Relieful Suport Si Limita In Dezvoltarea Teritoriala a Localitatii Saschiz
RELIEFUL – SUPORT ȘI LIMITĂ ÎN DEZVOLTAREA
TERITORIALĂ A LOCALITĂȚII SASCHIZ
CUPRINS
Introducere
Lucrarea de față este o încercare de a prezenta un studiu geografic al localității Saschiz cu referire la avantajele și limitările impuse de relief în apariția și dezvoltarea acesteia.
Am ales această temă de cercetare deoarece aici se întâlnesc două fenomene geografice specifice întregii Depresiuni a Transilvaniei menite a suscita interesul: alunecările de teren tip glimee și depopularea provocată de migrarea sașilor. Zona oferă și posibilitatea îmbinării teoriei cu practica, verificând cunoștințele elevilor primite la clasă direct pe teren.
Întocmirea lucrării de față a fost realizată cu intenția de a contribui la cunoașterea detaliată a componenților naturali și economico – sociali, a interacțiunii dintre aceștia, în vederea determinării potențialului economic și uman, a posibilităților de utilizare rațională a spațiului geografic rural. Totodată s-a analizat impactul om – natură, calitatea și păstrarea echilibrului natural.
Studiul geografic al localității Saschiz se bazează pe cercetarea în detaliu în teren și pe studiul unor materiale bibliografice din diferite domenii ale științei. Acest perimetru oferă un câmp larg cercetării științifice cognitive și aplicative.
Principalele probleme pe care le-am abordat vizează: teritoriul cu multiplele sale componente privite în strânsă corelație cu factorii unan și aprecierea potențialului pe care îl oferă, premisele socio – economice și istorice de dezvoltare a localității, modul de utilizare a terenului, determinarea factorilor potențiali care justifică structura fondului funciar și analiza unor eventuale soluții pentru dezvoltarea armonioasă și durabilă a localității Saschiz.
Lucrarea este structurată în două părți. Prima parte este axată pe partea științifică în timp ce ultima parte se referă la partea metodică a lucrării. În partea metodică am încercat să aduc o modestă contribuție la îmbogățirea curriculumului școlar prin propunerea unei discipline din trunchiul de discipline la decizia școlii. Aplicarea acestui opțional se poate aplica la clasa a opta în semestrul doi cu un număr de o oră pe săptămână. Conținuturile lui încearcă să acopere toți factorii geografici și istorici în care se dezvoltă localitatea Saschiz. Curriculumul propus poate fi adaptat la orice altă localitate.
În elaborarea lucrării am parcurs trei etape:
Etapa de documentare. În această etapă am studiat o serie de materiale bibliografice și am analizat diferite categorii de hărți. Concomitent cu studiul materialelor bibliografice și al hărților am cules date statistice de la diferite instituții, cum ar fi Primăria Saschiz, Ocolul Silvic Sighișoara, Stația Hidrologică Albești, parohiile evanghelică și ortodoxă din Saschiz, Centrul de informare turistică Saschiz etc.
Etapa de cercetare pe teren. În această etapă, datele culese anterior au fost confruntate pe teren, fiind completate cu alte categorii de date.
Etapa de redactare și elaborare finală. În această etapă, materialele culese în etapele anterioare au fost confruntate, sistematizate, centralizate, întocmite pe baza acestora tabele, grafice și textul lucrării.
Muțumesc pe acestă cale, tuturor celor care mi-au acordat sprijin științific și moral în activitatea de dascăl, dar și pentru redactarea în bune condiții a lucrării de față, mai ales domnului Profesor Doctor Ioan Aurel Irimuș.
1. Argumente metodologice ale temei
1.1 Relieful – suport în dezvoltarea teritorială
RELIEFUL constituie baza tuturor celorlalte condiții naturale sau suprafața directă a litosferei asupra căreia acționează tot complexul de factori endogeni și exogeni, inclusiv activitatea omului. Aspectul actual al reliefului este doar o etapă în evoluția sa, relieful transformându-se permanent sub acțiunea modelatoare complexă a agenților interni și externi.
Sub aspect geomorfologic, în contextul planificării teritoriului, este important a avea învedere următoarele elemente majore care caracterizează relieful: morfologia și hipsometria reliefului, înclinarea versanților (geodeclivitatea), expoziția versanților și gradul de fragmentare morfologică, tipurile genetice de relief și resursele naturale, procesele actuale de modelare (procesele erozivo-denudaționale), regionarea terenurilor în funcție de tipologia proceselor, rata eroziunii sau a denudației reliefului, gradul de stabilitate morfologică în corelație cu fondul lito-structural, rolul ariilor geomorfologice adiacente în dirijarea proceselor morfodinamice, delimitarea subunităților teritoriale din punct de vedere morfofuncțional, gradul de antropizare al reliefului și formele de impact, aprecierea riscurilor geomorfice și pretabilitatea terenurilor pentru sistematizare.
Relieful este unul dintre componentele mediului geografic, care influențează sau determină localizarea și particularitățile spațial-funcționale ale habitatului uman. Prin trăsăturile sale morfometrice, morfografice, morfogenetice și morfodinamice, în care pot fi recunoscute favorabilități și restrictivități, relieful condiționează în mod diferit mărimea, forma, textura și chiar funcțiile economice ale așezărilor omenești. Observația este valabilă atât la nivelul treptelor majore de relief, cât și la nivelul formelor sculpturale și în special a celor fluviale.
Văile fluviale dețin un sumum de avantaje pentru localizarea și dezvoltarea nucleelor habitaționale: extinderea și dispunerea etajată a podurilor de terase, existența trenelor de glacisuri bazale și conuri de dejecție, formarea unui microclimat de adăpost, grad ridicat de accesibilitate în teritoriu, pretabilitate morfologică optimă la echiparea cu infrastructuri tehnice, ponderea mare a suprafețelor cvasiorizontale, depresiunilor de modelare selectivă și a bazinetelor suspendate – cu dinamică redusă .
În consecință, sistemele vale-versant au devenit în timp axe de intensă concentrare umană, chiar și în areale vulnerabile (lunci inundabile, versanți cu grad ridicat de instabilitate, conurialuviale active, surplombe de eroziune diferențială). Mai mult, formele de relief aflate într-un anumit echilibru au fost supuse unei presiuni umane, uneori încărcătura antropică depășind capacitatea maximă de suport, rezultând fenomenede risc geomorfologic: alunecări de teren, eroziune torențială, surpări, tasări, supraumectări, curgeri noroioase.
Analiza și evaluarea reliefului ca suport în susținerea întregului eșafodaj teritorial, se face din perspectiva raportului dintre funcționalități și disfuncționalități:
funcționalități, definite prin favorabilitatea exploatării agricole facile și prin favorabilitatea parametrilor constructivi – permisivitatea terenului pentru a fi echipat cu infrastructuri tehnice;
disfuncționalități, introduse de prezența ariilor vulnerabile, sensibile în cazul manifestării unor procese geomorfologice critice.
În orice sistem teritorial, RELIEFUL deține o funcție bine conturată, ce poate fi defalcată în două coordonate majore (dimensiuni funcționale):
1. Relieful ca suport pentru componenta antropică, respectiv capacitatea reliefului de a permite echiparea teritoriului cu infrastructuri (de locuire, de comunicație, de producție,de agrement, de securitate);
2. Relieful ca obiect al activității umane, în special agricole, când se valorifică preponderent, componenta fertilă, aflată în partea superficială a sa.
Relieful, prin parametrii săi favorabili sau restrictivi, în raport cu componenta antropică și cu activitățile desfășurate de aceasta, îndeplinește o serie de funcții:
– funcția de individualizare teritorială (de limită);
– funcția de receptor al așezărilor umane (de locuire);
– funcția de suport pentru căile de comunicație;
– funcția de adăpost-apărare a reliefului;
– funcția de suport al activităților agricole
– funcția turistică
– funcția de receptor al energiei solare
– funcția de depozitar de substanțe minerale utile, materiale de construcție
Diferențierea sa spațială însuprafață și pe verticală atrage după sine o distribuție specifică a resurselor din celelalte învelișuriterestre externe. Varietatea evolutiv – genetică a reliefului și modul de asamblare în teritoriu a entităților morfostructurale, condiționează existența un potențial diversificat de valorificare umană:
a) Luncile și terasele fluviatile, conurile aluviale și deltele au atras omul din cele mai vechitimpuri, nu numai prin suprafața lor topografică, dar și prin aceea că ele găzduiesc materiale de construcție, ape potabile, etc. Aceste forme de relief au constituit suportul fizic al civilizațiilor globului, indiferent de timpul istoric la care ne-am referi;
b) Golfurile adăpostite, fiordurile, promontoriile și platformele de abraziune-acumulare suspendate au asigurat desfășurarea vieții umane pe coastele mărilor și oceanelor;
c) Peșterile-locuințe, poliile-vetre de așezări și câmpuri de cultură, dolinele cu lacuri pentru piscicultura și circurile glaciare cu rezervoarele de ape și peisajul contrastant – sursă pentru turismul din Alpi și Carpați.
Complexele majore de forme de relief reprezintă tot atâtea mari domenii de resurse cu importanță economică. Unitățile montane sunt principalii depozitari ai resurselor de apă, pădurilor și pășunilor, substanțelor minerale utile și materialelor de construcție. Totodată, varietatea formelor de relief, specificul climatic și peisajul aparte fac din munți un tezaur turistic. Dealurile și podișurile sunt marcate de un „spectru morfologic" complex, de care seleagă varietatea solurilor, topoclimatele, resursele subsolului. Unitățile de câmpie, indiferent de origine, sunt spații relativ plane și fertile, care favorizează agricultura intensivă, zootehnia concentrată în mari ferme, desfășurarea nestingherită a căilor de comunicație și a așezărilor omenești. Culoarele de vale, însoțite de lunci, terase și glacisuri, concentrează cea mai vie activitate economică din dealuri. Versanții, cu înclinări și orientări diferite, sunt folosiți pentru culturi în agroterase, vii, pomi fructiferi și păduri. Când sunt erodați de torenți și supuși alunecărilor de teren, utilizarea este orientată spre finețe și pășuni. Podurile interfluviale, netede ori ușor ondulate, constituie terenuri favorabile arăturilor, pomiculturii, căilor de comunicație și așezărilor. Cele mai pretabile forme de relief pentru construcții sunt reprezentate de: terase, galcisuri, conuri de dejecție stabile și bazinete torențiale cu aspect microdepresionar cu dinamică redusă.
Analiza reliefului terestru, cu toate procesele asociate, asigură baza de plecare în sistematizarea teritoriului, în bonitarea terenurilor pentru agricultură, construcții și așezări omenești, în conservarea fondului funciar etc.
Particularitățile geomorfologice ale unităților teritoriale derivă din asocierea spațio-temporală a ansamblurilor morfostructurale, privite prin prisma concatenărilor relaționale dintre agenți-procese-forme-morfodinamică-funcționalitate.
Astfel, rezultanta geomorfologică a interacțiunilor dintre tectonică, litologie, structură și modelare subaeriană este sintetizată în matricea de evoluție a reliefului actual, sub formă de suprafețe și nivele morfologice dispuse etajat pe altitudine:
– etajul culmilor nivelate și al masivelor muntoase;
– etajul crestelor de intersecție și al bazinetelor depresionare suspendate;
– etajul versanților glacisați și al piemonturilor;
– etajul culoarelor de vale și al depresiunilor de contact.
Acestea se diferențiază, atât prin morfologia specifică pe care o asociază morfofuncțional, cât și prin morfodinamica actuală, exprimate nuanțat de modalitățile de valorificare a spațiului geografic și pretabilitatea unităților teritoriale la amenajare. Procesul de valorificare optimă a terenurilor pentru diverse destinații: agricultură, așezări omenești, căi de comunicație se întemeiază pe cunoașterea potențialului geomorfologic și pe evaluarea corectă a fenomenelor morfodinamice.
1.2. Restrictivitatea geomorfologică în dezcă în dezvoltarea ruralului românesc (procese geomorfologice ce asociază risc)
Relieful reprezintă componenta mediului natural care constituie suportul așezărilor și căilor de comunicație și reflectă capacitatea de suportabilitate în raport cu presiunea umană.
Apariția primelor localități au ținut cont în primul rând de relief, iar locuitorii acestora au căutat cu precădere forme de relief stabile și preponderent plane, cum ar fi platourile, terasele, depresiunile, culoarele de vale etc. Dezvoltarea și forma localităților a fost influențată de relief, care a și-a adus contribuția prin favorabilitatea sau restrictivitatea geomorfologică.
Procesele geomorfologice definite ca forme concrete de manifestare a agenților modelatori, determină schimbări fizice și chimice care au ca efect modificarea substratului, acțiune care stă la baza genezei formelor de relief. Cu toate că ele au o localizare punctuală în spațiu, modificările pe care le produc sunt ireversibile și cauzează daune mari începând de la modificări locale ale mediului, pierderi de vieți omenești și până la degradarea unor elemente de patrimoniu cultural sau scoaterea din folosință agricolă a unor importante suprafețe de teren.
Procesele geomorfologice cu efect negativ asupra componentei antropice pot fi clasificate după diverse criterii. Există totuși două mari tipuri de procese (Grecu, 2004), și anume procese de versant și procese de albie, la care se adaugă și alte tipuri „speciale” (eoliene, litorale, glaciare). La rândul lor procesele de versant se grupează în procese gravitaționale (deplasarea maselor pe versant) și procese hidrice de versant (scurgerea apei pe versant).
La nivelul teritoriului României, cele mai afectate regiuni de procesele geomorfologice ce asociază risc sunt regiunile de deal, podiș și munte în care rocile friabile și neconsolidate pe care s-a format relieful se asociază cu gravitația și deseori și cu apa, provocând procese numite „de versant”. Acestea acționează asupra substratului începând cu dislocarea particulelor de sol din timpul ploilor și terminând cu alunecările profunde ale unor corpuri din versanți. Între cele două fenomene extreme există alte fenomene care afectează în masură mai mare sau mai mică așezările omenești, cum ar fi: formarea ravenelor și organismelor torențiale, creep, solifluxiune, curgeri noroioase, alunecări în brazde, alunecari lenticulare, rostogoliri, prăbușiri etc. (Surdeanu 1998).
Eroziunea picăturilor de ploaie („splash erosion” în literatura americană) sau pluviodenudarea apare in momentul în care picăturile de ploaie, în căderea lor, lovesc (izbesc) suprafața solului, dislocând particule, pe care, însă, le transportă aerian pe distanțe mici, sub 1,5 metri. Acest proces are o importanță mai ridicată prin faptul că, prin acțiunea sa de dislocare a particulelelor, pregătește material care apoi poate fi preluat de scurgerea de suprafață.
Eroziunea în suprafață se dezvoltă în toate locurile în care există o pantă cât de mică care să poată permite o scurgere a apelor și este provocată de scurgerea dispersată (ablație sau eroziune laminară). Scurgerea pe versant începe să se concentreze tinzând să formeze niște șiroaie elementare (microcurenți), răsfirate printre micile neregularități ale terenului cu adâncimea de până la 2 – 3 centimetri. O altă formă (mai avansată) a eroziunii în suprafață este constituită din mici șănțulețe (3 – 20 centimetri), denumite rigole mici și se formează ca urmare a concentrării șiroaielor efemere. Atât șiroaiele cât și rigolele mici sunt forme efemere.
Procesul de „eroziune liniară” apare în momentul in care scurgerea de suprafață (reprezentată prin șuvoaie sau șiroaie mari) se concentrează „în contextul creșterii energiei cinetice a scurgerii lichide și micșorării rezistenței substratului sau învelișului vegetal protector” (I. Ioniță, 2000). Eroziunea în adâncime este unul dintre cele mai importante procese geomorfologice prezente, atât prin suprafața ocupată dar mai ales prin efectele avute. Acest proces contribuie în proporție variabilă (26-75%) la formarea eroziunii totale.
Acolo unde eroziunea in adâncime devine tot mai activă, unde adâncimea depășește 0,5 metri, dar nu ajunge la 2-3 meti, apar ogașele. De regulă ele au forma unor șanțuri cu secțiunile transversale sub forma literei „V”, și pot apărea atât pe versanți cât și pe fundul văilor. Ele se formează obișnuit pe terenuri cu pante mijlocii și mari (>5º), apariția și evoluția lor fiind favorizată de matricea nisipoasă a substratului dar mai ales de acțiunea antropică.
Ravena reprezintă cea mai evoluată formă a eroziunii în adâncime. Ravenele de versant sunt asociate unor bazine de recepție mici și se formează în orizonturile A și B ale solurilor de aici și mai rar în orizontul C. Cele mai frecvente ravene sunt cele singulare. Atunci când densitatea ravenelor crește pe versanții se formează un microrelief de tip „bad lands”.
Procesele de deplasare a maselor materiale pe versanți se formează sub influența gravitației și sunt asociate, de cele mai multe ori, cu prezența apei. Aceste procese sunt:
– Rostogolirile sunt deplasări deplasări de materiale care au devenit mobile în urma meteorizației și au loc pe versanți care depășesc înclinarea de 15 grade;
– Prăbușirile sunt deplasări bruște sub formă de căderi ale maselor materiale;
– Sufoziunea reprezintă deplasarea particulelor fine din masa rocilor permeabile sub efectul drenajului subteran;
– Creepul este o redistribuire a particulelor în masa depozitului. Din cauza acestuia copacii se înclină formând „pădurile bete”;
– Deplasările de teren realizate prin participarea apei ca rol de lubrefiant au efecte mult mai puternice în peisaj. Fenomenul are amploare mai mare pe rocile marnoase și argiloase și se pot forma sub următoarele forme: curgeri noroioase, solifluxiune și alunecări de teren. La noi în țară, termenul de alunecare de teren coexistă cu o serie de sinonime care-i definesc, în limbaj popular mecanismul (fugitură, ruptură) sau formele rezultate (fărâmituri, hârtop, iuzi, glimee, țiglăi, copârșaie, gruieți etc). După profunzimea acestora există alunecări în brazdă, alunecări lenticulare, alunecări în pseudoterase și alunecări în movile. Acestea din urmă au profunzimea cea mai mare și au un impact deosebit asupra peisajului și dezvoltării unei localități.
Pe suprafața zonei studiate există alunecări în movile dezvoltate în estul și nordul acesteia, care constituie un factor restrictiv deosebit în dezvoltarea teritorială a localității Saschiz din cauza reliefului format dar și din în urma îngustării văii Scroafei de către corpurile de alunecare.
2. Localitatea Saschiz
2.1. Așezare și limite
Localitatea Saschiz este localizată în Podișul Vânători, o subdivizune a Podișului Hârtibaci, în sud – estul județului Mureș, la 22 kilometri de localitatea Sighișoara și 75 kilometri de orașul Mureș, de care este legată de drumul european E60, care trece prin mijlocul satului.
Se învecinează cu comuna Vânători, la nord, Apold, la vest și Bunești, la sud. Din punct de vedere administrativ, localitatea Saschiz este reședința comunei Saschiz, din care mai fac parte localitățile Mihai Viteazu și Cloașterf.
Coordonatele matematice care delimitează localitatea sunt paralelele de 450 43’ 21”- 460 12’ 14” latitudine nordică și meridianele de 230 39’ 28” – 250 46’ 32” longitudine estică.
Fig.1. Încadrarea localității Saschiz în teritoriul României (Sursa ARHI GRAFSRL)
Localitatea se desfășoară de-a lungul Văii Scroafa, care străbate satul de la sud spre nord, vărsându-se în Târnava Mare. Între punctul cel mai nordic și cel mai sudic teritoriul satului se întinde pe o distanță de circa 11 kilometri, iar de la vest la est pe circa 10,5 kilometri. Suprafața localității este de 9821 hectare, din care 9629 hectare reprezintă extravilanul, iar 192 hectare intravilanul. Cu această suprafață se încadrează printre localitățile rurale mari, chiar dacă deține doar 1,51 % din întregul județ.
Din punct de vedere administrativ satul formează cu alte două localități rurale, Cloașterf și Mihai Viteazu comuna Saschiz, care a primit denumirea celui mai mare și mai important sat dintre cele trei, ce polarizează activitatea întregii comune.
2.2. Istoricul și cronologia localității Saschiz
Teritoriul Saschizului a fos locuit încă din preistorie. Urmele unei așezări omenești aparținând Culturii Coțofeni au fos descoperite în locul numit Cetatea Uriașilor, fiind reprezentate de ceramica cu decoruri incizate. Așezarea descoperită a avut locuințe de suprafață sau semiadâncite (bordeie), cu un inventar bogat. Alte urme ale locuirii acestui teritoriu au fost descoperite în centrul localității, găsindu-se la o adâncime de patru metri un engolpion, fiind datat între secolele IX – XIII.
Denumirea localității provine din dialectul secuiesc, în care cuvântul „kiz” înseamnă mână, însă cu sensul de apărare. Primul document care pomenește localitatea Saschiz a fost un act din anul 1309, când se pomenește de localitatea Kyzd într-un proces de zeciuială pe care l-au intentat mai mulți decani sași împotriva episcopului de Alba-Iulia. Printre acești decani se găsea și Bertoldus decanus de Kyzd. Din document rezultă că Saschizul era centrul capittului cu același nume. Procesul de transformare al denumirii localității este continuat de către populația germană care a adaugat denumirii și numele Kapitel (Kizder Kapitel), care desemna capitala districtului din care făceau parte localităților înconjurătoare. Ulterior denumirea va fi Szasz-Kezd și apoi cea actuală.
După cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară localitatea a fost întemeiată de secui, care asigurau paza drumului de comunicație ce trecea din valea Târnavei Mari în valea Oltului. Se presupune că întemeierea a vut loc între anii 1150 – 1200. Prezența secuilor la Saschiz (Keisd) este însă atestată de faptul că în 1264 regii Stefan al V-lea și Ladislau al IV-lea ordonă deplasarea ultimilor secui din Keisd în scaunul Arieș. Este însă foarte probabil ca mult timp în așezare să fi existat două nuclee de locuire, unul secuiesc, altul săsesc. Existența pe Szekelerstrasse la numărul 35 a unui osuar și a urmelor unei construcții circulare, ce pare că ar fi fost modificată la începutul secolului XV dar ar fi căzut în ruină înainte de mijlocul secolului XIX ar veni în sprijinul acestei ipoteze.
După Diploma regelui Andrei al II-lea din 1224 locul secuilor a fost luat de sași. Aceștia au sosit în sudul Transilvaniei din zona văii Rinului. După așezarea lor, fiind cunoscută organizarea comunităților săsește, au început realizarea unor construcții de o deosebită importanță militară, culturală și religioasă, care în zilele noastre se constituie în obiective turistice deosebite.
Comunitatea săsească a fost organizată în bresle, dintre acestea amintim breslele olarilor, pantofarilor, dogarilor, blănarilor, rotarilor și tâmplarilor. Dintre aceste bresle s-au remarcat breasla olarilor prin ceramica frumoasă și de bună calitate, reprezentate de: oale, vase, căni, vetre „Luther” din teracotă în albastru cu flori și alte ornamente în alb sau albe cu flori și ornamente albastre. Existența acestor bresle și calitatea produselor realizate de meșterii saschizeni au determinat o dezvoltare economică a localității, care a devenit centrul districtului din care faceu parte localitățile: Sighișoara, Șaeș, Vânători, Criț, Mesendorf, Cloașterf, Bunești, Roadeș, Archita, Beia, Daia, Paloș, Apold, Hendorf, Netuș, Fișer, Mihai Viteazu, Vulcan. Până la mijlocul secolului XV – lea Saschizul a avut o poziție prioritară față de Sighișoara, după care și-a pierdut influența și s-a subordonat acesteia din punct de vedere administrativ și juridic.
Fig. 2. Centrul Saschizului văzut de pe Dealul Cetății
După așezarea sașilor, dat fiind și poziția strategică a localității, aceștia au început ridicarea unei fortificații, care în vremuri de restriște îi adăposteau și pe locuitorii din satele înconjurătoare. La ridicarea ei au cotribuit șapte localități care aveau drepturi egale cu privire la adăpostirea înăuntrul zidurilor ei în caz de primejdie: Saschiz, Archita, Cloașterf, Criț, Daia, Adamsdorf și Diawaldia. Cetatea ocupa o poziție strategică favorabilă, fiind posibilă atât supravegherea vechiului drum roman care lega Țara Bârsei de zona Târnavelor cât și drumurile care duceau spre secuime ori spre Daia. Accesul spre cetate se făcea urcând versantul dinspre sat ( estic ), iar versantul vestic este aproape vertical.
Pe o piatră aflată în zidul din partea nord – vestică a cetății este înscris anul 1347, anul în care se presupune că a început construirea cetății. Cetatea a fost înconjurată de două ziduri de apărare, fiind încă vizibil urmele zidului exterior de apărare și ale casei păzitorului, aceasta din urmă fiind dărâmată în anul 1945. Zidul interior se păstrează în întregime și este fortificat prin construirea unui număr de șase turnuri:
Turnul paznicului înzestrat cu două tobe mari, un corn, o pâlnie de circa trei metri lungime cu ajutorul căreia putea fi auzit în localitate, precum și cu un clopot, toate fiind destinate semnalării unor eventuale primejdii.
Turnul cu pulbere
Turnul școlii – dovadă a existenței la sași a învățământului obligatoriu încă din Evul mediu
Turnul principelui în care principele Transilvaniei Gabriel Bathory a ținut un consiliu de război.
Turnul preotului care cuprindea locuințele preoților de care preoții din cele șapte comune aveu nevoie în caz de primejdie.
Turnul porției (cu cămară) utilizat până în anul 1916 era destinat păstrării slăninii localnicilor.
Dintre cele șase turnuri, patru au fost construite în colțurile cetății, iar două apărau poarta de intrare. Ca stil arhitectonic cetatea aprține perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic. Acest lucru se observă în aspectul turnurilor, care au avut acoperișul într-o singură apă. Marea curte a cetății adăpostea un heleșteu cu pești, o fântână de 50 metri adâncime din care pornea un gang subteran spre sat și o biserică în centrul ei.
Existența unei așa de puternice cetăți explică faptul că abia în anul 1493 – anul cumplitei invazii turcești în Scaunul Sibiului – s-a început construirea unei biserici fortificate pe micul platou din sudul pieței centrale. În același an voievodul Transilvaniei, Bartholomeu Dragffy, poruncește juzilor și juraților să aresteze orice locuitor care se opune obligației de a contribui la ridicarea bisericii închinate lui Ștefan cel Sfânt. Tot atunci voievodul eliberează Saschizul, pe durata edificării bisericii, de participarea la campaniile împotriva turcilor, scutește comuna în ceea ce privește cazarea trupelor și de livrare de provizii pentru trupe. Între anii 1503 – 1507, i se acordă Saschizului mai multe scutiri de impozit, pe deoparte pentru locuitorii nu erau în stare să-l plătească, pe de altă parte din cauza construcției bisericii fortificate. În anul 1507, pentru a-și putea finanța lucrările, biserica primește dreptul de a vinde indulgențe. Comunitatea saschizană a primit ajutor din partea altor localități în vederea terminării bisericii. Astfel în anul 1494 primește din partea „provinciei Sibiu a celor șapte Scaune” o subvenție de 50 de guldeni, iar trei ani mai târziu aceeași provincie acordă 25 de guldeni
Biserica fortificată, terminată în anul 1525, a urmat alteia pe același loc, o basilică romanică, de la care s-au păstrat ca singuri martori două capiteluri cubice ornamentate cu benzi încrucișate și spirale, cu șiruri de puncte și frunze pe colțuri. În afară de această biserică tradiția mai cunoaște alte șase, de la care vine și numele de „șapte biserici”, folosit adesea în loc de Saschiz. Patru dintre ele se pot identifica: în strada Secuilor la numărul 35 a existat un spital cu biserică atestat documentar în 1570, iar peste drum, în marea grădină parohială, s-a găsit urmele primei biserici a localității. Aproape de Valea Scroafei, sub cetate se află vechea mănăstire cu biserica sa, iar în locul numit „Dyrnfeld” (câmp spinos) a existat capela Sfânta Maria, menționată în documentele din 1548 și 1551. Într-un document din anul 1508 este pomenită o capelă îngrijită de fraternitatea calfelor de pantofari din Saschiz.
Figura 3 Turnul bisericii evanghelice
Biserica fortificată este o sală din epoca goticului tardiv, până la boltă o clădire masivă din piatră de carieră. Sala și corul, închis pe trei laturi, sunt înconjurate pe 22 contraforturi, alte două fiind incluse în pereții laterali ai sacristiei din nordul corului. Sacristia poartă două caturi de apărare deasupra bolții sale stelate, ai căror pereți se înalță până la cornișa principală a bisericii. Spre deosebire de construcția în piatră a bisericii, catul de părare este construit numai din cărămidă, începând cu înălțarea contraforturilor treptate în trei retrageri și a arcadelor late întinse între ele, ce susțin parapetul catului de apărare. Scările spiralate în caje cilindrice, ce urcă în colțurile de est ale sălii sprecatul de apărare sunt construite și ele din cărămidă. În spațiul creat între zidul bisericii și arcurile de apărare devansate, se deschid gurile de turnare camuflate în umbra arcurilor. La 1,5 metri deasupra arcurilor defensive, paraperul e traversat de o bârnă de pe care se înalță în continuare două ziduri subțiri paralele, la distanță de 5 centimetri între ele. Distanța dintre cele două ziduri paralele nu are altă explicație decât diminuarea forței de pătrundere a proiectilelor. Cele două ziduri sunt străpunse de 40 de nișe cu metereze în formă găurii de cheie, pentru a căror deservire s-a amenajat un coridor de scânduri la 70 centimetri deasupra găurilor de turnare, susținut de bârne ancorate în parapet.
Figura 4 Interiorul bisericii evanghelice
Turnul sacristiei este cuprins în sistemul defensiv, având metereze și un coridor ca și sala, de care este despărțit printr-un perete subțire în care se afla o mică intrare. Primul cat al sacristiei, deasupra boltei stelate, avea două ferestre mici în nord și est iar în vest o ușă, toate aceste deschideri fiind ulterior îngustate la dimensiunea unor metereze. Deci acest prim etaj deasupra săcristiei a fost locuibil. Turnul poartă un acoperiș în șa cu o pantă oblică spre nord, unit în sud cu acoperișul catului de apărare. Acest acoperiș unic al bisericii se înalșă la 16 metri deasupra catului de apărare, stâlpii verticali de susținere a șarpantei fiind întăriți cu câte trei stâlpi diagonali. Cu excepția turnului de deasupra săcristiei, biserica este înconjurată de o cornișă cu cavetă în partea inferioară, trecând deasupra arcurilor defensive.
Din formele de boltire originale ale bisericii s-a păstrat doar bolta stelară a sacristiei și o boltă cu penetrații deasupra bolții estice a corului. În 1878 – 1879, bolta corului a fost înlocuită cu un semicilindru cu penetrații, sala primind aceeași boltă, dar împodobită cu o rețea de nervuri dispuse în paralelograme, nervurile sprijinindu-se pe console ce au înlocuit vechii pilaștri. Bolta sălii a mai fost restaurată în 1962, fiecare nervură fiind legată cu benzi metalice de spinarea ei.
Tribuna orgii, susținută de trei arcade semicirculare, a fost construită în vestul sălii în anul 1788, când s-a instalat noua orgă. Cea veche se aflase deasupra altarului, accesibilă printr-o ușă în peretele estic al corului, zidită după mutarea orgii.
Demne de menționat sunt lespezile din gresie sculptată, ca cea a preotului Contradus, din 1572, așezată în spatele altarului, este ormanentată cu o inscripție executată în majuscule ce-i formează chenarul, deosebit de frumos realizat. Lespedea preotului Martin Roselerus, din 1650, atribuită, după capetele de îngeri din colțurile portretului, sculptorului transilvănean Elias Nicolai.
Puternicul turn de apărare, totodată clopotniță a cetății, se înalță la 10 metri distanță de sacristie, dominând piața. Zidurile sale, groase la bază de 3 metri, au laturile lungi de 11,6 metri. Până la coroana gurilor de turnare, turnul e construit din piatră. Intrarea îngustă de 1,14 metri în sud, deschide lateral o scară de 62 centimetri ce urcă prin grosimea zidului apusean spre catul al doilea. Aici se desprind în cei patru pereți, nișe largi de tragere, cărora le corespund în exterior deschideri înalte și înguste de 16 centimetri. Fiecare perete este străpuns oblic de găuri cu diametrul de 15 – 20 centimetri în care pătrundeau țevile de pușcă. Platformele caturilor nu mai păstrează distanța inițială dintre ele. Ele sunt legate prin scări de lemn, iar zidăria din piatră încetează la înălțimea gurilor de turnare ce înconjoară turnul, ultimele două caturi fiind construite din cărămidă.
În anul 1677, după ridicarea turnului cu ceas din Sighișoara, turnul din Saschiz a fost transformat în clopotniță, primind același coif decorativ ca și vecinul său sighișorean. În 1714 acoperișul a ars, clopotele s-au topit, iar ceasul a fost distrus. În 1771 s-a reconstruit coiful turnului, care în 1791 a fost din nou nimicit de flăcări, iar în 1830 coiful turnului a primit forma actuală.
Biserica și turnul au fost înconjurate de un puternic zid de apărare, a cărui traseu a putut fi fragmentar depistat, prin cercetări arheologice. Traseul incintei a corespuns aproximativ zidului scund ce împrejmuiește azi curtea bisericii.
Biserica, declarată monument istoric, a fost renovată în anii 1649, 1733, 1848 și 1978 – 1979. Orga și altarul au fost instalate în anul 1735, orga fiind reparată și mărită în anul 1878. Casa parohială, clădită în anul 1800 a fost renovată în anul 1909. În anul 1840, saschizenii construiesc în incinta curții parohiale o „casă de cereale”, devenită școală în 1869. În anul 1908, în urma reconstruirii, cârciuma comunală în care era și locuința medicului, s-a transformat în școală cu predare în limbă germană.
Din punct de vedere al dezvoltării economice, comuna a beneficiat de spital, școală și azil pentru săraci, la începutul secolului XV. Într-un document din anul 1419, regele Sigismund pomenește Saschizul considerându-l oraș, pe care îl declară total independent, dându-i dreptul la justiție și chiar de a stabili, în vederea executării, pedeapsa cu moartea. Acest document va fi utilizat 200 de ani mai târziu, când Sighișoara, în scopul extinderii influenței sale, cere Saschizului să intre sub jurisdicția ei. Divergențele se prelungesc până în anul 1678, când organizația politică supremă a sașilor, „Universitatea Națională”, anulează „independența totală” a Saschizului, acesta subordomându-se administrativ Sighișoarei, rămânând doar cu dreptul de jurisdicție locală.
Figura 5 Poarta cetății aflată în ruină
După bătălia de la Mohacs din 1526 Ungaria a fost transormată în pașalâc, moment în care diferențele dintre clasele sociale s-a adâncit. Foarte mulți țărani români și sași devin iobagi. Rivalitatea dintre Sighișoara și Saschiz a fost de lungă durată și a dat naștere unor conflicte chiar violente. Astfel în anul 1673, țăranii români și sași din Saschiz, conduși de S. Fabricius, protestează împotriva asupririi exercitate de patriciatul din Sighișoara. Cu toate acestea proprietatea feudală nu era dominantă, majoritatea populației fiind formată din țărani liberi. Posesiunile obștești erau formate din pășuni, păduri, ghindărit, fânețe, ape curgătoare și iazuri, mori, joagăre cârciumi etc.
Greu de suportat pentru comună au fost cheltuielile solicitate de luptele care au avut loc între regi și principe pentru stăpânirea Ardealului, precum și pentru apărarea împotriva turcilor. Documentele menționează prezența trupelor turcești în anul 1658 pe teritoriul comunei, precum și suma de 36561 florini pe care populația locală a fost nevoită să o adune în vederea asigurării cazării trupelor împărătești în anul 1602.
Între momentele grele ale istoriei locale sunt amintite și dezastrele naturale. Astfel în anii 1668 și 1852, apele pârâului Scroafa s-au umflat atât de tare încât au pricinuit pagube mari pe câmp și în localitate. Ultima inundație a distrus 22 de case și piața centrală. Incendiile din 1714 și 1791 au devastat așezarea, lăsând în urmă morți și cenușă.
Figura 6 Vechimea fondului construit din Saschiz
(Sursa ARHI GRAF SRL)
Dezvoltarea localității de-a lungul timpului se poate realiza și prin urmărirea suprafeței intravilanului. Dacă în secolul XII clădirile ocupau platoul din centrul actual al Saschizului, vatra satului s-a mărit rapid până în secolul XVIII (Figura 6).
Un mare imbold economic este dat de stabilirea unui grup de sași în localitate în jurul anului 1700. Aceștea proveneu din zona orașului Alba Iulia și fiind persecutați de autoritățile din acea zonă s-au mutat în Saschiz, aducând cu ei meșteșugul ceramicii. În scurtă vreme numărul meșteșugarilor olari a crescut, iar guvernatorul Transilvaniei a acordat privilegiul exclusiv localității Saschiz de a produce ceramică de culoare albastră. Se produceau vase de diferite forme, pictate în albastru pe fond alb într-o gamă variată de motive. Foarte apreciată a ajuns ceramica pentru sobele de teracotă. Piese de ceramică realizată în Saschiz se mai găsesc în diferite muzee din Făgăraș și Sibiu și la Castelul Bran. Ultimul meșter al olăritului a emigrat în Germania în anul 1992.
Figura 7 Ceramică specifică Saschizului
Din punct de vedere demografic populația Saschizului a crescut continuu, dar a avut și perioade de declin. Astfel în urma epidemiilor de ciumă din secolul XVI au dispărut un mare număr de locuitori, care au fost înlocuiți cu români începând cu secolul XVII datorită nevoii de brațe de muncă. O parte dintre aceștia au fost iobagi dar au existat și țărani liberi. Repartiția terenurilor agricole în jurul localității s-a făcut pe criterii etnice. Astfel cele mai bune terenuri aparțineau sașilor iar terenurile românilor erau mai rele și mai departe de localitate. Numărul etnicilor români a crescut până aproape de o mie, existând 925 de români în anul 1821 când s-a început construirea bisericii ortodoxe din Saschiz.
Până târziu, spre sfârșitul secolului XIX, sașii înstăriți aveau servitori români și țigani. Situația economică a populației românești s-a îmbunătățit la începutul secolului XX când serii de români au plecat să muncească în Statele Unite ale Americii. Cea mai mare parte din câștigurile realizate au fost investite prin cumpărarea unor loturi de pământ, această formă de dezvoltare economică fiind specifică în întreaga Transilvanie.
În timpul Primului Război Mondial au fost înrolate mai multe persoane din Saschiz, care au luptat în armata austro–ungară. Deși nu au avut loc lupte pe teritoriul localității, a existat un soldat care și-a pierdut viața în Saschiz. Este vorba despre soldatul Constantin Constantinescu, care aflându-se înrolat în armata română ce a pătruns în Transilvania, a fost omorât în anul de 1916 de către avangarda armatei austro-ungare.
Perioada Interbelică marchează o creștere demografică a populației românești din Saschiz, dar și pătrunderea etnicilor romi. Cu toate acestea sașii au reprezentat majoritatea populației din localitate, lucru care s-a păstrat până la începutul anilor 90, când marea majoritate au migrat în Germania. Numărul mare de români din Saschiz a impus construirea unei școli românești, care s-a realizat între anii 1936 – 1938.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au existat ostași ai armatei române încorporați din Saschiz. Din păcate au fost și situații în care dintre aceștia au murit sau au fost declarați dispăruți pe front, rămânând în urma lor văduve și orfani.
Anul 1945 marchează un eveniment nefericit pentru cetatea din Saschiz și pentru patrimoniul cultural și istoric al zonei studiate. În acel an, ultimul paznic al ceteții a fost nevoit să-și abandoneze postul, iar cetatea a fost supusă jafului și vandalizării. Au fost distruse poarta de intrare, locuința paznicului, fântâna din cetate. Astfel, dintr-un monument cu o importanță deosebită din punct de vedere istoric și arhitectonic, cetatea a ajuns în starea de ruină. Încercările de punere în evidență a importanței acesteia s-au realizat după anul 2000, când a fost defrișat versantul dinspre localitate, însă lucrări de reparații și consolidare a zidurilor întârzie să apară.
Figura 8 Evoluția numărului de locuitori pe naționalități
(Sursa Primăria Saschiz)
Tot în anul 1945 a avut loc o reâmpărțire a pământului din moșia satului, a doua împărțire în decurs de 23 de ani. Reforma agrară realizată în timpul guvernului condus de Petru Groza și-a prupus să acorde suprafețe de pământ în funcție de anumite criterii, dar în deprimentul foștilor proprietari care și-au pierdut proprietățile. Primii noi proprietari de pământuri au fost veteranii de război, văduvele de război și urmașii soldaților morți sau dispăruți. Toată această reâmpărțire a terenului agricol a noscut tensiuni între noii și vechii proprietari. De remarcat este faptul că sașii care au luptat în armata română au rămas cu terenurile neconfiscate.
Evoluția populației din punct de vedere al repartiției pe naționalități a urmat același tipar ca în orice localitate cu etnici germani din Transilvania. Dacă în deceniile șapte și opt fenomenul de migrare exista la cote mici, la începutul deceniului nouă fenomenul a avut o amploare deosebită. Dacă în 1966 existau 2308 sași, numărul acestora a juns la 86 în anul 2002. Locul sașilor a fost luat de români și țigani, care au „moștenit” patrimoniul lăsat în urmă de sași.
Începutul mileniului III a găsit localitatea Saschiz cu o economie predominant agricolă, de multe ori de subzistență, fără o rețea de apă curentă și canalizare. Venitul mediu pe cap de locuitor este de aproximativ 350 RON, iar 80 % dintre populația activă este asistată social.
Perspectivele de dezvoltare satului țin de modelele oferite de Fundația Adept și sunt orientate pe dezvoltarea agriculturii și valorificarea patrimoniului istoric și cultural al Saschizului.
3. Morfologia spațiului rural al localității Saschiz
3.1. Premise ale modelării geomorfologige
3.1.1. Premise litologice și tectonice
Arealul studiat se încrează, așa cum am arătat anterior, în Depresiunea Transilvaniei cu care are o evoluție geologică și paleogeomorfologică comună. Depresiunea Transilvaniei a început să se schițeze la sfârșitul Cretacicului, s-a individualizat în Miocen, limitele sale geologige s-au definitivat în Pliocenul superior, iar configurația goegrafică în Pleistocen, prin ridicarea puternică a blocurilor din ramă. Ea a devenit astfel o unitate structurală bine individualizată, ce s-a format prin scufundarea unor blocuri cristalino-mezozoice.
