Relieful Carstic In Muntii Parang

Cuprins

Introducere

Capitolul I Caracterizare fizico geografică

I.1 Localizare limite și vecini

I.2 Geologie

1.2.1 Resursele subsolului

1.3 Relieful

1.3.1 Munții învecinați

I.4 Clima

I.5 Rețeaua hidrografică

I.6 Vegetația și fauna

1.7 Soluri

I.8 Rezervații și monumente ale naturii

Capitolul II Caracteristici generale ale relefului carstic

II.1 Definiție

II.2 Tipuri de relief carstic

Capitolul III Relieful carstic în Munții Parâng

III.1 Localități și drumuri de acces

III.2 Marcaje și poteci

III.3 Cabane și adăposturi

III.4 Trasee turistice

III.5 Potențialul turistic al carstului din Munții Parâng și modalități de valorificare a acestuia

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Declarație

Introducere

Iubitorii drumeției au considerat întotdeauna Parângul în familia celor mai frumoși și interesanțimunți din țara noastră. Bucurându-se de renumele piscurilor, căldărilor și lacurilor sale, Parângul a atrasconstant generații întregi de turiști.

Din orice parte începem urcușul întâlnim în lungul itinerarelor carestrăbat Munții Parâng numeroase comori de frumusețe: creste înalte, vârfuri ce rivalizează ca înălțime cucele mai înalte piscuri făgărășene, lacuri glaciare, cascade înspumate, chei, ape bogate, păduriînmiresmate.

Formațiunile geologice oferă o deosebită atracție atât pentru turiști, cât și pentru cercetători, cărora încă le oferă surpriza noilor descoperiri.

Peșterile reprezintă un alt punct de interes al masivului, ele grupându-se în trei mari zone: Zona carstică de nord, Zona carstică de Creastă și Zona carstică de Sud. Astfel, într-o incursiune în Munții Parâng, o vizită a peșterilor Muierilor și Polovragi, a Peșterii Mare de la Găuri (Avenul din Valea Găuri), a peșterilor RB, RB1 și RB2 din Valea Găuri, RB3 și RB4 din Muntele Slivei trebuie să fie nelipsită din itinerariul oricărui turist care dorește să îmbine aventura cu explorarea.

Peșterile din Munții Parâng, spațiu geografic presărat cu legenda, relief carstic inedit, flora și fauna deosebite, suntideale pentru incursiunile montane ale pasionaților de geoturism.

Scopul acestei lucrări este acela de a prezenta relieful carstic al munților Parâng.

Lucrarea cuprinde trei mari capitole în care sunt prezentate: caracteristicile fizico – geografice ale munților Parâng, caracteristicile și tipurile de relief carstic și nu în ultimul rând relieful carstic pe care îl regăsim în acești munți.

Îi mulțumesc domnului profesor lector univ. CurcanGheorghe pentru îndrumare și explicațiile și corecțiile date pentru elaborarea corectă și completă ale acestei lucrări de licență.

Capitolul I Caracterizare fizico geografică

Masivul Parâng cuprinde unitățile dintre Olt, Jiu și Strei, adică Munții Parâng, Munții Căpățânii, Munții Lotrului. Munții Cindrel, Munții Șurean, formând o vastă întindere cu o lungime est-vest de circa 100 km și o lărgime nord-sud de 70–80 km, cea mai dezvoltată lărgime din Carpații Meridionali. Din această suprafață muntoasă Munții Parâng ocupă sectorul de sud-vest având pe direcția est-vest o lungime de circa 32 km, iar pe direcția nord-sud o deschidere maximă de 33 km. Din punct de vedere administrativ ei sunt fac parte din județele Gorj (la sud), Hunedoara (la nord) și Vâlcea (la est).

(http://alpinclubbrasov.ro/linkuri/harti/Parangului.jpg)

Figura nr. 1 Harta Munților Parâng

I.1 Localizare limite și vecini

Limitele munților Parâng sunt reprezentate în mare parte de apele unor râuri importante: Jiul, Jiul de Est, Oltețul, Lotrul și unii afluenți ai acestuia, întrucât asupra limitei estice specialiștii au puncte de vedere deosebite, prentru simplificare voi considera ca limită estică unele porțiuni ale șoselei alpine, DN 67 C.

(Atlas geografic România – Octavian Mândruț)

Figura nr. 2 Localizarea munților Parâng

Pentru a cunoaște limitele turistico-geografice ale Munților Parâng, le vom parcurge spre vest, începând din pasul Tărtărău (1665 m); în acest punct drumul național 67 C străbate culmea principală carpatină, din bazinul Lotrului în cel al Sebeșului. Ne aflăm totodată în locul de întâlnire a trei unități: Lotru, Șurean și Parâng. Limita începe la vest de Poiana Muierii (1665 m), trece coama munților și coboară pe d. Sterminosul până la gura p. Voievodul (820 m), unde ia naștere Jiul de Est. Spre vest limita se întinde de-a lungul acestui râu care atinge localitățile Campa, Lonea și Petrila. Imediat la vest de Petrila (gura p. Banița – 600 m alt.), hotarul se frânge spre sud. Până aici Paringul a avut ca vecin la nord Munții Șurean. La limita din nord – vest Jiul de Est trece prin Petroșani și apoi prin Livezeni, unde își adună apele cu Jiul de Vest (556 m). În acest sector se întind, la vest, Munții Retezat (ramura Tulișa).

De la Iscroni la Sadu (defileul Surduc-Lainici) și mai jos până la Bumbești-Jiu (299 m), Jiul separă Munții Parâng de Munții Vulcan. Limita sudică a Parângului poate fi considerată ca pornind de la Bumbești-Jiu spre est pe linia localităților Stăncești, Oasna, Radoși, Novaci, Baia de Fier, până la Polovragi (560 m), la apa Oltețului. De aici limita estică este preluată spre nord de Olteț, care desparte Parângul de Munții Căpățânii. De la izvorul Oltețului atinge curmătura Oltețului (1615 m) pe creasta de legătură Parâng – Căpățâna și coboară pe Pârâul lui Petricu până în v. Latoriței (1140 m). Limita turistică de nord a Parângului este preluată de Latorița spre izvoare până la șoseaua alpină DN 67 C. Vom limita convențional aria turistică de est a Parângului în lungul șoselei, prin șaua Ștefanul, la Obârșia Lotrului iar de aici în continuare până în pasul Tărtărău.

La nord, limita Parângului o constituie Munții Șurean, foarte întinși ca suprafață, dar cu înălțimi mai modeste. Ei culminează în Vârful lui Pătru (2130 m); două din potecile turistice marcate sunt trasee de legătură cu Parângul.

Munții Retezat, impunători și renumiți prin lacurile glaciare, se aștern la nord-vest; ei trimit ca avantpost spre Parâng doar o ramură scundă Munții Tulișa (altitudinemaximă 1763 m). Peste aceștia în zile limpezi se zăresc din Parâng: Vârful Peleaga (2509 m) și Păpușa (2500 m) Munții Vâlcan, vecinii de la vest, ating înălțimile maxime în Vârful Straja (1870 m) și Oslea (1946 m). Între Vâlcan și Parâng se adâncește defileul sălbatic în care Jiul și-a dăltuit chei impresionante.

Atât Retezatul cat și Vâlcanul nu au trasee turistice de legătură cu Parângul. Munții Căpățânii, vecinii de la est, se înșiră în lungime până la Olt, săltând mai ales în partea apuseană și centrală câteva înălțimi de peste 2000 m. Creasta Parângului se leagă direct cu creasta Căpățânii prin drum nemarcat.

(http://alpinet.org/main/articole/show_ro_id_3686.html)

Figura nr. 3. Harta cu munții învecinați ai Parângului

Munții Lotru, vecinul din nord- est, (altitudinea maximă Vârful Cristești, 2233 m) sunt legați de Parâng prin culmea Tărtărău – Poiana Muierii; traseele turistice de legătură pornesc de la Obârșia Lotrului.

I.2 Geologie

Din punct de vedere geologic Muncii Parâng sunt asemănători Făgărașului; relieful alpin este dominat de roci cristaline, care se prezintă fie sub formă de șisturi cristaline, roci amfibol ice asociate cu roci cloritice (I), fie grandioritice (II). Primele caracterizează o fâșie nordică în zona Parângului Mic – Cârja – Mija și o fâșie sudică extinsă pe direcția crestei principale din pasul Surduc – Ciocârlăul Grivelor, prin zona subalpină la sud de Parângul Mare până dincolo de Păpușa și curmătura Oltețului. A doua categorie cuprinde zona piscurilor începând cu Stoenița – vf. Parângul Mare și în continuare Coasta lui Rus și Mohorul până către Latorița. În zona Molidvișul- Cerbu se așterne o nouă zonă de granite gnaisice și gnaisuri, alternând până la poalele sudice ale munților cu șisturi cristaline și din nou granite (de exemplu în cheile Gilortului).

(http://www.geografie.uvt.ro/old/educatie/cursuri/an2004-2005/geolgenrom/_img/meridvest.gif)

Figura nr. 4. Harta geologică

La periferia munților apar roci sedimentare: Pietrele Albe – Polatiștea – Izvorul (la vest), Novaci – Baia de Fier – Cheile Galbenului – Cheile Oltețului (la sud-est) și Pietrele – Cărbunele – Muntinul (la nord).

Istoria geologică a munților Parâng începe din cele mai vechi timpuri, rocile din care este alcătuit masivul având diferite geneze, ca o consecință a locurilor (domeniilor) diferite în care s-au format.

1.2.1 Resursele subsolului

La poalele nord-vestice ale Parângului se află marele bazin carbonifer Valea Jiului(circa 170 km), care se întinde de la Uricani la Câmpa. Alte bogății minerale sunt grafitul în m. Cătălinul și m. Râbai, mineralizările de fier de la Baia de Fier. În zona Urdele, în calcarele metamorfice și șisturile cloritoase se află lentile de azbest.

1.3. Relieful

Masivul muntos cel mai înalt dintre Olt și Dunăre, Parângul (2519 m altitudine, VârfulParângul Mare), reprezintă nodul orografic dominant al grupei cu același nume cuprins înspațiul dintre Olt, Jiu și Strei. Pereche, „cu altitudine foarte apropiată de a piscurilor dinMunții Făgăraș, de cealaltă parte a Oltului, dar diferit de aceștia prin larga desfășurare spațialăși ampla umanizare încă din perioadele vechi ale istoriei, Parângul reprezintă o arie deumanizare” cu caractere specifice care nu-și află echivalența în nici un alt sector al Carpațilorromânești.

Priviți din Petroșani, Munții Parâng apar ca un imens meterez dominat în aparență de vârful Cârja. În realitate, spre sud de acest pisc, creasta cu zimți mărunți urcă puțin perceptibil până la vârful Parângul Mare. Acest colos cu cei 2519 m domină nu numai Munții Parâng, dar și toți munții cuprinși între Olt și Dunăre.

Cu toate că Parângul este cel mai însemnat dintre munții cuprinși între Olt, Jiu și Strei, el rămâne la sud de culmea principală a Carpaților, ce trece din Munții Lotru direct în Munții Șurean prin munții Tărtărău, munții Poiana Muierii și munții Voievodul. Munții Parâng reprezintă deci o impresionantă ramificație sudică ce se întinde prin intermediul Munților Căpățânii de la Jiu la Olt; legătura între culmea principală carpatină și creasta Parângului pornește din m. Poiana Muierii spre sud, atingând pe rând vf. Pravățul (1893 m), vf. Ciobanul Mare (1944 m), vf. Pietrele (2155 m) și se racordează în vf. Coasta lui Rus (2301 m).

(http://www.profudegeogra.eu/harta-turistica-muntilor-parang-carpatii-meridionali/)

Figura nr. 5. Harta Munților Parâng

Creasta înaltă a Parângului începe din vârful Măgura (970 m) și continuă spre est peste vârful Parângul Mic (2074 m), vârful Cârja (2405 m), Parângul Mare, Micaia (2170 m), Coasta lui Rus (2301 m), Mohorul (2337 m), Păpușa (2136 m), până la curmătura Oltețului (1615 m).

Din această culme înaltă se desprind spre sud o serie de muchii în general acoperite cu pășuni. Una din ramificații începe chiar din vârful Parângul Mare prin vârful Mândra (2360 m) și vârfurile Tărtărău,Voișanul, Măcaria, Groapa, Molidvișul (1758 m). Din acest vârf ea se desface asemenea unui trident din care pornesc alte culmi întinse între Gilort și Jiu. Din vârful principal (2519 m) o altă culme se are direcția sud-vest, prin vârful Țapu, vârful Ciocârliul Grivelor (2028 m). Alte culmi montane importante sunt spre sud Păpușa-Tolanu pe care trecea șoseaua alpină, drumul național 67 C, și culmea Mușetoaia–Cătălin-Sohodol.

Spre nord ramificațiile sunt mai numeroase, dar scurte și abrupte. Dintre cele mai însemnate sunt culmea Cârja-Mija și culmea Iezerul-Ștefanul, iar de aici șirul de munți ai Latoriței.

I.4 Clima

Clima Parângului este specifică munților înalți din Carpați, observându-se diferențieri între versanții sudici, cu climă mai blândă, mai expuși la lumina soarelui (dovadă dezvoltarea pădurilor de foioase până aproape de 1400 m altitudine) și versanții nordici, cu climă mai rece, unde coniferele se dezvoltare mai amplu.

Datele climatice variază ín funcție de altitudine, permițând separarea a două zone, prima între 1850 m și 2519 m altitudine, iar cea de a două între 800 și 1850 m altitudinCătălin-Sohodol.

Spre nord ramificațiile sunt mai numeroase, dar scurte și abrupte. Dintre cele mai însemnate sunt culmea Cârja-Mija și culmea Iezerul-Ștefanul, iar de aici șirul de munți ai Latoriței.

I.4 Clima

Clima Parângului este specifică munților înalți din Carpați, observându-se diferențieri între versanții sudici, cu climă mai blândă, mai expuși la lumina soarelui (dovadă dezvoltarea pădurilor de foioase până aproape de 1400 m altitudine) și versanții nordici, cu climă mai rece, unde coniferele se dezvoltare mai amplu.

Datele climatice variază ín funcție de altitudine, permițând separarea a două zone, prima între 1850 m și 2519 m altitudine, iar cea de a două între 800 și 1850 m altitudine. În prima zonă temperatura medie anuală scade sub 0 ˚C, iar amplitudinea termică medie anualăeste sub 18 ˚C, în timp ce diferențele diurne rămân sub 6˚C. Numărul zilelor cu îngheț variază între 250-265, putând atinge chiar perioade mai mari, temperaturile minime absolute depășind uneori și -25 ˚C.

Vântul predominant este cel de nord-vest și vest ce poate atinge vitezape culmi de 6-7 m/s cu intensificări în timpul iernii, când valorile de 9 m/s sunt frecvente, iar cele de 40-55 m/s sunt posibile.

Datorită convecției dinamice a aerului și vara celei termice, se formează ceață și nori de relief circa 250-300 zile pe an, acestea ducând la ridicarea insolației la circa 1500 ore pe an și la precipitațiile frecvente, cele mai preponderente fiind cele solide. În timpul verii ploile au caracter torențial.

Stratul de zăpadă durează 180-200 zile, iar grosimea lui în zonele adăpostite poate atinge 7-8 m, în sectoarele umbrite, ea poate persista și câțiva ani.

În cea de a doua zonă climatul este cel caracteristic munților mijlocii. Temperatura medie rămâne pozitivă, media lunii iulie oscilează între 18 – 20 ˚Cși cea a lunii ianuarie variază între -5 și – 6 ˚C.

Din cauza consumului mare de căldură necesar topirii zăpezii, primăvara, temperaturile sunt de 2 – 4 ˚C, mai scăzută decât toamna.

Durata strălucirii soarelui ajunge la 1700-1800 ore pe an. Vânturile dominante sunt cele de nord–vest, adesea în depresiuni se resimte foehnul, care provoacă unele avalanșe.

