Relieful, în toată splendoarea lui, a surprins și surprinde în continuare, prin frumusețile sale de neasemuit, pe multă lume. Natura este capabilă să… [307856]

Capitolul I

. [anonimizat], a [anonimizat], pe multă lume. Natura este capabilă să construiască forme unice pe care nici proiectanții cu abilități în acest domeniu nu reușesc.

[anonimizat], s-a [anonimizat]. Astfel, au fost date uitării mileniile de conviețuire armonioasă a omului cu mediul său natural și și-a făcut loc o [anonimizat].

Consecințele practicilor iresponsabile s-[anonimizat], ajungându-[anonimizat]. [anonimizat], oamenii se întorc tot la natură și de fiecare dată rămân consternați de măreția ei. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]-științifice, [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat]-descriptiv, [anonimizat].

Partea a doua a lucrării cuprinde aspecte metodice privind inițierea elevilor în cercetarea geografică și câteva aplicații practice realizate împreună cu elevii în spațiul arealului cercetat. [anonimizat], precum și modul în care li se pot dezvolta capacitățile și deprinderile de a cerceta, de a analiza și investiga studii de caz privind aspectele geografiei locale. Intenționez să folosesc această lucrare ca material bibliografic în elaborarea disciplinei opționale în cadrul căreia sub îndrumarea mea vor fi implicați elevi în activitatea de cercetare a orizontului local.

Capitolul I [anonimizat], și am enumerat câteva cuvinte despre motivatia temei temei.

În capitolul II am initiat o scurta introducere in asezarea geografica a Vaii sighistel in Romania si Judetul Bihor cu indicarea unor repere geogrefice.

[anonimizat].

În capitolul IV ,V si VI am trecut la valorificarea turistică a [anonimizat] o [anonimizat], regiune cu bogate tradiții rurale.

[anonimizat] 2 ani o astel de excursie de o zi, activitati anexe cercetarii geografice didactice in zonă.

Efortul depus în realizarea acestei lucrări, s-a realizat cu ajutorul Prof. univ. dr. Alexandru ILIEȘ, coordonator al lucrării, fără de care nu aș fi reușit, cărei îi mulțumesc pentru ajutorul acordat, soției mele, care m-a susținut, și parinților mei care au fost mereu alături atât moral cât și material .

1.2. Surse de informare

Capitolul I I Analiza cadrului natural

2.1 Așezarea Geografică

Teritoriul studiat se află situat în partea de nord-vest a țării, în sudul Munților Pădurea Craiului, (fig 1) teritoriu care aparține bazinului hidrografic al Văii Vida, care curge paralel cu Valea Topa, iar în aval de localitatea Sâmbăta se unesc, formând râul Holod, afluent de dreapta al Crișului Negru.

Fig. 1 Așezarea geografică a Văii Vida pe harta României (prelucrare Google maps 2004)

Din punct de vedere geografic, regiunea studiată este desfășurată pe teritoriul Munților Pădurea Craiului – partea central – arealul de unde izvorăște acest râu, Dealurile Vălanilor și Coșdenilor în partea estică, Culmea sau Măgura Răbăganilor, Dealul Vintere în sud, Dealul Rotărești în partea de vest.(fig 2).

Fig 2 Valea Vida (prelucrare după Pop, P., G.2006)

Din punct de vedere administrativ-teritorial, arealul studiat se învecinează cu următoarele sate și comune:

Satul Tomnatic – comuna Vadu Crișului

Satul Zece Hotare – comuna Șuncuiuș;

Satele Dobrești, Crîncești, Hidișelul de Dobrești – comuna Dobrești;

Satele Ogești, Rotărești, Copăceni, Sâmbăta – comuna Sâmbăta;

Satul Vintere – comuna Holod;

Satele Forău, Prisaca – comuna Uileacu de Beiuș;

Satele Săucani, Săliște de Pomezeu – comuna Răbăgani;

Satele Josani, Goila, Căbești – comuna Căbești;

Satul Roșia – comuna Roșia;

2.2 Componentele cadrului natural:

2.2.1. Scurtă prezentare geologică

Din punct de vedere geomorfologic, Munții Pădurea Craiului se pot subîmpărți în trei sectoare:

– sectorul central și nord – estic, zonă care ocupă circa 80 % din întreg masivul. Datorită constituției predominant calcaroase și dolomitice, roci care ocupă mai mult de jumătate din zonă, aici predomină relieful carstic, caracterizat prin diferențe importante de cotă pe distanțe scurte și de prezența elementelor liptogenetice tipice carstului. Peisajul cel mai obișnuit este caracterizat prin prezența platourilor carstice, pe care se găsesc numeroase doline. Pe unul din aceste platouri carstice, la nord de Cornet pe versantul stâng al văii Miniera, sunt circa 100 de doline pe o suprafață de numai 1,5 km2. Drenajul subteran al apelor este caracteristic zonei și trădează existența sistemelor de peșteri active.

– sectorul nord – vestic, instalat predominant pe gresii, conglomerate și șisturi argiloase cu pachete subțiri de calcare. Această zonă fiind alcătuită în mare parte din roci necarstificabile, are un relief complet diferit de cel din zona centrală a Munților Pădurea Craiului, fiind caracterizat prin creste evidente cu pante domoale și o rețea hidrografică mai bine organizată.

– sectorul sud – estic, constituit din roci eruptive reprezentând resturile unor aparate vulcanice și depozite de cinerite, are un relief cu pante uniforme și greoaie cotele fiind mai ridicate. (fig 4)

În esență, unitățile geologice majore ale regiunii sunt:

♦ Autohtonul de Bihor;

♦ Pânza de Codru;

♦ Formațiuni sedimentare posttectonice.

Autohtonul de Bihor

În evoluția alpină a Munților Apuseni de Nord, Autohtonul de Bihor s-a comportat ca o zonă cu o oarecare stabilitate. Acesta se întinde la nord de o linie tectonică ce pleacă de la Oradea și traversează Munții Bihorului, trecând prin sudul Masivului Gilău – Muntele Mare. În cuprinsul acestuia, învelișul sedimentar al masivelor cristaline s-a păstrat pe anumite zone cu întinderi variate. Aria cu cea mai mare întindere se întâlnește în Munții Pădurea Craiului, iar a doua este aceea din Munții Bihorului, care se urmărește spre sud până la linia de șariaj dintre cele două unități. Pe suprafețe mai restrânse, formațiunile sedimentare se întâlnesc în zona centrală a Autohtonului de Bihor, unde se formează un graben în regiunea izvoarelor Someșului Cald și un al doilea la Remeți pe cursul superior al Văii Iadului. Ansamblul învelișului sedimentar propriu-zis al cristalinului include depozitele care au fost afectate de cutările mezocretacice, eventual și subhercinice și implicate în tectonica alpină a fundamentului.

Învelișul sedimentar al cristalinului cuprinde depozite începând cu Permianul până în Albian inclusiv, în acest interval înscriindu-se mai multe lagune stratigrafice. Este vorba, prin urmare, despre un înveliș prealpin, incluzând numai depozite permiene și un înveliș alpin alcătuit din depozite triasice până la Cretacicul inferior inclusiv.(fig 3).