Arealul satului Saschiz se suprapune depozitelor pliocene într-o arie compactă până la Valea Scroafei, nu se extinde și la vest de aceasta, deoarece fiind mai ridicată, marginea estică a Podișului Hârtibaciului a suferit un proces mai accentuat de eroziune și astfel Pliocenul s-a păstrat numai în petice, la suprafață apărând Sarmațianul. În Valea Scroafei acoperișul de Pliocen a fost îndepărtat.
Cele mai vechi depozite care apar la zi în cuprinsul teritoriului studiat aparțin Sarmațianului. Coloana stratigrafică cuprinde orizontul dintre Tuful de Sărmășel și Tuful de Urca, care este format predominant din marne cu intercalații de nisipuri (unele gazeifere).
Orizontul care s-a format peste Tuful de Sărmășel are o grosime de peste 450 de metri, fiind format din alternanțe de marne și nisipuri.
Tuful de Bazna se intercalează la partea superioară a acestui orizont și are o grosime redusă, care coboară uneori la 5-10 centimetri. Acest tuf este totuși important deoarece constituie reperul pentru limita dintre Sarmațian și Panonian. Imediat sub Tuful de Bazna se găsește un nivel subțire, de câteva zeci de centimetri, format din calcare dolomitice care fac și mai caracteristic acest reper litologic pentru fixarea limitei dintre cele două etaje.
La circa 80 de metri sub Tuful de Bazna se mai intercalează, în orizontul superior al Sarmațianului, încă un nivel de tufuri dacitice, cunoscute sub numele de „Tufuri sarmatice superioare”.
Orizonturile nisipoase din întregul Sarmațian, atunci când se găsesc cuprinse în bolțile domurilor, sunt puternic impregnate cu gaz metan.
Litologia acestor depozite este considerată monotonă, constând din pachete groase din argilă marnoasă, între care se intercalează mai multe strate de nisipuri cu grosimi variabile.
Peste Tuful de Bazna se dezvoltă pe areale restrânse (la est de zona alunecărilor, Dealul Pietros) depozite panoniene (Pliocen neorizontat). Grosimea lor medie este de 600 metri după A. Vancea. După I.P. Voitești, Panonianul are în bază o puternică serie de nisipuri cu concrețiuni și cu intercalații slabe de marne. Această serie stă peste Tuful de Bazna și este acoperită de o intercalație de tuf andezitic numit „Tuful de Sighișoara”. Peste acest tuf se dispune alt orizont format din marne cenușii-vineții nefosilifere, care trec la partea superioară la o marnă calcaroasă cenușie. Peste acest orizont se așează un alt orizont de tufuri andezitice, căruia îi urmează nisipuri gălbui, micacee și la partea superioară marne nisipoase. Observațiile au fost făcute în deschiderile din anul 1963, executate cu prilejul asfaltării și modernizării șoselei Târgu Mureș – Brașov.
3.1.2. Premise climatice
Clima reprezintă unul dintre componenții geografici de o covârșitoare însemnătate pentru explicarea și înțelegerea diferitelor fenomene și aspecte naturale.
Factorii naturali: clima, hidrografia, solurile și vegetația sunt analizați prin prisma corelației lor cu relieful, dar și în interdependență reciprocă. Cunoașterea acestora este esențială în analiza proceselor și sistemelor morfologice actuale, dar mai ales în rezolvarea problemelor de ordin practic – aplicativ.
Priviți în ansamblu, toți acești factori naturali concură și se înscriu în fondul general al reliefului de podiș, respectiv de dealuri și depresiuni intracolinare de contact, constituind elemente morfoclimatice de prim ordin în diferențierea apelor de suprafață și subterane, solurilor, vegetației, modul de utilizare al terenurilor, economiei etc.
Caracteristicile climatice ale regiunii luate în studiu rezultă din strânsa întrepătrundere și interacțiune a factorilor genetici: cosmici, radiativi, dinamici și geografici. Aceste caracteristici climatice sunt determinate de poziția localității în inima țării, fiind favorizată și de prezența arcului carpatic care oferă adăpost față de masele de aer nord – estice și estice.
Pe de altă parte, marile sisteme barice care acționează în Europa: anticiclonul Azorelor, anticiclonul Siberian, ciclonul Islandez, ciclonii mediteraneeni, cărora li se alătură cu importanță redusă alți centri barici, determină întreaga circulație a maselor de aer deasupra țării noastre ce se răsfrânge prin influență directă sau indirectă asupra elementelor climatice ce caracterizează perimetrul Saschizului.
Ținând cont de toate acestea apreciem că teritoriul localității studiate se încadrează în tipul general de climă temperat – continentală de tranziție, specific țării noastre, respectiv într-un topoclimat de deal, de adăpost cu nuanță oceanică (Al. Roșu, 1980).
Morfologia arealului studiat a determinat acest regim de topoclimat influențat de masele de aer umede din vest și nord – vest cu tentă răcoroasă resimțită și în timpul verilor care influențează de altfel și maximum de precipitații. Iernile sunt reci cu precipitații moderate, dominate de staționarea maselor de aer din nord – vest (anticiclonul scandinav), care conduc la coborârea temperaturilor sub 00C. Anotimpurile de tranziție sunt în general decalate față de sudul țării cu circa 12 – 14 zile, respectiv o primăvară mai întârziată și o toamnă mai scurtă.
Pentru caracterizarea climatică s-au folosit datele înregistrate la stația hidrologică Sighișoara.
Factorii genetici ai climei
Factorii radiativi
Radiația solară este sursa energetică de bază a complexului de procese interdependente, geofizice, fizice și biogeografice. Radiația solară ajunge la suprafața activă a Terrei sub formă de radiație solară directă sau radiație solară difuză.
Radiația solară directă variază, ca valoare, diurn sau anual datorită factorilor cosmici și fizico – geografici, depinde de unghiul de înălțime al soarelui, opacitatea atmosferei și de unghiul sub care radiația este recepționată. Astfel valoarea medie este de 0,70 cal/cm2/min.
Radiația difuză depinde de unghiul de înălțime a soarelui deasupra orizontului, de opacitatea atmosferei și de nebulozitate. Ea se intensifică în cazul creșterii opacității atmosferei, valorile maxime înregistrându-se primăvara și vara, când cerul este acoperit de nori.
Radiația totală este constituită din suma radiației directe și a celei difuze, măsurate pe unitatea de suprafață orizontală. Valoarea radiației globale, în cursul unui an, în regiunea studiată și împrezurimile sale, este în medie de 116,5 kcal/cm2/an (Geografia României, vol. I, 1983).
Factorii dinamici
Caracteristicile climatice generale și locale sunt date pe de o parte de poziția centrală a localității Saschiz, sub influența maselor de aer din vest, oceanice atenuate, cu un climat umed și moderat termic, iar pe de altă parte de prezența arcului carpatic din relativa apropiere, ce se constituie într-un baraj natural împotriva influențelor de ariditate din est și nord – est.
Circulația atmosferică, în timpul anului, este determinată de anumite sisteme barice cu influență resimțită în vestul, centrul și nordul continentului.
Anticiclonul azoric persistă în tot cursul anului deasupra Oceanului Atlantic, între 200-400 latitudine nordică. Este de origine dinamică, energia care îl alimentează constând din aerul cald subtropical, care pătrunde până la latitudinile acestuia prin păturile de mijloc ale atmosferei. Vara, acesta are o poziție mai nordică, prezentând pulsații până în Scandinavia și spre est deasupra Mării Mediterane. Atunci când circulația atmosferică se află sub influența sa, vara este un timp stabil, senin și foarte cald, ceea ce explică temperaturile ridicate peste media cotidiană, de până la 280-310C. Iarna, influența sa se resimte prin timp senin și foarte rece, când au loc și răciri radiative intense prin apariția norilor stratiformi cu plafonul foarte jos din care pot cădea ninsori slabe.
Ciclonul islandez se formează pe frontul polar în nordul Oceanului Atlantic, în sud – vestul Islandei sau migrează către această regiune dinspre marile polare. El este generat și activat de curenții reci polari și cu toate că acționează în tot cuprinsul anului, nu are o prezență zilnică. Acțiunea sa este strâns corelată cu cea a anticiclonului azoric, într-o reciprocitate inversă. Astfel el este foarte extins și activ iarna când produce și precipitații mai bogate.
Schimbările bruște și importante ale vremii (înghețurile târzii și timpurii) sunte rezultatul acțiunii altor centrii barici: anticiclonul scandinav și anticiclonul groenlandez (Geografia României, vol I. 1983).
Centrii barici determină condițiile sinoptice concrete, precum și procesele de advecție ale maselor de aer, modificând mecanismul variabil și foarte complex al circulației atmosferei. Asupra tuturor acestora se manifestă influența Carpaților, care modifică dezvoltarea proceselor atmosferice, schimbă traiectoriile ciclonilor, deformează fronturile, produce diferențieri ale aspectului vremii. (Rodica Stoian, 1972, N. I. Bordei, 1972).
Factorii geografici
Sursa principală de transformare a energiei solare radiante în căldură, de umezire a aerului și deci care contribuie la transformarea maselor de aer în deplasarea lor, o constituie suprafața solului. În cazul teritoriului nostru, natura complexă și variată a peisajului geografic respectiv se reflectă în mod evident în climat.
Relieful, prin prezența Carpaților, cu altitudini ridicate și orientarea pe care o au față de principalele sisteme barice, are o influență hotărâtoare asupra distribuției maselor de aer și a mersului vremii. În plus dispunerea concentrică altitudinală a marilor categorii de forme de relief a dus la etajarea climatului. Pentru diferitele tipuri de climat local, relieful contribuie de asemenea la formarea acestora, mai ales în cajul depresiunilor, care favorizează acumularea și reținerea aerului dens prin orientarea culmilor și a pantelor, gradul de fragmentare etc.
Avându-se în vedere că zona studiată se află la adăpostul Arcului Carpatic și este caracterizată de altitudini cuprinse între 380 – 735 metri, clima este moderată (topoclimat de dealuri), cu un grad ridicat de umezeală care se datorează în bună parte circulației atmosferice a maselor de aer din vest și nord – vest.
Vegetația, ca o suprafață activă suplimentară, generează condiții specifice pentru apariția unor microclimate distincte. Astfel datorită arealelor întinse ocupate de pădure, fenomenul de transpirație a plantelor conduce la ridicarea gradului de umiditate a aerului, la atenuarea absorbției în sol a radiației solare, deci este favorizată existența unor temperaturi mai scăzute vara și mai ridicate iarna, modificarea și atenuarea regimului vânturilor etc.
Solurile acționează în special prin capacitatea lor de reflectare a razelor solare (albedoul), datorită culorii.
Carcteristicile elementelor climatice
Pentru caracterizarea climatică a teritoriului luat în studiu s-au folosit date obținute de la stația meteorologică Sighișoara, pe o perioadă îndelungată (1900 – 2009) și de la arhivele Consiliului Popular Saschiz.
Temperatura aerului
Acest element meteorologic este unul din cele mai importante, a cărei variație se resimte pregnant în distribuția celorlalte elemente, dintre care amintim: presiunea atmosferică, umiditatea aerului și circulația maselor de aer.
Ca urmare a numeroșilor agenți ( latitudine, altitudine, natura suprafeței terestre, nebulozitate etc) care determină răcirea și încălzirea atmosferei, temperatura aerului nu este o mărime constantă, ci se manifestă sub forma unor variații diurne, anuale sau accidentale. Din studierea temperaturilor reiese faptul că temperatura medie pe întreaga zonă este cuprinsă între 80 – 90 C, respectiv de 8,20 C (vezi tabelul nr. 1), cea mai mare medie anuală s-a înregistrat în 1963 de 10,10C, iar cea mai mică în 1942 de 6,30C. Așa cum se poate observa luna ianuarie are media lunară cu temperatura cea mai scăzută și anume -4,10C, iar temperatura cea mai ridicată îi corespunde lunii iulie: 18,30C.
Tabelul 1
Temperaturile medii lunare multianuale
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Amplitudinea medie anuală este de 22,40C, indicând un caracter moderat al climei temperat continentale.
În ceea ce privește numărul zilelor cu temperaturi pozitive, acesta este de 286, iar cele cu temperaturi sub 00C sunt de 79. Cele mai multe zile de îngheț fiind repartizate în ordine astfel: ianuarie, februarie, decembrie, martie și noiembrie. Primul îngheț are ca dată medie de instalare 10 – 14 noiembrie, ceea ce avantajează mai ales culturile duble de hamei ce ajung nestingherite la maturitate, iar recoltarea se face în condiții favorabile.
Temperatura solului este determinat de radiația solară, de schimbările calorice permanente dintre aer și sol. În general, temperatura solului urmează ca și temperatura apei sensul de variație a temperaturii aerului, având un maxim în luna iulie și un minim în luna ianuarie. Aceste influențe sunt moderate de grosimea stratului de zăpadă în timpul iernii și de gradul de acoperire cu vegetație, precum și tipul acesteia în timpul verii.
Din studiile agrometeorologice folosite de Fermele 10 și 11 de cultură a hameiului se remarcă faptul că solul are temperaturi lunare negative în perioada de iarnă, decembrie – februarie,
pentru ca apoi temperaturile să crească odată cu cele ale aerului, dar în ritm mai redus până la sfârșitul primăverii, după care le și depășește până în august, după care temperatura solului scade treptat până la valoarea minimă din sezonul de toamnă. Durata înghețului în sol (79 de zile) și adâncimea lui maximă (40 – 50 cm) sunt legate de fenomenele climatice de iarnă.
Figura 9:
Graficul temperaturii medii anuale în regiunea Sighișoara
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Umiditatea aerului
Umiditatea aerului constituie o caracteristică climatică importantă, cunoașterea distribuției sale în timp fiind de mare utilitate practică, mai ales legat de cultura hameiului, planta ce agrează umiditatea și care constituie cultura specifică a comunie Saschiz.
În contextul lucrării a fos analizat cel mai reprezentativ parametru, umezeala relativă, exprimată prin raportul procenzual dintre cantitatea de vapori existentă în aer și cea maximă corespunzătoare aerului.
Saturarea cu vapori este condiționată de originea maselor de aer ce se deplasează, de temperatura lor, de frecvența precipitațiilor și natura suprafeței subiacente. Astfel minimele de 70 – 71% se înregistrează în aprilie și iulie, iar maximele de 87 – 88% în decembrie și ianuarie.
Tabelul 2
Mediile lunare multianuale ale umezelii relative
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Urmărind variația anuală a umidității relative se constată că începând cu luna ianuarie pe măsură ce temperatura aerului crește, scade umezeala relativă până în luna iulie, când reprezintă 71%. Din august, pe măsură ce aerul se răcește, crește valoarea umezelii în aer, ajungând în decembrie la valoarea de 88%.
Nebulozitatea și durata de strălucire a soarelui
Aceste elemente climatice au consecințe foarte importante, astfel norii care ecranează ziua soarele, iar noaptea suprafața emisivă a pământului, modifică esențial și diferențiat principalele componente ale bilanțului radiativ și caloric al suprafeței active și al stratului de aer din apropierea acesteia.
Norii constituie, în același timp, sursa precipitațiilor atmosferice. Gradul de acoperire cu nori se evaluează în zecimi pe cale vizuală.
În regiunea din jurul stației de la Sighișoara, în care se încadrează și localitatea Saschiz, sub influența ciclonilor oceanici care transportă aerul maritim umed, nebulozitatea medie anuală depășește 5,5 zecimi. Maximul de nebulozitate se produce în luna decembrie, de 7,5 zecimi, iar minimul de 4,6 zecimi în luna septembrie.
Frecvența zilelor cu cer senin și acoperit completează regimul nebulozității. Astfel numărul mediu anual al zilelor cu cer senin se diferențiază, fiind invers proporțional cu nebulozitatea, iar numărul anual cu cer acoperit este direct proporțional cu valoarea nebulozității totale.
Regimul anual al duratei de strălucire a soarelui se află în strânsă corelație cu regimul și distribuția nebulozității. Cunoașterea acestui parametru climatic are importanță practică – aplicativă în studierea unor procese biologice cum ar fi fotosinteza, transpirația și dezvoltarea plantelor, având o largă aplicabilitate în agricultură. Durata medie de srălucire a soarelui este în jur de 1900 de ore. Importantă este suma orelor de strălucire a soarelui în perioada de vegetație, sumă ce este de circa 1400 – 1430 de ore. În restul anului, perioada cuprinsă între octombrie și martie, considerat sezonul rece, durata de strălucire este de 500 – 550 ore.
Precipitațiile atmosferice
Ele constituie una din cele mai importante caracteristici ale climei, contrubuind la circuitul apei în natură, fiind interdependente cu temperaturile.
Cercetarea regimului precipitațiilor și a repartiției acestora prezintă interes practic deosebit deoarece apa provenită din ploi și zăpezi constituie rezerva de umezeală a solului, necesară plantelor, iar pe de altă parte cunoașterea condițiilor de cădere a precipitațiilor este necesară în acțiunea de valorificare a apelor, de combaterea eroziunii, pentru calculul normelor de irigații, pentru aplicarea măsurilor agrotehnice diferențiate.
Media mutianuală a precipitațiilor înregistrată de-a lungul anilor este de 642 mm. Repartiția lor în cursul anului este caracterizată printr-o mare neuniformitate. Cantitatea maximă de precipitații se înregistrează în luna iunie, iar cantitățile minime sunt în luna noiembrie și în decembrie.
Urmărind repartiția semestrială a precipitațiilor se constată că în perioada aprilie – septembrie cade cea mai mare cantitate de precipitații, de 430,5 mm, în semestrul rece cade o cantitate de 211,5 mm, ceea ce reprezintă o cantitate înjumătățită față de semestrul cald.
Tabelul 3
Mediile lunare multianuale ale precipitațiilor
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Figura 10:
Graficul repartiției lunare a precipitațiilor
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Regimul precipitațiilor este caracterizat și prin mari fluctuații în timp ale cantităților respective. Astfel se remarcă decenii secetoase: 1946 – 1955, 1955 – 1965 și decenii ploioase 1966 – 1975.
Cantitățile anuale extreme ale precipitațiilor sunt foarte deosebite de cele multianuale, datorită frecvenței și intensității mari a diferitelor procese frontale care s-au dezvoltat. Cea mai mare cantitate anuală de precipitații s-a înregistrat în anul 1974, fiind de 745,6 mm, aspect care nu se confundă cu anii viiturilor mari, de moment, care au produs inundații catastrofale în județ, cauzate de un complex de factori meteorologici întruniți într-o anumită perioadă de timp, în anii 1970 și 1975.
Cea mai mică cantitate de precipitații s-a înregistrat în anul 1946 și a fost de 443,7 mm, ceea ce pentru un an secetos ca acela nu înseamnă chiar foarte puțin, având în vedere că în sudul țării s-au înregistrat cantități mult mai mici, ce variau în jurul cantității de 250 mm.
Referitor la cantitățile lunare extreme pe anotimpuri se constată că iarna cantitățile cele mai mici au căzut în ianuarie 1942 și anume de 13 mm. Cele mai mici cantități căzute primăvara s-au înregistrat în martie 1913, respectiv 19 mm, pentru vară cele mai reduse precipitații au căzut în august 1925, de 26,3mm, iar pentru toamnă în noiembrie 1965, de 12,8 mm. Există ani în care luni de zile nu a căzut nici o formă de prcipitații: februarie 1922, martie 1946, august 1927, octombrie 1965 (O. Bogdan, 1980).
În ceea ce privește durata și intensitatea precipitațiilor, localitatea studiată se află într-o regiune în care ploile durează între 150 – 170 minute, intensitatea fiind de 0,03 litri/minut. Numărul anual mediu al zilelor cu precipitații este de 121 – 128, din care 30 de zile sunt cu ninsoare.
În periada rece a anului o parte din precipitații cad sub formă de ninsoare. Acest fenomen este posibil numai dacă temperatura stratului de aer cuprins între baza norilor și suprafața pământului este negativă. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este de 29,3, frecvența cea mai mare având-o luna ianuarie, cu 10,1 zile.
Tabelul 4
Numărul zilelor cu ninsoare
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
Durata medie a intervalului anual în care se menține stratul de zăpadă este de 86 de zile. Grosimea stratului de zăpadă este neuniform, în regiunile mai adăpostite, la baza versantului ajunge uneori la 80 cm, pe când în arealul deschis din jurul perimetrului construit, pe suprafețele aferente fermelor ajunge la 20 – 40 cm grosime. Stratul de zăpadă se formează din a doua decadă a lunii decembrie, iar data medie a ultimului strat este situată la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie.
Presiunea atmosferică și regimul eolian
Ele constituie elemente climatice esențiale în circulația maselor de aer.
Media anuală a presiunii atmosferice în zonă are valoarea de 955 mb. Iarna, sub influența centrilor barici din vestul continentului se înregistrează valori ale presiunii de 959 mh. Cele mai scăzute valori medii se produc în iulie, la începutul lunii, respectiv de 950 mb.
În decurs de 24 de ore apar două maxime și două minime. Maximum principal se produce în jurul orei 9, iar cel secundar în jurul orei 22. Minimul principal are loc între orele 15 – 17, iar cel secundar între orele 4 – 5.
Cea mai ridicată valoare apresiunii s-a înregistrat în ziua de 24 ianuarie 1907, ea fiind de 999 mb, iar cea mai mică la 8 iunie 1912, fiind de 921 mb.
Regimul eolian este determint în primul rând de caracterul, succesiunea și frecvența sistemelor barice și proceselor circulației atmosferice, dar și de factorii locali fizico – geografice.