Pe versanții vestici, umbriți, regimul temperaturii are nuanțe moderate; precipitațiile anuale ajung la 1200 mm în partea superioară a pantelor sudice și scad spre exterior până la 800 mm. Climatul este, prin urmare, favorabil dezvoltării pădurilor de foioase.

În munții Parâng iarna ține aproximativ 8 luni, din octombrie până în mai, de obicei cu zăpadă persistentă în zonele înalte.

În sezonul cald (iunie-septembrie) alternează perioade umede cu perioade uscate, favorabile drumeție, iar toamna cu mici excepții, este de asemenea favorabilă acestor drumețiilor montane.

Tabel nr. 1 Parametri climatici Parâng

T Temperatura medie anuală(°C)
TM Temperatura maximă medie anuală (°C)
Tm Temperatura minimă medie anual (°C)
PP Precipitații (mm)
V Viteza vântului (Km/h)
RA Zile cu ploaie
SN Zile cu ninsoare
TS Număr de zile cu furtuna
FG Număr de zile cu ceață
TN Număr de zile cu tornadă
GR Număr de zile cu grindină

(http://www.tutiempo.net/clima/PARANG/153200.htm)

(grafic original efectuat după tabel nr. 1)

Figura nr. 6 Graficul temperaturii în munții Parâng

Din figura nr. 6 se observă o scădere mică a temperaturii în parioada 1988 – 1997, în cazul temperaturii medii anuale de la 3,4 ˚C în 1988 la 3 ˚C, la temperatura maximă de la 7,3 ˚C la 6 ˚C, iar în cadrul temperaturii minime se observă o creștere de la 0,2 ˚C la 0,0 ˚C.

(grafic efectuat după tabel nr. 1)

Figura nr. 7 Graficul precipitațiilor din munții Parâng

Din figura nr. 7 se observă o evoluție fluctuantă a precipitațiilor, cu un maxim în anul 1995 de 520,75 mm/an și un minim în anul 1996 de 289,46 mm/an.

I.5. Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrograficăa Munților Parâng este deasă și uniformă.

Rețeaua fluviatilă – este inclusă în bazinele Oltului și Jiului. Cumpăna de ape oformează cresta principială a Masivului Parâng, aceasta fiind orientată est-vest. Astfel, rețeauahidrografică majoră este orientată spre nord și sud de culmea principală, în general. Râuriledin Masivul Parâng își au obârșia în circurile glaciare din zona înaltă și se varsă în arterelehidrografice mai mari, care formează limitele masivului, cum sunt Jiul, Jiul de Est, Lotru,Olteț sau cele din sud care străbat Subcarpați, ca apoi să se verse tot în Jiu. Fiind o zonămuntoasă, densitatea rețelei de râuri, în Masivul Parâng, este de 1 km/kmp. Volumul de apăscurs într-un an depășește 40 l/s/kmp în Masivul Parâng.

Jiul, cel mai însemnat râu, ia naștere la Iscroni prin unirea Jiului de Est cu Jiul de Vest. Jiul de Est se formează la rândul său lângă cabana Voievodul prin unirea pârâului Voievodul cu pârâul Sterminos.

De pe teritoriul Parângului, Jiul de Est culege (pe stânga) pâraiele Câmpa și Jieț. Acesta din urmă este colectorul majorității apelor curgătoare de pe versantele nordice, de la vf. Coasta lui Rus la munții Slima și dealul Negru.

Pe flancul vestic al Parângului, în principal Jiul culege la sud de Iscroni pâraiele: Izvorul, Polatiștea, Chitul și Sadul.

(http://infopetrila.ro/trasee-parang.html)

Figura nr. 8. Harta hidrografica a Carpaților Meridionali – Munții Parâng

De pe fețele sudice ale Parângului, Gilortul, important afluent al Jiului, culege apele: Blahnița, Ghia. Runcu, Galbenu etc. Bazinul Gilortului – are suprafața de 1348 kmp și lungimea de 116 km. Gilortul izvorește de sub vârful Parângul Mare la 2340 maltitudine și după un lung traseu intramontan, săpat în șisturi cristaline, granite și granitoide,cu chei, repezișuri, cascade și pante mari (în medie 64 m/km – I. Ujvari, 1972), iese la Novaci(460 m altitudine). Diferența de nivel (1880 m) o pierde pe 35 km.

La hotarul răsăritean al Munților Parâng curge Oltețul, afluent al Oltului, care iese din munți lângă Polovragi.

Pe flancul nordic, apele curgătoare aflate între vf. Coasta lui Rus și curmătura Oltețului fac parte din bazinul Lotrului. Astfel izvorul principal al Lotrului, pârâul Câlcescu, adună apele din văile glaciare străjuite de Coasta lui Rus și Mohorul, iar Latorița, tributară tot Lotrului, culege pâraiele începând de la Iezerul și până la curmătura Oltețului.

Munții Parâng adăpostesc 22 de lacuri glaciare mai importante și alte peste 20 de lăculețe sau ochiuri de apă. Aproape toate sunt situate pe versantul nordic, excepție fac doar Mohorul și lăculețele lașul (Lașul) de obârșia văii Setea Mică, în căldarea nord-estică a vârfului Mohorului.

Lacurile glaciare de pe versantul nordic fac parte toate din bazinele râurilor Jieț (la vest) și Lotru (la est). În complexul aparținând Jiețului se găsesc cele mai multe și mai mari lacuri din masiv; ele sunt așezate în circuri formate de afluenții principali ai Jiețului: Mija, Sliveiul, Roșiile și Ghereșul (Dereșul).

În circul nord-vestic se află lacul Mija (Zăvoaiele sau Luncii).

În circul Sliveiului se găsesc: lacul Custura, Lacul Înghețat (2120 m) pe flancul stâng, și Lacul Verde, Lacul Mic și Lacul Slivei, pe flancul drept al văii glaciare. Cel mai însemnat este Lacul Verde, (0,615 ha, 6,5 m adâncime).

În circul Roșiile, lacurile s-au păstrat numai în căldarea estică, ele fiind etajate de la baza piscului Parângul Mare astfel: lacul Mândra sau Oglinda Mândrie (1,11 ha, 8,3 m adâncime, 2148 m altitudine); Lacul Lung,lacul Roșiile său Tăul fără Fund (3, 76 ha, 17,6 m adâncime, 1978 m altitudine), cel mai mare și mai adânc lac din Parâng, și Zănoaga Stânei (4,9 ha, 1,25 m adâncime, 1906 m altitudine). În compartimentul de răsărit din complexul de lacuri Jieț se află lacul Geheresul (Dereșul).

Complexul de lacuri Câlcescu este la rândul său împărțit în 3 mari circuri. În circul vestic, căldarea Găuri, se află lacul cu același nume – Găuri. În cel mijlociu se găsește lacul Zănoaga Mare (0,7 ha, 1 m adâncime) și alte câteva ochiuri de apă.

La est de această căldare se află căldarea Câlcescu adăpostind cel mai frumos lac din Parâng. Așezat în partea inferioară a căldării, lacul Câlcescu (3,02 ha, 9,3 m adâncime, 1935 m altitudine) este punctul de atracție cel mai căutat de drumeți. Mai sus de acest lac, situate pe trepte succesive, se odihnesc apele lacurilor: Vidal (987 m altitudine), Pencu (1991 m altitudine), Păsări (2078 m altitudine), Setea Mare (2093 m altitudine).

În circul de răsărit se află lacul Iezerul Parângului.

(foto original)

Figura nr. 9 Lacul Iezer

În afară de aceste două mari complexe hidrografice, bazinul superior al Latoriței adăpostește și el câteva lacuri glaciare mai puțin însemnate ca dimensiuni: Muntinul Mic, Iezerul Latoriței, Cioara, Galbenul (Singuratecul).

Din categoria lacurilor de altă origine (mai ales nivale) întâlnim:lacul Ciobanul (1980 m altitudine), lacul Micaia, Tăul Porcului etc. Nu putem trece cu vederea frumoasele lacuri de baraj (în construcție) din cadrul complexului hidroenergetic Lotru: captarea Oltețul, captarea Latorița, captarea Galbenul, captarea Jiețul.

I.6. Vegetația și fauna

Vegetația este etajată ca și în restul Carpaților, cu mici deosebiri locale, explicabile datorită particularităților solurilor, climei și amplasării munților. În zonele foarte înalte, Parângul prezintă pe versanții de sud pășuni întinse, iar către nord (mai ales în zona centrală) predomină zone stâncoase.

Principalele trăsături ale învelișului vegetal suntcondiționate de variațiile căldurii și umidității, în funcție de altitudine, de configurațiareliefului și de expoziția versanților. Datorită acestor factori se remarcă o etajare a vegetațieiși o diferențiere, din punct de vedere al extinderii acestor etaje. Această diferențiere se faceîntre etajarea vegetației de pe versanții nordici și cea de pe versanții sudici, în funcție deexpoziția acestora și între etaje, în funcție de configurația reliefului.Astfel, principalele trăsături fitogeografice ale versanților sudici, ai munților Parâng, sunt larga răspândire a făgetelor, redusa zonă a coniferelor și marea extensiune apajiștii alpine.

În zona alpină printre pajiști și tufișuri cresc părușca, rogozul alpin și altele. Alternativ se prezintă suprafețe de smirdar, afine etc. În zona subalpină, dintre ierburi se întâlnesc părușca, iarba stâncilor, țăpșoaica; tufișurile sunt predominate de jneapăn, anin verde și ienupăr. În zonele subalpine din Valea Jiețului, Ia Câlcescu, întâlnim un exemplar relict din perioada postglaciara de zâmbru (Pinus cembra).

Zona montană forestieră, subzona molidului, este alcătuită mai ales din molidișuri, mai puțin din brad. Subzona pădurilor de amestec este alcătuită din fag și rășinoase, în special molid, la care se adaugăulmul de munte și frasinul. Fagul și carpenul aparțin subzoni fagului montan.

(foto original)

Figura nr. 10 Vegetație în munții Parâng

La poalele sudice ale munților se dezvoltă și gorunul mai ales în apropiere de Novaci și Bumbești. Pajiștile montane secundare, pășunile din zona pădurilor ocupă suprafețe întinse mai ales în nord-vestul Munților Parâng, pe munceii Câmpei.

Fauna din munții Parâng este bogată și variată. Pădurile întinse și stâncăriile încâlcite de vegetație tăinuiesc bârlogurile urșilor. Turiștii vor auzi des de la ciobani de „vizitele“ pe la stâne ale acestora.

(foto original)

Figura nr. 11 Salamandra de foc (Salamandra salamandra)

Prin poienile din făgete putem observa scurmăturile zdravene ale mistreților. Pe teritoriul Ocoalelor silvice Hirișești – Novaci și Bumbești trăiesc în păduri numeroase cervidee, între care multe exemplare de o rară frumusețe. Mai viețuiesc lupi, râși, jderi, veverițe, numeroase păsări și reptile; turiștii pot întâlni pe alocuri vipere.

Apele lacurilor de munte (Roșiile și Câlcescu) sunt populate de păstrăv indigen (Salmotruta fario), ultimul fiind singurul lac populat cu păstrăvi pe cale naturală. Apele lacurilor debaraj: Vidra, Petrimanul, Galbenul sunt de asemenea bogate în păstrăvi, precum și râurile dinMasivul Parâng, mai puțin Jiul care are apele puternic poluate în defileu.

1.7. Soluri

În funcție de factorii pedogenetici naturali, care sunt: factorul litologic, factorulclimatic, factorul biologic, relieful, apa și timpul, învelișul solurilor din munții Parâng prezintă o evidentă zonalitate verticală.

Factorul litologic intervine în desfășurarea proceselor pedogenetice și în proprietățilesolurilor, îndeosebi prin compoziția chimico-mineralogică, gradul de consolidare și alcătuireagranulometrică a rocilor. Deoarece munții Parâng aparțin, în cea mai mare parte,cristalinului autohton sau danubian, materialele parentale, pe seama cărora au evoluat solurile,sunt reprezentate predominat prin depozite de cuvertură de natură cristalină, între care aparzone cu materiale parentale provenite din roci granitice.

Această configurație a reliefului, precum și expoziția versanților determină și ele oetajare a solurilor în munții Parâng.

Apa provenită din precipitații lichide și solide, precum și râurile, prin acțiunea lor deerodare, influențează și ea distribuția solurilor în Grupa Montană Parâng.

Factorul biologic influențează prin participarea vegetației și a microorganismelortransformate în substanțe organice, la procesul solurilor.

Solurile alpine

Aceste soluri sunt răspândite mozaicat, mai ales în partea inferioară a zonei. Solurilecaracteristice etajului alpin inferior sunt podzolurile humico-feriiluviale, iar în etajul alpinsuperior, alături de acestea apar solurile humico-silicatice.

În zona alpină apar și stânci la zi, iar local apar soluri redzinice sau soluri hidromorfe.

a) Solurile humico-silicatice se găsesc în partea cea mai înaltă a golurilor alpine,având ca vegetație caracteristică asociațiile dominante de Carex curvula. Aceste soluri au îngeneral orizontul A bine dezvoltat, de culoare brun-închis, bogat în substanță organică șimaterial scheletic. În adâncime, el se continuă cu orizontul Ac sau C format aproape numaidin fragmente de rocă. Din punct de vedere fizico-chimic, aceste soluri se deosebesc depodzoluri printr-o aciditate ceva mai redusă, un grad de saturație în baze mai ridicat și prinlipsa acumulărilor de secvioxizi și humus, sub orizontul humifer (Maxim și colab., 1969).

b) Podzolurile humico-feriiluviale prezintă un profil scurt, puternic scheletic.Orizontul A2 se separă net de cele învecinate, prin culoarea cenușiu albicioasă evidentă.Orizontul Bhs prezintă culoarea cafelei arse, caracteristică. Proprietățile chimice suntdeosebite de acelea ale solurilor din etajul montan, Aciditatea este ridicată (valoarea pH-uluieste de 3,2 în extract salin, la suprafața solului), iar gradul de saturație se menține foartescăzut (sub 20% în Al și A2, sub 10% în Bhs). Substanța organică aflată în cantitate mare lasuprafață (peste 25%) migrează în mare parte în adâncime, acumulându-se împreună cucantități apreciabile de secvioxizi de fier și aluminiu, în orizonturile Bhs și Bs (Maxim șicolab., 1969).

Solurile montane

a) Primul tip de asociație de soluri montane este specific molidișurilor șijnepenișurilor, caracterizate prin predominarea solurilor brune feriiluviale și a podzolurilor.