Șisturile cristaline care limitează la est și sud-est depozitele sedimentare din Munții Pădurea Craiului aparțin Complexului micașisturilor inferioare din Seria de Someș, constituit din micașisturi cu muscovit și biolit.

Formațiunile sedimentare sunt reprezentate de depozite de vârstă mezozoică astfel:

Triasicul, aflorează în jumătatea sud – estică a regiunii.

Triasicul inferior cuprinde o succesiune de tip Werfen, după cum urmează:

– Conglomerate cuarțitice dure;

– Gresii cuarțitice;

– Șisturi argiloase;

– Dolomite cu intercalații șistoase.

Triasicul mediu cuprinde:

– Dolomite inferioare;

– Calcare de Bucea;

– Dolomite superioare;

– Formațiunea de Lugaș;

– Calcare de Vida;

– Șisturi de Peștiș;

– Calcare de Butan.

Jurasicul ocupă partea centrală, fiind răspândit pe o suprafață destul de mare

Jurasicul inferior cuprinde trei formațiuni litologice:

– Formațiunea detritică;

– Formațiunea calcaroasă fosiliferă;

– Formațiunea mânioasă bogată în poziții și nodule de fosfați;

Jurasicul mediu se caracterizează printr-o rată scăzută de acumulare și cuprinde:

– Calcare nisipoase cu oolite și concrețiuni de fosfați;

– Calcare cu Etolium;

– Calcare cu noduli bruni, nisipoși pe alocuri oolitici;

– Calcare marnoase (în partea dc nord);

– Marne și calcare marnoase cu noduli.

Faciesul cu Diceras se întâlnește în partea nordică și centrală a zonei din Munții Pădurea Craiului, iar spre sud se dezvoltă calcarele negre, bine deschise în Cheile Albioarei. Conținutul paleontologic indică pentru calcarele masive organogene vârsta tithonică, reprezentând faciesul calcarelor de Stramberg.

Jurasicul superior conține o fază de exondare însoțită de eroziune. În acest timp au existat condiții favorabile formării bauxitelor care s-au acumulat în excavațiile de pe suprafața de alterare a calcarelor tithonice, adesea în cantități importante.

Pânza de Codru

Este o unitate tectonică suprapusă Autohtonului de Bihor. O bună parte din formațiunile sedimentare ale Pânzei de Codru aparține Paleozoicului superior, respectiv Permianului, reprezentând învelișul prealpin al cristalinului; împreună cu acesta din urmă, depozitele permiene alcătuiesc fundamentul regenerat în cutările alpine, care este comun și Autohtonului de Bihor. Restul formațiunilor sedimentare include depozite mezozoice, reprezentând învelișul alpin al cristalinului.

Formațiunile sedimentare posttectonice

După cutările mezocretacice, mai exact după producerea șariajului pânzei de Codru, Munții Apuseni de nord au funcționat ca unitate mai rigidă, astfel încât depozitele Cretacicului superior îmbracă un facies aparte și se dispun atât peste Unitatea de Codru cât și peste Autohtonul de Bihor, acoperind fruntea șariajului principal. Spre sud, acoperă limita dintre Munții Apuseni de nord și cei de sud. Din această situație, rezultă caracterul de înveliș posttectonic al depozitelor respective.

În general, depozitele învelișului posttectonice sunt predominant detritice, fiind dezvoltate în faciesul de Gossau. Spre partea superioară a succesiunii cretacice sunt frecvente formațiunile vulcanogen-sedimentare, depozite identificate ca fiind de vârstă senoniană.

Fig 3- scara cronologică, morfotectonică (Ielenicz, M. 2010)

Fig 4 Harta geologică a arealului Dobrești cu răspândirea lentilelor de bauxită (Harta geologică , scara 1: 200000; Comitetul de Stat al Geologiei – Institultul geologic București )

LEGENDA

EPOCA GEOLOGICĂ TIPUL ROCILOR

NEOCOMIAN Bauxite acoperite și în aflorismente

APTIAN Calcare cenușii și negre asociate

BARREMIAN Calcar inferior cu pahiadonte și micritic

SINEMURIAN Formațiunea de Ponița ( Roșia )

PLEISTOCEN Pietrișuri de platformă

CALLOVIAN INF. Calcar cu noduli bruni

BAJOCIAN INF. Marne și calcare marnoase

ANISIAN INF. Gresii cuarțitice cu șisturi argiloase roșii

PERMIAN Șisturi argiloase și gresii vermiculare roșii

TITHONIC + Calcare de Albioara

2.2.2 Prezentarea generală a condițiilor de relief

Valea Vida, de la izvor și până la confluența cu Valea Topa, este împărțită în două sectoare de curs și anume: cursul superior care este situat de la izvor, până la lacul omonim și cursul mijlociu, care este situat în aval de Lacul Luncasprie sau Lacul Toplița pe unele hărți) până la confluența cu Valea Topa. Valea Vida, în cursul superior, traversează un platou carstic foarte bogat și variat în forme specifice acestuia. (fig 5).

Fig 5 Platoul carstic Răcaș

Foto: Milian Ioan Vasile

Rocile carstice sunt roci sedimentare care, din punct de vedere chimic, sunt omogene dar din punct de vedere fizic sunt heterogene – prezintă o rețea densă de fisuri care asigura circulația apei prin ele. ( Ielenicz, M. 2010).

Circulația apei în masivele de calcar

,,Canalele de curgere a apei sunt la început de dimensiuni mici, de la câțiva milimetri la câțiva decimetri diametru, fiind complet umplute cu apa ce udă toată secțiunea. Prin ele există o curgere sub presiune, iar canalul poartă numele de canal de presiune sau conductă forțată. Cu timpul însă, prin mărirea golului datorată coroziunii, cantitatea de apă nu mai este suficientă pentru a-l umple și ea ocupă partea lui inferioară, restul fiind umplut cu aer. Apa nu mai curge cu presiune, ci doar datorită greutății ei, de unde și numele de curgere gravitațională sau curgere cu nivel liber, ceea ce vrea să însemne că apa are o suprafață liberă, de-a lungul căreia ia contact cu aerul.” (Bleahu, M.1982 ) (fig 6)

Fig 6 Evoluția și structura reliefului carstic (www.profudegeogra.eu)

Relieful carstic este divizat în două grupe de forme:

Unele care sunt situate la suprafața platoului carstic (exocarst);

Unele care sunt situate în adâncimea platoului carstic (endocarst);

În arealul propus cercetării, pe teritoriul cursului superior, cele mai reprezentative forme de exocarst sunt următoarele:

Cheile

Dolinele

Avenele

Cheile Videi

,,Cheile sunt sectoare înguste de vale dezvoltate în calcare. Versanții abrupți se intersectează la nivelul albiei. Rezultă prin adâncirea cursurilor de apă în masivul calcaros (dizolvarea se îmbină cu eroziunea mecanică) sau prin prăbușirea tavanului sălilor sau galeriilor prin care există un curs de apă activ, acesta apărând la exterior. În versanții cheilor se disting goluri ale intrărilor în peșteri, guri ale rețelei de tuburi de dizolvare din interiorul masivului calcaros, mase de blocuri prăbușite etc.”(fig 8,9)

(Ielenicz,M.2010)

Cele mai lungi chei din Munții Pădurea Craiului, peste 10 km, sunt situate în bazinul mijlociu și cel superior al Văii Videi, fiind delimitate în aval de lacul omonim, iar în amonte, de confluența văii menționate cu afluentul său, Viduța. Se desfășoară sub forma unei potcoave cu laturile evazate și cu convexitatea orientată spre nord-nord-vest.

