Religia Vechilor Slavi

Cuprins

Introducere

Istoria a dovedit de-a lungul ei că umanitatea nu poate exista în afara lui Dumnezeu indiferent cum a fost conceput, imaginat sau trăit. Dumnezeu a existat, există și va exista totdeauna în conștiința omenirii dat fiind faptul că Dumnezeu este existența absolută , orice existenta relativă, așa cum este cea umană, argumentându-se în cea absolută. Nenumăratele moduri de a percepe divinitatea absolută în decursul istoriei s-au constatat atât în mintea omului ca putere naturală sau ca lege a ordinii cosmice, morale și sacramentale. Totuși omul în calitatea sa de ființă personală, a dovedit că a avut nevoie de un Dumnezeu personal, cu care poate comunica, în care își poate depăși propria condiție. Lucrarea de față își propune să trateze o descriere istorico-religioasă, culturală și politico-geografică a vechilor slavi. Pe parcursul acestei lucrări propunem să facem o incursiune prin scrierile unor mari istorici și cu ajutorul lor vom încerca în aceste preliminarii să stabilim anumite criterii care să conducă la o bună înțelegere a expunerii făcute sub acest titlu. Am ales pentru tratare subiectul Religia vechilor slavi, îndemnați fiind de faptul că am găsit puține lucrări în limba română care să sistematizeze informațiile privitoare la problemele pur religioase ale acestora. Volumele „Dicționar de mitologie slavă” de Ilie Danilov și „Mitologia slavilor” de Sorin Paliga sunt printre puținele lucrări care expun într-un sistem unitar tema noastră. Pe lângă aceste cărți, despre mitologia slavilor au mai scris și Părintele Profesor Dr. Nicolae Achimescu în „Istoria și filozofia religiei la popoarele antice”, Anca Irina Ionescu în lucrarea vastă și deosebită „Mitologia slavilor”, Victor Kernbach in „Dicționar de mitologie generală” și Eugen S.Teodor, Sorin Paliga în „Lingvistica și Arheologia Slavilor Timpurii-O altă vedere de la Dunărea de Jos”. Restul materialelor sunt prezentate la biliografie. Scopul conținutului acestei lucrări este de a aduce la cunoștință necesitatea unei reflectări în mai îndeaproape asupra intregului mediu de evolutie istorico-culturala a vechilor slavi, care au fost împărțiți mai târziu în slavii de răsărit, de sud și apuseni, pe întinsul teritoriu ocupat de ei sub influența ambianței culturale, politico-economice și etnografice înconjurătoare, proprie fiecăreia din aceste regiuni, ceea ce a și dus, în decursul timpului, la separări firești pe grupe și teritorii. Considerăm că tema prezentată, reprezintă o pagină distinctă a culturii noastre , un teren roditor al clarificărilor profilului nostru spiritual, într-un moment în care această preocupare cuprinsese o bună parte a intelectualității, o pagină ce dă măsura integrală a vivacității culturale a unei epoci, a vechilor slavi.

Capitoul 1 Istoria Slavilor

Vechii slavii sunt amintiți în secolul I și al II-lea după Hristos sub numele de venezi sau veneți, iar cu privire la perioada distinctă a procesului de formare etnografică, protoslavii erau un popor băștinaș așezat pe teritoriul Europei, mărginiți în apus de protogermani și protocelți iar la răsărit de protolituani și protolini. Mai exact erau așezați de-a lungul litoralului Balticei, între golful Stettin, în care se varsă râul Odra sau Oder, și golful Danzig, în care se varsă râul Vistula, precum și pe râul Vistula, de la izvoarele lui din Carpați până la coasta Mării Baltice. Slavii nu mai apar pe paginile izvoarelor istoriei, decât, abia în veacul al VI-lea. Sunt amintiți de doi istorici. Istoricul gotic Jordanes aminteste despre „numerosul popor al vinizilor, ce locuiește pe o întindere imensă” , începând de la izvoarele Vistulei, și este format dintr-o mulțime de clanuri, care au numele lor locale și istoricul bizantin Procopiu din Cezarea, care amintește de „nenumăratele popoare ale anților” și indică drept teritoriu populat de ei: „cele mai îndepărtate regiuni situate la nord de golful Meotic”, adică de Marea de Azov. Vechii slavi locuiau, astfel, un vast teritoriu ce se întindea de la Volga până la Elba (Laba) și de la Marea Baltică până în peninsula Balcanică. În ceea ce privește originea slavilor, Francis Dvornik ne informează că aceștia provin din regiunile dintre Vistula și Nipru, apoi pornind de aici au pătruns dincolo de Nipru, ajungând la Marea Negră, Dunăre, chiar și mai departe. Secolul VII a fost martorul a două mari valuri de migrații. Este vorba despre masiva înaintare a slavilor pe continent între gurile Dunării, Nistru și Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei direcții: spre nord-vest, spre bazinul fluviului Volga și lacul Lagoda, către vest în direcția Balticii și a Elbei, dar și spre Munții Boemiei și Alpii Orientali, spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavini. Invaziile slave din secolul al VII-lea sunt puse în mișcare de conducerea unor populații turco-mongole, avari și bulgari. Spre deosebire de bulgari, slavii au o viață sedentară în văile Peninsulei Balcanice, împingând astfel spre înălțimile munților pe albanezi, traci și iliri. Acest popor numeros, era împărțit într-o mulțime de triburi, care aveau aceeași limbă, aceleași obiceiuri și același stil de viață. Mediul diferit de dezvoltare istorico-culturală a slavilor vechi din răsărit, din sud și din apus, aflați în conexte culturale, politice, economice și etnografice specifice, a adus, separări naturale pe teritorii și la grupe teritoriale de triburi slave, formându-se trei mari grupe teritoriale de triburi slave: răsăritean, nordic și apusean. Se poate observa faptul că odată cu apariția primelor formațiuni de state, aceste trei grupe de triburi teritoriale de bază s-au dezvoltat diferit în contextul politic și cultural. Și anume, slavii răsăriteni sau rușii, ucrainienii și bielorușii; slavii apuseni; slavii din regiunea Elbei și Balticei: cehii, slovacii, sârbii luzacieni, polonii și kașubii de la mare cu slovinții și slavii sudici: slovenii, croații, sârbii, macedonenii și bulgarii. Din aceste popoare, slavii din bazinul Elbei și de litoralul Balticei, numiți polabi (Po-Labe – de-a lungul Elbei) și pomerani (Pomore – de-a lungul Mării), au fost germanizați după îndelungi și tragice lupte de rezistență.

1.1Originea slavilor

Teritoriul originar al slavilor se afla aproximativ pe teritoriul actualei Polonii, cu margini cuprinse între Vistula la vest, Nipru la est, Lacurile Mazuriene și cele dintre afluenții Narewului și ai Pripetului la nord și Carpații galițieni la sud. Slavii erau foarte numeroși și erau organizați în triburi. Cu timpul acestea s-au diferențiat ca limbă și au format mai multe popoare: rușii, împărțiți în velicoruși (rușii mari) și maloruși (rușii mici sau ucrainienii), aparținând grupul de slavi de răsărit; cehii, slovacii, polonii, sorabo-luzacienii și polabii, ce aparțineau grupului slavilor de apus; slovenii, croații, sârbii și bulgarii, formând grupul de sud. Slavii care s-au aflat pe teritoriul Daciei și care au fost asimilați de populația daco-romană aparțineau cel mai probabil grupului slavilor de sud. Despre slavi se amintește ca fiind un popor înfricoșător și puternic, căruia nici un popor nu i-ar putea face față dacă aceștia nu ar fi fost divizați. Vechii slavi erau organizați în clanuri și triburi. Mai multe triburi la un loc aveau în frunte un jupân sau un cneaz. Vechiul oraș slav se numea „gorod” și concentra reședința feudului cu ceata sa, locul de negoț și centrul de cult. Termenul slav gorod reprezintă o moștenire pre-indoeuropeană în limbile sistemului indo-european, sau iafetică. Familiile slavilor erau în general monogame, excepție făceau câte o căpetenie la care se întâlnește poligamia. Femeile respectau și țineu cu strictețe la fidelitatea conjugală. Geografii arabi spun că la ruși nu există adulter. Femeile însoțeau uneori pe bărbați în războaie. La moartea soților lor, ele se ofereau să fie arse de vii pe același rug cu ei. Cu privire la idoli, cele mai venerate zeități slave au fost Perun și Veles. Primul guverna geniul militar și războinic iar cel de-al doilea reprezenta puterea economică. Se poate deduce cu ușurință de ce slavii erau agricultori și crescători de vite. Pentru a putea supraviețui, ei aveau nevoie de protecția unei forțe divine exterioare, care să le asigure suportul spiritual prielnic pentru practicarea economiei de subzistență, dar și pentru apărarea lor, de unde și caracterul războinic al slavilor păgâni, foarte asemănător cu cel scandinav. Îndeletnicirile principale erau agricultura, vănătoarea și păstoritul. Se remarcau în comerț ca fiind buni negustori, vânzători de piei. În noile locuri unde s-au așezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menținut și creșterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia și nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societății gentilice, apărând marile familii patriarhale -zadruge- sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obști sătești. La începutul secolului al X-lea, teritoriile Niprului și regiunile învecinate s-au unit sub stăpânirea cneazului Oleg. La început, Oleg a domnit numai asupra slavilor novgorodeni; el a coborât apoi Niprul și a supus apoi crivicii din Smolensk, apoi a cucerit Kievul și a supus pe drevleni, severeni și radimici, obligându-i să plătească tribut. Țările slavilor din părțile Niprului și Ilmenului s-au unit sub stăpânirea cneazului de la Kiev, primind numele de Rusi (Rusia), având centrul la Kiev, principalul oraș al cneazului polenilor, de aceea această uniune a fost numită Rusia Kieveană. După cum putem vedea, slavii aveau o religie simplă, naturală, pe care au îmbogățit-o apoi cu elemente din mitologia romană. Aveau o mulțime de zei dintre care cei mai venerați erau: Perun, zeul tunetului, Svarog, zeul focului, Veles, zeul turmelor și al animalelor, Hors, zeul care reprezenta soarele, Dazbog, zeul soare ce reprezintă fertilitatea și puriterea masculină vie, Stribog, zeul vânturilor, furtunii, aerului, gheții frigului și cerului, Mokos, patroana torsului lânei și tunsului oilor și alții. Se practicau jertfele umane, iar femeile și copiii erau considerați bunuri ale bărbatului și tratați ca atare.

1.2. Izvoare istorice. Cronici.

În ceea ce privește izvoarele pentru cunoașterea religiei slavilor, un loc important îl formează câteva rânduri scrise de bizantinul Procopiu (sec. IV) în lucrarea sa „De Bello Gothico” (III, 14). Această lucrare constituie cel mai vechi izvor, de unde aflăm primele vești despre religia slavilor. Despre slavii din răsărit se găsesc câteva note în Cronica lui Nestor, compilată în prima jumătate a secolului al XI. Tot despre slavii răsăriteni mai vorbesc și omiliile și scrierile polemice ale episcopilor creștini care încercau să combată reminscențele păgânești, din sec XI-XVII. Despre slavii de la Elba și de la Oder, găsim informații în Hronicon-ul lui Thietmar, în Gesta Hamaburgensis Ecclesiae, și în Cronica Slavorum. Un ciclu aparte, în ceea ce privește informațiile asupra religiei slavilor, îl formează cele trei biografii ale lui Otto, episcop de Bamberg, scrise de Monachus Priflingensis (cca. 1140 -1146); Ebo (cca. 1151 -1158) și Herbord (cca. 1158- 1159). Bogate informații avem din izvoarele nordice ca Saxo Gramaticus, Gesta Danorum, Saxo fiind colaboratorul apropiat al episcopului de Lund, Absalon. Alt izvor nordic este Knytlingasaga, o istorie a danezilor, de la 950 la 1150, redactată în Islanda către 1265. Pr. Prof. N. Achimescu aminteste și de opera Historia Polonica, a episcopului polonez Ioan Dlugosz, numit și Ioannes Longinus (1415 -1480) scrisă pe la 1460. Această istorie cuprinde un întreg panteon slav.

Trebuie să amintim și alte izvoare prețioase ale religiei slavilor și anume: folclorul și limba slavilor. Folclorul diferitelor regiuni slave este foarte bogat și cuprinde numeroase reminiscențe ale păgânismului slav, amestecate însă cu elemente creștine și de aceea nu poate fi folosit decât cu foarte multă prudență; iar cercetarea limbii ajută foarte mult pe învățați la cunoașterea acestei religii, pentru care lipsesc cu totul documentele proprii, păgâne. Vorbind despre mitologia slavă, putem spune că o mitologie unitară nu s-a format la slavi niciodată, căci, în perioada expansiunii răsăritene a creștinismului, triburile de slavi erau încă risipite și necomunicante. Zeii puțini și imperfect cunoscuți, specifici ariilor geografice tribale, nu au constituit un panteon coerent. Totuși, câțiva, cu atribute fundamentale în viața pastoral-agrară, devin la un moment dat comuni aproape tuturor slavilor. Unii teologi ruși afirmă că protoslavii au avut o mitologie unitară, atât timp cât au constituit un popor unitar, adică până spre sfârșitul mileniului I d. Hristos, și că mitologia lor s-a diferențiat pe măsură ce diferite ramuri slave, părăsind teritoriul protoslav dintre Vistula, Carpați și Nipru (unde ar fi rămas un nucleu originar), s-au răspândit în Europa centrală și răsăriteană, de la Elba la Nipru și pe litoralul sudic al Mării Baltice până în nordul Balcanilor; astfel s-ar fi produs diferențieri și ar fi apărut variante locale, care au mai păstrat mult timp trăsăturile esențiale ale mitologiei panslave. Dar ipoteza nu este demonstrabilă. Abia cneazul Vladimir al Kievului încearcă să instituie un cult slav unitar: în anul 980 el a adunat pe una dintre colinele din Kiev, un foarte mare număr de idoli ai diferiților zei, dând poruncă să li se facă rugăciuni și să li se aducă sacrificii. Dar, același Vladimir, interesat de problemele religioase în vederea unei unificări politice, în 988 creștinează poporul prin edict. Texte mitologice vechi slave nu s-au păstrat; ele au fost distruse în perioada introducerii forțate a creștinismului. V. V. Ivanov și V. N. Toporov consideră posibilă reconstituirea elementelor mitologice fundamentale cu ajutorul unor texte secundare sau pe baza materialului folcloric sau arheologic indicând, drept surse principale, cronicile medievale latine și germane (pentru slavii baltici), scrierile unor cronicari slavi (pentru triburile cehe și polone), lucrările polemice antipăgâne (pentru slavii răsăriteni) și diferite informații din operele scriitorilor bizantini (începând din sec. VI, de la Procopius din Cesareea) și ale geografilor arabi și europeni din evul mediu. Dar, la perioada mitologică paleoslavă nu se referă decât aproape numai modestele rezultate ale săpăturilor arheologice, care au scos la iveală câteva sanctuare (Arkona baltică, Novgorod etc.), dând posibilitatea reconstituirii schematice a unor ritualuri; alături de rezultatele obținute din cercetările de mitologie comparată. După Ivanov și Toporov, mitologia slavilor antici se prezenta stratificată. Astfel, în nivelul superior intrau zeii cu atributele generalizate (rituale, juridice, militare, economice ș. a.): Perun, Veles etc.; în următorul nivel figurau divinitățile ciclurilor naturii, cum sunt anotimpurile; de asemenea zeii grupurilor de rudenie: Rod, poate și unele divinități feminine ca Mokos; nivelul mediu includea personificări atribuite întrucâtva mai abstracte lui: Dolia, Liho, Pravda, Krivda, Smirti, Sud, cuvântul bog (zeu) intrând adesea în componența termenilor acestui nivel (Dajdbog, Cernobog). Un alt nivel, cel eroic, ar fi cuprins pe eroii civilizatori, strămoși ai triburilor sau întemeietori de state (Kii, Ceh, Liah, Krak ș.a.), ca și monștrii (Rarog, Vuk -șarpe de foc) sau personajele de basm (Baba Iaga, Koscei –cel nemuritor); în nivelul inferior erau clase de duhuri neindividualizate (Domovoi, Liessi, Rusalka, Vila, Kikimora) sau de animale (ursul, lupul) sacralizate. Privită dintr-un unghi comparatistic, pe lângă fondul ei indo-european, mitologia slavă a încorporat divinități și ritualuri străine: printre acestea figurează și câteva din vechea mitologie românească: Koleada (colinde), Korokun (Crăciun), Rusalka (Rusalia latină –sărbătoarea de primăvară a trandafirilor, probabil din latina târzie a Daciei postromane).

1.3.Teritoriile ocupate de vechii slavi

Vechii Slavii erau un popor indo-european, care au pătruns și au locuit în estul Europei, de la Marea Baltică și până la Nipru și Volga. Din teritoriul delimitat de aceste repere ei au migrat în mai multe etape, între secolele al VII-lea și al IX-lea, spre vest până la Elba, în timp ce în sud au ajuns până în Peninsula Balcanică. Slavii erau împărțiți, în funcție de regiunile unde s-au stabilit, în trei grupuri, și anume, slavii apuseni situați între Marea Baltică, Vistula, Elba și cursul mijlociu al Dunării; slavii sudici așezați în Peninsula Balcanică; slavii răsăriteni care trăiau între Nistru, Nipru, Don și cursul superior al fluviului Volga.

