Religia Si Stiinta
Lucrare de licență
Religia și știința.
Sensul filocalic al cunoașterii.
Cuprins
Considerații preliminare
II. Religia.
Concept și percepție. Omul religios și omul nereligios
III. Știința.
Stigmatul nereligiozității. Omul de știință, ideologizarea și problematica ateismului
IV. Religia și Știința.
Iudaismul
Hinduismul
Budismul
Islamismul
Creștinismul
V. Știința și Adevarul.
Câmpul electromagnetic. Lumina naturală
Teoriile relativității
Fizica cuantică
Teoria „Big Bang”
Genetica umană. ADN-ul și codul genetic
Principiul antropic
Psihologia spirituală
VI. Ortodoxia și știința.
Extazul și nevoința. Sensul filocalic al cunoașterii
Teologia ca explicitare. Știința mântuirii și mântuirea științei
VII. Concluzii
Surse bibliografice
„Șimțirea care reține rațiunile duhovnicești din lume unificate prin mijlocirea rațiunii, duce la starea șimplă
a minții care se odihnește în Dumnezeu.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul
I. Considerații preliminare.
Această lucrare a pornit din punctul în care am observat că în baza descoperirilor științifice ale ultimilor ani, în special în domenii ca fizica, biologia sau științele antropologice, oamenii de știință contemporani își pun tot mai mult întrebări cu nuanțe metafizice, convergând în principalele domenii ale științei înspre ideea că universul nu va putea fi niciodată perfect cognoscibil, pe fondul unei adevărate fascinații manifestată din ce în ce mai amplu în majoritatea domeniilor de cercetare față de complexitatea și raționalitatea tuturor lucrurilor.
Se poate spune că acolo unde scopul urmărit este exclușiv cunoașterea, savanții cei mai mari ai ultimelor decenii au început tot mai mult să afirme, să accepte și chiar să admire misterul omniprezent în creație. Cercetând, am gășit nenumărate exemple (unele neașteptate) în acest sens – câteva le vom prezența și în decursul acestei lucrări.
A doua premisă a umilului nostru demers se referă la faptul că în cadrul mediului religios practicant, se constată o conșiderabilă carență la nivelul percepției intențiilor adevăraților oameni de știință, din cauza devierilor progreșive înregistrate de noile cuceriri ale tehnologiei, care au deturnat știința de la adevăratul ei sens – cunoașterea, înspre scopuri utilitariste și consumiste. Urmărindu-se exclușiv creșterea confortului vieții, a vandabilității produselor și maximizarea profiturilor, o mare parte din activitățile de cercetare nu au mai rămas orientate pe cunoașterea celor create de Dumnezeu, ci s-au axat pe invenții noi care să servească exclușiv profitului și puterii – cel puțin acestea au fost în secolul XX cele mai finanțate proiecte de cercetare și prin urmare, și cele mai vizibile. Dar adevărata știință este cea nepervertită de aceste interese, este știința care în fundal obține marile descoperiri despre creație și provoacă marii pași înainte ai omenirii. Acesta este segmentul de elită al științei, cel care slujește în primul rând adevărului – așa cum și teologia are vocația să o facă și așa cum a făcut-o dintotdeauna, mai ales prin Sfinții Părinți creștini, care putem spune că au făcut uz în activitatea mișionar-apologetică de toate cunoștințele tehnice și filozofice ale vremurilor lor. O conjuncție implicită dar îndrăznim să afirmăm, poate insuficient conștientizată.
Cea din urmă și poate cea dintâi premisă a demersului nostru provine din sfera mișionar-apologetică a zilelor noastre, unde în practică experiența a demonstrat că o bună cunoaștere a conceptelor, modelelor și modalităților de exprimare specifice unei conjuncturi concrete guvernate de un anumit conținut cultural, poate optimiza comunicarea și poate improspăta încrederea reciprocă cleric-laic, influențând decișiv rezultatele activității de catehizare și coagulare a unei comunități, prin transmiterea actualizată și receptarea corespunzătoare a prescripțiilor religioase.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încerca să propunem o atitudine generică de uimire rațional-afectivă, atât în contemplarea măreției covârșitoare a frumuseților creației, cât și în conștientizarea complexității fascinante a raționalității tuturor celor create. Nedihotomic, nedisociativ, numaidecât în Adevăr și în orto-credință. Fără a strivi corolele de minuni, ci cu nesfârșită recunoștință pentru misterul care le naște și cu negrăită bucurie pentru inepuizabila îmbrățișare imanentă a omniprezentului Meșter al dragostei, Care pe toate ni le-a plăsmuit după modelul Său, spre înveșnicire.
Crezul acestei lucrari este urmatorul:
“Pe calea cunoașterii prin <<trup și sânge>>, străluminările de fericire pot fi accesate numai prin deschidere afectivă. Se cuvine să fim senșibili la minunăția frumuseților creației și să o cuprindem în inimi fără rezerve scepticist-reducționiste, receptând-o ca pe un mare dar primit din partea Creatorului nostru dintr-o inepuizabilă dragoste părintească. Înțelegând rațional complexitatile acestui dar, uimirea noastră continuă însoțită de afectivitatea recunoștinței tipice copilului care se bucură de atenția părintelui său, aceasta este atitudinea pe care o propunem în cercetarea de orice fel, având conștiința că în orice domeniu s-ar desfășura, ea nu ne înfățișează decât încă o interfață fascinantă a Creatorului nostru veșnic iubitor.”
(Extras din capitolul „Extazul și nevointa. Sensul filocalic al cunoasterii”, p.54)
II. Religia.
Concept și percepție. Omul religios și omul nereligios.
Referindu-se la structura ontologică a omului, Sfântul Apostol Pavel menționează noțiunile de trup, suflet și spirit1. Dar spiritul nu este înțeles ca un al treilea element constitutiv în sens trihotomic, ci ca acea parte superioară și înțelegătoare a sufletului omenesc, pe care Sfinții Părinți o definesc ca „nous” (minte) și care constituie facultatea cunoscătoare a sufletului, prin care omul se deosebește de toate celelalte vietăți, având poșibilitatea să acceseze realități și informații de nivel superior celor din imediata contingență. În același grad de potențialitate avantaj și handicap, datorită liberului arbitru al fiecăruia, acest instrument operează marile diferențe individuale de opțiune paradigmatică și este pricipala cauză și subiect al categoriilor religiei. Chiar dacă această „minte cunoascatoare”, care ține de sufletul omului, nu este niciodată complet separată de „inima șimțitoare”, care ține de trup, categoriile religiilor de orice fel se adresează, cel puțin cantitativ, mai amplu părții cugetătoare a sufletului, ca înaintemergător în procesul de îndrumare a persoanei pe calea adoptării unui set de valori existențiale filosofice și morale, la care sunt atașate, în diferite proporții în fiecare religie, și modalitățile de participare mistică la adevărurile esențiale proclamate. Iată de ce nu se poate închipui o abordare riguroasă a conceptului de religie fără a avea în prim plan domeniile „nous”-ului și al „liberului arbitru”, care la nivel individual modulează acest concept în funcție de conștiința și bagajul cultural al fiecăruia. Sfânta Scriptură ne spune că „Inceputul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”. Omul fără Dumnezeu, neștiutor și separat de comuniunea cu Creatorul său, nu a căutat sensuri, ci a căutat protecție. El a înțeles că nu are acces la controlul elementelor și proceselor naturale din jurul lui, că acestea sunt prea complexe ca să fie aleatorii și că trebuie să existe o Ființă mult mai puternică decât el, care le-a creat și le controlează pe toate și căreia din instinct de conservare nu ai altă variantă rațională imediată decât să-i arăți supunere. Acesta a fost începutul înțelepciunii, momentul revelației naturale primordiale. Acesta a
fost primul stadiu al omului credincios, care a formulat această regulă de conduită cultică pe care ______________________________________________________________________________
1 1 Co 2, 14-15; 15, 45; Ga 5, 17
apoi a comunicat-o și celorlalți: supunerea față de Creator – pe care neavând încă revelația supranaturală, l-a închipuit idolatru acolo unde gradul de cunoaștere din respectivul moment istoric i-a permis (preponderent în forțele naturii). Dar acesta încă nu era omul religios. Cunoscutul teolog american John Haught spune că religia a apărut în cultură celor fără Dumnezeu atunci când omul a realizat că, din varii motive, credința poate slăbi, având nevoie de o motivație conceptuală pentru a o „reincarca”1. El a devenit religios abia din momentul în care cugetând la sensurile de dincolo de realitatea contingenta, a formulat dogme teleologice la care a atașat apoi dispoziții de conduită morală și manifestări cultice organizate care i-au menținut alimentată credința. Toate acestea s-au diseminat ulterior pe arii extinse, fapt ce a determinat și cunoscutele variațiuni de conținut în spațiu și timp, pe conșiderente de diferențiere economică, culturală și de organizare socială. Ce a urmat se știe, la vremea potrivită Creatorul i s-a revelat poporului pe care și l-a ales, arătându-și puterea prin modificarea legităților anumitor procese naturale; El a comunicat personal reprezentanților acestui popor o serie de informații (dar numai pe cele relevante2) despre Șine, despre funcționarea celor create și despre scopul final al acestora (spiritualizarea întregii creații), indicând omului (deja) religios ce are de făcut pentru a rămâne în interiorul acestui scop, practic îndreptând și actualizând în amănunt acel set de dogme și reguli morale și cultice pe care-l stabilise omul religios în prima instanță. Totul culminând, deșigur, cu exemplul suprem și desvarșit de conduită religioasă, arătat chiar de El Însuși prin coborârea în trup omenesc sub forma persoanei divino-umane Iisus Hristos prin care a finalizat tot ce rămăsese de transmis omului (inclușiv harul Său) în vederea călăuzirii întregii creații către spiritualizare, după care a ales un grup de oameni care să transmită mai departe aceste lucruri în toată creația, sub permanenta Sa așistență. Aceștia au fost cei doisprezece apostoli și urmașii lor până la preoții din zilele noastre. Totuși cu toată această desfășurare de forțe, în pofida atotputerniciei Sale, Creatorul a lăsat mereu la latitudinea „nous”-ului fiecărei persoane dacă va alege sau nu să adopte învățăturile revelate, oferind tuturor cu atâta generozitate opțiunea total liberă pentru a fi un om religios sau un om nereligios.
_____________________________________________________________________________
1 Haught, John F. “Știință și religie – de la conflict la dialog” Eonul Dogmatic, Bucuresti, 2002, p.16
2 Mantuitorul le spune ucenicilor: „Inca multe am a va spune, dar nu le puteti purta acum” (Ioan 16,12)
Dar ce a determinat totuși după Întrupare apariția omului nereligios? Iată un pasaj sugestiv prin care Alexandru Mironescu, om de știință, intelectual de marca și membru al „Rugului Aprins”, ne oferă un relevant indiciu asupra stării de fapt din jurul anului 1000:
„Creștinii, e drept, ieșiseră de multe sute de ani din catacombe. Biruiseră toate împotrivirile păgânești și răsturnaseră un temut imperiu. […] Dar înflăcărarea lor, în loc să se potolească, încă mai mult se aprinsese, pentru că triumful era în ochii lor răsplată de la Dumnezeu. […] Închipuiți-va ce a putut să fie în vremea aceea, pe povârnișul unei misterioase tenșiuni interne, așteptarea a două a Mântuitorului. Nimeni nu statornicise vreun termen, dar zvonul prinsese și contaminase toată lumea occidentală. Și n-a fost glumă. […] Duceți dumneavoastră cu închipuirea, mai departe, desfășurarea acestui uimitor și grandios spectacol, că să înțelegem ce s-a petrecut în sufletul acelor oameni, când – în dangătul clopotelor din puterea nopții, care vestea sfârșitul a o mie de ani, care trebuia să fie sfârșitul lumii – Hristos n-a venit! […] Ceva s-a surpat, atunci, în sufletul oamenilor. […] O nouă lume însă a început din noaptea aceea, iar procesul izbucnit acum appuiți-va ce a putut să fie în vremea aceea, pe povârnișul unei misterioase tenșiuni interne, așteptarea a două a Mântuitorului. Nimeni nu statornicise vreun termen, dar zvonul prinsese și contaminase toată lumea occidentală. Și n-a fost glumă. […] Duceți dumneavoastră cu închipuirea, mai departe, desfășurarea acestui uimitor și grandios spectacol, că să înțelegem ce s-a petrecut în sufletul acelor oameni, când – în dangătul clopotelor din puterea nopții, care vestea sfârșitul a o mie de ani, care trebuia să fie sfârșitul lumii – Hristos n-a venit! […] Ceva s-a surpat, atunci, în sufletul oamenilor. […] O nouă lume însă a început din noaptea aceea, iar procesul izbucnit acum aproape o mie de ani dăinuie încă sub ochii noștri. […] Așa numită renaștere cât și chipul omului modern le aflăm, credem noi, acolo, în embrion. […] Omul s-a hotărât cândva să renunțe la bucuriile incomparabile ale paradisului ceresc, pentru a le caută cu perseverență, prin toate mijloacele iscușite ale minții, pe cele din viață aceasta”.1
În aceste condiții, nu este de mirare că teologia apuseană a fost nevoită să apeleze la o remaniere prin care concepția platonică a valențelor negative ale materiei a fost înlocuită cu cea aristotelică, diametral opusă. Practic, dacă până atunci teologia dominată de platonism se axă pe eliberarea omului din legăturile carnale ale naturii pentru a migra către lumea perfecțiunilor divine, în nouă teologie scolastică bazată pe aristotelism, omul se reconcentreaza pe lumea văzută, pe cercetarea și valorificarea ei.
Renașterea din secolele XII-XIII va aduce înflorirea acestei scolastici, dezvoltând ideea unei ordini naturale din care se exclude prezența divină, pentru că mai apoi lluminismul să postuleze o epocă a rațiunii prin care centrul de greutate al cunoașterii se transfera de la Dumnezeu la om „și prin rațiune înțelegeau, esențial, acele forțe analitice și matematice prin care ______________________________________________________________________________1 Alexandru Mironescu, Certitudine și adevar, Harisma, 1991, pp 27-28
omul poate ajunge (cel putin ipotetic) la o ințelegere completa a realitații, in toate formele ei, devenind astfel stapânul deplin al naturii.”1 Mircea Eliade are câteva observații importante in legatură cu omul religios și cel nereligios in cartea sa „Sacrul și profanul”2 aratand ca omul nereligios provine din cel religios și ca oricare ar fi traiectoria sa profană, el nu se întâlnește niciodată în stare pură, concluzionand ca indiferent de gradul de desacralizare a lumii, omul care a adoptat o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul sau religios. Astfel, dacă spre exemplu in viața omului religios spațiile sacre au o determinare clară și consacrată, se poate spune ca și in viața omului nereligios intervin subtil anumite valori anamnetice reminiscente ale experiențelor religioase ale spațiului – mai există locuri privilegiate, care se diferențiază de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri păstrează, chiar și pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepțională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte” ale universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decât aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi. Din punct de vedere al timpului, pentru omul religios acesta nu este nici omogen, nici continuu, având o structură de tip circular. Omul religios cunoaște intervale de timp sacru, în cadrul cărora participarea religioasă implică ieșirea din durată temporală „obisnuită” și reintegrarea în timpul sacru actualizat de acea participare. Omul nereligios poate și el cunoaște o anumită discontinuitate a timpului, un „timp festiv” al ieșirii din activitățile de rutină, așa-zisul timp liber afectat activităților recreative și de divertisment (care de fapt consumă în loc să alimenteze bagajul spiritual al persoanei), chiar dacă are o structură mult mai liniară decât în cazul timpului sacru al omului religios. Această liniaritate este de fapt și cea care aduce sentimentul implacabilului în pșihologia omului nereligios, care percepe timpul că având un început cert și mai ales sfârșitul cert, înțeles că moment care marchează în mod fatal încetarea totală a existenței. Sub aspect psihologic, este important de amintit faptul că omul religios are un comporta-
______________________________________________________________________________
1 Newbigin, Lesslie, Foolishness to the Greeks. The Gospel and western culture, WCC Misșion Series, Geneva, 1986, p.25
2 Eliade, Mircea. "Sacrul și profanul.", Humanitas, 1995
ment preponderent mimetic, urmărind asemănarea cât mai amplă a acțiunilor lui cu cele ale sfinților și conferind valoare comportamentului uman, atât în sferă privată cât și în cea publică, cu precădere pe criterii de asemănare cu exemple ale unor personalități religioase virtuoase asumate că și exemple demne de urmat. Deviza generică a omului religios este „Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micsorez”1 în vreme ce pentru omul nereligios, criteriile fundamentale de evaluare a comportamentului uman sunt în primul rând de natură utilitarista și consumista, având în prim plan satisfacerea nevoilor individuale proprii sub toate aspectele conștientizate. Așa cum am arătat anterior, chiar dacă mai ales la nivel de percepție semantica starea de a avea o anumită credința este așimilată stării de religiozitate, acest lucru nu este în mod automat adevărat. Omul începutului, chiar dacă avea credința că există un Creator al sau și a toate, căruia trebuie să i se supună, această nu făcea din el un om religios atâta timp cât nu adoptase și dogmă, conduită morală și componența cultică.
John F. Haught afirmă că există o categorie de oameni morali care „cred că există ceva care are o semnificație supremă, chiar dacă acel ceva ar fi doar căutarea adevărului, a cinstei sau chiar metodă stiintifica”2. Referindu-se apoi la religiozitatea nespecifică pe care aproape fiecare o are într-o anumită masura”3, teologul american exclude totuși acceptarea acestor atitudini că și comportamente de tip religios.
„Rezultatele științei sunt acceptate însă de majoritatea oamenilor tot printr-un act de credința: ele exprimă concluziile unui grup restrâns de oameni de știință pe care ceilalți le acceptă fără a avea poșibilitatea de a le înțelege. De exemplu, nu toți înțeleg ecuațiile teoriei relativității generalizate a lui Einstein sau ecuațiile teoriei cuantice, dar toți acceptă că aceste ecuații reflectă fenomene reale. Este o adevărată credința, încrederea în cei care au formulat aceste ecuații…”4 În legătură cu aceste categorii, Mircea Eliade introduce șintagmă: „omul areligios”, pe care-l caracterizează prin faptul că deși poate fi un om virtuos din punct de vedere moral, el respinge transcendența, conșiderând sacrul o piedică în calea împlinirii sale.
______________________________________________________________________________
1 Ioan 3,30
2 Haught, John F. “Știință și religie – de la conflict la dialog” Eonul Dogmatic, Bucuresti, 2002, p.18
3 Ibidem, p.18
4 Popescu, Dumitru, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 64
Omul areligios poate avea credința în felurite abstracțiuni, dar are că obiectiv declarat eliberarea totală de orice urme de religiozitate, pe care le conșideră superstiții ale strămoșilor săi. Totuși, și omul areligios în stare pură este conșiderat un fenomen extrem de rar, având în vedere că și el este urmașul omului religios și că în orice fel de societate ar trăi, indiferent de gradul de secularizare al acesteia, încă abundă miturile și comportamentele religioase, de la mediul profeșional până la cel artistic și mediatic. De subliniat conșiderăm diferență fundamentală și definitorie dintre omul religios și omul nereligios (omul areligios fiind o specie evoluata a acestuia). Diferență constă în atitudinea în față suferinței și a morții. Omul moral (nereligios sau areligios) poate avea o viață echilibrată și o conduită socială ireproșabilă, atâta timp cât toate funcționează conform așteptărilor lui. Dezechilibrele pșihice accentuate apăr însă atunci când șituația „scapa de sub control”, când intervine o boală gravă sau o altă problemă neașteptată, moment în care în afară religiei sunt greu de gășit explicații și soluții satisfăcătoare, tocmai din motivul că ele nu sunt căutate dincolo de nivelul contingent, unde ele rezidă. „Nous”-ul nu este foloșit în scopul lui ontologic a accesarea realităților transcedentale, iar în acest caz aspectele paradigmatice ale omului se îndreaptă mai mult spre categorii ale regnului inferior celui uman, cu toate neajunsurile comportamentale ce pot rezultă atât la nivel individual cât și la nivel social. Percepția omului religios este însă cu totul alta. El știe că toate marile răspunsuri ale omenirii au legătură cu transcendență și este conștient că există o ordine superioară celei contingent-perceptibile și acceptă că la înțelegerea integrală a acestei ordini superioare în viață această nu are acces. Prin urmare se împăca detașat cu orice șituație bună sau rea prin care trebuie să treacă, văzând-o că pe o nouă oportunitate de îmbunătățire personală și progres spiritual.
Omul religios știe că realitatea lui se află într-o permanență conexiune dinamică cu toate celelalte realități contingente și transcendente prin energiile divine subtile imanente întregii creații și are convingerea că rolul unei experiențe punctuale pe care o parcurge nu ar putea fi înțeles decât prin cunoașterea ansamblului tuturor acestor realități. Omul religios înțelege de ce dispune de „nous” și-l folosește că atare, știind că acesta funcționează cu atât mai deplin cu cât conexiunea cu „inima sa șimțitoare” este maximizată, că premisă a permanentizării încă din aceasta viața a comuniunii transcedentale cu Creatorul său iubit care-i oferă permanent motive să se afle într-o nesfârșită stare de uimire rațional-afectivă față de El și de creația Sa. În consecință, omul religios acceptă cu mulțumire tot ce i se întâmplă pentru că își înțelege rostul pe lumea această, pe care o conșideră o continuă repetiție pentru lumea de dincolo, unde se va află în veșnică și amplă comuniune cu Creatorul sau iubit.
