Religia Si Corelatia Ei cu Criminologia

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Religia și corelația ei cu criminologia

Noțiuni generale cu privire la conceptul religiei și a răului

Extremismul religios ca sursă a criminalității

Capitolul II Religiile lumii în lupta cu criminalitatea

Religiile monoteiste

Religiile politeiste

Capitolul III Rolul religiei în prevenirea și combaterea criminalității

3.1 Impactul religiei asupra reglementărilor de drept a eutanasiei,prostituției,avorului,

clonării și a homosexualității

3.2 Rolul religiei în prevenirea și combaterea criminalității

3.2 Rolul religiei în reeducarea condamnaților

Concluzii și sugestii

Bibliografie

LISTA ABREVIERILOR

CP – Cod penal

CPP – Codul de procedură penală

CE – Cod de executare

ș. a. – și altele

pct. – punct

M.O. – Monitorul oficial

art. – articol

alin. – alineat

vol. – volum

lit. – litera

par. – paragraf

ed. – editura

R.M. – Republica Moldova

d.Hr.- după Hristos

î.Hr.- înainte de Hristos

Introducere

Lumea a devenit dintr-o dată o strînsă vecinătate. Incredibila viteză de deplasare, noile mijloace de comunicare spontană, realitatea zborurilor în spațiul cosmic– toate au împins cetățenii pămîntului într-o intimitate unică în istorie.

Jur împrejurul globului nu mai există ținuturi necunoscute – nu mai sunt hotare stăine, nu mai există suprafețe necatalogate, nici oameni izolați. Ce gîndesc oamenii și cum trăiesc ei – acestea au devenit preocupări generale. Iar în această lume nouă și minunată, goana omului după adevăr, în conștiința lui că Dumnezeu există, avea să dobîndească o nouă dimensiune.

Se acreditează tot mai mult, printre gînditorii de pretutindeni, convingerea că se naște o nouă eră, de pace și înțelegere. Temelia acestei noi ere trebuie să fie spirituală. Ea va trebui să fie clădită pe o voință reînnoită, de a spera că, religia poate învinge teama și că dragostea va triumfa peste ură. Această speranță se mișcă asemenea unui rîu subteran, pe dedesubtul a toată vorbirea sumbră despre războiul rece și despre politica de forță, ea se înalță statornic spre realitate în inimile oamenilor.

Există momente inevitabile de nefericire care ne întrerup viața.Ele nu au loc însă fără motiv.Uneori lumea pare să fi conspirat împotriva noastră,iar confruntați cu inevitabilul,alții devin mai puternici și înțelegerea lor sporește,însă unii dintre noi se descurajează și cad sub aripa criminalității.

Crima ca și orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus influenței condițiilor organice, mediului familial, social și fizic. Astfel, infracțiunea nu poate fi considerată și tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinței libere, ci ca rezultatul, produsul unui concurs de cauze.

Factorii care determină sau generează criminalitatea sunt extrem de diverși, cei mai importanți reducîndu-se la: factori ereditari, factori geografici, factori economici, factori demografici, factori psihologici, factori socio-culturali și factori politici.

Printre factorii socio-culturali, un interes sporit de studiu și un impact practic deosebit, îl prezintă religia. În acest sens, religia ar fi acea armonie, capabilă de a coordona toate elementele existenței; credința în omnipotența unui lucru sau fenomen, care depășește inteligența; efortul pentru a înțelege neînțelesul, pentru a exprima inexprimabilul, o aspirație către infinit. Deoarece religia este cea care incubă moralitatea,ea este filosofia cea mai adevărată și numai pe ea se poate construi singura civilizație durabilă.După Emile Durkheim, religia este un sistem solidar de credințe și de practici relative la lucruri sfinte, care unesc în aceeași comunitate morală, pe toți cei care aderă la ea.

Printre primele cercetări în ce privește influența religiei asupra criminalității se numără și opiniile lui Cesare Lombroso și Rafaello Garofalo. Ambii se preocupă de religiozitatea criminalului, pe care nu o gasesc sinceră și curată. Religia are o putere moralizatoare și binefăcătoare, atunci cînd se bazează pe o înaltă morală fanatică. În acest caz, ea are o influență și un efect distructiv asupra criminalității. Lombroso crede că, cu cît o religie este mai tînără, cu atît este mai mare puterea ei moralizatoare, fiindcă entuziasmul noilor idei preocupă sentimentele, abătîndu-le de la crimă și fiindcă organismul ei este mai liber de formule, care îi împiedică activitatea.

Prin învățăturile sale mobilizatoare, prin modul armonios de a le insufla oamenilor și prin scopul ei de realizare a unei schimbări în valorile individuale și transformarea societății,religia a influențat puternic viața oamenilor mai mult de două mii de ani.Un scriitor a exprimat în mod corespunzător această idee,spunând:”Toate armatele care au mărșăluit de-a lungul timpului și toate navele care au fost construite de-a lungul timpului și toate parlamentele care au ținut sesiuni de-a lungul timpului și toți regii care au domnit de-a lungul timpului-toate acestea puse la un loc au influențat viața omului de pe pămînt la fel cum a influențat și religia,sub toate formele ei.”

În ultimii ani influența religiei asupra individului este incontestabilă. Nu există servicii divine, cu prilejul marilor sărbători religioase, la care să nu asiste și participe marea majoritate a membrilor societății. Există multi oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe care numai frica de Dumnezeu, de păcat și de pedeapsă veșnică îi reține de la infracțiuni.

Explicația constă în aceea că, religia face educația morală, ea este cel mai puternic și unic răgaz, cel mai tare frîu al criminalității. Religia îmblînzește sălbăticia, înmoaie sufletele tari, înnobilează omul, sădește în el cele mai alese sentimente de iubire, de milă, de cumpătare și de onestitate.

Pe parcursul istoriei multimilenare, oamenii au împărtășit diverse religii. Spre deosebire de religiile tribale sau național-statale, ca un fenomen relativ nou, s-au constituit religii numite “mondiale”. Este vorba de budism, creștinism, islamism, iudaism și Hinduism. Aceste religii sunt considerate ”mondiale”, pentru că ele asigură o legătură confesională între oameni, diferită de legăturile entice, lingviste sau politice.

Cu criminalitatea a încercat a se lupta întreaga societate, din toate timpurile, dar așa și nu i-a reușit. Spre exemplu, în secolul trecut se susținea că, în curînd societatea nu va mai avea nevoie de organele de ocrotire a normelor de drept, pentru că fenomenul criminalității va fi eliminate. Evident, aceasta a rămas la nivel de utopie, pentru că practic, criminalitatea este de neevitat.

Un rol aparte în lupta contra criminalității îi revine religiei. Fiecare dintre religiile existente pînă acuma are cîte o “carte sfîntă”, care spune că infracțiunea, în sensul dreptului public, este un păcat, în sens de religie. Prima carte sfîntă datează din perioada sumerienilor cu 4000 de ani înaintea erei noastre. Ea se numește Epopeea lui Ghilgames. Egiptenii, un popor foarte dezvoltat în ceea ce privește medicina, astrologia și științele exacte a preluat Epopeea lui Ghilgames modificînd-o și numind-o Cartea Morților,care deși oferea și unele prevederi legale care au fost în vigoare pe teritoriul Egiptului Antic,este o culegere de precepte religioase.

Și dacă omul este o ființă care nu poate gîndi în afara idealurilor, evident religia joacă un rol foarte mare în gîndirea metafizică a omului.

Majoritatea confesiunilor religioase văd în orice infracțiune un păcat, fapt ce duce la scăderea ponderei criminalității în rîndurile acestor oameni.

Cu toate acestea, influența religiei asupra criminalității nu este determinată și exclusivă. Viața de toate zilele ne dovedește că și fără religie se poate obține fondul moral necesar pentru a evita comiterea de infracțiuni. Acest lucru se poate realize prin cultură, astfel pot fi morali și ateii, cei fără credință religioasă.

Scopul aceste teze este studierea profundă a rolului religiei în criminologie, precum și prevenirea și combaterea criminalității în procesul de corectare și resocializare a personalităților criminale.

Sarcinile propuse la scrierea prezentei teze de licență sunt:

Definirea conceptului de religie;

Analiza extremismului religios ca sursă a criminalității;

Abordarea istorică a religiilor monoteiste/politeiste și rolul acestora în lupta cu criminalitatea ;

Determinarea conceptelor religioase asupra euthanasiei, avortului, prostituției, clonării și homosexualismului;

Analiza rolului religiei în reeducarea condamnaților.

Reieșind din scopul și sarcinile propuse, prenta teză întrunește: introducere; trei capitole, dintre care: primul Capitol intitulat “Religia și corelația ei cu criminologia” este divizat în două paragrafe; al II-lea Capitol este dedicat religiilor lumii și rolului lor în lupta cu criminalitatea, constituit din două paragrafe; al III-lea Capitol – “Rolul religiei în prevenirea și combaterea criminalității” este divizat in trei paragrafe; concluzii și sugestii.

Baza metodologică a cercetării științifice a lucrării date constituie studierea surselor bibliografice, precum un șir de manuale scrise atît de specialeștii autohtoni, cît și de cei de peste hotare. Un rol nu mai puțin important îl are și cadrul normativ internațional. Astfel, convențiile internaționale la care R.M. a aderat, sunt obligatorii în procesul de elaborare a strategiilor și măsurilor de combatere a problemei tratate în lucrarea dată. Pe lîngă aceasta se include Constituția RM, un șir de legi, variate site-uri colectate din internet și desigur articole periodice.

Noutatea și originalitatea științifică prezintă una din cercetările complexe din Republica Moldova consacrată problemei prevenirii și combaterii criminalității în procesul de corectare și resocializare a personalităților criminale prin intermediul religiei,iar rezultatele studiului vor putea contribui și la dezvoltarea doctrinei pedagogice autohtone.

Prin prezenta teză s-a făcut referire la lucrările diferitor autori, și anume: Igor Ciobanu “Criminologie”,Tudor Amza „Criminologie teoretică”,Nicolae Fuștei” Creștinismul pe înțelesul tuturor” sau multiple publicații naționale și internaționale, ș.a.

În concluzie, lucrarea de față încarcă să trateze o serie de aspecte teoretice și practice în domeniul criminologiei,care au fost studiate și de diverși autori în lucrările lor de specialitate.Nu ne vom limita doar la elaborarea unei teze teoretice,ci și la reflectarea principalelor probleme ce apar în fața celor ce doresc să studieze în profunzime acest subiect,realizând un studiu echilibrat și util.Vor fi incluse problemele cele mai curente care duc la nerespectarea regulilor etice și morale,iar într-un final posibilitățile ca aceste probleme sau impedimente să fie înlăturate.La fel trebuie menționat faptul că, tema abordată prezintă un interes deosebit, iar alegerea ei pentru tratare se explică prin atracția pe care o furnizează antagonismul dintre două concepte, la prima vedere, absolut diferite: religia și criminalitatea. Într-adevăr, este vorba despre noțiuni contraste, dar vom vedea că toate diferențele dispar în momentul în care religia devine, de foarte multe ori, cel mai puternic antidote împotriva fenomenului infracțional.

CAPITOLUL I

RELIGIA ȘI CORELAȚIA EI CU CRIMINOLOGIA

1.1 Noțiuni generale cu privire la conceptul de religie și a răului

Religiozitatea este unul dintre cele mai răspîndite fenomene din lume care însoțesc omenirea în decursul multimilenarei sale existențe. Mai bine de 75% din populația globului pămîntesc practica o religie sau alta. Deci, universalitatea religiei este un fapt incontestabil atestat în toate timpurile de existență umană. Acesta este un adevăr stabilit.

Afirmațiile contrare,făcute uneori chiar cu buna credință,sunt neîntemeiate.În pofida faptului că religiozitatea se consideră cel mai răspîndit fenomen din lume,religia rămîne o taină atît pentru conștiința celor care nu cred în existența forței divine,cît și pentru mulți dintre cei care practică o credință sau alta. Aceastăspîndite fenomene din lume care însoțesc omenirea în decursul multimilenarei sale existențe. Mai bine de 75% din populația globului pămîntesc practica o religie sau alta. Deci, universalitatea religiei este un fapt incontestabil atestat în toate timpurile de existență umană. Acesta este un adevăr stabilit.

Afirmațiile contrare,făcute uneori chiar cu buna credință,sunt neîntemeiate.În pofida faptului că religiozitatea se consideră cel mai răspîndit fenomen din lume,religia rămîne o taină atît pentru conștiința celor care nu cred în existența forței divine,cît și pentru mulți dintre cei care practică o credință sau alta. Aceasta se datorează aprecierii greșite a esenței religiei,confundîndu-se religia propriu-zisă cu descrierile sau manifestările exterioare,cu comportamentul personal al fețelor bisericești.În aceste cazuri,religia este confundată cu niște elemente secundare,iar uneori chiar cu niște devieri care apar în decursul anilor în orice religie.

Atît în rîndul filosofilor, teologilor, cît și al Sfinților Părinți nu există o părere unică în ceea ce privește proveniența cuvintului “religie”, dar comun pentru aceste păreri este originea lui latină.

Vestitul orator Cicero Marcus Tulius (106-43 î.Hr) presupune că “religie” se deduce din re-legere, ceea ce înseamnă a recita, a medita, a reflecta, a cinsti, a venera. De aici și existența religiei după Cicero constă în “Reflecția și venerarea forțelor divine superioare”. Această părere, desigur nu este lipsită de sens, deoarece venerarea divinității este o caracteristică a religiei, nu însăși și esența ei.

Altă părere aparține vestitului filosof creștin Lucius Caecilius Lactanțius o vede în “unirea omului cu Dumnezeu”. Această sugestie nu descoperă o nouă calitate a religiei de unire a omului cu Dumnezeu, legătura care se produce în adăncimile tainice ale sufletului omenesc.

Marele scriitor creștin din Apus, Aurelius Augustinius (354-430) ne spune că noțiunea de “religie” derivă din verbul latin re-eligere, ceea ce înseamnă a alege din nou, deci esența religiei, conform opiniei sale, ar fi aceea de a alege din nou sau așadar, din cele expuse mai sus despre etimologia conceptului dat deduce unele atribute care caracterizează religia și anume:

De cunoaștere a divinului

De cinstire

De venerare a divinului

De legare sau relegare a omului cu Dumnezeu.

Este de menționat că religia denotă o latura intelectuală, concretizată în dogmă sau concepție religioasă; o componentă afectivă regăsită în trairile de respect și evlavie; o mărime activ – participativă. În legătură cu acestea se schițează principalele obiective ale educației religioase:

a) oformarea conștiinței religioase specifice fiecarui cult. Pentru creștini aceasta se realizează în primul rând, prin cunoașterea Bibliei, a Vechiului și Noului Testament.

b) oformarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor religioase, în concordanță cu conștiința religioasa a fiecarui cult;

c) oformarea priceperilor, deprinderilor, obișnuințelor, practicilor religioase corespunzatoare cerințelor fiecarui cult .

Noul Dicționar universal al Limbii române definește religia ca totalitatea dogmelor și practicilor care au ca obiect relația omului cu divinitatea;doctrină religioasă,confesiune,cult.

În baza dezvăluirii etimologiei noțiunii acesteea, putem formula și o definiție: religia reprezintă o legătură liberă și consistentă a omului cu Dumnezeu, relație caracterizată prin “adorarea” și “cunoașterea” divinului, cu alte cuvinte religia mai poate fi definită și ca “modus congoscendi et colendi Deum”.

Religia reprezintă o formă a conștiinței sociale,căci prin diverse teorii și învățături apare ca un motiv al celor mai intime cugetări umane,o forma a aspirației continue a omului spre cunoaștere, de neîncredere în ceea ce cunoaște, de a supera existența pentru a răzbate într-o lume aflată dincolo de aspectele reale. Omul ca vietate multidimensională se referă atît la existența rațională și practică,cît și la fel cea spirituală sau simțiri visătoare, balansîndu-se mereu între trăirea "profană" și cea "sacră", ceea ce face ca practica religioasă să fie conturată ca cosubstanțială omului. "Un om perfect rațional este o abstracție; el nu poate fi întâlnit niciodată în realitate. Orice ființă umană este constituită, în același timp, din activitatea conștientă și din experiențele iraționale".Din această cauză, R. Hubert considera ca nu poate fi exclusiv rațională sau exclusiv religioasă.

Termenul de religie sugerează acele moduri de gîndire, sentimente și acțiuni care implică suprafirescul.Conform părerii lui E. Durkheim, culturile și practicile religioase sînt foarte legate de lucrurile sacre și contrare profanului. Sacrul este colosalul, enigmaticul sau chiar amenințarea posibilă, ceva care nu se regăsește în viața de zi cu zi.

La fel Rudolf Otto menționează: “Sacrul este înainte de toate un gen de tălmăcire și evaluare a ideiilor și lucrurilor ce nu se cuprind ca atare decît în domeniul religios. El este o varietate complexă și, prin urmare, deține în sine un element de o clasă complet diferită, unul care se sustrage raționalului și care, fiind clar inaccesibil perceperii conceptuale, este un areton, ceva indescriptibil”.

E. Kant –descrie voința sacră ca voința care dintr-un imbold al obligației se subordonează fără ezitare legii morale. În același mod se vorbește despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avîndu-se de fapt în vedere necesitatea practică și caracterul ei de obligație general valabilă.

Mircea Eliade scrie: “sacrul este o categorie specifică unei existențe religioase de tip arhaic sau tradițional, care relevă o anumită modalitate ontologică într-un spațiu și un timp, socotite esențialmente pure și sfinte, așa cum le relevă credința generalizată pentru începuturile lumii”, în comparație cu Otto, care se axează pe irațional, omul trăind “experiența terifiantă și irațională” ce se bazează pe “sentimentul temerii religioase” față de forțele supranaturale. Eliade analizează sacrul avînd în vedere Homo religious. El consideră mereu că există o existență perfectă, sacrul, care depășește lumea reală, însă care se afirmă în aceasta și, în cele din urmă, o canonizează și o face obiectivă. Acesta crede că lumea își trage rădăcinile din ceva sacru și că practica umană își actualizează toate posibilitățile între hotarele religiozității, adică se implică în realitate.

Profanul este contrar sacrului. Ființa umană s-ar defini, după Eliade, ca ființă ce se modelează sine însuși ,dar nu izbutește să se realizeze total decît în dimensiunea în care se desacralizează și desacralizează lumea. Omul nu va deveni el însuși decît în măsura în care va fi demistificat radical. Omul modern nu este religios, dar mai dispune încă de o variată mitologie disimulată și de o multitudine de ceremonii degradate.

Practica religioasă se înfăptuiește în timp și spațiu. Spațiul sacral conturează primele forme ale sacralității lumii. Se demonstrează existența centrelor și puntelor fixe ale spațiului sacralizat: așezări privilegiate, sfinte,simboluri ale spațiului. Venerarea unei așezări se datorează credinței în “repetarea cosmogoniei”. Timpul sacru este unul fantastic repetabil și recuperabil, însă veșnic în acelși timp. El este recuperabil în ritualuri și sărbători cînd se repetă ca la originele lui. Se regenerează prin reînoirea lui în formele de la începuturi, prin timpul solemn și alcătuirea serbărilor, prin mituri ca opțiuni exemplare ce demonstrează istoria sacră a tainelor cosmice, ca și prin activitatea personajelor civilizatori. Sacrul și profanul, după părerea lui Eliade: “sunt două moduri de a fi în lume, două circumstanțe existențiale asumate de-a lungul istoriei”.

Așadar, religia diferă de alte aspecte ale vieții sociale pentru că ea se referă la un sistem de convingeri și credințe care nu este disponibil pentru observare.

Conceptul de religie derivă din limba latină -“religio” ceea ce înseamnă teamă, scrupul, realitate, superstiție, credință, dar și frica de zei.

V. Kernbach arată că religia înseamnă credință religioasă, cult, sacralitate, ceremonie, jurămînt, loc sacru. Religia desemnează și adăpost mistic în nefiresc, printr-un ansamblu de mitologii asumate, dorința omului de a cunoaște într-o formă nepămîntească forțele cosmice de care se simte ademenit și de a se supune acestora în mod conștient.

Religia a apărut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetișism, demologie și mitologie prin care omul ar fi încercat să domine forțele ambientale și să răspundă întrebărilor fundamentale despre viață și moarte, destin individual, fenomene din cer.

Aceasta este considerată ca un instrument de modelare spirituală a conștiinței.

Conștiința religioasă se află la originile întregii dezvoltări morale, asumîndu-și răspunderea necesității de satisfacere a ființei umane. Religia pregătește omul pentru o percepție autocuprinzătoare a realității, mult mai adânca și semnificativă. Aceasta are predestinația de a impulsiona conștiința pentru elaborărea unei viziuni proprii despre existența și formarea unui înțeles existențial personal.La fel vizează, în egală măsură, sarcini informative si sarcini formative.

Religia reprezintă o condiție și un cadru de formare a persoanei. Mereu ea a relatat capacitatea educării și formării acestuia. Idealitatea religioasă constituie un proces educativ larg și multilateral.

Particularitățile și mijloacele de formare folosite de religie nu se contopesc cu mijloacele și particularitățile celorlaltor condiții educative ale societății.

Oricare din religiile existente reprezintă un ecosistem închegat de axiome care permit în cadrul perceperii mistice, prin pietate necondiționată, viețuirea și puterea liberă și deplină a unei lumi divine, creatoare și conducătoare a lumii rexistente a cărei soarte o conduce prin legi impuse sau prin dorință. Se constată în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că străduințele de a defini religia cît mai corect au fost poticnite de o nedeslușire semantică.Foarte des se lumea aseamănă religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstiția și cu magia, însă acestea la rîndul lor au fost, în diferite perioade, suporturi sau mijloace de formare a religiei fără ca aceasta să se contopească cu ele.

Pentru a conchide cele menționate , precizăm că rezultatul formativ al religiei se referă tuturor oamenilorde diferită vîrstă. Obiectivul realizării prin religie esteetern,căci survine mîntuirea. Chiar dacă poate lua forme oficiale(ar fi bine să le dețină),ea nu se regăsește în alte moduri prin care se caută sculptarea omului,însă nici nu le neagă total. Biserica sub numeroasele sale denumiri ale religiilor de pe mapamond în împlinirea idealului ei formativ are nevoie de o oarecare instrucție.

Credința vine din propagare, din studiere a ceea ce trebuie să considerăm. Însă modelarea religioasă reală nu se diminuează doar la studierea sfintei istorii, a principiilor morale, dar și a trăirilor personale a oamenilor în discuțiile enigmatic cu Dumnezeu, împărtășirea de Dumnezeu în mediul cultului personal,dar și public. Astfel fără formarea spirituală simțită în suflet de fiecare persoană, informarea despre lucrurile religioase este neîndestulător. La fel o cultură propovăduită conform însușirii unor subiecte cu caracter religios, dar absent de freamătul sfînt oferit de prezența lui Dumnezeu, nu are capacitate de a modela, dar cu siguranță, poate scâlci pe cel care o propovăduiește.

Dacă un cult religios își mărginește mesajul doar la cuprinsul ideologic ,dar nu-l suplinește cu puterea harului divin conținut în lucrarea Bisericii, se expune pericolului de a deveni o simplă doctrină fideistă, deseori mai primejdioasă decît religia .Pentru o astfel de ideologie religioasă și pentru astfel de curente, Biserica deține suficiente resurse, cu toată atenția pe care o arată față de acesteaunele grupări, așa numite, "cultivate" de "credincioși".

Scopul religiei,așa cum a fost el relevat din cerul Voinței sfinte a lui Dumnezeu,este acela de a stabili unitatea și înțelegerea între popoarele lumii:nu faceți din ea o pricină de neînțelegeri și certuri.Religia lui Dumnezeu și legea Lui divină sunt uneltele cele mai puternice și sigure pentru ca lumina unității să răsară printre oameni.Progresul lumii,dezvoltarea națiunilor,liniștea popoarelor și pacea între toți cei ce locuiesc pe pământ sunt principii și porunci ale lui Dumnezeu.Religia dă omului darul cel mai de preț,îi oferă cupa belșugului,îi împărtășește viața veșnică și revarsă binefaceri nepieritoare asupra omenirii.