După stabilirea slavilor în aceste regiuni amintite anterior, societatea pe care o constituau a evoluat, în timp, datorită schimbărilor socio-economice formându-se uniuni de triburi, iar mai târziu state feudale timpurii. Din punct de vedere cultural, una dintre cele mai importante realizări ale slavilor a fost inventarea, în secolul al VIII lea, a alfabetului chirilic. În secolul al VII-lea au avut loc două mari valuri migratorii. Unul dintre ele îl regăsim pe la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru și Vistula. Așadar, putem spune că aici găsim punctul de disipare a slavilor în cele trei direcții-spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga și lacul al IX-Lagoda; către vest în direcția Balticii și a Elbei, dar și spre Munții Boemiei și Alpii Orientali. Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul așezării lor definitive în trei mari grupuri: slavii de est: ruși, ucrainieni, bieloruși; slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croați, sârbi, macedoneni, bulgari; slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi. Slavii de răsărit erau localizați în mod preponderent pe teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka și cursul mijlociu al Niprului. Formarea și organizarea slavilor de pe teritoriul vechii Rusii s-a realizat în timpul unei îndelungate faze tribale, și anume în sate și târguri de-a lungul Niprului. Acestea au fost unificate în urma acțiunii scandinavilor varegi, și anume în urma activității lor preponderent comerciale, în orașe mari precum Novgorod și Kiev. În secolul al IX-lea varegul Rurik consolidează unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei, despre acesta amintindu-se în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea. Informații din aceasta perioadă fac referire la ritul de înmormântare și anume la înhumarea rămășițelor trupului ars, în urne. Varegul Rurik, în perioada sa de domnie în Novgorod între anii 879-912, orașele Kiev și Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg stabilește capitala la Kiev și construiește un sistem de fortificații pentru paza și protecția statului. În 907 pornește împotriva Bizanțului, ajungând până la Constantinopol și impunând în urma tratalui de pace o serie de condiții economice favorabile negustorilor kieveni. Creșterea teritorială și consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. Secolul al X-lea a stat sub semnul comerțului și a contractelor comerciale concentrate spre Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de amenințate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-și impună puterea între Volga și Dunăre. În această perioadă are loc procesul de stratificare socială. Din micile triburi slave de răsărit s-au ridicat jupanii- cnejii care și-au fortificat puterea prin adunarea în jurul lor a unor mici armate personale. Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia, Serbia și Croația. Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică le-a intensificat evoluția atat socio-economic, cat și al organizării lor politice. Primele astfel de formațiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavini. Primele formațiuni statale au apărut în secolele VI-VII și se remarcă schimbarea funcției de jupan (șef de trib) în funcție ereditară de cneaz.  

Stabilirea masivă a slavilor s-a facut în prima jumătate a seolului VII, în regiunea de la Dunăre în Peloponez. În munții Balcanilor, în anii 679-681, alături de slavi s-au stabilit bulgarii turanici (protobulgarii). Noii veniți s-au stabilit și au rămas în ținuturile pe care le-au ocupat, dând naștere unor noi popoare și formând o serie de state cu propria lor istorie medievală alături de cea a Bizanțului. Urmările așezării slavilor în acestă zonă au fost multiple. Invaziile barbare neîntrerupte, ca și o serie de împrejurări interne au provocat importante pierderi demografice. Aportul uman al slavilor a dus la o creștere a populației, la repopularea sau creșterea numărului de oameni în diverse regiuni. Alături de acest aport uman, o consecință durabilă a fost schimbarea etnică. La început, slavii au migrat și în părțile meridionale ale Peninsulei unde, o dată cu revenirea prezenței politice bizantine, a avut loc un proces de elenizare. Romanitatea orientală sud-dunăreană a avut un rol dublu. O bună parte a acesteia, supusă de slavi și ieșită mai multă vreme din spațiul imperial a fost asimilată, fiind astfel, ca parte componentă, la etnogeneza diferitelor popoare ce alcătuiesc grupul slavilor de sud. În zona vestică a balcanilor a continuat să existe urmașii vechilor iliri transformați treptat în albanezi menționați în izvoarele scrise, aproape concomitent cu românii balcanici. Nu întreaga romanitate sud-dunăreană a dispărut. De-a lungul litoralului adriatic, în Dalmația, în Istria dar mai ales în regiunile muntoase din Macedonia, Thessalia, Pind și în alte regiuni, o parte a populației romanice s-a refugiat din cale cuceritorilor. Acei locuitori și-au menținut obiceiurile și modul lor de viață, îndeletnicindu-se, în egală măsură, cu creșterea animalelor, meșteșuguri casnice, lucrul pământului. Limba lor latină a evoluat la fel ca și în spațiul nord-dunărean.

În plan social, factorul slav a finalizat criza regimului sclavagist. În spațiul balcanic, acesta a dispărut la fel ca și în alte zone ce făcuseră parte mai înainte din Imperiul Roman. În întregul spațiu sud-est european s-a generalizat realitatea comunităților rurale, a obștilor sătești care au constituit mai multe veacuri forma fundamentală de organizare ale societăților slavilor și bizantinilor, în cadrul cărora s-a petrecut apoi procesul de apariție a relațiilor feudale.

Bulgarii, asemenea hunilor și avarilor care i-au precedat, erau un trib din Asia de Est, ce se trag din mongoli sau tătari. Tendința tuturor acestor popoare era de a se muta spre vest, din Asia spre Europa. Migrația se făcea la intervale neregulate, numărul lor fiind foarte mare, pe o perioadă cuprinsă între secolele IV-XIV. Distanța era considerabil de mare, dar călătoria nu era foarte grea datorită faptului că stepele din sudul Rusiei pe care trebuiau să le străbată erau plane, cu iarbă,fără copaci și cu multe surse de apă. De multe ori s-au oprit pe drum, iar unele grupuri nu au trecut mai departe de granița de vest a Rusiei de azi. Astfel într-o anumită perioadă de timp, bulgarii s-au stabilit în număr mare pe Volga, lângă confluența cu râul Kama unde se presupune că s-au stabilit în secolul V. Au format o comunitate de o putere și o importanță considerabilă, numită Bulgaria Albă sau Bulgaria Mare. Acești bulgari vor fuziona mai târziu cu imigranți tătari veniți din Asia. În secolul VI căbulgarii s-au stabilit în teritoriul aflat la nord de Marea Neagră, formând o colonie numită Bulgaria Neagră. Această colonie a rămas tătară, de religie mahomedană, în timp ce Bulgaria de pe Dunăre a devenit creștină și slavă. Secolul al VII-lea, este marcat de sosirea a diferitelor ramuri ale națiunii bulgare,dinspre Volga spre Dunăre, unde au fost consolidate și ținute sub control de conducătorul lor Kumbrat. Puterea bulgară a crescut în timp ce puterea avarilor a scăzut, dar la moartea lui Kumbrat, în 638, ținutul său a fost împărțit între cei cinci fii ai săi. Astfel, La începutul secolului al VII-lea, slavii stăpâneau în sud-estul Europei: Istria, Dalmația, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia Ripenssis, Dacia Mediteranea, Dardania, Praevalitania, Macedonia și o parte din Tracia. Spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice și o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-au produs în contextul luptelor acerbe împotriva Bizanțului. Dintre toate statele, s-a remarcat statul bulgar care a atins cea mai mare dezvoltare economică și politică. În secolul VII, bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, unde au obținut independența față de Bizanț. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în granițele lui trei etnii: populația romanizată, slavii și protobulgarii. Noul stat bulgar urmărește să-și stabilească granițe clare și sigure și de a uni cele două componente umane principale ale statului: pe cuceritorii protobulgari și pe slavii cuceriți. A doua problemă a ajuns să fie rezolvată până la urmă, dar prima nu a fost rezolvată niciodată pentru o perioadă mai mare de câțiva ani, iar aceasta va deveni o însușire persistentă a statului bulgar, atât în perioada medievală, cât și în cea modernă.

Amestecul diferitelor rase de indo-europeni este destul de des întâlnităîn istoria Europei, dar aici avem un caz rar și mai dificil de amestec între rasa albă și rasa galbenă. Problema a fost, probabil, rezolvată prin faptul că mongolii erau în număr net inferior, iar din punct de vedere al dezvoltării, erau în urma supușilor lor de rasă albă. După două sute de ani de conviețuire, bulgarii au renunțat la limba și la obiceiurile lor, de bunăvoie căsătorindu-se cu slavi, au ajuns să nu mai poată fi deosebiți de ei. Statul Bulgar, deși asiatic ca origine și instituții, a devenit în final un stat slav, primul din Peninsulă care să merite acest nume. Din punct de vedere etnic, ei sunt un amalgam de elemente diferite – cuvântul „bulgar” vine din limba turcă, derivă dintr-un verb ce înseamnă „a amesteca”. Etnografii susțin că bulgarii sunt o rasă total diferită, comparați, de exemplu, cu sârbii. Fizic sunt oameni cu chipul urât. Această afirmație s-ar baza pe amestecul populatiei bulgare cu rase barbare strecurate în Peninsula Balcanică. Conform lui Nicolae Iorga, bulgar înseamnă slavul încăput în stăpânire turanică, precum italianul este vechiul latin rămas liber sau numai superficial și temporal acoperit de stăpânirea gotică sau longobardă, pe cand francezul este același latin, amestecat cu elemente galice- care se aflau și în Italia de nord- dar încăpeau sub stăpânire germanică. Sub domnia hanului Boris, în secolele IX-X, a avut loc slavizarea triburilor protobulgare, ceea ce a însemnat transformarea Bulgaria într-un stat creștin. În timpul urmașului său, țarul Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin și țaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor dări.

La început s-a menținut puterea politică și militară și chiar hegemonia bulgară în spațiul sud-est european. Declinul s-a datorat mișcării eretice a bogomililor precum și datorită influenței bizantine tot mai accentuate, din toate parțile reușind astfel să pună capăt existenței politice a primului țarat bulgar.

La începutul secolului al VII-lea s-a raspândit o erezie dualistă, bogomilismul. Prin natura sa, bogomilismul era o doctrină ce se pronunța împotriva Bisericii oficiale. Bogomilii au contestat principalele dogme creștine, respingând cea mai mare parte a scrierilor considerate sfinte. Ei se bazau doar pe două principii fundamentale: binele și răul. Concepția bogomilă punea răul pe seama reprezentanților Bisericii ortodoxe, precum și pe seama și statului. Declarandu-se vehement împotrivă, au cerut Bisericii revenirea la sărăcie. Dar se pare ca acesti eretici nu cereau doar saracia Bisericii, ci erau și împotriva celor bogati invocand egalitatea oamnenilor. Totodată, mai erau comdamnate omorul, calomnia, furtul, minciuna. Se opuneau războiului. În fața societății feudale ostile, bogomilii s-au organizat. Ei aveau o ierarhie în care existau trei categorii: bogomilii perfecți, simplii credincioși, învățăceii. Ei erau organizați în comunități, conduse de șefi numiți „dedeți”. În timpul domniei lui Petru, bogomilismul a câștigat numeroși adepți. În mai multe rânduri, Petru a apelat la sprijinul patriarhiei de la Constantinopol împotriva lor. Alături de pedepse canonice, a început persecuția împotriva bogomililor, ce erau arestați și aruncați în închisoare. Alături de aceasta, a început și o combatere pe plan ideologic. Criza și apoi dispariția statului bulgar independent au favorizat menținerea bogomilismului. Sub dominație bizantină, bogomilismul nu a putut fi stârpit. Încă din secolul X el se răspândise și în Macedonia. În secolul XII, în Bosnia apăruse o erezie înrudită. Bogomilismul a existat timp de câteva veacuri în Peninsula Balcanică, exercitând o influență și asupra apariției în Europa apuseană a ereziilor patarinilor, albigenzilor etc. Prin ideologia sa, bogomilismul a exercitat o influență pozitivă asupra maselor populare. Această situație a creat premise favorabile pentru cucerirea Bulgariei. Imperiul Bizantin s-a consolidat începând cu domnia lui Roman Lecapenos (920-944), atingând apogeul puterii sale în vremea ultimilor reprezentanți ai dinastiei macedonene: Nicephor Focas (963-969), Ioan Tzimiskes (969-976) și Vasile al II-lea (976-1025). Primul stat bulgar în formele succesive ale haganatului, cnezatului și țaratului a fost, în fapt, neunitar din punct de vedere al compoziției etnice, cuprinzând alături de bulgari și numeroase alte populații precum: macedoneni, sârbi, români balcanici, greci etc. De altfel, o vreme, importante teritorii ce-l alcătuiau nu aparțineau spațiului etnic bulgar, iar denumirea de bulgar ca și cea de bizantin, de altfel, desemna o apartenență statală (asemenea cetățeniei moderne) și nu o componentă etnică bine definită. De fapt, atunci nemulțumirea populațiilor balcanice față de nou instaurata prezență bizantină s-a materializat într-o răscoală care s-a extins în cea mai mare parte a Peninsulei, avându-și centrul în zonele macedonene, unde s-au stabilit o vreme descendenți ai fostei dinastii bulgare, respectiv Samuel (976-1014) și urmașii acestuia. Samuel s-a aflat în fruntea unei formațiuni politice de tip imperial, pestriță din punct de vedere etnic (în nici un caz numai bulgară) care se întindea de la Marea Neagră și Gurile Dunării, până la Marea Adriatică și avea centrul în Macedonia (capitala era la Ohrida). Împăratul bizantin Vasile al II-lea (976-1025), a purtat un război îndelungat de peste patru decenii pentru a restabili autoritatea Bizanțului în întregul spațiu balcanic. Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea și în regiunea Alpilor răsăriteni și pe țărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Karnten din Austria), având capitala la Korușka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde și la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Situația politică a slavilor din părțile central vestice ale Peninsulei Balcanice, în primele veacuri ale existenței lor acolo, a fost extrem de diversă. Aflați la interferența cu lumea occidentală, slovenii, în curs de formare, au avut o serie de contacte politice, religioase sau culturale cu lumea occidentală. Au fost creștinați de misionari germani, subordonați episcopului de Roma și au avut o vreme cnezi în calitate de conducători locali. S-au aflat, după 788, în cadrul statului condus de regele și apoi de împăratul Carol cel Mare, ceea ce a și determinat o evoluție a relațiilor feudale după modelul occidental. După destrămarea imperiului carolingian din care făcuseră parte, istoria slovenilor s-a încadrat din ce în ce mai mult în destinul lumii germanice, inclusiv al imperiului romano-german din care au făcut parte ulterior până în vremea habsburgilor. Serbia. Între Dunărea mijlocie, Morava, Marea Adriatică, înspre inima peninsulei s-a constituit și poporul sârb, ce a trăit ulterior în teritoriile denumite Serbia, Bosnia–Herțegovina și Muntenegru. Sârbii de astăzi și macedonenii, descind din triburile slave care s-au așezat la sud de cursul inferior și mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanțuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrișeze porțiunile necesare desfășurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici și așa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relațiile de tip feudal s-au dezvoltat  ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporții. Nicolae Iorga reușește să fixeze harta timpurie a hotarelor Serbiei, punctând în lucrarea sa faptul că odinioară aceștia ocupau un teritoriu pe care astăzi nu-l mai ocupă. Panonia Ungurească era locuită în întregime de populația slavă. Partea anexată după tratatul de pace, din Ungaria și Austria la Serbia, nu reprezintă un teritoriu pe care mari mase slave să le fi populat mai tarziu, ci unul de foarte veche așezare a poporului sârbesc. Așezările din Panonia până la Alpi era ocupată de o populație din care fac parte strămoșii sârbilor de azi. Sârbii așezați de-a lungul Mării Adriatice nu sunt coloniști venți mai târziu ci sunt locuitori foarte vechi, asezați peste poplația primară, ilirică. La fel ca și pentru alte populații balcanice, mediul geografic și condițiile istorice au făcut ca multă vreme ocupațiile principale să fie creșterea vitelor și agricultura, în condiții primitive, ale comunităților rurale în curs de lentă feudalizare. Începând cu veacul al VII-lea, la nivel popular, treptat, sârbii în curs de formare ca popor s-au creștinat. În paralel au apărut mai multe uniuni de obști și triburi ce au dat naștere unor forme de organizare prestatală. S-au constituit astfel două nuclee politice, Rașca și Zeta (Diocleea), ce au evoluat ulterior în cele două realități politice tradiționale, respectiv Serbia și Muntenegru. În paralel s-au conturat și unele forme incipiente de viață politică proprii macedonenilor de origine slavă. Viața politică a sârbilor și macedonenilor a fost legată secole de-a rândul de existența în vecinătate a imperiilor bulgar și bizantin, ultimul generalizându-și stăpânirea în întregul spațiu iugoslav o dată cu campaniile victorioase ale împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025). Renașterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condițiile în care puterea bulgară a scăzut, sub cneazul Vladimir care a reușit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. Ca și națiune, sunt descriși ca fiind oameni nobili, cavaleri și buni războinici. Conform spuselor lui Nicolae Iorga, sârb înseamnă slavul în libertate în Peninsula Balcanică. Deși nu a avut o perioadă lungă de existență, destrămându-se din cauza disensiunilor interne și a intervențiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanță în procesul de formare a unei identități unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi. Croația. Triburile slave ale croaților au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la țărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmația. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor și ca urmare a acestei stări de dependență au fost ușor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. Profitând de poziția strategică mai bună, părțile apusene ale croaților au cunoscut o dezvoltare mai rapidă și în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent. Așadar, la sud de sloveni, s-au afirmat în plan politic croații. Există astăzi mai multe teorii privind numele și originile poporului croat. Anumite surse sugerează o origine iraniană a croaților originari ce au intrat apoi într-o sinteză cu elementele romanice și slave, dând naștere actualului popor croat. În condițiile istorice de după marea migrație a slavilor, s-a petrecut procesul etnogenezei croaților și, în paralel, al primelor manifestări de viață statală având la bază obștile agrare și uniunile acestora. La începutul secolului IX, teritoriul croaților a fost disputat de Imperiul Bizantin și de cel al lui Carol cel Mare, ceea ce a favorizat și afirmarea unor elemente locale. Câteva decenii mai târziu în fruntea croaților apare Trpimir care, într-un document din 852, e menționat ca duce al croaților (dux croatorum). În vremea sa și a urmașilor săi, Croația s-a extins în Dalmația, instaurându-și autoritatea și asupra unora dintre orașele care existau acolo. La începutul deceniului X, Tomislav I (cca. 910-cca. 930) a obținut recunoașterea atât de papalitate, cât și de împăratul bizantin a titlului de rege, „rege al Croației” începând cu anul 925. Ulterior, statul croat s-a confruntat în părțile vestice cu republica venețiană care și-a stabilit treptat autoritatea asupra zonei dalmatine.