În regiunea studiată sunt predominante vânturile din sectorul nord – vestic, ca în toată Depresiunea Transilvaniei, cu viteze cuprinse între 1,3 – 1,5 m/s. De asemenea cu intensități și frecvențe mijlocii se încadrează vânturile din sectorul vestic care sunt cuprinse în aceleași limite de viteză. Cele mai puțin pregnante și cu vitezele cele mai mici sunt vânturile din sectorul sudic și estic. În ceea ce privește valoarea calmului atmosferic, valoarea multianuală eete de 64,3, ceea ce reprezintă zile fără vânturi sau cu adieri ușoare.
Tabelul 5
Frecvența vânturilor pe direcții
(Sursa datelor: Stația hidrologică Albești)
În acest areal se resimte din nord – est, o ramură a vântului uscat Nemira, care determină scăderea bruscă a temperaturii și viscolirea zăpezii iarna, iar vara este cald și secetos. Nemira reprezintă prelungirea crivățului peste culmea Nemira, spre Depresiunea Transilvaniei, născut sub influența anticiclonului siberian în extensiunea sa asupra Ucrainei, în timp ce în partea estică a Mării Mediterane acționează o zonă depresionară.
Alte fenomene atmosferice, cum ar fi ceața, bruma, chiciura, deși au o fracvență redusă, datorită nuanței moderate a climei din zonă, prezintă totuși un interes practic mai ales în culturile plantelor.
3.1.3. Premise hidrologice
Așa cum se cunoaște, formarea și regimul surselor de apă sunt determinate de condițiile fizico – geografice și geologice. Scurgerea superficială și cea subterană este influențată, în principal, de condițiile climatice, la care se adaugă și alți factori secundari, cum sunt: relieful, structura geologică, solul sau scoarța de alterare, vegetație și activitatea umană.
În zona aflată în studiu, ce aparține localității Saschiz, factorii climatici au un rol determinant, efectul lor asupra apelor de suprafață ajungând la un procentaj ridicat. În cazul apelor subterane scade influența factorilor climatici și în general al celor geografici, odată cu creșterea adâncimii resurselor de apă.
3.1.3.1. Apele subterane
Importanța apelor subterane și a structurilor acvifere caracteristice diferitelor depozite și formațiuni geologice este bine cunoscută, aceasta constând în calitatea ei de sursă de alimentare cu apă potabilă și industrială a întregii vieți economice, inclusiv a celei de pe teritoriul localității Saschiz, a populației și a unităților agricole.
Complexitatea condițiilor de acumulare și circulație a apelor subterane este determinată de morfologie, litologie, tectonică și de relațiile de interdependență cu apele de suprafață; relațiile dintre acești factori generând existența, regimul și calitatea lor.
O condiție esențială pentru existența apelor subterane este prezența unor roci permeabile care să constituie roca magazin sau agviferul, un rol principal în acest sens prezentându-l faciesul litologic format din nisipuri și pietrișuri, dar și condițiile structurale.
După geneză și condițiile hidrogeologice de înmagazinare, apele subterane se diferențiază în freatice și de adâncime.
Apele freatice reprezintă o resursă economică importantă nu numai prin faptul că asigură ape de bună calitate , dar și prin aceea că rezervele exploatate se pot reface ușor prin ciclicitatea regimului hidric.
Ele sunt cantonate în depozitele nisipoase ale Sarmațianului și Pliocenului din zona aflată în studiu, la adâncimi reduse (0,7 – 1 metru) cele mai numeroase, dar și ceva mai coborâte, respectiv la 1 – 3 metri. Aici în aria Sarmațianului, calitatea apelor este mai slabă, mineralizarea putând atinge 1 – 3 grame pe litru, tipul hidrochimic este mixt și duritatea este foarte ridicată. La est de Valea Scroafei, în depozitele de Pliocen, mineralizarea este mai redusă și de tip carbonatat.
Apele de adâncime provin, în general, din apele vadoase și depind de complexitatea alcătuirii geologice a reliefului, precum și de unitățile sale structurale. În întreaga Depresiune a Transilvaniei nu s-au pus în evidență ape de adâncime în formațiunile de fundament și deci nici în teritoriul Saschizului nu se întâlnesc, în schimb ele se individualizează în formațiunile de cuvertură. Astfel în depozitele pliocene și sarmatice au fost semnalate ape potabile (Geografia României, vol. I, 1983).
3.1.3.2. Apele de suprafață
În ultimul deceniu se pun probleme tot mai numeroase și de mare complexitate legate de gospodărirea rațională a apelor de suprafață. Aceste probleme impun o cunoaștere multilaterală a resurselor atât din punc de vedere al caracteristicilor cantitative și calitative, cât și a fondului de date hidrostatice
Cunoașterea aceasta este determinată de necesitatea asigurării unei baze științifice, a dezvoltării și orientării viitoarei politici de gospodărire a apelor în strânsă legătură cu conservarea și protejarea mediului ambiant.
Apele de suprafață din arealul studiat al localității Saschiz sunt reprezentate de ape curgătoare, cu caracter predominant și de ape stătătoare, iazuri, ce nu depășesc 2 hectare luciu de apă.
Rețeaua hidrografică are o repartiție relativ unitară în teritoriul aflat în studiu. Cele mai multe pârâuri au scurgere permanentă pe o direcție generală sud – nord, impusă atât de dispoziția formelor de relief, mai înalte în sud și centru, cât și de existența văii Târnavei Mari în nordul perimetrului studiat; acesta fiind colectorul principal pentru apele curgătoare ce drenează teritoriul localității Saschiz.
Târnava Mare străbate de la est spre vest județul Mureș, pe un sector scurt cuprins între satele Vânători și Daneș, aflate la nord de arealul studiat, are o vale largă, puternic asimetrică pe stânga (I. Ujvari, 1972) unde primește ca afluenți pâraiele Scoafei, Tăul și Cărbunari.
Pârâul Scroafa, cunoscut și sub denumirea de Pârâul Saschizului, este cel mai important afluent de pe partea stângă a Târnavei Mari, în sectorul menționat. Această arteră hidrografică străbate de la sud spre nord zona cercetată, chiar prin centrul acesteia. În apropierea localității Mureni se unește cu pârâul Archita, cel mai mare afluent al acesteia prin lungime și debit, după care se varsă în Târnava Mare în amonte de satul Vânători. Pe teritoriul Saschizului, pârâul Scroafa se desfășoară pe o lungime de peste 12 kilometri.
Valea Scroafei este adâncită cu 200 – 250 de metri față de altitudinile dealurilor printre care curge, în formațiuni ale Pliocenului. Aceasta a fost afectată de alunecările de teren existente, astfel masele alunecate dinspre Dealul Pietros și Dealul Lentei din estul Saschizului au ajuns până în talvegul văii, contribuind la deplasarea ei spre stânga, iar alunecările din vecinătatea Dealului Mestecenilor din sud – vestul satului au deviat-o spre est.
Pârâul Scroafa primește o serie de afluenți cu lungimi reduse, în medie între 2,4 – 4 kilometri, parte dintre ei cu scurgere permanentă, iar alții cu scurgere temporară. De pe partea dreaptă primește afluenții Pârăul Pietros (3,12 kilometri) cu două cursuri temporare (Rora și Mărăcinilor), Pârâul Crețul Pietros (2,75 kilometri) și Pârâul Fundătura (2,5 kilometri). De pe partea stângă primește Pârâul Dracului (aproximativ 3 kilometri), Pârâul Floșii (4 kilometri) cu afluentul său Etung (2,6 kilometri), Pârâul Cetății (2,3 kilometri) și Pârâul Țiglăriei (1,9 kilometri).
Pârâul Tăului, un curs de apă cu o lungime de 2,6 kilometri cu scurgere temporară, având izvoarele în Pădurea Tăului la o altitudine de aproximativ 530 de metri, este afluent de partea stângă a Târnavei Mari.
Pârâul Cărbunarilor este și el afluent de stânga al Târnavei Mari, cu scurgere lichidă permanentă, izvorăște din Dealul Căldărarilor de la altitudinea de 660 de metri și are o lungime de 7,5 kilometri.
Este de remarcat faptul că toate văile acestor ape curgătoare, cu excepția Pârâului Floșii, sunt înguste, cu versanți înclinați, comparabile, la scră redusă cu văile în canion. Ele străbat o zonă în care energia reliefului este accentuată, iar regiunea aproape în întregime împădurită.
În ceea ce privește tipul regimului hidric este importantă cunoașterea stucturii sale, mai ales în actuala etapă, când intervenția omului afectează arealele genetice ale resurselor de apă. Astfel zona studiată se încadrează în tipul pericarpatic transilvan (Geografia României, vol. I, 1983) care se distinge prin ape mari de scurtă durată, nivopluviale în luna martie și cu viituri mai ales în lunile mai – iunie. Alimentarea este pluvionivală, iar continentalitatea regimului crește de la nord spre sud.
Rețeaua hidrografică din teritoriul studiat a căpătat caractere specifice ca rezultat al integrării sale organice în suportul geoecologic și prin el în peisajul specific zonei respective.
Figura 11: Iaz pe Pârâul de Aur aflat în proces de colmatare
Lacurile din localitatea Saschiz sunt în număr de trei și toate sunt antropice. Suprafața
acestora este de 2,13 hectare. Întreținerea iazurilor a fost abandonată în ultimii ani și se află într-un proces rapid de colmatare din cauza depunerii sedimentelor și a dezvoltării vegetației hidrofile.
3.1.4. Premise biopedogeografice
3.1.4.1. Vegetația
Principalele trăsături ale învelișului vegetal din localitatea în studiu, sunt condiționate de variațiile temperaturii și umidității în funcție de latitudine, altitudine și longitudine, ce se constituie în factori de bază ai repartiției vegetației. Variațiile locale mai accentuate de regim termic, hidric sau trofic al biotopurilor conduc la formarea unor unități vegetale cu caracter local.
Analizată în raport cu factorii de bază mai sus amintiți, vegetația din perimetrul localității Saschiz și împrejurimi, se încadrează în zona nemorală, etajul pădurilor de foioase în amestec, respectiv gorun și fag. Această zonă face parte din regiunea geobotanică cu cea mai mare extensiune la nivelul țării noastre și anume regiunea carpatică, ce cuprinde întregul teritoriu muntos și dealurile legate genetic de Carpați. (Geografia României, vol. I, 1983). În cuprinsul acestei regiuni geobotanice nota distinctivă este dată de ecosistemele forestiere central – europene.
Pe lângă unitățile de vegetație cu extensiune latitudinală și altitudinală se întâlnesc pe suprafețe foarte restrânse formațiuni de vegetație azonală. Acestea sunt determinate de condiții microclimatice și edafice speciale din cadrul zonei și etajului de vegetație. Este cazul stufărișurilor, papurei și altor plante ierboase iubitoare de umezeală ce se întâlnesc de-a lungul Vaii Scroafei și a acelorlalte pârâuri.
Fondul forestier al satului Saschiz se desfășoară pe 3547 ha, ceea ce reprezintă un procent de 36,84 % din întreaga suprafață aferentă localității în studiu, revenind peste un hectar pe locuitor, față de 0,3 hectare cât se înregistrează la nivelul țării. Pădurea a fost una din bazele economice a localității, simbol al trăiniciei veșnice. Suprafețele silvice sunt amplasate pe laturile localității, astfel: în nord – vest Pădurea Făgețel, în vest Pădurea Cărbunari, în sud – vest Pădurea Beaholț, în est Pădurea Mureni și Pădurea Valsaca.
Structura fondului forestier este specifică șleaurilor de deal în amestec, respectiv fag (Fagus sylvatica) în proporție de 60 % și gorun (Quercus petraea) într-o pondere de 30%. Lor li se adaugă alte foioase, unele de esență tare: carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), gârniță (Quercus frainette), cer (Quercus cerris), tei (Tilia tomentosa, Tilia cordata), mărul pădureț (Malus sylvestris) și părul pădureț (Pyrus pyraster).
Arbuștii sunt numeroși, se întâlnesc frecvent păducelul (Crataegus monogyna, Crataegus pentagyna), călinul (Viburnum opulus), măceșul (Rosa canina), cornul (Cornus mas), alunul (Corylus avelana), porumbarul (Prunus spinosa), sângerul (Cornus sanquinea), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare).
Stratul ierburilor este variat, fiind alcătuit din Aegopodium podagraria, Anemone nemorosa, Asperula odorata, Euphorbia amygdloides, Sanicula europaea.
Acestor formațiuni vegetale spontane li se alătură plantațiile cu diverse scopuri: pentru semințe, pepiniere, combaterea eroziunii torențiale. Astfel, pe Dealul Spânzuratului, din partea central – estică a perimetrului studiat, pe o suprafață de aproximativ 5 hectare s-au plantat brazi pentru semințe și molizi (Abies alba și Picea abies). Condițiile climatice și edafice din zonă sunt de natură să favorizeze dezvoltarea coniferelor, însă pe areale foarte restrânse.
Pepiniera este amplasată în sud – estul localității, pe un areal de 3 hectare, cuprinzând specii ca stejar (Quercus robur), fag (Fagus sylvatica), salcâm (Robinia pseudoacacia), și coacăz negru (Ribes rubum). Primele trei specii fiind folosite pentru reâmpăduririle anuale, făcute mai ales pe suprafețele afectate de eroziunea torențială.
Vârsta medie a arborilor este de circa 80 de ani, cei mai tineri au aproximativ 40 de ani iar cei bătrâni 110 – 120 de ani. Plantația de rășinoase de pe Dealul Spânzuratului există de la începutul secolului XX, iar pepiniera din perioada interbelică.
În majoritatea lor, aproximativ 77%, pădurile se încadrează în clasele superioare și mijlocii de producție, asigurând o creștere medie pe an și pe hectar de 5,6 metri cubi de masă lemnoasă, față de 4,5 cât este media pe țară. Această productivitate este favorizată de condițiile de vegetație și compoziția specifică a arboretelor.
Importanța crscândă pe care o au pădurile, atât ca sursă de materie primă lemnoasă, cât și ca principal factor de protecție a mediului înconjurător, a impus o serie de măsuri care să asigure satisfacerea în condiții tot mai bune a necesităților sporite de lemn ale consumatorilor, concomitent cu amplificarea rolului de protecție al pădurilor asupra tuturor componentelor mediului înconjurător. Astfel s-au făcut împăduriri de protecție sau pentru refacerea pădurilor, s-a ameliorat compoziția prin substituirea arboretului slab productiv cu specii valoroase.
Însemnătatea deosebită a pădurii fiind înțeleasă de locuitării satului în cele două aspecte inseparabile ale sale, care sunt: funcția economică (furnizoare de material lemnos și produse accesorii) și funcția ecologică (rolul pădurii asupra climei, solului, apelor dar și asupra sănătății fizice și psihice a oamunilor) face ca exploatarea să fie judicioasă și în armonie cu natura. Astfel se exploatează mase lemnoase pentru industrie și uz casnic, se valorifică fructe (coarne, coacăze, măceșe, mere pădurețe, ghindă), ciuperci comestibile, nuiele pentru împletituri, rășină etc.
În alternanță cu pădurile se întâlnesc pajiști folosite ca fânețe și pășuni naturale, care ocupă o suprafață de 4510,82 hectare, ceea ce reprezintă 46,65% din totalul arealului ocupat în localitatea în studiu. Ele s-au format, în cea mai mare parte, în locul șleaurilor de deal și principalele specii ierboase pe care le conțin sunt: păiuș (Festuca rupicola, Festuca pratensis), colilia (Stipa capillata), Agrostis tenuis, Campanula sibirica, Carex caryophyllea și altele. Productivitatea pășunilor și fânețelor este în medie de 2,6 tone masă verde la hectar.
Tuturor asociaților vegetale amintite mai sus li se adaugă culturile agricole într-un procent de 22,23% din întreaga suprafață a satului, iar restul de 6,57% este ocupată de alte terenuri: cu tufișuri, neproductive, ape, stuf, drumuri, șosele, construcții.
3.1.4.2. Fauna
Ca expresie a evoluției biologice și a condițiilor naturale actuale, fauna teritoriului aferent comunei Saschiz se încadrează în provincia dacică. Această provincie zoogeografică are o faună central – europeană, cu multe endemisme și cu o vechime mai mare decât provinciile învecinate. Ea include majoritatea teritoriului României, anume cele muntoase și deluroase din centrul țării, depășind în nord granițele acesteia.
Animalele cu răspândire central – europeană sunt predominante, dar specificul acestei unități zoogeografice esta dat de unele specii cu areal circuscris acestui teritoriu, cum ar fi: cucuveaua transilvană (Athene noctua daciae), coleoptera (Corymbites cupreus transsylvanicus).
Prezentăm în continuare speciile caracteristice pe biotopuri.
Frecvent întâlnite sunt reprezentantele biotopului pădurilor de șleau:
– mamifere: căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus), lupul (Canis lupus), veverița (Sciurus vulgaris), pisica sălbatică (Felis silvestris), ursul brun (Ursus arctos).
Figura 12: Elemente de faună din zona Saschiz
– păsări: gaia (Milvum milvum), pupăza (Upupa epops), turturica (Streptopelia turtur), cinteza (Fringilla montifringilla), cucul (Cuculus canorus), fazanul (Phaseanus colchicus), huhurezul mic (Strics aluco), ciufu de pădure (Asio otus), ciocănitoarea pestriță mijlocie (Dendrocopos medius), pițigoiul mare (Parus major) etc
– reptile: vipera comună (Vipera belus), șopârla (Lacerta vivipara), broasca săritoare (Rana dalmatina).
Din biotopul pajiștilor se remarcă numeroase rozătoare: șoarecele pitic (Micromys minutus pratensis), șoarecele subteran (Pitymis subterraneus), chițcanul de câmp (Crocidura leucodon), popândăul (Cittelus citellus), hârciogul (Criceteus criceteus), șopârla (Lacerta taurica), șarpele rău (Coluber caspius), broasca râioasă verde (Bufo viridis), ciocârlia de stol (Callandrella brachydactyla), fâsa de câmp (Anthus capestris), eretele alb (Circus macrourus), dihorul (Mustela eversmanni), greierele (Dinarchus dasypus), călugărița (Mantis religiosa).
Acestora li se adaugă biotopul apelor curgătoare și lacustre: cleanul (Leuciuscus aqualis), mreana (Barbus barbus), porcușorul de vad (Gobio uranoscopus frici), iar în preajma oglinzilor de apă stătătoare apar uneor rațe sălbatice (Anas platyrinchos).
Întinderea și repartizarea fondului forestier împreună cu fauna cinegetică asigură un valoros fond de vânat, care constituie o bogăție naturală de interes local.
Este remarcabil faptul că în zona studiată există o repartiție echilibrată între suprafețele ocupate de păduri, pajiști și culturi agricole ceea ce favorizează dezvoltarea unei faune variate și bogate.
3.1.4.3. Solurile
Solul este o formațiune naturală care ia naștere și evoluează sub influența condițiilor sau factorilor de mediu.
Geneza și evoluția solurilor pe teritoriul studiat a avut loc sub acțiunea cumulativă a următorilor factori naturali, cunoscuți și ca factori pedogenetici: relief, rocă, climă, vegetație, ape freatice, timpul.
Relieful, prin morfologia și morfometria sa, determină rămânerea pe loc, fie deplasarea produselor dezagregării, alterării și ulterior, ale solificării, ceea ce duce la formarea unor diferite tipuri de scoarță de alterare și de soluri.
La cadrul reliefului deluros, în care se găsește arealul studiat, cu înclinări mai mici ale pantelor decât la munte s-a format o scoarță de alterare de grosime medie și soluri mai evoluate decât în domeniul muntos din vecinătate.
Deci asupra procesului de solificare își exercită înfluența procesele de eroziune, transport și depunere. Astfel în cazul suprafețelor relativ netede procesele mai sus amintite sunt slabe, prin urmare solificarea decurge normal. Pe versanții unde procesele de eroziune și transport sunt active apar soluri trunchiate.
Trebuie menționat că între sol și relief legătura este strânsă, orice modificare survenită în cadrul reliefului se reflectă în transformarea solului.
Roca reprezintă materialul inițial de solificare, asupra căreia își exercită influența prin caracteristicile sale: compoziție chimico – mineralogică, alcătuire granulometrică și grad de compactizare. Acestea sunt deosebit de evidente în primele stadii ale solificării, dar se mențin adesea și la solurile evoluate.
În formarea și evoluția solurilor, un rol deosebit îl au procesele de bioacumulare și levigare, intensitatea acestora depinzând de caracteristicile rocilor. S-a constatat că acumularea humusului este în funcție și de textură, fiind mai intensă în cazul solurilor argiloase decât în cel al solurilor nisipoase. În schimb, levigarea se manifestă mai intens și pe adâncime mai mare în cazul rocilor nisipoase comparativ cu cele argiloase, însă orizonturile sunt slab diferențiate, iar spălarea solurilor mai accentuată.
Roca, deși exercită asupra solificării o influență puternică, este în general subordonată altori factori pedogenetici, în sensul că pe aceeași rocă, dar în condiții diferite de climă, vegetație etc se pot forma soluri diferite, iar pe roci diferite, dar în aceleași condiții de climă și vegetație se pot forma aceleași tipuri de sol.
În concluzie, roca nu impune tipul de sol, ea poate conduce la diferențieri în caracteristicile morfologice: grosimea profilului de sol, a orizonturilor de sol, structura și textura solurilor.