Religia nu este obiect de studiu,ci mod de viață.

Problema răului în lume

În acest paragraf vom examina problematica abaterii de la normalitate, a răului în lume și premisele injustiției, perpetuate de secole, din perspectiva valorilor general-umane, care se bazează pe morala creștină.

Pavel Evdokimov susținea: “Dumnezeu a creat lumea nevinovată, fără de rău, dar pe om la creat liber, adică slobod de a crea răul, de a-l impimenta în lume”. Acesta e pericolul divin pe care și L-a asumat Dumnezeu prin creația sa.Omul a trecut de la concepția de rău, de la probabilitatea răului la realizarea răului.

Înglobarea răului în lume, ca idee de bază activă, este o acțiune creatorie, asemănător faptei divine și opusul binelui. Cel Rău îl tenta pe Adam șoptindu-i: “veți fi ca Dumnezeu”. Vorbind în acest mod cel Rău nu a mințit total.Ființa,într-un moment, a devenit divină, creînd în același timp cu divinitatea răul care a acaparat lumea.

Dostoievski și Evdokimov menționau: răul nu este un efect necesar – cîtul infinit al unei împărțiri infinite – ci efectul libertin al omului.Căci acesta este o slobod în a alege între bine și rău.

Binele și răul caracterizează acțiunile premeditate ce se săvîrșesc liber,adică acțiunile.Înseamnă nu pur și simplu acțiunile libere,ci cele corelate cu un anumit standard-un ideal,iar ca noțiuni morale sunt legate de experiența spirituală a omului și există prin intermediul acestei experiențe.

După conținutul lor imperativ-valoric,binele și răul reprezintă parcă două părți a unei și aceiași medalii.Existența răului uneori reprezintă o condiție sau o circumstanță care însoțește existența binelui.Ele sunt legate prin aceea că se neagă reciproc,fiind după conținut într-o legătură indisolubilă.

Religia creștină,la fel ca și maniheismul persan,propagă ideea caracterului temporar și relativ a contradicțiilor și conflictelor dintre bine și rău și sosirea unei vremi cînd pe pămînt va veni din nou,D-zeu și va introduce o ordine a binelui și armoniei între oameni.

Opinia creștină care se referă la natura binelui și răului susține că așa cum pa Pământ razele solare sunt izvorul luminii și umbrii,așa și binele și răul sunt într-o interdependență în raport cu al treilea.Astfel amintim spusele lui Ovidiu,”văd și știu ce este binele,dar săvîrșesc cu toate acestea răul.”

“Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor și e mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decît că există,dar nu face nimic să oprească Răul.

Această problemă a fost formulată prima dată de filosoful grec antic Epicur, de aceea mai este cunoscută și sub numele de paradoxul lui Epicur: “Dorește Dumnezeu să oprească răul, însă nu îi este cu putință? Înseamnă că nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? În acest caz el însuși este răul. Poate și vrea Dumnezeu să alunge răul? Atunci de ce mai este rău în lume?”

Dacă nu ar fi existat răul, omul nu ar fi avut între ce să aleagă, și dacă Dumnezeu ar fi împiedicat răul ar fi trebuit să creeze androizi, roboți și nu oameni. Dumnezeu a ales să creeze oameni deplin liberi, cu care să poată avea părtașie. Dumnezeu a creat lucruri care au putere proprie. Deci sunt creaturi care pot alege între bine sau răul. Dacă un om este liber de a fi bun, atunci este liberde a fi și rău.

C.S. Lewis afirmă: dacă Dumnezeu crede că această contradicție din univers este plata care merită să fie achitată pentru libertatea în alegere, că merită să formeze o lume vie în care creația sa să poată face concomitent binele și răul,și în care se poate întîmpla ceva foarte important, în loc să creeze o lume care acționează doar atunci cînd El își manifestă acordul, putem considera și noi că este o plată binemeritată. Dumnezeu a creat omul în stare perfectă dîndu-i posibilitatea să păcătuiască,însă îl îndeamnă spre alegerea binelui în defavoarea răului: ”Priviți întotdeauna binele și nu răul.Dacă un om are zece calități și un singur defect,luați-i în seamă calitățile și uitați-i defectul,iar dacă un om are zece defecte și o singură calitate,țineți seama numai de aceasta și uitați-le pe cele zece”. Dacă Dumnezeu ar smulge răul din rădăcini, astăzi ar face o lucrare completă. Acțiunea sa ar trebui să cuprindă minciunile și impuritățile noastre personale, lipsa noastră de dragoste și eșecurile noastre în a face bine. Dacă Dumnezeu ar face această acțiune de eradicare a răului, oare cine ar putea sta în fața dreptății lui? Psalmul 130:3 exprimă această idee: Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?

În complexitatea problemei răului putem menționa ca un subiect important și martiriul crștinilor ca o dovadă a acestui rău și discordiei prezente între populația mapamondului.

Principala cauză [a discordiei] este prezentarea eronată a religiei de către șefii și educatorii religioși.Ei îi învață pe adepții lor să creadă că numai forma lor de religie este singura care place lui Dumnezeu și că adepții celorlalte credințe sunt condamnați de Atotiubitorul Tată și privați de Harul și Îndurarea Lui.De aici reprobarea,disprețul,certurile și ura care se ridică între popoare.Dacă aceste prejudecăți religioase ar putea fi suprimate,națiunile s-ar putea bucura curând de pace și înțelegere.

Întreaga istorie a creștinismului a fost marcată de o multitudine de persecuții,în cadrul cărora credincioșii au fost supuși umilințelor și suferințelor. Acestea au fost caracterizate de acțiuni foarte violente de variată natură,care în cele din urmă discriminau oamenii creștini pentru a se lăsa de creștinism,de Iisus Hristos și de Sf.Scriptură.

Persecuțiile pot fi atît de natură fizică cît și de natură psihologică sau spirituală și au fost/sunt realizate de autoritățile statale păgîne sau ate..

Cuvîntul martir provine din limba greacă “martys” care înseamna “martor” și denotă o persoană care acceptă tortura, umilința, discriminarea sau moartea pentru credința sa în Iisus Christos. Majoritatea martirilor au existat în sec. XX, 65% dintre martirii creștini au trăit în acest secol. Fiind cel mai sîngeros pentru creștini.

Deci aici observăm coliziunile dintre bine și rău,deoarece,după cum am mai menționat,așa cum nu există bine fără rău și rău fără bine,tot astfel nu există bine absolut sau rău absolut sau bine și rău fără contrdicții interne.

Concretizînd din punctul de vedere a conținutului noțiunile de bine și rău în subiectul propus,A.A.Guseinov și R.G.Apresean remarcă:”a)binele se afirmă prin depășirea izolării,despărțirii,înstrăinării dintre oameni și instaurarea înțelegerii reiproce,a asentimentului,umanității dintre ei;b)fiind o calitate umană,binele,adică bunătatea se manifestă prin milă,iubire,iar răul,prin dușmănie,violență.”

Astfel primele persecuții împotriva creștinilor au început imediat după înalțarea lui Iisus Chrisos și după ce s-a format Biserica. Aceștia au fost persecutați de farisei,saduchei și Marele Preot. Iar Petru și Ioan sunt apostolii care au fost arestați și aduși în fața Marelui Preot,fiind întemnițați o perioadă lungă de timp. Cel dintîi martor care și-a dat viața pentru Cristos a fost diaconul Ștefan care a fost ucis cu pietre.

O dată cu răspîndirea religiei creștine în Imperiul Roman, autoritățile au început să persecute creștinii. Cauzele care au dus la acest fapt au fost:

Cauze politice: Strînsa legatură dintre religie, stat și viata publica scotea și mai mult în evidență contrastul dintre creștinism și păgânism. Politeismul era întradevăr amestecat în toate manifestarile vieții publice și de stat. Ideea pagînilor, că Imperiul Roman este ajutat și protejat de zei și că lor li se datorează creșterea și puterea lui .Pentru Imperiul Roman, iudaismul era o religie legală,iar cînd creștinismul s-a depărtat foarte mult de iudaismul rabinic sau cel fariseic,autoritățile au început să maltrateze creștinii,crezînd că, creștinismul dorea să atenteze la siguranța statului. La fel creștinismul cerea loialitate lui Iisus Christos deasupra loialității pentru Împărat. Creștinii nu ardeau tămîie pe altarele ridicate împăratului,fapt considerat o jignire.

Cauze religioase: Între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire. Creștinismul era o nouă religie, monoteistă,mai spirituală, iar păgânismul era o religie veche, politeistă, cu altare și zeități. Însă creștinii aveau o închinare interioară,fără aducere de jertfe zeilor,iar aceasta fiind interpretată de păgîni ca o dovadă că creștinii ar putea fi atei. La fel s-a răspîndit zvonul că, creștinii ar practica canibalismul și incestul.

Sociale: Creștinismul atrăgea tot mai mulți adepți din rîndul sclavilor și a celor săraci, din această cauză aristocrații bogați au început sa-i urască pe creștini. Aceștia se temeau că la întîlnirile creștinilor se urzesc planuri de răscoală.Această religie propaga faptul că toți suntem egali indiferent de statutul social,iar păgînismul nu era de acord cu aceasta.

Economice: creștinismul era privit ca o amenințare pentru profitul persoanelor din Imperiul Roman(vrăjitori,sculptori,constructori,etc.)pentru că nu accepta obiectele de cult ale religiilor păgîne.

Prima persecuție din Imperiul Roman a fost pe vremea împăratului Nero.Care a dat vina pe creștini pentru incendiul care a distrus Roma,știind foarte bine disprețul romanilor față de creștini. În această persecuție conform istoricilor bisericii primare au murit Petru, răstignit cu capul în jos, și Pavel decapitat.

Altă persecuție s-a realizat în timpul domniei lui Marcus Aurelius, fiind educat împotriva creștinilor de profesorul său de filosofie păgîn.

În anul 303,martie, pe timpul lui Dioclețian , a început o altă persecuție,căpătînd o amploare mai mare decit cele anterioare. El a încercat să restabilească vechea religie romană,astfel s-a declanșat persecuții împotriva creștinilor.Însă cu toate acestea creștinismul n-a putut fi lichidat.

La fel putem menționa și perioada comuniștilor la conducere. Venirea la putere aacestora în 1917 a cauzat probleme creștinilor. Milioane dintre ei au murit în gulagurile sovietice.Puterea sovietică a interzis importul de Biblii și cărți religioase din Vest, ca și vizitele credincioșilor străini, a demolat multe biserici și a închis mănăstiri.

La fel după al doilea război mondial,din cele peste o mie de biserici din Basarabia au fost închise aproximativ 500.După 1958 a urmat o nouă perioadă a campaniei antireligioase,fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe.Aproape jumătate din ele au fost distruse,altele transformate în depozite sau instituții culturale.Numeroase icoane și cărți vechi,obiecte de cult au fost rechiziționate și duse peste hotare.Cârmuirea superioară a Bisericii era înfăptuită de persoane trimise din Moscova,docile regimului sovietic.

În zilele noastre mulți creștinii mai sunt încă arestați,maltratați sau uciși în multe locuri de pe mapamond. Conform Raportului Departamentului de Stat cu privire la libertatea religioasă pe glob cel mai mare persecutor al adepților creștinismului este guvernul Coreei de Nord, apoi cel al Iranului. Aici creștinii nu au voie să se întîlnească în mod liber sau să se roage,altfel pot fi pedepsiți cu închisoarea sau chiar moartea.

O altă țară caracterizată prin persecuții este Arabia Saudită, unde poliția religioasă arestează adesea creștini ce se adună pentru rugăciune,iar în Irak, atacurile teroriste ale extremiștilor musulmani determină creștinii să fugă în străinătate.

În Egipt se distrug biserici și se atacă creștinii, autoritățile refuzînd să schimbe actele de identitate a convertiților de la islam la creștinism și nici nu le permite ridicarea de noi biserici.

Ce putem învăța noi creștinii din cele menționate este că nu trebuie să ne pierdem credința,sau să ascultăm răul și să nu privim la rău,să ne purificăm inima de răutate lăsând-o nepăngărită.Căci spiritul răului este regele beznelor,însă este luminat și acompaniat de bine în procesul creației și evoluției lumii.Pentru că religia este o lumină strălucitoare și o fortăreață de neînvins pentru apărarea și spre binele popoarelor lumii.

Credința în Iisus Christos există,căci el poate orice.Dacă n-ar face ceea ce noi numim Binele,nu l-am mai socoti Atotputernic.

1.2 Extremismul religios ca sursă a criminalității

Cu toate că la prima vedere religia și criminologia par a fi două obiecte de studiu bazate pe principii, origini, concepții și idei total deferite, ele întrunesc un șir de elemente constitutive ce le unesc prin simpla existență a acestora, fapt ce nu poate fi negat de nimeni, dar permite o abordare diferită în conformitate cu concepțiile proprii asupra problemei în cauză. Paralelilismul dintre religie și criminologie este conturat de însăși problema cauzalității în criminologie care evidențiează faptul declanșării unor anumiți factori, pozitivi sau negativi, ce influențează direct asupra criminalității.Religia face parte din categoria factorilor socio-culturali. Ce factor criminogen, religia a determinat controverse, în sensul că nu există o părere unanimă pentru a fi considerată ca factor de influențare în comiterea infracțiunilor, din contra, aceasta are un rol important în prevenirea și combaterea criminalității. Totuși, unii cercetători au ajuns la concluzia că anumite secte religioase recurg la infracțiuni pentru a obține avantaje materiale, iar în perioadele de criză economică și politică recurg la infracțiuni cu substrat religios. Două dintre cele mai negative fenomene prezentate în viața oamenilor din zilele noastre pot fi considerate sectele criminale și terorismul religios. Ambele umbresc rolul pozitiv al religiei, dar nu dețin o putere într-atît de mare încît să-l suprime. Religia, din cele mai vechi timpuri, a deținut o putere moralizatoare în rîndurile oamenilor, conducîndu-i pe o cale vrednică de urmat în viață. Astfel, putem susține că indiferent de prezența unor fenomene anormale în societate, religia își va păstra locul de vază în inimile celor decedați cu trup și suflet bunului Dumnezeu.

De-a lungul anilor, religia a ocupat un loc aparte în cadrul societății, respectiv în viețile oamenilor. Rolul incontestabil al acesteea nu poate fi negat sub nici o formă. Religiozitatea este un fenomen care și-a pus amprenta asupra întregii omeniri, dînd dovadă de pozitivism în toate sferele în care omenirea își desfășoară activitatea.

Criminalitatea este un factor persistent în cadrul societății din cele mai vechi timpuri mergînd braț la braț cu dezvolatrea istorică a acesteea.

Putem susține cu fermitate că religia și rolul acesteea în lupta cu criminalitatea a dat dovadă de eficacitate la maxim. Religia îi conferă sufletului o notă de stabilitate, transformîndu-l într-un punct în centrul universului în jurul căruia se axează bunătatea, dreptatea și echitatea pe pămînt. Religia îi face pe oameni mai buni, mai deschiși unii cu alții și mai capabili de a face lucruri frumoase și bune,plăcute bunului Dumnezeu. Religia îi conferă omului o notă de spiritualitate îndreptîndu-l pe calea cea dreaptă în viață. Un om cu credință în suflet poate săvîrși doar fapte bune, pentru acesta crima este o faptă inadmisibilă asemuindu-se cu păcatul. Așa cum săvîrșirea unei crime atrage după sine pedeapsa prevăzută de legislația penală, așa și păcatul este o faptă omenească necugetată care atrage după sine pedeapsa Divinității. Religia sădește în sufletul și inima omului semința dreptății, purității și iubirii eterne. Învățăturile acesteea îi conferă omului sentimentul de frică și pietate față de Dumnezeu, făcîndu-l pe acesta să se ferească de păcat, respectiv de lucrurile rele. Faptul ce-l face pe om sa-și trăiască viața în numele lui Hristos este frica de a nu ajunge în focul Gheenei pe veci. Astfel,putem susține cu tărie că rolul religiei în lupta cu criminalitatea este incontestabil.

Dacă să ne conducem de unele statistici, putem evidenția faptul că rata infractorilor care nu aparțin nici unei confesiuni religioase este cu mult mai mare decît a celora ce împărtășesc vreo confesiune, iar crimele săvîrșite de către aceștia au un caracter mult mai grav.

Religia ne îndeamnă spre urmarea învățămintelor date nouă de către bunul Dumnezeu prin predicarea acestora de către Sfinții Apostoli. Un copil crescut în spiritul religiei are predispunere mult mai mică spre săvărșirea crimelor atunci cînd va deveni adult. Să tindem spre educarea copiilor generațiilor prezente și viitoare în spiritul credinței. Numai așa vom putea trăi într-o societate sănătoasă unde crima și fenomenul criminalității vor avea o rată neînsemnată. Uniunea omului cu Dumnezeu va salva omenirea de la pierire. După cele expuse anterior, putem susține ferm că prezența benefică a religiei în viețile oamenilor nu poate fi constatată sub nici o formă.Ea va fi mereu focul ce arde veșnic în inimile credincioșilor.

Există un șir de secte și grupări ce pretend a fi numite religioase,cu ideologii profund criminale care umbresc rolul benefic al religiei,lăsînd în umbră învățăturile creștine.Ele sunt niște devieri de la religia adevărată,abordate ca extremism religios,venite să-și pună amprenta în sufletul celor decăzuți în fața bunului D-zeu,care au încălcat legea divină și au scuipat în inimile creștinilor.

Acest extremism religios,la etapa actuală se evedențiază mai mult spre gupuri de oameni și nu individual,astfel două importante devieri de la adevărata religie sunt sectele criminale și terorismul religios.

Sectele criminale

Foarte multe tragedii au influențat apariția sectelor în ultima perioadă ca să nu apară fireasca întrebare asupra naturii acestor grupuri de oameni debusolați,cu nereguli comportamentale,stăpîniți de niște nebuloase ideologii mistico-ezoterice,unul cu origini mergînd pînă la începuturile religiilor monoteiste,dar și cu încrucișări sau influențări cu religii orientale,cu practici tribale.Un rol important îl au liderii sociali ai sectelor criminale,acei guru moderni,persoane malefice charismatice ca Moon DiMambo,Jim Jons,David Koresh,Applewhite.Sunt multe secte care n-au practicat sinuciderea,dar prozeliții folosesc un fel de genocid imaterial și fizic asupra copiilor,Ordinul Apostolic Tabitha’s Place raspîndit în SUA și Franța.Conștiința omului modern suportă multe sinucideri generale din intoxicare,asasinare,drogare,incendiere și altele din motivul sectelor criminale existente.

Conform statisticilor întocmite de Universitatea Santa Barbara din California s-a stabilit că numai în SUA funcționează peste 5000 de grupuri spirituale de origine creștină și ezoterică,în Japonia sectele de origine budistă sau shintoistă se aproximează în jurul de 1500.În Africa există zeci de mii de biserici independente,cifra variind între 15-30000 de grupuri distincte.

Această dereglare în plan spiritual are la origine carențe ale realității în toate planurile ducînd la disperare,pesimism,abuzare ,contestare.Constituie un rezultat în urma suferințelor oamenilor, dezamăgirilor pe religios cînd ideea “homo homini lupus” a influențat grav în lagărele de concentrare ale fasciștilor sau în gulagurile comuniste,după catastrofele nucleare de la Nagasaki sau Hirosima, pe plan doctrinar în urma dezmembrării sistemului comunist, pe plan medical în urma apariției virusului HIV și majorarea cazuriloracestei maladii.

Deși scopurile ca și modurile de acțiune ale unora dintre noile secte au de cele mai multe ori un caracter confidențial, activitatea care o desfășoară le dezminte fățărnicia religioasă, dovedindu-se a fi grupări criminale cu scopuri ascunse, dar bine definite de către șefii lor.

Viața comunitară a cîtorva secte, prin beciuri murdare, caseabandonate, consumarea de droguri, organizarea unor ritualuri foarte primitive pînă la “arderea pe rug” sau executarea așa ziselor crime rituale sunt considerate de adepții noilor “religii” ca niște cerințe “sfinte”.

Una din cele mai periculoase secte care propagă criminalitatea este satanismul,fiind un cult cu o rată de răspîndire foarte rapidă pe glob.Este secta unor membri depresivi, o capcană pentru adolescenții fără carte și neusupuși cerințelor societății devenind un pericol iminent pe pămînt.

Sectele criminale sunt un vis urăt ce tulbură bineleoamenilor, fericirea și armonia pămîntească. Ele sunt foarte populareîn întreaga lume,caracterizăndu-se prin bani și sex. Sexul fiind un mod de a domina adepții, iar banii intrument de a-și întregi scopurile malefice. Cele mai numeroase organizații și secte sunt “Martorii lui Iehova” și “Scientologia”,care exploatează adepții influențabili prin intermediul unei stabile manipulări mintale pentru a-și îmbogăți bugetul. Însă unii “lideri” merg și mai departe ,abuzînd fizic de credincioșii acestor secte,pentru cîștiguri și mai mari,mascînd neregulile sub aripa unor ritualuri secrete.

De-a lungul istoriei termenul “sectă” a adunat foarte multe sensuri și definiții. Observînd descifrarea dicționarului ,secta este o grupare care s-a dezlipit dintr-o structură sau organizație inițială, urmărind obiectivul de corectare a unor abateri doctrinale pe care le popaga structura inițială.Astfel, putem conchide că secta este, într-un mod sau altul o mișcare de evoluție și corectare a unei biserici care a luat un alt drum de la tradiția inițială.

Această desprindere de la confesiunea inițială are loc din mai multe motive și mereu din inițiativa unui grup sau a unui lider. Privind astăzi în societate, putem vedea că întreg procesul de naștere a unei secte nu mai are caracteristicile clasice. Apar secte pur și simplu, fără să manifeste o mișcare de protest față de un anumit cult religios,chiar dacă aceasta rămîne una din caracteristicile principale.La început protestează față de Biserică mamă, care mai apoi să se manifeste și față de o anumită ipostază a societății sau față de întreaga colectivitate. Azi conceptul de “sectă” se folosește greșit pentru desemnarea unui cult sau confesiune.

Confesiunea este un concept ce definește juridic situația unei obștimi dezlipite din întregul Bisericii avînd la bază o Mărturisire de credință. Cele mai dese exemple sunt date de Bisericile Protestante, dislocîndu-se de la Biserica Romano-Catolică pe baza unor genuri de “mărturisiri” de acest fel, care substituie crezul niceo-constantinopolitan,precum Confessio Augustana (pentru lutherani), Confessio Anglicana (pentru anglicani), Confessio Reformata (pentru calvini).

Cultul este un cuvănt ce exprimă juridic situația unei grupări care se constituie nu numai pe un statut propriu(mărturisire), dar și pe o organizare proprie a vieței religioase, prin ritualuri ,sărbători și construcții specifice(temple, case de rugăciune, săli ale “regatului”). În Republica Moldova, ideea de cult sugerează existența atît grupurilor creștine (Cultul Penticostal), cît și grupurilor necreștine (Cultul musulman și cel mosaic).E cuvîntul cel mai întîlnit pentru demonstrarea legalității unei grupări religioase de la noi.

Majoritatea persoanelor confundă acești termeni și nu pot să realizeze adevăratele riscuri și dezavantajele aderării la o sectă. Spre deosebire de ceilalți termeni,cult și confesiune, secta apare ca o grupare religioasă desprinsă anume dintr-o confesiune sau un cult, sub egida unui lider (un așa zis Mesia,zeu sau guru). De cele mai multe ori învățătura acesteia este simplistă și rigidă cu adepți bolnavi psihic, depresivi,fanatici și vulnerabili.De obicei, promovează imoralitatea,incestul,practici erotice, ajungînd chiar și pînă la sinuciderea în masă. Pe larg,termenul “secte” este folosit în țara noastră pentru a defini grupările ce practică prozelitismul, chiar dacă uneori acestea activează legal, iar expresia “obiecții sectare” desemnează afirmațiile eretice propovăduite de către grupările date.