Slavii de vest. Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder și Vistula și se împărțeau în numeroase triburi: ținuturile dintre Elba și Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi, cursul mijlociu și inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe țărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei și pe râurile Vltava și Morava s-au așezat triburile ceho-morave și cele ale slovacilor. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia și Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul. Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecționate pentru prelucrarea și arderea lutului, precum și trecerea la utilizarea roții olarului. Apariția timpurie a orașelor cehe este legată de progresul meșteșugurilor și comerțului, orașele fiind la început așezări întărite. Uniunile triburilor slave de vest, ceho-moraviene, au intrat la sfârșitul secolului al VI-lea sub influența francilor și a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct. Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă formându-se s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus. În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie și cursul superior al fluviilor Elba și Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reședința la Velehrad. Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică și politică având loc la sfârșitul secolului al IX-lea. Se pare că slavii, în migrația lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, iar în direcția sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor și croaților. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru și Vistula. Apariția slavilor în istoria Europei și divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională și cea răsăriteană au influențat destul de mult viața localnicilor . Procopiu de Cezareea, că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supușenia imperială bizantină”. Aceștia vor stabili legături de prietenie și conviețuire pașnică între autohtoni și slavii veniți, sau între slavii localnici și refugiații veniți în regiunile lor. Și astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde ușor și printre localnicii europeni. Cu aceasta ocazie slavii au venit și în contact cu creștinismul, care va avea un rol însemnat în viața lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu rușii una sunt, și că și Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au așezat moravii, slavi de origine. Denumirea de „bulgar” și-a pierdut în mare parte înțelesul inițial, ajungând să desemneze pe toți supușii statului bulgar, indiferent de originea lor etnică.

Capitolul 2 Religia Vechilor Slavi

Religia păgână a slavilor se baza pe venerarea naturii, populată de spirite și demoni, unde viitorul putea fi prezis în funcție de interpretarea fenomenelor naturale. De exemplu, în ceremoniile de naștere, căsătorie sau moarte, slavii foloseau idoli în miniatură ce reprezentau zeii lor și care erau cărați în traiste sau folosiți drept artă mobiliară în casele lor. Ca și religie, vechii slavi erau animiști, adică ei credeau că toate lucrurile înconjurătoare și fenomenele naturale aveau suflet. Dintre zeitățile la care se închinau erau: Perun, zeul suprem, reprezentarea cerului înnourat de furtună, cu tunete și fulgere; Svarog, zeul cerului senin, numit uneori și Dajbog; Veles sau Volos, protectorul turmelor. Mitologia slavă reprezintă ansamblul credințelor, miturilor și practicilor culturale ale slavilor din perioada pre-creștină a acestora. Acest ansamblu se caracterizează printr-un sistem religios politeist cu anumite nuanțe panteiste. Nu prea s-au conservat izvoare istorice referitoare la religia slavilor din perioada pre-creștină a acestora. Prin urmare, sursele care furnizează informații despre acest subiect vin de la cronicarii și autorii creștini care au trăit în epoca ce a urmat după creștinarea slavilor. Astfel, în aceste condiții, reconstituirea panteonului slav pre-creștin este greu de realizat. Cel mai adesea, demersurile făcute în direcția cercetării acestui domeniu eșuează din cauza faptului că metodele folosite sunt puse la îndoială. În această situație, rămâne valabilă cercetarea tradițiilor vechi păstrate în folclor și a obiceiurilor populare, dar și analiza atentă a teoriei religiei.

2.1 Divinitățile slavilor

Convingerea religioasa a vechilor slavi avea ca fundament existenta a doua forțe, una bună și cealaltă ostilă oamenilor, precum si lupta dintre lumină și intuneric. Conform prof. ceh Lubor Niederle, „slavii erau animiști: ei dădeau un suflet elementelor naturii în care trăiau”.Acestia isi îndrepatu atenția catre soare, luna, stele, vant, paduri, ape, animale si pasari, considerand ca sunt purtatoare de suflete ce pot raspunde la rugaciunile lor, iar în cazul în care rugile se implineau, acestia aduceau și mulțumiri. Pe baza acestui criteriu și-au caștigat întâietatea unele zeități. Slavii aveau temple consacrate cultului tuturor zeilor, deasupra cărora trona zeul suprem al tunetului. Zeităților li se aduceau jertfe sangeroase si nesângeroase. Privind acest aspect, al sacrificiului, se poate constata aparitia preoților care oficiau ceremoniile cât si locuri de cult speciale unde erau așezate statui rudimentare ale zeităților adorate, dintre care mai ales Perun care avea chipuri imense cioplite în lemn de stejar, împodobite cu aur și pietre prețioase. Pe lângă zeitățile principale, vechii slavi aveau și o serie de zeități secundare. Religia vechilor slavi era conturată de un păgânism politeist ce avea la bază adorarea naturii (naturalismul) și a spiritelor (animismul). Vechii slavi se închinau întregii naturi Puține popoare au dat dovadă, în istoria religiilor, de o prolificitate religioasă atât de mare și de o inventivitate atât de originală și multilaterală. Aproape toate denumirile mitologice cunoscute, chiar și cele mai îndoielnice, drept nume ale unor zei comuni tuturor slavilor. Ulterior s-a dovedit însă că zeii pomeniți la slavii de răsărit sunt diferiți de cei pomeniți la la slavii de apus și de cei pomeniți la slavii de sud. Se repetă la diferitele grupuri de slavi doar numele de Perun, dar, după cum s-a mai spus, acesta nu este decât epitetul zeului tunetului. Comuni tuturor slavilor este adesea considerat Svarov și Dajdbog, uneori și Veles; dar nici aceste date nu sunt sigure.

2.1.1 Perun

La început, slavii se închinau unor imagini primitive ale animalelor și obiectelor care faceau parte din viața lor. Mai târziu au trecut la adorarea zeilor. Centrul cultului dedicat zeilor, este ocupat de zeul suprem, nume generic pentru divinitatea supremă a slavilor ”cel bogat”, ”cel puternic”. Lingvistul Sorin Paliga susține că adjectivul “bogat” ar deriva de la vechea rădacină indo-europeană, având un atribut esențal al divinității zeului, si anume, “un zeu care dăruiește” Termenul se referă în mod special la zeul Perun. Deasemenea , Perun, este zeul furtunii și inseamnă “cel ce lovește”. Ansamblul de elemente religioase specifice în secolului al VI-lea reprezentau în sine divinizarea forțelor naturii. Slavii își îndreptau privirea spre cer, divinizând tunetul, considerându-l ființă vie ce avea puterea de a-i ajuta în primejdie de moarte, boală sau alte necazuri. Drept mulțumire aduceau jertfe zeităților. Istoricul bizantin Procopiu arată că aceștia se închinau și altor zeități, cărora, deasemenea le aduceau jertfe. Zeul principal al slavilor , Perun , era supranumit, zeul cerului în timpul furtunii pe care aceștia l-au adorat încă din perioda incipientă a existenței lor. Așadar, Perun este descris ca fiind zeul tunetului, fulgerului și al focului veșnic (ignis aeternus); atribute explicative ale puterii absolute asupra zeilor și oamenilor. Zeul tunetului purta chipul unui bărbat impunător, cu părul de argint (capul de argint) și mustățile aurite. Statura impozantă era dată și de uneltele cu care era redată figura sa. Și anume, în mainile sale ținea un ciocan, o secure de război și un arc, cu care trăgea săgeți formate din fulgere. Slavii, oameni legați de pămant, îl considerau pe Perun ca pe ”cel ce aduce ploaia” sau ”cel ce aduce norii”, elemente esențiale pentru fertilizarea naturii. Orice legământ al oamenilor sau orice formă de jurământ, se făcea în numele zeului Perun. Este notată existența sacrificiilor umane. Din Cronica lui Nestor aflăm că Vladimir, cneazul Rusiei Kievene, după ce a ridicat o serie de idoli păgâni în Kiev, a jerfit ființe umane zeilor. Nestor ne relatează chiar faptul că Vladimir și-a jertfit proprii copii. Acest unic stăpân al universului numit Perun era cunoscut atât slavilor răsăriteni din secolele X-XI, cat și slavilor sudici. Acest lucru reiese dintr-o serie de elemente care au supraviețuit până astăzi. La bulgari se păstrează până astăzi numele masculin Perun. Aceleași nume se întâlnesc și în folclor, atât la bulgari cât și la sârbi. În afară de aceasta, la toți slavii sudici există și astăzi nume de diferite localități legate de numele Perun: sătulețul Perunia, vârful Perun, muntele Perun; la sloveni, muntele Perun, în Bosnia, la fel, tot așa și în Dalmația; satul Perunovăț în Serbia; vârful muntos Perinatița și satul Perunika; tot acolo; orașul Perin în Bulgaria și lanțul muntos Perin din Macedonia etc. În sfârșit, la toți slavii sudici se întâlnește numele de floare Perunica. Aceeași plantă, perunika, la sârbi se numește și boghi, adică floarea zeului. Există indicații că la poporul bulgar, amintirea despre Perun s-a păstrat până la începutul secolului al XIX-lea, fapt despre care cunoscutul V. Aprilov, luminător al poporului bulgar din epoca renașterii lui, scria, în anul 1841 în lucrarea sa: Aurora culturii neobulgare, spunând că: „Bulgarii de astăzi slavesc în cântecele lor populare pe Perun, pe Coninda, Leda și Lelia”. Perun, zeul cerului în timpul furtunii, a fost venerat de toate triburile slave, deoarece îl aflăm pretutindeni: bulgari, sârbi, letoni și litunieni. Zeul Perun este o zeitate preindo-europeană și se trage din străvechiul termen aric-varuna. În Cronica de la de la Kiev se arată rușii, în secolul X, când încheiau un tratat, depuneau jurământ în fața lui Perun și a lui Veles și că statuia lui Perun exista în anul 945 la Kiev, pe un deal. În anul 980, marele prinț Vladimir, voind să restaureze cultul păgân, așează idolii în preajma palatului princiar, și , printre aceștia, era și un idol din lemn ce îl reprezenta pe Perun, cu capul de argint și cu barba de aur. În anul 988, odată cu creștinarea lui Vladimir, au fost distruși toți idolii. Cultul lui Perun s-a bucurat de un mare prestigiu, îndeosebi la Kiev și Novgorod, dar și din numirile de persoane, localități, munți etc. Ce se aseamănă cu numele zeului și se întâlnesc în diferite regiuni ale lumii slave, se poate deduce că acest cult a fost foarte răspândit. Numele lui Perun se poate recunoaște și în acela al oracolului de la Pyrin din secolul VII. La început Perun era adorat în păduri, unde se întreținea, în cinstea sa , un foc nestins. Arborele consacrat lui era stejarul.

Fig. 1. Zeul Perun, (vezi anexa);

Odată cu adoptarea creștinismului, cultul zeului tunetului și al ploii a fost trecut asupra Sfâtului Ilie, care este reprezentat în iconografia creștină ca un bătrân cu barba sură strabătând cerul într-un car de foc. Sfântul Ilie este figurat în poeziile și în superstițiile populare iugoslave ca purtător de tunet și de ploaie. Demn de luat în seama este și fapul că în timpul lui Igor, cu prilejul unui tratat incheiat cu grecii, Rusia păgână a depus jurământul în numele lui Perun, în timp ce Grecia creștină a încheiat acest tratat în Biserica Sfâtul Ilie. Dar acest lucru nu spune nimic despre cultul lui Perun, deoarece zeitatea adorată de lumea slavă și Sfântul Ilie sunt două personaje diferite, aparute în contexte diferite. Pe cand Perun este o plasmuire a minții omenești, Sf. Ilie este un personaj biblic, un om ridicat din poporul evreu, care a existat și a trait la fel ca toți oamenii.

2.1.2 Svarog

Un mare rol a avut la vechii slavi, și Svarog. Acesta, cel mai probabil, este un zeu comun tuturor slavilor. Deasemenea, este cunoscut ca fiind zeul focului. Un idol ce aparține soarelui, reprezentănd lumina cerească, soarele etern.

Fig. 2. Zeul Svarog, (vezi anexa)

Flacăra focului etern simbolizează spiritul nemuritor având un rol de purificare. Svarog reprezenta focul din vatra oamenilor , cel care ajuta la prepararea mâncării, vitală pentru existența material-umană, dar și focului din cuptorul unde se fabricau arme și unelte de lucru sau de luptă. Numele însuși al lui Svarog poate să desemneze soarele sclipitor, provenind din rădăcina indo-europeană svar (arșiță, căldură, strălucire). Existența acestui zeu este atestată la slavii din vest și la cei din est, deși în veacul al X-lea, în ajunul adoptării cultului creștin, Svarog nu figurează în panteonul slavilor răsăriteni. Svarog, apare mențioat si la alte triburi slave și anume la cel baltic si la slavii occidentali sub numele de “Svarasic” care este zeul războiului și al jertfelor. Împreună cu Svarog, apare și Dajbog, care poate să fie un nume local al lui Svarog, soarele care fertilizează câmpul și face să se coacă grânele. S-ar putea ca Dajbog să fie numai un epitet al lui Svarog, având funcțiuni similare ale acestuia. De asemenea, este atestat Svarojici, „fiul lui Svarog”, ca zeu al focului de pe altare, sau de pe vatră, căruia slavii îi aduceau un cult sub numele de Radgost. Este mai probabil ca Svarojici să aibă înțelesul unui diminutiv hypocristic, adică îndulcitor decât „fiul lui Svarog”. Urme de adorare a soarelui și a focului se gasesc și astăzi în credințele populare ale lumii slave. În unele părți poporul salută răsaritul soarelui, descoperindu-și capul. În Polonia pâna in secolul al XVI-lea se presta încă jurământ soarelui. Chiar și focului care incendia gospodariile i se zicea : “Fii binevenit la noi, în haina ta roșie”.

2.1.3 Veles

Următorul zeu ca importanță în mitologia slavilor, era Veles, zeu ce mai era numit și Volos. La slavi, el e cel ce aduce bogăție și bunăstare, fiind considerat ”zeul turmelor” și al animalelor. Veles este și zeul protector al agricultorilor, oamenii închinându-se acestuia pentru a obține recolte bogate și spor în gospodărie. Deasemenea, slavii depuneau jurăminte în numele lui Volos și mai era și supranumit zeul negustorilor. O parte din istoricii ruși, ce studiază mitologia slavă veche, sunt de părere că rolul universal al lui Veles este acela de “liant între lumea celor vii și lumea morților”, având și un rol de “călăuză”. În unele texte mai vechi îl găsim și cu numele de “Vlas”, ceea ce arată că unii scriitori l-au identificat cu Sfântul Vlasie, care este protectorul turmelor și al păstorilor. Alți scriitori sunt de părere că Volos a fost un sfânt creștin care s-a bucurat de mare cinste la vechile popoare pagâne slave, chiar înainte de pătrunderea creștinismului, fiind ulterior asimilat zeilor păgâni.

Fig.3. Zeul Veles, (vezi anexa);

Zeul Veles sau Volos era, la slavii răsăriteni, zeul dobitoacelor, adică zeul bogăției, al bunei stări, al bunurilor materiale ale omului. Odată cu aceasta, de numele zeului pomenit erau legate probabil și funcțiunile lui Apollo, zeul grec al soarelui și al luminii, ocrotitorul artelor și al poeziei, în același timp și zeu al turmelor și al păsărilor. Toate acestea dau temei de a socoti și pe slavul Veles, sau sub formă rusă Volos, o zeitate solară. Odată cu adoptarea creștinismului, atribuțiile lui Veles și cinstirea lui au fost trecute asupra Sfântului Vlasie, adică „apărătorul turmelor” la grecii bizantini. Tot așa și acest nume a fost cunoscut și slavilor ruși, bulgari și sârbi. Vechea denumire –Velosovaia, a unei străzi din Novogorod, pe care, după tradiție, se afla idolul Volosov, iar mai apoi a fost clădită biserica Sf. Vasile, ocrotitorul turmelor, mânăstirea Volotov și biserica Maicii Domnului de pe Volotava, de asemenea, acea veche denumire a străzii mai mărturisește și faptul că, cultul lui Veles era cunoscut nu numai la Kiev, ci și în nordul Rusiei, la Novgorod, și de asemenea la Rostov și la Vladimir. Urme de adorare a soarelui și a focului se găsesc și astăzi în credințele populare ale lumii slave. Astfel, în diverse părți, poporul salută răsăritul soarelui descoperindu-și capul și făcând semnul crucii. De asemenea, se crede că la zilele mari, la Sf. Ioan, la Paști, la Crăciun, soarele răsare jucând, pentru a-și arăta bucuria. Cu acest prilej, întruna din zonele Pomeraniei orientale, oamenii se descoperă, îngenunchează și fac rugăciuni. În Polonia, încă până în secolul XVI se presta jurământul soarelui. Se obișnuiește ca o reminiscență a cultului focului, a se face semnul crucii seara, când se aprinde lumina în casă. Într-o regiune a Poloniei era obiceiul, până nu demult, a se adresa focului care se aprindea, următoarele rugăciuni: „Sfinte foculeț, comoara lui Dumnezeu, fii bun și ferește-ne de sărăcie”. Chiar și incendiilor din gospodării erau binecuvantate, referindu: „Fii binevenit la noi în haina ta a roșie”.

2.1.4 Hors

La slavii răsăriteni, zeul care reprezenta soarele, purta numele de Hors, în diferite variante de pronunție a acestui nume: (Hars, Hours, Hărs, Hrăs, Horas). Cuvântul înseamnă “mișcare”, “sens”, “curs”. Iranianul xorsed înseamnă “soare”, de unde și numele unui dinast persan Khores, ce înseamnă, la fel, “soare”. Hors ne apare ca un tânăr frumos, cu părul de aur, buclat. Hors era zeul luminii solare, galbene; discul solar. Dispoziția solară și numele zeului sunt redate prin multe cuvinte horoshii (bun), pohoroshet’(a îmbunătăți), prihoroshivatisya (a se aranja, a se dichisi, în stil vestimentar), dar și horovod (hora), horom (în cor). Se spune că Hors este înfrânt de către Zeul Negru, dar reînvie, fiind divinizat de către slavii vechi ca un zeu al vindecării, al supraviețuirii, al triumfului împotriva bolii și slăbiciunii, fiind considerat “Maestrul ierburilor”. Așadar, zeul ni se prezintă ca un vraci înțelept. Despre Apollon aflăm că una din ipostazele sale este aceea de medic (Apollo medicus). Majoritatea cercetătorilor înclină spre ipoteza considerării lui Hors un zeu al soarelui însuși. Deasemenea cei mai multi istorici ai mitologiei slave înclină spre o origine iranică, deoarece influența iranică este atestabilă în cateva cuvinte specifice din sfera sacrului.