Clima acționează în procesul de solificare în principal prin precipitații și temperatură, dar și prin celelalte elemente ale sale: vânt, umiditate atmosferică, insolație etc.
Ca factor pedogenetic, influența climei este evidentă din primele faze ale procesului de solificare. Astfel, de condițiile climatice depinde în mare măsură transformarea rocilor masive, prin dezagregare și alterare, în rocile – mame pe seama cărora se formează solul.
În arealul studiat, datorită umidității accentuate, amplitudinilor termice și al vânturilor predominante, dezagregarea și alterarea sunt procese foarte active.
Clima influențează și fertilitatea solului prin formarea părții organice, înprocesul humificării resturilor biologice, umiditatea și temperatura fiind factori decisivi.
În concluzie, clima apare ca un factor ce guvernează, în general, răspândirea formațiunilor vegetale și intensitatea proceselor pedogenetice esențiale (alterarea, descompunerea materiei organice, transportul produselor de alterare, eluviere – iluviere etc) conducând la formarea și răspândirea tipurilor de sol.
Vegetația acționează asupra solurilor îndeosebi prin modul de distribuție spațială a resturilor organice, prin cantitatea și calitatea materiei organice depuse anual la suprafața solului sau în interiorul său și prin modul de transformare a acesteia.
Cantitatea de resturi organice care ajunge anual în sol sub formă de litieră, variază în funcție de speciile dominante, de densitatea acestora, de condițiile de creștere și de cele climatice ale zonei.
Influența și rolul factorului vegetal asupra procesului de solificare sunt inseparabil legate de climă. Putem vorbi de un paralelism pedo-fito-climatic, pe teritoriul României fiind individualizate trei zone de vegetație: zona de stepă, zona forestieră și zona pajiștilor alpine, fiecăruia corespănzându-i anumite clase și tipuri de sol.
Suprafața localității Saschiz este cuprinsă în zona pădurilor, etajul foioaselor, cu apariții de pajiști secundare. Astfel sub formația vegetală forestieră, sursa principală a resturilor organice care participă la formarea humusului o constituie frunzele care cad anual la suprafața solului, rădăcinile plantelor participă în mai mică măsură la formarea hhumusului. Materia organică, datorită faptului că provine mai ales din frunze, determină o localizare a sa îndeosebi în primii 10 – 20 centimetri ai stratului de sol. Deci solurile formate sub vegetația de pădure au un orizont superior bogat în substanțe organice, iar sub acest orizont cantitatea scade brusc.
Sub pădurile de foioase din zona localității Saschiz și nu numai, datorită creșterii umezelii și scăderii temperaturii, substanțele bazice de schimb rămân blocate parțial în materia organică nedescompusă, reacția solului devenind treptat acidă și favorizând procesele de eluviere și iluviere a coloizilor.
Un rol deosebit asupra procesului de pedogeneză îl are compoziția floristică, deoarece nu orice pădure intensifică fenomenele de acidifiere și migrare (C.D. Chiriță și colab., 1962). În cazul studiat se întâlnesc specii de arbori și arbuști, cum ar fi frasinul, carpenul, teiul, cornul, care sunt puternic bioacumulatoare, ele diminuând evoluția proceselor de acidifiere și migrare a argile.
În pajiștile secundare din arealul Saschizului se observă o cantitate mai mare de humus în sol, explicată prin importanta cantitate de rădăcini care mor anual. În cazul acestor soluri se înregistrează condiții de temperatură relativ scăzută și de umiditate în exces, fapt ce duce la o încetinire a proceselor de mineralizare a substanțelor organice, transformarea resturilor vegetale și animale făcându-se prin procese de humificare.
Apa, în procesul de formare și evoluție a solurilor, are un rol deosebit de important, determinând sau influențând o serie de procese: alterarea, bioacumularea, eluvierea – iluvierea etc. Toate aceste procese fizico – chimice și biochimice se datorează faptului că apa umezește permanent sau periodic profilul de sol, uneori peste capacitatea de câmp pentru apă. Excesul de umezeală apare fie datorită pânzei freatice la mică adâncime (ca și în cazul arealului aflat în studiu), fie stagnării apei deasupra unui orizont greu permeabil al solului.
În majoritatea cazurilor solurile s-au format și evoluat în condiții de umezire normală sub influența precipitațiilor atmosferice, aceste soluri fiind denumite automorfe. Uneori, formarea și evoluția solului are loc în condiții de supraumezire.
Procesul complex de formare a solurilor actuale nu s-a produs brusc, ci a avut o durată de desfășurare relativ îndelungată. Solurile sunt, în general, de vârstă cuaternară, dar și foarte recente. Acestea din urmă, cel mai puțin evoluate, se găsesc în vecinătatea cursurilor de apă curgătoare, unde formarea reliefului și depozitelor continuă cu deosebită intensitate, ele fiind soluri aluviale și protosoluri aluviale.
Omul influențează pedogeneza atât în mod direct, prin intervențiile asupra învelișului edafic, cât și indirect prin modificarea celorlalte componente fizico – geografice. Influența omului se manifestă în multe direcții: înlocuirea vegetației naturale, lucrări agrotehnice, folosirea îngrățămintelor minerale și organice pentru ridicarea gradului de fertilitate, aplicarea diferitelor amendamente, lucrări de desecare, drenaj și irigare.
În zona studiată, cu multă vreme în urmă s-au făcut defrișări, ceea ce a condus la instalarea pajiștilor secundare. Acest fenomen a determinat dezvoltarea procesului de înțelenire secundară însoțită de modificări în ceea ce privește recepționarea și redistribuirea luminii, căldurii și umezelii în cadrul învelișului de sol. Astfel se pot observa intense modificări morfologice și fizico – chimice la solurile de sub pajiști față de cele rămase sub pădure. În noile condiții procesul bioacumulativ se intensifică, iar în funcție de modificările regimului hidrologic al solului, procesele pedogenetice sunt accelerate sau încetinite.
Alte diferențieri apar în ceea ce privește structura orizontului B care este mai compact la solurile rămase sub pădure și mai afânat la cele pe care s-a instalat pajiștea. Totodată la solurile de sub pajiști se remarcă o umezire mai uniformă a profilului de sol.
Solurile care se întâlnesc în zona luată în studiu aparțin clasei argiluvisoluri, în mare parte situate în vestul și estul arealului, cambisoluri în nord-estul zonei și hidromorfe în partea centrală. Se mai întâlnesc soluri din clasa trunchiate și neevoluate în zonele cu alunecări de teren și luncile râurilor.
3.1.5. Premisele antropice
Un factor decisiv în modelarea peisajului este omul, care printr-o activitate organizată și conștientă în timp, adeterminat producerea de schimbări majore care au dus la dezechilibre în desfășurarea proceselor naturale locale.
În limitele localității modelarea antropică se realizează în special prin intermediul activităților agricole. Aceste activități presupun modul de folosință al terenurilor (cerealier, pastoral și silvic), structura culturilor, sistemul de drumuri, agrotehnica aplicată, pășunatul intensiv și extensiv, modalitățile de amenajare a versanților, măsurile antierozionale, care de cele mai multe ori au fost inadecvate, ori au lipsit. În anii de după revoluția din decembrie 1989 nu s-au aplicat măsuri agrotehnice antierozive și din această cauză peisajul a început să fie afectat de numeroase alunecări de teren, eroziune areală din ce în ce mai intensă, ravenație etc.
În prezent peisajul este definit ca fiind o parte a unui teritoriu, așa cum este perceput de populația care-l ocupă, rezultată în urma acțiunii complexe dintre factorii naturali și antropici. Localității Saschiz îi este specific în linii mari un peisaj rural de tip cerealier – pastoral – silvic, moderat umanizat, alcătuit din elemente naturale și antropice. Elementele naturale sunt reprezentate de către versanții cu înclinare de peste 5 grade și culmile deluroase ale Podișului Vânători, peste care se suprapune o vegetație de pădure, în mare parte înlocuită, de culturi agricole și pășuni. Componenta antropică a Saschizului este caracterizată printr-o scădere anumărului de locuitori, modificarea profilului ocupațional al populației active și migrația rural-urban și o agricultură neecologică (pășunat intensiv și extensiv), lipsa măsurilor antierozive realizate atât de către agricultori, cât și decătre autoritățile locale duce la modificări în evoluția peisajului.
Figura 13 Versanți de valuri de alunecare modelați antropic
Printre formele de relief antropice putem aminti terasele unor versanți, realizate pentru practicarea pomiculturii, șanțurile de drenaj care ajută la evacuarea apei și coborârea nivelului pânzei freatice, cele câteva iazuri, rețeaua de drumuri comunale. O particularitate a peisajului antropic o reprezintă valurile de pământ din locul numit Cetatea Uriașilor, valuri atribuite membrilor Culturii Coțofeni care au dezvoltat o așezare în acel loc.
3.2. Morfometria spațiului rural
3.2.1. Hipsometria teritoriului
Perimetrul satului Saschiz, din Depresiunea Transilvaniei, se încadrează în estul Podișului Hârtibaciului, respectiv în subunitatea sa Podișul Vânători, mărginit în nord de Culoarul Târnavei Mari, iar în sud de Depresiunea Făgăraș (Geografia României, Vol. I, 1983).
Măsurătorile topometrice evidențiază cea mai redusă valoare altitudinală în extremitatea nordică a zonei studiate, în apropierea confluenței a două pârâuri: Scroafa și Archita, valoare de 380,2 metri (anexa 2). Valoarea altitudinală cea mai ridicată se înregistrează la est de Saschiz, în Dealul Pietros, Vârful Uriașilor cu 735,8 metri. În cadrul sectorului analizat sunt însă dominante valorile altitudinale cuprinse între 400 – 600 metri.
Din punct de vedere hipsometric au fost separate trei trepte, astfel: una sub 400 metri, corespunzând sectorului de luncă al văilor Scroafa și Archita, o treaptă între 400 – 600 metri, reprezentând dealurile joase și una de peste 600 metri.
Prima treaptă apare în extremitatea nordică între vatra satului și confluența dintre Scroafa și Archita, întinzându-se de-a lungul celor două văi. Această treaptă este redusă ca întindere în cadrul sectorului cercetat.
Cea de-a doua treaptă, între 400 – 600 metri, ocupă cea mai mare suprafață, având un aspect compact în special în partea centrală a sectorului studiat, în zonele Dealul Rupturii și poalele Dealului Cetății pe stânga Văii Scroafei. Pe partea dreaptă a acestei văi treapta apare în Dealul Gutâilor, Dealul Zift, în regiunea Între Pâraie și Fața Cetății.
Cea de-a treia treaptă, de peste 600 metri se racordează într-un nivel, cel mai înalt al podișului, identificându-se cu Platforma Porștea Mare (V. Gârbacea, 1964). Această treaptă are o extensiune periferică apărând ca o bordură pe latura vestică a perimetrului studiat cuprinzând partea superioară a Dealului Cetății (Pădurea Cădari cu 659,6 metri), Dealul Cădărarilor (664,2 metri), Dealul Birom (707,1 metri) în extremitatea sud – vestică. Pe partea dreaptă a Văii Scroafei această treaptă pătrunde ca un pinten între văile Crețu Pietros și Fundătura, suprapunându-se peste Dealul Pietros și Dealul Uriașilor.
3.2.2. Densitatea fragmentării
Densitatea fragmentării reliefului reprezintă gradul de discontinuitate generat în plan orizontal al suprafeței morfologice din cadrul regiunii, de către factorii exogeni.
Trăsătura esențială care rezultă și caracterizează în ansamblu fragmentarea orizontală a reliefului se materializează în alternanța culoarelor de văi cu spatiile interfluviale. Cu cât această alternanță este mai frecventă în limitele spațiului studiat, cu atât fragmentarea orizontală este mai ridicată și corespunzator, valoarea coeficientului său.
Astfel densitatea fragmentării reliefului se încadrează între valori de 3,3 km/km2 și 0,1 km/km2. Densități mari, de 2,0 – 3,3 km/km2 se întâlnesc în centrul și sudul localității, în zonele de confluență dintre Pârâul Scroafa și afluenții cu scurgere permanentă saau temporară. Densități medii, de 1,0 – 2,0 km/km2 se înregistrează între valurile de alunecare și în estul localității, în zona Pârâului Cărbunarilor. Densitatea de sub 1 km/km2 se există în zonele foarte ușor înclinate, adică pe platoul Punțile de Piatră, unde suprafața este aproape orizontală și în nordul localității, acolo unde Pârâul Scroafa nu mai primește nici un afluent (anexa 4).
Harta densitatii fragmentarii reliefului are importanta datorita implicatiilor modului de manifestare a factorului geomorfologic în prospectarea si valorificarea economica a teritoriului analizat.
3.2.3. Adâncimea fragmentării
Analiza reliefului aferent satului Saschiz este completată prin studiul axat pe adâncimea fragmentării. Astfel s-au stabilit șase intervale valorice: sub 50 m/km2, între 51 – 100 m/km2, între 101 – 150 m/km2, între 151 – 200 m/km2, între 201 – 251 m/km2 și între 251 – 300 m/km2(anexa 3).
Dominante sunt valorile cuprinse între 101 – 150 m/km2 care apar în Dealul Căldărarilor, Dealul Făgețelului, poalele nordice ale Dealului Uriașilor și Dealul Mestecenilor. Cel mai puțin extinse sunt valorile cuprinse între 251 – 300 m/km2, care ocupă suprafețe reduse în partea nord – estică a teritoriului, respectiv în zona Pădurii Mureni. Valori mici ale adâncimii fragmnentării, de sub 50 m/km2 și între 51 – 100 m/km2, apar cuprecădere în lungul Văii Scroafei și în extremitatea sud – estică, spre localitățile Mihai Viteazu și Cloașterf. Valori ridicate de peste 151 m/km2 se evidențiază în zona principalelor înălțimi deluroase: Dealul Cetății, Dealul Pietros, Dealul Uriașilor, Dealul Pădurea Mare, Dealul Birom.
3.2.4. Geodeclivitatea
Referitor la valorile declivității, cea mai mare parte a sectorului aflat în studiu înregistrează valori de peste 5 grade, ceea ce denotă înclinări destul de mari ale versanților. Suprafețe cu valori sub 5 grade sunt foarte puțin extinse, ocupând areale restrânse în partea sudică spre localitatea Cloașterf, între șoseaua E60 și Valea Scroafei, în locul denumit „Șesul Rora” și nord – vest de Dealul Cetății, în zona numită „La Punțile de Piatră”. Studiind harta se mai poate observa o altă zonă cu pante reduse ce este situată la vest de Pârâul Etung (anexa 5).
Analiza morfologiei reliefului demonstrează că în ceea ce privește expoziția versanților sunt dominante direcțiile vest și est, având în vedere dispunerea longitudinală a unităților deluroase în raport cu Valea Scroafei.
Aspectul general al reliefului este dat de prezența unităților deluroase orientate, în general, paralel cu Valea Scroafei, dealurile fiind despărțite de afluenți ai Scroafei, Architei și Târnavei Mari, foarte bine schițați în relief.
Cele mai multe interfluvii sunt orientate de la nord la sud sau pe direcție nord – vest sud – est, având un aspect rotunjit (anexa 6). Deși interfluviile înguste sunt destul de numeroase ele nu sunt dominante. În cadrul sectorului analizaz apare un singur interfluviu plat în partea de nord – vest a localității, respectiv „La Punțile de Piatră”, toponimul local fiind elocvent, deoarece acest areal se află între următoarele înălțimi: Dealul Cărbunelului, Dealul Cetății, Dealul Căldărarilor și Pădurea Dealul Lung, făcând o punte între ele.
Principalele vârfuri deluroase au aspect ascuțit, dar cele mai multe vârfuri sunt cele rotunjite, ele fiind dominante în peisajul studiat. De remarcat sunt și prezențele a numeroase înșeuări în domeniul interfluvial.
Unitățile deluroase alternează cu văile care sunt în număr mare. Multe dintre ele au caracter torențial, sunt foarte puternic adâncite, fapt dovedit de prezența versanților abrupți, cum este cazul și pentru colectorul principal Valea Scroafei.
Cea mai importantă vale a localității este adâncită puternic în complexul de dealuri, cu culmi uneori înguste, alte ori lărgite cu aspect de platouri suspendate. Fenomenul de adâncire s-a produs în formațiunile suborizontale ale Pliocenului, alcătuite din conglomerate, gresii uneori puternic cimentate și nisipuri (V. Gârbacea, 1964).
3.3. Procese geomorfologice actuale și contemporane ce asociază risc
3.3.1. Alunecările de teren
Specific perimetrului studiat se remarcă un areal de 615 hectare cu alunecări consecvente, pe flanc de anticlinal, caracterizate prin masivitate și amploare, unul dintre cele mai importante sectoare din întreg Podișul Transilvaniei (mai puțin extins însă decât sectorul cu alunecări de la Movile și cel de la Șaieș), alunecări de tip glimee(I. A. Irimuș, 1998).
Zona de alunecări de la Saschiz, cu cea mai clară evidențiere în relief, se extinde pe versantul drept al Văii Scroafei, între Pârâul Pietros la sud și Pârâul Fundăturii la nord. Alcătuiește o mică unitate morfologică cu caractere proprii, fiind bine individualizată față de relieful din jur: spre vest este limitată de Valea Scroafei (în timpul formării lor masele alunecate au ajuns până în talvegul văii, contribuind chiar la deplasarea ei spre stânga), iar spre est de un abrupt bine marcat, de peste 100 de metri, de sub Dealul Pietros. Cuprinde o suprafață cu o lățime de aproape 2 km și o lungime de 4 km.
Morfologic și în general, peisajul regiunii situate la vest de Saschiz, până la Sighișoara, se deosebește net de aspectele Văii Scroafei: puternic adâncită în formațiunile suborizontale ale Pliocenului, alcătuite din conglomerate, gresii cimentate și nisipuri. Aria compactă a depozitelor pliocene care favorizează crearea și menținerea unui astfel de relief nu se extinde dincolo de Valea Scroafei. Fiind mai ridicată, marginea estică a Podișului Vânători a suferit un proces mai accentuat de eroziune și astfel Pliocenul s-a păstrat numai în petice, la suprafață apărând Sarmațianul. În Valea Scroafei, acoperișul de Pliocen a fost îndepărtat, menținându-se numai la est de zona de alunecări, în masivul înalt al Dealului Pietros. (M. Bărologea, 1956).
Figura 14 Harta Saschizului cu zona alunecărilor de teren. Scara1:25000
Înlocuirea formațiunilor geologice a dus la modificări și în relief. Prezența marnelor, a nisipurilor friabile a favorizat evoluția pantelor. Versanții văii sunt prelungi, valea este largă, mai ales în amonte de Saschiz și întregul relief reflectă un stadiu înaintat de evoluție.
Este de remarcat amploarea fenomenului de alunecare de la Saschiz, porțiunile deplasate iau forma unor movile izolate, înalte de zeci de metri, sau de valuri prelungi ce pot depăși un kilometru lungime. Diferențele de altitudine între culmile valurilor și depresiunile longitudinale formate între ele este în medie de 30 – 50 metri și crează impresia unei regiuni colinare relativ accidentată.
Din observațiile de pe teren, dar și după studiul hărții topografice, se poate constata o dispoziție extrem de regulată a maselor alunecate. Ele se grupează în șase șiruri, clar exprimate în relief, formând valuri paralele față de zona de desprindere și față de Valea Scroafei. La cele șase șiruri amintite, se mai adaugă un aliniament de movile situat în imediata vecinătate a văii.
Între șirurile de alunecare se schițează depresiuni de alunecare, cu fundul, de cele mai multe ori plan, uneori aproape orizontal, aspect morfologic la care s-a ajuns prin chiar procesul de alunecare, dar și datorită materialelor deluviale depuse aici în urma evoluției pantelor.
În prezent este caracteristic echilibrul versanților, acțiunea torenților este abia vizibilă, ariile cu spălări în masă ale solului sunt extrem de reduse. Roca apare în puține puncte la suprafață, movilele și valurile sunt acoperite de o pătură de sol. Pantele lor sunt înierbate, unele poartă petice de pădure, iar zonele mai plane, culmile și mai ales depresiunile dintre valuri sunt cultivate.
Toate aceste elemente duc la estimarea unei vârste vechi pentru procesul în urma căruia au rezultat formele de alunecare.
Zona de alunecare este străbătut de Pârâul Heissbrandt, individualizând două subunități. În subunitatea nordică, extinsă până la Pârâul Fundăturii, șirurile de alunecare au o deosebită regularitate, iar valurile și movilele sunt ceva mai masive. În subunitatea sudică, până la Pârâul Pietros, înălțimile sunt mai reduse, iar continuitatea șirurilor este mai puțin evidentă, masele deplasate au chiar o orientare diferită, corespunzând schimbării unghiului cornișei de desprindere.
În zona de alunecări există puține suprafețe lipsite de scurgere, cu lacuri sau porțiuni mlăștinoase, și acestea fiind de dimensiuni mici: în valea Pârâului Heissbrandt, la ieșirea din pădure sunt două lacuri, în latura sudică a zonei de alunecări sunt două depresiuni și o suprafață umedă alimentată de un izvor, iar în sectorul nordic sunt două mici depresiuni închise fără scurgere superficială, situate între șirurile III și IV.
Se remarcă în ansamblu că altitudinea absolută a culmii șirurilor de alunecare scade, în general de la primul val, cel mai apropiat de cornișa de desprindere, care este de aproximativ 650 metri, spre ultimul, fapt care reflectă coborârea, în același sens, al versantului drept al Văii Scroafei dinainte de alunecare (V. Gârbacea, 1964).