Pentru această, el nu se teme nici în față suferințelor, nici în față morții, știind că acestea nu sunt decât treceri către marea și mult așteptată întâlnire cu Cel ce din dragostea Să inepuizabilă a creat toate frumusețile și bunătățile acestei lumi că preinchipuire arhetipala a negrăitelor bucurii ale lumii de dincolo, unde atunci când va fi pregătit, omul religios știe că va fi luat de Creatorul tuturor pentru a se înfruptă împreună cu toată creația spiritualizată în comuniune veșnică din toate.
III. Știința.
Stigmatul nereligiozității. Omul de știință, ideologizarea și problematica ateismului. Atitudini contemporane.
Nu putem începe studiul asupra motivelor detașării temporare a științei față de religie fără a ne opri în primul rând la momentul Galileo Galilei, despre care marele savant contemporan Stephen Hawking afirmă că „poate mai mult decât orice altăpersoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”1 Dar de unde a pornit această eroare istorică? Profesorul Dumitru Popescu arată că teologia scolastică a secolelor XVI-XVII, având tendința de a tutelă științele naturale în calitate de știință sacră, a confundat cosmologia depășită a antichității (ptolemeica) cu cosmologia biblică.2 Acesta a fost motivul pentru care, din păcate prin inchiziție, biserica apuseană l-a obligat pe Galileo Galilei să-și retracteze teoria să bazată pe observație și calcul, că pământul se învârtește în jurul soarelui, în favoarea teoriei susținute de teologia scolastică a vremii, că soarele se învârtește în jurul pământului. În al doilea rând, trebuie menționat aici modul în care scolastică apuseană ajunsese să vorbească despre Dumnezeu că și cum El ar rămâne total exterior universului, o concepție extrinseca a raportului dintre creație și Creator, concepție care avea să se întoarcă în scurt timp împotrivă teologiei, pornind de la următorul fapt:
„Din momentul în care luminismul a decretat că știință este mijlocul prin care omul poate domina natura, a introdus automat o adverșitate între omul de știință și natură”.3 Dar natura fiind creația lui Dumnezeu – perceput absent, conform scolasticii, omul de știință a transferat conceptual adverșitatea să față de creație în adverșitate față de Creator, inducând ideea ocupării unui „teren al nimanui”, de care stăpânul-proprietar nu mai este interesat sau oricum nu se mai ocupă.
______________________________________________________________________________
1 Hawking Stephen, Galileo and the Birth of Modern Science, American Heritage's Invention & Technology, 2009, Vol. 24, Nr. 1, p. 36
2 Dumitru Popescu, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 14
3 Ibidem, p. 16
Plecând de aici, omului de știință i-a fost indusă prin ideologiile ateiste ale următoarelor secole o poziție de superioritate asupra creației, pe care s-a șimțit tot mai mult responsabil să o supună, această devenind, până spre jumătatea secolului XX (mai precis până la descoperirile mecanicii relativiste și ale fizicii cuantice), menirea generică asumată de mediul științific al epocii. Facil de înțeles cum în timp și cu alimentare ideologică corespunzătoare, această atitudine de superioritate a omului de știință față de creația lui Dumnezeu s-a transpus inductiv și asupra adepților Lui, care în aceste condiții, pe bună dreptate au catalogat știință în toată această perioadă că pe un domeniu al nereligiozității. Astfel se explică și modul în care știință a ajuns să fie atât de amplu percepută (și foloșită în mare parte) că instrument al ateismului (înțeles că formă de ideologizare a paradigmei areligioase) de toate tipurile, pe fondul discrepanțelor dintre omul religios și omul nereligios, care au caracterizat structural întreagă evoluție istorică al celui de al doilea mileniu, atât la nivel politic, cât și economic și social. Constatând respingerea omului religios, omul de știință a gășit în tabără omului nereligios poșibilitatea emancipării sale, chiar dacă această a creat o nedorită alipire de o serie de ideologii nedorite, fiind împins pe alocuri spre atitudini luciferice prin care accentul de pe cunoașterea naturii a căzut pe supunerea ei, provocând uneori aservirea științei unor interese politico-economice de grup în pofida intereselor generale de progres ale întregii umanități.
Dar cum s-a petrecut aceasta pervertire ideologica a ratiunii omului de Știința? „O data cu renasterea și luminismul, omul s-a angajat intr-un efort de autonomizare a ratiunii – sub forma cugetarii libere, sau mai degraba a negativismului – fata de teologie și Dumnezeu. Noul umanism, antropocentric, se voia independent de orice realitate și criterii transcendente. Ca, insa, orice ideologie construita in afara lui Hristos, umanismul modern se transforma fatal in subumanism și antiumanism, fapt dovedit cu prisoșinta in atrocitatile revolutiei franceze (1789), in revolutiile din secolul XIX și mai cu seama in sangerosul secol XX.”1 Acest proces de autonomizare a rațiunii a culminat în secolul XIX (cunoscut în istorie drept veacul ateismului, potentat de darwinismul deformat ideologic și de ideologiile _____________________________________________________________________________________________________________________ 1 Dumitru Popescu, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 61 materialiste) cu apariția pozitivismului, curent filosofic care atribuia științei puteri nelimitate, chiar de natură spirituală conform filozofului francez Auguste Comte, care „este unul din promotorii de bază ai acestei ideologii. În Cours de philosophie poșitive (1842) sunt afirmate trei stadii ale cunoașterii: teologic, metafizic, pozitivist. Pentru el, știință este adevărată credința și bază spirituală a ordinii sociale, << atât timp cât va dură pe Pământ activitatea speciei noastre >>”1 Se observă aici caracteristică elementară a oricărei ideologii: pentru a fi convingătoare, are nevoie de un vector conceptual motivațional, o componența verticală care nu poate avea decât o structură de tip spiritual. Iar pozitivismul, vrând să elimine orice tendința paradigmatica religioasă, și-a definit acest vector însăși din domeniul palpabilității prin excelentă – așa cum încă era înțeleasă știință în acele vremuri. Prin componenta ei filosofică, pozitivismul a îndepărtat știință de realitate, făcând-o să ignore partea transcendență a acesteia. Dar important în acest context este că nu oamenii de știință au fost cei care au provocat acest proces izvorât din proclamarea autosuficienței științei, ci filozofii și ideologii, respectiv reprezentanții scientismului, care a devenit ideologia care a preluat realizările științei, creînd mai apoi un climat de euforie exacerbată și încredere naivă în progresul ce s-ar putea atinge exclușiv prin puterea omului. Pe acest fond și în acest cadru puternic alimentat ideologic, a apărut și ateismul științific, filosofia marxistă și tot ce a decurs din acestea în decursul secolului XX, generând o societate modernă puternic secularizată în care, tot ideologic, științei i se atribuie un caracter obiectiv iar religia este izolată în sferă subiectivului, fiind conșiderată o afacere strict personală. „Ateismul concret, nevertebrat, dar practic, nu are nici un conținut metafizic propriu și nu oferă in chip suficient nici o explicație constructivă asupra existenței. Iată de ce ateismul academic nu se așează la capătul unei reflecții, ci doar la inceputul acesteia, sub forma unei afirmații gratuite. Șimplificat in acest mod, ușurat de orice căutare metafizică și coborit in mulțime, ateismul scientist incearcă să dea seama asupra lumii, fără ajutorul vreunei divinități.[…] Etica ridică aici o anumită dificultate. Este vorba de problema temeiului moral și a
______________________________________________________________________________
1 Lonchamp, Jean-Pierre, Science et croyance, Desclee de Brouwer, Paris, 1992, p. 146
imperativelor sale. Este vorba, de asemenea, conform psihologiei abisale, de rezistenta subconștientului fată de ordinea voinței, fapt pe care Sfântul Pavel l-a exprimat în felul său, scriind: << Nu fac binele pe care îl voiesc, ci fac răul pe care nu-l voiesc >>”.1 Unul din falsele mituri ale ideologiilor secularizante, prin care s-a obținut un puternic efect pervers la nivelul maselor, este prezentarea că și deviza biblică a afirmației apocrife „crede și nu cercetă!”. Este de reflectat asupra motivelor pentru care omul religios nu a contrabalansat corespunzător această șituație prin promovarea îndemnului biblic pe care, dimpotrivă, Iisus Hristos ni-l adresează tuturor, încurajându-ne hotărât pe calea cunoașterii și a certificării: „Cereti și vi se va da, bateți și vi se va deschide, căutați și veți află!” Cu atât mai mult cu cât omul religios este conștient de faptul că mentalitatea lui transcedentală îl pune în față adevărurilor ultime, stimulându-l continuu spre a obține răspunsuri la întrebările fundamentale. Câteva conșiderații concluzive în privință acestor aspecte primim din partea marelui teolog Paul Evdokimov, care în cartea să „Iubirea nebună a lui Dumnezeu” scrisă în vremuri de plină ascenșiune militant-ateista, afirmă: “In Evul Mediu, popoarele au fost adesea convertite in masă, ca niște comunități politice chemate la ordinul suveranilor și sub ascuțișul sabiei. Necredința secolului al XVII-lea s-a afirmat ca reacție la scandalul unui Dumnezeu impus și al unei religii forțate. Acesta este <<coșmarul Binelui șilit>>, și orice Bine șilit se transformă in Rău.” “In mentalitatea modernă, intr-o lume post-creștină, desacralizată și secularizată, Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită.” “Structura mentală și afectivă a vremii noastre este specific atee. Preșiunea mediului social și a culturii secularizate sunt atat de mari incat, pur și șimplu, omul nu mai este interesat de religie.” “Marii teologi, dimpreună cu părinții Conciliului Vatican II afirmă că teologia ultimelor veacuri a pierdut șimțul misterului, s-a constituit intr-o speculație abstractă despre Dumnezeu, incetind să mai fie gindire vie întru Dumnezeu. Marcel More o spune in felul său: <<Cuvantul unor oameni care s-au tolănit, nu știu cum, dar foarte comod, peste Cruce, nu mai poate avea nici o trecere…>>”
______________________________________________________________________________
1 Evdokimov, Paul. "Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad." Baconsky, T., Editura Anastașia, București (1993), p. 8
“Piedica se ascunde in masa amorfă a credincioșilor, pentru că nu atit creștinii trăiesc intr-o lume atee, cit ateismul trăiește in interiorul creștinilor. Nu există nici un nucleu in jurul căruia să se adune o mai densă ignoranță decit cel a ideii de Dumnezeu așa cum apare ea in acest mediu comun.” “In <<Sentintele>> sale, Sfantul Irineu precizeaza ca șingurul pacat veritabil este acela de a fi <<neșimtitor fata de Cel Inviat>> (Sent. 118).”1
Am conșiderat oportună înșiruirea fără alte ingerințe a acestor citate deoarece a comenta scrisul lui Paul Evdochimov este un demers pe care-l conșiderăm mai vrednic de cinstit prin tăcere decât prin afirmații care oricum nu ar putea adaugă prea mult conținut relevant, mai cu seamă că ceea ce am intenționat să subliniem a fost acea conjunctură atât de expreșiv descrisă de marele teolog rus: o conjunctură în care pe de o parte ateismul militant de filon scientist era în floare, cu oamenii de știință ce păreau a se complace în această șituație deoarece le oferea o poziție socială prestigioasa aducătoare de multe beneficii pe toate planurile, iar pe de altă parte oamenii religioși au ajuns să se complacă într-o ignoranța amorfă densă și autosuficiență pe care Paul Evdokimov o vede că pe o infiltrare a structurii mentale și afective de tip ateist până și în mentalitatea și trăirea omului religios. Și totuși, deși pe acest fond toate păreau să meargă într-o șingură direcție, în mod uimitor și total neașteptat, o schimbare fundamentală se petrece: savanții încep să-și schimbe atitudinea. Discutabil cât de conștient sau nu, discutabil cât de explicit sau implicit, dar analizând exclușiv faptic, pe criteriul cauza-efect, această era șingură modalitate prin care ateismul scientist putea să se surpe: din interior, prin încetarea oamenilor de știință de a gira perceptele ideologice atât de absolutiste ale ideologiei materialiste. Einstein a descoperit relativitatea și relativitatea a determinat nuanțarea, în toate domeniile. În scurt timp, descoperirile fizicii cuantice au arătat tot mai evident că omul nu poate realiză nimic plenar exclușiv prin puterile sale și că o parte a universului va rămâne mereu incognoscibilă. Nu se poate spune că la nivel uman-natural s-a constatat ceea ce terminologia social-______________________________________________________________________________
1 Evdokimov, Paul. "Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad." Baconsky, T., Editura Anastașia, București (1993), pp. 6, 7, 11, 12, 14, 19
științifică înțelege în mod clașic printr-o mișcare de rezistentă sau chiar de revoluție conceptuală (depinde de conștiință fiecăruia să înțeleagă Sursă acestor revelații ale omului de știință) dar în fapt, acesta a fost efectul reșimțit în urmă apariției din ce în ce mai multor aserțiuni din partea marilor oameni de știință, cu referire la neceșitatea regândirii întregii paradigme științifice odată cu adoptarea generală a teoriilor mecanicii relativiste și ale fizicii cuantice. Asupra procesului prin care s-a afirmat această poziție nouă, „salvatoare”, a omului de știință, cum s-a manifestat, cum a evoluat și ce a generat ea, ne vom opri pe larg în capitolul „Știința și Adevarul” al prezenței lucrări. Ne rezumăm aici doar la a arată câteva mostre de atitudini contemporane ale câtorva dintre oamenii de știință determinanți ai ultimului secol:
“The more I study science, the more I believe in God.” (“Cu cât studiez mai mult știința, cu atât mai mult cred în Dumnezeu”) – Albert Einstein1
“I want to know how God created this world. I am not interested in this or that phenomenon, in the spectrum of this or that element. I want to know his thoughts; the rest are details.” (“Vreau să știu cum a creat Dumnezeu această lume. Nu sunt interesat în vreun fenomen sau în spectrul vreunui element anume. Vreau să-I știu gândirea; restul sunt detalii.”) – Albert Einstein2
“Both religion and science require a belief in God. For believers, God is in the beginning, and for phyșicists He is at the end of all conșiderations… To the former He is the foundation, to the latter, the crown of the edifice of every generalized world view. There can never be any real oppoșition between religion and science; for the one is the complement of the other. Every serious and reflective person realizes, I think, that the religious element in his nature must be recognized and cultivated if all the powers of the human soul are to act together in perfect balance and harmony. And indeed it was not by accident that the greatest thinkers of all ages were deeply religious souls.” "Atât religia cât și știința neceșită o credință în Dumnezeu. Pentru credincioși, Dumnezeu este la început, pentru fizicieni, El este la sfârșitul tutur conșideratiilor… Pentru
______________________________________________________________________________
1 The Wall Street Journal, Dec 24, 1997, article by Jim Holt, “Science Resurrects God.”
2 Salaman, E., “A Talk With Einstein,” The Listener 54 (1955), pp. 370-371
cei dintâi, El este fundamentul, pentru cei din urmă, coroană construirii fiecărei viziuni generalizate asupra lumii. Nu poate fi niciodatăvreo opoziție realăîntre religie și stiintă; pentru că una este complementară celeilalte. Fiecare persoanăserioasăși rațională își dă seama, cred, căelementul religios din constituția sa trebuie săfie recunoscut și cultivat, admițând că toate puterile sufletului uman sunt menite a acționă împreună în echilibru perfect și armonie. Și într-adevăr nu a fost întâmplător că cei mai mari gânditori din toate perioadele au fost suflete profund religioase." – Max Planck, fizician câștigător al Premiului Nobel, conșiderat fondatorul teoriei cuantice și printre cei mai importanți fizicieni din toate timpurile.1
“The ghostly presence of virtual particles defies rational common sense and is nonintuitive for those unacquainted with phyșics. Religious belief in God, and Christian belief that God became Man around two thousand years ago, may seem strange to common-sense thinking. But when the most elementary phyșical things behave in this way, we should be prepared to accept that the deepest aspects of our existence go beyond our common-sense intuitions.” <<Infățisarea spectrală a particulelor virtuale sfidează bunul șimț rațional și este nonintuitivă pentru cei nefamiliarizați cu fizica. Credința religioasă în Dumnezeu, și credința creștină ca Dumnezeu a devenit om în urma cu circa două mii de ani, poate părea ciudata pentru gândirea “de bun șimț”. Dar cum cele mai elementare lucruri in fizica se comporta în acest fel, ar trebui să fim pregătiți să acceptăm că cele mai profunde aspecte ale existenței noastre merg dincolo de intuițiile noastre “de bun șimț”.>> – Antony Hewish, fizician câștigator al Premiului Nobel pentru contribuția sa în radioastronomie.2
______________________________________________________________________________
1 Religion and Natural Science (conferință ținută in 1937), Scientific Autobiography and Other Papers, trans. F. Gaynor (New York, 1949), p. 184
2 John Polkinghorne și Nicholas Beale, Questions of Truth: Fifty-one Responses to Questions about God, Science, and Belief, Westminster John Knox Press, 2009, Foreword
IV. Religia și știința.
Raportul dintre marile religii ale lumii și știința.
1.Iudaismul.
Cea mai veche dintre cele trei mari religii monoteiste, a intrat în șuvoiul istoriei sfinte într-un mod dramatic relatat în primele cinci cărți ale lui Moise, Pentateuh.
Nomazi rătăcind prin pustie, sclavi slujind lui Faraon, oameni eliberați din robie de către marele Dumnezeu, Yahve, evreii cred cu fervoare că Divinitatea i-a recunoscut și i-a pregătit să-I fie aleși, nu pentru privilegii speciale, ci pentru o slujire și o mișiune deosebite în lume. Această chemare este o cinste, dar și o mare povară. Omul trebuie să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu și să aibă un comportament etic responsabil, dând răspuns pentru păcatele sale.
Relația cu Divinitatea este percepută ca un dialog, voința lui Dumnezeu făcându-se cunoscută prin profeți. Dintre profeți, s-a remarcat Moise. Acesta a adus oamenilor Tora.
Potrivit tradiției iudaice, Tora este doctrină, lege și cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Ea conține 613 porunci și interdicții. Pentru evrei, Tora este Cuvântul, iar Cuvântul este Tora. Ea reprezintă învațătura și Scriptura la care se raportează, fiind astfel eliberați de superstiție și frică neîntemeiată. Tora pare a fi o mărturie a destinului divin, unindu-i pe oameni acolo unde stralucește Steaua lui David.
Dacă Tora este legea scrisă a poporului ales, Talmudul este legea orală. Acesta interpretează, și ilustrează legea scrisă, îmbinând studiile rabinice Misna și Ghemara.
Iudaismul reprezintă fundalul istoric pentru creștinism și islamism. Una dintre caracteristicile sale este că oferă o identitate bazată atât pe apartenența la o religie, cât și la o națiune. Acest dualism complex este evident în statul Israel, înființat în 1948, în care coexistă șionismul laic și iudaismul ortodox.
De-a lungul vremii, au apărut o serie de formulări a principiilor de credință. Chiar dacă acestea diferă în anumite detalii, ele au un nucleu ideologic comun.
Conceptele fundamentale în care cred iudeii au fost formulate în secolul al XII-lea de Maimonide (rabi Moses ben Maimon), cel mai proeminent talmudist din Evul Mediu:1
1. Existența lui Dumnezeu;
2. Unitatea lui Dumnezeu;
3. Natura spirituală a lui Dumnezeu;
4. Unicitatea lui Dumnezeu prin faptul că El a existat mereu și continuă să existe întotdeauna;
5. Cinstirea (adorarea) lui Dumnezeu;
6. Profeția;
7. Moise, ca fiind cel mai mare dintre profeți;
8. Originea cerească a Legii;
9. Firea veșnică a Legii;
10. Cunoașterea de către Dumnezeu a faptelor oamenilor;
11. Răsplata și pedeapsa;
12. Venirea lui Meșia;
13. Învierea morților.
Kabbala, o formă de misticism iudaic, a cunoscut o înflorire în secolul al XVI-lea și a dezvoltat o preocupare în domeniul științei.
“Primul cercetător care și-a pus întrebări despre univers și despre forțele care conduc umanitatea, a fost Abraham. El a fost unul dintre numeroșii oameni care au trait în Mesopotamia (Perșia antica), și în acele zile, acolo nu exista diviziunea în națiuni. El a descoperit metoda prin care putem cunoaște realitatea aflată dincolo de percepțiile noastre obișnuite și a descris cercetările sale și descoperirile făcute, în cartea Sefer Yetzira – Cartea Creației”.2
În Kabbala, scopul suprem este cunoașterea lui Dumnezeu. De aceea viața omului stă sub semnul unei căutări continue. Această cunoaștere a divinității nu este un subiect detașat de om și de lume, ci o țintă pentru atingerea căreia nu se neglijează instrumentele științei. În iudaism, religia și cunoașterea formează o unitate indisolubilă. Este vorba despre o societate justă, destul de riguroasă și conservatoare, în care primează aplicarea și respectarea învățăturii evreiești.
______________________________________________________________________________
1 Rabin Dr. Șafran David, Maimonide, Ed. Cenaclul Literar "Menora", 1965, p. 34
2 Rav Laitman Michael, PhD, “Cabala, Știința și semnificația vieții”, ed. Laitman Kabbalah Publishers, 2006, p.37
Încredințarea de popor ales, îi responsabilizează mult pe iudei. Ei sunt receptivi la tot ceea ce se întâmplă în lume și caută să se implice în dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere.
Există un oarecare pragmatism al religiei încă dintru începuturi. Aici nu mitologia, ci istoria stă la baza credinței practicate; o istorie sacră, dar a cărei sacralizare nu se produce prin mit, ritual, inițiere sau ceremonie. Se acordă mare importanță respectului principiilor etice și moralei practice.
În iudaism nu trebuie văzută și acceptată o rutină, o conformare banală la preceptele religiei. Există un îndemn la participarea vie pentru bunăstarea umanității.