Secta deține anumite particularități prin care se afirmă într-un oarecare mediu social, particularități prin care ademenește noi adepți și prin care se realizează supraviețuind. Aceste particularități se deosebesc de la o sectă la alta, potrivit scopurilor și argumentelor acesteia. În general există însă unele caracteristici regăsite la majoritatea sectelor, acestea fiind:

Ruptură abruptă cu creștinătatea istorică.

Tendința spre perfecționism.

Tendința de a supra-aprecia lucrurile secundare.

Comunitatea exclusivă a celor mîntuiți.

Rolul central al grupării în sfîrșitul lumii.

Conducător charismatic sau messianic.

Dependență psihologică față de grup.

În timp, membrilor li se creează impresia că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu și cu pierderea mîntuirii. Astfel, ea deține un rol tot mai mare în viața individului, cu valențe de viață socială și familială.În acest mod, membrii au înclinația de a rupe legăturile cu familia și cu prietenii care nu fac parte din gruparea dată. Ei nu mai tind la obiectivele propuse în viață și la activitățile pe care le efectuau înainte de a se alătura grupului, întreaga lor viață începe să se rotească în jurul sectei, iar la final instalîndu-se o izolare de societate, de restul lumii care potrivit lor nu sunt mîntuiți. Secta devine unica sursă autentică de informare. Lumea se împarte în noi și ei: nepăcătoși și păcătoși, binele și răul. Adeptul trebuie să se schimbe continuu pentru a se conforma regulilor grupului, tendința spre vinovăție sunt folosite ca surse emoționale pentru a-i influența și manevra pe aceștia. Dacă persoana se izolează de întreaga societate, ea poate pierde legătura cu realitatea. De aici reiese un comportament neadecvat în societate. Dacă omul nu petrece timp pentru a medita și gîndi în singurătate, el își va pierde capacitatea de a fi obiectiv și de a avea o idee corectădespre lucrurile înconjurătoare. Principalul obiectiv al sectelor rămîne în primul rînd atragerea și convertirea de noi membri, captarea cît mai multor nefericiți, creșterea influenței în societate și implicit a puterii.

Urmărind toate acestea putem concluziona că mișcarea sectară este un pericol iminent la adresa societății Bisericii, indivizilor și nu în ultimul rînd a societății. Rolul nostru, al oamenilor care trăim într-o societate este să ne păstrăm identitatea, în primul rînd a noastră ca oameni, și mai apoi ca membrii ai Bisericii și ai societății, și nu numai a noastră ci și a semenilor noștri.

Terorism religios

Violențele religioase care au afectat relațiile dintre comunitatea musulmană și cea creștină în ultimele decenii nu au dispărut odată cu alungarea dictatorului Hosni Mubarak. Mai mult, aceste violențe pot deveni o piedică reală în drumul spre democratizare.

Între anii “60-90” numărul mișcărilor fundamentaliste s-a triplat pe glob. În același timp, așa cum observă Bruce Hoffman, a existat o explozie a grupurilor teroriste religioase începînd cu 1968 și pînă azi, cînd aproape un sfert din toate grupurile teroriste ce activează în lume sunt motivate de concepții religioase.

Spre deosebire de adversarii lor laici, teroriștii religioși sunt prin natura lor extremi de motivați prin religie, dar sunt conduși și de considerațiile politice practicate zilnic în contextual mediului lor specific. Aceasta face dificilă separarea și distincția între o sferă politică și cea religioasă a acestor grupări teroriste pentru un observator general.

Nicăieri nu este mai clar că în grupările teroriste musulmane religia și politica nu pot fi separate de Islam. De exemplu, Hizb’allah sau Hamas acționează într-un cadru ideologic religios pe care îl combină cu acțiuni politice, practice și precise în Liban și Palestina. Astfel, aceste grupări își propun nu numai obiective pe termen scurt cum ar fi eliberarea membrilor luați prizonieri, dar și obiective pe termen lung ca continuarea rezistenței contra ocupării propriilor teritorii și eliberarea tuturor credincioșilor.

Proliferarea mișcărilor extremiste religioase a fost de asemenea însoțită de o creștere fulgerătoare a numărului de acte de terorism începînd cu 1988, aceste mișcări fiind autoarele a mai mult de jumătate din cele 64.319 incidente înregistrate între 1970 și iulie 1995.

Creșterea terorismului religios este și un indicativ al transformării terorismului contemporan într-o nouă metodă de luptă de tactici și tehnici folosite de variate grupuri ca o reacție la multitudinea schimbărilor pe plan local, regional și global în ultimile 3 decenii.

Dincolo de problemele sociale reale cărora autoritățile trebuie să se adreseze, această virulență sectară poate fi extrem de utilă pescuitorilor în ape tulburi, acelor forțe politice retrograde care doresc să păstreze status-quo-ul.

Evoluția actuală a terorismului religios nu s-a realizat într-un loc închis și nici nu reprezintă un fenomen nou. A fost propulsat pe primul loc în perioada de după Războiul Rece, fiind în același timp accentuat de explozia de conflicte etnico-religioase și de imediata apropiere a noului mileniu.

Dizolvarea rapidă a elementelor tradiționale ale legăturilor sociale și culturale în interiorul și între societățile în curs de globalizare, combinate cu moștenirea istorică și în condițiile de represiune politică, inegalitate economică și prefaceri sociale în cadrul mișcărilor disperate ale extremismului religios, toate au condus la o creștere a fragilității, instabilității și imprevizibilului, în prezent și în viitor.

Conform unor studii recente, terorismul religios atinge cel mai mare număr de victime în fiecare an. Există un consens între experți care afirmă, că 99% dintre atacurile teroriste sunt motivate de probleme legate de credință.

Teroriștii religioși își percep acțiunile ca fiind defensive și reacționează ca atare, justificîndu-le în acest mod. Jihad-ul Islamic, de exemplu, este în esență o doctrină defensivă, sancționată religios de conducătorii musulmani care au luptat împotriva agresorilor identificați, a tiranilor și a musulmanilor rebeli. În forma lor cea mai violentă, acțiunile sunt justificate ca o modalitate de a preveni stingerea identității distincte ale comunității islamice în favoarea forțelor laicizării și modernismului. Sheikh Fadlallah, ideologul șef al Hizb’alah afirma: “cînd Islamul luptă într-un război, luptă ca orice altă putere din lume, apărîndu-se astfel încît să-și păstreze existența și libertatea, forțată fiind să ia măsuri preventive cînd e în pericol”. Extremiștii Sikh, deși au susținut că violența nu e scuzabilă totuși au convingerea, atunci cînd toate mijloacele pașnice sunt epuizate, că “trebuie să pui mîna pe sabie”. Caracterul defensiv al protecției credinței prin violența religioasă e de asemenea evident în teama de a nu-și pierde identitatea. Concepția paranoică a mișcărilor supremației albe e condusă de un amestec de rasism și antisemitism, iar acest simț al persecuției e vizibil în cadrul Shi’as ca o teamă istorică veche de peste 13 secole. La libanezii Hizb’alah, comemorarea martirului lui Iman Husayn, de exemplu, a fost folosită atît ca justificare, cît și ca forță călăuzitoare pentru organizarea de atacuri sinucigașe.

Se acreditează ideea că terorismul religios servește ca unic mijloc de opoziție politică. Liderul Kach, Baruch Marzel, explică: “credeam că Dumnezeu ne-a dat în a șasea zi de război, ca pe un miracol, această țară. Luăm acest cadou de la Dumnezeu și îl aruncăm. Guvernul încalcă orice lucru sfînt din această țară într-un mod foarte brutal”. Asemănător, ultimul lider palestinian al Jihad-ului Islamic, Fathi al-Shaqaqi, spunea cu referire la acordul Ghaza-Jerichon dintre palestieni și Israel: “Arafat și-a vîndut sufletul de dragul trupului său și încearcă să vîndă și sufletul poporului palestenian pentru a putea supraviețui politic”. Percepția grupurilor teroriste a amenințării pe care laicizarea o reprezintă din interiorul aceleiași societăți e manifestată în mod simbolic și prin alegerea numelor, indicînd că ei au monopolul absolut al revelațiilor adevărate ale lui Dumnezeu. De aceea, nu este surprinzător că unele dintre cele mai violente grupuri teroriste din ultimul deceniu au adoptat nume ca: Hizb’alah (Partidul lui Dumnezeu), Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) și Jund al-Haqq (Soldații Adevărului). Aceste nume îi înzestrează cu legitimitate religioasă, autenticitate istorică și justificare pentru actele lor în ochii urmașilor și ai potențialelor recruți. De asemenea, asigură o semnificație valoroasă unității lor de scopuri, direcții și grade de luptă, cu nume ca: Jundallah (Soldații lui Dumnezeu), Hamas (Zel), pînă la Eyal (Organizația de Luptă Evreiască) și Grupul Islamic Înarmat (GIA), care promit luptă dîrza și sacrificii supreme.

Din mai multe puncte de vedere, teroriștii religioși îmbrățișează viziunea ideologică a unei lupte disperate de a rezista laicizării atît din interior cît și din exterior. Ei urmăresc această viziune în termeni religioși, total necompromițători în luptele dintre bine și rău.

Impresia de totalitate a luptei acestor războinici religioși e pur și simplu definită în termini dialectici și universali, cum ar fi credincioși împotriva necredincioșilor, ordine împotriva haosului și dreptate împotriva nedreptății, care este oglinda în întreaga natură intrasigentă a cauzei lor. Această cauză este fundamentul lui Eretz Israel, un stat Islamic bazat pe legea sharia sau pe un Khalistan independent (Tarîm al purității). Astfel, teroriștii religioși percep lupta ca pe un război disperat împotriva dușmanilor lor. Această percepție este deseori folosită pentru a justifica nivelul și intensitatea violenței. De exemplu, această teamă a războiului e mereu detectabilă în scrieri și declarații ale teroriștilor ca de exemplu lui Yigal Amir pentru asasinarea rabinului, sau în articolul 8 al manifestului Hamas care arată că jihadul este drumul său și că “moartea în numele lui Allah e credința sa sublimă”.

Acest sens de totalitate a luptei face apel la comunitățile cu o lipsă acută de drepturi, asuprite și înstrăinate, cu promisiuni de schimbare și prevederea unor alternative constructive. Unele grupuri teroriste religioase se bazează nu numai pe violență, dar au și clădit o impresionantă organizare prin intermediul unei strategii de “re-islamizare sau de re-iudaicizare începînd de jos”.

În timp ce extremiștii religioși țintesc în mod constant simbolurile tiraniei, ei nu sunt îngrădiți de posibilitatea de a muri și de natura nediscriminatorie a violenței folosite, fiind determinată și justificată de apărarea credinței și comunităților.

Teroriștii religioși se consideră martiri ai credinței lor,astfel Sekh Fadllalah spunea: “Nu e nici o diferență între a muri cu o armă în mînă sau a te arunca în aer. În caz de luptă sau război sfînt trebuie să găsești cele mai bune metode pentru ați atinge scopurile”.

Mecanismele declanșate ale actelor terorismului religios, în funcție de intensitate, metode și momente sunt strîns controlate de vîrfurile ierarhiei clericale. Aceasta a fost demonstrată în mod clar în complotul Gush Emunium din 1984 pentru a arunca în aer Templul Mount, cel de-al trei-lea loc sfînt Islamic, în parte din motive mesianice (să cauzeze un război dezastruos între evrei și musulmani pentru a grăbi venirea lui Mesia) și în parte pentru a împiedica returnarea sfîntului pămînt evreesc arabilor în schimbul păcii prin acordul de la Camp David.

Aprobarea și folosirea violenței religioase cere dușmani identificați în mod clar. Noile grupuri teroriste religioase de azi nu apar fără nici un scop, iar membrii săi nu sunt născuți ca fiind extremiști, identificarea dușmanului și decizia de a folosi violența împotriva lui depind și sunt conturate de gradul înalt al sensului crizei, amenințînd creditele și comunitățile lor. În schimb, aceasta este influențată de moștenirea istorică a represiunii politice, inegalitatea economică sau prefacerile sociale, și ar putea fi sporite de disputele credincioase și individuale, în concordanță cu strategiile și tacticile politice adoptate pentru a le confrunta în funcție de contextul local, regional și internațional. Pe plan intern, această luptă poate fi îndreptată împotriva corupției sau nedreptății sistemului politic, sau împotriva altor comunități religioase, iar pe plan extern poate fi focalizată asupra influențelor străine, care reprezintă o amenințare culturală, economică sau politică pentru respectivele comunități religioase. Ținta preferată a acestor lupte, în mod special a teroriștilor credinței musulmane, par a fi îndeosebi, America și Israelul.

În timp ce identificarea dușmanilor e adînc înrădăcinată atît în istoria îndepărtată, cît și în cea recentă, direcțiile teroriste ale mișcărilor musulmane combatante față de dușmanii externi au urmat faze distincte în funcție de prefacerile politice și ideologice din regiune. Aceste faze sunt direct influențate de revoluția iraniană din 1979, de lupta de rezistență musulmană condusă de Mujaheedin împotriva sovieticilor în Avganistan, de Victoria electorală a Frontului Islamic al Salvării (FIS) din Algeria (1990-1991) și de asemenea “Declarației Israeliano-Palestiniene a Pricipiilor” în septembrie 1993.

În comparație cu echivalentul lor laic, teroriștii religioși nu au fost în mod deosebit inventivi cînd a fost vorba de folosirea unor noi tipuri de arme din propriul arsenal, bazîndu-se în schimb pe bombele tradiționale și pe gloanțe. Cu toate acestea teroriștii religioși au demonstrat o mare ingeniozitate în ce privește tacticile folosite pentru selectarea mijloacelor, metodelor și momentelor de violență în scopul cauzării efectului maxim, au utilizat noțiunea de martirium și autosacrificare prin bombe sinucigașe ca o ultimă metodă față de dușmanii lor convenționali puternici.

Din punct de vedere criminologic se observă că în timp ce cîteva grupuri teroriste au realizat multe misiuni sinucigașe, terorismul religios folosește metode tradiționale de asasinat, răpire, detonări și bombardări într-o abilă combinație în funcție de contextul politic la nivel local, regional și internațional. Este important de semnalat că în ciuda extinderii și abundenței grupurilor teroriste religioase cu diferite cereri și revendicări, toate sunt unite nu numai în ceea ce privește nivelul și intensitatea violenței folosite, ci și în rolul jucat de simbolismul religios în selectarea țintelor și al momentelor violenței. Țintele sunt aproape mereu alese în mod simbolic și cu grijă pentru a cauza cea mai puternică traumă psihologică dușmanului și pentru a spori credințele religioase ale grupului terorist printre proprii adepți. Acest lucru este evident în alegerea de către teroriștii musulmani a ambasadelor, avioanelor, diplomaților și turiștilor străini pentru a atinge simbolic inima adversarilor.

În cele din urmă perioadele de violență ale teroriștilor religioși sunt alese cu grijă pentru a coincide cu propriile cerințe teologice sau pentru a profana sărbătorile religioase și momentele sacre ale dușmanilor.

Prezentarea terorismului religios și a implicațiilor sale încearcă să demonstreze că, în ciuda credinței populare, natura și scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau întîmplătoare, ci sunt conduse mai degrabă de o unitate logică interioară formată din diverse grupuri și credințe care folosesc violența politică pentru a promulga cauzele lor sfinte. Recurgerea la terorism prin imperative religioase nu e un fenomen nou,ci mai degrabă unul adînc înrădăcinat în istoria și evoluția credințelor. Religiile au folosit în mod constant la definirea cauzelor și a dușmanilor, ca și mijloacelor, a metodelor și a perioadelor violenței. Și astfel, explozia virtuală a terorismului religios în perioada recentă e partea integrantă a unui proces ce poate fi comparat cu luptele de eliberare neocoloniale. Acest proces a blocat credințele religioase în cadrul frontierelor și al obligațiilor geografice și politice inexpresive, și a fost accelerat de mari schimbări în mediu politic, economic, militar și socio-cultural, format din condiții locale dificile pentru credincioși. Nesiguranța și imprevizibilitatea mediului actual, în timp ce lumea e în căutare de noi ordini mondiale, admit o creștere globală a mediului cu conflicte etnice și naționale, asigură multor grupuri religioase teroriste oportunitate și resursele pentru a modela istoria în concordanță cu datoria lor divină, cauză și mandat, în timp ce arată altora că se apropie sfîrșitul lumii. De aceea este necesar să se încerce să nu se amenințe cu această nouă forță religioasă în cadrul politicilor globale. Ele pot constitui o entitate monolitică care mai degrabă să fie dornică să înțeleagă logica internă a acestor grupuri individuale și mecanismele care dau naștere terorismului astfel încît să submineze creșterea terorismului și puterii lor cît timp sunt aici pentru a rămîne.

În concluzie, criminalitatea descrisă în acest paragraf, are la bază fanatismul religios într-un fel, dar mai degrabă este vorba de o lipsă totală de credință în Dumnezeu, care, în ultimă instanță întruchipează Binele universal și pentru care omorîrea unui om este cel mai mare păcat, dar și atentat la lege. De aici reiese și importanța cunoașterii acestor aspecte pentru orice specialist din jurisprudență. Deși în Republica Moldova nu ne confruntăm direct cu această problemă, odată cu era globalizării și mondializării asemenea lucruri se pot răspîndi ușor oriunde.

CAPITOLUL II

MARILE RELIGII ALE LUMII ȘI ROLUL LOR ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII

2.1 Religiile monoteiste

Fenomenul religiozității este cel mai răspîndit printre oameni.Însă aceasta nu duce inevitabil la existența unei singure religii.Astfel două grupe mari de religii sunt cele monoteiste și politeiste.

Monoteiste sunt acele religii în care există credința într-un singur D-zeu.Așa a fost religia protopărinților în Paradis,apoi în ordine cronologică-religia mozaică,creștină și cea mahomedană.

Monoteismul este credința într-o singură divinitate, numită“Dumnezeu”. Istoricește religiile monoteiste sunt: iudaismul, creștinismul, islamismul, bahai. Alții alătură și hinduismul la religiile monoteiste, avînd în vedere că pluralismul divinităților hinduși se consemnează într-o “unică divinitate”.

Cîteva religii monoteiste dau denumiri “personale”propriei divinități, pentru a o deosebi de celelalte, despre care se afirmă că ar fi sau simple creații omenești (monoteismul exclusiv), sau alte forme ale acestora(monoteismul inclusiv).

Iudaismul a fost prima religie monoteistă de succes (care a supraviețuit fondatorului și viermii), deși unii susțin că însuși animismul ar fi o formă de monoteism. Poporul Israel se consideră de la un anumit moment al istoriei sale “poporul ales al singurului Dumnezeu”, acel Dumnezeu care le-a revelat cartea sfîntă – Biblia.

Creștinismul susține unicitatea lui Dumnezeu prin divinitatea Fiului său și divinitatea Duhului Sfînt, idee regăsită în teoria trinitară, concepție apărută în secolul IV, după neconcordanțele cu arianismul. Doctrina trinitară nu o regăsim la alți credincioși precum mormonii sau Martorii lui Iehova, mormonii aderînd la triteism, iar Martorii lui Iehova consideră că Isus Cristos nu este atît de atotputernic ca și Dumnezeul Tată Iehova. Necătând la aceste deosebiri, toate aceste culte cred că anume ele sunt creștine,ceea ce nu susțin despre celelalte biserici.

Islamul a combinat multe elemente din iudaism și creștinism.Asemeni evreilor, musulmanii sunt adepții unui monoteism radical, susținănd că Isus Cristos este un profet, dar nu Fiul lui Dumnezeu. Musulmanii îi consideră pe creștini politeiști.

Cît despre zoroastrism și bahaism, sunt religii ce se practică la hotarul dintre Orient și Occident (Iran și Pakistan) ,fiind caracterizate printr-un anumit nivel de sincretism.

Iudaismul

Conform Noului Dicționar Universal al Limbii Romane, iudaismul este religie a evreilor avînd la bază Biblia și Talmudul.

Termenul “iudaism” se întîlnește prima dată într-un text evreiesc în limba greacă, datînd din secolul I.î.Ch. (din grecescul Ioudaismos).

Ideile iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste precum creștinism și islam. Cuvîntul iudaism își trage originea din numele regatului Iuda,cu căpitala la Ierusalim considerat lăcașul Marelui Templu.

Un specific al iudaismului, care nu cunoaște limite, ce se impune în mod obligatoriu fiecărui evreu, este cea a studiului și învățăturii. Aceasta este o obligație pentru toți: “Este interzisă întreruperea învățăturii, fie chiar și pentru a se reclădi Templul din Ierusalim!”.

De-a lungul secolelor familia a fost și rămîne pe primul loc, privilegiat, unde părinții transmiteau copiilor rădăcinile credinței pe care se altoia învățătura propriu-zisă. Încă din perioada fariseilor, înaintea erei creștine, au fost create case de studiu și pentru copiii începînd de la vîrsta de cinci ani, au fost elaborate adevărate programe de învățămînt obligatoriu.

În același timp, Talmudul avertizează că, în funcție de modul în care este înțeleasă sau aplicată învățătura din Torah, un om poate deveni bun și un altul rău. Anume împlinirea tuturor poruncilor este fundamentul existenței iudaismului, potrivit căruia fapta și credința sunt strîns legate, prin care se afirmă unitatea fundamentală a ființei umane, a legăturii despre trup și suflet.

Poruncile religioase au un profund caracter etic și legislativ, respectînd principiile oricărei vieți spirituale: “Să nu ucizi”; “Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”; “Să-l iubești pe străin ca pe tine însuți”,ș.a.

În iudaism există o legislație complexă ce a luat naștere din diverse motive, unele neexplicite. Această legislație este strîns legată de conceptul de sfințenie, cum este: interdicția de a consuma carne de porc, de a consuma orice animal ucis prin vînătoare; de a consuma vinul, interdicții sexuale. Iată de ce, începînd cu epoca celui de-al Doilea Templu, respectarea acestor interdicții a fost pentru evrei un mijloc de rezistență față de asimilarea cu alte popoare, expresia fidelității față de credința lor, chiar sub amenințarea morții.

Iudaismul este o religie monoteistă, ce are la bază principii din Biblia ebraică (Tanah). După tradiția evreiască, această religie începe cu Legămîntul ce are loc între Dumnezeu și Abraham.

Istoric,principala inovație a fost înlocuirea pelerinajelor și sacrificiilor săvîrșite în Templu cu studierea Torei,rugăciunile și pietatea,acte religioase care se puteau efectua în oricare loc de pe fața pămîntului.Continuitatea cu trecutul era asigurată prin studiul Bibliei și prin respectarea prescripțiilor privind puritatea rituală.

Scrieri Există, pe de o parte, Legea scrisă și, pe de altă parte, Legea orală. Ambele își află obîrșia în învățătura lui Moise, fondatorul religiei iudaice. Legea scrisă este Tora – prima carte a cărții Tanakh – “Cartea Legămîntului”, care este însuși contractul ce-l leagă pe Dumnezeu de poporul său. Celelalte două părți (Profeții, Hagiografele) țin și ele de Sfînta Scriptura, dar nu au aceeași însemnătate. Legea orală reprezintă comentariul oral care coexistă cu cel scris (Tora). De origine divină, dăruită lui Moise, ea se bucură de o autoritate cu atît mai mare cu cît, în absența ei, textul scris n-ar fi pe dea-ntregul înțeles.

