Relieful terestru [629886]

Relieful terestru

1. Introducere
Relieful terestru cuprinde totalitatea asperităților (neregularităților, denivelărilor) pozitive (munți,
dealuri, creste, culmi, etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, grabene, etc.) ale Pământului .
Geomorfologia este știința geografică care se ocupă cu studiul genezei și evoluției reliefului
terestru .
Denumirea acestei științe, „ Geomorfologie ”, provine din asocierea a trei cuvinte grecești ( geo, g e
– pământ, morphe – formă, logos – știință ) și a fost introdusă de către germanul K. Fr. Neumann în anul
1854.
Relieful terestru cuprinde totalitatea formelor pe care le îmbracă scoarța teres tră sau litosfera
(inclusiv în spațiul acoperit de apele mărilor și oceanelor ). Pe planeta noastră, aproape trei sferturi din relief
(71%) sunt acoperite de apă restul suprafeței Pământului (29%) reprezintă uscatul .
Formel e de relief sunt foarte variate, datorită faptului că există două categorii de agenți care
acționează asupra suprafeței terestre și creează relieful:
 Agenții interni , care se manifestă din interiorul Pământului (mișcarea plăcilor
tectonice, erupții vulcanice, cutremure) ;
 Agenții externi , care acț ionează la suprafața Pământului, mai exact la exteriorul
scoarței terestre (ploaia, căldura, gheața, vântul, valurile, viețuitoarele, omul, etc. ).

2. Alcătuirea internă a Pământului
Interiorul Pământului este format din trei zone concentric. Pornind de la centrul Pământului spre
suprafață (6370 km), aceste unități sunt:
 Nucleul , care se află în centrul planetei, are o rază de aproximativ 3500 km și este alcătuit în
principal din fier și nichel. În centru l nucleului, materia este solidă, în timp ce la exteriorul acestuia se află
în stare topită.
 Mantaua , care acoperă nucleul și are o grosime de aproximativ 2900 km. Este alcătuită din
silicați, cu o concentrație ridicată de fier și magneziu . Partea inferi oară este solidă (cca. 2200 km grosime) ,
iar partea superioară este vâscoasă și se numește Astenosferă (cca. 400 km grosime) .
 Scoarța , reprezintă unitatea structurală cea mai subțire din alcătuirea Pământului, fiind dispusă
la suprafața planetei. Grosim ea ei variază între 5 și 1 0 km, sub oceane și 70 -80 km sub continente . Este
alcătuită în principal din oxigen, siliciu, aluminiu, magneziu, sodiu, potasiu, fier.
Cele trei unități menționate sunt separate de discontinuități, care au fost puse în evidență cu ajutorul
undelor seismic:
– Suprafața Guten berg-Wiechert, între nucleu și manta,
– Suprafața de discontinuitate Mohorovič ić (sau simplu Moho), între manta și scoarța terestră .