Fig.4. Zeul Hors, (vezi anexa);

În vechime, numele Hors era cunoscut, între altele ca epitet al zeului Mars, în forma cazului dativ –Marte Horse. Unul din cercetătorii care s-au ocupat de acest fapt, dă un imens material toponimic în care se vede sedimentarea numelui zeului Hors, în formele: Hors, Ors, Orș și Ros; nu numai pe întinsul teritoriu al hotarelor acestuia, până în Franța, Anglia, Scoția și insulele Mării Nordului. Și acest cercetător a ajuns la concluzia că Hors, atât de răspândit printre germani, scandinavi, anglosaxoni etc., înseamnă cal (de la englezescul de astăzi horse-al). De aici trage concluzia că Hors Mars este Calul Mars. Cultul lui Mars este foarte strâns legat de cal. Lui i se aducea anual drept jertfă calul; tot calul aparține emblemelor lui Mars, după cum sunt utilizate și taurul, lupul și ciocănitoarea. Calul este totemul zeului Mars, același și al lui Hors, zeul soarelui, zeul forțelor creatoare ale naturii, ocrotitorul gospodăriei crescătorului de vite. Pornind de la sedimentarea largă a numelui Hors, în toponimica Europei mijlocii, luând de asemanea în considerare șederea de trei ani a lui Vladimir în țara varegilor, adică în Pomoria Baltică, cât și bogata împodobire a idolului lui Perun, făcută de către Vladimir, un cercetător pe nume Famintân este înclinat a presupune că Vladimir a adus din Pomerania, de la slavii varegi sau de la bodrici, vecinii acestora –unde noi cunoaștem pe vednicul Saturn cu capul de aur și idolul lui Cernoglav, cu mustățile de argint, sau idoli gata făcuți de mâna meșterilor vendici. Pe lângă zeul Hors, Famintân îl consideră ca zeu străin de Kiev, adus de către Vladimir, împreună cu idolul din Pomerania. În prezența sedimentării numelui zeului Hors, în diferite forme de pronunțare, pe un teritoriu imens al Europei mijlocii, ocupat cândva de slavi, îl duce pe cercetătorul indicat, la concluzia că „sub numele de rus sau ros, se ascunde un cuvânt oarecare, vech, slav, comun”, la baza căruia, după cele mai de sus se poate presupune, se pare cu oarecare probabilitate că este un epitet al zeului soarelui. În legătură cu aceasta se află și expresia cunoscută din „Slavoo Polku Igoreve” de: Nepotul lui Dajbog, prin care autorul numește pe ruși drept copii ai cerului sau ai soarelui Hors, după legătura dintre numele tribal: rus sau ros și cel al zeului Hors, sau pur și simplu ca soarele. Tot așa, de altfel, după cum nu numai armenii, ci și predecesorii lor din aceeași țară, gruparea socială numită Haldini Haldi (soare), datorită organizației lor de crescători de cai erau pe timpul lor numiți ei înșiși –cai.

2.1.5 Dazbog

Dazbog este un alt zeu important, venerat pana în timpul cneazului Vladimir al Rusiei Kievene. Dazbog mai apare și sub numele de Radegast. El apare tot ca un zeu solar , ce reprezintă fertilitatea, puterea masculină vie, fiind considerat strămoșul ginților slave. Acest lucru este confirmat și de apostolul din Pskov, în secolul XIV.

Fig.5. Zeul Dazbog, (vezi anexa);

Slavii credeau că Dazbog aleargă pe Cer într-un car frumos de război, tras de patru cai albi, cu aripi de aur. Lumina solară vine de la scutul de foc solar, pe care Dazbog îl poartă mereu cu el. Noaptea, Dazbog cutreieră Cerul de la Est la Vest, luminând Pamântul cu strălucirea sa divină. De două ori pe zi, dimineața și seara, el traversează oceanul cu o barcă trasă de niște gâște, rațe sălbatice sau lebede. De aceea slavii cei vechi atribuiau o putere deosebită talismanelor sub forma de rață cu cap de cal. Ei credeau că Dazbog (Soarele) îi va ajuta oriunde s-ar afla în Lumea Veche sau Lumea Întunecată. În timpurile pagâne ale Rusiei, se interzicea uciderea lebedelor, pe motiv că acestea reprezintă un animal sacru.Cronica Ipatievski așa îl numește: „Soare împărat, feciorul lui Svarog, carele este Dajbog. Soarele împărat pe care-l numesc Dajbog”. Un ecou târziu al păgânismului vechi Dajbog este, după interpretarea lui Logis, sârbescul și bulgărescul Dajbog, dar cu atributele de satana, dușman al zeului creștin ceresc. Originea numelui Dajbog este explicată de unii cercetători (Famintân) prin confruntarea cu datele mitologiei germane unde există zeul Tag, scandinavul Dag sau Dayr, zeul zilei care avea un cal alb cu coama de culoare deschisă. Astfel slavicul Dajbog după această interpretare, era inițial Dajii bog sau Dajbog, adică zeul zilei. La fel ca și Hors, el a putut ajunge în Olimpul slav-răsăritean de la slavii vagro-balticii (Mecklemburg) unde, în secolul al XII-lea, al XIII-lea și al XIV-lea exista, între altele, regiunea Daj, lacul Daj, pădurea Daj etc. Alții (Krek, Miklosich, Iagic, Machal), leagă numele Dajbog de forma imperativă a verbului dati-dajdi și îl interpretează ca: „de bine, bogăție” (Krek) sau ca dispensator, divitiarum, divitias, dans, adică: distribuitorul bunurilor (Miklosich) sau, în sfârșit ca: deus dator –zeul darurilor (Iagic, Machal).

2.1.6 Stribog

Stribog este zeul și totodată spiritul vanturilor, furtunii, aerului, gheții, frigului și Cerului, având un caracter de divinitate uraniană. După vechile tradiții slavone, el ar fi “strămoșul vânturilor din cele opt direcții”. El este cel care face legătura între Cer (Tărâmul Zeilor) și Pământ (Tărâmul Oamenilor), iar propriul lui destin definește această legatură între cele două lumi. Unii istorici sunt de părere că originea numelui lui Stribog este legată de vechiul cuvânt slav strga ce înseamnă “a împrăștia” sau “a întinde”. În Explanatory Dictionary of the Live Great Russian Language al lui Vladimir Dal, găsim cuvintele Stryi (strâi) – unchi după tată și Stryt’ (Strât’) unde stryvat înseamnă “a întinde”, “a distruge”. De altfel, mai există și alte cuvinte care au aceeași rădăcină cu cea a cuvântului “Stribog” – stremlitelnyi (rapid), bystryi (rapid), strela (săgeată), prostranstvo (transparență) și strah (frică). Etimologia cuvântului se mai poate explica și prin Strîi-Bogsau Starîi Bog (Zeul cel Bătrân). De asemenea, în rusa veche radicalul streg însemna ”mai în vârstă”.

Fig.. 6. Zeul Srtibog, (vezi anexa);

După legendele vechilor slavi, Vântul are mai mulți nepoți și fii, reprezentați sub forma nor vânturi mai mici: Posvist-vântul mai mare, zeul furtunii, Podoga-vântul cald, ușor; zeul anotimpului plăcut, Podaga-vântul fierbinte, ademenitor, trăiește în pustiuri, în zona de Sud, Vântul de Apus-un pic uscat, uneori“supărat”, dar în mare parte e blând, Siverko-vântul de Nord; poartă frigul de la Oceanul Arctic, foarte aspru, Vântul de Est-are un caracter neprevăzut, misterios și viclean.

2.1.7 Mokos

Singura divinitate feminina atestată la slavi este Mokot, care există și astăzi în folclorul rus sub numele Mokusa și este înfatisată ca o ființa magică. Mokusa patroana a tunsului oilor si a torsului lânei.

În panteonul slav din timpul lui Vladimir, ea ne apare ca singura zeiță. Zeiței i se datorează recolta bună, fiind considerată și ocrotitoarea gospodăriei, armonizând relația dintre membrii familiei, prin iubire, înțelepciune și cumpătare, stabilind un echilibru esențial pentru un cămin fericit.

Mokos este “zeița care toarce lână” fiind deseori reprezentată cu diformități antropomorfe (capul mare și mâinile lungi). Ea apără, respectă și legiferează munca femeilor, în special lucrurile făcute manual, din material textil. Zeița Mokoș este ”cea care torce soarta” tracilor sau “cea care înnoadă soarta” oamenilor, ce apare ca o zeiță a sorții și a destinului.

Fig. 7. Zeița Mokos, (vezi anexa);

Zeitatea Moko este destul de cunoscută izvoarelor, începând cu cunoscuta relatare în cronică despre idolii așezați de Vladimir în Kiev și sfârșind cu superstițiile de mai târziu ale veticorușilor nordici. Ea este considerată ca zeița patroană a torsului și a tunsorii oilor.

Într-o formă schimbată, zeița Mokos există și astăzi în folclorul rus, sub numele de Mokușa și este înfățișată ca o ființă magică ce apare în timpul postului mare, supraveghează pe torcătoare și tunde oile.Femeile spun că, dacă vârtelnița scârțâie în timpul nopții, când ele dorm, atunci toarce Mokușa. Noaptea se lasă după foarfeci un smoc de lână. Aceasta reprezintă o ofrandă pentru Mokușa. De asemenea, trebuie spus faptul că mai multe localități au nume asemănătoare cu al lui Mokos și chiar un munte din apropierea orașului Praga, Mokosin,aduce aminte de vechea zeița.

2.1.8 Iarilo

Iarilo este zeul luminilor și al furtunilor de primăvară, ce întruchipează forța fertilizatoare a lui Perun. Este simbolul căldurii de primăvară, fiind reprezentat ca un tânăr impetuos, ca furtunile de primăvară, dominat de pasiunile sale erotice. Pe cer se plimbă călare pe un cal alb, purtând o mantie albă. Pe cap are o coroniță împletită din flori de primăvară. Etimologic, are sensul de ”forță masculină”, ”virilitate”.

Printre zeii solari ai slavilor răsăriteni era, de asemenea și zeul Iarila care a fost pus în legătură cu Iarovit sau Redegast al slavilor baltici. Sensul etimologic al cuvântului Iarila, după interpretarea lui Efimenko, este „lumina de primăvară care se răspândește iute, sau lumina soarelui de dimineață, care stimulează forța de creștere a ierburilor și copacilor, precum și iubirea trupească la oameni și animale, apoi: prospețimea juvenilă, forța și curajul omului”. De aici, Iarila este zeul răsăritului de soare sau al soarelui de primăvară, zeul poftei și al iubirii, zeul germinator și ocrotitor al animalelor, producătorul plantelor, zeul forței și al curajului. În atare sens, slavicul Iarila este identic cu Iarovit-ul gavolianilor. La bieloruși, Iarila, era înfățișat ca fiind untânăr, frumos, călătorind pe un cal alb, în mantie albă, cu o cunună de flori pe cap; în mâna dreaptă el ținea un cap de om, iar în cea stângă, un snop mic din spice de secară. Ritualul bielorus a păstrat până în timpul din urmă, amintirea lui Iarila, legată mai ales de muncile agricole de primăvară și aducătoare de fertilități ogoarelor. În ceremonialul velicorușilor, cultul lui Iarila s-a fixat mai cu seamă prin atributul său phallic, ca zeu al feței arzătoare a soarelui, ce îndeamnă procesul de reproducere în natură, unirea dintre sexe și rod îmbelșugat

Fig. 8. Zeul Ilaria, (vezi anexa);

De zeul Iarila tocmai în acest sens era legat ritualul înmormântării zeului, în care Iarila figurează în chip de bătrân sau păpușă cu un phallus: „jocurile lui Iarila”, ce se execută la finele lunii Mai sau în iunie, la prohodul primăverii ce se duce. Rămășițe ale cultului lui Iarila au fost remarcate și la slavii sudici, unde, în locul est-slavicului lui Iarila figurează Gherman. În tradiția românească, în loc de Iarila sau Gherman apare, într-o stare de analogie, Coloian sau Scoloian, cum și Traian. Despre întinsa răspândire a cultului phallic la o mulțime de popoare din vechime, putem spune că el era foarte răspândit și foarte cunoscut în toate zonele și regiunile, unde trăiau atât slavii, cât și alte neamuri, ajungând să fie cunoscut până în cele mai depărtate regiuni.

2.1.9 Alte divinitati ale vechilor slavi

Alti zei ai diferitelor orase ale slavilor baltici, mentionati in izvoare, sunt: Rugievit, zeu al razboiului si al fertilitatii, al carui idol avea sapte fete, Gerovit sau Jarovit, zeu tot al razboiului, Pripegala, caruia i se ofereau capete de crestini, Siva, Podaga, Porentius etc.

Pe langa divinitatile mentionate, intalnim si divinitati inferioare. Dintre acestea mentionam: Pereplutu, poate un fel de Bachus slav; bereginjele, in numar de trei sau noua, probabil demoni ai apelor sau nimfe ale muntilor; rusalcele, socotite ca fiind suflete ale fetelor moarte de tinere, traind in ape sau pe malurile apelor.

Slavii credeau de asemenea in genii sau spirite protectoare, care la origine erau spirite ale stramosilor. Pana astazi cultul demonului casnic este viu in Balcani si mai ales in Rutenia Mare si in Bielorusia orientala, unde este numit Domowy ("prietenul casei"), Dziad ("mosul"), Dziadek ("bunicul"), sau, feminin, Baba ("bunica").

2.2 Lăcașurile de cult

După cum bine știm, vechii slavi adorau și se închinau unei multitudini idolatre. Existența credinței acestora ne duc cu gândul la existența unor lăcașuri, temple unde aceștia își exercitau sacrificiile și rugile.

Despre temple la vechii slavi amintește scriitorul arab Masudi (sec. X). Dar, din informațiile furnizate de el nu se poate stabili nici locul unde au existat și nici tribul căruia i-au aparținut. Rezultă că, în mod sigur, templele au existat numai la slavii nordici, pe când, la ceilalți slavi din vechime, ca locașuri de cult, au servit locurile în care poporul se aduna de obicei și în alte scopuri cum ar fi: pentru comerț, consfătuire, apărare etc.

Locurile de cult ale slavilor sunt menționate în izvoare numai la popoarele baltice. Zeii acstor temple erau de obicei confecționați din lemn, uneori din piatră auriți și argintați cu plăci. Majoritatea idolilor aveau mai multe capete sau mai multe fețe, cu scopul de a arăta mărirea și puterea zeilor.

Dovada existenței templelor, pentru slavii răsăriteni s-a facut prin săpăturile arheologice executate în anul 1952, în localitatea Perini, în apropiere de Novgorod, unde s-au descoperiturmele unui templu , a lui Perun, care a fost datat de cercetători în secolele IX-X.Templul avea forma rotundă cu opt abside în formă de arc ce înconjura construcția și care erau perfect simetrice și egale ca mărime. În fiecare absidă ardea un foc sacru, în centru templului aflâdu-se statuia lui Perun, zeul suprem al focului. La Kiev, la conflența râurilor Pscov și Velicaia s-a descoprit unalt templu, asemănător unde s-au gasit cateva altatre și resturi de idoli din lemn.

Fig. 9. Reconstituiri ale sanctuarelor pagâne de la Perin, lânga Novocorod și cel de la Krasnogorkoje.

Din descrierile cronicarilor, se poate vedea că templele slavilor erau artistic lucrate și bogat împodobite. Templele erau destul de numeroase. În privința aceasta, cronicarul Thietmar, zice în Hronicon-ul său: „Câte regiuni există în aceste părți, există și tot atâtea temple”. De menționat este faptul că templele proprii slavilor din zona baltică, cu o structură deosebită erau mai impunătoare decât templele celorlalți slavi.

Cele mai renumite temple, atât după bogăția cât și după reputația oracolelor lor, erau templele zeului Svantovit din Insula Rügen și al zeului Rodgast sau Svarojici din Retra, descrise pe larg de către cronicarii amintiți, precum și templele lui Svantovit și Triglav din Stettin, descrise de Ebbo.

Dintre templele spațiului nordic, cel mai cunoscut este cel din Arkona, situat pe coasta nord-estică a insulei Rügen. În anul 1921, C. Schuchhardt a reușit să descopere temelia acestui templu, în urma săpăturilor arheologice efectuate aici, pentru ca, după aceea, comparând datele arheologice obținute cu informațiile oferite de Saxo Grammaticus să realizeze schița planului templului. Templul fusese construit din lemn și avea două clădiri concentrice în formă de pătrat așa cum rezultă din schița prezentată. În clădirea inferioară se afla o statuie a zeului, înaltă de cel puțin 7 metri. Un alt arheolog, T. Palm a cercetat construcția pereților templului, ajungând la concluzia că un astfel de prototip structural se găsește și astăzi în stilul arhitectural al porticurilor și bisericilor verticale nordice. Pe de altă parte, conform informațiilor oferite de Saxo, pereții exteriori erau împodobiți cu reliefuri, iar cei din interior erau făcuți din draperii.

Fig..10. Reconstituirea sanctuarului de la Arkona, insula Rugen, estul Germaniei.

În realitate însă, un asemenea templu reprezenta o parte a cetății propriu-zise, protejate de pante abrupte și fortificații, în interiorul căruia, se afla și un izvor. Practic, cetatea respectivă nu era locuită, dar, în eventualitatea unor războaie și în timpul unor ceremonialuri periodice de cult, aici se aduna populația din împrejurimi.

În diferite documente sunt pomenite circa zece asemenea temple din spațiul nord-vestic slav. Chiar în Cronica lui Thietmar se amintește că fiecare regiune își avea propiul templu și propiile statui ale zeilor. De asemenea, există dovezi care arată că existau mai multe zone sau cercuri districtuale de cult. Aceasta nu înseamnă că un templu sau un zeu anume nu putea dobândi o poziție dominantă, ceea ce presune că adepții lor făceau parte dintre membrii cercului lor, care era mult mai larg, dar care simultan aparțineau și anumitor cercuri locale, mai restrânse. Să amintim astfel, pe cei care îl cinsteau în mod deosebit pe zeul Triglav (cu trei capete), un zeu al războiului foarte cunoscut în întreaga Pomeranie, ale cărui temple au fost identificate în orașul Stteti, la Oderului și în orașul Brandenburg. Pereții exteriori ai templului său erau ornamentați cu sclupturi, iar statuia aflată în el avea trei capete de argint. Ca și în cazul zeilor altor popoare, policefalia aceasta este un atribut specific mai ales zeilor cerului, dar și divinităților solare, exprimând atotvederea și atotcunoașterea divină.

