fost pre-testat pe un eșantion de 20 persoane pentru a verifica:

– Nivelul de înțelegere a întrebărilor și termenilor utilizați.

– Existența de întrebări care induc răspunsul sau care pot fi interpretate diferit de respondenți.

– Existența de întrebări redundante care să solicite răspunsuri evidente.

Chestionarul a fost pre-testat prin aplicarea față în față, sub forma de interviu structurat adăugând la întrebările incluse în chestionar, întrebări de lămurire și clarificare. Au existat dificultăți în ceea ce privește întrebările deschise la care respondenții au avut nevoie de mai mult timp de gândire pentru a răspunde. Dificultatea întrebărilor a fost explicată prin faptul că chestionarul este mai complex, acoperă domenii variate de la interrelații sociale la relații spirituale. Obiectivul chestionarului a fost tocmai de a verifica gradul de familiarizare a respondenților cu termenii de secularizare, globalizare, identitate religioasă si/sau mijloace de activizare a comunității.

Chestionarul a fost aplicat în perioada 10 Martie 2010 – 31 Ianuarie 2011, a cuprins un număr de 425 de respondenți, cu vârsta cuprinsă între 18 și 85 ani, enoriași din Eparhia de Cluj – Gherla. În acest demers am colaborat cu un număr de 10 studenți din anul II-IV ai Facultății de Teologie Greco – Catolica, Secția Pastorală, care au aplicat chestionarele față în față la domiciliul respondenților sau la biserică.

Tabel 7.5 Distribuția practică a chestionarelor în Eparhia Greco – Catolică de Cluj – Gherla

Notă :

*Chestionare aplicate de Drd. Dan Adrian Gădălean

** Chestionare aplicate de colaboratori

Prezentarea rezultatelor obținute în cercetarea aplicată