Prima codificare a Legii, inițial nescrisă, se numește Mișna (repetare). Aceasta, la rîndul ei, a fost comentată, dînd astfel naștere unei noi redactări, numită Ghemara (finisare), beneficiind de aceeași autoritate a Legii orale provenind de la Moise.

Cartea fundamentală a religiei iudaice este Tora. Fiind scrisă într-o formă arhaică, cu circa 3000 de ani în urmă,neavînd vocalizare sau punctuație, Tora este un obiect de cercetare foarte important al iudaismului.Pe parcursul istoriei, Tora a fost interpretată într-o mare varietate de moduri,bazate pe traducerea cuvintelor sau semne de punctuație ce au creat divergențe continue între înțelepții ervei. Studiul Torei are o mare importanță pentru religia dată,preocupînd în mod deosebit omul religios.

Tora ocupălocul central în credința menționată, se citește sîmbăta la fiecare slujbă și este foarte dragă fiecărui adept. Ea înseamnă “Lege” și este considerată asemeni Bibliei ebraice,făcînd parte din Vechiul Testamentînsă cu mult mai semnificativă pentru un evreu decît pentru străin.

Ca atare, Tora este subiect de studiu continuu și zilnic. Este citită la ceremonii și în public la sinagogă în zilele Șabat sau de sărbătoare.

Tora primită de la Moise este un monument unic și valabil pentru toate vremile.Pentru marea majoritate a credincioșilor,e de ajuns ca ei să studieze Tora și să-i respecte poruncile.

Altă scriere cu un rol important în viața evreilor este Talmudul,care ca termen derivă din noțiunea de “studiu”. Talmudul este o scriere ce nu mai poate fi schimbată,însă în care se fac noi adăugări la interpretarea acestuia Talmudul este studiatîn fiecare zi și întregul ciclu durează aproximativ 5 ani,după care se începe din nou.

Ansamblul alcătuit din Mișna și de comentariile la Mișna(Ghemara) formează Talmudul(în traducere literală-Învățătură).Prima redactare,editată în Palestina(220-cca 400) și cunoscută ca Talmudul din Ierusalim,este mai concentrată și mai scurtă decît Talmudul din Babilon(200-650) ,aceasta din urmă numără 8744 de pagini.Regulile de purtare(halaga),clasate în Mișna,au fost completete în Talmud,prin aggada,colecție de învățături etice și religioase,de speculații metafizice și mistice și chiar de texte folclorice.

Talmudul din Babilon a îndeplinit o funcție hotărîtoare în istoria poporului evreu:el a arătat cum trebuia să s eadapteze iudaismul diversității de medii socio-politice ale Diasporei

Judecîndu-l în ansamblu,și mai ales prin prisma conținutului și menirii sale,talmudul nu pare să acorde atenție importanță speculației filosofice.

Istoric. Cele mai importante evenimente din istoria evreilor în ultimile două milenii au fost: genocidul nazist și întemeierea statului modern Israel.

Șoa (holocaustul, nimicirea în ebraică) a avut loc în perioada nazistă, cînd șase milioane de evrei au fost exterminați prin gazare și alte forme de asasinare, cadavrele fiind apoi incinerate în lagăre de concentrare.

Potrivit ideologiei naziste, evreul aparține unei rase inferioare și trebuie suprimat (chiar nimicit) pentru a salva puritatea rasei ariene. Și astăzi, Auschwitzul din Polonia, rămîne simbolul zecilor de lagăre ale morții, unde din circa 15 milioane de evrei, care trăiau pe pămînt la acea vreme, aproximativ 7 milioane au fost gazați și arși. Prin faptul că a fost organizat metodic și legal, acest genocid este cel mai grav din istorie.

Cel de-al doilea eveniment de importanță majoră în viața poporului evreu a fost crearea, de fapt refacerea, Statului Israel. De-a lungul secolelor, din perioada biblică și pînă în secolul XX, evreii nu și-au pierdut niciodată speranța de a se întoarce într-o bună zi în Palestina. În anul 1917, guvernul britanic, în semn de recunoștință pentru jertfele aduse de brigada evreilor, care a luptat alături de aliați, s-a angajat să înființeze un “cămin național evreiesc în Palestina”, aceasta fiind stipulat în Declarația Balfour.

După cel de-al Doilea Război Mondial, în Palestina au sosit mii de refugiați evrei, care cereau crearea unui stat evreu independent. În noiembrie 1947, ONU aprobă împărțirea Palestinei, unde se ceează două state suverane: statul palestinian și statul evreu. În mai 1948, este proclamată crearea Statului Israel.

Tocmai acest simțămînt al sorții îi unește pe evrei, chiar dacă mai sunt încă un popor divizat. De la clasa cea mai inferioară a evreilor pînă la șeful republicii Israel, și de la micii copii evrei și pînă la cel mai bătrîn, dăruirea lor Dumnezeului este o forță supremă.Iudaismul a rămas religia unei sortiri divine.

Creștinismul

Creștinismul este o credință din ansamblul celor trei religii monoteiste contemporane, împreună cu iudaismul și islamul. Această religie este cea mai importantă din punct de vedere numeric,avînd în vedere că sub numele de „creștini” găsim catolicii,protestanții și ortodocșii. Iar islamul, o altă religie monoteistă este a doua din punct de vedere numeric a adepților în lume.

Creștinismul s-a născut în secolul I,în Imperiul Roman,iar în forma ei originală,această religie nu propovăduiește anarhia,nici revolta,ci supunerea față de autoritățile legale,magistrați,față de stat.

Aceasta folosește tradiții din iudaism la care adaugă mărturia Noului Testament, perpetuînd pînă în ziua de astăzi credințe și mituri de acum mai bine de 5000 de ani cunoscute pe malurile Eufratului.

Termenul “creștin” vine din latina populară “christianus”, derivat de la Christos, căci Iisus din Nazareth este considerat în religia creștină fiul lui Dumnezeu. Cuvîntul “Hristos”, în limba greacă „Xριστόϛ” Christos, “cel uns”, este traducerea din limba ebraică a cuvîntului Mașiah.

Conform Noului Dicționar Universal al Limbii Romane, creștinismul este religie la baza căreia se află cultul lui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu.Această religie înseamnă credința în Dumnezeu și în Isus Cristos.

Iisus Christos se prezintă ca trimisul lui Dumnezeu în lume,știind că a fost anunțat,pregătit și prefigurat de întreaga istorie a lui Israel,consemnată în Vechiul Testament.Anume prin iudaism,în care-și are rădăcinile,creștinismul apare ca o religie relevată,pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor.

Instituția specifică creștinismului este Biserica,conform noului legământ,Casa Duhovnicească,care devine locaș de rugăciune și de ofrande,de mărturii și de învățătură. Autoritatea doctrinală este Biblia,fără a uita de tradiția Bisericii,unde Iisus Christos se naște și se dezvoltă la nivel istoric.

Însă în cadrul creștinismului,se disting două mari Biserici-cea ortodoxă și cea catolică.

Biserica Ortodoxă este devotată spiritului de dreptate al credinței pe care o mărturisește și cedează Domnului slava ce i se cuvine.Se caracterizează prin fidelitatea față de gândirea și opera Părinților Bisericii.Se pune accentul pe singularitatea concretă a persoanelor și pe rolul lor propriu în istoria mîntuirii.

Biserica Catolică ocrotește adevărul total pe care l-a primit de la Christos și este trimisă în lumea întreagă ca să-l ofere tuturor oamenilor.Iar una din principala trăsătură specifică catolicismului este prezența Papei,ca succesor al apostolului Petru.

La fel pe lingă aceste Biserici,mai distingem Biserica Lutherană și Reformată,Biserica Anglicană,apoi babtiștii,penticostalii,menoniții,metodiștii și Armata Salvării.

Astfel în cadrul creștinismului,însărcinați să continuie opera lui Christos, cei doisprezece apostoli anunță Evanghelia și adună Biserica “în Ierusalim, în toată Iudeea și în Samaria și pînă la marginea pămîntului”. Treptat apostolii întemeiază comunități creștine și le organizează înființînd sfaturi de bătrîni înțelepți cu preoții lor. După cîteva decenii de inițiative apostolice, în tot bazinul mediteranian se instaurează Biserici.

Din momentul construirii sale, Biserica ia atitudine negativă față de fenomenul 3k: crimă, criminal, criminalitate, și stabilește niște principii de comportare și colaborare între oameni.

Principiul de bază al creștinismului, care se află în inima vieții creștine, poate fi rezumat la cele două porunci: iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru.

Creștinismul se bazează pe trei taine fundamentale:Sfînta Treime,Întruparea,Mântuirea.Spre deosebire de iudei,creștinii cred într-un singur Dumnezeu,viu și adevărat,dar care în unitatea “naturii” divine,este constituit din trei “persoane” sau trei subiecte de existență care nu se deosebesc decît prin relațiile lor:Tatăl,Fiul și Sfîntul Duh.

Creștinismul desemnează ființa umană ca neputincioasă în fața păcatului, a morții și a răului.

Noțiunea păcatului și a răului ar fi foarte apropiată cu cea a crimei, dar și în cazul celor mai grave păcate/crime Dumnezeu nu dorește aplicarea morții păcătosului/ criminalului, ci voiește ca el să se îndrepte și să trăiască. În sfîrșit, răul, indiferent de natura sa (boala, crimă,ș.a.), trebuie să fie combătut prin toate mijloacele.

Creștinismul este religia celor ce propovăduiesc credința în Iisus Hristos,recunoscîndu-l și cinstindu-l ca Fiul lui Dumnezeu și propovăduitor al răvașului de mîntuire comunicată de către apostoli.

Deci creștinismul, își trage rădăcinile în ceea ce pentru creștini sugerează evenimentul și taina lui Iisus Christos (mai bine zis existența, vorbele, suferința, moartea sa pe cruce, învierea sa dintre cei decedați, înălțarea la cer).

Hristos a fost diferit și deosebit de ceilalți profeți și învățători religioși. El a vorbit cu putere, ca nici un alt om. El a descoperit sensul păcatului, al pocăinței, al iertării. A demonstrat ce înseamnă noțiunea de “aproapele” și “neopunerea”;a descoperit cele mai profunde imagini ale răsplății și pedepsei; a adus o Evanghelie nobilă, convingătoare, folosindu-se de un copil ca ilustrare a credinței, de un păstor ca simbol al dragostei și ca un umil samarinean ca pildă de slujire plină de abnegație.

Nimeni nu a exercitat asupra lumii o influență atât de profundă ca Omul care se numește Isus,aceasta se datorează faptului că El nu era un simplu om.El era Dumnezeu,făcut Om,venit pe acest pămînt ca să mîntuiască pe oameni.Biblia explică,în Noul Testament,calea mîntuirii prin credința în Hristos.

În ceea ce îl privește pe Iisus Christos îi acceptată o dublă natură: și anume cea divină și cea umană, acestea fiind depline. Istoric vorbind, problema naturii lui Iisus Christos a fost un motiv de mari litigii între credincioșii săi încă de la originile creștinismului și pînă astăzi.

Din predicarea lui Iisus, conform creștinismului,se sugerează nu numai vestea mîntuirii finale a ființei umane și a universului, dar și propagarea de iubire a aproapelui și a unei existențe într-o relație personală cu Dumnezeu.

Biblia ne spune că Dumnezeu era în Christos, încercînd să împace lumea cu Sine.

Pentru unii creștini, Sfîntul Duh este a doua persoană din Sfînta Treime, care este, în același timp în Iisus Hristos, ca om adevărat ,dar rămînînd în același timp adevăratul Dumnezeu.

În creștinism, omul se mîntuiește prin moartea și învierea lui Iisus Hristos.Conform istoriei, Iisus moare pe cruce pentru a răscumpăra păcatele omenirii în fața Tatălui, după care învie, urmînd ca toți oamenii să învie la sfîrșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mîntuiește doar prin unirea la Christos.

La fel fundamentală este și ideea că cei care cred în Iisus Christos sunt chemați să participe la viața cotidiană.

Această religie acordă o deosebită atenție familiei și rolului acesteia în educația copiilor,cît despre căsătorie,în creștinismul original nu erau permise divorțurile,spre deosebire de iudaism,iar în scopul ocrotirii viitoarelor familii,raporturile sexuale în afara căsatoriei(înainte și după)erau strict interzise.

Creștinismul la fel poate fi tratată ca “religia cărții”, grație importanței textelor sacre adunate în Biblie, această marcare fiind făcută de adepții islamului,căci creștinismul este religia lui Christos, cel înviat.

Totuși cuprinsul textelor esențiale, care îl caracterizează au dus la nașterea altor confesiuni religioase, care în moduri diferite își exprimă corelația lor cu acestă moștenire doctrinară comună.

Toți cei ce au avut ocazia să asiste la o liturghie ortodoxă, s-au putut simți impresionați de frumusețea cosmică și de o mare seninătate pe care o emană, dată de prezența omului și a cîntecului omenesc fără intervenția vreunui instrument. Toate simțurile participă la sărbătoare: ochiul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul, la fel ca și corpul omenesc: în picioare, înclinat, adesea prosternîndu-se.

Lucrurile trebuie înțelese ca și cum interdicția Vechiului Testament de folosire a imaginii, ca urmare a însuși faptului încarnării (întrupării) a încetat nu doar să-și producă efectele, ci chiar să fie înlăturată, fiindcă, prin Hristos, carnea, materialitatea trupească, cunoaște posibila sa transfigurare, îndumnezeirea sa, dobîndind o energie nouă, a “celor născuți întru Hristos”.

Iată de ce în cele mai frumoase icoane transpare lumina, învierii, a Transfigurării Fiului Omului.

Nădejdea creștină constă în faptul că, Isus Hristos va veni iarăși. Iar această nădejde este interpretată în nenumărate chipuri de cei peste 850.000.000 de cetățeni ai Creștinismului.

Islamul

Conform Noului Dicționar Universal al Limbii Romane, islamismul este: 1. Religie întemeiată de Mahomed; 2. Totalitate a popoarelor (sau a țărilor) care practică această religie.

Islamul, este numele dat religiei apărute în urma revelațiilor și învățăturilor lui Mahomed(570-632) și este considerată una din marile religii ale lumii, beneficiind de peste un miliard de adepți. Islamul, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril, s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul sec. 7d.C, fiind ultima dintre religiile monoteiste. Islam este un cuvînt arab, care înseamnă: pace, salut, ascultare, loialitate, credință, supunere la voia Creatorului Universului. Istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: Mohamed,care a fost creatorul și propovăduitorul noii religii sub forma unui sistem coerent și unitar.

Apariția islamismului a fost pregătită de existența,în credințele arabe preislamice,a concepției despre o zeitate principală(Allah),ca și de influența concepțiilor mozaice și creștine despre o divinitate unică(Jahve,Dumnezeu).

Războiul sfînt era considerat o condiție sau obligație a credinței, iar musulmanii de la începutul existenței Islamului, au crezut că era de datoria lor sacra de a ucide pe cei care nu adoptau singura credință “adevărată”.

În Islam nu sunt prezente nici ordinele monastice, nici preoția.

Principiile de bază ale credinței islamice sunt:Credința în Allah,în îngeri,în cărți,în mesageri,în Ziua Judecății de Apoi,în destin și că orice lucru bun sau rău sunt poruncite de Allah, Atotputernicul și Cred că voi fi reînviat.

Deci în Islam avem de a face cu o alăturare de reguli de comportare desprinse,ca sursă fundamentală,din Coran(“istorisire”).

Coranul este cartea sfîntă a islamului și înseamnă “recitare” conține 6219 versete,împărțite în 114 capitole(sure). Deși este numit “carte”, cînd un musulman vorbește despre Coran, vorbește despre text,cuvinte,însă nu la cartea tipărită. Acestaa fost păstrat pînă astăzi datoritî faptului că acesta a fost memorat cuvînt cu cuvînt.

El este un instrument lingvistic incomplet,considerat o operă relevată și infocibilă.Nu se putea admite cu ușurință nici că ea a greșit,nici că ea este incompletă.

În Coran au fost adunate expunerile lui Mahomed,notate de către discipolii săi,care cuprinde învățăturile de bază a islamismului.

Deci,revelându-le Coranul,el le-a propus concetățenilor lui o treaptă comparabilă cu aceea a celorlalte două neamuri „ale Cărții”;a înnobilat araba ca limbă liturgică și teologală,propunînd-o ca limbă a unei culture ecumenice.

Din punct de vedere al morfologiei religioase,mesajul așa cum a fost formulat în Coran,reprezintă expresia cea mai pură a monoteismului absolut.

Majoritatea musulmanilor privesc Coranul cu venerație,ținîndu-l într-o pînză curată, păstrîndu-l pe un raft înalt și spălîndu-se pe mîini înainte de a citi versetele din el. Vechile exemplare nu sunt distruse asemeni hîrtiei,dar arse sau puse în cimitire pentru Coran.

Tipărirea excesivă a Coranului în arabă sau traducerea lui în limbile mapamondului sunt numite facilități moderne.

Completările în Coran și-au găsit fundamentul în tradiție.Corpul de reguli care o exprimă alcătuiește cea de-a doua sursă a legii islamice,care poartă numele de Sunna .Ea conține spusele și faptele profetului Mohamed,fiind cuprinse în hadith-uri, și reprezintă baza interpretării legii islamice de către jurisconsulții și teologii.

Prin Sunna însă musulmanii nu înțeleg decât acea tradiție legată de viața și activitatea lui Mahomed.Ea reprezintă modul de a fi și de a se comporta al profetului,care trebuie să servească drept ghid credincioșilor.

Fiecare dintre principiile de credință cuprinse în Sunna formează obiectul unui hadith(din arabă-sentință,cuvânt al Profetului transmis în afara Coranului).

Se deosebesc două feluri de hadith-uri:

a)hadith qudsi(cuvânt sfînt),desemnând o revelație directă în care însuși Dumnezeu vorbește prin mijlocirea profetului;

b)hadith naboivi(cuvânt profetic),în care Profetul vorbește în numele său.

Fiecare hadith cuprinde 2 elemente:textul(math) și baza sa(isnad) care exprimă lanțul de transmiteri successive,de la Profet pînă în zilele noastre.

Islamul nu cunoaște o autoritate supremă religioasă,care să fie însărcinată cu interpretarea textelor sacre.

Dogmă și credință. Musulmanii consideră că islamul este în esență aceeași credință ca a tuturor oamenilor de pe glob, Coranul codificînd versiunea finală a lui Dumnezeu.

Ideea de bază a islamismului este unicitatea lui Dumnezeu,adică un monoteism absolut.

În arabă, Dumnezeu este numit Allah, o formă a al-ilah, adică “unicul dumnezeu”.Allah fiind tradus ca “Dumnezeu”. Utilizarea implicită a articolului hotărît la numele acesta arată unitatea spirituală. Dar necătînd la faptul numirii diferite,musulmanii consideră că Dumnezeul lor este același Dumnezeu iudeo-creștin.

Legea islamică. Shari’a este legea islamică ce însumează toate poruncile lui Dumnezeu în același mod cum s-au păstrat în Coran și în Sunna.Doctrinarii musulmani au schițat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) care ajută la găsirea unor răspunsuri pentru problemele apărute zi de zi, atît simple cît și banale. Aceasta se referă la cei “Cinci Stîlpi” ai islamului care cuprind obligațiile fiecărui musulman adult.

Referindu-ne la cei „Cinci Stîlpi”(arkan),ei sunt cei care susțin construcția islamismului.

Primul stîlp al religiei musulmane este mărturisirea de credință(șahada).Reprezintă rostirea în fiecare zi de cinci ori pe zi și de muezin din înălțimea minaretului-a unei formule specifice,astfel prin intermediul acestei formule credinciosul devine un om care “se dăruiește lui Dumnezeu”,căci ea implică declarația de supunere.

A doua regulă,este rugăciunea canonică(salăt)-rostită de 5 ori pe zi,numai în limba musulmanilor- arabă,necătînd la faptul că credinciosul deține o altă limbă maternă.Aceasta trebuie rostită cu fața îndreptată în direcția orașului sfînt Mecca.Rugăciunea în comun(giuma)avea loc vinerea la amiază,la moschee.

Rugăciunea rituală este formată dintr-un ansamblu de gesturi și vorbe riguros fixate,care cuprindea aplecări ale corpului și prosternări,începea printr-o formulă de sacralizare și se termina printr-un salut de desacralizare.

Al treilea act ritual obligator,este opera de binefacere,ajutorarea aproapelui,act de responsabilitate și de solidaritate socială.

Acest act filantropic constă fie într-un impozit obligator,danie rituală-zakăt-fie într-o contribuție voluntară(sadaqa).Zakăt are menirea de a reaminti permanent că orice bogăție,orice lucru,îi aparține lui Dumnezeu,și că deci individul nu poate dispune de ele după bunul său plac,pentru că fiecare om este un membru al comunității.

A patra îndatorire,absolut obligatorie,era postul(siyam) Ramadanului.

Timp de 30 de zile,de la răsăritul pînă la apusul soarelui,toți adulții,musulmani,începînd de la vîrsta de 14 ani,erau obligați să se abțină de a lua ceva în gură sau de a avea raporturi sexuale.De asemenea era interzisă inhalarea fumului de tutun,administrarea injecțiilor,de a mirosi vre-un parfum(inclusiv o floare).

Obligația postului a fost stabilită pe luna a 9-a a a anului islamic în amintirea primei revelații pe care o avuse Mahomed.

Juriștii trebuiseră să studieze în detaliu cazurile de violare a Postului într-un spirit legalist,de exemplu ca în următoarea frază:Femeile care,torcînd inul,apucă firele cu gura ca să le unească,pot ele să exercite această meserie în timpul postului de ramadan?Dacă inul este din Egipt,lucrul este permis;el ar fi însă oprit dacă inul ar fi de Dimma,căci acesta are un anumit gust ce se răspîndește în gură.

La fel acești juriști impuneau și altfel de obligații precum:”Credinciosul care rupe Postul prin legături trupești,trebuie să reînceapă postul,pentru răscumpărare,după luna ramadanului,și mai trebuie să dezrobească un sclav.Dacă nu găsește sclav,el va posti două luni la rând.Dacă este incapabil de a face acest post,el va hrăni șaizeci de săraci.”

În cele din urmă,un pelerinaj(hadji) cel puțin o dată în viață la Mecca și locuirile sacre din imprejurimi,era a cincea datorie pentru musulmanii de ambele sexe,care aveau posibilitatea materială.

Marile păcate. În funcție de cele cinci îndatoriri enumerate mai sus, Legea islamică indică și păcatele pe care ar putea să le săvîrșească un musulman și sancțiunile pentru acestea, în afară de pedeapsa divină.

Specialiștii în științe juridice musulmani au elaborat multiple clasificări a acestor păcate(infracțiuni),care aveau la bază 2 criterii:gradul stabilității pedepsei pentru păcat și caracterul intereselor și drepturilor violate.Cea mai răspîndită clasificare fiind cea care le-a clasificat în trei grupe:

I.Include păcatele(infracțiunile),care prezintă cel mai mare pericol,care atentează la drepturile lui Allah,și care sunt pedepsite conform sancțiunilor fix determinate- grupa Hadd.

II.Include păcate care la fel atrag pedepse fixe,însă încalcă drepturile persoanelor aparte-grupa Kisas.

III.Include restul păcatelor,pentru care nu-i stabilită măsura fixă de pedeapsă și care pot leza atît drepturile lui Allah,cît și interesele particulare-grupa Tazir.