Templele au fost descoperite însă și în spațiul slavilor răsăriteni. De pildă, în urma săpăturilor arheologice întreprinse în 1951 și continuate în 1952, la Perîni, localitate situată la 4 kilometrii sud de Novgorod, au fost descoperite vestigiile unui templu consacrat zeului Perun, datat de către cercetători în secolele IX-X.

Acest templu avea formă rotundă, dispunea de 8 abside perfect simetrice și egale ca mărime, în formă de arc, având forma unei flori cu 8 petale. În fiecare absidă, se aprindea focul sacru, iar în centru era așezată statuia lui Perun.

Un templu similar a fost descoperit la Kiev, în apropiere de biserica Desiatinaia, la confluența râurilor Pscov și Velicaia. Așa cum se consemnează în cronicile vremii, distrugerea acestor temple, ca o renegare a zeului Perun, a avut loc în același mod, atât în Novgorod, cât și în Kiev. După convertirea la creștinism în anul 989, când arhiepiscopul Achim a sosit la fața locului, a distrus mai întâi altarul de jertfă, apoi statuia zeului Perun, după care a aruncat-o în râu.

Idolii, care reprezentau diferite zeități, erau de obicei făcuți din lemn, uneori din piatră și acoperiți cu plăci de aur și argint. Zeitățile de rang inferior, geniile, penații, aveau de asemenea mici statui așezate fie pe vatra caselor, fie în colț cu fața spre cuptor, loc unde, mai târziu, vor fi așezate icoanele creștine.

Idolii slavilor de la Marea Baltică și de la Elba aveau dimensiuni impunătoare. Astfel, Svantovit de la Arcoane avea cel puțin 8 metri și era așezată în mijlocul templului, având patru capete. În mâna dreaptă ținea un corn de aur, pe care preotul îl umplea în fiecare an cu vin (probabil cu mied, hidromel, băutură din miere cu apă puse la fermentat) și, după cum lichidul scădea mai mult sau mai puțin, preotul prezicea abundența sau lipsa cerealelor în anul următor.

Un alt idol impunător după mărime este cel al lui Rujevit de la Garz, care avea 3 metri. Acești idoli se caracterizează prin policefalia pe care o întâlnim la ei. Astfel, la Garz, o zeitate numită Porentius avea 4 fețe (nu patru capete) și o a cincea față o avea pe piept. Porevit avea cinci capete și Rujevit șapte fețe.

De altfel, statuia oricărui zeu reprezenta punctul central al fiecărui loc de cult. De cele mai multe ori, această statuie avea nenumărate atribute și podoabe (unele din stofe și metal: arme, cornul de băut, steagul sacru) și era înconjurată de tot felul de obiecte sacre. Ca și la vechii germani, asemenea statui erau confecționate cu multă măiestrie și dibăcie, iar uneori erau de proporții colosale și de o greutate enormă. Idolii erau împodobiți întotdeauna cu aur și argint, câștigat în războaie. Câteodată erau auriți complet.

Ca locuri de cult ale vechilor slavi sunt menționate in izvoare si cu amanunte numai templele zeilor din regiunea Balticei. Idolii acestor temple erau de obicei de lemn, uneori de piatra si acoperiti cu placi de aur si argint. Idolul lui Svantevit de la Arkona avea cel putin 8 metri inaltime. Majoritatea acestor idoli aveau mai multe capete sau mai multe fete, simbolizandu-se prin aceasta puterea zeilor.

2.3 Sacerdoțiul

Despre preoții care aduceau sacrificii zeilor și despre preoți în general, la vechii slavi se știu foarte puține lucruri. Existența unei caste sacerdotale este atestată numai la slavii baltici, unde erau adevărate colegii sacerdotale, având în fruntea lor un mare preot. În restul lumii slave, au fost de asemenea preoți, ca și la celelalte popoare indo-europene, dar cultul era împlinit și de capul familiei sau al tribului.

Preoții bucurau de mare cinste. De exemplu, preotul suprem al zeului Svantovit, era mai puternic decât regele, deoarece preotul depindea direct de zeu, pe când regele depindea de popor și de preoți.

Cum o parte din prada de război revenea preoților, ei au devenit cu timpul foarte bogați. Se credea, de către toți, că succesele în războaie se datoresc meritelor preoților de a fi făcut ca zeii protectori să se milostivească față de poporul încercat.

Preoții se deosebeau de ceilalți oameni prin îmbrăcăminte și barbă iar preotul lui Svantovit avea barbă și păr lung. În templu ei aveau voie să stea jos, pe când ceilalți stăteau în picioare. Se pare că toți sacerdoții erau supuși la tot felul de restricții, cum ar fi interdicția respirației în sanctuar. De asemenea este interesantă apariția femeilor cu funcții rituale.

Pe lângă îndeplinirea cultului, preoții aveau ca atribuție principală oficierea viitorului și orânduirea practicilor magice. În familie, funcțiile preoțești erau îndeplinite de către capul familiei, iar în cadrul tribului, de către șeful tribului respectiv, sau de către cneaz.

O altă misiune importantă a sacerdoților era și aceea de a săvârși tot felul de ritualuri mantice și magice. Ritualul mantic se îndeplinea cu ajutorul unor cai socotiți „saci”, purtați de preoți de frâu printre niște lănci. Hotărârile care trebuiau luate în anumite situații erau considerate a fi favorabile sau defavorabile în funcție de felul cum pășea calul peste lănci, cu piciorul drept sau stâng înainte. Dacă, din întâmplare, calul izbea cumva lăncile cu piciorul, acest lucru prevestea ceva rău. Desigur, întâlnim aici și multe alte mijloace mantice caracteristice celorlalte popoare indo-europene. Caracteristice pentru mantica vechilor slavi sunt, în primul rând, auguriile interpretate din forma splinei unui porc sacrificat toamna sau înainte de Crăciun, în încercarea de a afla cum va fi iarna.

Un alt interesant ritual mantic era legat de marea sărbătoare a recoltei, dedicată zeului Svantovit, care avea loc anual pe insula Arkona. În mâna statuii acestui zeu se găsea un corn de băut, care era umplut de fiecare dată, cu acest prilej cu vin pentru încă un an. În timpul sărbătorii, preotul controla dacă cantitatea de lichid din corn scăzuse în cursul anului care a trecut, iar în baza constatării pe care o făcea, acesta comunica poporului aflat în fața templului ce avea de făcut pentru anul următor: fie să se aștepte la o recoltă bogată și să rămână fără griji, fie că va urma un an neroditor, și, în consecință, să economisească din recolta deja strânsă. După acest oracol, preotul vărsa vinul la picioarele statuii zeului, apoi umplea cornul, invoca zeul pentru rodnicie și victorii în războaie în anul următor, îl bea până la fund, după care îl umplea din nou și-l reașeza în mâna statuii până în anul următor.

Pe lângă acestea mai existau și alte sisteme pentru ghicit. Astfel Saxo Gramaticus spune că la Arkona preoții aruncau trei tăblițe, albe pe o parte și negre pe cealaltă și după cum cădeau cu partea albă sau neagră, prevestirea era bună sau rea. Acest sistem de ghicit aste altfel atestat de Tacit pentru populația germanică din primul secol după Hristos.

Nu lipsea la vechii slavi nici cercetarea zborului păsărilor, nici interpretarea foșnetului arborilor, nici ghicitul în palmă, nici aruncarea în apă a plumbului sau a cearei topite, pentru a interpreta formele curioase pe care le luau etc. Toate acestea se mai întâlnesc de altfel și la diferite alte popoare cum ar fii grecii,. romanii, celții, germanii.

Cele mai interesante sunt unele obiceiuri slave pe care nu le-am mai întâlnit la alte popoare. De pildă, în Polonia, fetele doritoare să afle cu cine și când se vor mărita, aveau grijă ca în ajunul Crăciunului sau al Anului Nou să cerceteze anumite găuri făcute în gheață, pentru a descoperi trăsăturile viitorului lor bărbat, sau cufundau mâna în aceste găuri pentru a găsi vreun obiect după care să prevadă data măritișului sau meșteșugul viitorului lor bărbat. Tot în Polonia se scot încă și astăzi prevestiri din mișcările unor coroane de flori aruncate de fete în apă în ajunul Sf. Ioan.

Desigur, la temelia tuturor acestor oracole, previziuni etc. stă credinta în interventia sufletelor mortilor sau a demonilor. De aceea practicile divinatorii erau efectuate cel mai adesea noaptea și la anumite epoci ale anului, cum ar fi la Sf. Ioan sau la Crăciun, când se credea că sufletele dau târcoale cu duiumul în jurul caselor. Pastoralele și omiliile episcopilor creștini de prin sec. XIV și XV tună și fulgeră împotriva practicilor divinatorii ale poporului, în care se pot ușor recunoaște rămășițele vechiului păgânim slav.

Vrăjitorii și mai ales vrăjitoarele au avut o mare înrâurire asupra vieții individuale și colective a vechilor slavi. Creștinismul a găsit în vrăjitori și în adepții lor cei mai aprigi adversari ai slavilor.

Numele dat vrăjitoarelor în vechea rusă era vulchvu, iar vrăjitoria se numește vlușba. In general, vrăjitorii se numeau volchvi dar aveau și numeroase alte numiri, după vrăjitoria pe care o practicau.

Vrăjitoriile au fost practicate și de preoți, dar existau și persoane anume care se ocupau cu astfel de lucruri. În Boemia de pildă și în Rusia vrăjitorii sunt menționați limpede de cronicari, alături de preoți. În partea de nord a Rusiei s-a resimțit adânc influența șamanismului finic. Activitatea vrăjitoarelor se extindea asupra întregii vieți omenești, de la naștere până la mormânt, și asupra naturii în general. Se practica atât magia albă, pretinsă binefăcătoare, cât mai ales magia neagră, prin care se aduceau tot felul de vătămări dușmanilor. Astfel, pentru vindecarea bolilor, polonii credeau că este suficient ca cineva să treacă prin încrângătura unui arbore sănătos – cel mai adesea un stejar – pentru a se vindeca. Se credea că sănătatea arborelui trecea în persoana bolnavă. În vreme de secetă prelungită se aprindea un foc afară și se punea să fiarbă apa într-o căldărușe pentru a provoca formarea norilor de ploaie cu ajutorul aburilor ieșiți din apă.

Practicile magice vătămătoare erau foarte numeroase, dar asemănătoare în majoritatea cazurilor cu acelea ale altor popoare. Unele practici magice și opreliști aveau drept scop apărarea împotriva forțelor rele: vrăjitori, sufletele morților, demoni etc. De pildă, nu era voie să sară peste un copil , pentru că acesta nu va mai crește, nici peste un cadavru, pentru că avea să se transforme în vampir. Femeia însărcinată nu trebuia să mănânce carne de iepure, ca să nu fie copilul fricos etc. Pentru a se înlătura înrâurirea vătămătoare a vreunor duhuri rele, se făcea zgomot sau se învârteau în mână obiecte ascuțite. În același scop se purtau amulete (talismane).

Încă din primul secol după Hristos, Tacit afirma că populația baltică purta amulete în formă de mistreț. Tot pentru a se feri de puterile vătămătoare se foloseau elemente corozive, sau arzătoare (foc, fum), cu gust acru sau miros pătrunzător (sare, usturoi), trezind repulsia (excremente de animal sau de om), obiecte care împiedică trecerea (cingători, lanțuri, coroane, inele), obiecte ce servesc a respinge (mături) etc. Și tot pentru a se feri de rău se trăgea de jur împrejurul său un cerc magic, cu un cuțit, o secure sau o făclie aprinsă.

În sfârșit, un număr mare de practici magice aveau ca scop ațâțarea dragostei cuiva sau stingerea dragostei unei persoane pentru altă persoană. Între alte practici era și aceea că fata care dorea să fie iubită de cineva să dea acestuia o prăjitură sau un măr pe care l-a purtat la subsuoară sau apă în care s-a spălat. Pentru a răci iubirea unei persoane pentru altă persoană se folosea kozbk sau odolan (odolean, valeriana, officinalis).

Practicile vrăjitorești au continuat desigur și după creștinarea slavilor, cronicarii vremii aducând numeroase mărturii în acest sens. În anul 1092, prințul Bretislav al II -lea, a poruncit să fie expulzați din Boemia toți vrăjitorii, care firește, au venit îndată după aceea înapoi.

2.4 Jertfele. Sacrificiile

Idolii zeilor care serveau ca obiect de cult în cadrul practicilor mantice și în oracole beneficiau de anumite sacrificii, care mai târziu vor fi privite ca mâncare și băutură a divinității, fiind însoțite de anumite prânzuri rituale . Sacrificiu se numea la slavi treba sau jirtva, iar locurile de sacrificiu se numeau trebișcea.

Fig.11. Reconstituirea unei ceremonii dedicate lui Perun în sanctuarul descoperit în apropierea râului Volchov din apropierea lacului Ilmen. Ulterior Santuarul a fost distrus de patriarhul Akim.

Sacrificiile aduse zeilor constau din vegetale, animale sau chiar oameni. Astfel de sacrificii omenești sunt menționate în izvoarele vremii. De pildă, Adam din Bremen istorisește cum a fost sacrificat chiar un episcop creștin cu numele de Jean din Mecklemburg. De obicei, persoanele care urmau să fie sacrificate erau alese prin tragere la sorți. Astfel că zeului Svantovit de la Arkona i se sacrifica în fiecare an un creștin.

Aceluiași zeu i se aducea ca sacrificiu, la marea sa sărbătoare anuală o prăjitură preparată cu miere, rotundă și mare, aproape de înălțimea unui om. Preotul se ascundea la un moment dat după această prăjitură și striga: „-Mă vedeți?”, „-Te vedem” i se răspundea. Adresându-se apoi zeului, îl ruga ca anul viitor să nu mai fie văzut, adică să fie anul atât de îmbelșugat, încât prăjitura să fie mult mai mare. Acest rit trebuie să fi fost foarte răspândit în țările slave deoarece la rușii mici se păstrează și astăzi obiceiul ca, în ultima seară a anului, să se așeze prăjituri multe înaintea capului de familie, apoi să se scoată copiii afară, ca după aceea, aceștia intrând să întrebe: „Unde e tata?”, iar tatăl îi întreabă: „Nu mă vedeți copii?”, după care copiii îi răspundeau tatălui: „Nu tată”, apoi tatăl zice: „Să dea Dumnezeu să fie totdeauna așa”.Ceva asemănător se obișnuiește în Herțegovina și la Huțuli.

Slavii aduceau sacrificii zeilor ca să fie protejați de ei împotriva oamenilor, ca să primească cât mai mult belșug, precum și să le prezică întotdeauna adevărul. Aducând sacrificii, slavii se rugau și sărbătoreau anumite zile, se sacrificau berbeci și boi, precum și produse ale câmpului.

Dacă unii istorici, cum este Adam din Bremen, susțineau că slavii aveau sacrificii omenești, alți istorici și cercetători susțin că sacrificiile omenești nu se sacrificau la slavi. În acest sens Vasilev zice: „Dacă le-am recunoaște atunci ele ne-ar nega caracterul blând și pașnic al slavilor, dovedit de istorie, și i-ar prezenta ca pe niște barbari sângeroși. Sacrificiile omenești se semnalează numai la câte un anumit trib slav, și acolo unde într-adevăr au existat (dacă au existat), ele au fost primite de la vecinii slavilor, sau erau practicate în ținuturile locuite în majoritate de veregi”

Cronicarii afirmă că lui Svantovit erau obligați să-i sacrifice câte ceva, toți aceia, care veneau la templu pentru a consulta oracolul. Astfel, și negustorii erau obligați să-i sacrifice ce aveau mai de preț din marfa pe care o vindeau. După sacrificiu, mai ales cu ocazia sărbătorilor mari, când se aduna popor mult, acest act solemn al sacrificiului se transforma în ospăț, iar mâncarea și băutura mergeau până la desfrânare, ceea ce în astfel de împrejurări constituia un act de pietate.

Afară de sacrificiile zeilor, slavii aduceau sacrificii și strămoșilor, vilelor, ursitoarelor, vodjenițelor, precum și tuturor demonilor domestici sau casnici. Aceste sacrificii erau însoțite de ofrande din pâine, brânză, miere, prăjituri, găini, ouă, usturoi etc.

În timpul sacrificiului, preotul sau capul familiei invoca zeii ridicând mâinile în sus și spunând rugăciunea respectivă, numită în vechea rusă molenie, iar în cehă modlitvă

2.5 Sărbătorile

Cultul păgân al slavilor avea multe sărbători, dintre care unele sărbători erau închinate strămoșilor, dar cele mai multe dintre ele erau în legătură cu diferite perioade ale anului și cu muncile câmpului.

Cele mai însemnate erau sărbătorile în legătură cu solstițiul de iarnă (amintirea lor este păstrată până astăzi în anumite obiceiuri de Crăciun). Astfel, sărbătoarea principală a iernii era Kolenda, când se mergea din casă în casă cu un manechin numit kolenda, pronunțându-se anumite formule și cântându-se cântecele respective. De fapt, sunt vechile calendae romane, care se celebrau la începutul Anului Nou și care au pătruns în lumea slavă înainte de primirea creștinismului, amestecându-se cu resturile unei sărbători indigene a solstițiului de iarnă. Același lucru se poate spune și despre sărbătoarea numită Kraciun, care se găsește în întreaga lume slavă și este atestată în Rusia în sec. XII.

Cu prilejul echinocțiului de primăvară, vechii slavi sărbătoreau reînvierea vegetației, participând totodată la multe ritualuri legate de sufletele celor adormiți. Astfel sărbătoarea principală de primăvară era consacrată sufletelor morților și era celebrată la 21 Martie. După creștinarea slavilor, această sărbătoare a dispărut, pomenirea morților alăturându-se sărbătorii creștine a Învierii. Din vechile rituri a rămas obiceiul ca în Joia Sfântă să se aprindă focuri pentru încălzirea sufletelor și să se pregătească băi pentru sufletele celor decedați.