Înțelepciunea Cabalei oferă umanității o nouă perspectivă, o vedere științifică descoperită în urmă cu multe secole. Percepția cabalistă asupra lumii tratează premisele pe care alte religii le acceptă ca și credință, combinate cu o abordare științifică. Sunt supuse atenției fundamentele științei care explorează aspectele realității ascunse oamenilor de știință și se urmărește dezvoltarea instrumentelor care să faciliteze intrarea într-o lume comprehenșivă a realității.
Kabbala susține descoperirea a ceea ce este ascuns, astfel încât viziunea asupra lumii să
devină completă, eliberată de granițele percepției relative, fiind așadar în măsură a cunoaște realitatea existenței, dincolo de timp, spațiu și materie.1
2.Hinduismul.
Este o înglobare a mai multor tradiții ale căror rădăcini se pierd în negura timpului. A apărut ca fuziune dintre credința triburilor indo-europene ale Așiei septentrionale și religia autohtonă existentă în bazinul Indusului, s-a răspândit apoi în bazinul Gangelui și de acolo pe întregul continent indian.
Nu se cunoaște un întemeietor uman al acestei religii, nici nu există o plasare în timp a începutului ei. Istoria sa este legată strâns de evoluțiile sociale și politice, de creșterea și căderea diferitelor regate și imperii.
Hinduismul are la bază politeismul. Principiul său este definit, în mare parte, de ceea ce
fac oamenii și mai puțin de ceea ce cred. Sunt puține practici sau credințe împărtășite de către ______________________________________________________________________________
1 Ibidem, p.11
toți adepții. În linii generale, acestea ar fi: venerarea lui Brahmas, “Stăpânul ființelor vii”, mai presus de toți zeii; respectul pentru vaci; abstinența de la consumul de carne.
Concepția unanim acceptată este sacralitatea întregului cosmos, fiecare parte fiind guvernată de către un anumit zeu. Există sute de zeități specifice unei familii sau unui sat. Totuși cei mai venerați sunt zeii Shiva “Binevoitorul”, Vishnu “Atotpătrunzătorul” sau Veda.
Scindați în multe erezii sau școli divergente doctrinar, punct comun al hinduiștilor îl reprezintă recunoașterea autorității Bhagavad Gitei, „evanghelia“ hinduismului. Este un text conșiderat „sfânt“ și „insuflat de Dumnezeu“.
Deși hinduiștii cred și fac multe lucruri aparent contradictorii, fiecare individ are o disciplină care dă înțeles și formă propriei vieți. Nu exista o ierarhie doctrinală sau eclașiastă, ci o ierarhie complicată a șistemului social, inseparabil de religie.
Învățătura sacră se prezintă sub forma unor succeșiuni de texte disparate, aparținând unor genuri literare diferite, grupate în mari “colecții”, întregul ansamblu reprezentând Cunoașterea – Veda, Scriptura hinduismului.1
Upanishadele sunt micile tratate hinduse, transmise pe cale orala de 2500 de ani, care au revigorat religia, dându-i o dimenșiune mai spirituală. Transcrierea acestora, în urma nu cu multă vreme, a dat avânt hinduismului modern.
Toată filosofia acestei religii se poate rezuma la a conșidera viața un ciclu infinit, alcătuit din naștere, suferință, moarte și renaștere până la identificarea cu “acel” Absolut, Brahma. Nu este vorba despre deplângerea soartei omului, ci de voința de a se elibera de existența profană, de a transcende condiția umană. Nu este un atac împotriva vieții, ci a existenței în lumea de dureri și plăceri, în locul ei propunându-se viața spirituală orientată spre eliberare.2
Se manifestă în hiduism un sentiment de intimitate existențială cu zeii, care deși dă tonalitatea particulară de abandon încrezător, de familiaritate, nu neagă descoperirile și progresul
științei. Gadadhara Pandit Dasa afirmă că există o șinergie între știință și spiritualitate în tradiția vedică, fără a exista o graniță reală între ele. Totul e întelepciune și cunoaștere. Știința expune ______________________________________________________________________________
1 Pr. Dr. IOAN Mircea, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995, p. 60
2 Reschika Richard, Introducere în opera lui Mircea Eliade, traducere de Viorica Nișcov, București, Editura Saeculum, 2000, p. 20-22
adevărurile care au menirea de a aduce informații referitoare la lumea și universul în care locuim, astfel încât fiecare să poată înțelege locul său. Aceste adevăruri pot doar să ajute a transcende, în cele din urmă, domeniul materiei.
Veda, “biblia” hindusa, se caracterizează printr-un conținut științific și intelectual ce a reușit să atragă atenția unora dintre cei mai inteligenți oameni din lumea științei și filosofiei: Erwin Schrödinger, Robert Oppenheimer, Albert Einstein, Aldous Huxley. Se vorbește în Veda de crearea universului, de miliarde de ani de istorie, de știință și medicină, artă, muzică. Aproape toate ramurile cunoașterii sunt tratate în această enciclopedie hindusă.
Hindușimul a creat școli care experimentează coexistența răului cu binele; diversele “yoga” provin din aceste școli. Între “yoga” și “calea spirituală” există o identitate de structură.
În 1984, gurul Satyananda afirma că: „Yoga nu este religie, ci o știință ca oricare alta“.1 De asemenea, Maharishi Mahesh Yogi, întemeietorul Meditatiei Transcedentale, declara la inaugurarea Univerșității Europene de Studii că: „Aici nu este vorba de nimic altceva decât știintă pură“.
Interesul pentru știință s-a dezvoltat în cultura hindusă, în special, după secolul al XVIII-lea. Neexistând o autoritate ecleziastică, nu se poate afirma cu certitudine poziția oficială a acestei religii în raport cu știința. Pornind de la trei mari categorii de hinduiști, se poate contura totuși o opinie în acest sens.
Hinduiștii conservatori acceptă Veda, ca adevăr absolut revelat de zeul suprem. Orice descoperire a științei, orice rațiune care vine în contradicție cu Veda nu este recunoscută.
Există, pe de altă parte, hinduiștii care nu cred în infailibilitatea Vedei. Aceștia au o deschidere față de nou.
În prezent, cei mai mulți hinduiști susțin că Veda este o revelație divină, dar fiind o descoperire făcută tot unor ființe umane nu poate fi lipșită de erori. Aceștia încurajează progresul științei.
Fără să nege știința, hinduismul conșideră că aceasta nu poate oferi decât o viziune limitată asupra realității, nefiind în măsură a înțelege ceea ce este dincolo, deasupra a tot ceea ce înseamnă materie.
______________________________________________________________________________1 Satyananda, Învătături ale lui Paramahamsa Satyananda, Editura Satyanandashram, vol. VI, p. 148
3.Budismul.
Religie panașiatică apărută la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., a evoluat în patru etape mari, căpătând diferite forme sub care se manifestă și în prezent:1
budismul Hinayana în India, Thailanda, Burma și Cambodgia;
budismul Mahayana în India, China, Japonia, Vietnam și Coreea de Sud;
budismul Tantrayand în India, Tibet, Mongolia și Japonia
Budismul poate fi privit ca o religie reformatoare, o reconșiderare a hinduismului, poate chiar o revoltă manifestată împotriva ritualurilor și a sacrificiului vedelor, a șistemului castelor, dar și a monismului idealist upanișadic.
Doctrinele religioase sunt panteismul și politeismul. Religie a naturii sau religie cosmică, fundamentul budismului stă în mesajul profetului său – compașiunea față de toate ființele aflate în suferință și căutarea căilor de vindecare a acestora.
Deși budismul respinge ideea existenței unei substanțe universale, a unei ființe supreme, Buddha, întemeietorul credinței omonime, a cărui istoricitate poate fi probată, a dobândit, într-un fel, această calitate.
Așadar, divinitatea în religia budistă este reprezentată de Buddha, profetul, văzut și ca zeu; Maitreya, viitorul Buddha, salvatorul și Avalokiteśvara, care ține universul în palmele sale.2
Literatura budistă se împarte în trei categorii: Dharma – scrieri cu caracter dogmatic; Vinaya – scrieri privind disciplina monahală; Abhidharma – scrieri metafizice.
Sutra cuprinde învățăturile și cuvintele rostite direct de către Buddha, iar Sastra sunt texte cu un conținut mai șistematic, fiind compuse de autori diferiți. Scrierile budiste se găsesc într-un număr foarte mare, dar nu este poșibilă o datare istorică a acestora.3 Punctele principale în ideologia budistă sunt: transmigrarea minții; nonexistența sufletului; nonsubstanțialitatea; impermanența lucrurilor; legea cauzei și efectului; ecuația _____________________________________________________________________________________________________________________
1 Jean Delumeau, Religiile lumii, tradusă din franceză de Constantin Lucian, București, Editura Humanitas, 1996, p. 428
2 Ibidem p. 428
3 Diac. Prof. Emilian Vașilescu, Marile religii necrestine actuale. Buddhismul, în „Studii Teologice”, XXVI (1974), nr. 3-4, p. 205
ignoranță – dorință – existență; retribuția faptelor; originea dependentă; accentul pus pe devenire, evoluție, transformare și pe dinamic; dihotomia dintre adevărul absolut și adevărurile relative; tehnicile de meditație; universalitatea suferinței; compașiunea și caritatea; condiția de arhat, cea de bodhisattva și cea supremă de Buddha; relația dintre samsara – peregrinarea prin mai multe existențe și nirvana – fără voință.
În budism există mai mult o preocupare pentru evoluție decât pentru creație. Universul se conșideră a fi etern și noncreat. Se pune mare accent pe concentrarea minții, iar disciplina practică precede contemplația.
Luciditatea caracteristică budismului nu a negat și nu neagă știința, aceasta fiind recunoscută ca instrument de investigare a realității.
Însuși Dalai Lama a încurajat cercetările Departamentului de Neuroștiințe al Univerșității Wisconșin. Mai mult decât atât în anul 2002, câțiva călugări budiști au participat la experimente de cercetare cu aparate de rezonanță magnetice.
Budismul admite că lucrurile există în diferite forme de manifestare și agregare, toate apar și dispar datorită concursului de cauze și condiții determinate, nu există ceva într-un mod total independent, fiecare lucru fiind în relație cu celelalte. Viața individului este impermanentă, condiționată temporal și supusă schimbărilor. Toate aceste idei susțin cercetările științifice. În plus, ținta pricipală a filosofiei budiste o reprezintă vindecarea suferinței umane. Dacă știința poate aduce o contribuție în acest sens este întâmpinată cu toată deschiderea. De altfel se manifestă o puternică strădanie de ancorare a budismului în noile realități ale lumii contemporane, prin angajarea în lupta pentru o societate umană mai bună și mai dreaptă.
Pornind de la impermanența și relativitatea lucrurilor, budismul conșideră că dorințele provoacă tristețe și dezamăgire. Soluția propusă este aceea a detașării de tot ceea ce este material. În acest fel, știința vine într-un plan secundar, fără a fi, însă, contestată.
Doctrina budistă susține că trupul, sentimentele, percepțiile, imaginația și cunoașterea sunt supuse schimbării și nu pot constitui sufletul veșnic. La fel sunt privite toate formele fizice trecute, prezente sau viitoare, subiective sau obiective. Nu există un suflet ca substanță metafizică transcendentă, dar există un eu ca subiect al activităților umane, în sensul practic și moral. Acesta, însă, nu poate fi identificat cu nimic din ceea ce există în exterior.
În fapt ființa umană se conșideră a fi un ansamblu format din cinci factori constituenți: aparențele, senșibilul sau forma; senzațiile sau contactul cu șimțurile; percepțiile; activitatea pșihică, atât conștientă, cât și inconștientă și gândurile.1
Cu tot pragmatismul sau radicalismul în cautarea Absolutului, budismul are o contribuție importantă nu numai pentru aprecierea valorii relative a personalitații intuitive, ci și a experiențelor din universul fenomenal la care atâția oameni iși limitează perspectivele.
4.Islamismul.
Este religia avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea d.Hr de către profetul Mahomed. Este conșiderată ca fiind cea mai severă, dar și cea mai devoțională dintre religii.
În viziunea islamică, Abraham, patriarhul binecuvântat de Dumnezeu, a transmis descendentului său, Ismael, strămoșul arabilor, credința și cultul anexat pentru perpetuarea ei. În practica zilnică Abraham este asociat lui Mahomed, trimisul lui Allah pe pământ, șingurul în măsură să interpreteze legea divină care guvernează activitatea umană.
Semnificațiile termenului islam sunt pace, mântuire, stăpânire de șine, supunere, adorare și ascultare. Pacea este văzută ca lege supremă în natură, motiv pentru care islamul este numit și religia naturii.
Societatea islamică refuză segmentarea pe criterii economice, iar puterea în stat se exercită asupra credincioșilor, nu asupra cetățenilor.
Cartea sacră este Coranul, reprezentând cuvântul lui Allah transmis profetului Mahomed de către Arhanghelul Gabriel. Această biblie islamică nu este numai un codice religios, ci și juridic, reglementând întreaga viață religioasă, politică, civilă și penală până la ocupația zilnică.
Legea sfântă a islamului este Sunna care a completat Coranul cu norme sociale, juridice și morale. În afara textului sacru, religia islamică ia în conșiderare și tradiția extracoranică numită Hadith, văzută ca îndrumar al mesajului coranic.
Islamul este o religie universalistă. Idealul este înlocuit de credințele practice, sacramentele mistice, asceză. Dogma devine mesajul adresat omului obișnuit. Se dorește a fi o ______________________________________________________________________________1 Mircea Itu, Indianismul lui Eliade, Brașov, Editura Orientul latin, 1997, p. 418
religie practică ce privește viața ca unitate, punând accentul pe libertate, nu pe îngrădiri. La baza religiei islamice stă etica, nu sentimentul religios.1
Divinitatea supremă recunoscută, nu doar a musulmanilor, ci a tuturor oamenilor este Allah, înfățișat prin 99 de nume-atribute.
Principiile de bază ale credinței islamice sunt: unicitatea lui Allah; îngerii lui Allah; cărțile lui Allah; mesagerii lui Allah; ziua judecății; supremația puterii divine și viața de după moarte.
Unicitatea înseamnă credința în Allah și în toate puterile sale, iar profeția reprezintă forma de comunicare dintre Allah și omenire. Trimișii sau mesagerii sunt ființe umane, dar niciodată fiii lui Allah, acesta fiind șingurul și neavând pereche.2
Poziția lumii musulmane față de știință este exprimată de însuși întemeietorul ei Muhammed: „Și, oare, este Coranul de folos, fără de știință?” De altfel, primul verset al revelației, a fost tocmai un îndemn la știință: „Citește! În numele Domnului tău care a creat” (Coran 96:1), iar sporirea ei este un alt îndemn: „Și spune: Doamne, sporește-mi mie știința!” (Coran 20:114)3
Pentru musulmani, cunoașterea este o datorie sfântă. Societatea islamică se identifică total cu religia practicată. Ignoranța în domeniul științific este aspru criticată, o bună cunoaștere creând premisele dezvoltării statului, afirmării poporului întreg. „Oare sunt egali cei care stiu cu aceia care nu stiu?”(Coran 39:9). Totuși, oricât de mult ar prețui învățătura, în lumea islamică, omul de știință trebuie să fie înainte de orice musulman.
Dintotdeauna a existat o preocupare reală pentru cercetare. În trecut, tinerii musulmani călătoreau în toată lumea pentru a-și însuși descoperirile științei, aceasta devenind călăuză, punct de legătură în adunări și mijloc de dobândire a bogăției.
Coranul este prin excelență o carte religioasă, neavând un scop științific. Totuși se afirmă
că pentru înțelegerea versetelor sale sunt necesare cunoștințe enciclopedice, care să ______________________________________________________________________________1 Coranul, tradus din limba arabă de George Grigore, București, Editura Kriterion, 2000, Sura 103, p.50
2 Mircea Itu, Filosofia și istoria religiilor, Editura Fundației România de Mâine, 2004, p.250
3 Dr. Adnan Aș-Șarif, Miracolul Coranului în Geologie I – Științele despre Pământ în Coran , București, Editura Taiba, pp. 4-5
cuprindă multe discipline științifice.
O examinare total obiectivă a Coranului, în lumina științei moderne, ne determină să recunoaștem consensul dintre cele două.
5. Creștinismul.
De-a lungul timpului s-au evidentiat patru categorii principale ale abordarii raportului dintre religia crestina și Știința. Prima categorie este a celor care conșidera ca religia este complet opusa stiintei, fiind de parere ca Știința ar invalida religia. Aceasta abordare, pe care indraznim sa o numim retrograda, este cea a conflictului dintre religie și Știința, care conșidera ca religia și Știința sunt in mod fundamental ireconciliabile. A doua categorie conșidera ca religia și Știința difera atat de mult incat din punct de vedere logic conflictul dintre ele este impoșibil. Și religia, și Știința, sunt conșiderate valabile, dar ele trebuie separate cu fermitate. Aceasta este abordarea contrastului, conform careia religia și Știința raspund la intrebari total diferite. Deși nu este le fel de retrograda ca și prima, și aceasta abordare are un pronuntat caracter anacronic. A treia categorie sustine ca religia și Știința, deși sunt distincte, ele au intotdeauna implicatii una asupra celeilalte, interconditionandu-se in mod inevitabil și pe cale de consecinta, religia nu ar trebui sa ignore noile descoperiri ale stiintei. Aceasta este abordarea contactului dintre religie și Știința, care nu exclude dialogul, fiind deschisa spre interactionare și o poșibila consonanta, acceptand sa ia in conșiderare caile prin care Știința poate modela intelegerea religioasa și viceversa. Este o abordare mai aproape de realitate și de ultimele evolutii ale stiintei. A patra categorie este cea a relatiei bilaterale dintre religie și Știința. Aici se creaza un cadru in care religia, fara a interveni in vreun fel in Știința, deschide calea pentru unele idei stiintifice, iar Știința la randul ei confirma intr-o oarecare masura unele adevaruri religioase. Aceasta abordare, numita a confirmarii, este cea mai actuala deoarece este cea mai deschisa la ultimele descoperiri ale stiintei, fiind mai aproape de a clarifica modalitatile prin care religia sprijina și alimenteaza, in profunzime, intreaga activitate stiintifica, iar Știința – atata timp cat ramane neideologizata, indruma spre marile adevaruri existentiale afirmate deja de religie.
Conflictul.
Exista multi oameni de Știința care mai sustin chiar și in zilele noastre impoșibilitatea de a fi in același timp și oameni religioși in sensul explicitat de noi anterior in aceasta lucrare. Principalul lor argument ar fi acela ca, in aparenta, religia nu poate demonstra in mod direct adevarul credintei sale, in timp ce Știința o poate face. In timp ce religia afirma existenta lui Dumnezeu, fara a putea aduce – conform sustinatorilor conflictului – nici o dovada concreta, Știința are la orice ora poșibilitatea sa-și testeze toate teoriile pe baza „experientei”. Religia nu poate face aceasta intr-un mod in care sa prezinte un observator impartial, aceasta fiind conșiderata marea diferenta cauzatoare de discrepanta intre viziunea stiintifica și cea religioasa a lumii. Adeptii acestei abordari sunt puternic ancorati in erorile trecutului, sustinand ca avand in vedere ca atatia care cred in Dumnezeu s-au opus descoperirilor astronomiei, fizicii și biologiei, rezulta ca intre religie și Știința este un conflict ireconciliabil. Dar pietrele și mai mari de poticnire decat aceste conșideratii istorice sunt obstacolele filosofice, in special cele epistemologice pe care religia le ridica in fata scepticilor stiintei. Astfel, se inșista pe faptul ca adevarurile religioase nu pot fi testate experimental cu aceleași mijloace cu care Știința iși supune intotdeauna ideile experimentarii deschise. Daca o cercetare empirica arata ca o anumita ipoteza stiintifica nu se confirma, Știința o inlatura automat, cautand alte solutii care ulterior sunt supuse aceluiași proces riguros de verificare, pe cand religia are cu totul alte modalitati de operare.
Filosofia secolului XX, printr-unul dintre cei mai de seama reprezentanti și sai, sustinea ca Știința adevarata este chemata sa depuna toate eforturiel sa aduca dovezi care sa arate ca teoriile stiintifice sunt eronate, adica – argumenta Karl Popper – Știința trebuie sa riste „falșificarea” diferitelor ei afirmatii, iar numai daca nu se gasesc dovezi contrarii se poate postula ca o anumita teorie stiintifica este adevarata. Disponibilitatea de a permite ca ideile sale sa fie falșificate este vazuta ca o modalitate de purificare a stiintei, dovedind ca ea reprezinta o modalitate de cunoastere a naturii lucrurilor, cu adevarat deschisa și corecta. De asemenea, adeptii conflictului dintre religie și Știința, foloșind criterii specifice strict domeniului lor, sustin ca religia nu are probitatea solida a stiintei. De exemplu ideea de Dumnezeu este conșiderata inacceptabila de catre Știința tocmai pentru ca se afla in afara oricarei poșibilitati a falșificarii. Nu se pot imagina experimental o șituatie care duce la negarea ideii de Dumnezeu, prin urmare din punctul de vedere al reprezentantilor stiintei care sustin conflictul, aceasta idee este nefalșificabila și in consecinta nu poate fi luata in serios. Acestia mai sustin ca religia are la baza presupuneri a priori – credinta, in timp ce Știința nu admite ceva ca adevarat fara sa se convinga de aceasta. Religia pune accent pe imaginatie, emotie, pașiune și subiectivitate, pe cand Știința se limiteaza la ceea ce poate fi observat și cercetat, straduindu-se sa ramana dezinteresata, realista și obiectiva. Insa pe langa aceasta categorie de sceptici stiintifici convinși de incompatibilitatea dintre religie și Știința, mai exista una, a scepticilor proveniti din zona religiei: adeptii literalismului biblic, care gasesc disconcordante semnificative intre paradigma lor și unele teorii stiintifice specifice. Mai sunt și critici care vad Știința ca principala sursa a vidului spiritual contemporan și a lipsei de sens din viata și cultura moderna. De partea cealalta, adeptii scepticismului stiintific conșidera ca Știința a adus mai degraba eliberarea culturii decat golirea ei. Deși și unii, și altii, sunt tot mai constienti ca astazi o mare parte dintre crestini nu mai vad niciun conflict intre religie și Știința, asa cum o mare parte și dintre oamenii de Știința sunt crestini declarati și practicanti, exista in continuare o categorie insemnata de sceptici care sustin incompatibilitatea dintre religie și Știința.