De la obârșiile sale, situate în partea vestică a compartimentului carstificat de la Zece Hotare și până la vărsarea în lacul ce-i poartă numele, valea Videi străbate o regiune de un pitoresc rar întâlnit. Apele sale apar dintr-o salbă albastră de limpezi izvoare ce confluează într-un afluent de obârșie, valea Letii. Izbucurile sunt de altfel prezențe notabile în peisajul văii și al cheilor, ele se ivesc, de obicei, la baza abrupturilor calcaroase, fie cu o discreție desăvârșită, ivindu-se prin trenele de grohotișuri ce parazitează racordul versantului cu valea, fie țâșnind din gura unor peșteri a căror deschideri impresionante nu spun nimic despre lungimea galeriilor subpământene (fig 7). Așa sunt izbucurile de ,,la vagon”, cele din văile Cadului, Cotețelor sau Toplicioarei.

Fig 7. Profil în relieful calcaros, eroziunea accentuată a apei formează peșteri (revista Terra Magazin nr.181)

Izvoarele sunt legate, prin firul apelor ieșite la lumină, de numeroase ponoare ce slujesc subteranizirii rețelei fluviatile de suprafață. Le întâlnim la vest de Zece Hotare, la Hârtoapele Zăpodiștei sau pe colinele Dealului Bulz, ori în zona de contact a impermeabilului Dealului Oarzâna cu calcarele, roca ce atrage în tăcerea nopții desăvârșite numeroase organisme torențiale. Dar, fiecare dolină, fiecare uvală posedă în vatra sa un mic ponor, mascat de permanenta aglomerare de material eluvial. Funcția de sorb și-o îndeplinește până la urmă, chiar dacă unele lacuri de dolină rezistă mai mult timp, datorită impermeabilzării temporare a fundului dolinei cu depozite argiloase. Aval de confluența pâraielor Letea și Viduța, începe Valea Videi, în morfologia căreia se impun cu gravitate cheile. Peisajul lor ne va însoți, până la debușarea râului în lacul de acumulare Vida, ce avansează o distanță deloc neglijabilă printre pereții îngustați.

,,Particularitățile morfologice ale Cheilor Videi devin o sursă inepuizabilă de valențe turistice izvorâte din profilul transversal îngust, cu apropierea accentuată a versanților ce strâng, aidoma unei menghine nemiloase, talvegul, din înălțimea abrupturilor laterale ce ating frecvent valori de 200-250 m, etalarea pe verticală devenind o regulă căreia întreaga ambianță peisagistică nu i se sustrage ci dimpotrivă, caută prin orice mijloace să o confirme. Dacă în sectorul din amonte cheile au o desfășurare orientată de la est la vest, în zona mediană apare o buclă uriașă ce descrie un arc de cerc, la început spre nord-nord-vest, iar apoi spre sud-sud-est. Intrăm, de altfel, în zona de maximă meandrare, unde râul, privit de la înălțimea versanților, seamănă unui șarpe sticlos ce s-a rătăcit în calcare într-o clipă de efervescență a peregrinărilor sale. În planul versanților avem surpriza de a descoperi nu numai forme ale morfologiei de detaliu specifice tuturor sectoarelor de chei, ci și numeroase talveguri suspendate, reminiscențele văilor afluente, dezmembrate prin subteranizare sau umerii rezultați prin părăsirea de către râu, la nivele superioare de evoluție, a buclelor de meandru.”

(Pompei,C.1988)

Fig 8 Profilul unei văi epigenetice în calcare (prelucrare www.profudegeogra.eu)

Spectaculoase sunt, de asemenea, marmitele gigantice din albia văii, loc de stagnare a apelor, de formare a bulboanelor ce împânzesc întreaga vale, după cum, lacul Vida aduce în ambianța cheilor o valență estetică aparte ce lărgește oferta turistică, multiplicând posibilitățile de integrare a zonei într-un circuit turistic propriu-zis.

Și, nu în ultimă instanță, ceea ce conferă Cheilor Videi un spor de farmec neasemuit sunt peșterile și avenele, răspândite în pereții abrupți sau pe interfluviile văii, în întregul bazin hidrografic aferent, de la obârșie până la ieșirea din calcare.

Dacă menționăm că în întregul bazin hidrografic analizat există peste 136 de cavități subterane naturale, înseamnă că indicele de endocarstificare al zonei în cauză este foarte ridicat, dimensiunile peșterilor variază între 5 și 773 m lungime, majoritatea cavităților intrând în categoria formelor de mici dimensiuni. Printre cele mai cunoscute peșteri din valea Videi, dar și din Munții Pădurea Craiului, se numără cea de la Cubleș (350 m lungime), situată în versantul stâng al văii Blajului, afluent pe dreapta al Videi. Golul subteran se compune dintr-o galerie înaltă și largă, ce se ramifică în două brațe, bogat concreționate. Ciururile, scurgerile parietale, stalactitele, stalagmitele, coloanele (renumit este ,,Palmierul”, o coloană uriașă ce sprijină bolta galeriei din dreapta intrării) împodobesc, mai ales, sectoarele terminale ale galeriilor, înscriind peștera în rândul obiectivelor turistice demne de subliniat. Prin cei 773 m lungime, Peștera-aven

Giloasa deține primul loc în ceea ce privește dezvoltarea cavităților din zonă.

În cadrul rețelei hidrografice din Munții Pădurea Craiului, valea Videi este unul dintre râurile importante, cu bazin de recepție larg desfășurat pe roci impermeabile sau carstificabile, cu o densă rețea de afluenți ce-i asigură o scurgere cu caracter permanent. Geneza și evoluția cheilor rămân tributare complexului de factori morfogenetici a căror dinamică a fost stimulată sau
inhibată de tectonica activă a ariei montane și a regiunilor înconjurătoare. Evoluția paleogeografică a regiunii ne permite să înțelegem nu numai geneza Văii Videi și a cheilor sale, ci a tuturor sectoarelor de îngustare dezvoltate pe latura sudică a Munților Pădurea Craiului. (Pompei,C.1988)