Printre sărbătorile de primăvară era și „ducerea morților” numită Marena. În primele zile ale primăverii se făcea din paie un manechin (înlocuit uneori cu un arbust), care era transportat cu cântece până la râul cel mai apropiat și aruncat în râu. Această sărbătoare, foarte răspândită în lumea slavă, era desigur în legătură cu sfârșitul iernii și venirea primăverii. Este un rest de sacrificiu adus apelor primăverii scăpate din închisoarea lor de gheață. Manechinul numit marena trebuie să fi fost la origine o adevărată victimă omenească.

Cele mai multe sărbători ale anului erau legate însă de solstițiul de vară. Aceste sărbători erau pline de veselie și dansuri. Se sărea peste foc, probabil în scop de purificare, se cercetau oracole sau se sărbătorea moartea și înmormântarea simbolică a unui manechin, făcut din pământ, și numit în diferite feluri, în funcție de regiunile slave respective: Kupalo în Rusia, Sobotka în Polonia, Kupaldo în Boemia și Slovacia, Kres în Slovenia, Kolojan sau Skalojan în Bulgaria etc. Acest rit a fost asimilat și de către românii din părțile sudice.

Înrudite cu sărbătorile lui Kupalo sunt sărbătorile rozelor sau rusalii, sărbători de origine romană altoite probabil pe vreun rit indigen. În lumea slavă ele poartă numirile: rusalii. risale, rusalje, rusalda etc. Ceremoniile care se desfășoară cu acest prilej erau următoarele: se conducea prin sat o fată îmbrăcată frumos, vie sau efigie, și se ducea un manechin reprezentând un animal. Cortegiul era acompaniat de cuvântări, cântece, dansuri și lupte fictive. Încă din sec. XI și XII, Biserica a luptat fără succes însă împotriva acestor reprezentări excentrice.

Sărbătorile care țineau de sfârșitul verii și de toamnă erau consacrate strângerii recoltei și sfârșitul lucrărilor agricole. Dintre acestea face parte și sărbătoarea care se ținea în cinstea zeului Svantovit, descrisă în amănunțit de către Saxo Gramaticus. Cu acest prilej, preotul lui Svantovit, după ce aducea zeului numeroase sacrificii și trecea pe la gura idolului jertfele, ca și când ar fi mâncat din ele, prevestea cum va fi anul următor, după cantitatea de lichid rămasă în cornul din mâna idolului de la sărbătoarea din anul precedent.

Cu prilejul secerișului, se desfășurau sărbătorile lui Jarilo (jaro -primăvară). Se credea că Jarilo ar fi sosit odată cu însămânțările de primăvară și „murea” înainte de seceriș. Zeul mort era reprezentat de un manechin din paie, adus la locul unde avea loc sărbătoarea în momentul în care apunea soarele. Alături, se aflau mulțimi de bărbați, femei și fete. Bărbații se apropiau de idol, confirmau moartea acestuia după care femeile, amețite de băutură și înfierbântate de joc începeau să-l bocească. În fine, urma îngroparea idolului, după care ospățul și jocul continuau.

2.6 Cultul morților. Viața după moarte

Credința în „lumea cealaltă” sau în viața de după moarte a fost cunoscută fiecărui popor din grupa arică, deci și slavilor. Afirmația lui Nestor, că slavii ar fi auzit de „lumea cealaltă” numai de la misionarii creștini veniți de la Constantinopol, precum și afirmația lui Thietmar că slavii ar fi crezut că, cu moartea se termină totul, sunt complet greșite și se pot lua numai ca afirmații ale unor călugări creștini, care vor să prezinte religia slavilor ca lipsită de rai, deci cu un mare defect, iar religia creștină ca pe una care promite și dă aderenților săi mult mai mult.

Slavii credeau că sufletul este chemat, după moarte la o altă viață. Despre locul unde se găsește această a doua lume, existau la vechii slavi, diferite păreri. Pe baza monumente lor și a rămășițelor din folclor, cercetătorii au stabilit că, după credința lor „lumea cealaltă s-ar găsi peste mare”. Afirmația lor se bazează pe faptul că anumite triburi slave își înmormântau morții în așa fel încât așezau cadavrul în barcă și o împingeau în larg. Dacă acest procedeu n-ar fi fost cu putință din cauza depărtării de mare, atunci, cadavrele erau arse sau inmormântate, după ce au fost mai întâi așezate în barcă (pe uscat) ca să poată – chiar și simbolic numai – trece peste mare în lumea cealaltă.

Renumitul filolog și etnograf sârb Vuk Karadjici, în lexiconul său, la prezentarea cuvântului „kuga” care înseamnă ciumă (personificată în credința poporului), dă următoarea explicație: poporul crede că ciuma vine de peste mare, ca să omoare oamenii. De aici se poate deduce faptul că și la sârbi a existat credința că lumea cealaltă s-ar găsi undeva peste mare.

Tot în privința locului unde se găsește lumea de dincolo, există la vechii slavi și alte păreri sau credințe. Astfel, unii își închipuie că locașul morților se găsește undeva sub pământ. Intrarea într-însa se face prin vreo spărtură în pământ, groapă sau fântână părăsită.

Se credea că morții merg ca să trăiască o nouă viață, iar locul unde se credea că merg este desemnat în limbile slave prin cuvântul nav, din rădăcina ny, care înseamnă „oboseală”. Se credea deci, că obosiții vieții ar merge în acel loc.

La vechii slavi, morții erau fie înmormântați în câmp, sub pragul casei, lângă vatră, fie așezați în barcă și incinerați, fie sloboziți în largul mării. Însă, ca rit funerar principal, ei practicau incinerarea. Mai târziu, sub influențe străine au început să îngroape morții în pământ. Totuși, incinerarea a persistat pe alocuri până în secolul al XIII-lea.

Printre obiceiurile de înmormântare era și acela că după ce cadavrul era ridicat, să nu se iese pe ușă, ci printr-o deschizătură special făcută în zid, pentru a împiedica astfel sufletul mortului să nimerească intrarea în casă. Mortul era dus cu plânsete și cântece la locul special consacrat incinerării sau la un mormânt pregătit separat. Acolo se înălța un rug pe care mortul era pus uneori direct, alteori pe o scândură sau pe o barcă, îmbrăcat în hainele pe care le purtase când era viu și cu armele sale precum și toate obiectele folosite cu preferință de către acesta în timpul vieții sale.

La moartea stăpânului se sacrifica și calul ce-i aparținea, ca să fie înmormântat odată cu el. Rudele puneau apoi foc rugului. În aceeași zi sau a doua zi se aduna cenușa, se strângeau resturile de oase calcinate, armele și bijuteriile mortului. Cenușa era pusă grămadă sau turnată într-o urnă, care se acoperea cu pământ, sau se punea sub un tumul, pe o piatră sau pe un par, după obiceiul fiecărei regiuni. Lângă urnă se puneau daruri, care trebuiau să servească mortului în viața cealaltă. Dacă mortul era îngropat fără să fi fost ars, cadavrul era de asemenea pus sub un tumul, cu daruri, și se dădea foc îndată unui rug de sacrificiu, lângă care avea loc primul ospăț funerar.

În timpul ridicării mortului de acasă și pe tot drumul până la cimitir, rudele defunctului aduceau laude acestuia, iar femeile îl jeleau, zgârâindu-și adesea fața cu unghiile, strivindu-și corpul și tăindu-și părul. Jelirea morților era mai degrabă un rit obligatoriu decât expresia durerii.

Scriitorul arab Ibn Fadhlan povestește că și el personal a asistat la înmormântarea unui slav. Conținutul descrierii ar fi următorul: peste cadavru, slavii puneau mai întâi un fel de streașină (acoperiș), care stătea deasupra lui până ce i se coseau hainele pentru înmormântare. Cel răposat era așezat în barcă, după ce era îmbrăcat. Dacă era bogat, averea i se împărțea în trei părți: o parte aparținea familiei, din a doua parte i se cumpărau haine pentru înmormântare, iar din partea a treia se procura mâncare și băutură pentru înmormântare, care era considerată ca o mare solemnitate.

Fadhlan istorisește în continuare, că de multe ori, chiar și un copil – de obicei fetiță – se hotăra să moară de bunăvoie împreună cu tatăl său. În ziua când trebuia să fie incinerat cu tatăl său, i se dădea copilului mult de băut. Copilul era neobișnuit de vesel. După aceea se pregătea barca în care va fi ars cadavrul răposatului. După ce era pregătită barca, era așezată pe rugul pregătit pentru incinerare. Poporul înconjura rugul rostind mereu ceva. O femeie, numită „îngerul morții”, se îngrijea de hainele răposatului și de cele necesare pentru înmormântare și tot ea ucidea și fetița. Ibn Fadhlan spune că femeia aceasta era un adevărat drac: urâtă, falsă, cu o privire plină de pacoste.

Când erau terminate toate aceste pregătiri, cadavrul era scos de sub acoperișul unde zăcea, apoi îmbrăcat și așezat în barcă. Lângă el erau așezate gustările. După ce era așezat mortul în barcă, aruncau apoi tot în barcă un câine spintecat în două, doi cai și doi boi tăiați în bucăți. Caii, înainte de a fi tăiați erau alergați până când făceau spume, după care îi tăiau cu sabia celui răposat.

Fig.12. Reconstituirea unui ritual de înmormântare, al slavilior răsăriteni din anul 922, conform descrierii călătorului arab Ibn Fadhlan.Potrivit datelor prezentate, ar fi un amestec de obiceiuri slave și germanice. Decedatul era incinerat pe o barcă împreună cu ofrande și o sclava vie.

Înainte de uciderea fetiței, poporul adunat zicea către ea: „Spune stăpânului tău: numai din dragoste față de tine fac aceasta”. De asemenea și unei găini, i se tăia capul și se arunca în barcă. Fetița se urca de trei ori pe rug și de acolo striga, zicând prima dată: „Iată, acolo este tatăl și mama”. A doua oară striga: „Iată acum văd pe toți răposații mei cum stau împreună”. Iar a treia oară zicea „Iată, acolo este stăpânul meu, el șade în rai. Raiul este așa de frumos și plin de verdeață; în el sunt și oameni mari și copii; el mă cheamă; duceți-mă la el”. După aceea, fetița se dezbrăca și bea câteva pahare de băutură în semn că se desparte de viață ca să poată merge acolo unde îi este stăpânul. Urmează moartea groaznică a fetiței: îi leagă o funie în jurul gâtului și o strâng până ce fetița moare. Femeia „înger al morții” îi înfige cuțitul printre coaste, după care cadavrul fetiței este așezat în barcă alături de cel al răposatului.

Apoi se dădea foc rugului și fiecare dintre cei prezenți adăuga la rug câte un lemn aprins, iar barca și tot ce era în ea, se prefăceau în scrum. După o oră totul era numai cenușă. Pe locul unde a stat barca se făcea o movilă și se înfigea un stâlp de lemn ca amintire. Lemnul era de plop alb, iar pe el se scria numele decedatului, precum și cel al țarului rușilor.

Ibn Fadhlan, care era trimisul califului din Bagdad către cneazul slavilor, mai notează că unul dintre cei prezenți la înmormântarea la care a asistat și el, i-ar fi zis: „Voi, arabii, sunteți un popor prost. Luați pe cel care între oameni a fost cel mai iubit și mai cinstit și-l aruncați în pământ, unde-l mănâncă târâtoarele și viermii. Noi, dimpotrivă, îl ardem într-o clipă, așa că el intră fără întârziere în paradis”.

Ceremonialul funerar se încununa prin moartea voluntară a văduvei sau, în unele cazuri, prin omorârea acesteia și a servitorilor defunctului. Femeia, fie că se prezenta de bunăvoie ca să fie omorâtă, fie că era constrânsă în baza obiceiului, era îmbătată până își pierdea toată puterea înainte de a fi pusă pe rug, ca să nu opună rezistență în timpul arderii. De asemenea, se obișnuia ca la moartea unui tânăr, să se sacrifice o fată, mai ales logodnica lui, pentru a-i da acestuia soție în vița cealaltă, pe care n-a avut-o în viața aceasta. Uneori era sacrificat și medicul, pentru ca să-l îngrijească și în lumea cealaltă pe cel mort.

Afară de obiceiul acesta de a-și incinera morții, slavii practicau și înhumarea, care începe să se impună din secolul al X-lea și care se generalizează până în secolul al XIII-lea. Înhumarea se făcea atât în câmp, cât și sub pragul casei sau pe lângă vatră. Cimitire speciale pentru înhumare, după părerea unor specialiști, slavii nu aveau, însă alții susțin că au existat și la slavi cimitire comune. Locul unde cineva era înmormântat era însemnat, fie printr-un stâlp, fie printr-o movilă, fie prin amândouă. Movilele au fost numite la ruși, mai târziu „kurgan”, de la vechiul „kragan” sau „krug” (rondou).

Sub înrâurirea greco – romanilor, slavii obișnuiau să pună și ei un ban lângă mort pentru călătoria de dincolo de mormânt. Pe alocuri, morții erau înmormântați pe o sanie sau duși la groapă pe o sanie trasă de boi, indiferent de sezon. Oamenii care își simțeau moartea că se apropie își construiau încă de când erau în viață, câte o sanie pentru înmormântare. De unde expresia „a fi pe sanie” adică a fi pe ducă, pe moarte.

O parte interesantă a înmormântării consta din așa numita tryzna și ospățul ce o însoțea. Tryzna pare să fi fost o serbare cu caracter dramatic, al cărui episod central îl forma un simulacru de luptă, cu zăngănit de arme, cu strigăte și cântece de război. Scopul acestor jocuri solemne pare să fi fost acela de a alunga spiritele rele sau poate „pentru a mângâia sufletele” cum spune cronicarul ceh Cosmas.

După tryzna urma ospățul funerar, numit piru, la care erau invitate și sufletele strămoșilor, cărora apoi, după ospăț, li se mulțumea că au venit și au mâncat. La ospețele funerare se bea mied (hidromel).

Cea mai mare parte din pomeni se făcea la mormântul însuși al celor răposați sau pe pragul casei. Acest obicei de a aduce sacrificii înaintașilor n-a putut fi dezrădăcinat, nici chiar de către creștinism și el s-a păstrat în parte până în ziua de astăzi. Strămoșii și răposații au și mâncărurile lor speciale ca: nuci, fasole, miere – mâncăruri preferate de sufletele celor morți la toți indo-europenii.

Toate aceste practici în legătură cu cei răposați sunt puțin – sau chiar deloc – descrise în monumentele vechi ale religiei slave. În schimb însă, folclorul tuturor slavilor este extrem de bogat în obiceiuri, sacrificii și practici rituale desfășurate în cinstea strămoșilor. Iar că aceste obiceiuri și practici au existat la vechii slavi, ne dovedesc, de fapt, movilele mormintelor, în ale căror săpături s-au găsit vase pentru hrana celor morți. La litoni, se da mortului mâncare, băutură, o secure și bani.

Un imn mortuar al lor, în vremea când ei sufereau apăsarea germană zice: „Du-te dincolo nenorocitule, din această stare nenorocită, în lumea mai bună, unde nu germanii ție, ci tu lor le vei porunci. Pentru aceasta ai armură, mâncare și bani de drum”.

Pentru cinstirea morților erau zile anumite peste an, între care îndeosebi rusaliile și radunica. În Polonia a durat până pe la mijlocul secolului XV obiceiul de a se aprinde în timpul actualei Joi Mari, focuri din ramuri uscate sau din paie la răspântii de drumuri, pentru a încălzi sufletele morților. Aceste focuri se numeau grumadki. Lampinioanle aprinse pe morminte în ajunul zilei morților reprezintă desigur o ultimă rămășiță a acestui obicei.

Capitolul 3 Sfârșitul politeismului și expansiunea ortodoxă

Campania militară a rușilor din anul 860 a fost decisivă pentru politica religioasă a Bizanțului asupra populației din regiunea Pontului. Imperiul intuia primejdia ce venise din aceste părți, de aceea a început opera misionară a Bisericii în rândul populației din Crimeea și din jurul ei. Cele mai importante probleme ale Bizanțului erau fortificarea pozițiilor la Marea Negră și întărirea legăturilor cu haganul hazarilor.

Misionarii evrei și musulmani erau foarte activi printre hazari. Mulți dintre ei deja îmbrățișaseră credința musulmană. Comunitățile evreiești de la granița de nord făceau de asemenea un prozelitism activ.. Haganul a cerut la Constantinopol să i se trimită un învățat care să discute cu evreii și cu musulmanii și să explice doctrina creștină, fiindcă poporul său, în majoritate păgân, se găsea în prezența a trei religii.

Frații Constantin și Metodie sunt trimiși de patriarhul Fotie. Aceștia au condus activități misionare și au predat hazarilor principiile creștine. Discuțiile teologice s-au ținut la curtea haganului hazar. Printre altele, cei doi frați au analizat învățătura despre Sfânta Treime și despre Întrupare, au comparat învățăturile creștine cu cele din iudaism și din islam. Au păzit dogma Sfintei Treimi citând versete din Noul și Vechiul Testament care vorbesc despre Dumnezeu ca Duh Sfânt, Logos și Creator. Au apărat învățătura despre Întrupare, întrebându-i pe teologii evrei prezenți cum nu poate Dumnezeu să apară în trup omenesc în timp ceși lui Moise i s-a arătat în chip de tufiș arzător. Au explicat și au justificat folosirea icoanelor și au comparat moralitatea creștină cu etica iudaică și cea musulmană. Este posibil ca în Rusia creștinismul să fi pătruns chiar prin hazari. Așadar, Bizanțul a înlocuit în Pannonia influența Romei. Acest fapt este sesizat în epoca lui Justinian. Pannonia era dominată de avari, iar slavii de acolo le deveniseră supuși. Avarii aduseseră cu ei civilizația care se cheamă Kesztbely, după locul unde s-au făcut mai multe descoperiri arheologice privitoare la ei. Avarii au avut, deci, relații comerciale cu bizantinii. Banii bizantini circulau aici, multe descoperiri s-au făcut. .