Dintre acestea cele mai grave, numitele “păcate” sunt: în grupa Hadd-preacurvirea(dacă era comisă de persoane căsătorite,aceștia erau biciuiți cu câte o sută de bice și supuși lapidării;dacă era comisă de persoane necăsătorite,la fel erau biciuiți de o sută de ori și expulzați din țară pentru un an de zile),acuzația falsă de săvîrșire a preacurviei(se pedepsește cu optzeci de bice,consumarea băuturilor spirtoase(pedeapsa-40 de lovituri,și capitală,dacă e comisă a patra oară),furtul(pedeapsa-se tăia cîte un membru de fiecare dată),tîlhăria,apostazia islamului,rebeliunea(pedeapsa capitală);în grupa Kisas-uciderea unui om și leziunile corporale(rudele păgubașului poate alege una din cele 3 kisas:a)pedeapsa capitală,b)iertarea infractorului,c)primirea de la dînsul a unei răscumpărări);în grupa Tazir- neîmplinirea rugăciunii, întreruperea postului în Ramadan fără motiv,cauzarea oricărei daune materiale persoanelor aparte,incendiere,înșelarea la cîntar, mărturia mincinoasă,spionaj,vrăjitoria(sancțiunile pentru acestea:blam verbal,boicotul,bărbieritul capului,răstignirea pentru 72 de ore fără a fi omorît,privarea de libertate,confiscarea averii,amenda),la fel printre păcate se numără și facerea de părtași lui Dumnezeu, sodomia,neachitarea daniei, nescultarea și supărarea părinților, luarea de camăt, sinuciderea,consumarea cărnii de mortăciune, a sîngelui sau a cărnii de porc,etc.

2.2 Religiile politeiste

Politeism este un termen care provine din limba greacă și înseamnă “mulți zei” sau “mulți dumnezei”. Sunt considerate politeiste acele religii care nu sunt monoteiste.

Termenul “politeism” s-a născut în lumea iudeo-creștină, fiind folosit pentru prima oară de Filon din Alexandria, pentru a descrie religia grecilor în comparație cu cea iudeo-creștină. De vreme ce creștinismul s-a răspîndit în bazinul mării Mediterane și în Europa, non-creștinii și non-iudeii erau priviți ca niște “neamuri”, concept folosit la început de către iudei pentru a-i identifica pe non-iudei. Jean Bodin în1580 declanșează folosirea termenului.

Unii consideră că zeii /dumnezeii sunt viețuitoare aparte, dar se acceptă și ideologia unificatoare. Ceilalți politeiși cred în pluralitatea divinității lor și precum că ar exista o înfățișare a unei unități divine mai superioare, nu un dumnezeu pentru fiecare, potrivit religiilor monoteiste, dar o veridicitate pluralistă a sfințeniei.

Politeiste sunt acele religii în care se crede în existența mai multor zei sau acele care adoră divinitatea împărțită în mai multe zeități.Printre cele politeiste se pot remarca: religiile animiste-ale căror reprezentanți cred că lumea întreagă este însuflețită,religiile fetișiste-care au la bază credința în puterea magică a diferitelor obiecte și religiile naturaliste-cu închinare la elementele mai importante și impresionante din natură.

Religiile politeiste nu se ocupă cu elucidarea enigmei despre apariția lumii,căci într-o oarecare măsură lumea, este veșnică, avîndu-și, probabil, rădăcinile într-un haos iminent, printr-o oarecare imixtiunea clară a zeilor ea evedențiîndu-se în toată splendoare sa de astăzi.

Printre religiile politeiste de astăzi găsim șitoismul și alte religii neopăgîne sau afroamericane.Budismul și hinduismul se numără printre religiile politeiste numai atît cît adepții lor studiază sistemele filozofico-teologice pentru a confirma această alegere.Însă catolicismul și ortodoxia se cred oarecum apropiate de politeism, căci adepții lor cred în ideologia trinitarienă și în sfinți.

Hinduismul

După creștinism și islam,Hinduismul,este cea de-a treia mare religie a lumii și una din cele mai vechi,avîndu-și originile în India.Este o religie politeistă, avînd convingerea că mai multe divinități conduc, universul, împărțindu-l în zone de influență: fiecare parte a universului guvernată de un zeu care o conduce și controlează.

Conform Noului Dicționar Universal al Limbii Romane, hinduismul este religia indiană bazată pe combinarea principiilor brahmanice și budiste cu diverse practici magice și superstiții.

Mulți hinduși cred într-o mulțime de zei și zeițe, aproximativ de 300.000. Aceștia aspiră către un suflet general denumit Ultima Realitate sau Brahman. Brahman nu este un zeu, dar o stare de independență spirituală,considerîndu-se că au obținut o unicitate demult rîvnită.Viața anterioară sau faptele din această periaodă influențează poziția pe care o ia un brahman în viața actuală. Dacă au avut un comportament nedemn,în viața prezentă ei se vor împiedica de foarte multe probleme.

În India,religia are un rol foarte important,îmbinată cu viață socială,marcată de sistemul castelor.

Fiecare castă își avea regulile sale de comportare,iar în mare măsură aceste reguli și-au găsit consfințirea în Legea lui Manu.

În vîrful acestei ierarhii se află casta brahmanilor(cel ce se roagă,cel ce oficializează cultul religios),sunt cei cu cele mai importante privilegii și drepturi.Brahmanul este deținătorul de drept și al tradiției.Brahmanul este considerat un zeu printre oameni și se dedica vieții religioase și intelectuale.

A doua castă era kșatrya castă a războinicilor,nobililor care dețineau funcții de conducere în stat.Iar următoarea e casta vaisya(oamenilor liberi)căreia îi aparțineau micii sau marii proprietari,negustori și membri ai altor profesiuni și ocupații lucrative.Iar ultima castă e șudra(a servitorilor)sensul vieții lor era cea de a servi brahmanii.

Obiectivul unui hindus e să devină liber pentru a putea continua ciclul de reîncarnări,astfel sunt eliberați de legea karmei. Astfel există căiprin care aceasta se poate realiza:

Trebuie să fie devotat unui zeu alacestei religii;

Apelînd la meditații, să înțeleagă că tot ce se întîmplă nu este real, că zeitatea este o închipuire șireală e doar starea unui Brahman;

Să realizeze ritualuri și ceremonii religioase.

Hindusul poate să aleagă un drum propriu pentru a găsi divina spiritualitate.La fel se cunoaște că hinduismul oferă o explicație la problema răului în lume.

În această religie, experiențele dureroase ale omului, sunt rezultatele acțiunilor ființei umane în viața sa anterioară. Foarte important în hinduism este sufletul,care ajunge să fie liber prin reîncarnări.

Această religie nu are nevoie de temple pentru a fi oficiată,practicîndu-se în special în familie,neavînd un întemeietor uman,iar deschiderea unui templu implică alegerea unui zeu.

Hinduismul din ziua de azi nu se compară cu cel de mai bine de 5000 de ani. Această religie s-a dezvoltat pe parcursul anilor,iar în prezent ea devine rezultatul a multor teorii și idei de pe subcontinentul indian și care desemnează multe grupuri sociale și culturale. În realitate cuvîntul hindus nu-și trage rădăcinile din India,ci este numele persan a fluviului Indu. Doctrinarul Yoghi Ramacharaka menționează că: “Multe din sectele hinduse,chiar dacă aparent apar ca religii diferite, în realitate ele sunt secte distincte și părți ale Singurei Religii Eterne a Indiei, dar numaidecît, fiecare dintre ele se cred cele mai bune,avînd cea mai corectă formă de exprimare sau interpretare.”

Crezurile hinduse:Karma și Samsara.Fundamentul în reflecția hindusă e crezul că toate sufletele sunt eterne și răspund pentru acțiunile lor în timp. Karma sugerează ideea că omul trebuie să plătească pentru faptele sale, ca într-un final el să iasă din ciclul de Samsara, de reîncarnări (unde sufletul există în trupurile oamenilor), sau de transmigrare (unde sufletul se află în trupuri ale diferitor vietăți -omeni, animale, plante sau alte obiecte materiale). Legea karmei implică atît oamenii cît și animalele.Din această cauză, renașterea are loc într-o ființă superioară sau inferioară,sufletul simțind urcușurile sau coborîșurile întregii scări sociale.

De asemenea aici putem vorbi despre mîntuire,cele trei căi de mîntuire fiind karma marga (metoda sau calea acțiunii dezinteresate); bhakti marga (calea devotării) și jnana marga (calea cunoașterii și a descoperirii mistice). Jnana marga se realizează prin intermediul intuiției și revelației mistice. Bhakti marga se realizează prin jertfiri, ceremonii religioase și corectitudine.

Alt termen este moksha sau mukti, concept hindus utilizt pentru eliberarea sufletului din circulația karmei. Astfel scopul suprem al unui hindus prin existența sa este să fie salvat din ciclul obligatoriu al vieței sale și din legea karmei sau a reîncarnării prin renașteri. Obținînd această eliberare,persoana se consideră perfectă și sacră.

Unul din adevăruri se consideră legea identității. Hindușii cred că sufletul este veșnic,ceea ce creștinii nu pot înțelege. Ideea că acesta supraviețuiește lepătînd trupul nu este o enigmă sau o minune,deoarece el a trăit și înaintea apariției trupului.

Există și un al doilea adevăr, numit karma. În Occident de cele mai multe ori se confundă cu destin sau soartă.Hinduismul este de părere că karma este o lege constantă. Existența persoanei se datorează karmei sale.

Karma determină efectele acțiunilor ce la înfăptuiesc oamenii. Aceasta neputînd fi stăpînită, modificată sau nimicită.Referindu-ne la karmă într-un mod concret,aceasta nu poate fi apreciată ca bună sau rea,căci ea doar există. Hindușii consideră că karma că este semința principiului din Biblia creștinilor.

Reîncarnarea este al treilea mare adevăr la hinduiși reprezentînd “repetarea vieții”.Aeasta denotă ideea că sufletul ființei umane se proclamează într-un ciclu etern nașteri și renașteri. Ea elucidează numeroase neclarități și explică multitudinea persoanelor ce apar în viață sau existența atît a celor înțelepți,cît și a celor neînțelepți. Reîncarnarea oferă o interpretare a tuturor diferențelor aparente, soluționînd întrebarea de ce om moare de tînăr, iar altul moare bătrîn. Ea explică fenomenul geniului.

Scrierile sacre

Hinduismul este foarte strîns legat de cel mai important cod de legi al Indiei antice: Cartea Legii lui Manu sau Manava-Dharma-Sastra, ce datează aproximativ din secolul al XIII-lea î.Ch.

Legea lui Manu cuprinde norme civile, penale, comerciale, principii de teologie, de metafizică și cosmogonie, norme de etică și morală, de pedagogie și îndeplinirea actelor cultului, de strategie și tactică, de administrare și politică,etc. Importanța aceste legi este enormă, ea și astăzi formează baza dreptului indian public și privat.

În concluzii, hinduismul se prezintă ca o religie “deschisă”, ce nu are nimic ascuns și totul se poate cunoaște, însă la unele întrebări nu răspunde în viața curentă.

Budismul

Budismul este o religie și o filosofie orientală avîndu-și începuturile în India în secolul al VI-lea î.Hr. și care s-a răspîndit după aceasta într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Are la bază învățăturile lui Gautama Siddhartha(563 î.Hr. și 483 î.Hr.), un gînditor indian.Pe parcursul istoriei, budismul a suferit multe descompuneri, în ziua de azi fiind o religie foarte fracționată, fără a avea o limbă sacră sau o dogmă strictă, clar formulată.

Conform Noului Dicționar Universal al Limbii Romîne, budismul este concepția religioasă și filosofică, răspîndită în Asia orientală (bazată pe credința că omul ispășește, într-un șir de existențe, păcatele comise anterior), care are ca principiu fundamental renunțarea la preocupările obișnuite ale vieții, pentru a merita repausul final sau neființa numită “nirvana”.

Budismul aparține religiilor dharmice împreună cu hinduismul și jainismul, avînd o mare influență a elementelor constitive ale acestor două. Fiind numit și “Buddha Dharma”, ceea ce denumesc în limbile sanscrită și pali “învățăturile Celui Luminat”.

Doctrină.Buddhismul este singura religie al cărei întemeietor l nu se declară nici profetul unui Dumnezeu,nici trimisul său,și care,în plus ,respinge însăși ideea unui Dumnezeu Ființă Supremă.Dar acest întemeietor se proclamă pe sine „Trezitul”(buddha) și,pornind de aici,călăuză și maestru spiritual.Propovăduirea sa are drept țel eliberarea oamenilor. În religia dată fiecare dobîndește „trezirea” adică se trezește din așa zisul “somnul ignoranței”, și fără să fi fost instruit de cineva experimentează o relație cu realitatea,iar dacă propovăduiește învățăturile sale este numit buddha.

Adică el trebuie să fie în posesia celor patru”Adevăruri Nobile” care stau la baza budismului(suferința,setea sau dorință,afirmarea Nirvanei și Nobila Cărare Octupală),iar pentru aceasta trebuie să-și concentreze toate puterile spirituale asupra problemei centrale:eliberarea de suferință,și să parcurgă cîteva veghi.

În prima veghe,el parcurge cele patru stadii ale meditației,care îi permit să îmbrățișeze,totalitatea lumilor și eterna lor devenire,adică ciclul teribil al nașterilor,morților și reîncarnărilor determinat de karma.La vegea a doua,el își recapitulează nenumăratele vieți anterioare și contemplă în cîteva clipe existențele nesfîrșite ale celorlalți.Veghea a treia constituie boddhi,Trezirea,căci el surprinde legea care dă posibilitate de manifestare acestui ciclu infernal al nașterilor și renașterilor,legea zisă a celor douăsprezece “produceri în dependență mutual” și descoperă totodată condițiile care sînt necesare opririi acestor „produceri”.De aici el este în posesia celor patru ”Adevăruri Nobile” și el a devenit,odată cu venirea zilei-Trezit,buddha.

Toți budiștii tradiționali consideră că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu e singurul buddha: crezîndu-se în existența mai multor buddha înaintea lui și că vor exista și în viitor. Siddhartha Gautama este caracterizat prin unicitate, căci cunoștințele lui se fundamentează asupra acestui mod de trezire,denumit Nirvana(eliberare).

Acest prestigiu de „Salvator” face din mesajul său soteriologic o “religie” și transform,destul de curând,personajul istoric Siddhartha într-o Ființă divină.Căci,în pofida speculațiilor teologice și a fabulărilor învățaților buddhiști,în pofida anumitor interpretări europene care au văzut în Buddha un personaj mitic sau un symbol solar,nu există vreun temei serios de a-i nega istoricitatea.

Reîncarnarea. Avînd în vedere că nu există un suflet etern,legătura dintre un individ din prezent cu unul dintr-o viață anterioară este una morală,pur karmică și nicidecum fizică sau spirituală. După trezire convertirile se înmulțesc și karma este rezultatul unei faptei și se fundamentează pe ideea că orice fenomen trebuie să dea naștere altuia.

Unul din cele patru adevăruri identifică originea suferinței(dukkha)în dorința,pofta sau setea(tanha) care determină reîncarnările.Această sete caută mereu noi satisfacții,printre care:dorința de satisfacere a plăcerilor simțurilor,dorința de perpetuare și dorința de autoanihilare.

Nirvana. Al treilea adevăr nobil proclamă că eliberarea de durere constă în abolirea poftelor(tanha).Ea echivalează cu Nirvana,căci unul din numele Nirvanei este “Stingerea setei”.

Buddha nu dă deloc o definiție a Nirvanei,dar revine neîncetat asupra unora din „atributele” sale.El afirmă că oamenii numiți arhat(sfinții eliberați) „au atins fericirea de neclintit”,că Nirvana „este beatitudine”,că el,Preafericitul,”l-a atins pe Cel Nemuritor”,și că și călugării îl pot atinge:”Vi-l veți însuși încă din acestă viață,veți trăi bucurîndu-vă de Cel Nemuritor”.

Buddha afirmă așadar că Nirvana este “vizibilă aici”,”manifestă”,”actuală” sau “din lumea aceasta”.Dar el insistă asupra faptului că el,singurul dintre yogini “vede” și posedă Nirvana.

Pe scurt,oricare ar fi “natura” Nirvanei,este sigur că ea poate fi abordată decît prin metoda propovăduită de Buddha.

Adăugăm că drumul spre Nirvana-ca și,în Yoga clasică,drumul spre Samadhi-duce la dobîndirea de puteri miraculoase.

Zadarnic se susține că Nirvana nu există pentru că nu poate fi obiect de cunoaștere.Fără îndoială starea de Nirvana nu poate fi cunoscută direct,așa cum sînt cunoscute culoarea,senzția,etc.ea nu este cunoscută indirect prin activitatea sa,așa cum sînt organele de simț.Totuși natura și activitatea sa sînt obiect de cunoaștere.

Sangha. Cuvîntul dat semnifică “grup”, “întrunire”, “congregație”, însă folosit în învățăturile budiste caracterizează unul din cele două tipuri de grupuri: comunitate monahală sau totalitatea oamenilor, care au avut ocazia să atingă cel puțin prima treaptă spre iluminare. Potrivit unor budiști moderni, sangha cuprinde atît laicii care au grijă de călugări ,cît și pe cei ce respectă o parte din codul monastic.

Astăzi, budismul este răspîndit pe toate meridianele globului: de la Sri Lnka, unde a fost adus în secolul III-lea înainte de Christos și pînă pe continentul american. Totuși, India rămîne pentru totdeauna patria budismului.Arta inspirată de budism este pentru indienii de toate confesiunile parte integrantă a patrimoniului lor cultural.

În statele occidentale budismul este în același timp un mod de gîndire, o filozofie care atrage un număr tot mai mare de oameni dezorientați de criza spirituală.

Avînd în vedrere că buddhismul se definește a fi calea universalăspre libertatea generală, rezultată prin înțelegerea și practicarea justă, abordabil fiecărei persoane care se ostenește pentru fapta dată, se diferențiază de la origini de toate religiile “naționale” ce nu dețin o astfel de preocupare misionară ,dar la fel nici o exigență de universalitate.Potrivit celor scrise, buddhismul,dintr-un punct de vedere este, nu doar oponentul direct al credințelor monoteiste, ale căror prudențe și cerințe prezintă un mod vital universal, însă în acelați mod, și oponentul al unor cuvîntări areligioasecare s-ar vrea reale și generale, precum “științele umaniste”.

Dacă religia dată fascinează, se întîmplă din motivul tendinței sale la generalizare, dar care nu obosește să apară “exotică”, aparte, din cauza că buddhiști și nonbuddhiștinu dețin o limbă comună, mai bine zis, nu folosesc aceleasi idei și nu apar ca o întruchipare identică despre adevăr.

Capitolul III

Rolul religiei în prevenirea și combaterea criminalității

1.3 Impactul religiei asupra reglementărilor de drept a eutanasiei,avortului,prostituției,clonării și homosexualismului

Omul, ca creație a Divinității, întrunește în sine cele mai nobile calități. Cu părere de rău, el are o puternică predispunere spre a greși. În viață, deseori, suntem puși în fața unei alegeri, uneori, de alegerea făcută depinzînd întreaga noastră viață. Un pas greșit poate fi fatal atît pentru noi cît și pentru cei dragi nouă. În lumea în care trăim, păcatul și crima merg braț la braț, transformîndu-ne din niște ființe nobile, create de către bunul Dumnezeu, în niște fiare fără de valori spirituale și morale.

Religia și eutanasia

Potrivit religiei, dreptul de luare a vieții omului îl are în mod exclusiv doar Dumnezeu, căci noi suntem creația lui, și nimeni din persoane nu deține un astfel de drept, nimeni nu are superioritate față de viața altuia sau față de viața proprie. La fel Biserica condamnă eutanasia, căci ea înseamnă crimă și sinucidere.

Articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului prevede că“orice ființă umană are dreptul la viață”, iar în Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertății fundamentale este accentuat faptul că “moartea nu poate fi aplicată în mod intenționat”.

La fel și Codul Penal al Republicii Moldova în art.148,nu admite eutanasia și menționează că “lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice,dacă a existat dorința victimei sau,în cazul minorilor,a rudelor acestora,se pedepsește cu închisoarea de până la 6 ani.”,însă unele state au acceptat practicarea ei.

Eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA. După care a fost practicată în Germania, unde Hitler a dat ordin să fie omorîți copiii nou-născuți cu deficiențe fizice, personele cu maladii incurabile și invalizii. Potrivit unor studii făcute pe baza documentelor procesului de la Nurenberg, în perioada anilor 1939-1941, au fost omorîți peste 70 de mii deoameni, considerate “vietăți fără vrio careva valoare vitală”. Pentru unele state eutanasia a devenit ceva normal în decursul anilor și foarte multe persoane au decurs la această metodă, în ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici. Doar în 1995, în Olanda, au decedat prin eutanasie 3% din totalul persoanelor ce au părăsit această lume prin moarte naturală, iar în 1998 s-au efectuat 2565 de decese folosind aceeași metodă. Fapt ce se datorează legalizării pentru prima dată a eutanasiei anume în Olanda.

Creștinismul respinge eutanasia

Viața persoanei este un dar de la Dumnezeu pentru că aceasta survine de la Dumnezeu,atît din punct de vedere creștin și spiritual,cît și din punct de vedere biologic.El este stăpînul total asupra vieții omului.Ea nu este oferită de mai multe ori, ceea ce ne sugerează că trebuie ocrotită și îngrijită mereu de către deținătorul acesteia. Atîta timp cît creatorul ei este Dumnezeu, viața umană este sfîntă și trebuie întotdeauna apărată, fie că se va arată în toată splendoarea ei, fie că va fi periclitată de neajunsuri cunoscute sau necunoscute.Sub forma ființei umane, grație dorinței lui Dumnezeu ne incudem și ne excludem din istorie. Acesta se consideră un drept al omului, persoana care nu dispare însă între aceste două extremități.

Creștinismul nu acceptă orice fapt prin care s-ar încerca ridicarea vieții cuiva și orice mod prin care cineva ar încerca să-și ridice viața. Societatea general-umană observă fără a ține seama totdeauna de valorile promovate de Biserică. Așa se explică că alături de punctul de vedere al creștinilor privitor la respectul față de viață și de posesorul acesteia, au existat și au evoluat diverse interpretări față de viața umană, încît a apărut o evidentă cultură a fenomenului morții. Eutanasia este ideea unei gîndiri primitive care crede că omul are dreptul asupra viații lui și a altuia. Acest act este și expresia unei etici hedoniste și utilitariste ce nu găsește justificare pentru suferință. Creștinismul nu elimină suferința,acceptînd-o ca o realitate pe care Mîntuitorul Christos n-a contestat-o, n-aîndepărtat-o, dar și-aacceptat-o. A fi creștin caracterizează asistarea la viața în Christos, a preschimba lumina divină în lumina ta, viața Mîntuitorului în viața ta.Astfel faci parte la suferința lui Dumnezeu .Iisus Christos nu și-a asumat suferința în van din care reiese că nu avem suferință inutilă. Într-un mod paradoxal, suferința are justificare pentru bolnavi și pentru restul lumii care nu poate fi niciodată explicat.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămîne o acțiune împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viața lui, nici la viața vreunui semen de-al său pentru că, în ultima instanță, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Medicul sau alte persoane nu au dreptul de a lua viața cuiva.Acel ce nu oferă careva drepturi,nici nu le poate lua, deci, cel care nu este în putere să ofere cuiva viață, nici nu i-o poate smulge. Sub forma unui instrument și modalitatede lucru al lui Dumnezeu, medicul, practicînd serviciul său, are datoria de a alina suferințele, dar nu să sporească intenționat risculunui deces. Atunci sfîrșitul biologic al unei persoanenu poate fi evitat, nu deținem dreptul de a-i precipita sfîrșitul prin eutanasie. Iubirea față de semenii săi nu constă în luarea vieții unui om din considerentul diminuării suferințelor ,dar în ajutarea să suporte această suferință pînăla survenirea morții naturale,sub egida lucidității mintale.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor pentru diminuarea suferințelor provocate deacestea,clasînd pe poziție superioară mijloacele de natură spirituală, adica apelarea la Sfintele Taine, la sfatul duhovniceasc, rugăciune și sprijin moral, iar mai apoi ,mijloacele de natură medicală, administrarea tratamentelor medicale și menținerea igienei corespunzătoare.