Tectonica globală

Scoarța terestră nu este alcătuită dintr -o bucată unitară, ci este formată din mai multe bucăți mai mici
sau mai mari, denumite plăci tectonice. Plăcile tectonice pot fi: foarte mari (macroplăci), mijlocii (mezoplăci)
și mai mici (microplăci). Macroplăcile sunt: Euro -asiatică, Af ricană, Americană, Pacifică, Indo -australiană,
Antarctică. Mezoplăcile sunt următoarele: Cocos, Nazca, Gorda, Caraibilor, Arabică, Somaleză, Filipineză.
Plăcile tectonice, care „plutesc” pe astenosferă, se află în continuă mișcare, în funcție de mișcarea
curenților de convecție din A stenosferă.
În Astenosferă există curenți de convecție: ascendenți (care se ridică) , descendenți (care coboară) și pe
orizontală.
Unde curenții sunt ascendenți (se deplasează dinspre mantaua inferioară, spre scoarța terestră),
curenții vor fi deviați de scoarță, dar încetul cu încetul, baza scoarței va fi topită și scoarța se subțiază. Când
va fi destul de subțire, va fi străpunsă formând două plăci tectonice, care se vor îndepărta una de alta. De -a
lungul „canalului” format, care se numește rift, materialul din astenosferă (magma) iese la suprafață,
depunându -se de o parte și de alta al riftului, formând cu timpul munți subacvatici, denumiți dorsale
oceanice.
Unde curenții de convecție sunt descendenți (coboară dinspre scoarț ă spre mantaua Pământului),
plăcile tectonice se ciocnesc, una dintre plăci se va subduce (scufunda) sub cealaltă placă, pe una dintre plăci
se formează munți prin încrețire (stratele orizontale vor fi cutate), între cele două plăci se poate forma o
groapă abisală și pe plăci pot apărea erupții vulcanice. Această zonă convergentă se numește zonă de
subducție și este intens afectată de cutremure de pământ.
Datorită subducției, se formează sisteme montane, arcuri insulare, fose oceanice, vulcani și au loc
cutremure de pământ.
Mișcarea plăcilor tectonice (ca părți componente ale scoarței terestre), duce la formarea megareliefului
terestru (continente și oceane) și a macroreliefului continentelor și oceanelor.

Alcătuirea și structura scoarței terestre

Scoarța terestră este alcătuită din roci, iar rocile din minerale. Mineralele sunt substanțe naturale, de
obicei solide, alcătuite dintr -un singur (Au, S, etc.) sau mai multe elemente chimice (sarea gemă -NaCl;
calcitul -CaCO 3; etc.). Până în prezent au fost identificate aproximativ 3000 de minerale care, după
compoziția lor chimică se clasifică în:
1. Elemente native care se găsesc în natură în formă necombinată (pură); 18 metale (Cu, Ag, Au, Fe, etc.) și 5 nemetale (S,
grafit, diamant, etc.).
2. Sulfi ți și săruri de sulf: sunt combinații ale sulfului, seleniului, telurului, arsenului, antimoniului și bismutului.
3. Halogenați: cca. 140 minerale și sunt compuși ai halogenilor (F, Cl, Br, I) cu Na, K, Ca.
4. Oxizi și hidroxizi: cca. 400 de oxizi sau hidroxizi cu met ale sau nemetale.
5. Silicați (aprox. 600 minerale), având în compoziție atomi de siliciu și oxigen.

Rocile se împart în trei mari categorii:
1. Roci magmatice : formate prin solidificarea materiei fluide sau vâscoase, cu o temperatură ridicată, care
urcă di n interiorul Pământului spre suprafață; solidificarea se poate face în adâncime (formându -se roci
intrusive precum: granitul, dioritul, gabbroul), sau la suprafață (formându -se roci efuzive : andezitul ,
bazaltul ).

2. Roci sedimentare : se formează prin distr ugerea unor roci preexistente, sedimentarea lor și, în unele
situații, prin transformarea lor în timp.
Exemple de roci sedimentare: pietrișul, nisipul argila, marna, gresii, conglomerate, sare, gips, calcar, cărbuni
etc.
3. Roci metamorfice : rezultă din transformarea rocilor sedimentare și chiar magmatice ajunse la temperaturi
și presiuni ridicate.
Exemple: marmura (se formează din calcar), șisturile cristaline, gnaisele, etc.

În funcție de modul de aranjare al rocilor există următoarele tipuri de structu ri:
– structură orizontală (rocile sunt dispuse orizontal), se mai numește și tabulară.
Pe această structură de dezvoltă următoarele forme de relief: vai simetrice, interfluvii plate, versanți abrupți
în roci dure și lini în roci moi;
– structură monoclinală sau înclinată (stratele înclină într -o anumită direcție);
Formele de relief corespunzătoare structurii monoclinale sunt: cuestele, văile subsecvente, obsecvente și
consecvente, hogback -ul și depresiunea subsecventă. (Fig.3).
– structură cuta tă (stratele de roci prezintă ondulări mai largi sau mai înguste); Aceste ondulări poartă
numele de anticlinale (când bulca cutei este orientată în sus) și sinclinale (când bucla cutei este orientată în
jos). Structura cutată este specifică munților.
Daca o structură orizontală, monoclinală sau cutată este afectată de mișcări tectonice care duc la ruperea
stratelor geologice, structura devine faliată și apare în relief sub forma horst urilor și a grabenelor .