Nimicirea Imperiului Avar, s-a datorat campaniileor lui Carol cel Mare, între anii 788-796. Slavii dintre Dunăre și Tisa sunt uniți de Krum la Imperiul Bulgar, iar cei din Pannonia și Vest, de Imperiului Franc. Bizantinii, în conflict cu francii, reiau Veneția și Coasta Dalmată. Influența bizantină pătrunde la moravi pe două căi: pe vechea cale romană, prin Veneția, și pe calea care venea din Constantinopol pe cursul Dunării, înlăuntrul țărilor slave. După dispariția avarilor, intermediarii acestor relații au fost bulgarii. Astfel, slavii transdanubieni au putut avea cunoștință despre Bizanț.

Misiunea la popoarele slave s-a făcut prin prisma centrelor importante din Germania, precum Regensburg, Passau și Salzburg, care implicau suzeranitatea francilor și alianța cu Roma.

În anii 830, ducele Movimir a unit triburile morave împotriva francilor. Dar francii, sub conducerea lui Ludwig Germanicul, l-au îndepărtat de la tron și l-au instalat în locul lui pe nepotul său creștin, Ratislav. Dar Ratislav a luptat și pentru independența Moraviei până ce a fost capturat de Ludwig, orbit și trimis la mănăstire. El consideră că acceptarea creștinismului, cu consecventa încorporare a Moraviei în orbita creștinismului vestic, îl va consolida ca stat.

În 862, hanul Boris al Bulgariei a avut o întâlnire cu regele Ludwig, pe Dunăre, în apropiere de Viena. El căuta o alianță cu regele german pentru a scăpa de Constantinopol. Așadar, Boris se afla în postura de a accepta încreștinarea de la germani.

Astfel prințul Rostislav al Moraviei, greu încercat de poziția sa, între de Ludwig Germanicul și bulgari, se supune, în 862, Curții bizantine. Acesta acceptă misionarii greci, trimiși de bizantini. Acestui fapt se datorează sosirea lui Constantin și Metodie.

Supunerea sa față de Imperiul Bizantin, avea la bază pe langă motivele religioase, și pe cele politice. Acesta căuta ajutor împotriva preoților apuseni, care se implicau în statul său. De aceea el cere bizantinilor, oameni învățați care să clarifice problemele legate de credință, și dorea ca acest fapt să se împlinească în limba sa. În 862, cu binecuvântarea patriarhului Fotie, Metodie pleacă în Moravia. Totodată se pare că l-a sfințit pe Constantin în episcop, după obiceiul bizantină, ca misiunea să fie condusă de un vlădică. Era și o misiune diplomatică. Constantin fusese ales pentru că se știa că stăpânirea hazarilor se întindea și asupra unor triburi slave, iar Constantin, la Thessalonic, învățase limba slavilor, cunoștea obiceiurile lor și putea informa Curtea bizantină asupra populației de la nord, cu atât mai mult cu cât din acele părți veniseră barbarii ce asediaseră Constantinopolul în iunie 860. Constantin putea să indice mijloacele de a evita pe viitor această primejdie. Acești misionari, Chiril și Metodie, vor găsi, în inima barbară a continentului, un mediu deja creștin: creștinat, se pare, prin evanghelizări făcute de clerul apusean din Bavaria și din patriarhatul nord-italian de Aquileea, cu cneji deja închinători lui Hristos și ziditori de biserici, precum Mojmir sau Pribina de la Nitra, sau Kocel.

Nepotul lui Ratislav, Svatopluk, a preluat apoi ducatul, a negociat independența Moravieiși și-a extins controlul asupra Boemiei, spre vest și până în Galitia și Silezia, spre est, având acum o populație de aproximativ două milioane de locuitori, dintre care trei pătrimi erau de naționalitate slavă.

Frații misionari au trecut probabil prin Bulgaria în 863, dar nu s-au oprit aici. Mulți dintre discipoli, izgoniți din Moravia de către germani, au venit spre sud și au găsit refugiu în Bulgaria în 886, și au continuat, în circumstanțe mult mai favorabile, învățăturile apostolilor slavi. Invazia maghiarilor, în 893, a distrus tot ce a mai rămas din Biserica Slavonă din Moravia.

Moravii au fost convertiți de cei doi frați vestiți: Constantin sau Chirilși Metodie, fiii lui Leon, un ofițer bogat din Thessalonic, oraș grecesc într-o regiune în mare parte slavă.

S-a discutat mult despre originea lor, dacă erau de origine greacă, mixtă cu slavi sau cu valahi. S-au remarcat prin învățătură, asceză și practică misionară, promovând Ortodoxia curată într-o vreme în care se simte deja o tensiune între patriarhiile din Roma și din Constantinopol pentru unele inovații latine și drepturi misionare.

Chiril s-a născut în 827 și a primit la botez numele de Constantin, fiind cel mai mic dintre cei șapte frați ai săi . În 842 a fost trimis la Constantinopol să studieze, avându-i profesori pe Leo Gramaticul și pe Fotie, viitorul patriarh al Constantinopulului.

Metodie s-a născut cu doisprezece ani mai devreme decât fratele său. Se cunosc puține lucruri despre anii tinereții, dar în cariera sa a fost numit în funcții bisericești și imperiale. În 840 era „strategos” (guvernator) al unei colonii slave din provincia Opsikion, pe râul Styrmon. Fiind iubit de greci, Metodie este propus arhiepiscop pentru slavi, dar el se retrage la o mănăstire din Olimpul Bitiniei, unde este numit stareț.

Liturghia slavă a trebuit să se impună popoarelor convertite anume la ortodoxia bizantină, și acest fapt a determinat în Orient apariția unei civilizații noi, slave, pentru slavii înșiși, dar și pentru bulgarii de la Volga, domnind asupra slavilor, și chiar pentru populația de origine romanică de pe țărmurile Dunării. Bizantinii nu-și dăduseră niciodată cu adevărat osteneala să infiltreze adevărata credință barbarilor din nord, mai puțin primejdioși cât rămâneau păgâni. Dar prozelitismul acerb al vechii Rome, a impus ortodocșilor de la Constantinopol datoria de a câștiga pentru Hristos pe bulgarii temuți, dar și disprețuiți de ei.

La momentul în care frații au plecat spre Constantinopol, în 867, sporise rivalitatea între Biserica Apuseană și cea de Răsărit. Patriarhul Fotie fusese excomunicat de Nicolae I și folosirea limbii slavone era foarte criticată în Roma..

Chiril a murit la Roma în 14 februarie 869. Deși Metodie a dorit să-i ducă trupul în pământul în care predicase Evanghelia lui Hristos, papa a insistat ca el să fie înmormântat în biserica Sf. Clement, unde se găseau moaștele sfântului, pe care frații le aduseseră la Roma.

Metodie se reîntoarce în Moravia, dar aici intră în conflict chiar cu mitropolitul Bavariei. Este arestat de Carloman, fiul lui Louis Germanicul,și este adus în fața sinodului bavarez din Regensburg, în noiembrie 870. În ciuda apelului către papă, este întemnițat în Swabia, timp de aproximativ trei ani. Protestele papei au rămas fără ecou, eliberarea lui Metodie fiind realizată de-abia la insistențele succesorului său, papa Ioan al VIII-lea (872-882). Cu toate acestea, papa Ioan nu a mai aprobat folosirea limbii latine la liturghie.

Succesorul lui Ratislav ca prinț al Moraviei a fost Svatopluk, nepotul său, pe care Metodie îl criticase pentru lipsa de morală. Acesta, împreună cu mâna sa dreaptă, episcopul Wiching de Neitra îl denunță la Roma pentru continuarea folosirii limbii slavone în cult și îl acuză chiar de erezie, pentru că nu folosea adaosul Filioque în Crez, deși, în acea perioadă,nici măcar la Roma nu se rostea. Cu toate acestea, Metodie a reușit să-l convingă pe papa de ortodoxia sa, și a reintrodus folosirea limbii slavone. În 882 a mers la Constantinopol, unde a fost primit cu cordialitate de împărat și de patriarh. A murit la 6 aprilie 885, probabil la Stare Mesto ( azi, Velehrad, în Cehia).

Referitor la încreștinarea bulgarilor se cunoaște faptul că în anul 813, aceștia cuceresc orașul Adrianopol, și iau ca prizonieri un număr mare de creștini, printre care se afla chiar episcopul orașului. Aduși în Bulgaria, acești creștini formează o comunitate și încep o activitate misionară pentru a-i converti pe cuceritori, dar nu au avut un succes foarte mare, de vreme ce însuși episcopul a fost martirizat.

De la 852, Boris se afla în fruntea bulgarilor. El cultiva raporturile cu francii și s-a gândit acum că noua religie îi era indispensabilă,ca să se poată menține între vecinii franci, moraviși bizantini, toți creștini. Bogor-Boris, avea un unchi Nravota (Voinos), care se încreștinase mai înainte. Într-un război împotriva grecilor, sora lui Boris a căzut în mâinile inamicilor. Dusă la Constantinopol, a primit acolo botezul. După un timp, întorcându-se la fratele său, a încercat fără îndoială să-l atragă la noul cult. Se pare că mânăstiri existau de ceva timp printre bulgari. De asemenea, la curte se afla un prizonier grec, călugărul Theodor Cupharas, ale cărui îndemnuri au făcut probabilă o anumită impresie asupra prințului bulgar. Acesta a putut să pună la încercare în timpul unei foamete eficacitatea rugăciunilor îndreptate către Dumnezeul creștinilor și în schimbul conversiunii sale a cerut un dar important –Zagora, țara situată între Sidera și Debeltos. Poporul său, adică toată Curtea bulgară, a trebuit să-și urmeze șeful la baptister, cel care l-a botezat pe Boris fiind un episcop grec pe nume Iosif . Convertirea nu a fost ușor acceptată de popor, dar răscoala a fost înăbușită de rege. Un episcop grec a fost primul șef religios recunoscut al țării bulgarilor. O „pace veșnică” a fost încheiată totodată între noul „archon Mihail”, care acum era un „bun creștin”, și Imperiu. Acesta nu mai era stingherit acum decât de raziile sarazine și de pirateriile celor din Creta.

Cu privire la convertirea bulgarilor, știm faptul că încreștinarea lor nu a fost așa rapidă. Începută înainte de plecarea lui Chiril și al lui Metodie către Moravia, se va termina după ce părăsesc Bulgaria..

Dar marele eveniment al relațiilor dintre Imperiu și bulgari nu a fost numai simpla trecere la creștinism a supușilor lui Boris-Mihail, ci acceptarea formei slavone pentru noua lege.

Biserica Apuseană recunoștea ca limbi sfinte și potrivite pentru liturghie doar cele trei limbi scrise pe crucea lui Iisus – ebraică, greacă și latină. Acest mod de a înțelege lucrurile nu era însă în uzanța Bisericii Răsăritene, și astfel Chiril și Metodie nu au avut nici o ezitare în a traduce Biblia și texte liturgice grecești în slavonă.

Chirilși Metodie au creat un nou alfabet, cel glagolitic, păstrat în Dalmația mult după ce a fost înlocuit pretutindeni de alfabetul cirilic. Totodată ei alcătuiseră o nouă limbă literară, amestecând limba slavonă din Macedonia, din teritoriul din jurul Thessalonicului, cu cuvinte grecești și poate și cu unele elemente de latină vulgară, îmbogățind limba primitivă,patriarhală, a barbarilor păgâni din această „slavonie”. Făcând aceasta, ei imitau creația de o genială îndrăzneală pe care se încumetase să o realizeze în părțile Durostorului, pentru vizigoții de la Dunărea de Jos, în secolul IV, acel Wulfila sau Ulphilas arian, care a însemnat în frumosul manuscript de la Uppsala, scris cu litere de argint pe pergament de purpură, rezultatul divinației sale. Orientul cu mai multe limbi liturgice vechi și care întemeiase de curând un creștinism armean separat, cu alfabetul său particular, tot de derivație greacă, permitea ceea ce Occidentul, de latinitate unică, nu a consimțit niciodată să accepte, în ciuda primelor șovăieli ale papalității cu privire la slavii din Moravia.

Bizanțul dorise foarte mult pentru bulgari adoptarea creștinismului grec. Dar mulțumită propagandei Sf. Clement, elev al fraților din Thessalonic (Metodie și Chiril), forma slavonă a biruit. Va fi înjghebată o literatură din care au vrut unii să facă în mod greșit manifestarea imediată a unui fel de conștiință națională. De fapt Biserica Bulgară a dobândit conștiința unei autonomii, ale cărei consecințe politice aveau să fie incalculabile.

Pe la anul 855, după mărturia Chrabir, încep să traducă texte (folosind în acest sens literele grecești uzitate la Bizanțîn formă majusculă-uncială) din Septuaginta grecească în dialectul slavon de la Thessalonic, paleobulgar, mai ales din Evangheliar și Psaltire, apoi din cărți de ritual și altele, îngrijindu-se și de un cerc de ucenici. Chiril alege tocmai majuscula greacă, pentru că era folosită exclusiv pentru textele bisericești care reprezentau cuvântul Domnului și nu puteau fi scrise cu litere mici, folosite doar pentru texte laice. Se pare că exista și un scris slavon minuscul, după minuscula greacă, dar numai pentru uz economic, care, firește, nu putea fi aplicat în Biserică.

Astfel, a fost creată o nouă limbă literară modelată pe cea grecească după sintaxă și vocabular abstract, dar datorită faptului că diferitele limbi slave erau, pe atunci, încă apropiate una de alta, înțeleasă de toți slavii. Astăzi este cunoscută sub denumirea de slavona bisericească veche. Aceasta a devenit, după limba greacă și latină, a treia limbă internațională a Europei, și graiul literar comun al bulgarilor, sârbilor, rușilor, ucrainienilor, și – pentru o perioadă de timp – a românilor, care, creștini fiind, au avut acces la commonwealth-ul cultural Bizantin.

Frații Chirilși Metodie au fost venerați în Biserica Ortodoxă cu mult înainte ca praznicul lor să fie introdus în calendarul Bisericii Catolice și ei trebuie văzuți ca figuri vitale în relațiile dintre Biserici și de o mare importanțăpentru regiunile în conflict din fosta Yugoslavie.

Creștinismul a fost introdus în Rusia Kieveană pe vremea domniei lui Vladimir Sveatoslavici, prin intermediul grecilor din Bizanț. Creștinismul a jucat un rol foarte însemnat în viața Rusiei Kievene. În comparație cu păgânismul, creștinismul reprezenta un mare progres. El a favorizat dezvoltarea și consolidarea raporturilor feudale în Rusia Kieveană și a contribuit la răspândirea printre slavii răsăriteni a unei culturi mai înalte, cultura bizantină.

Stabilirea unei religii unice a grăbit procesul de unificare a tuturor triburilor slave și a întărit puterea cneazului. Creștinismul a înlesnit stabilirea unei legături mai strânse cu Bizanțul și cu statele din apusul Europei. Vladimir a întreținut legături de prietenie cu Boemia, Polonia și Ungaria.

Cu o sută de ani înainte de creștinarea Rusiei, misionarii Chiril și Metodiu alcătuiră, din însărcinarea guvernului grec, un alfabet slav și traduseseră cărțile bisericești din grecește în limba slavonă (bulgară), pentru a înlesni răspândirea creștinismului printre slavii apuseni și meridionali. Acest lucru a fost cu putință, deoarece, în anul 864, țarul Boris al bulgarilor, s-a creștinat împreună cu tot poporul bulgar, primind botezul creștin, iar la botez a primit numele de Mihail. Abia din anul 889 activitatea celor doi misionari începe să prindă rădăcini consolidând astfel creștinismul în lumea slavă, care, până atunci, doar auzise de creștinism, nu îl și cunoscuse.

Lupta dintre păgânismul muribund și creștinismul bizantin a fost totuși grea și îndelungată. În acest sens, Acad. N. S. Derjavin spune: „Astfel se explică lupta grea, dârză și îndelungată, adesea sub forme violente, sângeroase, ce o ducea dogma creștină cu păgânismul la slavi. Până la urmă, această dogmă fiind o gândire mai progresistă a învins păgânismul, însă n-a reușit, în epoca feudalismului și capitalismului, să smulgă cu totul din gândirea populară rămășițele păgânismului, adânc înrădăcinat. Aceste rămășițe, au continuat să săIășluiască până în ziua de astăzi în masele populare exploatate din societatea capitalistă sub formă de prejudecăți și superstiții grosolane, primitive, dușmănoase culturii și progresului omenirii”. Procesul de eliminare a acestor prejudecăți și superstiții, este în curs de lichidare a ultimelor rămășițe de magie, obscurantism și bigotism păgân, care se mai opun în calea progresului și culturii întregii omeniri.

Religia creștină era bine cunoscută de rușii secolului al X-lea, negustorii și mercenarii varegi aduseseră cu ei credința creștină de la Constantinopol. Convertirea rușilor la creștinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepționalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanț ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creștine. Vladimir a ușurat introducerea creștinismului, pe de o parte datorită creștinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea. Bizanțul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creștină și o civilizație creștină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creștinism de la bun început, inițial limitându-se doar la câteva orașe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franței, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea țării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naștere unor cnezate familiale autonome și rivale, a căror unitate a fost menținută doar de Biserică și de mitropolitul Kievului și al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a ușurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord. Slavii au fost în antichitate o populație migratoare, alcătuită dintr-o mulțime de triburi și foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea națiunilor actuale. Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a așezat primul superstrat roman, apoi al doilea superstrat, cel slav. În mod similar s-au format și alte popoare europene, cum ar fi italienii, peste care s-a suprapus superstratul longobard, deci germanic, francezii, la care pe substratul galic s-a suprapus superstratul roman și apoi franc, tot de origine germanică, la spanioli peste substratul iber s-a asimilat superstratul roman, urmat de cel vizigot, din nou un neam germanic. Românii sunt un popor romanic cu influență slavă, după cum francezii, italienii și spaniolii sunt popoare romanice cu influență germanică. Slavii ne-au influențat sub aspectul limbii, organizării sociale și de stat și sub aspect cultural și bisericesc. Trebuie ținut cont că limba română modernă și-a luat cele mai pregnante caracteristici și cele mai uzitate cuvinte din limba latină, cu modificările specifice nouă, atestate de către specialiștii în lingvistică. Doar circa 16% din cuvintele din limba română sunt de origine cert slavă. Nici aceste cuvinte de origine slavă nu au intrat deodată în vocabularul limbii noastre, și dacă o parte însemnată vor fi fost intrate în limbaj în secolele VI-XI, o parte au continuat să fie asimilate până în secolul al XIX-lea, deci sunt achiziții relativ recente.