Apar și soluri brun acide pe roci intermediare și bazice, precum și litosoluri și regosoluri, iarlocal se întâlnesc soluri hidromorfe. Solurile podzolice brune apar în etajul montan superior almolidișurilor (1500 – 1800 m). Din punct de vedere morfologic, solurile podzolice brune sedeosebesc de cele brune podzolice prin culoarea brună sau neagră-cenușie a orizontului A1A2și frecvent prin apariția unui început de orizont podzolic A2. De asemenea, este caracteristicăpentru orizontul Bhs culoarea brună-ruginie închis, dată de fierul și humusul acumulați încantitate mai mare în această zonă. Sunt soluri cu profil scurt, roca dezagregată apărând laaproximativ 50 cm. Sunt puternic acide având valoarea pH-ului în soluție salină 3,3 lasuprafața solului, iar gradul de saturație în baze 10 – 12 %.

b) Solurile brune podzolice sau format la altitudini ceva mai mici, decât cele podzolicebrune (1200 – 1500 m), în etajul amestecurilor. Din punct de vedere morfologic, aceste solurisunt relativ asemănătoare cu cele brun acide, de care se deosebesc prin nuanța mai deschisă aorizontului A și prin grosimea mai redusă a profilului de sol, roca dezagregată apare la circa60 cm în ceea ce privește procesele chimice, aciditatea lor este mai pronunțată (pH-ul înextract salin este de 3,8 la suprafață), iar gradul de saturație în baze, relativ ridicat lasuprafață, scade brusc în adâncime. Cantitatea de humus scade de asemenea treptat, de lasuprafață spre orizontul B. Agenții fulvici agresivi s-au acumulat în cantitatea cea mai mare înorizontul B.

c) Solurile brun acide s-au format de la altitudini de 800 – 1200 m, în condițiilefitoclimatice ale pădurii de fag. Aceste soluri brun acide s-au format pe diverse rociintermediare și acide, atât pe culmi joase, cât și pe versanții cu diferite înclinări. Pe lângăaceasta, asociația cuprinde în mod obișnuit soluri brune eumezobazice și soluri brune luvice,formate pe unele roci intermediare și bazice, soluri brune feriiluviale, dezvoltate pe rocihiperacide și litosoluri sau regosoluri litice, care apar pe versanții foarte puternic înclinați(versanții nordici ai Masivului Parâng). Local apar și luvisoluri albice (pe suprafețe mai feritede eroziune), ca rezultat al evoluției solurilor brun-luvice, rendzine și soluri roșii (terra rosa)pe roci carbonatice compacte, pe rama sudică a Masivului Parâng, precum și unele solurihidromorfe, în jurul izvoarelor. În general, solurile brun acide au un profil mai profund decâtcelelalte soluri întâlnite în zona montană. Orizontul C reprezentând roca dezagregată, aparesub 70 cm. Sunt soluri accentuat acide, având valoarea pH-ului aproximativ 4 în extract salin,gradul de saturație în baze fiind în general de peste 24 %. Conținutul de argilă și sescvioxiziliberi de fier se mențin în cantități aproape constante pe toată adâncimea profilului.Sescvioxizi liberi de fier, rezultați prin alterarea silicaților primari, fixează acizii humici dinorizontul A, formând complecși humico-ferici, care imprimă solului o culoare brună închisă.

I.8. Rezervații și monumente ale naturii

În Munții Parâng a luat ființă prin grija Comisiei Monumentelor Naturii de pe lângă Academia RSR o rezervație geologică și botanică în zona lacului Câlcescu. Peștera Muierii este declarată Monument al Naturii. Galeria superioară, electrificată, este amenajată pentru vizitatori care sunt însoțiți de ghid. Galeria urșilor, galerie ce face parte din etajul inferior este declarată rezervație speologică și nu poate fi vizitată decât cu autorizație.

Datoria noastră a tuturor drumeților este de a păstra în forma cea mai autentică comorile de frumusețe ale Munților Parâng, să ocrotim cu respect această bogăție a noastră și a generațiilor viitoare.

Cea mai celebră rezervație științifică speologică este Peștera Muierilor, declarată monument al naturii din anul 1955. Peștera se află în apropierea localității Baia de Fier, în versantul drept al cheilor râului Galbenul.

(http://romania.ici.ro/ro/alfabet/pagina.php?id=277)

Figura nr. 12 Peștera Muierii

Pentru a ajunge la peșteră parcurgem o distanță de 7km, părăsind șoseaua ce leagă orașul Târgu Jiu din dreptul satului Poienari, spre Baia de Fier, până la intrarea în cheile râului Galbenul.

Numele de Peștera Muierilor provine din faptul că, în timpuri străvechi, bântuite de războaie, când bărbații plecau la luptă împotriva celor care le încălcau țara, femeile și copiii se ascundeau în această peșteră, transformată în adăpost bine apărat și nedescoperit de către năvălitori.

Rezervația se întinde pe o suprafață de 19 ha, galeriile Peșterii Muierilor totalizând o lungime de aproximativ 3600 m, fiind dispuse patru niveluri de carstificare. Nivelul inferior (inaccesibil turiștilor)la rândul este împărțit în două sectoare, nordic (1500 m) și sudic (880 m) are importanță științifică, constituind rezervația speologică.

Etajul superior al Peșterii Muierilor, situat la 40 m altitudine față de talvegul văii, se compune dintr-o galerie orizontală lungă de 573 m, electrificată și amenajată pentru vizitare. Aici pot fi admirate numeroase stalactite și stalagmite, ce au forme care impresionează, căpătând denumiri specifice precum altarul, candelabrele, cadâna,orga, moș crăciun, dropia,uliul rănit, domul mare, sala perlelor, etc.

În peșteră se găsescnumeroase nevertebrate inferioare, colonii de lilieci, miriapode, pseudoscorpioni, paianjeni.

Au fost descoperite scheletele altor mamifere, cum ar fi leul, hiena și lupul de peșteră, în Galeria Urșilor poatând fi văzut un schelet de urs de peșteră

Atracția peșterii constă în peisajul bogat ornamentat cu arabescuri calcitice, dintre celemai diverse. Stalactitele, care atârnă ca niște splendide candelabre, stalagmitele de toateformele și mărimile, domurile masive, iar pe pereți câteva scurgeri în basoreliefuri suntpodoabele acestei renumite peșteri. Bazinele Mici, Orga, Sala Roșie, Sala Altarului, SalaTurcului, Bazinele Mari și Sala Minunilor, oferă vizitatorilor imaginea unor domuri, hornuri,stalactite și stalagmite.

În Sala Liliecilor se adăpostesc coloniile de lilieci, aparținând speciilor: Myotis myotis,Miniopterus schreibersi și Rhinolophus ferrumquinum, colonii, care sunt extrem denumeroase. În Galeria Urșilor, unde ne încântă o gamă armonioasă de forme și culori: cenușiualbăstrui, galben, rugiu, se găsesc numeroase oseminte de Ursus spelaeus, încrustate în calcitace formează podeaua.

Pe lângă ursul peșterilor, s-au mai găsit piese scheletice de hienă, lup, râs, rinoceri,capra neagră, mamut, precum și numeroase mărturii ale culturii materiale din diferite epoci:cioburi de oale, obiecte lucrate din silex, cuarțit și os. În această peșteră s-au mai găsit uncraniu și câteva oase, care aparțin lui Homo sapiens. Această capodoperă a peșterilorromânești a fost declarată monument al naturii.

Cheile Oltețului

Acestea reprezintă o rezervație floristică de 20 ha, situată între Masivul Parâng șiMunții Căpățânii. Pe aceste plaiuri, odinioară sălbatice, trece acum o șosea forestieră, de laPolovragi spre izvoarele Oltețului, până la poalele Negovanului (19 km). La intrare în munți,substratul de cristalin este acoperit de calcare, în care sunt dăltuite Cheile Oltețului și peștera Polovragi, locuri nu numai de interes științific, ci și de o mare frumusețe.

(foto original)

Figura nr. 13 Cheile Oltețului

De la izvoare și până ce Oltețul iese din chei, M. Păun și Gh. Popescu (1971) au identificat 405 specii de plante vasculare, dintre care amintim: pedicuța (Lycopodiumannotinum), feriga (Polystichum lobatum), ruginița (Asplenium ruta muraria), jneapănul (Pinus mugo), cărpinița, alunul (Corylus avellana), arinul verde (Alnus viridis), gorunulardelean (Quercus polycarpa), salcia, garofița de stâncă (Dianthus spiculifolius), spânul roșu (Hleleborus purpurascens), omagul (Aconitum anthora), piciorul cocoșului (Ranunculuacarpaticus), colțișorul (Dentaria glandulosa), ciuboțica cucului (Primula officinalis), smârdarul, afinul, clopoțelul (Campanula alpina), crinul pestriț (Lilium martagon), laleaua pestriță (Filillaria montana) și altele.

Aici s-au identificat și unele specii rare, cum sunt: piciorul cocoșului, lăcrămița(Majanthemun bifolium), parachemița (Parietaria ramiflora), cornutul (Cerastiumbanaticum), gușa porumbelului (Silene flavescens), nemțișorul, panseluța de munte (Violarupestris), inul galben de banat, vinețele purpurii (Centaurea purpurea) și ghiocelul(Leucojum vemum).

Cheile Oltețului, cu frumoasele peșteri și cu bogata lor vegetație, sunt o podoabă aCarpaților, un ansamblu deosebit de atrăgător, care reprezintă o podoabă a CarpațilorMeridionali, ce merită să fie vizitată și ocrotită.

Rezervația Găuri

Tot în Parâng, în apropierea Rezervației Câlcescu s-a propus înființarea RezervațieiGăuri cu o suprafață de 200 ha. Aceasta va funcționa într-o zonă cu relief accidentat, modelatprin acțiunea ghețarilor. Ea va ocupa Căldarea glaciară Găuri, zona vestică a acesteiaconstituind Rezervația științifică propriu – zisă.Aflată în zona înaltă a Munților Parâng, puternic modelată de ghețari pleistoceni,rezervația ocrotește forme carstice și o interesantă floră din care se remarcă Aubrieta croatica,plantă rară, submediteraneană, aflată aici în unica stațiune din țară, adaptată perfectgrohotișurilor calcaroase de sub Vârful Găurile.

(http://www.pesteriparang.ro/wpcontent/uploads/2013/03/zona_gauri__pestera_mare_2.jpg)

Figura nr. 14 Zona Găuri

Menită a fi o rezervație mixtă– geomorfologică, speologică, floristică și peisagistică –Rezervația Găuri va ocroti relieful calcaros moderat într-o bandă de calcare cristaline cudispunere sinclinală, aflate pe fundul Căldării glaciare Găuri și pe versanții acesteia. Aici seîntâlnesc polițe și brâne, pereți calcaroși, lapiezuri, doline, sectoare de vale seacă, un sector dechei rezultat din prăbușirea unei peșteri, peșteri propriu – zise, etc.

Dintre acestea demne de remarcat sunt peștera cu intrarea aflată în micile chei dinlungul Văii Seci, apărută ca urmare a prăbușirii unei peșteri și ieșirii la suprafață a apeiPârâului Găuri, și Peștera cea Mare de la Găuri (aproximativ 250 m dezvoltare), una dintrepuținele peșteri active din România, modelată în calcarele cristaline într-o vale glaciară.

În căldarea Găuri, la 2080 m, se află și Lacul Găuri. Rezervația ocrotește o serie deplante valoroase pentru flora României, ce cresc pe abrupturile calcaroase: Aster alpinus,Silene lerchenfeldiana, Primula halleri, Centaurea pinnatifida și Onobrychis transsilvanica.

Capitolul II Caracteristici generale ale releiefului carstic

II.1 Definiție

Din punct de vedere fizicogeografic, caracteristica unui peisaj este dată de relief și vegetație, iar relieful, la rândul său, de natura rocii și de agentul modelator. Amprenta pe care o lasă cel din urmă asupra peisajului nu este greu de descifrat și sunt ușor de distins formele create de vânt, de ghețari, de apa curgătoare sau de mare. Mult mai greu este de identificat substratul pe care este edificat un peisaj și trebuie oarecare experiență ca să-ți dai seama, după relief, dacă un munte este format din granite, conglomerate sau șisturi cristaline. Există, însă, o excepție, o rocă care, ca nici una alta, își impune prezența în relief din prima clipă, o rocă creatoare de priveliști magnifice și originale, o rocă cu multă personalitate și cu nenumărate ciudățenii. Această rocă este calcarul. Și este atât de aparte, încât dintre toate rocile este singura pentru a cărui relief s-a creat un termen special și căreia i s-a dedicat o întreagă disciplină științifică, ba chiar două, carstologia și speologia.

Calcarul este scos atât de pregnant din rândul celorlalte roci în ce privește modelarea reliefului din cauza unei proprietăți – destul de rar întâlnită la rocile naturale – solubilitatea. Capacitatea unui solid de a trece într-o soluție se întâlnește, de fapt, la aproape toate substanțele minerale, într-o măsură mai mică sau mai mare. Unele minerale, de pildă silicații, sunt însă atât de greu solubile, încât procesul rămâne nesemnificativ, chiar la scara timpului geologic. În schimb alte minerale sunt atât de solubile, încât dizolvarea lor poate fi percepută aproape cu ochii. Este cazul sării. Ei bine, între cele două extreme, calcarul ocupă un loc intermediar, plasându-se ca solubilitate mai aproape de sare; fără a putea fi urmărită cu ochii și nici măcar cu efecte notabile la scara vieții unui om, dizolvarea calcarului este atât de accentuată la scara timpului geologic, încât are o influență covârșitoare asupra reliefului.

Dar, în definitiv, de ce dizolvarea unei roci joacă un rol atât de important în modelarea reliefului?

Pentru a răspunde la această întrebare amintim faptul că, dintre toți agenții modelatori ai scoarței terestre cel mai important este apa. Apa, cu firișoarele ei mărunte, ce șiroiesc pe pante, dislocă solul și roade rocile, iar cu forța năvalnică a torenților, pâraielor și râurilor, adâncește și lărgește văile.

Rezultatul final al acțiunii ei este o aplatizare a reliefului, o diminuare a înălțimilor. Motorul acestor procese este gravitația, care atrage în mod inexorabil apa spre cote mai scăzute, sau, altfel spus, determină curgerea apei de la înălțime spre părțile joase ale reliefului.

Mecanismul este hotărâtor pentru rocile insolubile sau foarte puțin solubile. La rocile solubile, apa, atrasă de gravitație, mai poate acționa însă și într-un alt fel, prin dizolvare, ea croindu-și drum nu pe deasupra rocilor, ci prin ele. De aici decurg două consecințe: (1) dizolvând, apa sapă drumuri subterane în rocă, drumuri ce nu sunt în cele din urmă altceva decât peșterile; (2) la suprafața pământului râurile formează în mod normal rețele hidrografice cu confluențe și cursuri tot mai mari înspre aval; în carst, având posibilitatea unui drenaj subteran, apele dispar brusc, absorbite fiecare de câte un așa-numit punct de pierdere, fără să mai conflueze între, ele, determinând sisteme hidrografice închise.

Cele două fapte menționate, ce reprezintă aspectul subteran sau de suprafață a unui singur proces, duc la formarea reliefului carstic.

Pe la mijlocul secolului trecut, când geografia începea să se constituie ca știință și când relieful pământului era supus unei atente analize pentru a fi descris, clasificat și explicat, s-a constatat că relieful regiunii Carst din Iugoslavia (Karst în limba germană, Kras în limba slavonă, Carso în cea italiană) este extrem de original, prezentând forme cu totul aparte. Curînd s-a văzut că ele se datoresc substratului calcaros, apoi s-a constatat că procesul esențial modelator este dizolvarea, fapt pentru care relieful specific datorat proceselor de dizolvare a fost denumit, după numele regiunii unde se află bine reprezentat și unde a fost studiat pentru prima dată, relief carstic. S-a vorbit apoi de procese de carstificare, de forme carstice, de zone carstice etc., termenul căpătând o accepțiune generală, devenind o noțiune științifică și o disciplină.

Carstologia este disciplina care se ocupă cu relieful format pe roci solubile, având ca atare la bază ca agent principal dizolvarea. Ea nu se ocupă însă numai de calcare, ci și de celelalte roci solubile din scoarță, cum ar fi, de pildă, sarea.

Carstologia studiază atât formele prezentate la suprafața pământului de terenurile cu roci solubile, forme cuprinse sub numele de exocarst, cât și pe cele realizate în interior și care constituie endocarstul.

Disciplina ce se ocupă cu studiul peșterilor poartă numele de speologie. Speologia este o știință sintetică cuprinzând toate aspectele legate de golurile subterane naturale.În acest sens există o speologie fizică, ce se ocupă cu formarea, evoluția și formele pe care le îmbracă sau le cuprind peșterile, există biospeologia, având ca obiect viețuitoarele ce trăiesc în peșteri, și antropospeologia, menită să urmărească relațiile omului cu peșterile etc.