3. Relieful Pământului
Formele de relief planetare sunt: continentele și bazinele oceanice .
Fiecare dintre aceste forme planetare au și subunități, denumite forme majore de relief.
A. Formele majore de relief ale continentelor.
Elementele morfografice principale ale reliefului sunt: interfluviul , versantul și valea.
 Munții au altitudini (înălțimi) de peste 1000 m, au văi adânci și înguste, interfluvii înguste și ascuțite
(creste), versanți abrupți (puternic înclinați ), de multe ori chiar peste 60o. Munții se pot prezenta fie sub
forma unor culmi izolate, caz în care se numesc masive muntoase , fie sub forma unor culmi extinse în
lungime , denumiți lanțuri montane . Lanțurile muntoase cele mai impresionante ale planetei se întind pe
lungimi de mii de km : Munții Himalaya -Vf. Everest (Chomo lungma) – 8848m din Asiei, Munții Stâncoși
în America de Nord, Munții Anzi în America de Sud, Munții Carpați în Europa .
 Podișurile au peste 300 m, în care râurile s -au adâncit cu peste 100m, iar interfluviile ocupă o suprafață
mai mare decât versanții și văile. Cel mai adesea, interfluviile au un aspect plat sau ușor rotunjit și se
dispun la altitudini apropiate. Printre cele mai importante podișu ri ale planetei se numără Podișul
Matto – Grosso din America de Sud și Podișul Tibet din Asia.
 Dealurile au înălțimi minime de câteva sute de metri și se prezintă mai ales sub forma unor interfluvii
rotunjite, față de care rețeaua hidrografică s -a adâncit cu peste 100m. Versanții și văile ocupă o suprafață
mult mai mare decât cea a interfluviilor. Dealurile însoțesc frecvent lanțurile muntoase, cu care pot avea
o geneză comună (cazul dealurilor subcarpatice de pe teritoriul țării noastre).
 Câmpiile sunt cel e mai joase forme de relief ale uscatului terestru (de regulă, au sub 200m altitudine
). Prezintă interfluvii plate foarte extinse, față de care râurile s -au adâncit foarte puțin (maxim câteva zeci
de metri). Multe dintre ele sunt acoperite cu aluviunile f luviilor care le drenează (Câmpia Amazonului,
Marea Câmpie Chineză, Câmpia Română etc.).
 Platforma continentală reprezintă o treaptă a reliefului submers al planetei care însoțește uscatul,
coborând până la adâncimi de cca. –200m. Are un aspect în general neted și o pantă redusă, constituind