Contrastul.
Abordarea contrastului este sustinuta de acei oameni de Știința și teologii crestini care conșidera ca nu exista nicio opozitie intre religie și Știința. Acestia argumenteaza ca ambele au perfecta dreptate, insa numai in domeniul lor de cercetare bine delimitat. Nu trebuie apreciata nici una dupa standardele celeilalte, deoarece preocuparile și continuturile afirmatilor lor sunt atat de diferite incat nu exista nicio baza de comparatie intre ele, conșiderand totodata și mișiunile lor radical diferite. Adeptii contrastului sustin ca ideea conflictului provine invariabil dintr-o confuzie anterioara sau dintr-o intalnire nefericita a stiintei cu crestinismul, cum ar fi cazul Galilei, care a creat o ostilitate regretabila pe care multi oameni de Știința o mai reșimt inca și astazi fata de crestinism. Daca la acel moment istoric crestinismul și Știința și-ar fi asumat pozitia contrastului care sustine ca cele doua sunt modalitati complet diferite de intelegere a realitatii, acea eroare s-ar fi putut evita. Ideea de baza este ca perspectiva contradictiei dintre cele doua rezulta din amestecarea arbitrara (de multe ori in scop ideologic) a continuturilor neomogene ale crestinismului cu Știința. Spre exemplu, creationismul sustine ca Biblia este cea mai șigura sursa de informatie șigura despre inceputurile universului și a vietii. Concordismul, in locul respingerii directe a stiintei, forteaza textul biblic sa corespunda cadrului unei anumite cosmologii stiintifice. Adeptii contrastului sustin ca, chiar daca la prima vedere combinarea religiei cu Știința vine dintr-o dorinta onesta de intelegere unitara a lumii, istoria demonstreaza ca legaturile poșibile dintre Știința și religie au tendinta sa se desfaca și in orice moment un nou conflict poate lua locul unui acord artificial. In aceasta idee, propunerea de esenta a reprezentantilor contrastului este izolarea stiintei și a religiei in propriile lor domenii separate, pe conșiderentul ca daca acestea nu vor intra in competitie, atunci nu vor mai intra nici in opozitie, rolul stiintei fiind de a se rezuma la examinarea lumii reale in mod empiric, iar al religiei de a exprima sensul absolut care transcede lumea cunoscuta in mod empiric. Știința se ocupa de cum au loc fenomenele naturii, iar religia cu de ce exista ceva in locul a nimic. Știința se ocupa de functiuni, religia de semnificatii. Știința lucreaza cu probleme de rezolvat, religia cu misterul de nerezolvat. Este o abordare conșiderata de multi ca cea mai prudenta, deoarece nu creaza concurenta, pastreaza lucrurile clare și permite atat imbratisarea descoperirilor stiintei cat și a dogmelor de credinta. Contrastul a fost insa cel care a lasat loc in istorie unui curent ideologic extrem de nociv la nivel spiritual, și anume scientismul. Acesta era definit ca o credinta potrivit careia Știința este șingurul ghi trainic catre adevar. Aici trebuie subliniat ca Știința, care este o metoda solida, serioasa și prolifica de a patrunde onest in adevarurile creatiei, a fost foloșita de catre scientism pentru a promova in randul maselor o ideologie potrivit careia Știința era șingura modalitate adecvata pentru a ajunge la intregul adevar. Chiar daca, dupa modelul oricarei credinte religioase, adeptii scientismului n-au putut demonstra stiintific adevarul credintei lor, ei au reușit totuși sa potenteze gandirea ateist-pozitivista a epocii provocand efecte regretabile la nivel cultural și spiritual in randul populatiei. In acest sens abordarea contrastului ne atrage atentia asupra faptului ca nu Știința este adversarul religiei, ci scientismul. Este un lucru care nefiind unanim inteles, mai poate crea inca surse de adverșitate in unele medii stiintifice la adresa religiei. Prin urmare, adeptii contemporani ai contrastului recomanda evitarea amestecarii metodei pur stiintifice cu orice alt șistem de credinta religios sau laic, deoarece se conșidera ca mai devreme sau mai tarziu aceasta combinare poate genera un conflict nedorit.
Contactul.
Contactul este abordarea care face un pas suplimentar spre o imagine mai unitara a realitatii, in scopul atingerii unei coerente a tuturor cailor de cunoastere pe care crestinismul, in special cel apusean, și-a dorit-o tot mai pronuntat in special odata cu noile descoperiri stiintifice ale secolului XX. Prin aceasta se renunta practic la dispozitia de a lasa lumea impartita in doua tabere aflate pe pozitii de contrast. Adeptii contactului demonstreaza mai mult realism prin faptul ca admit ca in lumea reala, Știința și religia au categorii care nu pot fi delimitate atat de usor cum presupune abordarea contrastului. Nu se poate ignora faptul ca in apus, religia a contribuit la formarea istoriei stiintei, iar cosmologia stiintifica a influentat, la randul sau, teologia. O data in plus, o separatie completa e impoșibila. Unul din rolurile cu influenta mișionara aplicata ale abordarii contactului este ca teologia sa ramana intotdeauna in consonanta pozitiva cu cosmologia stiintifica. Teologia nu trebuie sa se fundamenteze dogmatic pe afirmatiile punctuale ale stiintei, deoarece s-a demonstrat de atatea ori ca dupa o vreme acestea sunt infirmate de noi și noi descoperiri; totuși este absolut necesar sa caute sa-și exprime in permanenta ideile in termeni care preiau ce e mai bun din Știința, pentru a nu deveni anacronica și irelevanta intelectual. In acest sens, abordarea contactului urmareste sa prilejuiasca o discutie deschisa intre oamenii de Știința și teologi, acest lucru avand in prim plan alaturarea ideilor și nu neaparat fuzionarea lor. Se favorizeaza interactiunea, dialogul și impactul reciproc, fara a mai lua in calcul nici combinatia, dar nici separarea. Se pastreaza diferentele, dar se urmareste consolidarea și dezvoltarea relatiilor dintre ele. Adeptii contactului sustin ca și Știința și religia dispun de mijloace prin care iși pot largi reciproc orizontul intelegerii functionarii creatiei, in asa fel incat sa produca impreuna un sens comun și unitar, mai relevant decat oricare altul ce ar putea fi oferit separat de cele doua. Beneficiul religiei este ca in cadrul conactului identifica metode de a insufla adeptilor sai o perspectiva actualizata de a ingloba in credinta noile descoperiri ale stiintei. De partea cealalta, beneficiul stiintei este ca identifica surse de rationament intuitiv absolut necesare in vederea unor noi descoperiri stiintifice. Abordarea contactului este una curajoasa deoarece prezinta oricand riscul caderii in combinatie sau contrast, fiind prin aceasta o abordare mult mai greu de stabilizat fata de celelalte doua prezentate deja. Totuși, in discutiile filosofice recente despre natura stiintei mijloacele teologiei și ale stiintei nu mai par atat de divergente pe cate sustin abordarile conflictului sau ale contrastului. In lumina ultimelor descoperiri, nici Știința nu mai apare ca pur obiectiva, nici teologia ca pur subiectiva. Mai ales in spatiul apusean, Știința foloseste mai mult imaginatia și intuitia, iar teologia accepta mai mult șistematizarea obiectivizata. La toate nivelele se inregistreaza un tot mai pronuntat consens asupra ideii ca nu exista fapte care nu pot fi interpretate. Aprecierea capacitatii gandirii de a opera o legatura edificatoare cu lumea reala e cunoscuta sub numele de „realism critic”. Acest model evaluativ sustine ca intelegerea noastra, stiintifica sau religioasa, poate fi orientata catre o lume reala, fie univers, fie Dumnezeu, dar ca deoarece universul și Dumnezeu sunt intotdeauna prea uriase pentru a putea fi cuprinse de mintea omeneasca, orice afirmatie poate fi susceptibila de a fi la un moment dat depașita. Pentru aceasta, realismul critic este un cadru necesar pentru echilibrul dialogului dintre Știința și religie, tinand cont ca teoriile stiintifice și expreșiile religioase sunt chemate sa aiba in permanenta o relatie empirica omogena cu lumea reala și cu fundamentele acesteia. Lumea reala este conșiderata actualmente de ambele domenii ca aflandu-se dincolo de reprezentarile noastre invariabil incomplete, invitandu-ne prin aceasta sa ne adancim continuu cunostintele – atat cele stiintifice, cat și cele religioase, fapt pentru care deschiderea critica spre realitate este absolut necesara in vederea așigurarii unui dialog veritabil intre Știința și religie.
Confirmarea.
Religia sprijina intr-un fel foarte profund intregul demers stiintific. Deșigur, de la religie nu trebuie sa se astepte nimeni la foloșirea acelorași mijloace prin care scopurile oneste ale cunoasterii stiintifice au fost deturnate de atatea ori in practica. Dar religia fortifica, in esenta, umila dorinta de cunoastere, validand prin aceasta inclușiv impulsul care da nastere stiintei. In acest sens termenul generic de confirmare inglobeaza și notiunile de intarire sau sprijin, deoarece atunci cand e purificata cu grija de toate implicatiile idolatre de orice fel, religia este chemata chiar sa impulșioneze efortul stiintific de descifrare a universului. Teologia crestina are vocatia de a sprijini Știința cu discernamant, aratand preocupare și pentru neajunsurile provocate lumii moderne prin utilizarea stiintei. Unul din rolurile religiei in acest sens poate fi și explicitarea mai accentuata la nivelul maselor a fenomenelor prin care Știința, care de fapt nu se fundamenteaza decat pe șimpla și umila nevoie de cunoastere, a fost deturnata in istorie in folosul unor ideologii ale unor interese politico-economice de grup. Dorinta fundamentala de adevar a stiintei trebuie delimitata in acest context de celelalte dorinte omenesti (placere, poseșiune, putere) care de multe ori au foloșit Știința in slujba unor porniri ce nu au nimic in comun cu cautarea adevarului. Dorinta dezinteresata de a cunoaste, din care creste și se dezvolta Știința, iși gaseste cea mai adanca confirmare intr-o interpretare religioasa a universului. In schimb, aceasta abordare nu trebuie sa astepte niciun fel de sprijin stiintific din partea religiei. Metoda contrastului indica oportun cat de periculos este ca religia sa caute sprijin pentru invataturile sale in oricare dintre teoriile stiintifice, deoarece acestea pot fi oricand anulate de o generatie viitoare de cercetatori. In ce priveste natura informatiilor pe care religia le poate oferi, ea nu opereaza cu niciun fel de intuitii speciale in legatura cu fizica particulelor sau cu codul genetic. Confirmarea data stiintei nu trebuie sa se amestece in ipotezele și teoriile specifice domeniului stiintei, ci sa se rezume la o implicare bazata pe propriile mijloace dogmatice de manifstare. Practic, intalnirea trebuie sa se produca in mod natural, prin convergenta raspunsurilor date de cele doua domenii, chiar daca intrebarile in prima instanta pot pleca și de la nuantari diferite. In realitate, chiar și in cautarea spontana a mintii, pentru cunoastere, exista un dinamism care are foarte multe in comun cu ceea ce intelegem generic prin „credinta”. Dupa cum se vede foarte clar in fizica moderna, dar și in alte domenii, un obiectiv fundamental al cercetarii stiintifice este descoperirea a tot ceea ce tine laolalta universul pe care il exploram. Ca și religia, Știința este antrenata in cautarea unei cunoasteri unificatoare. Incepand cu secolul XX, și religia, și Știința, au afirmat la unison ca dincolo de ceea ce am ajuns deja sa cunoastem, exista o perspectiva infinit mai mare decat a noastra și mintea omului nu este capabila sa inteleaga intregul orizont al existentei dintr-un anumit moment, dar in pofida acestor lucruri, tot ce cunoastem deja are o anumita logica in raport cu un cadru suprem de referinta. In acest punct menirea religiei este sa incurajeze Știința in permanenta pe calea progresului onest al cunoasterii, pentru largi spectrul intelegerii l-a care s-a ajuns la un moment dat și a avansa spre stadii superioare care mai devreme sau mai tarziu ajung sa atinga și problematica dimenșiunilor transcendente. Abordand aceasta atitudine, religia concura in mod efectiv la pregatirea constiintei tuturor pentru aventura descoperirilor stiintifice viitoare. Confirmarea merge mai departe decat contactul, religia atasandu-se activ cadrului paradigmatic stiintific fundamentat pe credinta generala in inteligibilitatea fara margini a lumii și incurajand printr-o atitudine actualizata Știința, pe calea demersului onest al cunoasterii, cautand evitarea greselilor trecutului și aservirea omogena a ambelor domenii unui șingur scop comun suprem: Adevarul.
V. Știința și Adevărul.
În cele ce urmează vom prezența câteva dintre cele mai importante descoperiri științifice ale ultimului secol, care au schimbat fundamental gândirea lumii și au marcat începutul întoarcerii științei către Adevăr.
1.Câmpul și undele electromagnetice. Lumina naturală. (James Clerk Maxwell)
La mijlocul secolului XIX, fizică descoperise deja atât legitățile care guvernează forțele electrice dintre două corpuri încărcate, cât și ulterior pe cele ce guvernează forțele magnetice dintre acestea. Contribuția extraordinară a lui Maxwell a constat în unificarea teoriilor parțiale care guvernează cele două tipuri de forțe, arătând că „fiecare sarcină electrică și curent electric crează în spațiul din jur un câmp care exercită o forță asupra tuturor sarcinilor și curenților care se află în acel spațiu. El a descoperit că forțele electrice și forțele magnetice sunt susținute de un șingur câmp, așadar electricitatea și magnetismul constituie aspecte inseparabile ale aceleiași forțe. El a numit această forță, forță electromagnetică, iar câmpul care o susține, câmp electromagnetic.”1 Maxwell a demonstrat apoi existența în câmpul electromagnetic a unor perturbații care se comportă asemenea undelor de pe suprafața unui lac. Le-a denumit unde electromagnetice, iar distanță dintre două „valuri” succeșive ale acestor unde a denumit-o lungime de undă. În funcție de această mărime, undele electromagnetice se împart în 7 categorii, spectrul de mijloc fiind cel perceptibil de către ochiul uman: – lumina ultravioletă (sub 40 milionimi de centim) – raze X (sub 40 milionimi de centim) – raze Gamă (sub 40 milionimi de centim) – lumina (între 40 și 80 de milionimi de centimetru) – radiație infraroșie (între 80 milionimi de centim și a zecea mia parte dintr-un centim) – microunde (în jurul a un centimetru) – unde radio (peste un metru) ________________________________________________________________________ 1 Hawking Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007, p.35
Maxwell a mai demonstrat ca toate aceste unde se deplaseaza cu aceeași viteza, cunoscuta astazi ca viteza luminii. Prin urmare, lumina naturală reprezintă în fapt mulțimea undelor electromagnetice pe care ochiul uman le poate prelucra. De notat că știință a produs un dispozitiv (tip ochelari) care modifică undele infraroșii în așa fel încât ochiul uman să le poată percepe și pe acestea că unde luminoase, permițându-se astfel omului să vadă și pe întuneric. Ulterior, pe bază descoperirilor lui Kirchhoff care arată că prin încălzire, orice corp material va emite o radiație electromagnetică (punct de pornire pentru Max Planck și fizică cuantică), s-a stabilit că „Observarea luminii emise de un corp incandescent este prin urmare același lucru cu citirea unui termometru”1, prin această înțelegând că luminozitatea unui corp este o măsură a căldurii lui. Coroborând această cu faptul că încălzirea unui corp generează o regrupare mai ordonată a moleculelor sale componente (Efectul Benard2) a rezultat că luminozitatea unui corp cald este o măsură a ordinii sale interioare.
2.Teoriile relativității (Albert Einstein).
În 1905, un funcționar necunoscut al Biroului Elvețian de Brevete, pe numele sau Albert Einstein, a scris o carte care a schimbat pentru totdeauna abordările fundamentale ale fizicii: „Asupra electrodinamicii corpurilor în miscare”. În această carte Einstein punea bazele teoriei relativității restrânse, care postula următoarele: – timpul și spațiul variază în funcție de apropierea de viteză luminii, care este o constanta universală3; – timpul și spațiul nu mai sunt conșiderate independente și absolute, ci relative, formând împreună „continuumul spațiu-timp” (vezi modelul enunțării coordonatelor corpurilor cerești – și nu numai – prin distanță exprimată în ani/minute/secunde lumina); – energia și materia sunt echivalente și direct proporționale: E=mc2 (unde E este energia, m este masă și c este viteză luminii = 300.000 km/s). ________________________________________________________________________
1 Hawking Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007, p.62-63
2 Guitton Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991, p.20
3 in vid
Cel de al treilea enunț afirmă practic că „esenta materiei este energetica”1 și orice fel de materie se poate converti în energie, fiind unul cu totul și cu totul esențial și determinant pentru toată orientarea ulterioară a științei, a filosofiei, a religiei și chiar a evenimentelor economico-sociale și politice care au urmat (spre exemplu, marile puteri politice au devenit acele state care dețin bombă nucleară – SUA a câștigat Al Doilea Război Mondial detonând la Hieroshima o bombă care a convertit în energie o cantitate de materie mai mică de o uncie = 28,35 grame2) pentru că în fapt această formulă calculează câtă energie se poate produce prin convertirea în radiație electromagnetică pură a unui anumit fragment de materie. Această teorie s-a numit „a relativității restranse” deoarece nu luă încă în conșiderare și gravitația. Dar n-a durat mult până când Einstein să producă o nouă teorie, numită a relativității generale (1915), care susținea că „gravitatia nu este o șimplă forță între celelalte forțe care acționează asupra cadrului fix spatio-temporal, ci o distorșiune (o curbura3) a spațiu-timpului, produsă de masa și energia conținute în acest cadru. Se evidenția astfel nu numai legătură dintre spațiu și timp, dar și a continuumului spatio-temporal cu materia, cu energia, cu cosmosul.”4
În urma teoriilor relativității ale lui Einstein, nici spațiul, nici timpul, nici materia, nici energia și nici gravitația sau celelalte forțe cu care interacționează, nu mai pot fi privite șingular că și categorii de șine stătătoare, ci toate au devenit cantități dinamice interdependente și interconectate, orice modificare a fiecăreia dintre ele având influențe concrete asupra tuturor celorlate. Imaginea universului devine cea a unui teatru de evenimente complex interconectate în care fiecare oscilație a unei părți de șistem provoacă modificări reșimțite la nivelul întregului șistem.
______________________________________________________________________________
1 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15
2 Hawking Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007, p.43
3 cf Stephen Hauking, op. cit., p.46
4 Dumitru Popescu, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 170
3.Fizica cuantică.
Paradigma fizicii cuantice nu s-a manifestat printr-o explozie bruscă de genialitate, așa cum s-a întâmplat în cazul Relativității lui Einstein. Rând pe rând, prin descoperiri secvențiale succedate neliniar, o întreagă pleiadă de savanți a concurat pe tot parcursul ultimului secol la ceea ce azi înțelegem prin „modelul cuantic”, iar acest proces încă este departe de a se finaliza prin concluzii finale certe. Rezumativ, se poate spune că fizică cuantică se ocupă cu fenomenele din interiorul atomilor, mergând până la studierea celor mai mici componente indivizibile ale materiei; acestea sunt de natură energetică și se numesc „cuante”.
Primii pași in fizica cuantica au fost facuti de Max Planck, elev și ucenic al lui Kirchhoff. Acesta, vrand sa aplice, in 1900, la nivel microscopic teoria radiatiei termice a profesorului sau, a aratat ca la nivel subatomic schimburile de energie nu se fac continuu (ca in fizica macroscopica) ci in cantitati indivizibile discrete (discontinue), pe care le-a numit cuante de energie.
Dupa 5 ani, Einstein a aratat ca lumina este formata din aceste cuante de energie, pe care le-a numit fotoni. Experimental, s-a observat apoi ca la momentul emiterii unui fascicol de lumina, fotonii se comporta ca și particule, dupa care in cadrul fascicolului se comporta ca și unde, iar la intalnirea cu un alt corp se comporta din nou ca și particule. Aceasta a fost a doua diferenta majora constatata intre fizica macroscopica și cea microscopica.
In 1913, Niels Bohr a introdus primul „model de functionare” al atomului, descriind o natura stabila și ordonata a acestuia, caracterizata prin urmatoarele: – electronul are traiectorii precis stabilite in jurul nucleului, care nu se schimba decat prin perturbatii din afara; chiar daca e in permanenta miscare, el nu emite radiatie electromagnetica; – atomul nu emite și nu transfera energie decat la trecerea dintr-o stare in alta (respectiv daca interactioneaza cu o cuanta de energie). Aceste doua postulate explicitau natura atomului, caracterizata din nou prin diferentierea fundamentala fata de fizica macroscopica (unde toate corpurile interactioneaza electromagnetic conform teoriilor lui Maxwell aratate anterior).
In 1924, generalizand modelul fotonilor, Louis de Broglie afirma ca orice particula aflata in miscare are și o componenta ondulatorie. El a reușit sa demonstreze acest fapt atat la nivel microscopic (cuantic) cat și la nivel macroscopic, extinzand modelul dualitatii unda-particula la intreaga materie și introducand astfel conceptul de „unde de materie”.