Cele două discipline, carstologia și speologia fizică, se suprapun doar parțial. Carstologia se ocupă și de formele de suprafață, ce nu fac obiectul speologiei fizice, iar aceasta se ocupă de toate problemele ridicate de golurile subterane din punct de vedere geografic, deci și de cele ce nu intră în domeniul carstologiei. Astfel, speologia fizică se ocupă, în afară de problemele de formarea peșterilor (speogeneză) și de formele îmbrăcate de acestea (speomorfologie) și de circulația apei în masivele carstice (speohidrologie) și de climatul din golurile subterane (speoclimatologia).

II.2 Tipuri de relief carstic

Exocarstul

Caracteristica regiunilor carstice este dată de un peisaj aparte, caracterizat prin dezorganizarea rețelei hidrografice până la dispariția cursurilor de apă de suprafață, apariția drenajelor subterane marcate de ponoare și izbucuri și dezvoltarea unor forme de disoluție depresionare, concave, cu dimensiuni ce merg de la ordinul milimetrilor la cel al kilometrilor. Lapiezurile reprezintă forme de disoluție de tipul șanțurilor separate de creste mai mult sau mai puțin late sau de tipul unor excavații cu aspect de mici bazine eliptice sau circulare. Ele se formează atât pe calcarul nud cât și sub învelișul de sol, putându-se deosebi forme individuale sau grupări cunoscute sub denumirea de câmpuri de lapiezuri. Din numeroasele încercări de clasificare a lapiezurilor din România amintim pe cele mai importante: Viehmann (1964) utilizează criteriul genetic (lapiezuri torențiale, eoliene, litorale, glaciare, fosile și subterane); Bleahu (1982) clasifică lapiezurile în funcție de locul în care s-au format: lapiezuri libere, lapiezuri semiîngropate și lapiezuri îngropate, fiecare cu mai multe subtipuri; Onac (2000) utilizează criteriul morfogenetic și deosebește trei categorii: lapiezuri liniare, lapiezuri circulare și lapiezuri mixte, fiecare cu mai multe subtipuri.

Lapiezurile sunt întâlnite în toate regiunile carstice din țara noastră. Se remarcă, prin varietate și extindere câmpurile de lapiezurile de la Ponoarele (Podișul Mehedinți), cele din Munții Mehedinți, Munții Bihor, Munții Pădurea Craiului, Munții Vâlcan, Munții Locvei și Aninei.

Dolinele, depresiuni circulare sau ovale închise, cu dimensiuni de la câțiva metri la peste 1000 m, sunt formele carstice elementare cele mai răspândite. Clasificarea acestor forme vizează fie criteriul morfologic: doline conice, cu fundul plat, în cupă, cilindrice fie cel genetic: doline de dizolvare, doline de prăbușire și doline de tasare. Pot să apară izolat dar de cele mai multe ori formează câmpuri de doline cum sunt cele din platourile carstice Vașcău (Munții Codru Moma), Zece Hotare (Munții Pădurea Craiului), Colonovăț și Mărculești (Munții Aninei). În multe cazuri ele sunt înșirate de-a lungul unor linii tectonice, cum este cazul Munților Mehedinți unde apare o astfel de succesiune de doline, uvale și depresiuni carstice deschise. În cadrul acestui complex carstic se remarcă macrodolinele Crovu Medvedului (1000m diametru și 170m adâncime) și Crovu Mare (500m diametru și 150m adâncime) ca fiind cele mai mari doline din carstul românesc (Sencu, 1983).

Uvalele, depresiuni carstice închise, de dimensiuni mari, cu forme neregulate și cu fundul inegal, lipsite de ape curgătoare, reprezintă – dimensional și genetic – treapta imediat superioară dolinelor. Sunt destul de des întâlnite în carstul românesc: în arealul carstic Giuvala (Culoarul Bran – Rucăr), în Munții Pădurea Craiului, Bihor, Mehedinți, Aninei, etc.

Poliile sunt formele exocarstice cu cea mai mare dimensiune. Sunt depresiuni închise săpate integral în calcare, au fundul plat și pot prezenta humuri, au o rețea hidrografică proprie, apa fiind de proveniență carstică. În perioadele ploioase se pot forma lacuri temporare prin inundarea poliilor. În geomorfologia românească acest termen a fost folosit de multe ori în mod abuziv fiind considerate polii o serie de depresiuni carstice care nu prezentau caracterele unei polii. Singurele forme din țara noastră care se încadrează total definiției de polie sunt polia Poiana Ponor din Munții Bihor și polia Zăton din Podișul Mehedinți (polie de bordură).

Depresiunile carstice deschise sunt forme intermediare între uvale, polii și carstoplene, având dimensiuni de ordinul sutelor de metri și de cel mult 1-2 km (Bleahu, 1982). Sunt foarte des întâlnite în carstul românesc și multe dintre ele au fost catalogate greșit ca fiind polii. Cele mai reprezentative sunt depresiunile Ciumerna (Munții Trascăului), Brătcoaia (Munții Codru Moma), Brădet (Munții Aninei), Beletina (Munții Mehedinți).

Văile carstice prezintă funcționalități hidrologice diferite și o serie de caractere morfologice comune (îngustime, versanți abrupți, de cele mai multe ori verticali sau surplombați) forma caracteristică fiind cea de chei, defilee și canioane.

În funcție de rolul jucat de aceste văi în drenajul arealului carstic ele se clasifică astfel: văi transversale (Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile Râmeților, Cheile Oltețului, Cheile Nerei, etc.); văi oarbe (valea Cetăților, pârâul Ursului din Munții Bihor, Topolnița și Ponorăț din Podișul Mehedinți); văile în fund de sac (Șura Mare și Cioclovina din Munții Șureanu, Galbena din Munții Bihor, Bigăr și Jitin din Munții Aninei); văile cu trepte antitetice (valea Gârda și valea Ocoale din Munții Bihor); văile seci (valea Sohodol-Albioara din Munții Pădurea Craiului, „padinile” din Piatra Craiului și „foerogile” din Munții Mehedinți, etc.).

Endocarstul este bine reprezentat fiind cartate în prezent peste 12000 de peșteri și avene. Majoritatea sunt dezvoltate în calcare și dolomite (98,49%) și doar puține în alte tipuri de roci (1,51%). Inventarierea acestor peșteri este organizată la nivel național prin realizarea în cadrul Institutului de Speologie „Emil Racoviță” a Cadastrului sistematic al peșterilor din România care cuprindea în anul apariției sale 6816 peșteri. Distribuția pe unități de relief a acestor goluri subterane este neuniformă: 47,2% în Carpații Meridionali, 37,27% în Munții Apuseni și 14,5% în Carpații Orientali.

Prin peșteră se înțelege orice gol natural aflat în scoarța Pământului. Accentuăm că este vorba de goluri naturale, căci omul, în voința lui nestăvilită de a cuceri integral globul pământesc, și-a croit drum și spre măruntaiele lui. El a săpat mine, galerii, puțuri, tunele, dar nu peșteri.

În același sens cu „peștera" se folosesc de multe ori cuvintele „cavernă" și „grotă". Primul este sinonim cu „peșteră", dar este greu de folosit ca substantiv, căci nu este obișnuit limbii noastre. De exemplu mai curînd spunem „am vizitat peștera Scărișoara" decât „am vizitat caverna Scărișoara". În schimb cuvântul „cavernă" este foarte util ca adjectiv, căci se vorbește în mod curent de „faună cavernicolă", „mediu cavernicol", „climat cavernicol" fără a se putea vorbi despre „faună peștericolă", „mediu peștericol" sau „climat peștericol".

În ce privește cuvântul „grotă", el este folosit uneori în sensul de „peșteră" (de exemplu „Grota lui Fingel"), sau prin el se înțelege numai o sală a unei peșteri (de exemplu „Grota Urșilor" din peștera Ialomiței). Acest al doilea sens este cel mai frecvent în limbajul curent (nu în cel științific), deși nu este prin nimic justificat, deoarece în limba franceză, de unde vine, „grotte" înseamnă peșteră în ansamblu.

În realitate, cuvântul „grota" ar trebui folosit în limba română doar pentru excavațiile artificiale, făcute de om, ca de exemplu „Grotele din Cișmigiu". Cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă aspectul… grotesc al peșterilor adevărate.

După această digresiune lingvistică, să revenim la subiect, adică la clasificarea peșterilor. Peșterile se datorează dizolvării calcarului de către ape. Lucrul este valabil pentru majoritatea peșterilor, în realitate există însă și peșteri nelegate de calcare, de care trebuie însă să se țină seama într-o clasificare completă.

Cea mai generală împărțire a peșterilor se face după faptul dacă au luat naștere o dată cu roca unde se află sau ulterior. Din acest punct de vedere se disting peșteri primare și peșteri secundare, fiecare grupă putând fi subdivizați după criterii diferite:

A. Peșteri primare

a) în roci vulcanice

1. Peșteri-geode

2. Peșteri de contracție

3. Peșteri între paturi de lave

b) în calcare

1. Peșteri în recife

2. Peșteri în tufuri calcaroase

B. Peșteri secundare

a) prin deplasare de mase de roci

1. Peșteri de prăbușire de blocuri

2. Peșteri de tracțiune gravitațională

3. Peșteri de tracțiune tectonică

b) prin eroziune

1. Peșteri de evorsiune

2. Peșteri de abraziune

3. Peșteri de coroziune

4. Peșteri de lesivare

c) prin coroziune

1. Peșteri de infiltrație

2. Peșteri cutanate

3. Peșteri vadoase

4. Peșteri freatice

În cadrul tuturor peșterilor se dezvoltă diferite forme endocarstice. Genetic și evolutiv distingem trei grupe principale: de eroziune și coroziune; de precipitare chimică și acumulare și erozivo – acumulative sau mixte.

Formele de eroziune și coroziune rezultă în urma antagonismului permanent dintre rocă și apă, materializat prin sculptarea primeia. Apar astfel galeriile, coridoarele și diverticolele. În cadrul galeriilor se dezvoltă porțiuni lărgite denumite săli. Scurgerea turbulentă sculptează excavații circulare sau ovale denumite marmite de fund, respectiv, laterale. Nivelele de marmitaj se extind sub forma unor terase în rocă. Pe pereții, tavanul și patul peșterilor pot fi întâlnite lapiezuri, forme concoidale (lingurițele și farfurioarele turbionare), striuri de frecare.

Formele de precipitare chimică și acumulare dau o gamă deosebit de complexă și de variată; cea mai mare parte se datorează acumulării calciului și aragonitului.

Formele de tavan. La baza rupturilor fine apar țevișoare albe, ce gravitează pe tavan, denumite stilotite („macaroane” sau „stalactite pai”); evoluția lor duce la apariția unor forme conice, cu sifon denumite stalactite. Stalactitele cu desfășurare înclinată, datorită curenților de aer care au influențat direcția precipitării se numesc anemolite. Tot pe tavan mai pot apărea depuneri de calcit sub forma unor mici creste, denumite filonete din calcit – sunt de culoare albă și apar ca niște vinișoare pe fondul cenușiu al calcarelor. Tot pe tavan se formează draperii – formațiuni calcaroase, formate pe linia unor fracturi; pot atinge dimensiuni de ordinul metrilor; micromorfologia sub forma de văluri îi este caracteristică.

Formele de perete (parietale) îmbracă aspecte felurite. Se disting: vălurile – scurgeri alcătuite din calciu alb, pur sau calcit și argila iluvială roșcată sau din aragonit. Ele se unesc cu formele conice ce cresc pe podea (stalagmitele), generând coloane văl. Partea periferică a vălurilor poate prezenta mici cupe (cu cristale albe din calcit) denumite odontolite.

Formele de podea, între care cea mai obișnuită este stalagmita, cu aspect conic, lipsită de sifon, dezvoltată sub o stalactită. Îngroșarea și alungirea stalagmitei dă domul stalagmitic sau stalgnatul.

Cu timpul stalactitele și stalagmitele se unesc formând coloane.

La noi în țară se cunosc peste 8000 de peșteri. Cele mai lungi peșteri din țară sunt: Peștera Vântului din Munții Pădurea Craiului (31338 m), urmată de Peștera Topolnița din Podișul Mehedinți (20500 m).

Relieful carstic dezvoltat pe calcare și dolomite. Calcarele au vârstă diferită, dar predominante sunt cele mezozoice (2864 km2). Spre deosebire de calcarele cristaline (dure și rezistente) și cele eogene (subțiri, cu duritate redusă), unde carstificarea este mai slabă, cele mezozoice (cu grosimi mari și intens fisurate) permit o circulație adecvată a apei, cu o puternică dezvoltare a reliefurilor endocarstice și exocarstice. Acestea au o largă desfășurare în Carpați, pe ele formându-se cele mai impresionante și variate peisaje carstice. Areale extinse există în Munții Apuseni, Banat. În celelalte regiuni eroziunea le-a fragmentat și redus la martori și creste înguste (Carpații de Curbură și Carpații Orientali).

Tipuri de peisaj carstic

Tipul carpatic se remarcă prin culmi, creste și platouri carstice, fragmentare intensă și evoluție înaintată, exocarst în forme multiple și cu dimensiuni mari, multe peșteri și avene, o complexă circulație carstică. Desfășurarea mare pe verticală (200 – 2300m), ce conduce la diferențieri ale proceselor de carstificare pe etaje climatice, cât și dimensiunile variabile ale masei de calcare, subîmpart acest tip în 3 subtipuri:

– Subtipul culmilor calcaroase alpine, la peste 1700-1800 m, specific regiunilor de creastă, se caracterizează printr-o îmbinare a coroziunii cu șiroirea și crionivația. Forme specifice sunt cele de exocarst (lapiezuri evoluate, hornuri, avene) și unele peșteri cu dimensiuni mici.

– Subtipul platourilor carstice și al culmilor calcaroase medii situate la altitudini cuprinse între 600 și 1800m, în general acoperite cu pădure sau pajiști secundare.Se întâlnește o grandioasă desfășurare a peisajului endo- și exocarstic, cu cele mai multe peșteri dispuse la cel puțin 3-4 nivele. Câmpurile de lapiezuri, dolinele, văile dolinare, poliile și depresiunile carstice de contact se impun în exocarst. Adesea în deschideri se pot identifica nivele de carstificare fosilizate. Este specific Munților Apuseni (Bihor, Pădurea Craiului și Trăscău) și Munților Mehedinți, Hășmaș.

– Subtipul platourilor carstice joase se dezvoltă în regiuni aflate sub 600m. Este specific Banatului și se caracterizează prin carst moștenit, puternic evoluat, acoperit în mare parte cu scoarța de alterare, cu 1-2 nivele de peșteri, platouri cu doline, depresiuni carstice de contact litologic.

Gradul de carstificare poate fi surprins mai exact analizându-se o serie de indici speometrici: densitatea golurilor carstice (număr de peșteri/suprafață carstificabilă): 2,32 peșteri/km2 în Munții Apuseni; 1,92 peșteri/km2 în Carpații Meridionali 1,22 peșteri/km2 în Carpații Orientali și doar 0,09 peșteri/km2 în Dobrogea. Și în ce privește densitatea rețelei subterane (lungimea galeriilor/suprafața carstificabilă) valorile variază destul de mult: 260,6 m/km2 în Munții Apuseni, 155,8 m/km2 în Meridionali, 76,1 m/km2 în Orientali și 5,9 m/km2 în Dobrogea. Bazinul superior al Someșului Cald se remarcă prin valoarea cea mai mare din România a densității rețelei subterane: 1400 m de galerii/km2.

La nivelul anului 2000 cele mai lungi peșteri din țară sunt Peștera Vântului (Munții Pădurea Craiului) cu 48,5 km, Peștera Humpleu-Poienița (39 km) și Peștera Hodobana (22 km) ambele din Munții Bihor, Peștera Topolnița (Podișul Mehedinți) cu 20,5 km și Peștera Valea Rea din Munții Bihor cu 18,5 km. Cele mai adânci cavități din România sunt: Avenul din Grind (Piatra Craiului) cu –540m; Peștera Tăușoare (Munții Rodnei) cu –356m; Sistemul Poienița-Humpleu (Munții Bihor) cu –347m; Avenul Stanu Foncii (Munții Pădurea Craiului) cu –339m și Avenul Jghiabul lui Zalion (Munții Rodnei) cu –298,5m.