Fig. 9 Cheile Videi

Foto: Milian Ioan Vasile

Se cunoaște faptul că la sfârșitul Cretacicului, în urma orogenezei laramice, întreaga regiune montană a Apusenilor, deci și Munții Pădurea Craiului era arondată și supusă intenselor procese de peneplenizare ce au condus la formarea primei suprafețe de nivelare, Fărcașa, de vârstă danian-olitgocenă. În această etapă morfogenetică rețeaua fluviatilă a Munților Pădurea Craiului avea o direcție de drenaj orientată de la est la vest, moștenită încă din mezozoic, când retragerea treptată a mării panonice spre vest a dus exondarea ariei montane. Râurile principale, axate în partea mediană a masivului, își aveau obârșiile în apropierea grabenului Remeți și se drenau, la cote altimetrice mai ridicate, pe actualul aliniament alcătuit din cursurile superioare ale Runcșorului, Videi, Surducelului și Mnerei ce-și mai păstrează și azi orientarea inițială. Este însă greu de precizat dacă sectoarele superioare ale acestor văi sunt reminiscențele văilor primare sau ele reprezintă forme derivate printr-un proces de reactivare, prin eroziune remontantă, a traseelor abandonate de paleorețeaua dezorganizată. (Pompei, C.1988)

Un impact deosebit de puternic îl aduce în evoluția rețelei hidrografice orogeneza stirică (miocenul superior) când, în urma unor subsidențe de amploare, desfășurate de-a lungul liniilor de fractură limitrofe Munților Pădurea Craiului, se conturează cele două golfuri marine: ale Beiușului, în sud și Vad-Borodului în nord. Apariția decalajului altitudinal între rama montană, ce continuă să se ridice și zonele depresionare de la nord și sud, într-o continuă coborâre (I. O. Berindei, 1977) a intensificat acțiunea de adâncire a râurilor și, concomitent, o remaniere și reorientare a rețelei hidrografice. Suntem, ca urmare, la începutul genezei cheilor, când valea se adâncește într-un ritm rapid, în regim de scurgere subaerian. Ea își schimbă brusc orientarea de la direcția est-vest, la cea spre sud, chemată fiind de subsidența din Bazinul Beiușului. Cine privește actuala configurație a văilor din partea sudică a Munților Pădurea Craiului poate remarca, fără nici o greutate existența unei curburi majore, a schimbării bruște și totale de direcție, determinată, evident, de o cauză cu influență decisivă ce s-a repercutat asupra întregii rețele de drenaj. Ea nu poate fi decât subsidența menționată.

Pornind de la rolul deosebit de important pe care l-a jucat procesul de scufundare a celor două bazine depresionare în accelerarea eroziunii în adâncime – direct responsabilă de apariția reliefului de chei – și a reorientării direcției de scurgere a rețelei hidrografice, am considerat potrivită definirea acestor chei ca forme de subsidență periferică. Procesul respectiv nu trebuie confundat cu antecedența, deși rezultatul morfologic este același, deoarece în primul caz decalajul altitudinal, cu rol de accelerare a eroziunii, nu s-a realizat prin ridicarea munților, fenomen ce determină apele să țin pasul cu ritmul ridicării, deci impunându-se ca un obstacol ce trebuie surmontat, ci prin coborârea nivelului de bază. Astfel, declivitatea profilului longitudinal crește brusc, de la vărsare spre izvoare, stimulând eroziunea regresivă.

O altă schimbare în ritmul evoluției o aduc mișcările de basculare suferite de Munții Apuseni în miocen, când vestul regiunii, înglobând și Munții Pădurea Craiului, se scufundă lent. În consecință, declivitatea profilelor longitudinale ale râurilor scade, eroziunea în adâncime își reduce intensitatea.

Începe etapa meandrării râurilor, oglindită în desfășurarea sinuoasă a tronsonului de chei. Odată prefigurată dezvoltarea sinusoidală (în plan orizontal) a albiei, și încastrarea ei în rocă, ea nu a fost abandonată ulterior, când ridicările tectonice (rhodanice, valahe) au instaurat din nou condiții prielnice adâncirii, în detrimentul evoluției laterale.(fig 10,11)

Valea Vida, în amonte de lacul omonim, a fost și este un teritoriu care deține un vast bagaj de informații. A fost cartat și studiat de cei mai mari cunoscuți speologi, arheologi, geomorfologi atât din țara noastră cât și din străinătate. Clubul de speologie ,,Emil Racoviță” din București, în diversele cercetări efectuate în toate arealele carstice din țara noastră, a studiat și această regiune, consemnând într-un articol o parte din cercetările și cartările efectuate.

Fig 10 Evolutia unei văi epigenetice (prelucrare www.profudegeogra.eu)

Fig 11 Cheile Videi (Pompei, C, 1988)

Dolinele

,,Dolinele sunt depresiuni cu formă elipsoidală sau aproape circulară, uneori cu contururi sinuoase. Adâncimile și diametrele lor pot varia, în medie, de la câțiva metri la mai mulți zeci de metri. Forma clasică a dolinei se aseamănă cu aceea a unui puț sau pâlnie, dar există și numeroase variante de tranziție spre tipul cu aspect de pâlnie.”

(Naum,T. Grigore, M. 1974 )

Traseul Văii Vida traversează și platoul carstic Răcaș-Sclavu-Pleș, în care sunt numeroase doline de diferite dimensiuni și adâncimi. Una din cele mai reprezentative doline este cea de la Cântar (fig 12).

Fig 12- Dolina de la Cântar

Foto: Milian Ioan Vasile

Avenele

Avenele sunt puțuri dezvoltate pe vertical, de la suprafața platoului calcaros, atingând adâncimi de la zeci de metri la sute de metri. ( Ielenicz,M.2010).

Procesele care condiționează formarea avenelor sunt:

apa infiltrată de-a lungul diaclizelor, duce la lărgirea lor prin procesele de dizolvare și eroziune.

apa infiltrată în roca de calcar, acționând prin disoluție sub presiune, permite apariția unui gol de mică adâncime; prăbușirea parțială a tavanului produce apariția unui aven.

(Naum,T. Grigore, M. 1974 )

În bazinul hidrografic al Văii Vida se întâlnesc aceste forme de relief exocarst.

Acestea sunt:

1. POȘIȘTĂUL BALAURULUI,(fig 13) cunoscut de localnici și sub denumirea de avenul din dealul Toplicioara (nu se cunoaște în zonă noțiunea de poșiștău), se află la circa 7 km de Dobrești pe drumul spre cantonul Vida. Intrarea de circa 60 cm diametru se găsește în șanțul drumului, pe partea stângă cum se merge spre cantonul Vida. Avenul este format dintr-un puț de 13 m ai cărui pereți se îndepărtează imediat după intrare.

Fig 13 Avenul Balaurului – Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, 1983

2. CIUNGAIA GHIACULUI (fig 14) – la Avenul din Ciungaia Ghiacului se ajunge mergând 30 m pe valea Cadului înspre amonte din locul unde aceasta se intersectează cu drumul de care se leagă cantonul Bulz de Frântura Jiloasei. Apoi, urcând 50 m în versantul stâng al văii, cu puțin noroc, găsim intrarea cu un diametru de 1 m a avenului deschisă direct în panta versantului. Avenul are un puț de 10 m după care o pantă cu pământ duce la cota minimă.

Fig 14 Avenul din Ciungaia Ghiacului – Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, 1983

În bazinul hidrografic al Văii Vida, pe teritoriul cursului superior, cele mai reprezentative forme de endocarst sunt peșterile.