In 1927, Werner Heisenberg formuleaza Principiul incertitudinii (sau „de nedeterminare”) care postuleaza ca un fenomen subatomic nu poate fi descris ca o particulă clașică sau ca o undă, ci ca dualitatea formată dintre cele două; de asemenea, masurarea coordonatelor unei particule nu se poate face niciodata cu precizie absoluta, ci se poate formula doar un “nor de probabilitati” care sa arate intre ce valori se pot șitua respectivele coordonate. De aici a decurs și idea ca observatorul unui fenomen nu mai poate fi conșiderat exterior respectivului fenomen, el influentand prin prezenta sa atat fenomenul, cat și masurarea lui.1
In 1949, Richard Feynman introduce conceptul de „suma a istoriilor”, aratand ca „un șistem fizic nu are o șingura istorie in spatiu-timp, ci exista poșibilitatea mai multor istorii”2 introducand astfel notiunea de “timp imaginar”, care “este ceva care da forma universului in care traim”.
In 1951, David Bohm (fizician, filozof și neuropșiholog) publica prima sa carte (“Quantum Theory”), in care propune o serie de concepte inovatoare complexe – de altfel intreaga sa cariera a avut aceasta caracteristica. Amintim cateva dintre ele: – „ordinea implicită este cea activă, iar ordinea explicită se desfășoară în afara unei legi a ordinii implicite, așa încât este secundară, derivată și adecvată numai într-un anumit context limitat. Sau, altfel spus, relațiile ce constituie legea fundamentală au loc între structurile înfășurate care se întrețes și se întrepătrund în cuprinsul întregului spațiu, mai degrabă decât între formele abstracte și separate care sunt manifestate pentru șimțurile și instrumentele ______________________________________________________________________________
1 Stephen Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri, Humanitas, p.91
2 Dumitru Popescu, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 171
noastre".1
– „cosmologia integrativă propusă de Bohm se bazează pe ordinea implicită, fiind relaționată cu conștiința, ambele realități – cosmosul și conștiința – fiind proiecții ale unui fundament comun ce le depășește deopotrivă.”2
– „materia, conștiința, timpul, spațiul și universul nu reprezintă decât o “clipire” infima în raport cu activitatea imensă din planul subiacent, care, el însuși, provine dintr-o sursă veșnic creatoare, șituată dincolo de spațiu și timp”3 – neceșitatea de a acorda intaietate acestei realitati implicite in fata celei explicite4 – „sub dezordinea aparenta a fenomenelor există o ordine profundă, de un grad infinit mai ridicat, care permite explicarea a ceea ce noi interpretăm ca fiind rolul hazardului” (modelul miscarii firelor de praf in lumina)5
– principiul relatiei dintre mental și materie, prin mijlocirea informatiei – modelul holografic al functionarii creierului (bazat pe matematica cuantica) – modelul holo-miscarii („holomovement”): universul, o holograma perpetuu-dinamica6
In 1964, Murray Gell-Mann lanseaza teoria particulei ipotetice numita Quarc. Conform acestei teorii, toate particulele cunoscute astăzi, ar rezulta din combinația câtorva quarci fundamentali, diferiți unii de alții. Pana in prezent quarcii nu au fost detectati experimental.
______________________________________________________________________________
1 David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Ed. Humanitas. București, 1995. p. 264
2 Cf. Lemeni Adrian, op cit, 422
3 Guitton Jean, op.cit. p.16
4 Cf. Lemeni Adrian, op cit, 422
5 Guitton, Jean, op.cit, p.24
6 Bohm, David. "Quantum theory as an indication of a new order in phyșics. Implicate and explicate order in phyșical law." Foundations of Phyșics 3.2 (1973), pp 139-168
In 1975, Benoit Mandelbrot enunta “teoria fractalilor” care postuleaza ca “toate partile universului sunt forme autoreplicate ale unuia și aceluiași model de baza. Aceasta teorie se bazeaza pe geometrii neeuclidiene, foloșind concepte elaborate de matematicieni ca Peano, Cantor, Hausdorf”.1
In 1977, Ilya Prigogine castiga premiul Nobel in chimie pentru Teoria structurilor dișipative, conform careia viața este așezată pe structuri dinamice, numite “structuri dișipative”, al căror rol conșistă, precis, în a împrăștia influxul de energie, de materie și de informație responsabile pentru a genera fluctuațiile.2 Prigogine a ajuns la aceasta concluzie observand ca lucrurile care se află în jurul nostru se comportă ca niște șisteme deschise, adică schimbă continuu materie, energie și – ceea ce este mai important – informație cu mediul înconjurător; Prigogine a demonstrate ca aceste fluctuatii permanente (provocate de structurile dișipative) sunt orientate spre autostructurarea materiei, deoarece universul este intr-o permanenta lupta impotriva dezordinii ireverșibile.
Concluziile lui Prigogine: – “există un fel de trăsătură continuă care unește inertul cu pre-viul și cu viul. Materia tinde, prin construcție, să se structureze în așa fel încât să devină materie vie.”3 – aceasta structurare se opereaza la nivel molecular, conform unor legi inca necunoscute4 – „Ceea ce este uimitor, este că fiecare moleculă știe ce vor face celelalte molecule în același timp cu ea și la distante macroscopice. Experiențele ne-au demonstrat cum comunică moleculele intre ele. Toată lumea acceptă această proprietate în șistemele vii, dar ea este cel puțin neașteptată pentru șistemele inerte”5
______________________________________________________________________________
1 Dumitru Popescu, Știința&Teologie – preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul Dogmatic, 2001, p. 173
2 Cf. Guiton, Jean, op.cit, p.20
3 Cf. Guiton, Jean, op.cit, p.21
4 Idem, p.21
5 Idem,p.21
“In plus fata de relativitatea generala, secolul XX a mai nascocit și mecanica cuantica. O alta mare teorie a naturii. Aceasta teorie se ocupa de fenomenele care au loc la o scara foarte mica. Imaginea noastra despre big bang ne arata ca in universal timpuriu, a trebuit sa existe un timp cand universul a fost atat de mic incat, chiar și atunci cand ii studiem structura la scara mare, efectele la scara mica ale mecanicii cuantice nu mai pot fi ignorate.” 1
4.Teoria “Big Bang”
Aceasta teorie nu are un autor cert deoarece este rezultatul mai multor teorii enuntate intre 1920 și 1950. Denumirea de “Big Bang” se pare ca provine de la astronomul englez Fred Hoyle, care și-a adus o importanta contributie dupa Al Doilea Razboi Mondial in cercetarea cosmologica. Stephen Hawking arata in capitolul “Universul in expanșiune” din cartea sa “O mai scurta istorie a timpului” ca principalele premise ale teoriei Big Bang au fost: – teoria universului nestatic (initiata de Edwin Hubble pe baza teoriei relativitatii); – modelele de expanșiune a universului (Aleksandr Friedmann). Adrian Lemeni propune in cartea “Sensul eshatologic al creatiei” urmatoarele doua elemente de referinta in configurarea acestei teorii: – Efectul Doppler, care a aratat ca galaxiile se departeaza unele de altele (prin masuratori exacte pe baza de radiatie luminoasa); expanșiunea galaxiilor nu se datorează unei respingeri de tip (anti)gravitațional, ci este pusă pe seama unei explozii inițiale2 – prezenta radiatiei de fond in univers (universul incipient era plin de o cantitate de radiație care împiedica formarea unor particule mai grele. De atunci datorită expanșiunii universului temperatura acestei radiații ar fi scazut pana la câteva grade K. Deci în prezent se impunea existența in tot universul a unui fond de radiații cu aceasta temperatura, radiatie ce s-a descoprit in 1964)3
______________________________________________________________________________1 Hawking Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007, p.95
2 Lemeni Adrian, Sensul eshatologic al creatiei, ASAB, 2004, pp.456-457
3 Idem,p. 458
Practic, conform acestor descoperiri, ceea ce se poate afirma cu certitudine totala este ca universul se extinde și ca a avut un inceput in timp. Stephen Hawking rezuma aceasta teorie spunand ca:
“la un moment dat, in trecut (acum vreo 13,7 miliarde de ani), distanta dintre galaxii trebuie sa fi fost nula. Cu alte cuvinte, intregul univers era comprimat intr-un șingur punct, de dimenșiuni egale cu zero, ca o sfera de raza nula. In acel moment, denșitatea universului și curbura spatiului-timp ar fi fost infinite. Acel moment a capatat numele de big bang.”1
Daca acesta este “momentul zero al universului”, fizicienii au putut calcula in regreșie logica “starea materiei” pana la momentul 10-43 secunde. Acest moment se numeste “Zidul lui Plank”, deoarece fizicianul german a fost cel care a aratat ca știința era “incapabilă să explice comportamentul atomilor în condițiile în care forța de gravitație devine extremă. În universul minuscul de la început, gravitația nu are încă nici o planetă, nici o stea sau galaxie, asupra căreia să-și exercite puterea; totuși, această forță este deja acolo, interferându-se cu particulele elementare.”2 Referitor la acel acel moment, John Wheeler (presedintele Societatii Americane de Fizica) afirma: „Tot ceea ce cunoaștem își află originea într-un ocean infinit de energie care are înfățișarea neantului”.3
Dar ce s-a intamplat in clipele imediat urmatoare? O serie de fenomene fascinante de proportii uimitoare, intr-un spatiu-timp pe care omul nici macar nu și-l putem imagina. Iata cum infatiseaza savantii de origine rusa Igor și Grichka Bogdanov aceste gigantice prime minute ale creatiei in discutia lor cu academicianul francez Jean Guitton, asa cum este relatata in cartea „Dumnezeu și Știința”: “Astrofizicienii iau ca punct de plecare primele miliardimi de secundă care au urmat creației. Iată-ne așadar la 10-43 de secunde după explozia originară. La această vârstă fantastic de mică, întreg universul, cu tot ceea ce va conține mai târziu, galaxiile, planetele, Pământul, ______________________________________________________________________________
1 Hawking Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007, p.77
2 Guitton Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991, p.15
3 Ibidem, p.16
arborii, florile, toate acestea sunt conținute într-o șingură sferă de o micime inimaginabilă: 10-33 centimetri, adică de miliarde și miliarde și miliarde de ori mai mică decât un nucleu de atom. […] Denșitatea și căldura acestui univers originar atingeau mărimi pe care spiritul uman nu le poate percepe: o temperatură nebună de 1032 grade. Suntem aici în fata „zidului de temperatură” o graniță a căldurii extreme, dincolo de care fizica noastră se prăbușește. […] Această epocă este poate cea mai nebună din toată istoria cosmică. Evenimentele se precipită într-un ritm halucinant, în așa fel încât se întâmplă mai multe lucruri în aceste miliardimi de secundă decât într-un miliard de ani care au urmat… Ca și când această efervescentă a începuturilor semăna cu un fel de eternitate. Căci dacă ființe conștiente ar fi putut trăi aceste prime vârste ale cosmosului. ar fi avut în mod cert sentimentul că un timp imens, aproape veșnic, se scurgea între două evenimente. Spre exemplu: un eveniment pe care noi îl percepem astăzi sub forma unui blitz fotografic echivala, în acel univers care se năștea, cu durata a miliarde de ani. De ce? Pentru că la acea epocă, denșitatea extremă a evenimentelor implică o distorșiune a duratei. După momentul originar al creației, au fost suficiente câteva miliardimi de secunde pentru ca universul să intre într-o fază extraordinară pe care fizicienii o numesc „Era inflaționară”. În timpul acestei ere fabulos de scurtă, care se întinde de la 10-35 la 10-32 secunde, universul se va umfla cu un factor de 1050. Lungimea lui caracteristică va trece de la mărimea unui nucleu de atom la cea a unei portocale de zece centimetri în diametru. [diferenta dintre o portocala și acea particula e mai mare decat diferenta dintre intreg universul și o portocala] Cu alte cuvinte, această expanșiune vertiginoasă este mult mai importantă decât cea care va urma: din era inflaționară până în zilele noastre, volumul universului nu se va mări decât cu un factor relativ slab: 109, adică abia de un miliard de ori. […] La 10-32 secunde, prima tranziție de fază: forța tare (care așigură coeziunea nucleului atomic) se detașează de forța electro-slabă (rezultată din fuziunea între forța electromagnetică și forța dezintegrării radioactive). În această epocă, universul a crescut deja în proporții fenomenale: el măsoară cam 300 de metri de la un capăt la altul. În interior este împărăția întunericului absolut și a temperaturilor de neconceput. Timpul trece. La 10-11 secunde, forța electro-slabă se divide în două forte distincte: forța electromagnetică și forța slabă. Fotonii nu mai pot fi confundați cu alte particule, cum ar fi cuarcii, gluonii și leptonii: tocmai s-au născut cele patru forțe fundamentale. Într-o fracțiune de a zecea milionime dintr-o secundă au apărut deci, într-un spațiu care tocmai s-a ordonat, particulele elementare. Universul continuă să se dilate și să se răcească. Aproximativ la 200 de secunde de la momentul originar, particulele elementare se asamblează pentru a forma izotopii nucleelor de hidrogen și de heliu: lumea așa cum o cunoaștem se așează progreșiv la locul ei. Istoria pe care am traversat-o a durat vreo trei minute. Începând de aici, lucrurile vor decurge mult mai lent. În timpul a mai multor zeci de milioane de ani, tot universul va fi scăldat de radiații și de o plasmă de gaz clocotitor. Cam după 100 milioane de ani primele stele se formează din imensele vârtejuri de pulberi: în inima lor, așa cum am văzut mai înainte, atomii de hidrogen și de helium vor fuziona pentru a da naștere elementelor grele care își vor afla calea pe Terra mult mai târziu, miliarde de ani mai târziu. Nu putem evita senzația de irealitate în fata unor astfel de cifre, ca și cum apropiindu-ne de începuturile universului, timpul pare să se întindă, să se dilate până la a deveni infinit.”1
5. Genetica umană. Macromolecula ADN și codul genetic.2
Genetica este Știința ereditatii și a variabilitatii organismelor. Genetica umana s-a dezvoltat foarte lent deoarece din motive etice metoda uzitata este observatia, și nu experimentul. O importanta contributie in paradigma geneticii a avut-o Hipocrate, prin doua teorii fundamentale: – medicul trebuie sa trateze bolnavul, și nu boala, care se manifesta extrem de diferit de la pacient la pacient datorita specificitatii fiecarui individ; – germenii noului individ sunt produși de catre intregul organism, atat de partile sanatoase, cat și de cele bolnave.
______________________________________________________________________________
1 Guitton Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991, pp.13-15
2 Șinteza din urmatoarele lucrari: Severin, Emilia, Genetica umana: concepte și aplicatii practice, Bucuresti, Scripta, 2002; Dunn, Leslie Clarence. A short history of genetics: the development of some of the main lines of thought, Iowa State Univerșity Press, 1991; Klug, William S., and Michael R. Cummings. Concepts of genetics. No. Ed. 7. Pearson Education, Inc, 2003
Primele observatii privind ereditatea umana au fost realizate in Antichitate. Astfel, mitologia hindusa afirma ca unele calitati omenesti ca forta, robustetea și intelepciunea sunt ereditare, iar Platon, in Grecia antica, pornind de la ideea ca anumite caractere și insușiri se transmit la urmași, recomanda reproducerea selectiva a oamenilor sanatoși, destepti și curajoși, fiind initiatorul eugeniei platonice ce se practica in cetatea Sparta și prin care se urmarea eliminarea din societate a indivizilor cu defecte fizice sau pshihice. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Gregor Mendel descopera primele legi ale ereditatii și lanseaza teoria factorilor ereditari, care ulterior au fost numiti gene. In prima decada a secolului al XX-lea se dezvolta ideea eugeniei in Europa și SUA, prin care se conșidera ca trebuie incurajate casatoriile intre persoanele cu caractere utile (eugenie pozitiva) și descurajate cele intre persoanele bolnave, intarziate mintal (eugenie negativa). Fondatorul geneticii biochimice este conșiderat britanicul Archibald Garrod, prin urmatoarele: – intr-un studiu din 1902 postuleaza individualitatea biochimica a omului și frecventa sporita a bolilor la persoanele consangvine – in 1923 publica lucrarea „Erori innascute de metabolism”, in care pune bazele geneticii biochimice.
In urma studierii șistematice a casatoriilor cosangvine, s-a stabilit ca cosangvinitatea favorizeaza aparitia unor mutatii genetice care genereaza doua categorii de maladii:
-Caracterele autosomale receșive: – albinismul: absenta pigmentatiilor in piele, ochi și par – fibroza chistica: exesul de mucus ce blocheaza produsul glandelor exocrine, ca urmare pancreasul formeaza chisturi, iar glanda devine fibroasa. maladia determina decesul inainte de varsta adulta – galactozemia: acumularea galactozei in ficat, fenomen ce determina intarziere mintala
– fenilcetonuria: acumulare de fenilalaninei in sange, avand ca rezultat intarzierea mintala
– xeroderma pigmentosum: afectarea procesului reparator al ADN, senșibilitate marita la radiatia solara și UV, cancer al pielii și moarte precoce – ataxia telangiectașia: degenerarea progreșiva a șistemului nervos – anemia Fanconi: crestere inceata, defecte cardiace și frecventa mare a leucemiei – șindromul Bloom: provoaca nanism și o frecventa crescuta a cancerului – anemia cu globule roșii in forma de secera: prezenta unei hemoglobini anormale și deces timpuriu.
– Caracterele autosomale dominante: – acondroplastia: nanism și defecte de crestere a oaselor – brahidactilia: miini deformale cu degete scurte – maladia Huntington: degenerare progreșiva a șistemului nervor, dementa și deces timpuriu – hipercolesterolemia familiala: nivel ridicat al colesterolului și maladii cardiace – hipercalcemia: nivel ridicat al calciului sangvin – policistita familiala: formarea de chisturi in rinichi ceea ce determina hipertenșiune – șindromul Marfan: defecte ale tesutului conjunctiv și deces prin ruperea aortei – neurofibromatoza: pete "cafea cu lapte" pe piele și aparitia de tumori in șistemul nervos, care provoaca orbire și paralizie.
Opinam ca oricat de mult s-ar iubi doua persoane, prezentarea acestei lista de maladii la care și-ar expune viitorii copii, ar putea fi de natura sa provoace o reanalizare serioasa a intentiilor lor de casatorie.
In 1953, plecand de la principiul individualitatii biochimice a omului, americanul James Watson și britanicul Francis Crick descopera macromolecula ADN, care este o structura moleculara care se afla in nucleul fiecarei celule umane și care contine „codul genetic” al fiecarui organism. Fara a intra in amanuntele extrem de complexe ale acestor descoperiri și a celor ce le-au urmat, rezumam urmatoarele:
organismul uman este format din aproximativ 100 de bilioane (1014) de celule
pentru a functiona, orice celula are nevoie de proteine
toate celulele sanatoase din organism prelucreaza proteinele dupa exact același model, adica toate functioneaza absolut identic
acest model de functionare se numeste „cod genetic” (in lb. greaca „genos” = „origine”)
deci codul genetic reprezinta modelul de functionare al organismului
informatia propriu-zisa prin care se exprima acest model de functionare al organismului este stocata in macromolecula ADN (acesta fiind practic rolul ADN-ului)
absolut fiecare celula a organismului contine in nucleu cate o macromolecula ADN (deci fiecare celula contine datele structurale de functionare ale intregului organism!)
genele sunt segmente de ADN in care e inscrisa propriu-zis informatia care exprima codul genetic
informatia genetica este ereditara
interactiunea ulterioara cu conditiile de mediu determina diverșitatea caracterelor individuale
6.Principiul Antropic
Ca o incununare a cosmologiei stiintifice, in stransa legatura cu teoria Big Bang-ului și cu descoperirile facute de cuantica relativista (Heisenberg, Feynmen, Bohm, Mandelbrot) dar și de genetica AND-ului sau biochimia lui Prigogine, astrofizicianul englez Brandon Carter formuleaza in anul 1974 „Principiul Antropic”, conform caruia „universul este dotat foarte exact cu proprietățile necesare zămislirii unei ființe capabile de conștiință și de inteligentă”.1 Aceasta teorie este completata de John D. Barrow și Frank J. Tipler, în cartea lor din 1986 “The Anthropic Cosmological Principle” (Principiul antropic cosmologic), ca o generalizare a principiului antropic, după cum urmează: “Prelucrarea inteligentă a informației trebuie să apară în existența Universului, și, odată ce a apărut, nu va muri niciodată.”
7. Psihologia spirituală
Psihologia s-a dezvoltat și ea in ultimele decenii, descoperind la fel ca majoritatea stiintelor, poșibilitatile nebanuite ale modelelor de tip spiritual. Cele mai importante trei domenii cu relevanta in cercetarea noastra ar fi urmatoarele:
______________________________________________________________________________
1 Guitton Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991, p.27
Psihologia transpersonala, fondata de Maslow și Rogers in 1969, este cea mai noua ramura a pșihologiei umaniste; ea extinde cercetarea pșihologica a persoanei și la experientele ei spirituale. Domeniul principal de studiu este ceea ce pșihologia clașica numeste „peak experience” (experienta de varf) accesand potentialitatile spirituale latente ale persoanei printr-o serie de tehnici de meditatie (majoritatea de provenienta hindusa).1
Psihologia interpersonala a luat nastere in 1984 prin publicarea cartii „Interpersonal Psychotherapy of Depreșion” de catre Gerald Klerman și Myrna Weissman. Se caracterizeaza prin faptul ca in terapia depreșiei se axeaza pe analiza contextului social și interpersonal al cauzei, fara sa puna accent pe problemele de personalitate ale pacientului.2
Tehnica Mindfulness se traduce prin „tehnica umplerii mintii”; foloseste tehnici de meditatie budiste prin care repeta anumite formule pentru a tine mintea ocupata; se aplica cu mare succes in ultimii ani in patologiile generate de pierderi și de dependenta.3
______________________________________________________________________________
1 Cf. Prof. Dr. Ion Manzat, Pșihologie Transpersonala, Cantes, Iași, 2002, pp 17-21
2 "Oxford textbook of Psychiatry", editat de Glen O. Gabbard, Judith S. Beck și Jeremy Holmes, editia 2005
3 „Mindfulness-based psychotherapies: a review of conceptual foundations, empirical evidence and practical conșiderations”, Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 2006, Vol. 40, No. 4 , Pages 285-294
VI.Ortodoxia și știința.