Cornișa de desprindere (Dealul Pietros și Dealul Lentei) se înfățișează ca un perete vertical cu stratificație la zi. În sectorul sudic se observă la bază marne acoperite succesiv cu concrețiuni, conglomerate grosiere, un orizont de gresii parțial friabile, un nou conglomerat grosier și apoi un banc masiv de gresii gălbui – brune sau deschise la culoare, nestratificate și destul de friabile. Singura observație certă asupra poziției straturilor este aceea că ele sunt aproape orizontale.
Figura 15: Dispunerea paralelă a corpurilor de alunecare.
Vedere înspre Valea Scroafei
De o deosebită importanță, atât pentru încadrarea deplasărilor de la Saschiz la unul din tipurile cunoscute cât și pentru stabilirea proceselor care au avut loc este raportarea formelor la structura geologică. Luând în considerare amploarea fenomenelor, precum și dispunerea regulată a șirurilor paralele a maselor deplasate, geograful Victor Gârbacea le apropie de alunecările de tip consecvent atât de frecvente și caracteristice în Podișul Transilvaniei, de tip „glimee”.
Pentru desprinderea cauzelor care au determinat formarea deplasărilor este importantă cunoașterea structurii și a relațiilor de relief – structură. Pe versantul stâng al Văii Scroafei, atât în dreptul vetrei satului cât și în amonte, aflorează formațiunile sarmațiene, reprezentate aici printr-un banc compact de marne cenușii – vineții nefosilifere. Pârâul este adâncit cu circa 10 – 15 metri sub linia care marchează contactul dintre marne și nisipurile, gresiile, conglomeratele suprapuse. În mod evident deplasările nu se puteau produce înainte de evidențierea, prin eroziune în adâncime, a contactului dintre marne și formațiunile permeabile. În cuprinsul zonei de alunecare nici chiar în porțiunile cele mai adânci ale Pârâului Heissbrandt marnele nu apar la zi, cu excepția unor straturi foarte subțiri vineții sau brune, intercalate în gresii și nisipuri. Marnele masive apar pe versanții Pârâului Fundăturii, la periferia alunecărilor și la o altitudine absolută de circa 470 de metri.
Virgil Gârbacea arată că patul de alunecare se află sub nivelul depresiunilor longitudinale dintre grueți. Deschiderile, destul de rare, din zona de alunecare relevă invariabil gresii, uneori foarte dure, puternic cimentate, alteori nisipoase, gresii friabile cu concrețiuni având dimensiuni de până la 1 – 2 centimetri, conglomerate și mai rar calcare, deci formațiuni permeabile, asemănătoare și corespunzătoare celor care apar în cornișa de desprindere.
Încercarea de a stabili vârsta alunecărilor cu ajutorul analizelor de polen nu a dat rezultate (T. Morariu și colab., 1963). Au fost făcute sondaje, până la 125 de centimetri într-una din depresiunile longitudinale din sectorul nordic. Sedimentul terigen (argile fine deluviale) nu a conservat și astfel nu s-a putut pune în evidență polenul. După toate aparențele și alunecările de la Saschiz au vârsta general stabilită pentru Transilvania, adică cel puțin de la începutul postglaciarului, sfârșitul glaciațiunii Würm.
Din cele deja arătate mai sus se evidențiază cu claritate aspecte specifice alunecărilor de teren din întreaga Transilvanie, astfel fenomenul are amploare, afectând suprafețe mari, cuprinde mai multe șiruri, s-a produs în condițiile unei deplasări consecvente, peste stratul împermeabil, mișcarea a fost lentă, lucru care se deduce din poziția puțin sau deloc schimbată a straturilor în porțiunilor alunecate, violența mișcării fiind mai accentuată în porțiunile periferice și în partea frontală. În prezent alunecările sunt stabilizate.
Se poate stabili cu aproximație distanța parcursă de alunecări prin însumarea lărgimii depresiunilor longitudinale dintre șiruri care au rezultat în timpul alunecării prin desfacerea masei care s-a deplasat și nu din eroziunea torențial ulterioară ce ar fi fragmentat masa alunecată în valuri și mai apoi valurile în movile.
Alunecările de teren de la Saschiz apar ca forme de evoluție a versanților direct legate de procesul de adâncire a apelor curgătoare (Valea Scroafei, Pârâul Fundătura), proces în funcție de care s-a pus în evidență contactul dintre marnele în bancuri masive și formațiunile permeabile (gresii, nisipuri, conglomerate) care s-au deplasat.
Un alt areal afectat de procese de alunecare îl reprezintă versantul Dealului Mestecenilor dinspre Valea Scroafei. Deși nu atât de puternice ca cele de la est de Saschiz din zona Dealului Pietros, acestea sunt de aceleași tip, sub formă de valuri, împingând Valea Scroafei către est. Pe partea stângă a Pârâului Crețu Pietros apar văluriri de alunecare care afectează întregul versant.
Pe lângă alunecările profunde de tip glimee mai există și alunecări superficiale ale păturii de sol, dezvoltate în special în nordul localității, pe Dealul Făgețelului. Cauzele declanșării acestora o reprezintă defrișarea pădurii dar și înclinarea mare a versantului. Încercările autorităților locale de stabilizare a acestei alunecări prin replantări de arbiri nu par să ajungă la efectul scontat deoarece o mare parte dintre puieți s-au uscat, iar dezvoltarea sistemului radicular al acestora necesită un timp îndelungat.
Toate acestea zone afectate de alunecări mai prezintă procese de șiroire și ravenare. De altfel specifice pentru întreg perimetrul analizat sunt procesele de eroziune atât cea în suprafață, pe versanți cu înclinări mari, cât și cea de adâncime, favorizate și de precipitațiile destul de bogate în care ploile torențiale, fără a fi frecvente sunt prezente. Numeroase ravene și formațiuni torențiale pun în evidență faptele enunțate mai sus.
În concluzie, dacă alunecările de teren sunt procesele de modelare caracteristice, începând probabil din pleistocen și până în prezent, eroziunea torențială este un proces de dată mai recentă, dezvoltat și în urma intervențiilor antropice. Specificul acestei zone este dat și de înclinările destul de mari ale versanților, energia reliefului accentuată, de prezența solurilor sau substraturilor argiloase, văilor în canion (la scară redusă), și de precipitațiile bogate, ceea ce explică întinsele zone forestiere și de pajiști secundare.
3.3.2. Eroziunea torențială
Cel mai mare rol la formarea reliefului contemporan al Saschizului îi revine eroziunii torențiale, reprezentate de șiroire, ravenație și torenți. Eroziunea se manifestă foarte intens pe versanții despăduriți sau pe suprafețele agricole pe care nu s-au luat măsuri de prevenire și stopare a acesteia. În afară de factorii antropici care favorizează eroziunea torențială, mai trebuie menționate înclinarea ersanților și proprietățile antierozionale slab pronunțate ale rocilor geologice.
Dezvoltarea ogașelor și a ravenelor e un rezultat al erodării inițial prin șuvițe de ape mici care pe parcurs se contopesc și formează torente de apă mai pronunțate. Activitatea acestor torente cauzează reliefarea unor văgăuni cu o adîncime de pînă la 1,0-2,0 m. Proprietatea caracteristică a ogașeșlor și ravenelor e faptul că talvegul lor străbate numai structurile superficiale ale profilului geologic, iar caracterul lui repetă, în general, profilul versanților. Ele reprezintă formele cele mai tinere de eroziune și sunt indisolibil legate de activitatea omului. De obicei ogașele și ravenele sedezvoltă pe pantele cumpenelor de apă pe cornișele hîrtoapelor și a treptelor alunecărilor străvechi, cît și pe alți versanți intens folosiți în agricultură. În condiții favorabile ele pot progresa considerabil chiar în decurs de o ploaie torențială atingâng adîncimea de 0,5 m.
Factorul ce poate zădărnici activitatea eroziunii torențiale este covorul vegetal natural. În zonele acoperite cu vegetație forestieră aceste forme practic nu se dezvoltă. Dezvoltarea intensă a ogașelor și ravenelor în zonele pe larg folosite în agricultură e condiționată și de proprietățile slabe antierozionale ale solurilor brune și cenușii de păduri care sunt răspîndite în zona aflată în studiu.
Dezvoltarea intensă a ogașelor și ravenelor în zonele pe larg folosite în agricultură e condiționată și de proprietățile slabe antierozionale ale solurilor brune și cenușii de păduri care sunt răspîndite în zona aflată în studiu.
Compoziția lor argiloasă și lipsa învelișului vegetativ ce protejează solul contribuie la erodarea acestuia. Prin intermediu acestor complexe exodinamice se efectuiază transportarea cantităților considerabile de sol.
Figura 16: Ogașă pe poteca spre cetate
Organismele torențiale prezente în zona aflată în studiu sunt prezente, uneori pe areale extise, doar în locurile în care vegetația naturală, formată din pădure a fost înlocuită de pajiști
secundare.
Lungimea torenților poate fi câțiva zeci de metri sau poate să depășească câteva sute de metri, cum se întâmplă pe versantul estic al Dealului Făgețelului. Zonele cu cele mai mari densități ale torenților sunt reprezentate de Dealurile Făgețelului, Dealul Pădurea Mare și Dealul Mestecenilor. Defrișarea acestor suprafețe cât și neintroducerea lor în circuitul agricol a dus la dezvoltarea unor organisme torențiale de mari dimensiuni.
Figura 17: Versant brăzdat de torenți pe Dealul Făgețelului
Dezvoltarea eroziunii torențiale afectează suprafețe relativ reduse din zona aflată în studiu și este favorizată în primul rând de efrișarea pădurii cât și de realizarea unor lucrări agricole neadecvate. Încercarea de a restrânge sau a stopa aceste procese se lovește de dezinteresul oamenilor sau de lipsa finanțării lucrărilor de împădurire.
4. Modul de utilizare a terenului
4.1. Intravilan
Intravilanul localității Saschiz are o suprafață de 192 hectare și cuprinde construcții realizate încă din secolul XIV. Zona construită a Saschizului și-a mărit suprafața continuu, de la primele construcții din secolul XII până la cele realizate în secolul XXI. Localitatea întemeiată în prima parte a secolului XII, se dezvoltă de la un nucleu aflat astăzi în zona bisericii Evanghelice și a Pieței Centrale (Markt). Nucleul inițial avea o formă cvasicirculară, formă aleasă pentru a putea fi apărată mai ușor. Extinderea acestui nucleu s-a realizat pe același principiu al ușurinței de apărare, dar și adaptată la relief. Extinderi s-au realizat întâi spre est, în a doua parte a secolului XIII, apoi spre nord și sud de-a lungul căii de comunicație spre Sighișoara și Rupea (secolul XIV).
Figura 18: Saschiz la 1200 Figura 19: Saschiz la 1240
după P. Niedermaier după P. Niedermaier
Extinderea localității înspre vest a fost întârziată de existența obstacolului natural numit Valea Scroafei. Primul document care atestă extinderea intravilanului în vestul văii a fost Harta Josephină realizată în anul 1776. Dezvoltarea Saschizului din punct de vedere al intravilanului s-a realizat ținându-se cont de factorii de relief existenți: coline, pârâu, înclinația versanților.
Cele mai multe loturi din intravilan au fost împărțite până la sfârșitul secolului XIX, iar aproximativ ¼ au fost realizate în secolul XX.
Structura intravilanului este influențată de conformația reliefului cât și de modul în care este utilizat terenul. Astfel suprafața ocupată cu construcții ocupă o treime din intravilan, existând construcții din secolul XIV până în secolul XXI. Cea mai veche casă din Saschiz a fost construită în
Figura 20: Saschiz la 1275 Figura 21: Saschiz la 1230
după P. Niedermaier după P. Niedermaier
Figura 22: Atestarea extinderii localității Saschiz pe malul stâng
al Văii Scroafa în Harta Josephină (1776)
anul 1702 și se află la numărul 175. Case mai vechi de secolul XVIII nu există din cauza incendiilor din 1714 și 1791 care au distrus în mare parte localitatea și din cauza înlocuirii construcțiilor vechi cu unele noi. O mică parte dintre construcții sunt părăsite, în general din cauza migrării populației germane din localitate dar și din cauza migrării proprietarilor înspre localități urbane. Un exemplu de clădire părăsită este școala veche din centrul satului care este în pericol de prăbușire.
Parcelele din intravilan sunt dispuse perpendicular față de rețeaua stradală, casele având dimensiuni relativ egale. Gospodăriile țărănești au un caracter ,,închis” datorat modului de organizare ,,francon”. Casele sunt dispuse spre stradă și alternează cu ziduri perforate de porți ample. Dependințele sunt aliniate în spatele locuinței, înspre posteriorul curții și opuse casei, ele separând curtea de grădină, care se găsește la spatele lotului. Saschiz se distinge prin remizele gospodărești care, conform regulii specifice satelor săsești, sunt aliniate în spatele anexelor locuinței. Gospodăriile de la numerele 165, 317, și 469 păstrează încă anexele de pregătire a hameiului, acest lucru constituind o altă particularitate a Saschizului.
În configurarea locuinței țărănești tradiționale din Saschiz se regăsesc trei tipuri principale de gospodarii, fiecare având mai multe variante:
Primul tip de planimetrie – tipul I – are următoarea dispunere în plan: două corpuri de clădire, unul fiind construcția principală iar cealaltă locuința părinților, amândouă de dimensiuni relativ egale, perpendiculare una pe alta, și dispuse la stradă.
Acestui tip de configurare îi aparțin casele de la numărul 29 (figura 23), datată început de secolului XIX și care a fost folosită și în exemplu desenat spre ilustrare, de la numărul 186 (clădirea principală datata 1878) sau de la numărul 357 (sfârșit de secol XVIII). În aceste cazuri, casa principală este cu streașina orientate în lungul străzii, iar casa principală este perpendiculară pe stradă. Anexele se regăsesc în prelungirea casei, inclusiv șura, existând și varianta cu șură care este orientată perpendicular pe parcela.
Figura 23: Gospodăria de la numărul 29
(Sursa ARHI GRAF SRL)
Al doilea tip de planimetrie a gospodăriilor țărănești din Saschiz constă într-o dispoziție perpendiculară pe stradă a două clădiri de dimensiuni aproximativ egală, iar cele două corpuri de clădire sunt unite de un acoperiș unitar, cu coama paralelă cu fațada principală, generând un gang de intrare acoperit, și un plan în formă de U. Acest tip reunește sub același acoperiș două corpuri de clădire, în unele cazuri simetrice dar de cele mai multe ori asimetrice, și înglobează într-un tot unitar de obicei nuclee de clădiri preexistente, care încadrează gangul intrării (durchgang). Acestui gang care marchează intrarea îi corespund, la fațada principală, diverse tipuri de închideri, de cele mai multe ori o poartă încadrată într-un gol în formă de ,,mâner de coș”, cu portița pietonală încadrată în poarta cea mare și deasupra gangului de intrare aflându-se un cartuș inscripționat cu anul edificării și două lucarne pătrate.
Acestui tip de gospodărie îi corespund casele de la numerele 148, 150, 151, 152, 155 (care a fost folosit drept model în figura 24), numerele.157, 442 și 454.
Tipul III de planimetrie al gospodăriilor din Saschiz se caracterizează prin streașina orientate paralel cu strada, ca de exemplu casele de la numărul 308 (care este ilustrat și de figura 25), casa care datează din 1890, numerele 425-426 și 434.
Figura 24: Gospodăria de la numărul 155
(Sursa ARHI GRAF SRL)
Gangul intrării este lateral casei, la limita parcelei, iar acoperișul peste casa se prelungește și peste gangul intrării formând un acoperiș în două ape, sau în patru ape, dar orientat paralel cu strada. Varianta ca șura să fie paralelă cu strada și să închidă lotul spre gradină este deasemenea caracteristic acestui tip de gospodărie tărănesca din Saschiz.
De regulă, tipul II și III sunt tipuri de locuințe ceva mai evaluate decât tipul I. Spunem aceasta deoarece, în analiza comparativă a acestor gospodarii țărănești, tipul I este dat de casele cele mai vechi aparținând fondului construit din Saschiz, în timp ce tipul II și III apar ulterior, fiind caracteristice sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.
Fondul construit ce păstrează integral forma construită în sec.al XVIII-lea și al XIX-lea comportă soluții constructive și ornamentale originale și dovedește stilul de viață al unei comunități libere și prospere având instituții proprii și structuri medievale de organizare (bresle, vecinităti) este astăzi subiectul unei uzuri morale și fizice cauzate de schimbări socio-culturale și economice ireversibile.
Figura 25: Gospodăria de la numărul 308
(Sursa ARHI GRAF SRL)
Componentele gospodăriei țărănești erau următoarele:
Casa propriu-zisă
Planul casei țărănești era similar unui dreptunghi alungit, în general cu latura scurtă spre stradă, cu două său maxim trei încăperi, și cu o intrare (Laube) dispusă central, în cazul celor trei camere, sau asimetric, prin camera cea mai mică – în cazul caselor cu două camere. Originea casei este cea a casei francone din perioada romanică, însă populația săsească a sintetizat în spațiul Transilvaniei o arhitectură care, deși aparținea inițial altui spațiu cultural, s-a transformat într-o arhitectură civilă specifică, originală și valoroasă.
Sub casa era pivniță, inițial cu intrare din stradă, păstrându-se o asemenea intrare la numărul 531 și încă una la 113, care ulterior se transforma în intrare în dreptul pridvorului, adică un acces median, din curte.
Materialele din care era construită casa erau următoarele:
– fundații de piatră
– pivnița cu pereți de piatră
– bolți de cărămidă în ,,plin cintru” caracterizează mai puțin alcătuirea acestor gospodarii, dar sunt totuși prezente în subsolurile caselor de la numerele 169 (bolta cilindrică), 295 și 345 (bolta cilindrică în pivniță) sau 357 (bolta cilindrică la intrare)
– planșee peste pivniță realizate din boltișoare de cărămidă pe grinzi de lemn – caracterizează boltirea pivnițelor la sfârșitul sec XIX (casa de la numărul 417)
– planșee peste pivnița din masive ,,blane” de lemn de stejar, prelucrat sumar cu barda, prin despicare, pe grinzi de stejar, prelucrate deasemenea sumar dar având dimensiuni extreme de generoase
– pereți de cărămidă, care uneori alternează cu piatra, material construcție folosit la majoritatea caselor în Saschiz
– planșee peste parter din grinzi de lemn de brad, peste care s-au pozat scânduri groase din lemn de brad, fie lăsate aparent, la casele mai vechi, sau tavănite, de regulă, la casele mai noi sau la cele refăcute ulterior
– învelitoarea caselor era realizată din tigla solzi.
Bucătăria de vară (Sommerkuhe):
Planul ,,bucătăriei de vară” (căsuță) era inferior celui a casei mari, având funcțiunea de a pregăti masa în timpul verii și / sau, eventual, de a adăposti membrii în vârstă ai familiei. Compusă, de regulă, din două încăperi, aceasta era inferioară ca volumetrie și decorații volumului construit principal, având funcția principală aceea de locuire, ca și primul. Corpul acesta, secundar, în unele cazuri avea funcțiunea de ,,locuința părinților”, fiind dimensional destul de apropiat de casa propriu-zisă. Funcțional, aceasta cuprindea bucătăria și o cameră de dormit. Materialele din care era construită aceasta erau similare celor din care era alcătuită casa cea mare.
Șura
Construcție multifuncțională, șura era amplasată de regulă în continuarea casei, la limita laterală a parcelei, sau perpendicular pe lotul casei, astfel încât închidea curtea în partea din spate.
Materialele folosite la construcția șurii sunt:
– elemente constructive din stejar (stâlpi, grinzi), cu căpriori din lemn rodund (,,caferi”, în germană kefer).
– invelitoarea este din țigla solzi, compartimentarea din bârne de lemn
Planimetria este rectangulară, cu următoarele compartimentări funcționale:
– aria șurii, locul de depozitare al carului, căruței și a altor utilaje agricole
– grajdul de vite, la un loc sau separate de cotețul de porci
– feldara – pentru depozitarea cerealelor vara și iernarea oilor.
Coșerul de cereale (,,de cucuruz”) realizat dintr-o structură paralelipipedica înălțată pe stâlpi de stejar, având lați de brad, acesta avea rolul de depozit pentru știuleții de porumb.
Șopronul, realizat pe un schelet de stejar cu pereți din ,,fostene” de lemn, acoperiș în două ape, învelitoare din tigla solzi, adăpostea lemne de foc și unelte agricole
Fântâna este separată în curtea din față, cât mai departe de latrina (care era amplasată în curtea din spate, în spatele surii). Dotarea gospodăriilor cu fântâni individuale este de dată recentă, ca apanaj al familiilor înstărite. Tradițional fântânile erau amplasate în spații comune, la încrucișarea drumurilor sau la margine de drum. Fântâna tradițională din Saschiz – din care se mai păstrează doar câteva exemplare – este cea cu cumpănă. Un alt tip de fântâna, ulterior apărut și mai comun, este cea cu roata. Aceasta are și acoperiș în două ape.
Afumătoarea, construcție anexă, amplasată în interiorul curții, folosită pentru carne și slănină este mutate din podul casei în spatele căsuței, cât mai departe de depozitul de gunoi de grajd.