Prin peșteră se înțelege orice gol natural aflat în scoarța Pământului. În același sens cu „peștera" se folosesc de multe ori cuvintele „cavernă” și „grotă”. Formarea peșterilor a început de când pe Pământ a căzut prima picătură de ploaie. Este nevoie de mii de ani pentru ca ploaia să poată săpa o peșteră așa cum sunt cele care pot fi văzute astăzi în acest areal carstic.

În Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, nr 8 din1983 a apărut un articol cu privire la istoricul cercetărilor cavernelor din acest areal.

NOI EXPLORĂRI ÎN MUNȚII PĂDUREA CRAIULUI

(arealul Bulz — Vida) (fig 15)

,,În partea de NV a Munților Pădurea Craiului există un areal ce cuprinde văile Peștiș, Surducel, Urzâcarului – aparținând bazinului hidrografic Topa Râu – precum și platoul aflat între aceste văi și valea Videi. Această zonă nu a mai atras atenția din anul 1977 (data ridicării
topografice în peștera Biserica Hută; G. Drîmba, Nymphaea, 1978) cu excepția speologilor de la „Czaran Gyula” Tinca care lucrând în principal pe valea Vida au descoperit cele două avene din Jiloasa și peștera din Curba Runcului.

În aceste condiții, o echipă formată din membri de la C.S.E.R. București (Horia Mitrofan, Ștefan Andreescu, Iuliana Kovari)ia în octombrie 1982 un prim contact cu acest areal, la un sfârșit de săptămână. Se cercetează platoul aflat între valea Runcului și valea Blajului, afluenți ai Videi, precum și împrejurimile cantonului Bulz. Cu această ocazie se pune în evidență un ponor pe valea Peștiș; singurele izbucniri din care ar putea să iasă apa acestui ponor sunt cele de la Aștileu sau Toplița de Vida. Sub îndrumarea lui Știube Florian, zis Nea Țițicu, locuitor al comunei Dobrești, echipa descoperă peștera Chirichii, avenul din Frântura Surdului, avenul din Ciungi și ajunge la Poșiștăul Balaurului, cunoscut de localnici și sub denumirea de avenul din dealul Toplicioara.

Pentru a continua decolmatarea începută cu ocazia primei ture avenul din Frântura Surdului, precum și pentru a mai cerceta acest areal, se organizează o nouă tabără la sfârșitul anului 1982 și începutul lui 1983. Participă membrii C.S.E.R.: Ștefan și Iulia Andreescu, Moldoveanu Șerban, Mihai Aurelia, Dan Ilina, Adrian Negoiță și Mircea Vlădulescu. Decolmatarea în avenul din Frântura Surdului a fost încercată în 2 zile după care a fost abandonată deoarece nu aveau toate uneltele necesare. Cu ocazia deplasărilor la acest aven s-a cercetat și terenul dintre aven și drumul județean Dobrești – Vârciorog astfel a fost descoperită peștera de pe Pârâu care parcă face parte din sistemul ce înglobează și avenul.

În aceasta tabără s-a mai cercetat și valea Cadului fără însă a se descoperi vreo cavitate. Ca urmare a nereușirii decolmatării din avenul din Frântura Surdului și la îndemnul lui Horia Mitrolan de a găsi neapărat „Groaznicul” aven din Ciungaia Ghiacului s-a organizat o nouă tabără în perioada 14-27 iulie 1983. La această tabără au participat Florin Boștină, Dan Ilina, Mihai Aurelia, Moldoveanu Șerban, Victor Ursan și Mircea Vlădulescu.

În prima parte a taberei, s-a încercat din nou decolmatarea în avenul din Frântura Surdului, care iarăși a eșuat. A fost descoperită și cartată peștera cu apă din valea Urzicarul Mic și s-a recartat peștera Biserica Hută (prima hartă a lui G. Drîmba, apărută în Nymphaea, este mai puțin exactă), încercarea de a trece lacul din peștera de pe Pârâu s-a soldat cu un eșec total deoarece era sifonată înaintea acestuia.

În a doua parte a taberei, au fost găsite, cu ajutorul lui Nea Țițicu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei, peștera din pășunea de la Hârtoape și avenul din Ciungaia.”

Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, nr 8/octombrie 1983.

Fig 15 Arealul Bulz — Vida- Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, nr. 8/octombrie 1983.

Cele mai spectaculoase forme de endocarst sunt peșterile. Specifice arealului studiat sunt cele care au rețele de tip dentritice. (fig 16)

Fig 16 Peștera cu rețea de tip dentritică (prelucrare după Bleahu, M. 1982)

Principalele peșteri cartate de diferiți speologi de pe arealul studiat sunt următoarele:

1. PEȘTERA CHIRICHII (fig 17) se află în versantul drept al văii Cadului, la circa 100 m sud de pepiniera de lângă cantonul silvic Bulz. Peștera are o lungime de 17 m și se pare că a funcționat ca ponor al unuia din izbucurile de la Toplicioara.

Fig 17 Peștera Chirichii – Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, nr. 8/octombrie 1983.

2. HÂTOAPE (fig 18) – Peștera din pășunea de la Hâtoape se află situată la marginea comunei Dobrești. Ea începe printr-un puț de 7 m ce a funcționat ca ponor și probabil că mai funcționează la viituri. Coborârea se face la liber și se ajunge într-o galerie pe care se avansează târâș
printre cioburi, tinichele și alte resturi casnice. După 15 m tavanul se înalță, putându-se merge aplecat; pe stnga apare un mic puț ce se înfundă și apoi un al doilea pe centrul galeriei.
Peștera continuă din fundul acestuia printr-o galerie strâmtă și noroioasă ce dă la o săritoare de 1,4 m după care se întâlnește cea mai noroioasă porțiune a cavității. Parcurgând-o ajungem la puțul de 24m, înainte și spre stânga pornesc galerii fosile.

Fig 18 Peștera de la Hârtoape – Buletinul clubului de speologie ,,Emil Racoviță” București, nr. 8/octombrie 1983.

3. CUBLEȘ (fig 19) este situată în versantul stîng al Văii Blajului, afluent de dreapta al Văii Vida, satul Luncasprie.

Numeroasele semnături de pe pereți atestă faptul că ea a fost vizitată încă din deceniul al patrulea al secolului XIX. Prin studiile efectuate de J. Frivaldsky (1891), V. Vogl (1920), R. Jeannel și E. Racoviță (1929). G. Roettger (1940) ș.a., peștera intră în literatura de specialitate, devenind un important obiectiv de cercetare paleontologică, arheologică și biospeologică, iar mai târziu devine un obiectiv turistic des frecventat. Ea a fost prima peșteră din țara noastră prevăzută cu o poartă la intrare, ale cărei urme se mai vad și astăzi.