Concluzii

Mitologia slavă veche nu s-a păstrat din păcate deloc, deși, după toate probabilitățile, ea a existat. În scrierile bisericești se pomenește nu o dată, ci de mai multe ori, despre așa numitele kosciune (prin acest cuvânt se traduce cuvântul grecesc mit). Puținele rămășițe ale vechii religii slave i-a făcut pe unii cercetători să considere că această religie era sărăcăcioasă în comparație cu religia altor popoare vechi. Dar probabil că este vorba pur și simplu de insuficienta studiere a religiei vechilor slavi și de numărul redus al surselor.

Tocmai din cauza lipsei totale a documentelor scrise, proprii păgânismului slav, precum și insuficiența izvoarelor, au dat prilej cercetătorilor să facă multe greșeli și i-au silit să folosească în mod excesiv bogatul folclor al popoarelor slave. Așa s-a făcut că până nu demult exista un întreg panteon slav, ieșit în mare parte, din fantezia unor cronicari creștini de prin sec. XV. Critica serioasă mai nouă a curățat însă tărâmul religiei slave de ipotezele hazardate din trecut și a alungat din Olimpul slav zeitățile intruse.

Între altele, s-a adus lumină în problema mult dezbătută a existenței unui „zeu suprem” al slavilor, despre care vorbește Procopiu de Cezareea, și în aceea a unei înrudiri între zeii slavi întocmai ca între cei ai grecilor, despre care vorbește Helmold. Cercetările mai noi au dus la concluzia că „orice concepție despre un zeu suprem, precum și orice rudenie sau idee de rudenie între zei, era străină adevăratei religii a vechilor slavi”.

De asemenea, s-a lămurit că, deși cultul animalelor este atestat la vechii slavi – unele triburi purtând chiar nume de animale: „Lupi”, „Corbi” etc. – totemismul este absent în viața acestora.

Ca privire de ansamblu asupra religiei slavilor, în comparație cu alte religii, cercetătorii au fost izbiți de lipsa unei mitologii propriu zise și a unei concepții cosmogonice în această religie. Desigur, nu credem că popoarele slave să nu fi avut în credințele lor o cât de rudimentară concepție cosmologică, dar din moment ce izvoarele pe care le avem n-o menționează sub nici o formă, nu avem dreptul s-o inventăm sau s-o scoatem cu orice preț din actualul folclor al popoarelor slave.

De asemenea, cercetătorii au fost izbiți de caracterul, am putea spune, exclusiv uranian al zeilor slavi. Numai printr-o exegeză forțată a ajuns A. Brückner să facă din Veles-Volos un zeu htonian, subpământean. În legătură cu aceasta, este de remarcat lipsa aproape totală a divinităților feminine din panteonul slav. Obișnuitul contrast: cer – pământ, pe care îl întâlnim în alte religii, reprezentat prin divinitatea masculină (cerul) și cea feminină (pământul), lipsește din religia slavilor.

Cercetătorii religiei slavilor scot în evidență și transformările prin care a trecut această religie într-un interval de aproximativ 2500 de ani. Dacă la început predomina cultul arborilor, animalelor, izvoarelor și demonilor, în general; mai târziu se impun anumite zeități, care, de asemenea, pe alocuri își schimbă cu vremea caracterul, datorită împrejurărilor. Astfel, zeii slavilor de la Elba și Oder, care până pe la anul 1.000 după Hristos erau în majoritatea cazurilor, zei solari, zei pașnici, ca toți zeii slavi, devin de la această dată înainte, zei ai războiului și apărători ai triburilor. De acum înainte, idolii lor sunt înfățișați ca luptători înarmați și chiar numirile zeilor se schimbă, trădând un caracter războinic. Acest fapt trebuie pus în legătură cu luptele slavilor de la Elba și Oder pentru apărarea libertății și a existenței, dar și cu înrâurirea ce a fost exercitată asupra lor, din partea zeităților nordice, al căror caracter era exclusiv războinic.

În sfârșit, o altă caracteristică a religiei slavilor, pe care o scot în evidență cercetătorii, este absența unei zeități cu atribute morale, o zeitate păzitoare a dreptului și a moralității. În general, zeii slavilor nu aveau atribute prea bine precizate.

Erau divinități cu atribute generale, nespecializate, care interveneau în toate domeniile vieții și în toate împrejurările. Totuși, ei nu luau parte la întreg zbuciumul sufletesc al adepților lor. Raporturile dintre zei și credincioși se mărgineau la un schimb grosolan, bazat pe interes. Zeul promitea, prin preoții săi, să fecundeze natura, să facă să germineze și să crească plantele, să înmulțească animalele, să biruiască animalele etc.; în schimb, trebuia să i se aducă jertfe. La atât se mărginea contactul omului cu divinitatea. Nici vorbă de o legătură intimă, de un raport filial, de o comuniune prin iubire, ca în creștinism.

Rugăciunea nu exista independentă de jertfă. De aceea, creștinarea slavilor nu a întâmpinat o rezistență deosebită, din partea unor astfel de adoratori, care nu se simțeau prea legați de zeii lor. Rezistența a fost îndârjită numai acolo unde încreștinarea slavilor însemna, în același timp, și înrobirea lor, cum a fost cazul pentru cei de la Elba și Oder.

Mai strâns legate au fost popoarele slave de credințele lor în demoni și de numeroasele practici vrăjitorești, pe care clerul ortodox, le-a combătut adesea fără succes, încât acestea dăinuiesc pe alocuri încă și astăzi, după 1.000 și mai bine de ani de la creștinarea slavilor.

Persistența credințelor și practicilor vrăjitorești ale vechilor slavi și asemănarea acestora cu unele credințe și practici superstițioase ale poporului român, actualizează marea problemă a înrâuririlor exercitate de credințele și practicile religioase și superstițioase ale popoarelor între ele.

Investigațiile de felul acesta ar da la iveală, în același timp și fondul păgân al nenumăratelor credințe superstițioase, care terorizează încă și astăzi sufletele oamenilor simpli, împiedicând, în general, progresul și încreștinarea reală și profundă a popoarelor.

Expansiunea slavilor a primit un accent puernic: spre est, spre vest și spre sud. În vest, grupurile germanice nu au opus inițial rezistență, ba chiar la sosirea slavilor teritoriile ocupate inițial de germanici în Europa Centrală erau deja părăsite, grupuri mari pornind spre vest și spre nord-vest. Ulterior, unele grupuri germanice s-au reorganizat militar și administrativ, recucerind o parte dinteritoriile abandonate inițial.

În anul 860, frații Chiril și Metodiu încep acțiunea de creștinare a slavilor. Anterior acestei date, ei călătoriseră la est de Marea Neagră, zona caucaziană, punând bazele unui alfabet, numit azi glagolitic. La scurt timp, discipolii lor au pus la punct un alt alfabet, pe care l-au numit chirilic, în memoria marelui cărturar care inventase un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavilor. Dialectul slav codificat prima oară de frații Chiril și Metodiu era cel din Salonic și din împrejurimi. Deși au existat multe speculații în jurul ideii că mama celor doi frați ar fi fost slavă, explicându-se astfel faptul că ei învățaseră limba înainte ca aceasta să fie codificată în scris, nu există nici un argument în sprijinul acestei idei. Talentul lor lingvistic a fost însă indubitabil, indiferent dacă slava au vorbit-o în familie sau au învățat-o de la populația slavă din zonă. Nu este ușor de reconstituit acel ansamblu de credințe și de obiceiuri ale slavilor. Creștinarea acestora a început în 860 și s-a încheiat, în liniile sale majore cel puțin, un secol mai târziu. Unii slavi s-au creștinat mai devreme decât au făcut-o în mod oficial conducătorii lor, așa cum ne lasă să înțelegem, ori să deducem, unele documente timpurii. Totuși, ca și în cazul altor popoare ale Europei, vechile credințe au supraviețuit.

Religia slavilor este și va fi un subiect de studiu, pentru toți cei care vor fi curioși să afle adevărul despre viața și modul lor de comportare, atât social cât și politic, dar mai ales religios.

Bibliografie

Izvoare

Cronica lui Nestor, Traducere G. Popa Lisseanu, Tipografia Bucovina, București, 1935.

Derjavin, N. S. , Slavii în vechime , București, Editura de Stat, 1949.

Paliga , Sorin , Mitologia slavilor, Editura Meteor Press, București, 2008.

Procopiu din Cezareea, Istoria secretă, trad. H. Mihăescu, ed. Gramar, 2006, București

Dicționare și Enciclopedii

Bertholet, Alfred, Dicționarul religiilor, inițiat de Alfred Bertholet în colaborare cu Hans von Campenhausem, ediție în limba română de Gabriel Decuble, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, 1995.

Bonnerjea, B. A. , Dictionary of Superstitions and Mythology, London, 1927.

Danilov , Ilie, Dicțonar de mitologie slavă, Editura Polirom, București, 2007.

Kernbach , V., Mituri esențiale, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

Kernbach , Victor, Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989 .

Petre , Z., A., Lițu, C., Pavel (coordonatori), Dicționar de mitologie greco-romană, Editura Corint, București, 2001.

Popovici , I., Enciclopedia descoperirilor geografice, București, 1975.

Vasile , P., Atlas istoric didactic, București, 2000.

Cărți de specialitate

Achimescu , Pr. Dr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, 2006.

Achimescu, Nicolae, Istoria si filozofia religiei la popoarele antice, Editura „Junimea”, Iași 1998.

Bautier , R.H. , The economic development of medieval Europe, London, 1971.

Bănescu , Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Ed. Anastasia 2000.

Berstein S., P., Milza, Istoria Europei, vol. 2, Iași, 1998.

Brezeanu , Stelian O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Albatros, București, 1997.

Butler , Alban , Paul Burns, Butler’s Lives of the Saints: February, Ed. Burns & Oates, Wellwood, Great Britain, 1998.

Butler, Alban , The lives of the fathers, martyrs, and other principal saints, vol. 12, Dublin, 1866.

Carpentier , J., Lebrun F. , Istoria Europei, București, 1997.

Chifăr , Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

Ciachir , Nicolae, Istoria slavilor, București, 1998.

Dvornik , F., Les Slaves. Histoire et civilisation de l'Antiquité aux débuts de l'epoque contemporaine, Paris, 1970.

Dvornik, Francis , Les Legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Imprimeria de Stat, Praga, 1933.

Dvornik, Francis, Slavii în istoria și civilizația europeană, București, 2001.

Crampton , R. J., Bulgaria, Ed. Oxford University Press, New York, 2007.

Evslin , Bernard, Ned Hoopes, The Greek Gods, Editura Scholastic Inc,1966.

Fletcher , Richard A. , The barbarian conversion: from paganism to Christianity, ed. Universității California, 1999.

Freeman , Edward A., The Historical Geography of Europe, ed. Longmans, Green & co., New York, 1903.

Gibbon ,Edward , Decline and Fall of the Roman Empire, vol. X, Ed. Thomas Y. Crowell & co., New York.

Glăjar, Ioan ,Mitologia slavilor, Editura Lider, București, 1955.

Hersak , Emil; Boris Niksic. Croatian Ethnogenesis: A Review of Component Stages and Interpretations (with Emphasis on Eurasian/Nomadic Elements.) Institute for Migration and Ethnic Studies, 2007 .

Ionescu, Anca Irina, Mitologia slavilor, Editura Lider, București, 2000.

Ionescu, Anca-Irina, Lingvistică și mitologie –contribuții la studierea terminologiei credințelor populare ale slavilor, Editura Litera, București, 1978.

Iorga, Nicolae , Istoria vieții bizantine, Editura Enciclopedică Română, 1974.

Iorga, Nicolae , Romîni și slavi, romîni și unguri, Editura Institutului Sud-Est-European, 1922.

Ivanov, V.V. ,V.N.Toporov, Le mythe indo-europeen du dieu de ;’orage poursuivant le serpent: reconstruction du schema, – Echanges et communication, Paris, 1970.

Jakobson , R. , The slavic god Veles an His Indo-European Cognates , Torino, 1969.

Knab, Sophie Hodorowicz , Polish Customs, Traditions, & Folklore , Hippocrene Books, New York, 1993.

Kondratieva, Tamara, Vechea Rusie, Editura Corint, București, 2000.

Leger , Louis , A History of Austro-Hungary from the Earliest Time to the Year 1889, Ed. BiblioBazaar, LLC, 2009.

Leger , Louis, Cyrille et Methode, Étude Historique sur la Conversion des Slaves au Christianisme, Ed. A. Franck, Paris, 1868.

Lübke , C. , Christianity and Paganism as Elements of Gentile Identities to the East of the Elbe and Saale Riversîn Franks, Northmen, and Slavs: Identities and State Formation in Early Medieval Europe, Editura Brepols, Turnhout, 2008.

Lung, Ecaterina, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală I, Europa Medievală secolele V-XV, Ed Fundației de mâine, 2003.

Manolescu , R., Societatea feudală în Europa apuseană, București, 1974.

Manolescu, R., Costache, V., Brezeanu, S., Cazan, F., Maxim, M., Istoria medie universală, București, 1980.

Mihălcescu , I., Istoria religiunilor lumii, Editura Cugetarea, București, 1946.

Mitrany , David, The Balkans – A History of Bulgaria, Serbia, Greece, Romania, Turkey, Ed. Read Books, 2008.

Onasch , K., Civilizația Marelui Novgorod, București, 1975.

Paliga S. , Eugen S.Tudor, Lingvistica și Arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.

Popa , N. Șt. , Rușii. Istoria culturii și civilizației sec. XI-XVII, Constanța, 2000.

Robinson , Henry The Conversion Of Europe, ed. Longmans, Green & Co., Londra, 1917.

Rybakov , Boris Ancient Slavic Paganism, Moscow, 1981.

Schaff , Philip, History of the Christian Church, volumul 4, Ed. BiblioBazaar, LLC, 2009.

Szyjewski , Andrzej, Slavic Religion, WAM, Kraków, 2003.

Tokarev, S. A. , Religia în istoria popoarelor lumii , ediția a III-a, Ed. Politică, București, 1982.

Treadgold , Warren T. A history of the Byzantine state and society, Ed. Stanford University Press, Stanford, 1997.

Tucker, Ruth, From Jerusalem to Irian Jaya: a biographical history of Christian missions, Ed. Zondervan, Michigan, 2004.

Reviste și Studii

Brutzkus , J., The Khazar Origin of the Ancient Kiev , în rev. The Slavoinic and East European Review, nr. 22, 1944.

Constantelos , Demetrios J., The Conversion of Russia to Christianity in the Light of Greek Missionary Activity Among the Slavs , în rev. Greek Orthodox Theological Review, vol. 33, nr. 4, 1988.

Cozmoiu, A., Geneza mitului, în „Studii Teologice”, nr. 5-6,1957.

Glăjar, Ioan, Religia slavilor răsăriteni, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1952.

Ivan, Prof. Dr. Iorgu D., Evanghelizarea slavilor, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1965.

Ivanov , V.V. ,V.N.Toporov, A comparative study of the group of baltic mythologic term from the root *vel – , Revista Baltica, nr 9, 1973.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Creștinarea rușilor în lumina noilor cercetări istorice, în „Studii Teologice”, nr. 5-6 ,1957.

Rezuș , Pr.Prof. Petru, Religia slavilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1950.

Sârbu , Prof. Univ. Dr. Corneliu , Câteva date despre religia slavilor vechi , în „Mitropolia Banatului”, nr 9-10, 1959.

Șesan , M., Slavii, creștinismul și Roma ,în Mitropolia Moldovei și a Sucevei, nr 1-2, 1961.

Șesan, M. , Despre chirilică și glacolitică , în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1959.

Vasilescu , Diacon Prof. Emilian, Religia Slavilor în Studii teologice, nr. 7-8, anul II, 1950.

Vasilescu , E., Importanța descoperirilor arheologice din Uniunea Sovietică pentru studiul istoriei religiilor, în’’Studii Teologice’’, VII,1955.

Surse de Internet

Babuș, Emanoil , Aspecte ale istoriei si spiritualității Bizanțului, ediție electronică.

Dragnea , Mihai, Care erau zeii slavilor , http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html

Pinter Zeno-Karl, Ioan Marian Țiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală,2004, ediție electronică, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/8b.htm.

Theodorescu , Răzvan, Specificul politic și cultural al Europei de Sud-Est, curs de Relații Internaționale și Studii Europene.

Anexă

Fig. 1. Zeul Perun, M., Dragnea, Care erau zeii slavilor, http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html, consultat la data de 3.04.2014;

Fig. 2. Zeul Svarog, http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html, consultat la data de 3.04.2014;

Fig. 3. Zeul Veles, ibidem;

Fig. 4. Zeul Hors, ibidem;

Fig. 5. Zeul Dajbog, ibidem;

Fig. 6. Zeul Stribog, ibidem;

Fig. 7. Zeița Mokos, ibidem;

Fig. 8. Zeul Ilaria, ibidem;

Fig. 9. Reconstituiri ale sanctuarelor pagâne de la Perin, lângă Novocorod și cel de la Krasnogorkoje, S., Paliga, Mitologia slavilor, Editura Meteor Press, București, 2008, p., 42

Fig. 10. Reconstituirea sanctuarului de la Arkona, insula Rugen, estul Germaniei, ibidem, p. 48;

Fig. 11. Reconstituirea unei ceremonii dedicate lui Perun în sanctuarul descoperit în apropierea râului Volchov din apropierea lacului Ilmen. Ulterior Santuarul a fost distrus de patriarhul Akim, ibidem, p. 38;

Fig. 12. Reconstituirea unui ritual de înmormântare, al slavilior răsăriteni din anul 922, conform descrierii călătorului arab Ibn Fadhlan.Potrivit datelor prezentate, ar fi un amestec de obiceiuri slave și germanice. Decedatul era incinerat pe o barcă împreună cu ofrande și o sclava vie, ibidem, p. 32;