Pavajul curții era realizat din piatră de râu, bătută cu maiul pe pat de nisip și împănată astfel încât să aibă rezistenta și durabilitate în timp. Pavajul gangului – acolo unde există acesta- adică spațiul de intrare în curte, care este acoperit de către acoperișul unitar care unește cele două corpuri ce clădire de o parte și de alta a intrării, este realizat din ,,fostane” de stejar, geluite și așezate pe ,,grinzișoare” montate pe pat de nisip.
Treptele de acces în case erau realizate dintr-o singură bucată, așezate pe elemente de susținere din piatră, având ,,nasul” treptei rotunjit și îngrijit prelucrat.
Element extrem de important în compoziția fațadei principale (fațada spre stradă), ca reprezentare socială a importanței proprietarului, poarta participala imaginea importanței și prosperității pe care proprietarul dorea s-o aibă în comunitatea locală. Inițial având două foi de ușă și o portiță, pentru acces pietonal, poarta devine un element mai important – și mai impozant – odată cu înălțarea unui acoperiș (uneori boltit), iar forma de maxim efect architectural și volumetric o regăsim în acoprirea porții și a gangului de acces aferent cu acoprișul casei, în acest fel volumul rezultat fiind unul maxime valențe de auto-reprezentare a familiei și a stării sociale a acesteia.
Rețeaua stradală din Saschiz s-au format odată cu dezvoltarea localității. Singura stradă asfaltată este trada principala a localitatii, ce se suprapune pe drumul european E 60 cu trafic intens. Din aceasta arteră se desfac lateral străzi cu aspect de ulițe nemodernizate și fără amenajări. Față de sugestiile din cronici, în care Saschizul apare ca un orășel prosper, cu multă personalitate, astăzi doar centrul așezării mai amintește prosperitatea de odinioară. Strada principală se lărgește în centrul localității formând Piață (Markt) de unde se dezvoltă o serie de străzi paralele cu traseu neregulat și altele transversale. Numele acestor străzi ne furnizează informații asupra istoriei localității. Partea de sud a Hauptgasse se cheamă Korngasse (ulița Porumbului) până la Steinbucke (Podul de piatră); la vest, o străduță care merge paralel cu Kongasse se cheamă Muhlgasse (ulița Morii) unde se află o moară de apă și din care se desprinde o uliță, Moga care traversează grădinile cu legume ale satului; în spatele Mulham se afla o uliță numită Keulenau (câmpul loviturii de măciucă), o stadă locuită de romani; la este se afla strada Kelterau, (Teascului) urmată de Hinter dem Berg (ulița de sub deal) și de Hinter dem Leiberg.
Porțiunea de Hauptgasse care se întinde de la Steinbrucke la Prediger Rinne (Vâlceaua preotului) se chema Markt (Piața). În nordul acesteia se găsește Kirchgasschen (Ulița Bisericii) unde se găsește o capelă de unde se desprinde o alee către cimitirul evanghelic ce se afla amplasat pe Konigsberg (Dealul Regelui); mai sus de Kirchgasschen se afla Muhlgasse unde se află moară actuală a localității și unde a fost instalat unul dintre primele motoare electrice din sat. Dincolo de Prediger Rinne strada principală se cheamă Seklergasse (ulița Secuilor) ce indica zona de așezare a secuilor transilvăneni. La vest se găsește o uliță în pantă care duce către cartieru țigănesc. Pe malul Scroafei, paralele cu Hauptgasse se găsesc o serie de ulițe care se numesc Rumanischegasse (ulița Romanilor), Fischergasse (ulița Pescarilor), unde se găsește și un iaz, apoi Pfarrbrucke (Podul Preotului) în vecinătatea presbiterului, Burggaschen ( ulița spre Cetate) și Klostergasse (ulița Manăstirii); după aceea este Zigeunergasschen (ulița țiganilor), cu Zigeunerbrucke (podul țiganilor) și Hopfengasse (ulița Hameiului).
Figura 26: Ponderea categoriilor de folosință în intravilan
(Sursa datelor: Primăria Saschiz)
Suprafața de pământ din spatele anexelor gospodărești sunt cultivate pentru a oferi un aport de alimente proaspete sau conservate pentru anotimpul rece, în condițiile în care foarte mulți localnici se bazează pe veniturile provenite din ajutoarele sociale și alocațiile oferite de statul român.
Terenul arabil ocupă 31,64 hectare din intravilan, ceea ce reprezintă 16,48% și este cultivat cu legume și porumb. Suprafața arabilă din intravilanul Saschizului este în scădere, locul acesteia fiind luată de pajiști, fenomen care este cauzat de scăderea numărului de locuitori dar și de scăderea numărului de animale care să consume cerealele.
Viile și suprafețele cu pomi fructiferi, care ocupă 23,35% din suprafața intravilanului, sunt culturi tradiționale în zona de podiș în care se găsește localitatea Saschiz. Soiurile de viță-de-vie cultivate nu sunt nobile dar asigură producții pentru consumul strugurilor sau transformarea acestora în vin. Dintre pomii fructiferi se cultivă meri, pruni, nuci și peri.
4.2. Moșia satului
Evoluția utilizării terenurilor pe raza localității Saschiz
Condițiile naturale din zona cercetată și-au pus amprenta în privința utilizării terenurilor și a structurii culturilor practicate. Factorii morfodinamici și pedoclimatici alături de cei de ordin social – economici au imprimat o diferențiere teritorială în folosirea judicioasă a terenului.
În cursul etapelor istorice, peisajul natural al teritoriului aferent satului Saschiz a suferit modificări mai lente sau mai rapide, ca urmare a activității economice susținută de populația acestor meleaguri.
Cercetând numeroase documente cartografice se constată o mare extindere a pășunilor și pădurilor. La sfârșitul secolului al XVII – lea pădurile și pajiștile erau dominante, având în vedere importanța acordată de locuitării zonei creșterii animalelor.
La jumătatea secolului al XIX – lea, suprafețele cu păduri, pășuni și fânețe se restrâng în favoarea culturilor agricole, îndeosebi după introducerea culturii hameiului în jurul anului 1870.
După al Doilea Război Mondial se efectuează o serie de lucrări de amenajare (desecări, eliminarea excesului de umiditate în luncile pâraielor și dintre valurile de alunecări, lucrări antierozionale pe terenurile în pantă, îndiguiri) și agricultura capătă o nouă orientare, dezvoltându-se ramurile legate de cerințele economice globale și de condițiile naturale locale. Astfel că, în urma transformărilor intervenite prin încheierea acțiunii de cooperativizare din 1962 și prin extinderea lucrărilor hidroameliorative domeniul agricol al comunei a sporit ca suprafață de la 4480 hectare la 5573 hectare, respectiv cu 12,88%, de la 45,50% cât era ponderea la 57,88% în prezent.
În ceea ce privește terenurile arabile se constată că ponderea lor a crescut de la 34,10 % în anii șaizeci la 36,03 % în anii nouăzeci, iar apoi să scadă la 18,09 % din domeniul agricol actual. Creșterea realizată în decurs de 20 – 30 de ani s-a făcut pe seama terenurilor neproductive și a celor cu exces de umiditate, iar scăderea drastică poate fi pusă pe seama desființării Intreprinderii Agricole de Stat din Saschiz, a fărâmițării suprafeței agricole prin parcelarea ei, cât și pe seama lipsei fondurilor necesare practicării agriculturii.
O creștere însemnată au înregistrat suprafețele ocupate de pajiști, în principal, pe seama terenurilor arabile nofolosite și a unor suprafețe lipsite de drenaj. Creșterile din ultimul timp trebuie atribuite și scoaterii unor însemnate suprafețe de vii și livezi degradate de la categoriile respective de folosință și includerii lor în cea mai mare parte la pajiști secundare.
Creșterea suprafeței agricole s-a realizat și pe seama suprafețelor ocupate de ape și stuf, după executarea unor lucrări de asanare, a drumurilor secundare și prin valorificarea terenurilor neproductive.
Condițiile naturale și cele social – istorice reprezintă factori ce au determinat menținerea pentru un timp îndelungat a modului de utilizare a terenurilor fără schimbări esențiale, situație confirmată și de existența puținelor date din Arhiva Consiliului Popular local privind dinamica acestui fenomen. Astfel, elemente ale cadrului natural, ca extensiunea pădurilor, energia mare de relief, solurile cu fertilitate moderată, au determinat această stare de fapt. Factorilor naturali amintiți mai sus li se adaugă elementul uman care prin câteva particularități de ordin local determină specificul utilizării terenurilor. Omul, în acțiunile sale, a păstrat un mod de utilizare tradițional al terenurilor, explicat pe de o parte de buna utilizare istorică a terenurilor dovedită de obținerea unor producții ridicate ce erau suficiente pentru menținerea bunăstării evidente a locuitorilor din Saschiz, pe de altă parte prin tradiția demografică redusă, cu tendințe ușor negative în prezent. De asemenea nici ușoara depopulare a localității, fenomen general remarcat în aria locuită de sași a Transilvaniei, nu ar fi necesitat o modificare spațială a actualei împărțiri a categoriilor de teren agricol, deoarece ea este perfect viabilă, caracterizată de o eficiență tradițională ce caracterizează în general comunitățile săsești.
Analiza structurii fondului funciar al satului Saschiz, realizată la nivelul anului 2010, evidențiază faptul că din suprafața totală a perimetrului aferent localității care este de 9821 hectare, dintre care 9629 hectare în extravilan și 192 hecare în intravilan. Din suprafața totală, terenurile agricole ocupă 5668,30 hectare, adică 57,88% din întreaga suprafață. Ele sunt repartizate mai ales în extravilan (5573 hectare), respectiv în centrul zonei studiate, în jurul vetrei satului și în sud.
Comparând cu situația de la nivelul județului Mureș, terenurile agricole ocupă în arealul localității Saschiz o pondere mai mică cu doar 3,12 % față de 61 %, în schimb cele arabile se situează mult sub ponderea de la nivelul județului, respectiv acestea reprezintă 36,03% din terenul agricol pentru zona cercetată, față de 60% cât se înregistrează pentru întregul județ. Toate aceste valori sunt mai mici decât cele pentru întreaga țară, dar sunt justificate de relieful colinar din această regiune.
Terenurile arabile din satul Saschiz înregistrează 1039,64 hectare, din care 1008,00 hectare în extravilan și 31,64 hectare în intravilan, cu o pondere de 10,47 % din întregul areal al satului.
Terenurile neagricole însumează 4056,96 hectare cu o pondere de 42,12 % din întreaga suprafață aferentă Saschizului, mai mare decât media națională care este de 37 %.
Toate aceste date ce caracterizează modul de utilizare a terenurilor în zona localității studiate sunt cuprinse în tabelul 6.
Structura fondului funciar reflectă ponderea importantă a agriculturii în viața economică a localității.
Terenurile arabile ocupă suprafețe compacte, spre deosebire de celelalte categorii de folosință din domeniul arabil, sunt amplasate în estul și sud – estul perimetrului analizat. Cu cele 1008,00 hectare aceste terenuri dețin ponderi de 18,09 % din agricol și 10,47 % din totalul teritoriului satului Saschiz.
Terenurile arabile se suprapun unor soluri cu potențial nutritiv ridicat și mijlociu, soluri brune-eumozobazice și negre clinohodromorfe sau pe soluri cu troficitate potențial ridicată însă cu diferiți factori limitativi, ce necesită lucrări repetate de ameliorare.
Tabelul 6
Modul de utilizare al terenurilor în Saschiz în 2010
(Sursa datelor: Primăria Saschiz)
De-a lungul timpului structura terenului arabil a fost schimbată în sensul diversificării principalelor plante de cultură. Astfel cultura cerealelor ocupă cea mai mare parte a terenurilor arabile, producția lor fiind destinată consumului intern sau schimburilor comerciale. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea este introdus în cultură hameiul, cu rezultate foarte bune, motiv care a condus în timp la creșterea suprafețelor ocupate cu această plantă.
Structura fondului funciar reflectă ponderea importantă a agriculturii în viața economică a localității.
Terenurile arabile ocupă suprafețe compacte, spre deosebire de celelalte categorii de folosință din domeniul arabil, sunt amplasate în estul și sud – estul perimetrului analizat. Cu cele 1008,00 hectare aceste terenuri dețin ponderi de 18,09 % din agricol și 10,47 % din toalul teritoriului satului Saschiz.
Terenurile arabile se suprapun unor soluri cu potențial nutritiv ridicat și mijlociu, soluri brune-eumozobazice și negre clinohodromorfe sau pe soluri cu troficitate potențial ridicată însă cu diferiți factori limitativi, ce necesită lucrări repetate de ameliorare.
De-a lungul timpului structura terenului arabil a fost schimbată în sensul diversificării principalelor plante de cultură. Astfel cultura cerealelor ocupă cea mai mare parte a terenurilor arabile, producția lor fiind destinată consumului intern sau schimburilor comerciale. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea este introdus în cultură hameiul, cu rezultate foarte bune, motiv care a condus în timp la creșterea suprafețelor ocupate cu această plantă îndustrială, mai ales după al Doilea Război Mondial.
În perioada interbelică diversificarea este evidentă prin creșterea ponderii terenurilor ocupate cu culturi de sfeclă de zahăr, plante furajere, legume, iar dintre cereale a crescut ponderea porumbului și orzului.
După al Doilea Război Mondial structura culturilor suferă modificări nu doar spațiale ci și calitative prin introducerea unor soiuri noi de mare productivitate economică și reducerea suprafețelor ocupate de culturi inferioare.
În structura terenului arabil ca și în cea a culturilor au avut loc transformări datorate și influenței orașului Sighișoara aflat la mică distanță de satul Saschiz, între cele două localități stabilindu-se relații ce întăresc caracterul preorășenesc al agriculturii din această zonă.
Din analiza structurii culturilor rezultă că cerealele, găsind condiții favorabile dezvoltării lor, ocupă 805,09 hectare din suprafața arabilă, urmate plante furajere cu 58,51 hectare, cartofi cu 53,40 hectare, sfeclă de zahăr cu 46 hectare, hamei cu 35,00 hectare, și legume cu 10 hectare.
Cultura cerealelor a găsit condiții destul de favorabile dezvoltării, condiții îmbunătățite prin lucrări de ameliorare a solurilor și selecționarea de soiuri rezistente climatului din zonă.
Cerealele au o însemnătate deosebită atât pentru alimentația umană, cât și animalieră, ele constituie totodată și una dintre materiile prime de bază ale industriei. Chiar și subprodusele lor au utilități secundare: paiele și tărâțele în furajarea animalelor, industria celulozei și hârtiei, fabricarea obiectelor artizanale.
Dintre cereale cele mai răspândite în zona studiată sunt porumbul și păioasele.
Cultura porumbului ocupă aproximativ 417,5 hectare, cu o pondere de 41,41 % din întreaga suprafață arabilă și 51,86 din cea cultivată cu cereale, situație justificată pe de-o parte de rolul important pe care l-a avut în alimentația omului, iar pe de altă parte de intensa dezvoltare a creșterii animalelor. Chiar dacă ponderea sa în alimentația omului a fost diminuată de-a lungul timpului, fiind înlocuit cu alte cereale, suprafețele luate în cultură nu au suferit diminuări, pentru că au fost
descoperite noi utilizări ale porumbului, cum ar fi cele industriale pentru fabricarea glucozei alcoolului și uleiului. Existența unor suprafețe plane sau a unor pante domoale cu soiuri ce au un potențial nutritiv adecvat, la care se adaugă un grad însemnat de umiditate au favorizaz cultivarea porumbului pe suprafețe întinse.
Figura 27
Procentul de ocupare al terenului cu culturile agricole
(Sursa datelor: Primăria Saschiz)
Cultura păioaselor ocupă o suprafață de 387,59 hectare ceea ce reprezintă 38,45 % din suprafața arabilă și 48,14 % din cea cultivată cu cereale.
Dintre păioase, importanța cea mai mare o are grâul, cereală panificabilă, cu un bogat conținut de gluten în boabe, este cea mai veche cultură de pe teritoriul țării noastre și din zona aferentă Saschizului, atestat arheologic de circa țase milenii.
În zona studiată se cultivă în Șesul Rora, Punțile de Piatră și pe alte areale mai mici sau mai mari. Ditre soiurile cele mai productive menționăm soiul „Dacia”, soi semitardiv cu înaltă productivitate, datorită faptului că are spicul mare și e rezistent la boli și la cădere, are o mare flexibilitate la adaptarea la condițiile naturale.
Tot din categoria păioase face parte și orzul, el situându-se ca importanță economică după porumb și grâu.
Cultura plantelor tehnice ocupă o suprafață de aproximativ 81 hectare, reprezentând peste 8,03 % din terenurile arabile. Grupa plantelor industriale cultivate în Saschiz include hameiul și sfecla de zahăr.
Hameiul ocupă o suprafață de 35 hectare, deținând o pondere de 3,47% din terenurile arabile și se practică pe areale situate în sudul și sud-estul satului.
Zona aflată în studiu, încadrată în împrejurimile Sighișoarei, reprezintă singurul loc până nu demult, unde se cultiva această plantă.
Centrul genetic al speciei îl reprezintă Cucazul și estul litoralului Mării Negre. Spontan este răspândit în emisfera nordică cu climă temperată. Hameiul este cunoscut și utilizat încă din antichitate, când lăstarii tineri, recoltați din flora spontană, erau consumați sub formă de supe sau salate, iar conurile se foloseau la prepararea băuturilor. Babilonienii și egiptenii sunt primele popoare care, cu două – trei mii de ani înaintea erei noastre consumau bere.
În Europa, prezența hameiului este menționată de către Plinius cel Bătrân prin secolele I-II era noastră. Aducerea sa pe continent este atribuită slavilor din răsărit, care îl foloseau la prepararea unei băuturi răcoritoare. Prin secolul VII a fost luat în cultură de către popoarele din centrul și vestul Europei. Astfel o primă mențiune scrisă datează din anul 736 și se află într-un document care se referă la o plantație de hamei din Hallertan, de pe teritoriul Germaniei. Aceste suprafețe cresc continuu odată cu dezvoltarea industriei berii, îndeosebi în regiunile Europei în care din cauza condițiilor nefavorabile vița de vie nu se cultivă, sau dă rezultate slabe: Boemia, Bavaria, Belgia.
La noi în țară, hameiul în cultură a pătruns în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până atunci folosindu-se conuri din import. Hameiul ameliorat a fost adus din Germania de către sighișoreanul Wilhelm Stein în jurul anului 1870. Până la Primul Război Mondial se plantaseră suprafețe 400 – 500 hectare, iar conurile constituiau obiect de export, dar în scurtă vreme plantațiile s-au restrâns în urma unor atacuri ale dăunătorilor.
După al Doilea Război Mondial, hameiul rămăsese în cultură doar pe 8 – 10 hectare în jurul Sighișoarei, însă din 1950 se extind suprafețele pe plantații până în bazinul Dumbrăveni – Sighișoara – Saschiz. În prezent se cultivă în întregime doar în Transilvania.
Dintre particularitățile biologice este de reținut faptul că hameiul e o plantă perenă, cu vivacitate îndelungată, între 30 – 50 de ani, productive fiind însă doar plantațiile de până la 15 – 20 de ani.
Se dezvoltă bine în condițiile climatice de la Saschiz, cu temperatură medie anuală de 8,2oC, 642 milimetri de precipitații și frecvență mică a grindinii. Acest climat umed și răcoros asigură un conținut mare de substanțe amare în conuri.
Suprafața cultivată cu hamei a scăzut dramatic în ultimii 15 ani de la 288 hectare în 1994 la 35 hectare în 2010, o scădere cu aproape 90 %. Această scădere se datorează neprofitabilității acestei culturi cât și a tehnologiei învechite de culegere și sortare.
Cultura sfeclei de zahăr ocupă o suprafață relativ restrânsă cu o pondere de 4,56 % din terenurile arabile. Această plantă îndustrială a fost luată în cultură în țara noastră concomitent cu hameiul și la fel ca acesta s-a aclimatizat în condițiile răcoroase și umede din zona Saschizului.
Suprafețele plantate cu sfeclă de zahăr s-au extins pe măsură ce industria zahărului s-a dezvoltat. O contribuție deosebită a avut-o construirea fabricilor de la Târgu Mureș, Luduș, Bod, spre care se și îndreptau producțiile anuale.
Cartoful este o cultură cu tradiții îndelungate, suprafețele cultivate s-au extins simțitor după 1950 și ca urmare a influenței orașului polarizator aflat în apropiere. S-au diversificat de-a lungul timpului soiurile, astfel în trecut predomina cel de toamnă, în prezent întâlnindu-se și soiuri timpurii. Cultura cartofului se practică pe aproximativ 53,40 hectare, ceea ce înseamnă 5,30 % din terenul arabil.
Cultura plantelor furajere ocupă un loc important întreculturile agricole din cauza numărului mare de anumale domestice ierbivore aflate în gospodăriile sachizenilor.
În structura culturilor de câmp un loc important îl ocupă plantele de nutreț, care acoperă o suprafață de 58,51 hectare, adică 5,80 % din terenurile arabile. În cadrul acestei grupe de plante, după suprafața ocupată, pe primul loc se situează lucerna și trifoiul, urmate de rădăcinoase pentru nutreț.
Condițiile naturale de relief, climă și sol au o influență directă asupra dezvoltării și repartiției teritoriale a pășunilor și fânețelor naturale, cunoscute și sub denumirea de pajiști secundare. În perimetrul localității Saschiz acestea ocupă o suprafață de 4492 hectare, reprezentând 45,73 % din întreaga suprafață studiată și 80,60 % din terenurile agricole, situându-se pe primul loc între categoriile de folosință din această grupă.