Fig 19 Peștera Cubleș- Rusu Teodor, 1988

Peștera Cubleș cu o intrare impunătoare (14m x 1,8m), orientată spre sud-vest, suspendată cu circa 20 m deasupra albiei văii amintite, este alcătuită din două galerii fosile, aproape orizontale, destul de bogate în formațiuni stalagmitice și în faună cavernicolă (gasteropode, ciclopide, harpacticoide, coleoptere etc.).În depozitele de umplutură s-au găsit resturi scheletice de Ursus spelaeus, Ursus arctus și unelte de os, parte din ele aflându-se la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Datorită depozitului său fosilier, de vârstă pleistocenă, pare să fie, după opiniile lui T. Jurcsak (1974), una din cele mai importante stațiuni paleolitice din Județul Bihor. (Rusu, T. 1988)

4. TOPLIȚA (fig 20) este situată în partea superioară a unui abrupt ce se desfășoară sub forma unui amfiteatru, la baza căruia se găsește izbucul de la obârșia unei văi de recul (Valea Topliței), afluent de stânga a Văii Vida, cu care confluează în zona lacului de acumulare de la Luncasprie

Descoperită, explorată și cartată, în 1969, de către membrii Institutului de Speologie „E. Racoviță”, peștera face obiectul unor cercetări întreprinse de membrii C.S. “Czaran Gyula” din Tinca, a căror rezultate au fost publicate de S. Matyasi și colaboratorii (1979).

Fig 20 Peștera Toplița – Rusu Teodor, 1988

Intrarea, greu de găsit fără un ghid, este îngustă și scundă, lăsând impresia unei deschideri fără importanță. În realitate, dincolo de aceasta, se desfășoară o galerie cu numeroase cupole de coroziune și importante depozite de colmatare ce urcă până aproape de tavan. După circa 60 m de târâș se interceptează o galerie dezvoltată perpendicular pe direcția de înaintare. În timp ce, pe dreapta, se desfășoară un spațiu ceva mai larg ce se înfundă curând, pe stânga, înaintarea este barată de o masivă scurgere stalagmitică sub care se observă oglinda unui lac. După escaladarea acesteia și traversarea lacului, de fapt a unui gur mai mare, plin cu apă, se ajunge la intersecția, în unghi drept, a două galerii. Pe cea din dreapta se ajunge într-o sală bogat concreționată, în rmijlocul căreia se află un bloc cu suprafețe lustruite, prin frecare, de blana urșilor de cavernă (barenschliff). Din această sală se desprinde, spre stânga, o galerie ascendentă în care abundă formațiunile parietale. În sectorul ei final, se ajunge la o ,,gaură de șoarece”, dincolo de care se află un puț în care s-a coborât până la 30 m. Intens concreționat, acesta prezintă, în desfășurarea sa, două platforme de regrupare: una la 12 m, unde se intersectează o galerie puternic ascendentă, și alta la 20 m. În rest, peștera, este formată dintr-o serie de galerii ce se desprind una din alta, evocând fisurarea calcarului în ,,tablă de șah”. Pe lângă formațiunile parietale de cele mai diverse tipuri, se mai întâlnesc și câteva cuiburi de stalactite tubulare, gururi, cascade împietrite, cupole și hieroglife de coroziune, barenschliff-uri și câteva grămezi de bulgări argiloși – semn al activității ursului de cavernă care a populat această peșteră. În zona gurului cu apă, se găsesc câteva obiecte de uz casnic precum și o șină metalică, cu profil în formă de H, de vreo 350-200 kg, a cărei prezență nu poate fi explicată din configurația sectorul în care se află. Este posibil ca ea să fi căzut de la suprafață, prin hornul ce se dezvoltă deasupra gurului amintit, dar nu este exclus ca ea să fi fost târâtă până aici, de-a lungul galeriei de acces, în scopuri rămase necunoscute. (Rusu, T. 1988)

5. PEȘTERILE DE LA STANUL CERBULUI (fig21) – sunt situate în versantul stâng al Văii Vida, aval de confluența cu valea dolinară cunoscută sub numele de Hârtoapele Cerbului.

Prin denumirea de Stanul Cerbului localnicii definesc un abrupt de calcar dezvoltat în semicerc, sub forma unui amfiteatru, aflat pe stânga Văii Vida, sub Dealul Sohodeș. La baza acestuia, se înscrie o boltă de mari dimensiuni care se prelungește în interiorul masivului cu două guri de peșteră situate aproximativ la același nivel cu lunca Văii Vida (una de 182 m lungime și alta de 27 m lungime). Deasupra acestora, cu 11 m, se află intrarea într-o a treia peșteră, fosilă, explorată până în 1985 pe o lungime de 450 m.

Descoperite în 1962 de către T. Rusu, I. Viehmann și Ștefania Avram, primele două peșteri au fost explorate și cartate de către Gh. Racoviță, V. Crăciun și T. Rusu, în 1969, după care au fost semnalate în literatura de specialitate de T. Rusu (1981). Ele sunt apoi vizitate și explorate de către membrii C.S. „Czaran Gyula” din Tinca, ocazie cu care descoperă și cartează și nivelul superior, fosil. În 1982, L. Matyasi realizează o lucrare cu privire la „Condiționarea hidrogeologică a peșterilor de la Stanul Cerbului” pe care o publică în Buletinul Speologic nr. 6, p. 99, editat de F.R.T.-A. Corn. centrală de speologie sportivă, București.

Peștera fosilă este formată, în ansamblu, dintr-o succesiune de săli de mari dimensiuni (Sala Mare: 30 x 18 x 8 m), separate de spații înguste și scunde. Accesul la acest nivel de goluri carstice se face de-a lungul unei galerii (Galeria cu Guano) care prezintă spre ieșire două culoare de acces ce se desfășoară la cote diferite.

Fig 21 Peștera Stanul Cerbului – Rusu Teodor, 1988

Cel de al doilea nivel carstic, subfosil, este format dintr-o galerie principală, ascendentă, cu desfășurare dendritică, alcătuită din două nivele distincte: unul inferior, cu numeroase forme de coroziune, reprezentat, în principal, printr-o galerie de acces și o sală circulară, colmatată cu depozite aluvionare fine, în extremitatea căreia se găsește un lac-sifon cu nivel variabil, (fig 22) și un sector superior cu evidente urme de scurgere liberă (terase și nivele de eroziune), drenat de un curs de apă cu caracter temporar-activ.

Cea de a treia peșteră se deschide la circa 20 m est de precedenta și se rezumă la o galerie fosilă, cu desfășurare meandrată, ce se termină cu un horn de 20-25 m înălțime. (Rusu, T. 1988)

Fig 22 Peștera Stanul Cerbului – Rusu Teodor, 1988

Aflate în zona de confluență a Văii Hârtoapele Cerbului cu Vida, cele trei peșteri s-au format, succesiv, sub acțiunea apelor captate în subteran de-a lungul primei văi, transformată azi într-o clasică vale de tip dolinar. În timp ce primul nivel, fosil, poartă amprenta unei evoluții în regim freatic, cel de al doilea denotă o dezvoltare în regim vados, cu scurgere temporară, sub care sunt în curs de modelare actualele goluri carstice. (Rusu, T. 1988)

6. PEȘTERA CADULUI (fig 23) – este situată în zona de confluență a văii cu același nume cu Valea Vida, comuna Dobrești, satul Luncasprie.

Descoperită și semnalată de T. Rusu (1972), peștera a fost explorată și cartată, în 1980, pe o lungime de 243 m, de către membri Cercului C.S. „Czaran Gyula” din Tinca.