Tipuri de carst din România

Criteriile de clasificare a carstului sunt foarte numerose și dintre ele amintim: criteriul morfologic și structural, raportul dintre calcare și rocile necarstificabile, altitudinea, gradul de acoperire al rocii, sistemele morfoclimatice și bineînțeles criteriile complexe în cadrul cărora se ține seama de două sau chiar mai multe elemente.

Încercările de a grupa diferitele regiuni carstice din România într-un tip anume de carst au furnizat câteva astfel de clasificări pe care le vom prezenta cronologic. Prima dintre ele este realizată de T. Rusu și M. Bleahu (1965) și constituie o primă privire de ansamblu asupra carstului românesc. Se prezintă o serie de informații în legătură cu litologia calcarelor din România și cu elemente de morfometrie a acestora, alături de care este prezentată o clasificare a tipurilor de carst din țara noastră în funcție de criteriul structural deosebind trei tipuri: carsturile de platou, în care ar putea fi inclusă partea central-sudică a Munților Mehedințului, carsturile de creastă (Piatra Craiului, Vânturarița-Buila și Piatra Mare a Cloșanilor) și carsturile de masive izolate. Tot în această lucrare se face pentru prima dată corelarea carstoplenelor din Carpați cu suprafețele de nivelare. Astfel, pentru Carpații Meridionali identifică următoarele carstoplene: Albele, în Munții Piule-Iorgovanu, la1900 m, sincronă cu suprafața Borăscu și carstoplenele Luncani, la 1000 m, în partea sud-vestică a Munților Șureanu; și Vf. Lui Stan-Domogled, la 1200 m în Munții Mehedințului, ambele sincrone cu suprafața Râu-Șes, cu precizarea că ultimele două sunt dislocate și ridicate.

Folosind criteriul litologicdeosebesc două mari tipuri de carst: carstul pe roci solubile (carstul dezvoltat pe calcare, sare, dolomite, calcare cristaline, tufuri calcaroase, gipsuri, anhidrite) și carstul pe roci clastice (carstul dezvoltat pe gresii și conglomerate cu ciment calcaros, pe tufuri și aglomerate vulcanice, pe depozite loessoide și pe depozite argiloase).

V. Sencu (1968, 1973 și 1983) aducând noi precizări asupra valorilor numerice și procentuale ale suprafețelor ocupate de astfel de roci, adaugă următoarele tipuri de carst: carst în calcare și dolomite cristaline, carst în calcare și dolomite mezozoice, carst dezvoltat pe calcare neozoic, carst în sare, carst în gips, carst în tufuri și aglomerate vulcanice, clastocarst în gresii și conglomerate și clastocarst în depozite loessoide.

În 1972 I. D. Ilie face o clasificare mult mai complexă a carstului din Carpații Meridionali încercând distingerea, pe baza mai multor criterii, a unor unități taxonomice și distribuția lor teritorială. Folosește pentru aceasta trei criterii bine definite: Criteriul morfogenetic (propus de J. Cvijic, 1918, 1960 și Emm. de Martonne, 1926) după care deosebește următoarele tipuri: merocarstul, caracterizat printr-o evoluție lentă a carstului sub pătura de sol și vegetație (Culoarul Rucăr-Bran, cursul superior al Dâmboviței, peticele de calcare metamorfice din Făgăraș, Parâng și Latoriței, calcarele de la Grădiștea de Munte, carstul din Piule – Iorgovanu și cel din Vâlcan; carstul de tranziție (tip Jura–Causses), caracterizat prin alternanța calcarului nud cu a merocarstului (în sudul Bucegilor, zona Bran-Rucăr, Vâlcan, carstul din bazinul Cernei și al Motrului Sec); holocarstul, descoperit, puternic evoluat (Piatra Craiului, bazinele Sohodolului, Motrului, în valea Dâmboviței, în sud-vestul Munților Șureanu, în cheile Oltețului și Galbenului), carstul fosilizat sau criptocarstul. Criteriul morfostructural care pleacă de la relația structură – relief duce la individualizarea următoarelor tipuri de carst: carstul de culme grefat pe un anticlinal (munții Mehedințului, Vânturarița-Buila, etc.); carst de masive izolate grefat pe inversiuni de relief (Masivele Bucegi și Piatra Craiului, carstul din Vâlcan; carstul grefat pe structuri complexe, cu următoarele subtipuri: carstul Podișului Mehedinți; carstul suprafețelor de nivelare și carstul zonelor de contact morfolitologic și morfostructural.

După localizarea carstului în raport cu principalele forme ale reliefului se disting două tipuri de carst: carstul de interfluviu (carstul de creastă, carstul martorilor de eroziune, carstul suprafețelor plane) și carstul de vale (carstul văilor evoluate și carstul văilor slab evoluate). Utilizarea acestor criterii a dus la individualizarea a 10 tipuri de carst cu 7 subtipuri.

Criteriul geomorfologic complexpermite stabilirea a două tipuri de peisaje carstice: tipul carpatic, la rândul lui cu următoarele subdiviziuni impuse de mărimea masei de calcar și de etajul morfoclimatic în: subtipul culmilor calcaroase alpine (>1700 m) în care se încadrează Bucegii, Piatra Craiului, Vânturarița-Buila, Parângul și Piule-Iorgovanu; subtipul platourilor carstice și al culmilor calcaroase medii (600-1800 m), cazul Munților Mehedințului și Șureanu și subtipul platourilor carstice joase(sub 600 m). Cel de-al doilea tip este tipul dobrogean.

M. Bleahu (1973, 1976) folosește un criteriu geologic complex și separă, ținând cont de litologie, structură și poziție morfologică în raport cu unitățile de relief vecine următoarele tipuri: platouri carstice coborâte (Dobrogea), platourile carstice ridicate (sud-estul Munților Șureanu); crestele de calcar înălțate (Piatra Craiului, Vânturarița-Buila, Piatra Mare a Cloșanilor, Piule-Iorgovanu); barele calcaroase coborâte (Rucăr-Dâmbovicioara, sudul Bucegilor); masivele calcaroase izolate (calcarele din Bucegi). În 1982 reia problema complicată a clasificării tipurilor de carst și propune mai multe criterii: criteriul morfologic (platouri carstice, creste calcaroase, și masive izolate); criteriul structural (carst de zonă tabulară, carst de zonă monoclinală, carst de zonă cutată, carst de structură în pânză și carst de klippe calcaroase); în funcție de raportul dintre calcare și rocile necarstificabile din jur (carsturi suspendate autigene, carst suspendat alogen, carst barat, carst denivelat unilateral și carst încastrat) și în ultimul rând folosește un criteriu complex, care ține seama de toate celelalte criterii amintite și care, spre deosebire de clasificarea din 1976, vine cu încă trei tipuri noi: tipul de carst de bară proeminentă, carst de klippe calcaroase coborâte și carst de klippe calcaroase ridicate.

Utilizând criteriul genetico-evolutiv,realizează cea mai complexă tipologie a carstului românesc până în prezent. Analizând distribuția spațială a tipurilor morfologice de carst se poate face următoarea constatare: platourile carstice se dezvoltă în acele zone de maximă masivitate a orogenului și de minimă fragmentare tectonică; barele de calcare sunt prezente spre periferie Carpaților, fiind dispuse longitudinal, paralele cu faliile marginale carpatice (sudul Parângului și a Căpățânii) sau în apropierea culoarelor tectonice (valea Cernei sau culoarul Rucăr-Bran), în timp ce masivele izolate apar și mai spre exteriorul catenei montane. Se poate concluziona că dimensiunea suprafeței calcaroase și aspectul morfostructural sunt subordonate masivității unității structurale precum și poziției pe care o are arealul calcaros în cadrul acesteia. Goran (1983) propune un model al evoluției suprafețelor calcaroase plecând de la o primă fază în care, la sfârșitul Cretacicului inferior exista o placă compactă de calcare care, în faza următoare, datorită mișcărilor tectonice ale orogenezei alpine, sunt deranjate.

În partea axială a lanțului Carpatic au loc cele mai puternice înălțări, ceea ce a stimulat procesul de eroziune care a îndepărtat depozitele calcaroase mezozoice, apărând astfel la zi calcarele cristaline, în timp ce spre periferia Carpaților au fost fosilizate prin sedimentări postcretacice, urmate chiar și de noi secvențe carbonatice.

Pe baza acestui criteriu genetico-evolutiv deosebește trei clase genetice ale carstului actual: platouri calcaroase, bare calcaroase și masive calcaroase izolate, fiecare cu mai multe tipuri genetico-evolutive de relief carstic:

a) Platourile carstice, care cuprind:

– Platourile carstice unitare suspendate, flancate de văi care formează chei sau versanți abrupți. Arealele carstice din cadrul Carpaților care prezintă aceste caracteristici sunt sectorul central și sudic al Munților Mehedințului, Munții Piule-Iorgovanu, Munții Bihor, Pădurea Craiului și platoul Vașcău.

– Platourile carstice suspendate dar fragmentate sunt similare cu cele descrise anterior, singura diferența o constituie cursurile de apă care traversează platoul carstic. Formele exo- și endocarstice au dimensiuni modeste iar drenajele subterane sunt direcționate spre văile transversale. Exemplul cel mai concludent este sinclinoriul Reșița – Moldova Nouă.

– Platourile carstice coborâte se dispun la același nivel cu rocile necarstificabile din jur. Modelarea lor se face prin râuri alohtone iar formele carstice dominante sunt dolinele, văile seci și scurte sectoare de chei. Singurul exemplu din țară este carstul din Dobrogea de Sud.

b) Barele calcaroase cuprind trei subtipuri definite de gradul de penetrare al barei calcaroase de către rețeaua hidrografică:

– Barele calcaroase unitare sunt structuri geologice de tip monoclin sau flanc de sinclinal, ridicate de mișcări tectonice majore. Particularitățile acestui subtip de carst îl constituie dispunerea barei calcaroase transversal față de direcțiile de curgere ale râurilor; prezența abrupturilor pe flancuri; slaba dezvoltare a formelor exocarstice și existența unui număr redus de râuri care reușesc să străpungă bara de calcare, formând chei sălbatice (Dâmbovicioarei, Zărneștilor, Cheii, etc.) Peșterile au dimensiuni modeste în schimb avenele pot atinge adâncimi foarte mari (Avenul din Grind, -545 m). În acest subtip se încadrează masivele Piatra Craiului, Vânturarța-Buila și Hășmașu Mare

– Barele calcaroase fragmentate sunt rezultatul carstificării și fragmentării pronunțate a reliefului descris anterior. Formele carstice de suprafață și de adâncime sunt bine dezvoltate. În cadrul acestui subtip se pot încadra următoarele areale carstice din meridionali: Culmea Gorganu-Piatra Mare a Cloșanilor, șirul Geanțurilor și a Ciucevelor, arealul carstic Polovragi-Cernădia, Munții Trascăului.

– Barele calcaroase aplatizate este forma cea mai evoluată din cadrul acestei clase. Au o altitudine redusă, relieful carstic fiind bine reprezentat. Drenajele subterane sunt bine organizate și s-au format importante rețele de galerii subterane (Podișul Mehedinți, Munții Codru-Moma, carstul din Munții Dognecei).

c) Masivele carstice izolate cuprind trei tipuri:

– Masivele izolate de creastă au o poziție suspendată față de rocile necarstificabile din jur. Au suprafețe reduse și un relief carstic mai puțin dezvoltat (carstul dezvoltat pe olistolitele din Munții Rarău, Maramureș și Metaliferi).

– Masivele izolate de versant ocupă o poziție mediană între creastă și vale, fiind flancate, atât din amonte cât și din aval de roci necarstificabile. Carstul este ceva mai dezvoltat decât la subtipul anterior, se remarcă prezența numeroaselor ponoare și izbucuri. Carstul din Bucegi Piatra Mare și Postăvaru, prin caracteristicile sale, se încadrează acestui subtip.

– Masivele carstice izolate de vale au o poziție în axul văii. Duc la formarea cheilor epigenetice spectaculoase. Relieful carstic este mai puțin reprezentativ. Cu câteva excepții (Peștera Rătei, Alunii Negrului) peșterile sunt mici. Se pot aminti în această categorie calcarele din Bucegi și din unele sectoare ale Munților Vâlcan precum și Munții Trascăului și Metaliferi.

Capitolul III Relieful carstic în Munții Parâng

III.1 Localități și drumuri de acces

Centrele urbane mai importante din care se pot faceexcursii în Munții Parâng sunt: Petroșani, pentru latura vestică și nordică și Târgu Jiu, pentru latura vesticăși sudică. Pentru accesul din est trebuie traversată creasta Munților Căpățânii (puncte principale de acces:Brezoi, Călimănești, Olănești, Horezu), sau șoseaua națională 7 A de pe valea Lotrului (Brezoi – Voineasa – Obirșia Lotrului).

Municipiul Petroșani (600 m altitudine), cel mai important oraș din Valea Jiului, având o populație depeste 35.000 locuitori, este legat de restul țării prin calea ferată Filiași–Petroșani-Simeria și prin D.N. 66Filiași – Simeria. Din Petroșani încep cele mai importante trasee turistice spre Parâng.

Lonea (675 m altitudine), centru minier pe Valea Jiului de Est, este legat de Petroșani printr-o șoseamodernizată (6 km; pe care circulă des autobuze l.G.O. Petroșani – linia 4).

Câmpa (704 m altitudine), localitate minieră în partea superioară a Văii Jiului de Vest, este punctulterminus al șoselei modernizate Petroșani – Lonea – Câmpa (cca 10 km) și capătul liniei de autobuz nr. 3.

Voineasa (780 m altitudine), localitate vecină Uzinei Hidroenergetice Lotru (U.H.E. Lotru) pe Lotru, este situatăpe D.N. 7 A, la 42 km de Golotreni (Valea Oltului). De la Voineasa se poate pătrunde pe D.N. 7 A la cab.Obârșia Lotrului (46 km).

Polovragi (560 – 600 m altitudine), localitate pe v. Oltețului la poalele Parângului și Căpățânii, estesituată la 2 km nord de D.N. 67, Rm. Vilcea – Târgu Jiu (ramificația la km 135).

Baia de fier (565 m altitudine), localitate pe valea Galbenul, se află în imediata apropiere a cheilorGalbenului și a Peșterii Muierii. La Baia de Fier se ajunge din Târgu Jiu (70 km) cu autobuzul pe D.N. 67(Târgu Jiu – Bengești: 43 km), D.N. 67 C (sectorul Bengești – Novaci: 14 km) și D.J. 662 (Novaci – Baiade Fier: 13 km).

Novaci (460 m altitudine), oraș pitoresc în valea Gilortului, centru de exploatare și prelucrare alemnului. Dezvoltat recent ca localitate turistică, constituie punctul de plecare dinspre sud către MunțiiParâng. Orașul Novaci este situat la 57 km de Târgu Jiu. Linii directe de autobuz străbat D.N. 67 (Târgu Jiu – Bengești: 43 km) și D.N. 67 C (Bengești – Novaci: 14 km).

Târgu Jiu (220 m altitudine), municipiu pe Jiu, centrul administrativ, economic și cultural al Gorjului.

Are o populație de cca 55.000 locuitori. Este legat de restul țării prin calea ferată electrică Filiași – Simeriași prin șoselele naționale 66 (Filiași – Tirgu Jiu – Simeria) și 67 (Drobeta Turnu–Severin – Tirgu Jiu – RâmnicuVâlcea). De aici se pot lua autobuzele pentru Lainici, Novaci, Săcelu, Baia de Fier, Polovragi și trenulpentru Lainici, Iscroni (Livezeni).

Lainici (440 m altitudine), mănăstire și popas turistic pe D.N. 66 la km 99 (32 km de la Târgu Jiu), îndefileul Jiului.