Pajiștile secundare din arealul aflat în cercetare au o bună componență floristică, producția de masă verde este de 15 – 17 tone la hectar. Condițiile bune de umiditate favorizează dezvoltarea speciilor de pir, firuță, colilie și păpiuș. O influență reciprocă se manifestă între răspândirea pășunilor și fânețelor pe de o parte și creșterea animalelor de pe altă parte.
Pășunatul poate fi uneori distrugător când este făcut nerațional, deoarece acțiunea mecanică asupra solului datorată copitelor animalelor formează frecvente cărări ce pot evolua sub influența precipitațiilor torențiale în rigole, ogașe, ravene, conducând la o nedorită eroziune în suprafață.
Pentru o punere corectă în valoare a zonelor ocupate de pajiști secundare este necesar să se execute ritmic lucrările de îmbunătățire: fertilizarea anuală a întregului areal de pășune, curățirea periodică de mărăcini, arborete și nivelarea mușuroaielor, reânsămânțarea periodică a pășunilor slab productive.
Plantațiile viticole din arealul Saschizului sunt reduse, ocupând 7 hectare, ceea ce reprezintă 0,13 % din suprafața agricolă. Condițiile climatice și de sol nu favorizează cultivarea soiurilor nobile de viță de vie.
Pomicultura reprezintă o ramură importantă a producției vegetale, furnizând însemnate cantități de fructe proaspete pentru consumul populației sau ca materie primă la obținerea băuturilor spirtoase .
Patrimoniul pomicol al localității Saschiz este de 66 hectare, ceea ce reprezintă 1,18 % din terenurile agricole. În compozișia pe specii pe primele locuri se situează merii și prunii, o pondere mai mică având-o cireșii și perii.
Terenurile neagricole sunt formate din păduri, tufișuri, terenuri ocupate de apă și stuf, drumuri și șosele și terenuri neproductive. Acestea ocupă o suprafață de 4056, hectare, ceea ce reprezintă 42,12 % din totalul localității.
Pădurea constituie asociația vegetală care prezintă interes deosebit ca resursă naturală pentru patrimoniul economic al țării, asigurând lemnul necesar industriei mobilei, hârtiei și celulozei, în construcții sau folosit ca și combustibil pentru încălzirea locuințelor. Importanța ei nu se limitează la calitatea de furnizor ci trebuie subliniat rolul său de moderator climatic, contribuind la sporirea umidității, reducerea vitezei vânturilor, de protecție al solurilor împiedicând eroziunea și spălarea acestuia și nu în ultimul rând de recreere și odihnă pentru om.
Pădurea oferă și o serie de produse secundare, ce își au importanța lor, astfel frunzele constituie o sursă de furaj pentru hrana animalelor pădurii, florile constituie o variată bază meliferă, fructele constituie o sursă alimentară plină de vitamine. În plus pădurea este o insulă de aer curat.
Pădurile din teritoriul studiat au format în trecut suprafețe masive ce acopereau relativ uniform dealurile. O parte dintre ele au fost tăiate și în locul lor s-au format pajiștile secundare și terenurile arabile. Ele încadrează zăna aferentă localității Saschiz astfel: în partea nordică Pădurea Făgețel ce acoperă dealul cu același nume, aici predominând fagul, pe versantul sudic al Dealului Rotund se află o pepinieră în carul Pădurii Tăului în care predomină carpenul. Aceste două suprafețe forestiere sunt întrerupte de pajiștea secundară de la Punțile de Piatră. În vest se găsește Pădurea Cărbunari, cea mai întinsă pădure, în care se găsește fag, carpen și gorun. Aceasta este despărțită printr-un areal agricol de Pădurea Beaholț care se desfășoară doar parțial în zona studiată.
În est suprafețele forestiere ce aparțin satului sunt mai restrânse și alcătuite din Pădurea Valsaca și Mureni, aceasta acoperind Piscul Pietros unde se află cea mai mare altitudine din zonă, de 735,8 metri în Vârful Uriașilor.
Terenurile ocupate de tufișuri ocupă 286,00 hectare, ceea ce reprezintă 7,05 % din neagricol și 2,97 % din suprafața totală a satului. Majoritatea arealelor se găsesc în lunci și liziera pădurilor.
Terenurile ocupate de apă și stuf ocupă 38,00 hectare, reprezentând 0,93 % din suprafețele neagricole și 0,39 % din totalul satului. Ele sunt ocupate de iazuri, cel mai mare fiind Iazul Fânețelor și gârle.
Terenurile ocupate de drumuri și șosele se întind pe o suprafață de 102,00 hectare, dețănând o pondere de 2,51 % din neagricol și 1,06 % din total, ceea ce situează localitatea Saschiz aproape de media pe țară care este de 1,6%.
Terenurile neproductive sunt rezultatul eroziunii torențiale, alunecărilor superficiale și excesului de umiditate. Suprafețele ocupate de acestea sunt într-o continuă scădere datorită eforturilor oamenilor care prin măsuri agrotehnice și plantări de puieți de arbori redau agriculturii și silviculturii terenuri din această categorie. În prezent ele ocupă 70,00 hectare, adică 1,72% din neagricol și 0,73% din total.
Extravilanul localității Saschiz a pierdut din suprafață în dauna intravilanului din cauza extinderii vetrei satului. În ultimii 15 ani suprafața extravilanului s-a redus cu aproximativ 30 hectare.
5. Modelul Saschiz între prezent și viitor
5.1. Politici locale de dezvoltare a ruralului
Comuna mureșeană Saschiz se detașează prin trăsături aparte. În zona în care mitul lui Dracula este exploatat la maxim, Saschizul oferă prin frumusețea monumentelor sale de arhitectură o alternativă extraordinară și unică pentru turiși. Acest statut a fost recunoscut și prin includerea satului în lista patrimoniului mondial UNESCO, în anul 1999, alături de alte fortificații săsești.
Este evident că alături de locuitorii comunei, principalul tezaur al oricărei așezări umane, comuna Saschiz posedă un potențial de dezvoltare enorm, având 2 axe principale: patrimoniul construit și patrimoniul natural. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un peisaj cultural de excepție.
Includerea unei părți a localității în Lista Patrimoniului Mondial a UNESCO a dus la realizarea unor proiecte care să conserve patrimoniul existent și să dezvolte în mod armonios localitatea, sprijinindu-se pe resursele naturale existente pe suprafața localității, pe tradiții, pe cultura dezvoltată de-a lungul a aproape nouă secole, dar și pe calitatea și valoarea comună sau individuală a populației locale.
Declararea unei părți din Saschiz ca patrimoniu UNESCO atrage după sine realizarea a două planuri urbanistice, unul pentru întreaga localitate și unul pentru zona protejată.
Este de constatat că bunul înscris în Lista Patrimoniului Mondial are aproximativ 60% din suprafața intravilanului (120 ha în raport cu 198 ha ) și acoperă 50% din perimetrul construibil al satului că cerința de a fi de tip comunitar.
Pornind de la ideea că agricultura, în cazul multor familii constituind singura sursă de venit, este principala ramură agricolă a localității s-a ajuns la concluzia că turismul ar asigura un venit suplimentar și cu o investiție minimă pentru locuitorii satului.
Pentru dezvoltarea localității s-a realizat un plan, care prin punerea lui în practică ar armoniza nevoile cetățenilor cât și păstrarea farmecului localității și a cadrului natural în care există.
Un obiectiv principal al strategiei este asigurarea pe termen lung a cadrului legal pentru conservarea si punerea in valoare a monumentelor incluse pe Lista Patrimoniului Mondial, el devenind un instrument esențial pentru gestiunea monumentelor UNESCO.
Principiul director al dezvoltării patrimoniului construit este: restaurare și reconversie în condițiile adaptării la cererile societății și la standardul de confort contemporan pentru membrii comunității locale.
Conservarea și protejarea fondului construit se va face cu ajutorul unui regulament local de urbanism detaliat pentru toate casele din zona protejată, care va impune reguli de întreținere a clădirilor ce se mențin și a celor ce vor fi construite, conforme cu statutul UNESCO. Pentru restaurarea și întreținerea clădirilor valoroase, vor trebui găsite surse de finanțare comunitare și individuale. Este de dorit ca parcelarul zonei protejate să nu sufere modificări de natură să dezechilibreze coerența celui existent, astfel încât regulamentul va impune în aceste cazuri elaborarea unor planuri urbanistice (zonale sau de detaliu), care să respecte strategia de reglementare a zonei protejate.
Există clădiri care figurează în dosarul UNESCO ca valori arhitecturale deosebite unele dispărute, altele aflate într-o stare fizică deplorabilă, mergând până la necesitatea demolării. Păstrarea fațadelor autentice în acest caz (prin consolidare și restaurare) și construirea unor noi clădiri în spatele acestora este o posibilitate, dar care necesită fonduri mari. Soluțiile mai practice ar fi demolarea zidurilor ruinate și construirea unor clădiri noi, după proiecte speciale, care să respecte regulile de inserare a acestora în țesutul urban sau găsirea soluțiilor punctuale pentru realizarea unor spații publice.
Figura 28: Școala săsească aflată în paragină
Trama stradală se va păstra ca desen așa cum este, fiind necesare doar lucrări de modernizare și lărgire (unde este cazul) a drumurilor.
A fost necesară și elaborarea unui studiu peisagistic, deoarece ulterior restaurării, pentru punerea în valoare a acestor imobile este absolut necesar a se avea în vedere posibilitățile de conservare – restructurare – refacere – plantare a vegetației și obiectelor decorative ce însoțesc sau vor însoți fondul construit. Componentele planificării peisajere sunt cele care valorizează la maximum, alături de o arhitectură adecvată, componenta estetică a țesutului urban: spații verzi, plante decorative, mobilier urban, iluminat, semnalizări, etc.
Propuneri privind rezolvări ale circulațiilor carosabile, staționărilor, circulațiilor pietonale au fost de realizarea unui drum ocolitor pentru traficul greu va ameliora problemele cu care se confruntă fondului construit situat pe drumul principal.
Drumurile actuale necesită modernizări și lărgiri, pentru aducerea lor la standardele cerute de un astfel de sit (folosirea materialelor adecvate pentru îmbrăcăminte, exemplu: piatră). Spațiile publice au nevoie de dalaje speciale, armonizate cu spiritul locului și destinația lor. În sezonul turistic parcarea autovehiculelor devine o problemă, astfel încât a fost prevăzut un spațiu de parcare
Figura 29: Plan circulații (Sursa ARHI GRAF SRL)
(deocamdată suficient) la intrarea în sat dinspre Sighișoara, pe drumul principal. Aceste restricții de parcare sunt chiar benefice pentru turiști și conduc în mod firesc la circulația pietonală în zona centrală și la Cetate, dar și la oportunitatea traseelor turistice pietonale, care să încurajeze turiștii la plimbări mai lungi, și către obiective mai îndepărtate (zona lacurilor, zona terenurilor de sport, zona bazinelor de apă, Pădurea Spânzuraților, Cetatea Uriașilor). Circulația pietonală conduce, la rândul ei, la crearea piațetelor și scuarurilor și a unor eventuale pasaje de traversare a drumului principal. O altă problemă este cea a transportului public. În acest moment, turismul nu se poate face decât cu autovehicule personale sau de tip organizat, cu autocare. Este absolut necesară crearea unor trasee turistice care să asigure transportul permanent pentru turiști și de care pot beneficia și localnicii.
Problema circulației este aceea de a găsi echilibrul optim între conceptul de accesibilitate și restricțiile impuse pentru circulația poluantă, în sensul încurajării circulației pietonale în cadrul localității, benefică pentru mediu, pentru sănătate și pentru turism.
Propuneri de racordări ale rețelelor tehnico-edilitare în contextul siturilor UNESCO este foarte complexă. În afara necesității realizării sistemelor de alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze și termoficare, există probleme suplimentare, legate de amplasarea conductelor și echipamentelor de contorizare în relație cu străzile și cu fațadele clădirilor. Normativele actuale nu se adresează unor astfel de zone speciale, astfel încât, până la crearea unui sistem normativ adecvat, ar trebui realizate studii specializate, la nivel local, aprobate de către Primărie. De asemenea, instalarea tâmplăriei izolante, a aparatelor de aer condiționat, a antenelor și cablurilor TV și de Internet, a cablurilor electrice și telefonice și a stâlpilor GSM, trebuie să facă obiectul unei politici coerente la nivelul zonei protejate și a întregului sat. Salubritatea este o problemă care în acest caz trebuie reglementată, în special în perioadele cu aflux turistic. Este necesară realizarea unui sistem modern de depozitare, colectare, transport al deșeurilor. Mobilierul aferent acestei activități trebuie adecvat peisajului.
Figura 30: Propuneri de organizare funcțională a zonei (Sursa ARHI GRAF SRL)
Securitatea locuitorilor și a turiștilor este asigurată în primul rând de rețele moderne (iluminatul public în general și în special al monumentelor, curățenie, prevenirea riscurilor, etc). Condițiile de confort derivate din crearea și buna gestionare a rețelelor este una dintre cheile pentru turismul cultural de tip rural, din ce în ce mai activ astăzi.
Localitatea poate fi atractivă pentru locuitori, fie pentru că le oferă condiții generale de viață și mai ales de locuit ce corespund nevoilor și aspirațiilor lor, fie că le oferă surse de venit suficient de tentante pentru a rămâne acolo sau pentru a se stabili cu domiciliul.
În Saschiz, principala preocupare a localnicilor o reprezintă cultivarea celor aproximativ 4000 de ha de teren agricol și creșterea animalelor (1 fermă hameică, 4 ferme zootehnice, o pepinieră, prelucrarea laptelui, moară, etc). Conștienți de frumusețile obiectivelor din zonă, întreprinzătorii locali au început treptat să dezvolte și serviciile de turism. În comuna Saschiz își desfășoară activitatea 15 societăți comerciale, o asociație familială, 12 persoane fizice autorizate, o Asociație a crescătorilor de animale și 2 fundații (ONG-uri). Domeniile în care acestea acționează sunt: creșterea animalelor, agricultură, prelucrarea lemnului, turism, prestări servicii ș.a.
Propuneri de reglementări urbanistice vizează realizarea unor unități teritoriale, împărțire relizată în ținându-se cont de criteriul funcțional al fiecăruia. Astfel, se propun următoarele zone:
1. Zona centrală, cu funcțiune dominantă de locuințe, administrație, cultură, culte, învățământ, comerț, servicii și funcțiuni complementare: construcții auxiliare, spații verzi, spații publice. Zona este amplasată în centrul satului și dezvoltată de-a lungul drumului principal, în jurul bisericii evanghelice – important edificiu arhitectural ce datează din secolul al XV-LEA. În această zonă sunt amplasate instituțiile de interes public: Primărie, Școală, Poliția, Poșta, Căminul cultural, punctul de informare, Hanul Cetății (cu spații de cazare și alimentație publică), magazine, dispensar, etc. Instituțiile publice menționate sunt amenajate în construcții relativ vechi dar conservate și aflate în stare tehnică bună.
2. Zona rezidențială, cu funcțiune principală de locuire (locuințe cu specific rural, regim de înălțime parter) și funcțiuni complementare: activități productive, culte, cultură, servicii, etc. Amplasate în jurul zonei centrale, conțin locuințe majoritar de tip săsesc, dar și locuințe de tip românesc, cu arhitectură de influență saxonă. Casele sunt amplasate pe terase, de unde coboară spre drumul central și zona de luncă și in cea mai mare parte sunt realizate in regim de înălțime „parter” sau “demisol-parter”. Casele au, din punct de vedere structural, o buna rezistență (fundații din piatră, zidării din cărămidă și șarpantă din lemn cu pod circulabil). Compartimentările respectă arhitectura tradițională locală și asigură funcționalitatea bună. Toate casele au dependințe și anexe gospodărești. Casele de locuit sunt dotate doar cu instalații interioare pentru energie electrică. Fondul construit variază din punct de vedere al stării tehnice: zona locuită de populație majoritar de etnie rromă este în stare mai precară, datorită faptului că locuințele nu sunt întreținute. În schimb, zonele locuite de celelalte naționalități sunt in stare tehnică bună în cea mai mare parte, construcțiile sunt solide si bine întreținute, terenurile sunt bune de construit.
3. Zona de gospodărie comunală este reprezentată de cimitirul săsesc, cu o amplasare remarcabilă, pe un teren terasat. Din păcate, datorită numărului foarte mic de etnici, este aproape abandonat.
4. Zona de activități agricole are o singură unitate de tip agricol (pomicol): trupul de intravilan ce conține pepiniera cu construcția aferentă. Amplasat între piața centrală și Cetatea de refugiu, pe un teren înalt, cu o frumoasă belvedere către ambele monumente și către vatra satului.
5. Zona verde, de agrement și turism, este trupul de intravilan cu Cetatea de refugiu, situată în vârful dealului și care are funcțiune turistică. Peisajul este deosebit, dar zona este în stare proastă (monumentul este ruinat, accesul este precar). Zona are un potențial deosebit, dar sunt necesare investiții mari pentru reabilitare.
6. Zona de extravilan apare datorită includerii Cetății în zona protejată, și deci a zonei dintre aceasta și zona intravilanului. Include cele 2 trupuri de inravilan (V și A). Sunt necesare măsuri de îmbunătățiri funciare și de refacere a peisajului, de realizare a unui drum carosabil și a unui traseu pietonal. Până atunci, pentru drumurile de pământ existente pot fi luate măsuri de întreținere.
7. Zona căi de comunicație rutieră, cu funcțiunea dominantă – comunicație rutieră si funcțiuni complementare: rețele edilitare, parcări, refugii, spații verzi, accese carosabile si pietonale. Zona include: DN 13, străzi principale, străzi secundare.
5.1. Politici regionale de dezvoltare a ruralului
Localitatea Saschiz este situată într-o zonă care are ca centru economic și cultural orașul Sighișoara. Această zonă din sudul Transilvaniei are o bogată moștenire culturală reprezentată de suma tradițiilor naționalităților aflate în acestă regiune, de vestigiile medievale întâlnite în fiecare localitate dar și dealurile împădurite care formează peisajul natural.
În scopul promovării și protejării zonei amintite, Agenția de Protecția Mediului Mureș a propus desemnarea zonei ca sit Natura 2000, pe baza studiilor științifice intreprinse de specialiști ai Universităților Române de Grasslands Trust și Fundația ADEPT.
Situl Sighișoara – Târnava Mare constă din aproximativ 90.000 de hectare și acoperă parțial sau total următoarele comune: Saschiz, Daneș, Apold, Vânători și Albești în județul Mureș, Bunești în județul Brașov, Laslea, Biertan, Brădeni și Hoghilag în județul Sibiu. Pe lângă aceste comune mai face parte și sudul municipiului Sighișoara.
Prin desemnarea zoni Natura 2000, locuitorilor din zonă le revin anumite obligații dar și oportunități. Obligațiile se referă la protejarea speciilor de animale sau habitatelor pentru care a fost desemnată zona. Oportunitățile de dezvoltare sunt multiple. Îmaginea de marcă a unei zone Natura 2000 este foarte atrăgătoare, crează piețe mai bune de desfacere a produselor și serviciilor locale, precum și oportunități de accesare a fondurilor Uniunii Europene.
Figura 31: Harta sitului Sighișoara – Târnava Mare (Sursa Fundația ADEPT)
Eforturile oficialităților locale de dezvoltare a localității au fost sprijinite de reprezentanții fundației ADEPT, care își propune să conserve biodiversitatea și dezvoltarea comunitară din Transilvania și în special a zonei locuită de etnici germani.
De menționat aici că Fundația Adept reprezintă un exemplu important despre cum se pot implementa astfel de proiecte. Această fundație reușește să acopere o parte, mică deocamdată, din activitățile de informare, educare și promovare a patrimoniului de toate tipurile (construit, natural și imaterial), cele de producție locală la standarde înalte din punct de vedere al calității și cele de promovare culturală și turistică.
În decembrie 2005, Fundația ADEPT a demarat un proiect inovativ dedicat conservării biodiversității peisajului și dezvoltării comunităților rurale. Proiectul se adresează unei suprafețe de aproximativ 90.000 hectare din zona satelor săsești. Proiectul are ca obiectiv conservarea biodiversității zonei și promovarea unei dezvoltări durabile, oferind în același timp beneficii directe comunității locale. Inițiativa punea pe prim plan educația populației care, după exodul post-revoluționar, a luat locul sașilor în aceste sate. Se urmărește conservarea patrimoniului lăsat în urma de comunitățile de sași, precum și valorificarea acestui patrimoniu din punct de vedere economic, în folosul comunității. Proiectul ADEPT are în vedere educarea unor familii, pentru a dezvolta afaceri turistice proprii. Aceste proiecte merg de la componenta hotelieră, până la practicarea agriculturii tradiționale în spiritul conservării biodiversității, încurajarea meșteșugurilor și înființarea de întreprinderi mici.
Dezvoltarea unor proiecte pe termen lung în zona aflată în studiu țin mai mult de implicarea societății civile și mai puțin de acțiunea oamenilor politici care ar trebui să contribuie prin deciziile lor la dezvoltarea ruralului românesc. Acțiunile unor fundații, care au finanțare predominant străină sunt, de multe ori, singurele care vin în ajutorul populației dintr-o zonă cu un peisaj cultural și ecologic rar întâlnit în Europa.
ANEXE
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
ANEXE
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relieful Suport Si Limita In Dezvoltarea Teritoriala a Localitatii Saschiz (ID: 145912)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.