Eutanasia nu se poate scuza pe motivemedicale sau economice. Medicul care apelează și efectuează eutanasia își încalcă obligația supremă și păcătuește într-un mod extrem de grav, ajungînd să fie reclamat de Dumnezeu și respins de Biserică. Întru evitarea acestui păcat se necesită o informare corectă despre răul și primejdia care o implică acest proces . Moartea nu poate fi evitată și nimeni nu este absolvit de ea,iar în momentul cînd apare în viața omului,înzestrată cu suferințe sau nu, trebuie acceptată ca un mod de întîlnire cu Dumnezeu, ca o împrejurare solemnă de trecere în neființă,unde nu există durere sau suferință.

Astfel, deducem că nu avem dreptul să practicăm eutanasia, luînd viața unui om, lucru pe care numai Dumnezeu îl poate face ca Creator și Domn al ei, iar omul nu trebuie să intervină în operele Sale.

Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obține vindecarea este Taina Sf. Maslu. Aceasta Sf. Taină este folositoare tuturor creștinilor bolnavi de boală sufletească și trupească, căci le dă tămăduire trupului și iertare sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească și să primească Sf. Împărtășanie ca “să-i fie spre viața de veci și iertarea păcatelor”. În acest fel muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii cu Dumnezeu.

Religia și avortul

Familia este prima alcătuire de viață obștească și sîmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Ea reprezintă mediul cel mai bun pentru ca ființa umană să se nască și să se dezvolte. Copiii sunt fundamentul prețios al neamului, sunt izvor de noi puteri pentru sporirea potențialului natural uman energetic și spiritual al poporului căruia aparțin, deasemenea ajutînd la regenerarea existenței noastre spirituale.

Pro avortiștii menționează că fătul nu este om, căci el nu are viață proprie, nefiind o persoană umană, ci numai o aglomerare de celule.

Cercetările științifice din secolul actual confirmă teologia și viziunea creștinismului privitor la viața copilului nenăscut. În USA,unii medici anterior susțineau că fătul începe a trăi numai după ce se împlinesc 12 săptămîni de la momentul conceperii.

Astfel, ginecologul american Bernard Nathanson, fost director al unei clinici specializate în avorturi, a efectuat în 2 ani de zile aproximativ 60000 de avorturi la care a folosit cele mai noi metode tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului),în urma cărora a tras concluzia că fătul este o ființă omenească aparte, avînd absolut toate caracteristicele specifice acestuia.

Întru fundamentarea rezultatelor sale, acesta a folosit filmarea cu ultrasunete la avortarea unui făt la doar 12 săptămîni.Cele înregistrate sub denumirea de Strigătul mut confirmă că:

Fătul simte amenințarea instrumentului ucigaș al avortului

La fel simte pericolul manifestînd frica printr-un șir de acțiuni: se mișcă într-o formă violentă și agitată, bătăile inimii se ridică de la 140 vla 200/min,deschide gura într-un strigăt mut.

În ziua de azi concluziile ginecologului au fost asaltate de medicina nucleară care demonstrează că:la 18 zile de la concepere funcționează deja sistemul circulator și sunt sesizate bătăile inimii;deja la 5 săptămîni nasul, obrajii și degetele fătului sunt foarte bine conturate;la 6 săptămîni începe să lucreze sistemul nervos și se vede clar scheletul ,la fel începe să funcționeze stomacul, rinichii și ficatul i;iar la 7 săptămîni putem spune că toate organele interne și externe sunt total conturate și într-un final la 10 săptămîni micuțul are toate caracteristicile unui copil.

În același mod s-au pronunțat și alți medici și specialiști în probleme de acest gen din diferite țări. Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic și biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului clasificîndu-l drept crimă cu premeditare. El afirmă: ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice. El nu este în acest stadiu nici fărîmă de viață botanică, nici măcar embrionul mediului biologic de viață, este pe deplin și absolut viața unei existențe umane și are atîta viață cît are un nou născut, copilul de grădiniță, adolescentul și adultul. Prin urmare, prin avort se omoară viața omenească, existența omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început.

Deci, cel ce efectuează avortul nu ia viața unei aglomerări de celule, ci unei vieți omenești.

Din punctul de vedere al creștinismului acestă acțiune nu rămîne fără prejudicii. Efectele avortului se abat atît asupra părinților cît și asupra celorlalte persoane din arborele genealogic. Din această cauză se apelează la Sfînta Liturghie pentru a ține păcea în aceste familii.

Legiuitorul nostru însă în art.159 al Codului Penal condamnă anume provocarea ilegală a avortului,nu însăși avortul.Și anume consideră ilegal avortul săvârșit: în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;de către o persoană care nu are studii medicale superioare special;în cazul sarcinii ce depășește 12 săptămâni;în lipsa indicațiilor medicale,stabilite de Ministerul Sănătății;în cazul contraindicațiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operații;în condiții antisanitare.

Dar biserica spune că dreptul la viață al fătului este egal cu cel al mamei. Mama în acest caz, nu ar putea beneficia de dublul drept la viață precum zic pro avortiștii. Potrivit creștinismului dreptul la viață al fătului este mai important decît dreptul la sănătate al celei care îi dă viață. Astfel dreptul la viață al copilului ce trebuie să se nască este sigur, în timp ce viața și sănătatea mamei nu mai este așa de sigură.

După cum am mai precizat, Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică întemeiată pe Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, a fost în toate timpurile și locurile împotriva avortului ca teorie și practică, clasificîndu-l drept crimă împotriva vieții umane, în rîndul păcatelor strigătoare la cer.

Tertulian, misionar creștin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl califică drept crimă. Obligația de a naște copii se regăsește menționată și în canoanele ce opresc desfrînarea și păcatele împotriva firii pe care Sfîntul Grigore de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.

La fel Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de avort este una negativă.Religia ortodoxă este creștinismul unei credințe care luptă împotriva răului . Aceasta nu se oprește la descoperirea răului, cu expunerea unui raționament valoros, care acceptă direct existența răului, la fel nu admite efectuarea avortului. Datoria ei este de a blama, dar în același timp a salva, aici putem zice, că nu are doar datoria de a trezi conștiința oamenilor , demonstrindu-le esența păcatului avortului și care este pericolul lui, dar are și obligația de a lupta prin intermediul mijloacelor și forțelor ei proprii întru respectarea primului și poate acelui mai superior drept ce trebuie să-l dețină fiecăre om-nașterea lui.

Biserica pedepsește avortul în numele lui Dumnezeu ,ce a oferit viață în momentul divinei creației: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” și a poruncit “Să nu ucizi”, și mai ales în numele Mîntuitorului Iisus Hristos care, și-a dat viața și a înviat din morți,ajungând pe pământ, cu speranța ca omul“viață să aibă și mult mai multdecît atît”.

Fiind pentru apărarea copilului, din momentul în care acesta este conceput, Biserica creștină încăde la originile ei,a dezaprobat avortul,proclamînd prima în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de “Declarația drepturilor nenăscutului de la Geneva”(1922), înainte de “Declarația privind drepturile copilului”(1959), și la fel înainte de “Convenția privind drepturile copilului” din 1988, protecția supremă pe care trebuie să o aibă un copil.

Astăzi, cînd evaluarea unui sfîrșit de secol ne avertizează că în societatea europeană actuală și post-creștină sub riscurile industriei avortului, crima colectivă a devenit mai numeroasă. În fiecare societate ,cu aproximativ 20 mil./locuitori, sunt avortați peste un milion de micuți. În fața acestui dezastru , creștinii noștri nu pot rămîne indiferenți. Venind momentul întrebării-dacă mai existădrepturi pentru copii.Și la fel să găsească o soluție, înainte de a cădea pradă păcatelor generațiilor viitoare.

Religia și prostituția

Pentru creștinii ortodocși, care formează majoritatea catățenilor din țara noastră, prostituția este considerată manifestarea publică a unui păcat foarte grav, iar acțiunea de legalizarea a ei, poate reprezenta o încălcare a oricărei conștiințe tradiționale. O caracteristică importantă a tendinței de distrugere a ordinii morale tradiționale, o ordine recunoscută de poporul nostru, este aceea de transforma această devianță într-o acțiune licită. Ea ar aparea asemenea unui “drept” ale unor persoane, pe care mai apoi statul ar trebui să-l recunoască și să-l accepte,mai ales că aceștia ar fi cetățeni cu acte în regulă.. Atitudinea Bisericii Ortodoxe,studiază valoarea sistemelor juridice cu privire la problema discutată pe baza unor principiiale conștiinței:

Gravitatea păcatului curviei și preacurviei în Tradiția Ortodoxă

Sfînta scriptură ne descoperă păcatul desfrîului ca pe un tunel întuneric al iadului prin care omul este ademenit și aruncat într-o prăpastie fără a avea o ieșire. Astfel,dacă expresia “Să nu fii desfrîntat!” constituie a șaptea poruncă din Decalog, Noul Testament pune accent pe gravitatea și efectele păcatului menționat: “Orice păcat pe care-l va săvîrși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuiește în însuți trupul său”… “Iar desfrînarea și orice necurăție nici să nu se pomenească între voi, după cum se cuvine unor sfinți”. “Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și desfrînați este iezerul care arde cu foc și cu pucioasă” ne avertizează Sfîntul Apostol și Evanghelist Ioan.

Trădarea castității mai înseamnă și trădarea harului care se inaugurează prin taina căsătoriei. La fel, este o acțiune de trădare a neamului. Toate lucrurile care susțin valorile morale și spirituale ale vieții în familie sunt reprezentate de acțiunile neamului.

Fenomenul grav al adulterului este însuși infidelitatea ce-l împinge spre păcat, faptă ce spurcă conștiința religioasă. Constituind o biruință, o surpare a unei cetăți (cea a trupului nostru, destinată să găzduiască duhul), păcatul apare în locul unde a viețuit harul căsătoriei și deschide larg o prăpastie în creația lui Dumnezeu, aruncînd viața conjugală în focul iadului. Risipind drepturile inserate în suflet de Dumnezeu,prostituția , prin trădare, răpește și schimonosește un trup ce se află în proprietatea altuia, sădește izolare și rămășițe în viața de familie, neacceptînd legile anunțate întru perpetuarea ființei umane,jefuiește bucuriile și satisfacțiile paternității pervertind natura.

Pentru a-și cruța adepții de prejudiciile adulterului, asemeni tuturor formelor pe care le poate înfățișa desfrînarea, unde foarte gravă este prostituția, Biserica creștină a însumat principiile de conduită morală înunele canoane. Printre care unul ce se referă la adulter, este canonul 58 al Marelui Vasile, care interzice împărtășania pentru 15 ani pe cel ce a comis acest act, la fel și canonul 81 al aceluiași Mare Vasile, care interzice preotului căzut înpăcat la cele sacre. Din multitudinea de canoane bisericești care se referă la adulter, curvie și preacurvie, observăm clar adevărul că Biserica a apărat castitatea dinainte de căsătorie și cea specifică vieții familiale.

Putem aduce un șir de argumente cu privire la netemeinicia instituționalizării prostituției. Argumente medicale: dacă comparăm statisticile americane (unde prostituția este ilegală) cu cele vest-europene (unde prostituția este legalizată) putem concluziona că valorile sifilisul primar și secundar nu sunt foarte diferite, iar privitor la SIDA, care se alimentează în prostituție și oferă una dintre căile cele mai prielnice de existență continuă, ea se alătură într-un mod tragic bolilor venerice mai comune, completînd tabloul întunecat al acestora.Prin SIDA, viața devine un destin cu sfărșit tragic,printr-o moarte rapidă . Cel ce nu dă ascultare poruncii“Să nu fii desfrînat!”, încă de la începutul vieții, este preconizat să plece din lumea pământească în chinuri fizice și morale. Argumente psihologice: aceste argumente sunt la fel de importante ca și celelalte, mai ales din considerentul că medicina nu ajută la tratrea sufletului,adică partea spirituală unde păcatul prostituției răvășește calmul interior a vieții. În acest fel avem experiența tristă a desfrîului: el îi oferă omului dintr-o parte o clipă de plăcere, dar îi răpește din cealaltă parte liniștea interioară,se pierde din caracter și se destramă latura interioară.

Argumente sociologice: Numeroasele studii și cercetări în domeniul sociologiei și teoriile comportamentului sexual “deviant” confirmă total că motivele prostituției nu își găsesc rădăcini în sfera economică și la fel nu e vorba de necesități umane sau biologice, dar sunt furnizate în suflet și în voință, fiind induse cel mai mult de societatea în care trăim.

Responsabilitatea generală și cea specială față de problema prostituției

Degradarea erotică, desfrînarea, este considerată de Biserică, după cum am arătat pa larg mai sus, ca avînd un impact nefavorabil asupra umanității. Ea apare ca un important element de distrugere și în acest sens Sfîntul Apostol Pavel ne vorbește despre o “taină a fărădelegii”.

Asumarea răspunderii față de acest păcat, săvîrșit efectiv ori printr-o simplă complicitate, este foarte mare. Sfîntul Apostol susține că răul rezultat în urma păcatului desfrînării nupoate fi evitat, de aceea avem obligația de a-l demasca, de a-i descoperi laturile ascunse cu orice formă de prostituție, mai ales cînd aceasta se transformă în una publică. Nu putem afirma că în cadrul acestui păcat nu se pot regăsi grade diferite de răspundere, atunci cînd ne referim anume la persoanele culpabile sau la modul de exercitare a actului deviant. În cazul prostituției, gradul de răspundere cuprinde complicitate reciprocă și participare la fapte ce se răsfrîng asupraîntregii societăți. Depinde de noi ce alegere facem și dacă acceptăm să-l cinstim pe Dumnezeu prin propagarea castității.

Cea mai mare vină o poartă cei ce întrețin viciul desfrînării .Ele nu oferă “clienților” numai plăceri senzuale,dar le alipim lor și vina propriilor lor păcate. O propunere și un ajutor pentru lepădarea fărădelegilor le-o poate oferi decît trezirea conștiinței păcatului. Pentru salvarea sufletului lor se poate ocupa Biserica, avînd în vedere cîte sfinte s-au ridicat din rîndurile desfrînatelor și s-au înălțat prin pocăință. Deschiderea unor centre specializate pentru ajutarea și recuperarea lor, în spiritul religiei creștine, cît și o instituție pentru prevenirea și combaterea prostituției ar putea fi subiecte importante pentru studiu în zilele noastre.

Datoria Bisericii de a se împotrivi legalizării prostituției, în numele apărării patrimoniului spiritual a omenirii, sau de a acționa întru abrogarea unei asemenea legi, chiar și în cazuri unde ea există, este o acțiune iminentă, sugerată de însuși învățăturile dumnezeiești. Nu mai puțin, însă, Biserica este chemată, prin însăși pilda lui Hristos, să se apropie de aceste biete ființe omenești, care sunt prostituatele, și să le aducă pe calea cea dreaptă. Îngrijorarea ei cea mai mare trebuie să fie aceea de a le împăca pe acestea cu ele însele și cu Dumnezeu,dovedindu-le că ar fi vrednice de iertare și de mîntuire, căci mare este mila lui Dumnezeu și puterea pocăinței. Scopul Bisericii este de a căuta adevăratele motive ale desfrînării, care nu se referă doar la ele, dar și la“clienții” acestora, pentru salvarea lor și însănătoșirea spirituală a întregii societăți.

Religia și clonarea

Potrivit raționamentului material, după voința lui Dumnezeu, din punct de vedere amutațiilor genetice, fiecare din noi reprezentăm o șansă la existență , unică și irepetabilă de-al lungul întrgii istoriei generațiilor umane de la primul bărbat și prima femeie pînăîn prezent.

În comparație cu reproducerea naturală care reprezintă rezultatul unei procreări unde are loc combinația de gene, potrivit voinței lui Dumnezeu după datinele creștine, clonarea reprezintă simpla copiere artificială a unei combinații de genecare a aparținut unei generații anterioare.

Teoretic, clonarea oricărei viețuitoare se bazează pe faptul că nucleul fiecărei celule corporale conține întreaga informație genetică necesară genezei unui individ în condițiile potrivite cerute de un experiment. Tehnica sau aplicația practică s-ar reduce la următoarele: dacă se extrage o ovocită matură dintr-un ovar și se îndepărtează nucleul ei cu 23 de cromozomi și se introduce un nucleu extras dintr-o celulă corporală cu 46 cromozomi, ovocita devenită printr-un artefact ou se va divide în condiții favorabile, deci după implantarea în uter, va forma un embrion. Copilul ce se va naște va fi o copie leită a organismului uman din care s-a extras nucleul cu 46 cromozomi. Va avea aceeași înfățișare, sex, fiziologie, psihologie și temperament cu donatorul.

Religia condamnă clonarea prin mai multe motive,la fel ca și Codul penal al RM,unde acesta prevede sancțiunea pentru actul dat în art.144.Astfel motivele prin care religia nu acceptă clonarea umană sunt:

Faptul care conturează omul biologic, psihologic șimoral, este modul lui de existență unică,irepetabilă.Copirea artificială neagă unicitatea acestuia.

Ideea unicității, și nicicînd fără ea, ne găsim înconjurați de taina ființei umane. Fără persoană, omul nu e om. Persoana reprezintă persoană doar atunci cînd se află într-o relație cu Dumnezeu, care îl înzestrează cu acest statut. Prin intermediul clonării taina persoanei în general este anulată.

Natura umană este formată așa cum este ea prin legătura cu Dumnezeu. Omul este om doar atunci cînd trăiește și deține în suflet ,în trup și în suflet persoana lui Dumnezeu.În acest fel, Dumnezeu mereu e alături de el și apare în viața lui prin intervenția Acestuia.

Procesului de clonare nu i se poate atribui termenul de spirit uman.În cazul cînd intervine o multiplicare asexuată,aceasta nu deține spirit uman.

Pe bazalucrurilor cunoscute, chiar de la momentul fecundației, persoana poate fi acceptată ca embrion și ,deci persoană umană. Nu negăm faptul că clonarea presupune un individ asexuat,însă pentru reproducerea artificială a individului, se sacrifică un embrion, deci o ființă umană,însă Dumnezeu afirmă în mod categoric: “Să nu ucizi!” Așadar, ordinul încetării uciderii este reprezentată ca o interzicere pentru realizarea eprocedeului clonării umane în modul atașat de studierea de pînă în prezent.

Micșorarea valorii umanesub noțiunea fondului genetic, pe lîngă ideea că ar putea săaibă un rezultat negativ, este o greșeață științifică și spirituală în același timp.Societatea și educația, pe lingă genetică au un rol foarte important în destinul omului.Spiritual, persoana este libertate,nu numai nevoie.

Nici una din componentele constitutive ale celulei asexuate originare nu există în realitate. Nu este considerată creație a naturii și nici creația lui Dumnezeu.În realitate, clonarea izolează și despiritualizează existența umană în specificul ei și din această cauză ea devine condamnabilă.

Religia și homosexualismul

Sfînta Scriptură și învățăturile Bisericii tratează relațiile homosexuale ca pe ceva mai puțin ambiguu, referindu-se la ele ca la o deviere vicioasă a ființei umane dată de Dumnezeu. “Dacă cineva se va culca cu un bărbat, la fel ca și cu o femeie, ambii vor face un păcat”. Biblia vorbește despre o cruntă pedeapsă pe care Dumnezeu a trimis-o asupra locuitorilor Sodomei, conform interpretărilor sfinților părinți, anume pentru acest păcat. Apostolul Pavel caracterizînd obiceiurile lumii păgîne, numește relațiile homosexuale printre cele mai “rușinoase patimii” și “ocări” capabile să spurce făptura umană: “De aceea, Dumnezeu le-a dat unora patimi și ocară, căci și femeile lor au schimbat rânduiala firească cu cea împotriva firii, la fel și bărbații, lăsînd rînduiala cea după fire a femeii, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvîrșind rușinea și luînd în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Sfînta Învățătură la fel de limpede și clar judecă orice manifestări ale homosexualității. “Învățămintele celor doisprezece apostoli”, creație a sfinților Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigore de Nyssa, Sfîntul Augustin, canoanele Sfîntului Ioan Pustnicul demonstrează încă poziția clară a Bisericii: relațiile homosexuale sunt un păcat și trebuie să fie pedepsite. Persoanele implicate în astfel de relații nu trebuie să fie membri ai clerului bisericesc.

Biserica Ortodoxă pornește de la convingeri neschimbate, precum că uniunea dintre femeie și bărbat lăsată de către Dumnezeu nu poate fi suprapusă cu manifestările de perversiune sexuală. Ea consideră homosexualitatea drept o deteriorare vicioasă a naturii umane care poate fi depășită prin eforturi sufletești capabile să conducă omul spre curățare și izbăvire. Tendințele homosexuale, ca și alte porniri, care îl mistuie pe un om căzut, sunt lecuite prin rugăciuni, posturi, căință, citirea Sfintelor Scripturi, precum și în urma unor discuții cu oamenii credincioși, capabili să acorde susținere morală.

Conceptul iudaismului asupra homosexualității

Vechiul Testament spune destul de clar: “Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie, aceasta este spurcăciune. De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amîndoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sîngele lor asupra lor este”.

“Femeia să nu poarte veșminte bărbătești, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeiești, că tot cel ce face această urîciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău”.

Aceste pasaje din Biblie au influențat de-a lungul veacurilor perspectiva iudaica asupra erotismului de același sex și a persoanelor transgender. Cercetătorii Bibliei sugerează că asprimea acestor condamnări ar putea avea rădăcinile în eforturile Izraeliților nativi de a se distinge de Canaaneeni care au locuit teritoriul înainte de sosirea lor.

În textul rabinic Mishma, relațiile sexuale între bărbați devin pedepsite prin aruncarea cu pietre. Acesta a fost și în Evul Mediu. Unele credințe au devenit mai puternice: bărbații implicați în erotismul de același sex vor fi “vizitați” de pedepse divine în forma morții timpurii, cutremurelor de pămînt și eclipsele solare, care de asemenea erau văzute și ca pedepse pentru păcatul sodomiei. Credința că homosexualitatea este asociată cu magia și idolatria a reapărut. La sfîrșitul secolului al XII-lea, în scrierile lui Moise Maimonide apare una din relatările iudaice ce condamnă în mod specific lesbianismul: “Se interzice femeilor să se angajeze în practici lesbiene una cu alta, aceste fiind acțiunile celor din pămîntul Egiptului”.

Începînd cu 1970 au fost fondate multe grupuri ale evreilor cu orientare homosexuală, inclusiv Congresul Mondial al Gay-lor și Organizația Lesbienelor Evreice. Altele, printre care Conferința Centrală a Rabinilor Americani și Asociația Rabinică Reconstrucționistă, au adoptat rezoluții pentru acceptarea evreilor cu înclinații către același sex.

Creștinismul și homosexualismul

Pentru a șterge tentațiile, Consiliile din Paris (1212) și Rouen (1214) au interzis călugărițelor să doarmă împreună și a cerut ca lămpile să ardă toată noaptea în dormitoare. Din secolul al XII-lea, regulile monastice chemau călugărițele să stea afară și nu în chilii, să lase ușile descuiate așa ca abatele să poată verifica ce fac și să evite legăturile de prietenie în cadrul mănăstirii.

Din 1989 a fost dezvoltată ideea că homosexualitatea și creștinismul pot merge împreună într-un mod pozitiv. Un prim pionier a fost Michael Itkin, un preot de la Biserica catolică euharistică din SUA, care a dezvoltat o teologie centrată pe gay, subliniind legăturile cu pacifismul și drepturile civile. De asemenea, în SUA, reverendul Troy Perry a fondat în 1969 Biserica Metropolitană Protestantă orientată spre comunitatea gay. Au urmat alte grupări.

Alte biserici creștine s-au dovedit a fi mai deschise. Biserica Unită din Canada, una din cele mai mari din Canada, are o politică explicită de acceptare și hirotonosire a clericilor gay și lesbiene. Congregația quakerilor acceptă și conduce binecuvîntarea relațiilor gay de termen lung, de rînd cu heterosexualii. Totuși, pentru majoritatea bisericilor creștine, acest fapt încă pare ceva îndepărtat.