Iscroni (570 m altitudine), localitate aparținând administrativ de Petroșani, se află la punctul deramificație al D.N. 66 Petroșani – Tirgu Jiu cu D.N. 66 A Iscroni – Uricani (stație de autobuz IGO pe linia6,7 din Petroșani). Iscroni se află la 4 km pe D.N. 66 de „gura" Polatiștei.

III. 2. Trasee turistice

În munții Parâng sunt o mulțime de trasee pe care amatorii drumețiilor montane pot admira frumusețea acestora.

Trasee turistice

1.Petroșani-Valea Maleia-Telescaunul Rusu-Hotelul Rusu- Poiana Nedeii

-până la Telescaunul Rusu se poate ajunge cu mașina iar de aici cu telescaunul până în PoianaNedeii

-pe jos de la telescaun pe marcaj bandă roșie, 2-3 ore

2.Poiana Nedeii-vf. Parângul Mic- vf.Cârja- vf. Stoenița-vf.Gemănarea-vf.Parângul Mare

-marcaj:punct roșu

-timp de mers:4-5 ore

3.Petroșani-Cheile Jiețului-cabana Groapa Seacă-Obârșia Lotrului

-drum de mașină, 28 km

4.Groapa Seacă-valea Jiețului-pârâul Roșiile-stâna Roșiile-lacul Roșiile-lacul Mândra

-marcaj:punct roșu

-timp de mers:6 ore

5.Cabana Groapa Seacă-valea Jiețului-Culmea Țiganului-Muntele Mija

-marcaj:cruce roșie

-timp de mers:5-6 ore

6.Obârșia Lotrului-valea Lotrului- lacul Câlcescu-lacul Pencu-lacul Vidal

-marcaj:cruce roșie și triunghi roșu

-timp de mers:6-7 ore

 7.Obârșia Lotrului-pasul Urdele-stațiunea Rânca – Novaci-Transalpina

Poiana Nedeii – vf. Cârja – vf. Parângu Mare – șaua Piatra Tăiată – lacul Câlcescu. Marcaj: Poiana Nedeii – șaua Piatra Tăiată (bandă roșie); șaua Piatra Tăiată – laculCâlcescu (cruce roșie – marcaj nou). Timp 6¼ – 7½ ore. Traseu accesibil numai vara.

Sosiți în Poiana Nedeii cu telescaunul sau pe traseele 1C sau 10, ne aflăm la începutulculmii alpine. De pe platoul Nedeii urcăm ușor, având pe dreapta și pe stânga mici refugii.Urcând prin culoarul de pe culme, pe stânga se află o linie de teleschi spre valea Gruniu. Dupăultimele construcții depășim limita superioară a pădurii de molid și poposim pe dâlma culespezi a vârfului Badea (1850 m altitudine). Pe dreapta un abrupt domină pădurile Scăriței.

De aici avem priveliște spre Muntele Parângul Mic, cu cele două vârfuri (2074 m și 2071 maltitudine). Pe panta vestică a acestui munte se află o altă linie de teleschi, ce coboară de SubVârf până la izvorul sudic al Gruiului. De asemenea, de aici se vede piramida dominantă aCârjei. În apropierea vârfului Badea se face o ramificație, o potecă nemarcată, continuă, pedirecția cumpenei de ape, direct spre vârful Parângul Mic. Urmând poteca marcată, după 15 minute de la ramificație ajungem pe muchia sud-vestică ce coboară din vârful Parângul Mic.

Trecem în urcuș ușor pe deasupra obârșiei pârâului Izvorul, spre care pornesc ravene adânci.După circa 40 minute de la ramificație atingem linia crestei principale, la 2040 m altitudine,lângă un mic adăpost din lespezi. Creasta formează până aici o serie de șei despărțite destâncării. Poteca se menține încă câteva minute pe flancul vestic și iese în șaua Izvorul (2050m altitudine). De aici se desprinde la stânga poteca spre lacul Mija. Din șa pornim în urcușmai greu, din nou pe muchie, într-o altă șa, observăm pe stânga căldarea Cârja nordică. Dupăce trecem de vârful Scurtul, coborâm până în șaua Caprelor, loc din care se înalță brusc vârfulCârja (2405 m, altitudine). Acesta domină de la mare înălțime valea Jiului și Munții Vâlcan.

Traseul se continuă printr-o scurtă coborâre, din vârful Cârja în șaua Stoienița (2360 maltitudine). Ocolim vârful Stoienița pe la vest și ne apropiem de șaua Gemănării. Traversămșaua peste lespezi și reluăm urcușul spre sud, în direcția vârfului Gemănarea (2426 maltitudine). Poteca marcată nu trece peste vârful Gemănarea coborând spre sud în șaua înaltăTecanul (2410 m altitudine), în stânga se observa căldarea Gemănarea, care este străjuită devârful Parângul Mare. După un urcuș ajungem pe vârful Parângu Mare (2519 m altitudine)(timp 3 – 4 ore). Acest vârf domină o aglomerare de piscuri, de la Cârja până la Setea Mare șiPăpușa. După un răgaz, coborâm spre est. Poteca se așează pe muchia îngustă și coboarăvertiginos în șaua Gruiul (2305 m altitudine). Din această șa se poate coborî pe o potecă î căldarea Roșiile. În continuare, pe creasta principală se ridică vârful Gruiu (2345 maltitudine), pe care îl urcăm până la un punct, apoi îl ocolim pe la sud, până în șaua Pâclișa.

Poteca urcă apoi la vârful Pâclișa, iar apoi coboară ușor în șaua Ieșul, de unde urcă la vârfulcu același nume. Lângă vârful Ieșul se desprinde o ramificație prin vârful Ghereșul, dar potecacoboară în șaua Ghereșul. Spre nord-est de șaua Ghereșul se înalță vârful Coasta lui Rus(2301 m altitudine), cumpănă triplă de ape între Jiu, Lotru și Gilort. După ce trecem prindreptul vârfurilor Coasta lui Rus și Piatra Tăiată, la capătul urcușului atingem din nou creastaprincipală. Ne aflăm la trecerea de la Piatra Tăiată, la capătul urcușului atingem din noucreasta principală. Ne aflăm la trecerea de la Piatra Tăiată (2255 m altitudine). În acest loc,poteca de creastă dă în căldările nordice, spre lacul Câlcescu. Din creastă, poteca coboarăbrusc într-o strungă mică și apoi pe brâna de sub pereții vârfului Piatra Tăiată. După circa 200m coborâm pe o morenă înierbată, pe treapta superioară a căldării Zănoaga Mare. De aici seobservă lacul Zănoaga Mare (2030 m altitudine). Poteca se pierde printre lespezi și reapare pepajiște. Coborâm pe la sud de lac, traversăm căldarea și pe direcția generală est, urcăm printrepâlcuri de jnepeni și prin poienițe, având în dreapta abruptul muntelui Păsări. Coborâm puținprin culoarul de jnepeni, pe lângă două lacuri mici și ajungem lângă malul lacului Câlcescu (1935 m altitudine), cel mai frumos lac din Parâng, unde există loc de campare.

Alte trasee importante în Masivul Parâng sunt:

Lacul Câlcescu – șaua Piatra Tăiată – vârful Mohorul – șaua Dengherul – cabanaRânca;

Cabana Rânca – șaua Dengherul – vârful Păpușa – curmătura Oltețului – laculPetrimanul;

Stâna Roșiile – muntele Slivei – șaua Gemănarea – piciorul Gemănarea – valeaPolatiștea – motel Gambrinus;

Stâna Roșiile – șaua Gruiu – vârful Parângu Mare – șaua Groapa – munteleMoldiviș – muntele Muncel – satul Stăncești;

Orașul Novaci – muntele Cerbul – muntele Florile Albe – cabana Rânca;

Baia de Fier – cabana Peștera Muierilor – vârful Ogorul – șaua Florile Albe -cabana Rânca;

Cabana Rânca – căldarea Urdele – valea Iezerului – cabana Obârșia Lotrului.

În Masivul Parâng, relieful stâncos, grohotișurile ample, frumoasele căldări glaciare ceadăpostesc nenumărate lacuri, cheile săpate în calcare, de pe rama sudică, constituie tot atâteaelemente de peisaj ce sporesc gradul de atractivitate al masivului. Toate acestea, la care seadaugă orizontul larg deschis în jur, ce permite scurtarea zărilor pe zeci de kilometrii, fac dinMasivul Parâng una din cele mai însemnate regiuni turistice, în ciuda cabanelor insuficiente,plasate la distanțe mari de creastă și una față de alta. Din păcate, chiar dacă acest masiv arenumeroase obiective turistice naturale și accesibilitatea relativ bună, potențialul său turisticeste insuficient valorificat.

III. 3. Potențialul turistic al carstului din Munții Parâng și modalități de valorificare a acestuia

Peșterile amenajate și speoturismul

Beneficiarul principal al peisajelor subterane este turismul. Acest fapt este cunoscut de mai bine de 100 ani și pe baza lui s – a dezvoltat pe plan internațional o adevărată industrie turistică. Pentru regiunile carstice o peșteră este o adevărată binefacere, căci ea însemnează afluență de vizitatori și dezvoltare economică. Acolo unde nu s – au găsit peșteri, ele sunt căutate cu asiduitate și descoperirea uneia noi este un motiv de mare bucurie pentru localnici.

Și în țara noastră acest gen de turism subteran ar putea fi dezvoltat dacă numărul peșterilor amenajate ar fi mai mare. Pe lingă cele trei peșteri electrificate: Ialomița, Peștera Muierii de la Baia de Fier și Peștera de la Vadu-Crișului, se impune studierea pentru darea în folosință turistică și a altor peșteri interesante și frumos ornamentate din țară, care pot fi amenajate cu piste betonate, instalație electrică, sisteme de transport mecanizate (bărci, funiculare) etc.

Dintre peșterile neelectrificate dar care sunt parțial amenajate, putând fi vizitate cu ajutorul ghizilor menționăm: Peștera Meziad, Peștera Dâmbovicioara, Ghețarul Scărișoara și Peștera Comarnic.

Alte câteva peșteri dispun de unele amenajări (scări, punți de lemn), insă nu sunt păzite și nu au ghizi pentru conducerea vizitatorilor (Peștera Bolii, Peștera Tecuri, Peștera Gura Plaiului). La alte peșteri sunt necesare unele reamenajări. Este cazul Cetăților Ponorului, Cetății Rădesei, Ghețarului de la Bârsa, Peșterii Gura Ponicovei. În sfârșit, există câteva peșteri ocrotite prin lege, amenajate întrucâtva dar nu pentru vizitatori, ci pentru ușurarea accesului cercetătorilor științifici; este cazul peșterilor Cloșani, Topolnița, Tăușoare.

Multe peșteri se află incă în stare naturală, amenajarea lor urmând să constituie unul dintre obiectivele principale ale dezvoltării turismului în țara noastră în vederea valorificării patrimoniului speologic. Problema peșterilor care ar trebui amenajate și date în folosință turistică a fost studiată de

Institutul de speologie și de diverși autori (M. Bleahu, Al. Borza, Val. Pușcariu). Acordând interes și arătându-ne dorința de a se face ceva la nivel corespunzător timpului pe care îl trăim și locului pe care îl ocupăm din acest punct de vedere în concernul statelor europene, vom putea să realizăm cât mai curând aceste obiective.

Tabelul nr. 2 Potențialul speoturistic al munților Parâng

Legendă:

*** – potențial de atractivitate deosebit +++ – potențial de poziție favorabil

** – potențial de atractivitate mediu ++ – potențial de poziție satisfăcător

* – potențial de atractivitate limitat + – potențial de poziție nefavorabil

„Peșterile României – Potențial turistic”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Zona carstică Polovragi–Cernădia

În sudul Munților Parâng și a Munților Căpățânii, pe aproape 12 km lungime, între Valea Galbenu la vest și Valea Oltețului la est se dezvoltă o bandă de calcare jurasice lată de 1 – 1,5 km. În acest sector calcarele înscriu în relief un abrupt de 200 – 300 m, întrerupt de cheile râurilor care au reușit să – l străpungă. Cheile sunt aproape singurele forme exocarstice ale zonei Polovragi-Cernădia, dar ele, împreună cu cele două peșteri mai importante, reprezintă obiective turistice bine cunoscute.

Renumele zonei este datorat în egală măsură Cheilor Oltețului și Peșterii Polovragi, precum și Cheilor Galbenului și Peșterii Muierii de la Baia de Fier.

Cheile Oltețului

Deși nu au mai mult de 1,5 km lungime, particularitățile morfologice le fac extrem de

pitorești. Pereții paraleli, distanțați la 4,5 m în partea inferioară sila 10 – 20m în partea superioară, lasă să treacă doar o cantitate redusă de lumină. Pe acești pereți se pot urmări mai multe nivele de eroziune, cele de 25 m și respectiv 60 m fiind mai importante, în lungul lor putând fi observate numeroase guri de peșteră, în cea mai mare parte inaccesibile. Cea mai importantă este Peștera Polovragi, un vechi meandru subteran al Oltețului, singenetic cu nivelul de 25 m. Sub acest nivel, adâncirea rapidă a Oltețului a dus la formarea unui adevărat canion. În prezent Oltețul manifestă tendința de a capta prin subteran pâraiele vecine, devenind astfel principalul colector al apelor care traversează fâșia de calcar.

(foto original)

Figura nr. 15 Cheile Oltețului

În perioada secetoasă a anului, întregul debit lichid este captat la intrarea Oltețului în chei. După aproape 1 km, câteva izvoare refac circulația de suprafață, dar cu un debit de două – trei ori mai mare decât cel de la intrare. Surplusul de apă provine din valea Galbenu și din Cerna Oltețului.

Traseul subteran al apelor care vin dinspre Cerna este accesibil în Peștera Polovragi și în Peștera cu Apă din Cheile Oltețului.

Peștera Polovragi

Ca urmare a explorărilor începute de Cercul de speologie „Focul Viu" din București în anul1974, se cunosc în prezent galerii care însumează peste 9 000 m lungime. Descrierea peșterii se referănumai la sectorul cunoscut anterior, iar schița pe care o prezentăm însumează circa 3200 m.

(foto original)

Figura nr. 16 Peștera Polovragi

Date istorice. Este cunoscută în diferite publicații și sub numele de Peștera lui Pahomie de laPolovragi sau Peștera de la Polovragi. Unele date privind localizarea acestei peșteri se găsesc înlucrările lui R. Jeannel și E. Racoviță (1929), iar o descriere sumară a fost făcută de Joannes (1868),Chappuis și Winkler (1951).

Ermiții daci erau capabili să vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numită Polovraga, planta dispărută în zilele noastre. Conform legendelor, Zamolxis era deținător al unor puteri uluitoare, fiind capabil să-și schimbe după dorința înfățișarea din tânăr în bătrân.

Prin peșteră Polovragi, zeul suprem al geto – dacilor intra în adâncuri pentru a ieși peste munți la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peștera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiți să descopere urme de picioare umane încălțate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci.

O descriere a Cheilor Oltețului și a Peșterii Polovragi (insoțită de o schițăaproximativă) a fost publicată de Silvia Iancu, Silvia Lupu și Ilie Ion in 1961. Nu sint lipsite de interesnici cele citeva insemnări pe care Al. Vlahuță ni le-a lăsat in România pitorească (1901).

Localizare și cale de acces. Peștera este săpată în versantul stâng al Cheilor Oltețului, la circa 200 m distanță de intrare.

(http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2013/06/pestera-polovragi-si-enigmele-sale-fost.html)

Figura nr. 17. Localizarea Peșterei Polovragi

Altitudine circa 670 m, la 20 m diferență față de talvegul Oltețului. Se ajunge la ea pornind de la Mânăstirea Polovragi, din satul cu același nume, ațezat pe dreapta la 2 km de șoseaua Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu.