Intrarea, de dimensiuni maxime de 4 x 3,5 m, este orientată spre sud-vest, prezintă un con de obstruare și se află cu circa 35 m deasupra albiei Văii Vida. Golul subteran este alcătuit din două galerii temporar-active care se desprind chiar din sala de la intrare (12 x 18 m) și se dezvoltă ascendent: una spre nord-est și alta spre est. Spre ieșire, ambele galerii prezintă un avansat proces de colmatare cu depozite argilo-nisipoase, în care dispar cursurile de apă ce le drenează. În mod obișnuit, acestea nu reușesc să conflueze deoarece dispar prin sorburile ce se schițează în depozitele amintite. La marile viituri apele se adună în fața conului de obstruare și formează un lac subteran care persistă câteva zile sau chiar săptămâni. În timp ce galeria de nord-est, dezvoltată de-a lungul unor diaclaze destul de evidente, se îngustează treptat și prezintă câteva lacuri-sifon, galeria estică se lărgește mult în partea finală și formează o sală cu dărâmături, spre care converg două galerii puternic ascendente, fosile.

Fig 23 Peștera Cadului – Rusu Teodor, 1988

Poziția și desfășurarea peșterii ne sugerează ideea formării sale sub acțiunea apelor de infiltrație prin doline aflate pe promontoriul dintre Valea Cadului și Vida. Nu este însă exclus ca, într-o etapă mai îndepărtată, galeria de nord-est să fi fost drenată de apele din Valea Cadului, iar cea estică de apele din Valea Videi. (Rusu, T. 1988)

7. PEȘTERA PREGUZ (fig 24) este situată la nord de cantonul silvic cu același nume (Platoul Răcaș-Ponicioară), în partea de vest a unei depresiuni carstice drenată de un curs de apă temporar.

Descoperită de T. Rusu, I. Vichmann și Ștefania Avram, în 1962, P. P. a fost semnalată în literatura de specialitate de Tr. Orghidan și colaboratorii (1965), de T. Rusu (1981) și de I. Orășeanu (1983). În 1984, ea a fost explorată și cartată de membrii C. S. „E. Racoviță", București (conduși de V. Lascu), pe o lungime de 758 m din care 450 m sunt activi.

Este formată, la început, dintr-o galerie descendentă, care debușează într-o sală de confluență (20 x 8 x 7 m) pe podeaua căreia se află numeroase blocuri și depozite aluvionare. Pe dreapta, se desprind două galerii ascendente: una de 22 m și alta de 30 m. Pe ultima se află câteva praguri și un horn în care s-a atins cota pozitivă maximă de +11 m.

În extremitatea aval a sălii de confluență se pătrunde într-o galerie îngustă și joasă (0,4 m înălțime), care cotește brusc spre vest, și, după circa 40 m, primește, din stânga, o galerie-aflu-entă, ascendentă, ce se termină în „fund de sac”. Galeria principală descrie, în continuare, un traseu foarte sinuos, cu trei sifoane temporare, după care se îndreaptă spre nord-vest. Curând, pe stânga, se desprinde un diverticul suspendat care se înfundă treptat, iar apoi peștera continuă sub forma unei galerii meandrate cu lățimi medii de 1,5 m și înălțimi ce variază între 0,4 și1,8 m. În sectorul final, orientat est-vest, se întâlnește un sifon temporar-închis, după care urmează un altul închis situat la -32 m față de intrare.

Fig 24 Peștera de la Preguz – Rusu Teodor, 1988

Formarea Peștera de la Preguz se datorează apelor din depresiunea amintită. În ceea ce privește însă direcția de scurgere a acestora dincolo de sifonul terminal, nu se poate spune încă nimic concret. După poziția sa geografică și din elementele tectonicii locale s-ar putea presupune că apele din această peșteră urmăresc falia ce se desfășoară, în prelungirea peșterii, până în Valea Vida unde ar putea să apară prin puternicul izvor carstic de la Câmpul Lăutoare. Cum însă, în imediata sa apropiere se află Ponorul lui Marchiș, care a fost marcat cu fluoresceină, nu este exclus ca apele din această peșteră să intercepteze acel drenaj subteran, demonstrat, prin intermediul căruia să revină la suprafață în Izbucul Topliței de Vida. (Rusu, T. 1988)

8. STANUL ROȘU (Peștera de la Cioroii Zăpodiei) (fig 25) este situată în versantul drept al Văii Vida, amonte de confluența cu valea dolinară Hârtoapele Zăpodie, satul Luncasprie.

Fig 25 Peștera Stanul Roșu – Rusu Teodor, 1988

Intrarea, orientată spre sud, se află cu circa 40 m deasupra albiei văii amintite și se deschide la baza unui abrupt calcaros de peste 25 m înălțime, fiind parțial închisă de un zid de piatră (12 x 0,6 x 1,1 m), construit de localnici pentru adăpostirea vitelor scoase la pășune.

Golul subteran, fosil, este format dintr-o sală de 25 / 30 m, pe podeaua căreia se află, mai ales spre stânga, câteva blocuri desprinse din tavan. Curând după intrare, în tavan se schițează o boltă de circa 10 m înălțime, ciuruită de câteva hornuri, dincolo de care acesta cade brusc și, menținându-se între 4-5 m, se contopește cu peretele din partea opusă intrării. Atât pe dreapta cât și pe stânga sălii se dezvoltă câte un horn de mici dimensiuni, iar în față se desprind câteva galerii ascendente, scurte, înguste și scunde.

Din morfologia zonei în care se dezvoltă, rezultă că această peșteră s-a născut sub acțiunea apelor captate prin dolinele din Hârtoapele Zăpodiei și a celor din bazinul superior al văii dolinare ce se desfășoară la est de peșteră. În prezent, apele revin la suprafață printr-un izvor (Cioroii Zăpodiei) situat la vest de intrarea în peșteră. Curând după ieșire, apele acestei emergente dispar și reapar, de câteva ori, în masa de grohotiș în care se schițează o vâlcea, de-a lungul căreia se întâlnesc importante depozite de travertin. În final, ele revin la suprafață prin două izvoare ale căror ape traversează drumul forestier și se varsă independent, în Valea Vida. (Rusu, T. 1988)

9. VIDUȚA l (fig 26) este situată în versantul drept al văii cu același nume, afluent de stânga al Văii Vida, satul Luncasprie.

Semnalată de E. Bokor (1921) sub numele de Vizevolgy Kisbarlang, Peștera Viduța 1 a fost prospectată biospeologic și descrisă sumar, pe primele zeci de metri, sub numele de Vizu I de către P. A. Chappuis și R. Jeannel (Jeannel, R. et Racovitza, E. G. 1929, p. 553). În 1969, membrii Institutului de Speologie „E. Racoviță” din Cluj-Napoca (T. Rusu, Gh. Racoviță, C. Pleșa și V. Crăciun) întreprind o serie de cercetări complexe, realizând și o cartare a peșterii pe primii 77 m, până la prima strâmtoare. În 1982—1983, peștera este explorată în continuare de către membrii C. S. „Czaran Gyula” din Tinca, care reușesc să o carteze pe o lungime de 903 m.