Istoria creștinismului e plină cu exemple despre persecutarea și condamnarea minorităților sexuale. Astăzi cele mai ortodoxe ramuri ale credinței încă mai descriminează în mod activ lesbienele și gay-ii pe baza că homosexualitatea contravine “valorile creștine”. Alte ramuri mult mai fundamentaliste chiar incită adepții la violență, în timp ce alții văd SIDA ca un semn clar al pedepsei divine.

La fel și hinduismul are o părere despre homosexualism,iar teologia homosexualității în hinduism este foarte confuză. În cartea “Homosexuality and World Religions”, în urma cercetării literaturii Hindu, sînt prezentate următoarele concluzii: “Hinduismul este o religie cu o atitudine pozitivă față de sex, referindu-se la cele trei scopuri ale vieții umane – dharma, artha și moksa”. Însă aceasta nu înseamnă că hinduismul tratează homosexualitatea dintr-o perspectivă pozitivistă, în limitele unui domeniu comun de activitate sexuală. Literatura moksa se referă doar la o homosexualitate formală, în cadrul unei ramuri a hinduismului loial. Totuși, chiar și aceste forme simbolice au o importanță deosebită. Hinduismul ca religie este mult mai tolerant față de homosexualitatea decît cultura. Această stare de fapt are cauze istorice. Dintre diversele culturi nehinduse, cu care cultura Hindu a interacționat perioade destul de mari, putem menționa islamul, cultura greacă și britanică

3.2.Rolul religiei în prevenirea și combaterea comportamentului criminal

Din cele mai vechi timpuri religia a ocupat un loc important în societate, la fel în sufletele și inimile oamenilor destoinici de a fi numiți credincioși. Rolul benefic al religiei este evident. În multe cazuri, gîndirea religioasă presupune renunțarea la rolul de interpretare a cărților simple. Are obligația de a se impune cu îndrăzneală, cu o viziune și o actualitatespirituală, în vederea soluționării marelor probleme cu care se confruntă contemporaneitatea. Aceasta a avut mereu o putere moralizatoare asupra întregii omeniri datorită învățăturilor sale benefice conturate de un puternic factor pozitiv.

Religia apare ca "cea mai pasionantă năvală a ființei spre realitate, spre principala realitate. Ea în comparație cu altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg și pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată ființa umană și toată viața colectivităților".

Religia îndeamnă la toleranță, responsabilitate și la control asupra acțiunilor umane, astfel contribuind enorm la prevenirea și combaterea criminalității. Religia originală culturalizează moralitatea în adevăratul ei sens. Se bazează în principal pe respect și compasiune față de ceilalți oameni.Avem menirea confirma rolul important și aportul grandios al religiei ca unul din stîlpii civilizației, ca un îndrumător al umanității prin dedalul nesfîrșit al timpului.

În modernism, au existat personalități care au negat rolul religiei în societate, explicația cea mai răspîndită fiind cea a lui Marx care a defint-o “opiu al poporului”. În această perioadă civilizația europeană s-a declarat centrul lumii și al timpului.Dorința de cucerire europeană a relatat ambiții infinite de supremație pînă și asupra mediului înconjurător, iar prejudiciile urmau să fie dezastruoase. În contextul dat, prezumția existenței unei puteri infinit superioare, a unui Dumnezeu, subapreciază puterea propriului egou al omului. Existăm într-un timp al absolutismului, cînd conducătorii și reprezentanții ai grupărilor politice, sociale sau etnii suspină să-și afirme supremația necondiționată asupra lumii, neglijînd interesele celorlalte persoane și făcînd omitere la principiile morale clasice.Este absolut clar că pe orice tiran l-ar deranja existența unei instanțe superioare, care susține binele și refuză răul, un bine ce depășește răul. Religia cultivă în sufletele oamenilor valori total diferite celor ale persoanelor menționate mai sus. Ea cheamă fiecare om în parte la dezvoltarea unei societăți unde pacea și conviețuirea pașnică sunt asemeni unor piloni de bază fără de care nu se poate atinge armonia în adevăratul sens al cuvîntului.

Religiile lumii, mai ales cea creștină, și-au făcut apariția din necesitatea de a-i proteja pe cei slabi și suferinzi, de a le sădi speranța și forța în inimi pentru a face față greutăților vieții și de a-i elibera de coșmarul morții.Din acest considerent, religia este fondul primar a civilizației. Sunt diferite resurse vitale primare care stau la baza funcționării lumii complete. Paralel cu evoluția industriei una din resurse a fost petrolul, iar în economia digitală resursa a devenit informația. Credința dă lumii posibilitatea la o resursă mult mai importantă, o nădejde, o putere și o încredere fără de care cei mai mulți oameni ar fi pierdut orice temei pentru a sfida problemele existenței și de a se stărui pentru progresul societății. Deci, religia e catalogată ca o sursă de energie în absența căreia civilizația umană s-ar fi năruit de mult.

Corupția, abandonul copiilor, neglijarea celor defavorizați social, sunt doar cîteva din aceste probleme care nu ar trebui să existe, sau cel puțin nu la asemenea cote alarmante, într-o țară declarată creștină. Cu părere de rău asta e situația din zilele noastre. Totuși, chiar și cu o asemenea stare de fapt, nu putem nega rolul religiei în lupta cu criminalitatea.

Scrierile sacre a fiecărei religii în parte aduc un aport enorm în prevenirea criminalității, ele avînd putere moralizatoare și imperativă, asemeni unor sisteme de legi. Crima în concepția societății juridice poate fi raportată la păcatul în cadrul comunității religioase. Așa cum cetățeanul unui stat va fi oprit într-o măsură oarecare de la săvîrșirea unor crime prin intermediul prevederilor legale, așa și persoana apartenentă la o comunitate religioasă va fi oprit de la săvîrșirea unor crime datorită faptului că în concepția acestuia acestea sunt considerate păcate.

În susținerea celor scrise putem da unele exemple din diferite religii ale așa numitor păcate,care într-un mod sau altul ajută la împiedicarea personei de a le comite și la micșorarea numărului de infracțiuni.

Deci după cum am menționat anterior,una din religii care impune unele restricții este iudaismul,astfel aici sunt evedențiate porunci ca:să nu ucizi,să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți,să-l iubești pe străin ca pe tine însuți,iar budismul mai adaugă non-violența sub orice formă, abținerea să iei ceva ce nu ți se cuvine, abținerea de la o purtare senzuală necuviincioasă, să nu minți,să nu se consume oricare substanță care ar duce la pierderea lucidității (droguri sau alcool).

În cadrul mormonismului(Biserica Sfinților din Zilele din Urmă) alcoolul, tutunul, cafeaua sau ceaiul de asemenea sunt interzise.La fel și în așa numita Hare Krishna(I.S.K.C.O.N.),adică Societatea Internațională pentru Conștiința Krishna din New York care respinge consumarea tuturor băuturi alcoolice și practicarea jocurilor de noroc.Aici se mai evedențiaza dieta vegetariană,iar relațiile sexuale limitate doar pentru procreare.

Ce ține de Martorii lui Iehova,aceștia nu țin sărbătorile, zilele de naștere. Le este interzis să voteze, să salute drapelul țării, să servească în armată, sau să primească transfuzii de sânge.

Iar creștinismul ne oferă cele zece porunci,precum:să nu ucizi,să nu fii desfrînat,să nu furi,să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău,să nu poftești nimic din ceea ce este al aproapelui tău.

Și în cele din urmă nu putem să nu evediențiem rigorile impuse de islamism,care din cele mai vechi timpuri acțiunile considerate de ei păcate au fost foarte corelative cu infracțiunile din zilele noastre,astfel islamismul le-a grupat după gradul de prejudiciabilitate și le-a impus și așa zisele sancțiuni.Aici putem enumera:preacurvirea,acuzația falsă,furtul,uciderea unui om sau provocarea leziunilor corporale,la fel în cadrul postului se interzice consumarea băuturilor spirtoase,inhalarea fumului de tutun,administrarea injecțiilor sau întreținerea raporturilor sexuale.

În concluzionarea celor scrise,observăm că majoritatea religiilor sau confesiunilor religioase consideră păcate aprope aceleași acțiuni,iar prin rigorile impuse umanității,acestea luptă împotriva lor.Prin interzicerea consumării de alcool,de droguri și a tutunului se încearcă anihilarea stării de neluciditate a minții, sub influența cărora persoana poate comite un șir de infracțiuni pe care mai tîrziu le-ar regreta,dintre care omorul rămîne a fi ce mai gravă infracțiune și cel mai mare păcat .Deasemenea prin limitarea activității sexuale se încearcă reprimarea dorințelor și poftelor nesănătoase,care duc într-un final la săvîrșirea multor infracțiuni cu caracter sexual.

În zilele noastre rolul religiei la combaterea și prevenirea criminalității poate fi conturat și de luptele continuie ale organizațiilor religioase cît și a bisericilor împotriva unor fenomene negative prezente în cadrul societății noastre cum ar fi prostituția, efectuarea avortului, clonării, legalizării consumului de droguri și a homosexualismului.

Religiozitatea, contrar profețiilor modernismului, are resurse excepționale atît de a aduce acel echilibru interior atît de mult dorit de omul contemporan bulversat de anxietate și de îndoială, precum și de a deveni motorul schimbării sociale, o schimbare în care scopul principal să fie cu adevărat fericirea semenului. Provocarea care rămîne astfel pentru omul religios este, așa cum spunea Mîntuitorul, de a “înțelege bine vremurile”, de “a-și lua crucea în fiecare zi” și de a fi gata să-L urmeze, aducînd mesajul Vieții, al Iubirii și al Adevărului unei lumi parcă mult prea adesea lăsată pradă ideologilor depersonalizante de orice fel.

Un rol aparte îl ocupă religia în combaterea delincvenței juvenile. Copii sunt forța motrice a unei societăți sănătoase, astfel e de datoria noastră să le oferim o educație într-un spirit religios, astfel încît de la cea mai fragedă vîrstă acesta să poată face diferență între bine și rău. Astfel,una din idei ar fi implimentarea orelor de religie in diferite instituții de învățământ,pentru a cultiva în sufletele celor care studiază toate valorile și principiile pe care le înglobează religia.

În cadrul orelor de religie credința nu se predă și nu se învață din perspectiva îmbogățirii personalității în ceea ce privește cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoașterea lui Dumnezeu și spre o viață în care ei să observe și să urmeze principiile creștine.

Orice lecție de religie trebuie concepută ca un act misionar, de transmitere și aprofundare în dreapta credință. Și elevii trebuie să devină ulterior responsabili și capabili să mărturisească credința.

Ora de Religie ar trebui nu să aducă multe informații, ci trebuie să pună semn de întrebare în sufletele celor care ascultă. Să scoată persoana din obișnuita lui stare de  confort-lenevire și să-i marcheze sufletul cu întrebări pe care nu dascălul, ci el însuși să și le pună. Important este să începi să cauți și Dumnezeu știe când și cum să-ți dea răspunsul. Marele pericol este plictiseala, starea în care nu mai vrei să cauți, marea tentație a lumii este aceea de a nu mai căuta nimic sau de a crede că ceea ce am găsit e al nostru.   

Considerăm acest fapt un pas destul de puternic în calea spre combaterea și prevenirea criminalității.

O altă propunere ar fi acordarea serviciilor divine în cadrul penitenciarelor. Religia în cazul de față ar avea un rol deosebit în educarea condamnatului precum și-n resocializarea acestuia. Considerăm că ar fi oportună propunerea în cauză, ea fiind o modalitate spre salvarea sufletului condamnatului și spre îndreptarea acestuia spre săvîrșirea faptelor pozitive în societate și bine plăcute bunului Dumnezeu, dar nu în ultimul rînd benefice sie însuși.

3.3 Rolul religiei în reeducarea condamnaților

Penitenciarul are în prezent o semnificație politică deosebită, deoarece tratamentul deținuților este o ilustrare direct a modului cum se respectă drepturile omului, iar dinamica instituțonală este un indicator al democratizării aparatului de stat. Mai mult, un popor este considerat civilizat sau nu, după modul cum se poartă cu categoriile defavorizate: minori, bătrâni, handicapati, șomeri, deținuti, imigranți.

Reintegrarea foștilor delincvenți în contextul și în structurile activității sociale normale, este iarăși o problemă de maximă importanță, și depinde atât de achizițiile psiho-comportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare sau de detenție, dar și de modul în care sunt primiți de către ceilalți membrii ai grupurilor sociale în care aceștia reintră, iar o bună colaborare cu preotul capelan, în această ipostază este esențială.

Asistența religioasă a persoanelor delincvente și a celor aflate în dificultate a devenit o preocupare generoasă pentru societatea noastră. Fiind o problemă de concepție de viață, în această viziune, educația religioasă nu trebuie să aibă în atenție numai ceea ce se vede la semenii nostri, ci, în centrul prevenirii comportamentului lor antisocial trebuie să se afle desfășurarea unui cîmp nelimitat de educație, de formare a unui ideal major al persoanei.

Activitatea executării pedepsei privative d elibertate este una foarte complexă și contradictorie. Privind dintr-o parte aceasta ar trebui să refacă viața condamnatului pentru libertate, dar din altă parte executarea ei în captivitate ar trebui să realizeze scopurile acesteia într-un mod coercitiv prin norme ce determină limite în influențarea corecționale acondamnaților,ceea ce deloc nu sugerează libertate.

La fel, modul de lucru al instituțiilor penitenciare și rezultatele unor studii ne arată faptul că în procesul influențării educative a persoanei condamnate survin probleme dificile cu caracter juridic, psiho-pedagogicși organizatoric,avînd nevoie de a fi rezolvate.

În prezent, în societăți considerate complet secularizate, problematica educației, în particular a educației religioase rămâne unul dintre subiectele principale ale dezbaterilor publice și ale analizei relațiilor dintre stat și Biserică.

Condamnatul reprezintă un personaj tipic, deosebit și contradictoriu,care suferă de frustrări și neîmpliniri. Aceștia ajung în penitenciar după manifestarea unei conduite antisociale și comiterii infracțiunilor,printre care deosebit de grave. Majoritatea sunt neadaptați social, fără a fi capabili să se integreze în societate potrivit normelor impuse, ducînd o viață alcătuită din satisfacerea instinctelor sau trebuințelorstrict necesare;au un trecut sumbru lipsit de moralitate.Rezultatul acestei pedepse asupra personalității deținutului poate fi de multe ori nu cel dorit.

Din cel mai simplu aspect, caracterul vieții penitenciare apare ca unul simplu, unde lucrătorii asigurăstrictul necesar vieții deținutului: hrană, cazare, igiena, îmbrăcăminte, recreare, culturalizare, securitate.Însă, instituția penitenciară nu oferă posibilitatea ca problema dată să fie analizată potrivit principiilor social-generale. Aceasta conține caracteristici determinate de anumite calități extravagi, dimensiuni mici și relații reci, reguli și valori stricte, fără privilegii.

Aflarea în penitenciar a persoanei tulbură echilibrul interior printr-o triplă cauză: reducerea spațiului de viață și a timpului personal (întreruperea viitorului),la fel a comportamentului social (izolare, abandon).

Svetlana Rusnac afirmă că mediul penitenciar este un spațiu penal, astfel existența lui este format nu de necesitățile și interesele sociale,dar de prescripțiile legislației penale; apare ca spațiu închis, neavînd acces la alte medii, încarcerarea fiind parte integrantă structurii și funcționării sale; la fel e bipolar/dihotomic și include două categorii de bază: cel al condamnatului și cel al colaboratorilor penitenciari.

În trecut,datorită condițiilor atît de grele închisorile erau locuri de boli trupești și mintale iar statul nu se interesa de închisori, pentru a căror întreținere nu prevedea nici o sumă din buget. În această situație nu se putea vorbi de o renaștere și de o educație morală a deținuților, și nimeni nu se gândea la rolul religiei și al mijloacelor moralo-educative în această instituție.

În rezolvarea problemei care ne preocupă a jucat un rol de frunte John Howard prin lucrarea sa “State of prisons in England and Walles”, apărută în 1777.J.Howard a descris îndeosebi situația din închisorile vremii, ceea ce a influențat foarte puternic asupra contemporanilor lui, care au luat măsurile necesare pentru îmbunătățirea soartei deținuților.Howard este considerat ca un mare reformator – în acest sens – al timpurilor. El a fost primul care a atras atenția lumii asupra rolului religiei în educația deținuților și a operei lor de moralizare. De aceea preconiza o reeducare a deținutului și o adaptare a lui la o nouă viață prin religie. Pentru acest scop era necesar ca pe lîngă fiecare închisoare să existe o biserică deservită de preoți necesară educației religioase și morale a deținuților.

Alinarea suferințelor celor închiși, întărirea lor spirituală pentru a fi iarăși folositori societății și salvarea lor, o poate face numai Biserica, prin slujitorii ei, în numele lui Iisus Hristos. Pocăința de păcatele săvârșite a multora dintre ei dovedește cu prisosință acest lucru. Credința noastră ortodoxă ne apropie profund nu numai de divinitate,ci și de toți semenii noștri, de întreaga umanitate. După evenimentele din 1989 Biserica Ortodoxă a fost repusă în drepturile sale firești, în cadrul segmentului din societate – așezămintele private de libertate, unde își aduce o contribuție de chemare în acțiunea de redresare morală a persoanelor aflate în executarea pedepselor cu închisoarea, fiind stabilite măsuri concrete pentru asigurarea asistenței religioase a deținuților și minorilor infractori. Astfel, statul s-a înscris în reglementările internaționale în domeniu, s-au realizat pași importanți pentru reînnodarea tradiției lor existente în sistemul penitenciar înainte de 1945. Pentru a da mai mare consistență și un caracter organizat programului de asistență religioasă în penitenciare și în centrele de reeducare s-au înființat posturi de preoți, încadrate pe baza recomandărilor făcute de eparhiile locale și s-a început acțiunea de construire sau amenajare a lăcașurilor de cult în interiorul locurilor de detenție.

Revenirea după mai bine de 45 de ani de interdicție la sistemul de acordare a asistenței religioase în locurile de deținere nu a fost ușor de realizat, dar s-a bazat și pe faptul că în sistemul penitenciar tradițional acesta a reprezentat o latură esențială a activității de reabilitare morală a condamnaților și în același timp un sprijin spiritual în depășirea perioadei de executare a pedepsei.Regulamentul general al penitenciarelor centrale din anul 1874 conținea un capitol destinat privind activitatea religioasă care prevede că: „…pentru îndrumarea morală a condamnaților și internaților, se fac lecturi cu subiect exclusiv moral și religios, având drept scop sădirea de fapte bune sau deșteptarea asupra religiei creștine…”.În toate regulamentele de funcționare a închisorilor (din anii 1864, 1876, 1929, 1938) era prevăzută exercitarea serviciilor religioase. Serviciul religios în penitenciar era asigurat de preot. Funcțiile acestuia erau cu totul spirituale el ocupându-se exclusiv de partea religioasă, dispunînd de cel mai puternic mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute în întunericul neștiinței și al răului.

În contextul celor expuse,putem spune că religia își exercită rolul ei educațional-formativ și asupra deținuților,așa cum școlarii sunt ajutați de dascălii lor să cunoască tainele cititului, scrisului și ale socotitului, tot așa și ei sunt ajutați de către preoți să-l cunoască pe Dumnezeu și să se reintegreze în societate prin resocializare.

Resocializarea face parte din categoria noțiunilor sociale și este utilizată pe larg în criminologie, sociologie, psihologie și în alte științe umanistice. Ea este obiectiv legată de noțiunea „socializarea”. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V., menționînd necesitatea de a avea in vedere semnificația prefixului „re”, care permite de a înțelege resocializarea ca „reluarea sau repetarea acțiunii” și ca o contracarare a degradării asociale a personalității.

Fenomenul opus socializării este numit în literatura științifică desocializare. Acest fenomen presupune distrugerea și pierderea unor orientări importante și valoroase, deprinderi de comunicare, căpătate în procesul formării personalității, precum și alăturarea la o anumită subcultură locală sau „contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor general acceptate. Săvirșirea unei infracțiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a desocializării, o contrapunere intereselor societății.

În științele umanitare moderne și în practica socială pot fi întilnite diferite interpretări ale termenului “resocializarea”, precum și a formelor sale de realizare practică.

În psihologia penitenciară,prin resocializare se înțelege restabilirea calităților sociale, anterior

deviate, ale personalității care sint necesare pentru o viață normală în societate.

Autorii Ciobanu I. și Groza I. specifică că “resocializarea este un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul de norme și valori general acceptate de societate, în scopul reîntegrării sociale a acestora și prevenirea recidivei”.

Comuniunea este o necesitate a sufletului omenesc. Din cauza acestei nevoi întemnițatul respins de societate își formează în închisoare o comunitate proprie, care este un înlocuitor al societății libere. Păstorul celor întemnițați tămăduiește rănile sufletești ale deținutului, iar cînd încrederea devine reciprocă, preotul devine “părinte”. Pentru aducerea deținuților la mărturisire, păstorul celor întemnițați este obligat să țină seama pe lângă starea sa psihologică și de pedeapsa lor, de sentimentul lor religios, de starea lor de spirit, de mentalitatea și de voința lor.

Biserica sprijină și ajută pe creștini în drumul spre mântuire cu Sfintele Taine, Sfânta Liturghie și ierurgii. O slujbă pătrunzătoare, o predică rostită cu duh apostolic, o căutare clară și frumoasă însoțită de evlavie, smerenie colectivă pot aduce deținuților un folos duhovnicesc real și deplin.

Preotul poate antrena în opera sa de educare a deținuților și pe angajații penitenciarelor. Aceștia pot contribui în limita posibilităților, cu haine, hrană, sfaturi, asistență medicală etc. În acest fel deținuții vor înțelege că sunt acolo (în penitenciar) din cauza lor și că de fapt cei care îi supraveghează vor să-i ajute și nu să-i marginalizeze. Metodele cele mai bune pentru înlăturarea păcatului (a viciului) sunt credința și faptele bune. Atât în societate cât și în penitenciar, un vicios are nevoie în primul rând de o lepădare a păcatelor, a obiceiului păcătos.

Spovedania este un mijloc foarte important și foarte intim în care preotul poate face pastorație și poate da sfaturi deținuților. Preotul trebuie să pună accentul pe consecințele păcatului și anume că dezbină oamenii între ei, că este împotriva firii, că îndepărtează pe om de virtute și de Dumnezeu. Preotul trebuie să arate și rolul postului în viața creștinului făcând o înfrînare de bunăvoie de la plăcerile vieții pentru curățirea sufletească și trupească, jertfă adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de de asemeni este obligat să explice Sfintele Taine și rolul lor, Sfânta Liturghie precum și să explice rolul Bisericii în viața oamenilor.

Toate acestea preotul trebuie să le facă cu multă grijă, pentru că sufletul deținutului este răvășit și dezorientat. Pentru preot deținutul este ca un copil care trebuie educat și integrat în societate. O conlucrare dintre preot și celelalte instituții care vizează educarea deținuților va duce la îndeplinirea cu succes a celor 4 obiective care interesează pe toți: reinserția familială,reinserția profesională,reinserția comportamentală,reinserția socială.

Pregătirea religioasă a deținuților  în vederea liberării reprezintă un moment foarte important. În general se impune nevoia de a se ține cont de  două aspecte: necesitatea ca întregul sistem penitenciar  să fie preocupat de această problemă și de necesitatea unor cursuri speciale. Aceste două componente sînt complementare și indispensabile iar programul de pregătire va fi astfel ales în funcție de durata executării pedepsei și de aspecte ale personalității deținuților. Un rol important în stabilirea unui echilibru sufletesc a fostului condamnat îl poate avea implicarea efectivă și afectivă a instituției Bisericii. Implicarea acestei instituții trebuie să aibă loc atît la nivelul persoanei liberate cît și la nivelul familiei acestuia, a prietenilor, a celor care pot participa și ajuta afectiv în timpul perioadei critice; este factorul care poate crea o legătură sufletească între individul aflat în dificultate și cei din jur, îl poate ajuta să se cunoască mai bine, să-și recunoască greșelile și să fie implicat el însuși în propriul proces de reeducare și de reîntegrare socială.