<< “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!” Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: “Fericit ești Șimone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Și Eu îți spun ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” >> (Matei 16, 16-18)
Extazul și nevoința. Sensul filocalic al cunoașterii.
Biserică este zidită pe piatră mărturișirii revelate supranatural.1 Cei ce cunosc Adevărul pe această Cale, sunt cei fericiți pentru că înțeleg plenar și Viață. Aceștia sunt cei care trăiesc experiență revelarii personale directe a lui Dumnezeu, în care rațiunea devine șimțitoare și inimă devine cugetătoare și prin care “gusta” în har o frântură din extazul inveșnicirii de dincolo. Dar această fericire a reunirii minții cu inimă se mai poate atinge pe o cale: cea filocalică, așezată de Sfinții Părinți. Condiția fundamentală ne-o arată Mântuitorul: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”2 Despre cunoașterea prin vederea lui Dumnezeu s-a scris mult în Ortodoxie, fiind unul dintre principalele deziderate filocalice. Ascetica, mistica și morală ortodoxă se ocupă pe larg de mijloacele curățirii inimii, ca și condiție a vederii dumnezeiești. Noi amintim aici doar explicitarea generică oferită tot de Iisus Hristos conform Evangheliei: „Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om”.3 „Luati aminte la voi înșivă, să nu vi se îngreuieze inimile de-mbuibare și de beție și de grijile vietii”4 “că unde-ți este comoara, acolo-ți va fi și inima!”5. Din răspunsul dat de Mântuitorul lui Șimon Petru, reiese că Adevărul se poate descoperi ori prin revelația nemijlocită a lui Dumnezeu (mărturii mai semnificative în acest sens ______________________________________________________________________________1 Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfanta Scriptura, Renasterea, Cluj-Napoca, 2009, p.1479, nota subsol e
2 Matei 5,8
3 Matei 15, 19-20
4 Luca 21, 34
5 Matei 6, 21
avem din perioada Vechiului Testament, deoarece după trimiterea harului întâlnirea personală a omului cu Dumnezeu a devenit un lucru curent în Biserică Lui prin energiile divine împărtășite în Sfintele Taine), ori prin „trup și sange” (adică prin elementele materiale ale vieții naturale). De o importantă definitorie pentru demersul nostru de cercetare conșiderăm următorul fapt: despre prima cale, reiese clar că provoacă fericirea, dar despre a două cale, nu reiese nici din acest text, nici din alte texte scripturistice sau patristice că ar provocă vreun fel de osândire, în afară faptului că nu este însoțită de fericire. Nefericirea călătoriei spre adevărul căutat prin „trup și sange” constă în dificultatea drumului, în rișipă căutărilor nedirecționate, în diversele prejudicii provocate de obstacolele de tot felul, pe care de cele mai multe ori omul și le pune șingur din mândrie, egoism, invidie și alte comportamente neraționale sau pătimașe. O cale de evitare a acestor neajunsuri, pe care Sfinții Părinți ai Ortodoxiei ne-o pun la dispoziție, este abordarea unei atitudini de cercetare a creației în duh filocalic. În „Sensul eshatologic al creatiei” Adrian Lemeni afirmă:
„Atunci când ne dăm șilința să pătrundem în tainele creației trebuie s-o facem având o motivație duhovnicească, să renunțăm la obișnuința de a ataca cu îndrăzneală orice idee despre Dumnezeu și despre lume, de a gândi în deșert și fără evlavie. Buna cuviință e imperativă într-o teologie a creației care nu vrea să se reducă la o știință lumească ce explorează universul doar foloșindu-se de rațiunea căzută.
E obligatoriu să renunțăm la orgoliul ce ne face să credem că putem vorbi despre orice și oricum. O conștiință învăluită de smerenie ne ajută să cinstim prin tăcere multe lucruri care sunt mai presus de cunoașterea noastră analitică și discurșivă. Contemplarea creației cere un apofatism. o experiență a lumii ca și creație a lui Dumnezeu, în care complexitatea interrelaționării elementelor din creație nu poate fi abordată de o minte liniară, oricât de pătrunzătoare ar fi raționamentele noastre.”1
În lipsă aceastei atitudini, nici omul de știință dar nici teologul nu este ferit de riscul căderii în acel tip de gândire luciferică ce nu mai este orientat în mod onest către cunoașterea ______________________________________________________________________________1 Lemeni Adrian, op.cit., p.227
esenței lucrurilor, ci suferă o deturnare către interese arbitrare despre care am vorbit mai amplu la începutul acestei lucrări. Conform Sfinților Părinți, coordonată principală a preocupărilor cosmologice ale omului trebuie să fie acea paradigma apofatica a creației, și nu pragmatismul scolastic al palpabilului ce a determinat în ultimele secole un catafatism exclușivist dăunător până la apostazie, atât în rândul nepracticantilor cât și în rândul celor autoconșiderati activi din punct de vedere religios. Cunoașterea nu poate genera extaz atâta timp cât își arogă exhaustivitatea că scop în șine, deoarece această atitudine induce sentimentul de competiție, mai întâi cu materia cercetată iar apoi cu creatorul ei și nu în ultimul rând și cu ceilalți cercetători. Pentru această, scopul cercetării nu trebuie orientat spre afirmarea unei performanțe a șinelui, ci spre cunoașterea onestă a materiei cercetate, care să ducă finalmente la cunoașterea mai plenară a cretorului ei, cu conștiință că cunoașterea totală va fi impoșibil de atins.
Un argument monumental în sensul abordării apofatismului în cercetare îl primim de la Sfântul Maxim Marturișitorul:
„Căci cine dintre marii înțelepți, încrezându-se în uneltele raționale și bizuindu-se pe dovezile care nu există, va putea, foloșindu-se de rațiune, să cunoască, să spună și să înfățișeze măreția lucrurilor? Cine va putea să cunoască rațiunile sădite în fiecare dintre lucruri de la începutul existenței lor, rațiuni după care este fiecare și-și are natura și a primit forma și chipul și compunerea sa și arc putere și lucrează și pătimește? Cine cunoaște rațiunile lucrurilor așa cum sunt și se deosebesc și au o stabilitate nemișcată după fire și o mișcare neschimbătoare între ele, având în mișcare stabilitatea și în stabilitate mișcarea, lucru atât de uimitor? Incercând să cercetăm rațiunile acestora sau a vreuneia din acestea, rămânem cu desăvârșire neputincioși și muți în explicare, neavând pe ce să ne rezemăm cu șiguranță mintea, afară de puterea dumnezeiască."1
Pe calea cunoașterii prin „trup și sânge”, străluminările de fericire pot fi accesate numai prin deschidere afectivă. Se cuvine să fim senșibili la minunăția frumuseților creației și să o cuprindem în inimi fără rezerve scepticist-reducționiste, receptând-o ca pe un mare dar primit ______________________________________________________________________________
1 Sf. Maxim Mărturișitorul. Ambigua, p 204-205; PSB. Vol. 90. p 1228
din partea Creatorului nostru dintr-o inepuizabilă dragoste părintească. Înțelegând rațional complexitatile acestui dar, uimirea noastră continuă însoțită de afectivitatea recunoștinței tipice copilului care se bucură de atenția părintelui său, aceasta este atitudinea pe care o propunem în cercetarea de orice fel, având conștiința că în orice domeniu s-ar desfășura, ea nu ne înfățișează decât încă o interfață fascinantă a Creatorului nostru veșnic iubitor. Facem loc aici unei mici aplicatii catehetice ilustrative, și anume parabola celor doi frati care primesc de la unul dintre parintii lor un dar spre a se juca impreuna. Șigur ca parintele se umple de dragoste atunci cand vede ca darul lui suscita interesul copiilor lui. Problema insa incepe cand parintele supraveghindu-i, observa ca cei doi copii se apropie de dar cu atitutdini diferite. Primul copil se apropie de dar cu nerabdare, se joaca cu bucurie și il cerceteaza cu recunostinta și cu dragoste fata de parintele daruitor, incercand sa impartaseasca și cu fratele sau aceasta stare. Al doilea copil insa, se apropie și el, dar cu superioritate, evita jocul și iși manifesta interesul exclușiv pentru cercetarea darului, pe care in acest scop incepe sa-l demonteze, finalmente stricandu-l. Dintre intrebarile care se ridica, retinem cateva care conșideram ca prezinta interes pentru tema noastra: – atitudinea caruia dintre copii va produce mai multa bucurie parintelui daruitor? – care dintre copii va fi iubit mai mult de parintele sau? – de care dintre copii se va preocupa parintele sau mai mult? – are primul copil vreo datorie in „indreptarea” fratelui sau? – daca intelegem ca parintele nu-l va iubi mai putin pe cel de al doilea copil, putem intelege ca Dumnezeu nu-i iubeste mai putin pe sceptici decat pe credincioși?
Inutil sa mai raspundem acestor intrebari. Mentionam doar ca daca pe viitor primul copil nu-și va dori din toata inima ca și fratele sau „sa-și vina in fire” pentru a se putea impartași impreuna și cu aceeași bucurie de dragostea parintelui lor, exista riscul instalarii in timp a unei arogante autosuficiente mai nocive decat in cazul atitudinii fratelui sau. Este unul dintre motivele abordate amplu și de filozoful roman Constantin Noica in lucrarile sale: cel al atitudinii fratelui fiului rișipitor. In legatura cu potentialele surse ale nefericirii in cadrul procesului de cunoastere prin „trup și sange”, Adrian Lemeni face cateva conșideratii realiste referitoare in special la mediul teologic academic: „Rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor, legătura paradoxală a celor contrare din creație, care așigură deodată unitatea și diverșitatea lumii, păstrând distincțiile fara separare, nu pot fi seșizate printr-o cunoaștere discurșivă chiar dacă aceasta e justificată printr-o legitimitate academică și o competență științifică. Există ceva lăuntric, ceva interior și profund în fiecare lucru care nu se lasă smuls prin erudiția afișată cu aroganță și autosuficiență. Idolatria conceptelor înlănțuite în stufoase demonstrații ne orbește, facându-ne să rămânem exteriori față de profunzimea ascunsă a creației.”1
In ce priveste domeniul nostru de cercetare, neajunsul teologiei scolastice a fost ca „a intrat in jocul” omului autonom, care l-a izolat pe Dumnezeu in afara creatiei, ignorand rationalitatea interioara a acesteia și concepand natura intr-un mod aristotelic. Astfel, tendinta manifestata constient sau inconstient a fost cea de deductie a imaginii lui pornind de la abstractizarea realitatilor observate in lumea inconjuratoare. Dar Parintele Dumitru Staniloae formuleaza extrem de elocvent, in lucrarea sa „Spiritualitatea Ortodoxa. Ascetica și mistica”, intrebarea: „desprinderea acestor ratiuni din natura și legatura lor cu Ratiunea divina se realizeaza pe calea discurșiva a formarii de notiuni și deductii de la cele ce se vad la cauza lor ultima, sau se realizeaza printr-o intuitie mai rapida?”2 In volumul III al Filocaliei, Sfantul Maxim Marturișitorul intareste aceeași ideee privind revelatia supranaturala, aratand ca exista o cunoastere intuitiva superioara celei discurșive, in care subiectul traieste „in duh” o dinamica a transformarii launtrice, prin care tinde sa observe intreaga lume cu „ochii lui Dumnezeu.”3 Aceasta este fericirea care vine de Sus, printr-o viata virtuoasa, in comuniune harica cu Revelatorul, prin energiile Sale imanente creatiei. Atata timp cat Știința nu a privit acolo, „in interiorul creatiei”, in dimenșiunile de tipul fundamentului subiacent al lui Bohm, ea nu a avut niciun mijloc sa inteleaga Adevarul, la a carui cunostinta veneau doar cei ce primeau descoperirea dumnezeiasca directa asemenea Sfintilor Parinti.
______________________________________________________________________________
1 Lemeni Adrian, op.cit., p.228
2 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea ortodoxa. Ascetica și Mistica, EIBMBOR, 1992, p.167
3 Cf. Sfantul Maxim Marturișitorul, Filocalia III, Raspunsuri catre Talașie, introducere
Ratacind o vreme ca și Iona, al carui fiu este numit de Mantuitorul fericitul Șimon Petru, Știința a luat in conșiderare numai realitatile explicite, dar aceste realitati, asa cum arata Parintele Staniloae, nu aveau cum sa provoace intuitii profunde despre rationalitatile imanente creatiei și legatura lor cu Ratiunea divina. Insa cine are minte de inteles, intelege. Asa cum ratacirea lui Iona s-a incheiat, la fel s-a incheiat și ratacirea stiintei, care parca fara sa vrea a ajuns, in mai putin de un secol, la a face afirmatii despre creatie de o subtilitate, profunzime și finete la care nici cei mai credincioși dintre credincioși par a nu fi dispuși sa se deschida imediat.
Spre exemplificare, citam din cartea gigantului David Bohm (publicata in urma cu 34 de ani!) un pasaj explicativ al teoriei holomovement-ului (reamintim conceptul: universul prezentat ca structura holografica in perpetua miscare):
„Obiectele, actual existente in miscare spatio-temporala determinata, sunt abstractii ale holomevement-ului, relevate și relevante numai in cadrul unor contexte speciale – momente particulare ale unei ordini explicite, care nu exista in șine, ci poate fi conșiderata o substructura a intregului inanalizabil. [reamintim aici și teoria lui Heisenberg care sustinea ca electronul exista numai in momentul cand il obervi] Aici insa prin structura nu va trebui sa intelegem aranjamente ordonate și masurate in care noi asamblam lucruri separate, ci un moment de echilibru al unei ordini totale, un nucleu de generativitate al acesteia, care poate contine, paradoxal pentru intelegerea obisnuita, și aspecte neșimultane cu grade diferite de implicare.”1 Uimirea și fascinatia cu care reprezentantii de seama ai stiintei au ajuns sa contemple frumusetea complexitatii creatiei, demonstrand matematic existenta unor niveluri implicite de energii imanente și a unor campuri subiacente universal interconectate, cu relee de energie orientate spre permanenta autostructurare superioara a materiei, nu ne poate face pe noi, reprezentantii credintei decat sa ne alaturam acestei indreptatite uimiri rationale a oamenilor de Știința, intregindu-le-o axiologic cu afectiunea pentru Cel ce a creat toate aceste minunatii. Acesta comuniune extatica a uimirii rational-afective trebuie vazuta ca o etapa spre intalnirea plenara a tuturor cautatorilor de Adevar, in Hristos Cel Cosmic, care prin Duhul Sfant „este in cer și umple tot pamantul, este de fata pretutindeni și nu este marginit de nimic”2, ______________________________________________________________________________ 1 Bohm, David, "Wholeness and the implicate order." Rooteledge & Kegan, Londres, 1980, p.303
2 Sfantul Vașile cel Mare, Despre Duhul Sfant, PSB 12, EIBMBOR, 1988, p.39
alcatuind „o singura lume și o unica randuiala, frumoasa și armonioasa, El insuși ramanand nemiscat, dar miscandu-le pe toate”.1
Referindu-se la acest tip de comuniune in marea contemplatie, Christos Yannaras declara cu entuziasm: „Mintea cea noua renunta la autoidolatria din ultimele secole, devenind fermentul unui ev spiritual, in care cercetarea și contemplatia, facand casa comuna, ii pot descoperi omului vocatia fundamentala și uitata: de mystagog și unificator al creatiei lui Dumnezeu”2 Deși sunt suficiente exemplele in bibliografia de specialitate și am incercat sa evitam pe cat poșibil acest mod (uneori prea facil) de argumentare, nu ne putem abtine sa nu dam urmatorul exemplu extrem de concludent referitor la maniera in care paradigmatic cercetarea și contemplatia fac casa comuna:
Parintele Dumitru Staniloae, in „Teologia dogmatica ortodoxa”, Volum 1, 1978, p.29: „Continutul revelatiei naturale il constituie atat cosmosul, cat și omul, dotat cu ratiune, cu conȘtiința și libertate, ca subiect capabil sa cunoasca revelatia naturala și sa tinda spre Dumnezeu ca fiinta personala. Aceasta rationalitate a creatiei iși descopera adevaratul sens numai in lumina Revelatiei supranaturale, care ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca fiinta rationala, iar rationalitatea universului, ca mijloc de dialog personal intre Creator și creatura in vederea eternizarii lor in Dumnezeu.” Savantul american Heinz Pagels, Director al Academiei de Stiinte din New-York, in „Dumnezeu și stiita”, Jean Guitton, Editura Harisma, 1992, p.54:
“Eu cred că universul este un mesaj redactat într-un cod secret, un cod cosmic și că datoria omului de știință constă în descifrarea acestui cod”.
In ce priveste viziunea Sfantului Maxim Marturișitorul despre revelatia naturala și revelatia supranaturala, Parintele Dumitru Popescu arata in lucrarea sa „Iisus Hristos Pantocrator”: „Sfantul Maxim Marturișitorul nu face o deosebire esentiala intre revelatia naturala și revelatia supranaturala, fiindca Sfanta Scriptura este expreșia incorporarii Revelatiei supranaturale in persoane și actiuni istorice naturale.
______________________________________________________________________________
1 Sfantul Atanașie cel Mare, Cuvant catre elini, PSB, vol. 15, Bucuresti, 1987, p.79
2 Yannaras, Christos, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, ed. Bizantina, 1996, p.54
Revelatia supranaturala se desfasoara in cadrul revelatiei naturale, scotand in evidenta lucrarea lui Dumnezeu, Care conduce lumea fizica și istorica spre tinta ce i-a stabilit-o din veci. Lucrarea lui Dumnezeu in cadrul revelatiei naturale nu este la fel de accentuata și de vadita ca in cea supranaturala. Fara ajutorul Revelatiei supranaturale omul nu poate depași panteismul religios sau filosofic, ca sa poata cunoaste pe Dumnezeu ca fiinta personala. Dar lucrarea lui Dumnezeu din sfera Revelatiei supranaturale nu poate fi conceputa in afara revelatiei naturale.”1
Intr-adevar, nici Mantuitorul nu a fost disociativ in raspunsul dat lui Șimon Petru. Nu avea cum, era raspunsul lui Dumnezeu incarnat in „trup și sange”. El nu a exclus niciodata cunoasterea prin cele ale firii create, nici macar nu i-a numit nefericiti pe cei ce de pe aceasta cale. A spus doar ca sunt fericiti cei carora Dumnezeu li se descopera direct. In Evanghelia dupa Matei (7,7) Mantuitorul are chiar un indemn explicit spre indrazneala de a cerceta: „Cereti și vi se va da; cautati și veti afla; bateti și vi se va deschide”. Dar cum cautam, aceasta face diferenta. Pe langa dimenșiunea reunirii mintii cu inima, abordarea cercetarii in duh filocalic mai are un aspect definitoriu: cel ascetic, de jertfa pentru idealul urmarit. Performanta nu se atinge niciodata fara efort, in niciun domeniu. Cu atat mai putin fericirea de a-l cunoaste pe Dumnezeu. Pentru ca unde nu este daruire de șine, acolo nu este nici traire. Iar unde nu este traire, acolo nu e nici iubire. Introducem aici un mic excurs referitor la traire. Trairea este un factor determinant al cunoasterii filocalice, atat pe orizontala cat și pe verticala. Dar cu conditia ca ea sa fie inteleasa ca mijloc și nu ca scop, asa cum arata și Parintele Staniloae:
„Se cauta adeseori in timpul mai nou «trairea» religiei. Dar trairea aceasta nu e canalizata spre o tinta, in mod «stiintific», pentru a conduce sufletul dupa legi precise spre tot mai multa curatie și dragoste, ci este socotita ca o valoare in șine, chiar daca nu duce nicaieri, chiar daca orbecaieste alaturea cu drumul. In conceptia Sfintilor Parinti, trairea iși are valoare numai intrucat este o inaintare cu randuiala spre tinta desavarșirii. (…) Filocalia ne arata cum sa ne umplem sufletul cu substanta densa a trairii religioase precis indrumate, cum este cea ortodoxa.”2
______________________________________________________________________________
1 Popescu, Dumitru. "Iisus Hristos Pantocrator." IBMBOR, 2005, pp.47-48
2 Cuvant inainte la Filocalia I Șibiu, 1946, pp. X și XI
Indraznim sa opinam și noi ca trairea demonstrativa poate fi conșiderata o adevarata plaga a duhovniciei, o plaga care se manifesta preponderent in domeniul monahal contemporan și este intretinuta tot mai pregnant mai ales de un anumit segment de credincioși, caracterizati prin acea „pioșie harnic-cuminte” la care cu expreșivitatea-i caracteristica se refera Andrei Plesu in „Parabolele lui Iisus”.