adesea o câmpie inundată de apele oceanului după sfârșitul ultimei epoci glaciare. Deși acoperită de apele
mărilor și oceanelor, platforma continentală este considerată parte din domeniul uscatului (este formată
pe sco arță de tip continental).
 Abruptul continental constituie o treaptă de tranziție spre relieful bazinelor oceanice (format pe
scoarța specifică, bazaltică). Este o suprafață relativ înclinată (cu adâncimi care pornesc de la cca. –200m
și coboară până la –3000… -4000m), pe care se pot dezvolta fenomene gravitaționale asemănătoare celor
de pe uscat (alunecări și prăbușiri de materiale, formarea de canioane).
 Câmpiile abisale reprezintă suprafețe relativ plane, care ocupă o bună parte din fundul Oceanului
Planet ar, la adâncimi cuprinse, de regulă, între –4000 și –6000m. Sunt dezvoltate exclusiv pe scoarță de
tip oceanic și sunt acoperite cu sedimente fine, de origine marină. Prezența lor este semnalată în toate cele
trei oceane ale lumii (se dezvoltă între dorsal e și abrupturile continentale).
 Dorsalele și fosele sunt formele cele mai spectaculoase ale reliefului submarin al planetei, forme
născute în zonele de contact dintre plăci. Dacă dorsalele constituie elemente pozitive ale reliefului oceanic
(veritabili mun ți submarini, extinși în toate oceanele planetei pe mai multe zeci de mii de km, uneori
ridicându -se și la suprafața apelor sub formă de insule), fosele găzduiesc cele mai mari adâncimi de pe
planetă (în general, sub –6000m; în vestul Oceanului Pacific, ce le mai mari adâncimi din fose sub –
10000m).

4. Relieful și activitatea umană
Majoritatea activităților umane se desfășoară pe suportul constituit de relieful terestru. Relieful este
solicitat în diferite moduri, în funcție de specificul socio -economic și tehnic al acestor activități, pornindu –
se de la simpla utilizare ca suprafață de susținere (pentru construcții, căi de comunicație etc.) și până la
intervenții ample, care conduc la modificarea lui radicală (excavări, terasări etc.).
Activitățile cu impact major asupra reliefului sunt:
 Activitățile industriale miniere schimbă radical configurația reliefului în cazul exploatărilor
de suprafață și al celor subterane, care conduc la apariția unor mari cariere și halde. Acestea
reprezintă, practic, noi forme de relief – aparținând categoriei reliefului antropic (creat de om) – unele
dintre ele având o stabilitate precară și prezentând, implicit, riscuri pentru populația și activitățile
desfășurate în ve cinătatea lor.
 Lucrările agricole complexe – terasări, îndiguiri, amenajări de mari canale de irigație sau de
desecare – contribuie din plin la schimbarea caracteristicilor reliefului și la îmbunătățirea
potențialului productiv al terenurilor.
 Defrișările masive ale pădurilor tropicale și temperate, combinate, ulterior, cu utilizarea
agricolă intensivă a terenurilor, ridică mari probleme privind stabilitatea versanților cu înclinări mari.
Pe astfel de versanți, regimul hidroclimatic local poate favoriza apa riția și extinderea rapidă a
ravenărilor, torențialității, alunecărilor de teren – fenomene care elimină solul și duc la scoaterea din
circuitul productiv a suprafețelor afectate.
 Construirea unor ample căi de comunicație – canale navigabile, mari autostră zi, aeroporturi
etc. – poate duce la modificări importante (prin lucrările de excavare, nivelare, redistribuire a unor
mari mase de rocă) ale reliefului și ale peisajului unor regiuni extinse, determinând apariția unor
dezechilibre în evoluția acestora. Ch iar și unele activități cu amploare mai redusă (ex.: construirea
unui simplu drum) pot avea, pe plan local, consecințe negative.

5. Necesitatea protejării reliefului
Atunci când omul intervine irațional asupra reliefului, rezultatele unor astfel de acțiun i se pot
întoarce împotriva sa. Reducerea sau chiar eliminarea potențialului productiv al unor terenuri, periclitarea
siguranței construcțiilor prin destabilizarea versanților, distrugerea unor forme de relief cu deosebită
valoare peisagistică, turistică s au științifică sunt numai câteva dintre acțiunile care afectează negativ și, în
unele cazuri, ireversibil relieful și mediul înconjurător al planetei.

Omul dispune astăzi de posibilități impresionante de a modifica relieful. Pentru menținerea
capacității d e susținere a diferitelor activități umane, utilizarea reliefului trebuie să se facă atent și
echilibrat.
Conservarea reliefului ca resursă se integrează în efortul general de salvare și menținere a calității
mediului pe planeta noastră.