În concluzie, educația religioasă joacă un rol important în menținerea echilibrului conștiinței umane și în eficientizarea proiectelor și acțiunilor sale. Procesul resocializării persoanelor supuse pedepsei privative de libertate este supus principiilor politicii execuțional penale anunțate în art. 164 CE al RM.Accentuînd specificul acestuia, ele ajută la realizarea obiectivelor activității de resocializare adeținuților. Aprecierea lor la justa valoare ajută la aflarea esenței întregului proces de corijare și resocializare.

Resocializarea este un fenomen complex care se manifestă prin perceperea sa ca pe un proces de durată și structurat în etape cu subetape. Deși, divizarea este una convențională acest fapt permite individualizarea aplicării măsurilor de resocializare.

Astfel, deținuții din Republica Moldova, deși privați de libertate, nu sunt lipsiți de dreptul de a se ruga și de a participa la serviciile divine oficiate de preoții capelani ai sistemului penitenciar și ajută la procesul de resocializare.

Potrivit legislației în vigoare,art.436-440 din Hotărîrea cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați reglementează drepturile și obligațiile deținutului privitor la confesiune acestora.Astfel deținutul este în drept să profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-și exprime liber convingerile religioase și să acționeze în conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate cu religia profesată .

În același timp realizarea dreptului la libertatea conștiinței și libertatea confesională nu trebuie să lezeze drepturile și libertățile altor persoane.

Deținuților li se permite, în timpul rezervat pentru aceasta, să participe la oficierea serviciilor divine, să folosească scripturile religioase și obiectele de cult, să primească literatură, să corespondeze cu adepții de idei, să desfășoare ritualuri religioase.

Administrația penitenciarelor,în măsura posibilităților,trebuie să pună la dispoziția deținuților încăperi special și să creeze condițiile necesare pentru întrevederile cu clericii și desfășurarea ritualurilor.

Slujbele religioase sunt ținute mai frecvent în instituțiile de detenție din țară în perioada sărbătorilor ,iar în spiritul tradiției acestui eveniment religios, părintele sfințește toate secțiile de deținere și birourile instituției, îndemnînd deținuții la smerenie și credință.

În mediul penitenciar, slujba religioasă are un conținut deosebit și reprezintă un bun prilej de reflecție asupra faptelor săvîrșite și chiar de început sau continuare a unei schimbări pozitive de atitudine.

Pentru o apreciere mai practică a influenței fenomenului religiozității asupra condamnaților,schițăm și unele sondaje efectuate în mediul penitenciar.

Deci,conform rezultatelor unui sondaj, la intrebarea dacă se consider religioși – 84,6% din condamnați au răspuns că se consideră religioși; iar 15,4% au indicat că nu se consideră religioși.

Totodată, 38,9% dintre șefii de sector indică că religia îi atrage pe condamnați, în primul rînd, pentru posibilitatea de a se pocăi pentru cele comise, drept urmare a credinței în Dumnezeu; 38,9% au indicat obținerea unei susțineri morale sau de alt gen; 22,2% au indicat apariția în viață a ceva nou, neobișnuit, un fel de a petrece timpul.

La întrebarea dacă consideră că s-a imbunătățit comportamentul condamnaților care contactează regulat cu preotul, 72,2% dintre șefii de sector răspund că s-a imbunătățit; 22,2% au indicat că a rămas același, și 5,6% dintre respondenți au indicat că le este dificil să răspundă.

În urma altui sondaj, la întrebarea „cine considerați că vă poate acorda o susținere (un ajutor) mai mare după liberare din penitenciar?”, 88,5% au indicat că aceasta este familia, 7,7% au răspuns că aceștia pot fi prietenii, 3,8% au indicat organizațiile neguvernamentale și Biserica.

Astfel, observăm că majoritatea absolută a șefilor de sector au remarcat rolul pozitiv al religiei în procesul corijării condamnaților.

În prezent în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova s-a acumulată o bogată experiență privind organizarea muncii educative cu condamnații. Totodată, această muncă necesită actualizare și perfecționare continuă ținînd cont de tendințele social-economice, politice, etico-morale, de dezvoltare a societății și statului, precum și de starea, structura și dinamica criminalității.

Concluzii și sugestii

Cunoașterea legităților progresului, ce au stat la baza îndemânărilor sociale și cognitive ale ființei umane, ne permite în ziua de astăzi să percepem funcțiile raționale superioare, atît de caracteristice categoriei date, de la originea umanității încă, l-au impulsionat pe Homo Sapiens să se considere abilitat de un spirit nemuritor și supranatural și deci diferit de celelalte lumi. Pentru întîia oară în istoria lumii noi avem capacitatea să percepem cine suntem și chiar de a stăpîni viitorul nostru biologic, atît din punct de vedere pozitiv cît și negativ.

A accepta stăruința religiei și superiorității nu semnifică nicidecum un imbold la consimțirea exigențelor, ideologiilor, imitaților, greșelilor, născocelilor și fărădelegilor religiilor. A surprinde dispozitivele în acțiune în umbra fenomenelor religioase nu înlocuiește nimic în ce privește esența acestora, și mai ales ideea că ele au metahirisat inepții pe parcursul întregii istorii umane și că țările s-au luptat între ele în numele acestor absurdități. Aceste astegmatisme trebuie să dobîndească critica meritată și la nevoie să fie negate. A accepta existența religiei nu face decît să scoată în evidență însemnătatea cultivării ideologismei și a stării de veghe care să ne ajute să găsim noile exteriorități pe care antropomorfismul le va îmbrăca, așa cum se petrece în prezent cu exigențele în legătură cu paranormalul.

Lucrarea elaborată reprezintă o încercare de abordare a unui subiect, care presupune o dificultate sporită, și anume fiind vorba despre rolul religiei în lupta cu criminalitatea. Pe parcurs, am încercat să demonstrez, pe cît de posibil, caracterul pozitiv al intervenției religiei în diferite sfere ale vieții socile, inclusiv și în domeniul infracțional.

Rezultatul la care s-a ajuns, este unul ambiguu și asta în situația, în care am recurs la analiza unor concepte nu numai complexe, dar și de o actualitate care a persistat în decursul tuturor perioadelor istorice. Da, se poate afirma cu certitudine, că interconexiunea dintre religie și criminologie este întotdeauna binevenită. Dar cît de departe putem merge, astfel încît să evităm fanatismul religios, adică căderea în extreme? Este oare suficientă căința pentru anularea tuturor crimelor săvîrșite? Cît de adevărat este sentimentul religios al celor care s-au făcut vinovați de comiterea unor infracțiuni?

Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi găsit cu ușurință. Ba mai mult, vor exista întotdeauna diferite opinii referitoare la fenomenul pus în discuție.Și acest lucru se întîmplă cu virtutea faptului, că atunci cînd spunem religie, ne imaginăm ceva abstract, lipsit de formă, imaterial. Religia ține mai mult de psihicul și sufletul omenesc. Iar în legătură cu acestea nu a existat și nu vor exista vreodată o unanimitate de păreri.

Este foarte adevărat faptul că, marile religii ajung la un numitor comun în momentul în care absolut toate condamnă înclinațiile criminale. Foarte important este acest aspect pentru că marea majoritate a oamenilor se abțin de la săvîrșirea infracțiunilor tocmai din frica de pedeapsă divină. Dar pentru a conștientiza riscul iminent care însoțește păcatul este necesar ca individul să aibă sădiți în sufletul său germenii sentimentului religios.

De regulă, acest lucru se întîmplă fragedă copilărie, cînd copilul este încă foarte receptiv la realitățile exterioare. Sigur că, prezența sentimentului religios nu este o garanție a absenței predispozițiilor criminale, dar în mod cert este o atenuare a acestora din urmă. Este important să reținem că părinții, refuzînd copiilor convorbirile despre suflet și Dumnezeu, despre Evanghelie și minuni, nu lasă intact conștiința religioasă a micuțului, ei înscriu în sufletul acestuia niște semne clare de conștiința religioasă.

În virtutea acestui fapt, cred cu tărie că, introducerea religie ca obiect de studiu în școli este mai mult decît binevenită. Generațiile care vin trebuie și au o viziune diferită asupra lumii în cazul în care există predispunerea față de religie.

Eu aș propune, ore de educație religioasă în clasele primare. Atunci psihicul copilului poate fi ușor modelat, fapt care comportă atît un caracter pozitiv, cît și unul negativ. Este pozitiv deoarece copilului i se infiltrează niște principii morale sănătoase, în baza cărora el va putea ulterior să facă diferența dintre bine și rău. Dar este negativ în cazul în care copilul poate deveni o unealtă în mîna unor indivizi periculoși, care l-ar putea transforma într-un zombi, anihilîndu-i capacitatea de analiză și conștientizare.

Eu, consider că, cel mai indicat ar fi ca, în școlile Republicii Moldova să fie introdusă anume religia creștin-ortodoxă în orarul săptămînal. Și aceasta pentru că noi ne-am născut creștini. Și ar fi nenatural să încercăm să asimilăm niște precepte religioase care ne sunt străine. Sigur că este binevenită o cultură generală, care să conțină informații despre toate religiile lumii, dar, totuși, pentru sufletul neamului nostru, credința creștină este cea mai potrivită.

Cunoaștem perfect fapt că, cei 60 de ani de totalitarism comunist au provocat o daună imaginabilă fondului genetic al populației din Basarabia. Or, prin închiderea Bisericilor, distrugerea obiectelor de cult, interzicerea oricăror manifestări religioase, sovieticii au reușit deznaționalizarea unui popor întreg. S-a consumat o tragedie teribilă, satele noastre, anterior focare de credință, au devenit astăzi focare de infracționalitate. Iată de ce, presupunerea de introducere a religiei creștine, mi se pare foarte indicată. Numai propagînd o educație morală sănătoasă, putem crește niște generații sănătoase.

Se afirmă că, obligativitatea predării religiei ar afecta dreptul constituțional la liberatea de religie și i-ar discrimina pe copiii de alte confesiuni. Părerea mea este că, într-un stat în care mai mult de 90% din cetățeni sunt creștini ortodocși, această problemă nu este chiar atît de stringentă. În plus, se poate propune ca orele de religie să poarte un caracter facultativ pentru copii de altă confesiune.

În final, este necesar să menționăm faptul că, pe parcursul întregii lucrării au fost puse în discuție problemele, care mi s-au părut mai interesante și pe care am încercat să le examinez din mai multe puncte de vedere. Teza elaborată este mai degrabă un început decît un sfîrșit, ea, lăsînd posibilitatea unor problemei în domeniul analizat.

Eu, consider foarte importantă conexiunea religiilor cu criminalitatea pe întreaga istorie milenară, religia avînd un efect pozitiv asupra luptei contra criminalității,prin purificarea conștiinței umane și luminarea cugetului spre săvîrșirea faptelor bune și mărețe.

Bibliografie

Acte normative

1.Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat:18.08,1994 în Monitorul Oficial nr.1 art.Nr.1, Data intrării în vigoare:27.08.1994

2.Codul Penal al R. Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,M.O. al RM nr.72-74/195 din14.04. 2009

3.Codul de Executare al Republicii Moldova din 24.12.2004,Monitorul Oficial nr.214-220 din 2010

4.Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Roma 4. XI. 1950,în vigoare în Republica Moldova din 12 septembrie 1997.Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova. Chișinău. 2002

5.Declarația universală a Drepturilor Omului din 1948,în vigoare în Republică Moldovei din 28 iulie 1990

6.Hotărîrea nr.583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați,M.O al RM nr.91-94 din 16.06.2006

Manuale și monografii

1.‘Abdu’l -Bahá.Petale de fericire.Secvențe din Scrierile Bahá’i.Adunarea Spirituală Națională a Bahá’ilor din Republica Moldova

2.Arberry A.J.Revelation and reason in Islam.Londra,1957

3.Ă.Anners.Istoria Evropeiskogo prava,Izdatelistvo Nauka,Moskva,1994

4.Bontas I.Pedagogie.Ed.ALL.București,1994

5.Bahá’u’lláh.Petale de fericire.Secvențe din Scrierile Bahá’i.Adunarea Spirituală Națională a Bahá’ilor din Republica Moldova

6.Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista Națională de Drept, 2002

7.Dan Laurențiu.”Terorism,antiterrorism,contraterorism”,București,1997

8.Dominique Sourdel,Janine Sourdel-Thomine.Civilizația islamului clasic, vol.I.Ed.Meridiane. București,1975

9.Dumitru Stăniloae, "Poziția dlui Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie", Sibiu, 1942

10.Earl E.Cairns.” Creștinismul de-a lungul secolelor”,ed. Caretea Creștină,Oradea,2007

11.Enachescu C., Tratat de igiena mintala, ediția a II-a, Iași: Ed. Polirom, – 2004

12.Florian Gh., Psihologie penitenciara,Bucuresti.Editura Oscar Print, 2001

13.Gheorghe Palade.Igor Șarov.Istoria românilor.Ed.CARTDIDACTIC-RECLAMA.Chișinău

14.Guștiuc A.,Chirtoacă L.,Roșca V.Istoria Universală a Statului și Dreptului, vol.I,USM , Chișinău,2001

15.Guștiuc A.,Chirtoacă L.,Roșca V.Istoria Universală a Statului și Dreptului,vol.II,USM, Chișinău,2001

16.Igor Ciobanu .,,Criminologie”,vol.III,ed. Cartea Juridica,Chișinău,2006

17.Igor Ciobanu,Rolul creștinismul în lupta criminalității,în“Revista de științe penale”,Anuar,Anul II,Chișinău,2006

18.Jinga I.Istrate El.Manual de pedagogie.Ed.ALL.București,1998

19.Lotoțki, Gh.Dr., Importanța religiei în opera de educație morală a deținuților, în B.O.R. nr.7-8 / 1939

20.Marcus Bach. “Marile religii ale lumii”,traducere și prelucrare din l.engleză conf.Dr.Alexandru I.Stan,ed.GNOSIS,București,1996

21.Mircea Eliade.”Sacrul și Profanul”,ed.Humanitas,București,1995

22.Mircea Eliade. “Istoria credințelor și ideilor religioase”,vol.II,ed.Chișinău Universitas, Chișinău, 1992

23.Mircea Eliade. “Istoria credințelor și ideilor religioase”,vol.III,ed.Chișinău Universitas,Chișinău, 1992

24.Mândâcanu V.Pedagogie creștină.Chișinău,UPS”Ion Creangă”,2005

25.Meletios Kalamaros.Avortul.Traducere în română de Garoafa Coman.Ed.Bizantină,1991

26.Mihai M. Direcții de acțiuni educative ale factorilor care asigură asistența postpenală a infractorilor minori. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor intre realitate și perspectivă, Studii de criminologie și penologie, Coordonator Brezeanu O. București: Ed. Fundației „Romania de miine”, 1999

27.Nicolae Fuștei. “Creștinismul pe înțelesul tuturor”,ed.CUVÎNTUL-BAC,Chișinău,2008

28.Nicu Gavriliță. “Avortul din perspectiva creștină”,ed. Alternativa,București,1995

29.Paulo Coelho.Al cincilea munte.Ed.HUMANITAS.București,2005

30.Preot prof.John Breck,”Darul sacru al vieții”,ed.Patamos,Cluj-Napoca,2001

31.Preot E. Popa. “Teologia morală special”,ed.Viața Creștină,Cluj-Napoca,2005

32.Rusnac Sv. Psihologia Dreptului,Chisinau.Ed.ARC,2000

33.Tudor Amza. “Criminologie teoretică”,ed.Lumina Lex,București,2000

34.Traian Tandin.”Secte criminale”,ed.Triton,București,2009

35.Valeriu Capcelea.Etica juridică.Ed.Tipografia Sirius S.R.L.Chișinău,2004

36.Vanessa Braid.Un ghid de încredere în lumea diversității sexual.Chișinău.2004

37.Vladimir Grigorieff. “Religiile lumii”,ed.Universal Dalsi,București 1999

38.Книга жизни.Белоруский Дом печати.Минск,1992

39.Гусейнов А.А., Апресян Р.Г. Этика. М. :Гардарики,2000

40.Крайнова Н.А. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002,c.26

41.Жулева Ю.В. Ресоциализация осуждённых несовершеннолетних женского пола, отбывающих наказание в воспитательных колониях: правовые и криминологические аспекты. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Рязань, 2000,c.44

Alte scrieri

1.Primul meu dicționar.Ed.ENCICLOPEDICĂ Gh.Asachi.Chișinău,1994

2.Noul Dicționar universal al limbii române,ed. Litera Internațională,București-Chișinău,2006

3.Noul Testament,Mănăstirea Noul-Neamț,2005

4.Vechiul Testament,Mănăstirea Noul-Neamț,2005

Resurse internet

1.www.clujulevanghelic.ro

2.www.descopera.org

3.www.referate.ro

4.www.wikipedia.org

5.www.OrtodoxPhotos.ro

6.www.bisericasecreta.wordpress.com

7.www.almeea.ro

8.www.odaiadesus.ro

9.www.religiilelumii.weebly.com

10.www.avort.ro/perspectva-crestina-asupra-avortului.php

11.www.bisericasecreta.wordpress.com

Bibliografie

Acte normative

1.Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat:18.08,1994 în Monitorul Oficial nr.1 art.Nr.1, Data intrării în vigoare:27.08.1994

2.Codul Penal al R. Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,M.O. al RM nr.72-74/195 din14.04. 2009

3.Codul de Executare al Republicii Moldova din 24.12.2004,Monitorul Oficial nr.214-220 din 2010

4.Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Roma 4. XI. 1950,în vigoare în Republica Moldova din 12 septembrie 1997.Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova. Chișinău. 2002

5.Declarația universală a Drepturilor Omului din 1948,în vigoare în Republică Moldovei din 28 iulie 1990

6.Hotărîrea nr.583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați,M.O al RM nr.91-94 din 16.06.2006

Manuale și monografii

1.‘Abdu’l -Bahá.Petale de fericire.Secvențe din Scrierile Bahá’i.Adunarea Spirituală Națională a Bahá’ilor din Republica Moldova

2.Arberry A.J.Revelation and reason in Islam.Londra,1957

3.Ă.Anners.Istoria Evropeiskogo prava,Izdatelistvo Nauka,Moskva,1994

4.Bontas I.Pedagogie.Ed.ALL.București,1994

5.Bahá’u’lláh.Petale de fericire.Secvențe din Scrierile Bahá’i.Adunarea Spirituală Națională a Bahá’ilor din Republica Moldova

6.Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista Națională de Drept, 2002

7.Dan Laurențiu.”Terorism,antiterrorism,contraterorism”,București,1997

8.Dominique Sourdel,Janine Sourdel-Thomine.Civilizația islamului clasic, vol.I.Ed.Meridiane. București,1975

9.Dumitru Stăniloae, "Poziția dlui Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie", Sibiu, 1942

10.Earl E.Cairns.” Creștinismul de-a lungul secolelor”,ed. Caretea Creștină,Oradea,2007

11.Enachescu C., Tratat de igiena mintala, ediția a II-a, Iași: Ed. Polirom, – 2004

12.Florian Gh., Psihologie penitenciara,Bucuresti.Editura Oscar Print, 2001

13.Gheorghe Palade.Igor Șarov.Istoria românilor.Ed.CARTDIDACTIC-RECLAMA.Chișinău

14.Guștiuc A.,Chirtoacă L.,Roșca V.Istoria Universală a Statului și Dreptului, vol.I,USM , Chișinău,2001

15.Guștiuc A.,Chirtoacă L.,Roșca V.Istoria Universală a Statului și Dreptului,vol.II,USM, Chișinău,2001

16.Igor Ciobanu .,,Criminologie”,vol.III,ed. Cartea Juridica,Chișinău,2006

17.Igor Ciobanu,Rolul creștinismul în lupta criminalității,în“Revista de științe penale”,Anuar,Anul II,Chișinău,2006

18.Jinga I.Istrate El.Manual de pedagogie.Ed.ALL.București,1998

19.Lotoțki, Gh.Dr., Importanța religiei în opera de educație morală a deținuților, în B.O.R. nr.7-8 / 1939

20.Marcus Bach. “Marile religii ale lumii”,traducere și prelucrare din l.engleză conf.Dr.Alexandru I.Stan,ed.GNOSIS,București,1996

21.Mircea Eliade.”Sacrul și Profanul”,ed.Humanitas,București,1995

22.Mircea Eliade. “Istoria credințelor și ideilor religioase”,vol.II,ed.Chișinău Universitas, Chișinău, 1992

23.Mircea Eliade. “Istoria credințelor și ideilor religioase”,vol.III,ed.Chișinău Universitas,Chișinău, 1992

24.Mândâcanu V.Pedagogie creștină.Chișinău,UPS”Ion Creangă”,2005

25.Meletios Kalamaros.Avortul.Traducere în română de Garoafa Coman.Ed.Bizantină,1991

26.Mihai M. Direcții de acțiuni educative ale factorilor care asigură asistența postpenală a infractorilor minori. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor intre realitate și perspectivă, Studii de criminologie și penologie, Coordonator Brezeanu O. București: Ed. Fundației „Romania de miine”, 1999

27.Nicolae Fuștei. “Creștinismul pe înțelesul tuturor”,ed.CUVÎNTUL-BAC,Chișinău,2008

28.Nicu Gavriliță. “Avortul din perspectiva creștină”,ed. Alternativa,București,1995

29.Paulo Coelho.Al cincilea munte.Ed.HUMANITAS.București,2005

30.Preot prof.John Breck,”Darul sacru al vieții”,ed.Patamos,Cluj-Napoca,2001

31.Preot E. Popa. “Teologia morală special”,ed.Viața Creștină,Cluj-Napoca,2005

32.Rusnac Sv. Psihologia Dreptului,Chisinau.Ed.ARC,2000

33.Tudor Amza. “Criminologie teoretică”,ed.Lumina Lex,București,2000

34.Traian Tandin.”Secte criminale”,ed.Triton,București,2009

35.Valeriu Capcelea.Etica juridică.Ed.Tipografia Sirius S.R.L.Chișinău,2004

36.Vanessa Braid.Un ghid de încredere în lumea diversității sexual.Chișinău.2004

37.Vladimir Grigorieff. “Religiile lumii”,ed.Universal Dalsi,București 1999

38.Книга жизни.Белоруский Дом печати.Минск,1992

39.Гусейнов А.А., Апресян Р.Г. Этика. М. :Гардарики,2000

40.Крайнова Н.А. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002,c.26

41.Жулева Ю.В. Ресоциализация осуждённых несовершеннолетних женского пола, отбывающих наказание в воспитательных колониях: правовые и криминологические аспекты. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Рязань, 2000,c.44

Alte scrieri

1.Primul meu dicționar.Ed.ENCICLOPEDICĂ Gh.Asachi.Chișinău,1994

2.Noul Dicționar universal al limbii române,ed. Litera Internațională,București-Chișinău,2006

3.Noul Testament,Mănăstirea Noul-Neamț,2005

4.Vechiul Testament,Mănăstirea Noul-Neamț,2005

Resurse internet

1.www.clujulevanghelic.ro

2.www.descopera.org

3.www.referate.ro

4.www.wikipedia.org

5.www.OrtodoxPhotos.ro

6.www.bisericasecreta.wordpress.com

7.www.almeea.ro

8.www.odaiadesus.ro

9.www.religiilelumii.weebly.com

10.www.avort.ro/perspectva-crestina-asupra-avortului.php

11.www.bisericasecreta.wordpress.com