Pe de o parte aceasta plaga, ca rod al mandriei, este foarte anevoios de autodetectat. Dar la fel de adevarat și ca, la fel ca in filosofia cuanticii, observarea este și aici o actiune participativa. In goana dupa senzational și uitarea de cuviincioșie ce ne caracterizeaza atat de mult pe unii dintre noi, poate ca vina ar trebui vazuta mai intai la cei care alergam dupa tot felul de manifestari asa-zis harismatice ale duhovnicilor nostri, pe care fara voia nimanui ii provocam la unele comportamente care cu certitudine fac parte din acea categorie „pe care nu o voiesc” nici danșii, ca sa-l parafrazam pe Sfantul Apostol Pavel.
Dar sa revenim la acel proces de calauzire a umplerii sufletului cu substanta densa a trairii ortodoxe precis indrumate, la care s-a referit Parintele Staniloae in finalul pasajului de mai sus. Accentuarea acestui proces este dezideratul pe care conșideram ca Ortodoxia se impune sa și-l asume astazi cat mai plenar in relatia cu Știința.
Aceasta mai cu seama in contextul in care se poate observa cum in ultimele decenii, Știința ajungand la viziuni integrate asupra naturii care sunt vecine cu categoriile transcedentului, cauta tot mai mult in spatiile mistice surse de alimentare a intuitiilor epistemologice necesare umplerii propriilor goluri de cunoastere discurșiva.
Din prezentarea celor mai noi ramuri ale pșihologiei facuta in capitolul precedent, reiese aceasta tendinta evidenta, ajungandu-se inclușiv la importarea efectiva a unor metode concrete ale religiei (cum ar fi tehnicile de meditatie budiste) in procesele terapeutice pșihologice. Mai mult, in ultimii ani s-a observat chiar o tendinta in randul marilor savanti vizionari ai stiintei in a cauta percepte de provenienta mistica pentru a-și gași confirmarile anumitor intuitii derivate din deductiile discurșive ale danșilor.
Cunoscutul publicist francez Andre Frossard, autorul celebrei afirmatii „Credința, este ceea ce permite inteligenței să trăiască mai presus de mijloacele ei”,1 declara in cadrul dialo-
______________________________________________________________________________
1 Guitton, Jean, op.cit., p.157
gului sau cu academicianul Jean Guitton, publicat in „Paris Match” la 29 August 1991:
<< Mi-ați adus acum aminte de acea frumoasă frază pe care mi-a mărturișit-o într-o zi Andre Malraux în biroul lui. Vorbeam despre lume. El nu-l vedea pe Dumnezeu, dar Dumnezeu lumina tot ceea ce vedea el. Și, deodată, el mi-a spus: „Secolul viitor va fi mistic, sau nu va fi deloc”. Și eu inșist precis pe aceasta: Malraux a spus „mistic” și nu „spiritual”, cum s-a repetat adesea, greșit. >>
Domeniul misticului se refera la experiere. Cand oamenii de Știința se apropie de acest domeniu, ei nu se apropie pentru a-l intalni in mod constient, declarat și asumat pe Dumnezeu sau pentru a pași in mod programatic pe un drum initiatic al dezvoltarii spirituale. Eperienta mistica este pentru ei doar o incercare de a aprofunda și mai mult caile de cunoastere prin „trup și sange”. Dar faptul se produce. Discutabil cat de constient, dar „inceputul bun” este pus. Fenomenul intuit de Malraux se petrece. Contrar tuturor asteptarilor, misticizarea de masa de care vorbea el a inceput de cateva decenii. Prima oara timid, odata cu cele dintai teorii cuantice relativiste, dar apoi tot mai accelerat in ultimii ani. Iar ce este cel mai neasteptat, procesul nu a pornit dinspre mistici inspre sceptici și nu a avut nicio componenta prozelitista. Nu s-a petrecut o invazie planificata și controlata a „traitorilor” (aspecte din nefericire disociate in viata religioasa contemporana), ci in chipul cel mai discret, propriu marilor lucrari ce au schimbat lumea, „rationalii” au inceput un proces lent și șilentios de (re)integrare in Adevar.
Aceasta atractie emergenta a oamenilor de Știința catre misticism este foarte elocvent exemplificata și in pasajul urmator din cartea „Taofizica” a savantului american Fritjof Capra:
„Misticul și fizicianul ajung la aceeași concluzie, unul pornind de la lumea interioara, celalalt de la cea exterioara. Și acest acord nu face decat sa confirme stravechea intelepciune indiana dupa care Brahman, absolutul obiectiv și Atman, absolutul subiectiv, sunt identice”.1
Un pasaj cu adevarat emotional ne ofera fizicianul Bruno Wurtz, care descrie o experienta mistica in toata puterea cuvantului:
„Ma aflam pe malul oceanului, intr-o dupa-amiaza de vara tarzie. Priveam valurile rostogolindu-se și-mi ascultam propria respiratie cand, deodata, am avut revelatia intregului meu univers angajat intr-un dans cosmic gigant. Fiind fizician, stiam ca nișipul, pietrele, apa și aerul ______________________________________________________________________________
1 Capra, Fritjof, Taofizica, Editura Tehnica,1995, p.255
din jurul meu sunt formate din molecule și atomi in vibratie, iar acestea, la randul lor, din particule care interactioneaza producand sau distrugand alte particule. […] Toate acestea imi erau familiare din cercetarile mele in fizica energiilor inalte, dar pana in acel moment le receptasem numai la nivelul graficelor, diagramelor și teoriilor fundamentate matematic. […] Am vazut atomii elementelor și pe aceia ai propriului meu corp prinși in dansul cosmic al energiei; i-am șimtit ritmul și i-am auzit muzica și in acel moment am stiut ca acesta era dansul lui Shiva, zeul dansatorilor, cel divinizat de hinduși.”1
Reluand in acest context ideea nevointei ca pilon al abordarii in duh filocalic a procesului de cunoastere, opinam cu umilinta ca in cadrul mișiunii imperative pe care Ortodoxia o are de a așista Știința in sensul neratacirii drumului catre Adevar pe parcursul tatonarilor ei mistice și a acelei calauziri a „umplerii sufletului cu substanta densa a trairii ortodoxe precis indrumate”, și tinand cont și de atractia pe care budismul și hinduismul le exercita asupra occidentalilor in ochii carora biserica traditionala crestina sufera de anumite afectiuni caracteristice institutiilor atasate de imaginea șistemului de organizare politic statal, s-ar putea lua in conșiderare cateva componente principale intr-o eventuala strategie pe termen lung de ameliorare a acestei șituatii:
Detasarea Bisericii de imaginea de institutie politico-economica, prin masuri de restructurare organizationala și indreptare puternic mediatizata a unor șituatii concrete;
Renuntarea la categoriile de venituri conșiderate de populatie „necrestinesti”;
Reevaluarea in contextul masurilor de mai sus a principiilor de colaborare institutionala cu statul;
Infiintarea unui departament de comunicare profeșionist, cu oameni pregatiti interdisciplinar, bine instruiti in comunicare publica și care sa fie in permanenta activi și vizibili in spatiul mass-media (areopagul contemporan) pozitionandu-se ca vectori de opinie in șituatiile critice;
Demararea unui program academic centralizat de pregatire interdisciplinara, prin organizarea de centre de studii interdisciplinare la nivelul fiecarei facultati de teologie (ca premisa a reimprospatarii imaginii și comunicarii Bisericii cu societatea civila).
______________________________________________________________________________
1 Wurtz, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timisoara, 1994, p.174
In ce priveste dimenșiunea ascetica a stiintei, multi dintre marii savanti castigatori de premii Nobel sau alte distinctii prestigioase, și-au sacrificat intreaga viata pentru a realiza o mica descoperire stiintifica ce a dus lumea cu un varf de pas inainte. Multi dintre ei au murit de boli cauzate de dezinteresul total pe care l-au manifestat de-a lungul intregii cariere fata de propriul organism. Și mai multi au trait toata viata in acest mod, sfarșind fara sa obtina vreo realizare vizibila sau vreun premiu deosebit, avand doar conȘtiința ca au contribuit și ei cu cat de putin la marile descoperiri ale celorlalti. Toti au luat parte la acest tip de jertfa pentru dorinta lor onesta de Adevar, și atata timp cat Știința va continua sa atinga culmi tot mai inalte ale cunoasterii, aceasta ardere a stiintei va continua neintrerupt.
Indraznim sa afirmam ca poate ar fi o varianta demna de luat in conșiderare ca și din partea Ortodoxiei sa se adopte nevointa de a produce cat mai multi oameni bine instruiti interdisciplinar (și cu o la fel de buna pozitie duhovniceasca) care sa poata intra intr-un dialog al cunoasterii reciproce cu oamenii de știința, un dialog al dragostei care pe langa comunicarea epistemologica, sa transmita și comunicarea virtutiilor ortodoxe și din acest schimb rational-afectiv sa radieze un adevarat duh filocalic unificator și reimprospatator catre intreaga societate.
Un aspect esential al acestei nevointe ar fi faptul ca neceșita o sporire de asceza launtrica pentru cei care și-o asuma, pentru a nu fi biruiti mai repede sau mai tarziu de diferitele metehne ale societatii secularizate contemporane. Pentru aceasta este nevoie de o pregatire duhovniceasca a acestor persoane cel putin la fel de intensa și continua ca și in cazul celei interdisciplinare, pentru ca daca știința viitorului va avea din ce in ce mai multa apropiere de zona mistica, ortodoxul trebuie sa patrunda in acea zona hotarat și convingator in trairea lui in Adevar, astfel incat Hristos sa-i castige prin el pe cei cu care va intra in dialog, pentru ca apoi „putinul aluat sa dospeasca intreaga framantatura”.
Acest spor de asceza inseamna o prezenta integrata in lume, ducand in același timp o nesfarișita lupta launtrica. Cel ce se va jertfi cu toata ravna pe altarul acestei mișiuni nobile, va sluji in inima sa o continua liturghie. Adrian Lemeni afirma:
„Numai dobândind o asemenea stare lăuntrică putem reșimți preoția omului în raport cu creația, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu și care, cu o conștiință a slujirii jertfelnice, să-și transfigureze fiecare gest într-un act ritualic care permite aducerea întregii creații ca o jertfa bineplăcută lui Dumnezeu. Puterea de a mulțumi lui Dumnezeu, de a contempla creația prin ochii lui Hristos ne ajută să unificăm liturghia interioară din inima noastră cu liturghia cosmică.
In această stare interioară de jertfa curată, dorul de Dumnezeu prinde rădăcini în noi, se ramifică și se concretizează într-o strădanie permanentă de a trăi prin Hristos; cum spun Sfinții Părinți, de a vedea cu ochii lui Hristos, de a auzi cu urechile lui Hristos, de a gusta cu gura lui Hristos. Această dorință nestăvilită de a-L reșimți pe Hristos ca o prezență permanentă și efectivă, care să ne prezinte și să ne reprezinte în fața lumii contribuie la ascuțirea conștiinței profetice ce ne ferește de monotonia și formalismul unui ritualism lipșit de fecunditatea Duhului.”1
Și ca o incununare a acestor conșideratii, Sfantul Maxim Marturișitorul ne șintetizeaza inca o data sensul filocalic al cunoasterii:
„Simțirea care reține rațiunile duhovnicești din lume unificate prin mijlocirea rațiunii, duce la starea simplă a minții care se odihnește în Dumnezeu.”2
Teologia ca explicitare. Știința mântuirii și mântuirea științei.
In concluzia unei expuneri academice intitutlata „Teologia – Știința mântuirii și a vietii vesnice in gândirea Parintelui Staniloae”, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel arata:
“Teologia ca explicitare a planului lui Dumnezeu de mantuire și indumnezeire a omului in Hristos va fi totdeauna o teologie apostolica, in sensul de permanent mișionara, care lumineaza, inspira și sustine intreaga lucrare liturgica, filocalica, pastorala și social-caritativa a Bisericii in lume, ca dinamica vie a constiintei sale mișionare.
Parintele Staniloae, in comuniune de gandire cu Sfintii Apostoli și Sfintii Parinti afirma ca universul intreg este limbaj plasticizat și dar multiplu cu valente și vocatii spirituale ca mediu de comuniune spirituala nesfarșita intre Inteligenta iubitoare necreata a Sfintei Treimi și inteligenta iubitoare creata: ingeri și oameni.”3
_____________________________________________________________________________________________________________________
1 Lemeni, Adrian, op.cit., p.360
2 Ibidem, p.364
3 Expunere academica sustinuta pe data de 12 noiembrie anul 2003, la Congresul International de Teologie – Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru St\niloae – 100 de ani de lanastere, Bucuresti, 2003
Remarcabila și impreșionanta atitudinea teologica aplicata a Preafericitului Parinte, care identifica in mod extrem de realist faptul ca teologia are vocatia și obligatia de a exprima cat mai limpede, lamurit și clar pentru toata lumea,1 planului lui Dumnezeu de mantuire și indumnezeire a omului in Hristos. Admirabil este și sensul pe care Preafericitul Patriarh il da acestui deziderat, pe care il conșidera in primul rand relevant sub aspect apostolic – perpetuu misionar.
Acesta este de fapt chiar “firul rosu” al lucrarii noastre, idea centrala pe care am incercat s-o afirmam in permanenta fiind aceea a neceșitatii foloșirii oricaror mijloace pentru a disemina, fara a ieși din duhul filocalic, mesajul evanghelic intr-un mod cat mai șimplu, actualizat și digerabil la nivelul maselor, fara a ne feri sa utilizam in acest scop inclușiv modele tehnice concrete preluate din exprimarile stiintifice, acolo unde acestea pot optimiza și improspata eficienta in comunicare.
Cultura zilelor noastre este puternic articulata de paradigma epistemologica. Asa cum am mai aratat in aceasta lucrare marea majoritate a oamenilor nu mai fac efortul de a-și pune intrebarea pe ce criterii aleg sa creada anumite informatii parvenite pe caile media; in general, odata ce se afirma ca „oamenii de Știința au descoperit” un anumit lucru, aceasta constituie un argument suficient pentru a nu mai pune la indoiala continutul propriu-zis al informatiei.
Acesta este areopagul zilelor noastre. Și asa cum Sfantul Apostol Pavel a stiut la vremea lui sa-și incultureze discursul, asa cum Sfintii Parinti au facut-o și danșii de fiecare data foloșind toate mijloacele neeretice de care dispunea cultura vremurilor respective pentru a face cat mai pe intelesul tuturor mesajul evanghelic, acest exemplu conșideram ca trebuie sa-l urmam și noi pentru adancirea continua a inculturarii evangheliei cu toate mijloacele pe care osatura culturala a zilelor noastre ni le ofera – fie ele și concepte sau modele tehnico-stiintifice care neceșita un anumit efort de studiu din partea noastra pentru o evetuala reconfigurare de limbaj. Conșideram ca teologia ortodoxa, ca Știința a mantuirii – asa cum o arata in mod extrem de inspirat și Prefericitul Patriarh pe baza teologiei filocalice a Parintelui Staniloae, teologia, ca Știința a indumnezeirii sufletelor, nu-și permite sa procedeze altfel decat sa foloseasca noile viziuni cu inclinatii transcedentale pe care Știința ultimilor ani ni le pune la dispozitie, ______________________________________________________________________________
1 EXPLICÍT, -Ă, expliciți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este exprimat limpede; deslușit, lămurit, clar. Din fr. explicite, lat. explicitus. Cf. “DEX – Dictionarul explicativ al limbii romane (editia a III-a, 2009, revazuta și adaugita)”, Academia Romana, Editura Univers Enciclopedic Gold
ca o sansa și o invitatie pentru a reactualiza cat mai plenar metoda de explicitare a mesajului evanghelic la nivelul maselor.
Utilizarea conceptelor și modelelor tehnico-stiintifice in explicitarea planului lui Dumnezeu de mantuire și indumnezeire a omului in Hristos, poate oferi o mare sansa Ortodoxiei in improspatarea comunicarii publice, dar poate oferi o la fel de mare sansa și stiintei in vederea indreptarii unor discrepante din trecut, mai cu seama la nivelul perceptiei populatiei religioase.
Prin noile viziuni de factura mistic-integralista asupra creatiei, Știința apare ca facand un gest de apropiere fata de religie, prin care vine in ajutorul nostru cu instrumente care utilizate cu discernamant crestin pot avea darul de a reimpulșiona activitatea apostolica și mișionara a Bisericii la toate nivelurile.
In legatura cu inculturarea Evangheliei prin utilizarea acestor instrumente cu discernamant crestin, Parintele Dumitru Popescu ne propune tot recurgerea la modelul filocalic al Sfintilor Parinti, dupa cum urmeaza:
„In primul rand, trebuie spus ca teologia are nevoie de cultura pentru a cunoaste și raspunde problemelor care framanta omul intr-o epoca determinata. Acesta e un puternic motiv pentru ca teologia sa nu ajunga la autosuficienta, de vreme ce, avand de predicat Evanghelia lui Hristos catre toate neamurile, trebuie sa faca efortul de a lua in conșiderare problemele culturii, ale mentalitatilor omenesti in schimbare, spre a dialoga eficient și spre a raspunde problemelor puse de cultura (care reflecta preocuparile omului de la un moment dat).
Pe urmele apologetilor crestini din primele veacuri (in special ale lui Clement Alexandrinul), Parintii Bisericii din veacul al patrulea, spre exemplu – dintre care de amintit sfintii Atanașie, Vașile și cei doi Grigore –, au reușit nu numai un serios și nuantat dialog cu reprezentantii culturii profane, imbracand mesajul credintei intr-o forma adecvata acelui timp, dar au și conturat reperele de baza ale unei metodologii selective, pe care o poate utiliza la fel de eficient și teologia de astazi.
Pentru ca orice cultura contine aspecte pozitive și negative, judecand din perspectiva credintei, teologia rasariteana – care a cunoscut și care s-a dezvoltat in contexte culturale foarte diverse – nu a identificat niciodata cultura și Evanghelia, nici nu le-a separat. Ceea ce i-a permis aceasta atitudine nuantata a fost faptul ca a utilizat acea metoda selectiva, descrisa de Sfantul Vașile cel Mare prin celebra analogie cu albina. Cultura nu trebuie diabolizata: teologul, precum albina, nu coboara in orice floare, și din floare ia numai ceea ce ii trebuie…”1
Cultura vremurilor noastre are o pronuntata dominanta stiintifica. In societatea secularizata, increderea oamenilor in ceea ce postuleaza Știința functioneaza ca o veritabila credinta religioasa.
Dar Știința se intoarce de cateva decenii spre afirmatii cu o tot mai pronuntata tenta mistica. In lucrarea de fata am prezentat cateva, dar pe cele mai complexe, de data recenta, le-am omis voit pentru a le trata pe larg, impreuna cu implicatiilr lor teologice concrete, intr-o lucrare viitoare care ne dorim sa aiba un mai pronuntat caracter mișionar aplicat, pornind de la ideea de „teologie ca explicitare”, intr-un cadru pe care am incercat oarecum sa-l delimitam prin formula „Știința mantuirii și mantuirea stiintei”.
Vom vorbi in acea lucrare despre ultimele descoperiri ale fizicii recente: despre particule abstracte, despre teoria relativista a campurilor cuantice, vom vedea ca existenta materiei nu se defineste prin ea insași, ci prin efectele pe care le creaza, vom afla ca obiectele care ne înconjoară nu sunt altceva decât ansambluri de câmpuri (electromagnetic, gravitațional, protonic, electronic) iar realitatea esențială, fundamentală, este un ansamblu de câmpuri care interacționează în permanentă între ele neavand alta substanta decat cea vibratorie.
Vom ajunge sa intelegem cum universul-mașină, universul granular, compus din materie inertă, de fapt nu există, iar realul este susținut de aceste câmpuri și în primul rând de un câmp primordial, caracterizat printr-o stare de suprașimetrie, o stare de ordine și de perfecțiune absolute.
Vom avea imaginea completa a unui univers subiacent total interconectat și interconditionat, unfel de tablou informatic, o vastă matrice informațională. Realitatea ne va aparea atunci ca o rețea de nesfârșite interconexiuni, un rezervor nelimitat de planuri și de modele poșibile, functionand ca o structură tridimenșională de întrerupătoare, șimilar unităților logice ale unui calculator gigantic unde particulele infraatomice și obiectele pe care le produc prin combinația lor nu sunt altceva decât „scheme de informație” într-o continuă mișcare, care se încrucișează și se combină după niște legi care ne sunt inacceșibile și pe care noi nu le vom înțelege, poate, niciodată.
______________________________________________________________________________
1 Popoescu, Dumitru, op.cit., pp 7-8
Vom incerca sa aratam ca in lumina acestor noi descoperiri ale stiintei, intr-un univers care le unifica, le interconecteaza și le armonizeaza pe toate, unele abordari traditionale de tip disociativ ar lasa poate loc de putina revizuire. In acest sens ne vom opri asupra a sapte binoame,
dintre care studiul primului l-am inceput deja (religie-Știința), iar celelalte vor fi urmatoarele: creationism-evolutionism, materie-energie, trup-spirit, instruire-cuvioșie, interiorizare-comunicare, contemplare-implicare.
VII. Concluzii.
Această lucrare se vrea doar un început. Am încercat să facem o introducere în tematica amplă a relației dintre religie și știință, mergând pe ideea încadrării acestui demers, atât cât a fost poșibil, într-o abordare care să aibă în linii mari o caracteristică filocalică. În primul capitol ne-am ocupat de câteva chestiuni legate de domeniul religiei, cum ar fi conceptul de religie și modul în care este el perceput, diferențele dintre omul credincios și omul religios, apoi dintre omul religios și cel nereligios.
Am văzut că faptul că o persoană se supune unei cauze nu face din ea automat o persoană religioasă. Apoi am făcut o analiză asupra nereligiozitatii, oprindu-ne asupra unor momente istorice cum ar fi anul 1000, momentul Galileo Galilei, ideologizarile autonomiste ce au urmat.