(foto original)

Figura nr. 18. Panou cu descrierea peșterii Polovragi

Deschiderea mare, orientată înspre vest, se găsește lingă șoseaua forestieră care urcă în chei; din șosea se pătrunde în peșteră urcând cele câteva trepte de beton zidite cu ocazia construirii șoselei.

(http://www.speofv.go.ro/arhiva/arhiva2011.html)

Figura nr. 19. Harta peșterii Polovragi

Descriere. Peșteră mare alcătuită dintr- o galerie principală, în cea mai mare parte orizontală,din care se desprind în special în prima și în ultima porțiune a ei culoare laterale mici, multe dintre elecolmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei pot fi distinse trei sectoare.

În cavernă există o formațiune care este considerată a fi tronul lui Zalmoxis și alături de ea se află lumânarea lui.

(foto original)

Figura nr. 20. Scaunul lui Zamolxis

Se spune că picăturile care cad de pe pereți sunt lacrimile vărsate de zeu după cucerirea Daciei de către romani. Alte formațiuni curioase îi înfățișează pe Decebal și pe un alt dac rugându-se. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localității, a peșterii și a mănăstirii, să fie așadar, de origine dacică. Legende locale spun că în zonă ar fi trăit jidovii, oameni preistorici uriași, care stăteau cu un picior pe un munte și cu celălalt pe altul și se spălau în apa Oltețului. Un loc, aflat pe versantul muntelui, deasupra peșterii, poartă numele de „Oborul Jidovilor". Tot aici se crede că oamenii preistorici veneau și își pășteau oile. Peștera este alcătuită dintr-o galerie principal din care se desprind mai multe culoare, multe dintre ele colmatate.

(foto original)

Figura nr. 21. Izvorul speranțelor

Primul sector se întinde de la deschidere și până la Culoarul Stâlpului și începe cu două culoare laterale mici, mai important fiind cel din dreapta, Culoarul Liliecilor, numit așa pentru faptul că aici se adăpostesc din când în când lilieci. Acest culoar este accidentat și are planșeul acoperit cu mult nisip și cu peticuțe de guano vechi. Galeria continuă cu lățimi în jur de 10 m și înălțimi de 2 – 8 m. Sunt foarte frecvente aici hornurile, prăbușirile și scurgerile din tavan.

(http://amfostacolo.ro/FOTO/GENUINE/d004/4440/7613_16030_43.jpg)

Figura nr. 22. Culoarul liliecilor

Această primă porțiune a peșterii a fostvizitată la sfârșitul secolului trecut și de Alexandru Vlahuță, care în paginile minunatei RomâniaPitorească ne- a lăsat câteva rânduri despre Mânăstirea Polovragi, Cheile Oltețului și Peștera Polovragi.Despre ultima spune, printre altele: „Călugărul care ne însoțește aprinde-o luminare de ceară și pășeșteîncet-naintea noastră”.

(http://instant-trips.blogspot.ro/2012/11/pestera-polovragi.html)

Figura nr.  23. Peștera Polovragi- Moartea și Călugărul

La slaba lumină ce joacă pe pereții umezi și întunecoși ai peșterii vedem o bogăție uimitoare de stalactite și stalagmite – ciucuri mari de piatră atârnați de tavan ca niște țurțuri de gheață, gata să se împreune cu alții ce cresc de jos în sus – plăzmuire minunată a picăturii de apă care, strecurându-se prin steiuri, în mii și mii de ani de stăruință cioplește stâncile, topește piatra și face din ea ce vrea". Tot în această primă porțiune se deschid culoare secundare mici și joase (înălțimea lor variază între 2,5 – 0,50 m) dar destul de împodobite cu formațiuni de calcită.

(http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8)

Figura nr. 24. Cuptorul dacic

Cel de al doilea sector, Sectorul Ogivă, este delimitat de Culoarul Stâlpului și CuloarulSufocant. El începe cam după aproximativ 400 m distanță de intrare și pe parcursul lui aspectul galerieise schimbă; aceasta își menține lățimea, însă devine mult mai scundă (înălțimile tavanului variază între 1 – 2,5m), gradul de concreționare se reduce, iar plafonul este în cea mai mare parte plan,corespunzând la o față de strat.

(http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8)

Figura nr. 25. Sala piticilor

Ultimul sector, cuprins între Culoarul Sufocant și capătul nordic al galeriei, continuă peștera pină în dreptul unui sorb aproape colmatat. În această porțiune, atât lățimea cât și înălțimea galeriei se reduc, sinuozitatea se accentuează și se observă multe prăbușiri și material aluvionar.

Formațiunile stalagmitice sunt mai numeroase înspre extremitățile sectorului. Ca geneză, peștera reprezintă un meandru fosil al Oltețului săpat probabil în cuaternarul superior, concomitent cu formarea terasei de 20 – 25 m din amonte și din aval de Cheile Oltețului.Este o peșteră relativ caldă (în jur de 8° C), umedă și lipsită de curenți de aer. Biospeologic, peștera este puțin interesantă, având o faună săracă și o singură specietroglobiontă, Trachysphaera spelaea. Ea pare să prezinte insă interes din punct de vederegeomorfologic și turistic, în cadrul complexului pe care-l formează cu Mânăstirea Polovragi și cuCheile Oltețului.

Condiții de vizitare. Este o peșteră ușor de parcurs, care nu necesită un echipamentspecial, ci numai mijloace de iluminare.

Cheile Galbenului

Având o lungime de 2 km, Cheile Galbenului se caracterizează prin pereți abrupți formați din calcare jurasice cu înălțimi maxime de aproximativ 150 m, la baza cărora se află grohotișuri. Cheile s-au format printr-un proces de eroziune în urma cu milioane de ani, printr-o sursă găsită în peretele de calcar al Munților Parâng, apa Râului Galben a acționat și astfel procesele de eroziune au lărgit-o.

(http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=5989&din=descopera-oltenia-la-pas-prin-oltenia&hid=4898)

Figura nr. 26. Gheile Galbenului

Albia râului s-a adâncit prin acțiunea apei asupra calcarului, iar în timp, peștera formată aici a rămas suspendată pe peretele drept al Cheilor Galbenului. La formarea cheilor au contribuit și glaciațiunile ce au avut un rol important în hidrologia râurilor de suprafață sau din subteran.

Deși Râul Galbenul are un debit mic, acesta a reușit să despartă două blocuri din același masiv, și anume Parâng. Traversând Cheile Galbenului, pe pereții lor se pot observa nivelele de eroziune, precum și numeroase guri de peșteră.

În urma amenajărilor ce au fost făcute în ultimii ani, Cheile Galbenului au fost transformate într-un paradis al cățărării pe stânci.

Cățărarea este posibilă tot timpul anului datorită factorilor prielnici: roca stâncoasa și aderentă, orientarea pereților (estic și vestic), altitudinea mică, accesul facil și posibilitățile de cazare variate.

În această zonă există peste 50 de trasee de alpinism și escaladă omologate, zona fiind perfectă și pentru practicarea canioning-ului.

Deși sunt situate la numai 5 km vest de Cheile Oltețului, ele au un aspect cu totul diferit. Versanții sunt mai distanțați, permițând vederea culmilor care domină cheile. Numeroase „râuri de pietre" coboară spre fundul văii, iar o trenă continuă de grohotiș acoperă partea inferioară a versanților.

Nivelele de eroziune sunt clare și punctate cu numeroase guri de peșteră pe ambii versanți. Dintre acestea mai cunoscută este Peștera Muierii de la Baia de Fier, situată în versantul drept, la circa 45 m deasupra talvegului. O sumedenie de puncte de intrare a apelor spre galeriile centrale ale acestei peșteri au fost colmatate cu aluviuni; ele au în general o lungime de numai câteva zeci de metri. Trebuie menționată insă și Peștera Iedului, descoperită în anul 1971, importantă atât prin dimensiuni cât și prin bogăția și varietatea concrețiunilor. Aceasta aparține ultimelor două etaje ale Peșterii Muierii, cu care a avut o evoluție comună. Vom descrie în continuare acest important sistem de galerii, având în vedere importanța turistică și științifică pe care o are.

Peștera Muierii de la Baia de Fier

Peștera Muierii, ca și alte peșteri constituite din calcare jurasice, s-a format prin acțiunea milenarăa apei bicarbonatate asupra stincilor. Aici s-au găsit fosile ale ursului peșterilor precum și ale omului din paleoliticul mijlociu.

Date istorice

Cercetările arheologice efectuate în 1929 de către Nicolăescu – Plopșor atestă că această peșteră era cunoscută încă din epoca neolitică. Este citată pentru prima dată într-o lucrare cu caracter științific în 1894 de către Al. Ștefulescu. În 1898, Munteanu-Murgoci o localizează alături de alte peșteri pe o hartă geologică a regiunii. P. A. Chappuis și A. Winkler, care o vizitează în 1929 și o descriu sumar în 1951 în seria a 8-a din „Enumeration des grottes visitees", încep să cerceteze fauna acestei peșteri. Mai târziu, un colectiv format din Margareta Dumitrescu, Tr. Orghidan, Jana Tanasachi și Val. Pușcariu deschide seria observațiilor de speologie fizică prin cartarea în 1952 a etajului superior și a sectorului sudic din etajul inferior (sectorul nordic fiind incă necunoscut). Aceste cercetări sunt continuate de către I. Viehmann (1954), M. Bleahu (1956), I. Ilie și Silvia Lupu (1962), G. Diaconu (1971 — 1974). Cartarea în întregime a peșterii se face abia în anul 1972 de către G. Diaconu, I. Povară și C. Goran, care explorează, cu această ocazie, și sistemul nordic inferior.

(foto original)

Figura nr. 27. Peștera Muierilor

Localizare și cale de acces

Peștera Muierii este situată în versantul drept al cheii pârâului Galbenu, la extremitatea vestică a culmii Garba (751 m), parte sud–estică a Munților Parâng și la 2 km nord de Baia de Fier (jud. Gorj). Drumul de acces pornește din șoseaua națională Tg. Jiu – Râmnicul Vâlcea, prin Poenari.

(http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382)

Figura nr. 28. Peștera Muierilor

Descriere

Este o peșteră mare (3566 m) săpată în calcare tithonice, dispusă pe patru nivele, dintre care mai importante sunt doar două: nivelul 2 (superior) și nivelul 3 (inferior), celelalte având numai o valoare speogenetică.

Orientarea întregului sistem de galerii este NNV-SSE, axat pe direcția unei linii de fractură care afectează versantul drept al cheii. Galeriile au rezultat ca urmare a carstificării calcarelor datorită apei infiltrate din pârâul Galbenu pe căi subterane, de-a lungul liniei de fractură și au evoluat paralel cu procesul de tăiere a cheii de către cursul principal al pârâului.

Astăzi, pârâul Galbenu, apropiindu-se mult de patul impermeabil format din roci granitice, a abandonat în întregime traseul subteran, procesul de carstificare fiind continuat numai de către apele de percolație provenite din ploi sau din topirea zăpezilor.

Nivelul superior este bine individualizat printr-o galerie orizontală lungă de 573 m (care traversează banda de calcare pe toată lățimea ei) situată la o altitudine relativă de 40 m față de talvegul văii. La această galerie se adaugă o rețea de diverticule care ridică lungimea totală a nivelului la 1228 m.

Pătrunderea în galeria principală se face prin trei guri de acces: una nordică, una estică și alta sudică, ultima reprezentând punctul de resurgență al apelor fostului curs subteran.

(http://www.fotoromania.net/wp-content/uploads/2007/11/pestera-muierilor.jpg)

Figura nr. 29. Peștera Muierii

Intrând prin partea nordică, la circa 30 m de la intrare, în peretele vestic se deschide un prim diverticul care ne poate conduce în sectorul nordic al nivelului inferior. Până la punctul de racord cu Sala Altarului, galeria prezintă înălțimi în jur de 2 m și lățimi între 4 și 6 m. La intrare planșeul este acoperit cu nisip apoi cimentat cu o crustă calcitică, păstrând acest aspect de-a lungul întregului traseu. Din dreptul Domului Mic (la J 30 m de la intrare), pe partea stângă se pătrunde în Sala Altarului, bogat concreționată, cu tavanul prelungit într-un horn impresionant, a cărui înălțime depășește 17 m. În aceeași direcție, o galerie cu numeroși bolovani pe planșeu duce spre gura estică a peșterii, deschisă în versantul abrupt al cheii.

(http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382)

Figura nr. 30. Domul mic

Galeria principală (Galeria Electrificată) continuă spre sud, câștigând la fiecare pas în

spectaculozitatea oferită atât de numeroasele concrețiuni de pe tavan, cât și datorită gururilor, uneori pline cu apă.

După 270 ani pătrundem în Sala Turcului, una dintre cele mai frumoase porțiuni ale nivelului superior. Stalagmite uriașe, domuri, cruste parietale și concrețiuni de tavan iau aici cele mai ciudate forme, motiv pentru care au și fost numite Cadâna, Moș Crăciun, Turcul etc.

(foto original)

Figura nr. 31. Sala Turcului

(http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382)

Figura nr. 32. Moș Crăciun

Din Sala Turcului, printr-un culoar strâmt, adâncit printr-un șanț săpat în planșeu și trecând un prag pe o scară metalică, pătrundem în Sala Minunilor, numită astfel datorită numeroaselor micro-gururi, stalactite și stalagmiteluminări care o împodobesc. Lăsăm în urmă Sala Turcului, ne strecurăm prin Portiță și intrăm în Sala cu Guano.

(http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/baia-de-fier-polovragi,95,3668/pestera-muierilor-baia-de-fier,9382/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__42211.htm)

Figura nr. 33. Sala minunilor

(http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382)

Figura nr. 34. Sala cu Guano

Din peretele estic al acestei săli se desprinde o rețea de galerii, loc de refugiu pentru fauna cavernicolă, fiind mai puțin circulată, neelectrificată și cu planșeul acoperit de numeroase resurse trofice. Cu 40 m înainte de ieșire remarcăm în peretele vestic deschiderea unei galerii descendente: este locul de acces în Galeria Urșilor, sectorul sudic al nivelului inferior.

Urmărind galeria principală prin care lumina becurilor profilează în contra – lumină un sanctuar la pașii noștri se ridică din podea o formațiune prin care precipitarea milenară a calcitei a dat o formă asemănătoare unei cupole gotice ce a primit denumirea de Domul mic. În stânga sub feeria proiectată a reflectoarelor apare ceea ce vizitatorii au numit Sala Altarului. Extaziat de arcadele susținute de coloanele ce îmbină plafonul ridicat cu podeaua vizitatorul își denumește chiar fără o sugerare formațiunile; Vălul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare. Imaginea unui sacrificiu practicat de homo sapiens așa cum l-a practicat în mileniile trecute este revitalizată de imaginea Stâncii însângerate în care scurgerile de oxid de fier au dat dantelăriei o finețe inegalabilă. Mai sus o colonie de lilieci pendulează în Cupola de 17 m înălțime emițând un sunet asemenea unui clopoțel de argint, sunet care e ritmat de picăturile de apă. Spre est, după numeroși bolovani, se strecoară o rază de soare ce pătrunde prin gura estică a peșterii, gura ce se deschide în versantul abrupt al Cheilor Galbenului.

(http://instant-trips.blogspot.ro/2012_10_01_archive.html)

Figura nr. 35. Candelabrul

Nivelul inferior, subîmpărțit în două sectoare, prezintă o deosebită importanță științifică, motiv pentru care a fost luat sub protecția C.M.N. Sectorul nordic este alcătuit dintr-o rețea de galerii labirintiforme însumând o lungime totală de 1560 m. Accesul se face din nivelul superior în Galeria Electricienilor. După un scurt traseu de mers târâș pe o galerie îngustă și după coborârea unei trepte de circa 2 m ajungem într-o sală mică, din al cărui colț nord-vestic se coboară un puț de 18 m în Galeria Electricienilor propriu-zisă. Prezentarea acestui sector este dificil de realizat din cauza dispunerii foarte anastomozată a galeriilor.