Intrarea, aflată în amonte de confluența unui pârâu care debușează în Valea Viduței printr-un frumos con de dejecție, are dimensiuni maxime de 4×3,5 m și este orientată spre vest-sud-vest.

Fig 26 Peștera Viduța 1 – Rusu Teodor, 1988

Golul subteran este format dintr-o galerie principală, meandrată, străbătută de un curs de apa cu caracter temporar care prezintă mari fluctuații de debit. Tavanul schițează mai multe hornuri și cupole de coroziune, se înalță până la 3-5 m sau coboară până la câțiva decimetri de podea iar lărgimea galeriei principale variază între l-5 m. În lungul ei, se remarcă numeroase plaje de nisip, excavații și proeminențe ascuțite, terase și nivele de eroziune și câteva formațiuni stalagmitice grosiere. Din galeria principală se desprind câteva galerii secundare, slab dezvoltate, pardosite cu depozite aluvionare, iar în zona mediană, aceeași galerie primește, pe dreapta, un mic afluent ce drenează o galerie accesibilă doar câțiva metri. În zona terminală se desfășoară o rețea de galerii fosile, cu câteva hornuri slab dezvoltate, din care apele s-au retras la nivele inferioare, inaccesibile.

Dezvoltată în lungul Văii Viduța, peștera, pare să fi fost generată, iar în prezent să fie drenată, de apele ce se infiltrează în albia unui mic afluent de dreapta al Văii Viduța care se dezvoltă perpendicular pe galeria principală, la circa 150 m de extremitatea dinspre amonte a peșterii. (Rusu, T. 1988)

10. VIDUȚA 2 (fig 27) este situată în versantul stâng al văii cu același nume, afluent de stânga al Văii Vida, satul Luncasprie, comuna Dobrești.

Semnalată de E. Bokor (1921) sub numele de Vizesvolgy Nagybarlang, Peștera Viduța 2 a fost cercetată, sub aspect biospeologic și cartată pe o lungime de circa 150 m, de către P. A. Chappuis R. Jcannel și A. Winkler (Jeannel N, et Racovitza, E.. 1929, p, 593), sub numele de Vizu II. În 1969, un colectiv de la Institutul de Speologie, ,,E. Racoviță” din Cluj-Napoca efectuează o serie de cercetări complexe și o cartează până la primul sifon. După 1981, peștera intră în preocupările membrilor C. S. „Czaran Gyula” din Tinca care o explorează și cartează, până în 1984, pe o lungime de 2032 m.

Fig 27 Peștera Viduța 2 – Rusu Teodor ,1988

Intrarea, orientată spre nord-vest, se află la 3-4 m deasupra albiei văii și este reprezentată printr-o arcadă larg deschisă, sub care se află un con de dărâmături. Golul subteran este reprezentat prin două galerii distincte: una fosilă, suspendată, și alta temporar-activă, inferioară. Prima este alcătuită din două săli alungite, separate printr-un coridor de legătură, în care se remarcă o treaptă formată dintr-o scurgere stalagmitică. În timp ce sala de la intrare (42×16 m) este lipsită de formațiuni stalagmitice și prezintă o podea aproape orizontală, formată din humus și pietre desprinse din tavan sub acțiunea proceselor de îngheț și dezgheț, cea de a doua sală (28×10 m), care se închide printr-o masivă scurgere stalagmitică, este ascendentă și prezintă câteva formațiuni parietale, numeroase gururi și un diverticul dezvoltat în lungul unei diaclaze care a favorizat și formarea unui horn de 8-10 m înălțime.

Cea de a doua galerie, temporar-activă, accesibilă din sala de la intrare printr-un diverticul descendent, se desfășoară, la început, aproape nord-sud iar apoi de la nord-vest spre sud-est, fiind străbătută, la viituri, de un curs de apă cu un debit destul de important. Spre aval, pârâul dispare curând printr-un sorb, pentru a reapare la zi, prin emergența situată în vecinătatea peșterii, amonte de intrare. Spre amonte, galeria principală se desfășoară destul de întortocheat, cu numeroase meandre, sifoane, cascade și marmite, plaje de nisip, săritori și pilieri, care o separă, pe anumite tronsoane, în două tipuri de galerii: unele fosile, înalte și largi, și altele active, înguste și scunde. În general, golul subteran se caracterizează printr-un mare număr de forme, atât de coroziune cât și de eroziune.

Din morfohidrografia zonei în care se înscrie, se deduce că apele care au grenerat-o și care o drenează, provin, prin infiltrație, din bazinul superior al unui afluent de stânga al Văii Viduța, dezvoltat perpendicular pe direcția de înaintare a golului subteran. (Rusu, T. 1988)

11. TAURULUI (fig 28) este situată în versantul nordic al culmii Scaunul Craiului, la capătul dinspre aval al unei văi oarbe, la care se poate ajunge prin Valea Groieșului, afluent de stânga al Văii Vida.

Peștera Taurului a fost descoperită și semnalată de T. Rusu (1977) iar apoi explorată și cartată, în 1981, de către membrii Cercului de speologi amatori „Crysis” din Oradea.

Fig 28 Peștera Taurului – Rusu Teodor, 1988

Peștera Taurului se deschide la contactul dintre conglomeratele și gresiile cuarțitice liasice, larg răspândite pe culmea amintită. Ea se dezvoltă în calcare tithonice, aduse în contact anormal cu formațiunile liasice de-a lungul unei falii orientată de la sud-est la nord-vest. În ansamblu, ea reprezintă un ponor clasic, aflat la baza unui abrupt calcaros de peste 15 m înălțime. Intrarea (3 x 10 m), orientată spre sud, se găsește într-un culoar carstic, ciuruit de doline, în care pătrunde o vâlcea temporar-activă, din ce în ce mai adâncă. Curând după intrare se dezvoltă un complex de galerii etajate care evocă o activitate hidrologică deosebită. Galeria de acces, puternic descendentă, debușează într-o galerie principală, dezvoltată pe direcția faliei și a culoarului carstic amintit, închisă, atât în amonte, cât și în aval, prin câte un sifon. În extremitatea sudică a galeriei din zona sifonului II se găsește un al treilea sifon, spre care se îndreaptă, după toate probabilitățile, apele din galeria de acces. Cum cele trei sifoane se găsesc la cote aproximativ egale, este de presupus că ele marchează nivelul piezometric al apelor din rețeaua de goluri carstice existente în acest masiv calcaros. Este cât se poate de evident că Peștera Taurului s-a format sub acțiunea apelor dintr-un organism fluviatil ce confluează, în subteran, cu cele ce se infiltrează prin dolinele ce marchează culoarul carstic dintre Părșoaia și Valea Groieșului și că descărcarea acviferului din această zonă are loc prin Izbucul Groieșului, care reprezintă și resurgența cursurilor de apă captate în subteran prin Ponoarele din Groapa Prislopului. (Rusu, T. 1988)

Fig 29 Legenda peșterilor descrise – Rusu Teodor, 1988