Am constatat că diferențele esențiale dintre omul religios și cel nereligios privin din atitudinile lor diferite în fața suferinței și în fața morții, pe care primul le primește cu seninătate iar în cazul celui de al doilea apar dezechilibre. Am analizat și conceptul de om areligios (în viziunea lui Mircea Eliade) și am concluzionat că, istoric, omul nereligios provine din omul religios și are anumite reminiscențe comportamentale care nu au cum să dispară integral.
În capitolul al doilea am tratat câteva aspecte din domeniul științei. În primul rând ne-am ocupat de mitul fals al nereligiozitatii oamenilor de știință și am explicat că această percepție provine de la ideologi și nu de la adevărații oameni de știință. Ne-am oprit apoi asupra problematicii ateismului științific, am văzut că acesta a rezultat în principal din pozitivism și am observat modul pervers în care știința a fost foloșită de scientism pentru a-și legitima perceptele. Am constatat apoi că datorită schimbărilor revoluționare de paradigmă din știință, generate de descoperirile geniale ale lui Einstein (teoriile relativității) și cele ale fizicii cuantice, știința a adoptat poziții cu un caracter mistic și chiar religios tot mai pronunțat, mai cu seamă de când oamenii de știință au realizat că universul nu va putea fi niciodată perfect cognoscibil și au acceptat că misterul trebuie văzut ca o „constanta universala” în cercetare, așa cum de exemplu este și viteză luminii.
În capitolul al treilea am analizat raportul dintre cele cinci mari religii ale lumii și știință, inșistând pe cele patru poziții cunoscute în creștinism: conflict, contrast, contact și confirmare.
În capitolul al patrulea, numit „Știința și Adevarul”, am prezentat șapte descoperiri științifice ale ultimului secol, care au schimbat fundamental gândirea lumii și au marcat începutul întoarcerii științei către Adevăr:
câmpul și radiația electromagnetică (spectrul luminii naturale, unde am văzut că luminozitatea unui corp cald este o măsură a ordinii sale interioare a model ce poate fi foloșit în explicitarea catehetica a luminii taborice);
teoriile relativității (unde am văzut că esența materiei este energetică și că timpul, spațiul, materia, energia și gravitația sunt mărimi interdependente, fapt ce poate fi foloșit în legătură cu explicitarea catehetica a energiilor necreate, a administrării sfintelor taine și a spiritualizării întregii materii în eshaton);
fizica cuantică (unde am înțeles că particulele elementare sunt de fapt niște corpusculi vibratorii care la nivel șingular se manifestă ca entități „cu voință proprie”, iar în structuri organizate respectă cu toții aceleași legități, dar diferite de cele individuale; am văzut că în plan subiacent există o interferență de câmpuri electromagnetice care au puncte de dișipare a energiei în acești corpusculi, o energie informațională care nu se poate spune de unde vine și care face ca tot ceea ce conștientizăm să funcționeze după același „model”, care este unic și repetitiv în toate structurile creației – Logosul Divin în conformitate cu întreaga hristologie a Părintelui Stăniloae poate fi explicitat catehetic foloșind modelul fizicii cuantice; de asemenea, fizica cuantică explică cum poate fi creată materia „din nimic”);
teoria „big bang”, care ne arată că universul a avut un început în timp, că a rezultat dintr-o explozie gigantică și că se află într-un proces de extindere ordonată (fapt care se poate foloși în explicitarea referatului Genezei și a conceptului de creație „ex nihilo”);
genetica umană – ADN-ul și codul genetic (unde mai întâi am văzut de ce cosangvinitatea e impediment canonic la căsătorie; apoi am înțeles că și la om absolut toate celulele sunt „programate” să funcționeze după exact același model, numit „cod genetic” – iar acest cod este stocat în ADN, care deci conține toate „datele de functionare” ale unui organism și e prezent în absolut fiecare celulă a sa, înfățișând și în cazul omului exact aceeași structură de tip holografic care se regăsește la nivelul întregului univers – acest model poate fi foloșit, sub formă de analogie, în explicitarea catehetica a învățăturii ortodoxe care spune că în Sfânta Împărtășanie Hristos cel Unul se împarte întreg tuturor);
principiul antropic (ca o încununare a tuturor celorlalte, demonstrează ca „universul este dotat foarte exact cu proprietățile necesare zămislirii unei ființe capabile de conștiință și de inteligență” și că „prelucrarea inteligentă a informației trebuie să apară în existența Universului, și, odată ce a apărut, nu va muri niciodată”);
psihologia spirituală (unde am văzut câteva ramuri noi ale psihologiei, care sunt orientate pe studierea experiențelor spirituale, pe terapii interpersonale și tehnici de meditație de proveniența religioasă – budism și hinduism).
În capitolul al cincelea, intitulat „Ortodoxia și Știința”, am încercat să oferim o viziune asupra sensului filocalic al cunoașterii, bazată pe extazul experierii mistice coroborat cu nevoința ascetică așa cum învață Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe și în contextul realităților societății contemporane secularizate.
Am arătat că în ultimele decenii știința a făcut pe calea raționalității descoperiri din ce în ce mai uimitoare privind creația și manifestă tendințe crescânde de apropiere de domeniul mistic, acolo unde Ortodoxia este chemată să o întâmpine cu dragoste în Hristos pentru a atașa uimirii raționale a științei și o atitudine de recunoștință și dragoste față de Creatorul a toate, o componentă absolut necesară pentru ca în relația religie-știință să nu se mai repete erorile trecutului. Am numit această stare de comuniune în admirația creației ca icoană a Creatorului, „uimire rațional-afectivă”, ca și premisă a abordării unei atitudini de cercetare a creației în duh filocalic.
În final am analizat modul în care cultura zilelor noastre este axată pe o puternică încredere în rezultatele științei, încredere care în unele medii prezintă chiar aspecte de tip religios și în acest sens se poate conșidera implicarea Ortodoxiei în sfera științei ca un demers de tip mișionar-ecumenic la care conșiderăm că suntem cu toții chemați să luăm parte, inclușiv prin potențarea la nivel centralizat a unor inițiative academice interdisciplinare șistematizate.
Considerăm că este o șansă mare pe care Ortodoxia o are de a intra în dialog „pe domeniul ei” cu știința, care ca într-un plan bine pus la punct, și-a întărit în mod discurșiv credibilitatea la nivelul maselor secole de-a rândul, pentru ca în ultimul secol, parcă pentru a valorifică acest capital de încredere a populației, s-a întors la afirmații conșiderate în mod tradițional de factură mistică, dar demonstrate științific, ceea ce poate constitui la nivelul populației un vector de întoarcere progreșivă către Adevăr. Acestea sunt semnele timpului unirii apofatice a științei cu Biserica lui Hristos, precum mintea cu inima într-un ethos filocalic comun al Adevărului cel Unu și Atoatețiitor, spre spiritualizare a întregii creații și comuniune veșnică a tuturor în Dumnezeu Sfânta Treime prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Surse bibliografice
I.Izvoare
Sfantul ATANAȘIE cel Mare, Cuvant catre elini, PSB, vol. 15, Bucuresti, 1987
BARTOLOMEU Valeriu Anania, Biblia sau Sfanta Scriptura, Renasterea, Cluj-Napoca, 2009
Nicolae CABAȘILA, Despre viața în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.
Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note, Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2000.
Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, București 1993.
Sfântul DIONIȘIE Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere și note Pr. prof.Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București 1996.
Sfântul ISAAC Șirul, Cuvinte despre nevoință, traducere Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Editura Bunavestire, Bacău 2001.
Sfântul MAXIM Mărturișitorul, Ambigua, în Părinți și Scriitori Bisericești volumul 90, traducere, introducere și note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1983.
Idem, Răspunsuri către Talașie, în Filocalia volumul 3, traducere, introducere și note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București 1994.
Sfantul Vașile cel Mare, Despre Duhul Sfant, PSB 12, EIBMBOR, 1988
II.Lucrări de specialitate
Dr. AȘ-ȘARIF Adnan, Miracolul Coranului în Geologie I – Științele despre Pământ în Coran , București, Editura Taiba
ATRAN, S. “Psychological origins and cultural evolution of religion.” In Grounding Social Sciences in Cognitive Sciences, MA: MIT Press, 2012.
BAKONSKY , Teodor, Puterea schismei, un portret al creștinismului european, Editura Anastașia, București 2001.
BEL, Valer. "Teologie și Biserică." Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj Napoca (2008).
BEL, Valer. "Mișiunea Bisericii în lumea contemporană." PUC, Cluj-Napoca(2002).
BEL, Valer, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mantuitorul lumii, Renasterea, Cluj, 2007
BERING, Jesse, The Belief Instinct: The Psychology of Souls, Destiny, and the Meaning of Life,. W. W. Norton and Company, 2011.
BOHM, David, Plenitudinea lumii și ordinea ei, traducere, introducere și note de Horia Roman Patapievici și S. Părăoanu, Editura Humanitas, București 1995.
BOHM, David, "Wholeness and the implicate order." Rooteledge & Kegan, Londres, 1980,
BOHM David, A new theory of the relationship of mind and matter, Philosophical Psychology, 1990.
DUNN, Leslie Clarence. A short history of genetics: the development of some of the main lines of thought, Iowa State Univerșity Press, 1991
CAPRA, Fritjof, Taofizica, Editura Tehnica,1995
WURTZ, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timisoara, 1994
DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, tradusă din franceză de Constantin Lucian, București, Editura Humanitas, 1996
ELIADE, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, Editura Științifică, București 1992.
Idem, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București 1995
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.
Idem, "Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad." Baconsky, T., Editura Anastașia, București 1993
GRIGORE, George, Coranul, tradus din arabă, București, Editura Kriterion, 2000
GUITTON Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991
GABBARD, Glen O., Judith S. Beck și Jeremy Holmes, "Oxford textbook of Psychiatry", editia 2005
HAUGHT, John F. “Știință și religie – de la conflict la dialog” Eonul Dogmatic, Bucuresti, 2002
HAWKING Stephen, Galileo and the Birth of Modern Science, American Heritage's Invention & Technology, 2009, Vol. 24
HAWKING Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007
HAWKING Stephen, Visul lui Einstein și alte eseuri, Humanitas
HEISENBERG Werner, Philosophie: Le manuscrit de 1942, Paris: Éditions du Seuil, 1998.
HEISENBERG Werner, Phyșics and Philosophy: the Revolution in Modern Science. Amherst, NY: Prometheus Books, 1999.
Pr. Dr. IOAN Mircea, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995
ITU Mircea, Indianismul lui Eliade, Brașov, Editura Orientul latin, 1997
ITU, Mircea, Filosofia și istoria religiilor, Editura Fundației România de Mâine, 2004
KLUG, William S., and Michael R. Cummings. Concepts of genetics. No. Ed. 7. Pearson Education, Inc, 2003
KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastașia, București 1996.
Rav LAITMAN Michael, PhD, “Cabala, Știința și semnificația vieții”, ed. Laitman Kabbalah Publishers
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creatiei, ASAB, 2004
LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr.prof.dr. Vașile Răducă, Editura Anastașia, București 1993.
LONCHAMP, Jean-Pierre, Science et croyance, Desclee de Brouwer, Paris, 1992
Prof. Dr. Ion MANZAT, Pșihologie Transpersonala, Cantes, Iași, 2002
MANSON, N. , God and Deșign, The Teleological Argument and Modern Science, London and New York, Routledge, 2003.
NELLAS, Panayotis, Omul,animal îndumnezeit, traducere diac.Ioan I.Ică jr., Editura Deișis, Șibiu 1994.
NEWBIGIN, Lesslie, Foolishness to the Greeks. The Gospel and western culture, WCC Misșion Series, Geneva, 1986
POLKINGHORNE, John, Beale, Nicholas, Questions of Truth: Fifty-one Responses to Questions about God, Science, and Belief, Westminster John Knox Press, 2009
PLANCK, Max, Scientific Autobiography and Other Papers, trans. F. Gaynor, New York, 1949
POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.
POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, București 1997.
POPESCU pr.prof.dr.Dumitru coordonator, Știință și teologie, Editura XXI: Eonul dogmatic, București 2001.
RESCHIKA Richard, Introducere în opera lui Mircea Eliade, traducere de Viorica Nișcov, București, Editura Saeculum, 2000
ROSE, ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2001.
RUYER, Raymond, Gnoza de la Princeton, traducere de Gina Argintescu-Amza, Editura Nemira, București 1998.
SATYANANDA, Învătături ale lui Paramahamsa Satyananda, Editura Satyanandashram, vol. VI
SEVERIN, Emilia, Genetica umana: concepte și aplicatii practice, Bucuresti, Scripta, 2002
STĂNILOAE, pr.prof.dr.Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova 1993.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007.
Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000.
Idem, Spiritualitatea ortodoxa. Ascetica și Mistica, EIBMBOR, 1992
Rabin Dr. ȘAFRAN David, Maimonide, Ed. Cenaclul Literar "Menora", 1965
VAȘILESCU, pr.prof.dr.Emilian, Istoria religiilor, Editura didactică și pedagogică, București 1998.
VLACHOS, mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2000.
Idem, Pșihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timișoara 1998.
YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, traducere pr.prof.dr.Constantin Coman, Editura Bizantină, București 1996.
Idem, Ortodoxie și occident, Editura Bizantină, București 1995.
III.Articole și studii
BEL, pr.conf.dr.Valer, Mișiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.17-25
BOHM, David. "Quantum theory as an indication of a new order in phyșics. Implicate and explicate order in phyșical law." Foundations of Phyșics 3.2 (1973), pp 139-168
CRISTIAN, Laura, Savant și Sacerdot, în „Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27,p.35
DANIEL, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Expunere academica sustinuta pe data de 12 noiembrie anul 2003, la Congresul International de Teologie – Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru St\niloae – 100 de ani de lanastere, Bucuresti, 2003
HOLT, Jim, Science Resurrects God, in The Wall Street Journal, Dec 24, 1997
ICĂ jr.,arhid.conf.dr.Ioan I.jr., Provocarea globalizării: mutația umanului, în „Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.8-20
SALAMAN, E., A Talk With Einstein, “The Listener” 54/1955, pp. 370-371
Diac. Prof. VAȘILESCU Emilian, Marile religii necrestine actuale. Buddhismul, în „Studii Teologice”, XXVI (1974), nr. 3-4
Surse bibliografice
I.Izvoare
Sfantul ATANAȘIE cel Mare, Cuvant catre elini, PSB, vol. 15, Bucuresti, 1987
BARTOLOMEU Valeriu Anania, Biblia sau Sfanta Scriptura, Renasterea, Cluj-Napoca, 2009
Nicolae CABAȘILA, Despre viața în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.
Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note, Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2000.
Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, București 1993.
Sfântul DIONIȘIE Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere și note Pr. prof.Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București 1996.
Sfântul ISAAC Șirul, Cuvinte despre nevoință, traducere Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Editura Bunavestire, Bacău 2001.
Sfântul MAXIM Mărturișitorul, Ambigua, în Părinți și Scriitori Bisericești volumul 90, traducere, introducere și note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1983.
Idem, Răspunsuri către Talașie, în Filocalia volumul 3, traducere, introducere și note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București 1994.
Sfantul Vașile cel Mare, Despre Duhul Sfant, PSB 12, EIBMBOR, 1988
II.Lucrări de specialitate
Dr. AȘ-ȘARIF Adnan, Miracolul Coranului în Geologie I – Științele despre Pământ în Coran , București, Editura Taiba
ATRAN, S. “Psychological origins and cultural evolution of religion.” In Grounding Social Sciences in Cognitive Sciences, MA: MIT Press, 2012.
BAKONSKY , Teodor, Puterea schismei, un portret al creștinismului european, Editura Anastașia, București 2001.
BEL, Valer. "Teologie și Biserică." Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj Napoca (2008).
BEL, Valer. "Mișiunea Bisericii în lumea contemporană." PUC, Cluj-Napoca(2002).
BEL, Valer, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mantuitorul lumii, Renasterea, Cluj, 2007
BERING, Jesse, The Belief Instinct: The Psychology of Souls, Destiny, and the Meaning of Life,. W. W. Norton and Company, 2011.
BOHM, David, Plenitudinea lumii și ordinea ei, traducere, introducere și note de Horia Roman Patapievici și S. Părăoanu, Editura Humanitas, București 1995.
BOHM, David, "Wholeness and the implicate order." Rooteledge & Kegan, Londres, 1980,
BOHM David, A new theory of the relationship of mind and matter, Philosophical Psychology, 1990.
DUNN, Leslie Clarence. A short history of genetics: the development of some of the main lines of thought, Iowa State Univerșity Press, 1991
CAPRA, Fritjof, Taofizica, Editura Tehnica,1995
WURTZ, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timisoara, 1994
DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, tradusă din franceză de Constantin Lucian, București, Editura Humanitas, 1996
ELIADE, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, Editura Științifică, București 1992.
Idem, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București 1995
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.
Idem, "Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad." Baconsky, T., Editura Anastașia, București 1993
GRIGORE, George, Coranul, tradus din arabă, București, Editura Kriterion, 2000
GUITTON Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov. Dieu et la science. Grasset, 1991
GABBARD, Glen O., Judith S. Beck și Jeremy Holmes, "Oxford textbook of Psychiatry", editia 2005
HAUGHT, John F. “Știință și religie – de la conflict la dialog” Eonul Dogmatic, Bucuresti, 2002
HAWKING Stephen, Galileo and the Birth of Modern Science, American Heritage's Invention & Technology, 2009, Vol. 24
HAWKING Stephen, Mlodinov Leonard, O mai scurta istorie a timpului, Humanitas, 2007
HAWKING Stephen, Visul lui Einstein și alte eseuri, Humanitas
HEISENBERG Werner, Philosophie: Le manuscrit de 1942, Paris: Éditions du Seuil, 1998.
HEISENBERG Werner, Phyșics and Philosophy: the Revolution in Modern Science. Amherst, NY: Prometheus Books, 1999.
Pr. Dr. IOAN Mircea, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995
ITU Mircea, Indianismul lui Eliade, Brașov, Editura Orientul latin, 1997
ITU, Mircea, Filosofia și istoria religiilor, Editura Fundației România de Mâine, 2004
KLUG, William S., and Michael R. Cummings. Concepts of genetics. No. Ed. 7. Pearson Education, Inc, 2003
KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastașia, București 1996.
Rav LAITMAN Michael, PhD, “Cabala, Știința și semnificația vieții”, ed. Laitman Kabbalah Publishers
Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creatiei, ASAB, 2004
LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr.prof.dr. Vașile Răducă, Editura Anastașia, București 1993.
LONCHAMP, Jean-Pierre, Science et croyance, Desclee de Brouwer, Paris, 1992
Prof. Dr. Ion MANZAT, Pșihologie Transpersonala, Cantes, Iași, 2002
MANSON, N. , God and Deșign, The Teleological Argument and Modern Science, London and New York, Routledge, 2003.
NELLAS, Panayotis, Omul,animal îndumnezeit, traducere diac.Ioan I.Ică jr., Editura Deișis, Șibiu 1994.
NEWBIGIN, Lesslie, Foolishness to the Greeks. The Gospel and western culture, WCC Misșion Series, Geneva, 1986
POLKINGHORNE, John, Beale, Nicholas, Questions of Truth: Fifty-one Responses to Questions about God, Science, and Belief, Westminster John Knox Press, 2009
PLANCK, Max, Scientific Autobiography and Other Papers, trans. F. Gaynor, New York, 1949
POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.
POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, București 1997.
POPESCU pr.prof.dr.Dumitru coordonator, Știință și teologie, Editura XXI: Eonul dogmatic, București 2001.
RESCHIKA Richard, Introducere în opera lui Mircea Eliade, traducere de Viorica Nișcov, București, Editura Saeculum, 2000
ROSE, ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2001.
RUYER, Raymond, Gnoza de la Princeton, traducere de Gina Argintescu-Amza, Editura Nemira, București 1998.
SATYANANDA, Învătături ale lui Paramahamsa Satyananda, Editura Satyanandashram, vol. VI
SEVERIN, Emilia, Genetica umana: concepte și aplicatii practice, Bucuresti, Scripta, 2002
STĂNILOAE, pr.prof.dr.Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova 1993.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Mișiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007.
Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000.
Idem, Spiritualitatea ortodoxa. Ascetica și Mistica, EIBMBOR, 1992
Rabin Dr. ȘAFRAN David, Maimonide, Ed. Cenaclul Literar "Menora", 1965
VAȘILESCU, pr.prof.dr.Emilian, Istoria religiilor, Editura didactică și pedagogică, București 1998.
VLACHOS, mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2000.
Idem, Pșihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timișoara 1998.
YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, traducere pr.prof.dr.Constantin Coman, Editura Bizantină, București 1996.
Idem, Ortodoxie și occident, Editura Bizantină, București 1995.
III.Articole și studii
BEL, pr.conf.dr.Valer, Mișiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.17-25
BOHM, David. "Quantum theory as an indication of a new order in phyșics. Implicate and explicate order in phyșical law." Foundations of Phyșics 3.2 (1973), pp 139-168
CRISTIAN, Laura, Savant și Sacerdot, în „Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27,p.35
DANIEL, Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Expunere academica sustinuta pe data de 12 noiembrie anul 2003, la Congresul International de Teologie – Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru St\niloae – 100 de ani de lanastere, Bucuresti, 2003
HOLT, Jim, Science Resurrects God, in The Wall Street Journal, Dec 24, 1997
ICĂ jr.,arhid.conf.dr.Ioan I.jr., Provocarea globalizării: mutația umanului, în „Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Editura Presa Univerșitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.8-20
SALAMAN, E., A Talk With Einstein, “The Listener” 54/1955, pp. 370-371
Diac. Prof. VAȘILESCU Emilian, Marile religii necrestine actuale. Buddhismul, în „Studii Teologice”, XXVI (1974), nr. 3-4
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Religia Si Stiinta (ID: 167873)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.