Distingem totuși un sistem vestic, având ca schelet Galeria Electricienilor, și un sistem estic, având ca schelet Galeria Excentricelor și Galeria cu Bazine. Caracteristic pentru acest sector este gradul avansat de colmatare cu nisip și argilă, prezența unor „pâlnii" cu adâncimi variind între 10 și 15 m, precum și o excepțională varietate a formelor concreționare. Toate acestea culminează cu prezența în Sala Roșie a dahlli-tului concreționat sub toate aspectele clasice cunoscute ca formațiuni calcitice din peșteri (fenomen important pentru mineralogia golurilor carstice).

(http://www.romanianmonasteries.org/ro/romania/pestera-muierilor)

Figura nr. 36. Sala Roșie

Accesul spre sectorul sudic se face tot din etajul superior. Se coboară 3 m pe o scară metalicăîntr-o galerie din care printr- un diverticul lateral îngust ajungem la un prag de circa 4 m, pe care îlcoborâm de asemenea pe o scară metalică. De la picioarele acestei scări se desprind spre nord-vestGaleria Urșilor propriu-zisă, iar spre est, Sala Perlelor. Galeria Urșilor are o lungime de 200 m și seremarcă printr-o mare varietate și bogăție de concrețiuni calcitice, cât și prin numeroase zone cuhieroglife de coroziune, lingurițe, marmite laterale etc.

(http://www.romanianmonasteries.org/ro/romania/pestera-muierilor)

Figura nr. 37. Sala Perlelor

Planșeul argilos este presărat cu numeroaseresturi de schelete ale ursului de peșteră (peste 100 de cranii). Sala Perlelor, cu tavanul mult coborit (inunele locuri sub 1 m), oferă la intrare o splendidă draperie ondulată de calcit (Vălul Muierii). Peplanșeul sălii se văd numeroase gururi tapisate cu cristale și numeroase perle de cavernă.

Peștera Muierii prezintă o deosebită importanță speogenetică, arheologică, paleontologică,biologică și mineralogică. Aici sunt deosebit de clar reprezentate nivelele de evoluție carstică, au fostgăsite numeroase resturi de cultură umană (unelte de silex din paleoliticul mijlociu, ceramică de tipCoțofeni și Aninoasa, obiecte de bronz și aramă etc), există o mare bogăție și varietate de resturischeletice de vertebrate cuaternare. De asemenea, există aici câteva specii troglobionte care opopulează: Trachysphaera spelaea, Lithobius decapolitus, Sophrochaeta chappuisi și Dtwalius(Duvaliotes) voitestii. Este singura peșteră din țară cunoscută până in prezent care dispune de o sală cupereții și planșeul complet concreționați cu carbonat-apatit.

Condiții de vizitare

Este amenajată și electrificată. Însoțiți de ghidul permanent al peșterii,Nicolae Matea, de la care aflăm numeroase amănunte cu privire la fiecare colțișor al ei, parcurgemtraseul electrificat în condiții ușoare, fără haine de protecție.

Pestera RB1 din Valea Gauri

   Acces: Traseul 2

Peștera a fost descoperită și explorată pentru prima dată pe 6 septembrie 1991 împreuna cu RB2, RB3, RB4 și RB, ce urmează a fi descrise în acest ghid.

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188626417952342.1073741831.188503397964644/224012394413744/?type=1&theater)

Figura nr. 38. Traseul 2 și 3

Cavitatea din Valea Găuri este situată la altitudinea de 2010 m, pe malul stâng al unui canion care, de obicei, seacă pe timpul verii.

Peștera creată în calcare s–a dezvoltat prin eroziune, prezentând o dezvoltare de 38,7 m, o denivelare de 9 m (-7/+2 m) și urme ale unui curs temporar.

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.190886537726330.1073741833.188503397964644/190886607726323/?type=1&theater)

Figura nr. 39. Peștera RB1

Intrarea AB, din partea de est, a fost inscripționată cu RB1, iar intrarea GH, din amonte, se află în avalul unei săritori – cascada înaltă de 5 m, reprezentând intrarea în alt canion.

Peștera RB2 din Valea Găuri

Acces: Traseele 2 și 3

Situată în vecinătatea Peșterii RB1, în ponorul activ aflat în amonte, Peștera RB2 se întinde pe o lungime de 16 m și prezintă o denivelare de 5 m (-2/+3 m), fiind situată la altitudinea de 2050 m.

Peștera a fost descoperită prin decolmatare și derocare, deasupra acesteia aflându-se o dolină cantonată pe șisturi. Numeroase lapiezuri, șlefuite de gheață, completează superbul peisaj carstic. În urcare către Valea Seacă, în partea superioară a canionului, un pârâu ce coboară printre calcare ne conduce către intrarea în peșteră

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.193701354111515.1073741834.188503397964644/193701640778153/?type=1&theater)

Figura nr. 40. Peștera RB2

.

Pârâul învolburat dispare la doar câtiva metri de la intrarea în Pestera RB2, pentru a ieși la suprafatță în avalul peșterii și a disparea din nou după ce a parcurs 5 metri.

Marele ABRI – Pestera RB

Acces: Traseul 1

Pornind de pe D7A, din punctul numit Cotul Jiețului, spre izvoarele acestuia urmăm drumul forestier și în continuare pe partea dreaptă marcajul „cruce galbenă” care urca prin pădure. În versantul stâng al primului afluent al Jieului spre vest în sensul de urcare, la baza unui perete de calcar, se pot vedea mai multe deschideri de peșteri, dintre care una impresionantă prin dimensiuni – Marele Abri.

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188603101288007.1073741828.188503397964644/223967001084950/?type=1&theater)

Figura nr. 41. Traseul 1 – Marele Abri

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188511294630521.1073741827.188503397964644/189723071176010/?type=1&theater)

Figura nr. 42. Marele Abri

Situat la altitudinea de 1530 m, Marele Abri a fost marcat cu RB și are 4 m înălțime (în punctul maxim), 14 m lătime și 7 m adâncime. În amonte de această mare deschidere, la aproximativ 100 m se găsesc alte patru abriuri mai mici. Straturile Marelui Abri sunt decimetrice, iar planșeul este acoperit de numeroase blocuri de calcar și plăcute desprinse din tavan. Vara se remarcă vegetația abundentă din fața intrării dominată de ferigi. Peștera poate constitui un adăpost foarte bun pe vreme rea.

Pestera RB3

 Accesul – Traseul 4

La altitudinea de 2400 m, Peștera RB3 din Muntele Slivei se dezvoltă într- un masiv de sișturi foarte frumos și ordonat stratificate.

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.197885760359741.1073741835.188503397964644/224020507746266/?type=1&theater)

Figura nr. 43. Traseul 4

Localizarea ei se poate face pornind din punctul de intersecție al traseului de creastă cu poteca ce merge spre nord, spre Muntele Slivei.

(https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.203098726505111.1073741836.188503397964644/203098986505085/?type=1&theater)

Figura nr. 44 Peștera RB3

La 20 m de la intersecție, mergând câțiva metri în stânga, la baza unui mic abrupt, vom găsi puțul ce marchează intrarea în peștera.

Având un diametru de 1 m, putul de intrare ne conduce către o peșteră a cărei podea este acoperită cu gheață.

Peștera prezintă o dezvoltare de 11,2 m și o denivelare de 3m.

Concluzii

Munții Parâng sunt situați în sud -vestul Carpaților Meridionali Centrali, fiind cei mai înalți dintre munții aflați între Olt și Jiu. La nord valea Jiețului îi despart de Munții Șureanu, la est valea Oltețului îi despart de Munții Căpățânei, la sud coboară spre Subcarpații Getici, la vest valea Jiului îi despart de Munții Vâlcan.

În Munții Parâng a luat ființă prin grija Comisiei Monumentelor Naturii de pe lingă Academia RSR o rezervație geologică și botanică în zona lacului Câlcescu. Peștera Muierii este declarată de asemenea Monument al Naturii. Galeria superioară, electrificată, este amenajată pentru vizitatori care sunt însoțiți de ghid. Galeria urșilor (galerie situată la un etaj inferior) este declarată rezervație speologică și nu poate fi vizitată decât cu autorizație.

Datoria noastră a tuturor iubitorilor de drumeții montane este să păstrăm în forma cea mai autentică comorile de frumusețe ale munților Parâng, să ocrotim cu respect această bogăție a noastră și a generațiilor viitoare.

Centrele urbane mai importante din care se pot face excursii în munții Parâng sunt: Petroșani, pentru latura vestică și nordică și Târgu Jiu, pentru latura vestică și sudică.

Pentru accesul din est trebuie traversată creasta munților Căpățânii (puncte principale de acces: Brezoi, Călimănești, Olănești, Horezu), sau șoseaua națională 7 A de pe valea Lotrului (Brezoi — Voineasa —Obirșia Lotrului).

Relieful reprezintă elementul major în structura potențialului turistic al oricărui teritoriu, el fiind suportul material al desfășurării activităților turistice. Acesta se caracterizează printr-o mare varietate genetică, structurală, dimensională și fizionomică, elementele sale fiind implicate în nuanțarea trăsăturilor altor elemente ale cadrului natural, de ordin climatic, hidrografic, biotic.

Renumele zonei este datorat în egală măsură Cheilor Oltețului și Peșterii Polovragi, precum și Cheilor Galbenului și Peșterii Muierii de la Baia de Fier.

Formațiunile geologice oferă o deosebită atracție atât pentru turiști, cât și pentru cercetători, cărora încă le oferă surpriza noilor descoperiri. Peșterile reprezintă un alt punct de interes al masivulului, ele grupându-se în trei mari zone: Zona carstică de nord, Zona carstică de Creastă și Zona carstică de Sud. Astfel, într-o incursiune în Munții Parâng, o vizită a peșterilor Muierilor și Polovragi, a Peșterii Mare de la Găuri (Avenul din Valea Găuri), a peșterilor RB, RB1 și RB2 din Valea Găuri, RB3 și RB4 din Muntele Slivei trebuie să fie nelipsită din itinerariul oricărui turist care dorește să îmbine aventura cu explorarea.

Peșterile din munții Parâng, spațiu geografic presărat cu legendă, relief carstic inedit, flora și fauna deosebite, sunt ideale pentru incursiunile montane ale pasionaților de geoturism.

Așadar în munții Parâng relieful carstic este bine dezvoltat, pus în valoare în speciale de endocarst.

Bibliografie

Bleahu M. (1974) – Morfologia carstică. Edit. Științifică, București.

Bleahu M. (1982) – Relieful carstic. Edit. Albatros, București

Bleahu M., Decu V,.Negrea St., Pleșa C,. Povară I., Viehmann I.., (1976) Peșteri din România, Edit. stiințifică și enciclopedică, București (415 pag).

Bleahu, M., Rusu, T. (1965) – Carstul din România. Lucr. Inst. Speol. „Emil Racoviță”, t. IV, București, (pg.59-73).

D. Filip, (1981,)Tradiții și potențial turistic în Munții Parâng. Studii și cercetări de geologie, geografie, Tomul XXVII, București, , p. 135-141.

Goran C. (1982) – Catalogul sistematic al peșterilor din România, Edit. Sport-Turism, București, (496 pag.).

Ilie, I. (1972) – Contribuții la tipizarea carstului din Carpații Meridionali, Lucr. simpoz. geogr. fizică a Carpaților, București (pg. 165-181).

Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M., (1993) – Rezervații și monumente ale naturii din România, Casa de Editură și Comerț „Scaiul“, București:

Onac B. (2000) – Geologia regiunilor carstice, Edit. didactică și pedagogică, București, (399 pag.).

Pompei Cocean (1995) – Peșterile României – Potențial turistic”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca

Popescu, N., (1974) –Munții Parâng. Ghid Turistic, Edit. Pentru Turism, București

Posea, Gr., Popescu N, Ielenicz, M. (1974) – Relieful României, Edit. Științifică, București, (483 pag.).

Atlas geografic România, Octavian Mândruț, Editura Corint, 2011

http://alpinclubbrasov.ro/linkuri/harti/Parangului.jpg

Harta Turistica a Muntilor Parang (Carpatii Meridionali)

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_id_3686.html

http://www.geografie.uvt.ro/old/educatie/cursuri/an2004-2005/geolgenrom/_img/meridvest.gif

http://www.geotutorials.ro/Atlas%20Geografic%20al%20Romaniei/Harta%20geologica%20a%20Carpatilor%20Meridionali%20si%20podisul%20Getic.png

http://www.rowater.ro/dajiu/Continut%20Site/Acasa/Despre%20Noi.aspx

http://romania.ici.ro/ro/alfabet/pagina.php?id=277

Polovragi

http://www.pesteriparang.ro/wpcontent/uploads/2013/03/zona_gauri__pestera_mare_2.jpg

http://laryphotos.blogspot.ro/2010/08/polovragi-cheile-oltetului-part-i.html

http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2013/06/pestera-polovragi-si-enigmele-sale-fost.html

http://www.speofv.go.ro/arhiva/arhiva2011.html

Pestera Polovragi – Masivul Parang « TurismLand.ro – Fii turist in Romania

Pestera Polovragi

http://amfostacolo.ro/FOTO/GENUINE/d004/4440/7613_16030_43.jpg

http://instant-trips.blogspot.ro/2012/11/pestera-polovragi.html

http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8

http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=5989&din=descopera-oltenia-la-pas-prin-oltenia&hid=4898

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://www.fotoromania.net/wp-content/uploads/2007/11/pestera-muierilor.jpg

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/baia-de-fier-polovragi,95,3668/pestera-muierilor-baia-de-fier,9382/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__42211.htm

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://instant-trips.blogspot.ro/2012_10_01_archive.html

Pestera Muierilor

Pestera Muierilor

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188626417952342.1073741831.188503397964644/224012394413744/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.190886537726330.1073741833.188503397964644/190886607726323/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.193701354111515.1073741834.188503397964644/193701640778153/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188603101288007.1073741828.188503397964644/223967001084950/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188511294630521.1073741827.188503397964644/189723071176010/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.197885760359741.1073741835.188503397964644/224020507746266/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.203098726505111.1073741836.188503397964644/203098986505085/?type=1&theater

Anexe

Declarație

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul „Relieful carstic în munții Parâng” este scrisă de mine și nu a mai fost niciodată prezentată sau publicată, integral sau parțial.

De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

1) toate fragmentele de text reproduse exact sunt scrise între ghilimele, cu excepțiile prevăzute în ghidul de licență și dețin referința precisă a sursei;

2) parafrazarea textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

3) rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Craiova, Absolvent

2014 Guta Andrei Florin

Bibliografie

Bleahu M. (1974) – Morfologia carstică. Edit. Științifică, București.

Bleahu M. (1982) – Relieful carstic. Edit. Albatros, București

Bleahu M., Decu V,.Negrea St., Pleșa C,. Povară I., Viehmann I.., (1976) Peșteri din România, Edit. stiințifică și enciclopedică, București (415 pag).

Bleahu, M., Rusu, T. (1965) – Carstul din România. Lucr. Inst. Speol. „Emil Racoviță”, t. IV, București, (pg.59-73).

D. Filip, (1981,)Tradiții și potențial turistic în Munții Parâng. Studii și cercetări de geologie, geografie, Tomul XXVII, București, , p. 135-141.

Goran C. (1982) – Catalogul sistematic al peșterilor din România, Edit. Sport-Turism, București, (496 pag.).

Ilie, I. (1972) – Contribuții la tipizarea carstului din Carpații Meridionali, Lucr. simpoz. geogr. fizică a Carpaților, București (pg. 165-181).

Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M., (1993) – Rezervații și monumente ale naturii din România, Casa de Editură și Comerț „Scaiul“, București:

Onac B. (2000) – Geologia regiunilor carstice, Edit. didactică și pedagogică, București, (399 pag.).

Pompei Cocean (1995) – Peșterile României – Potențial turistic”, Ed.Dacia, Cluj-Napoca

Popescu, N., (1974) –Munții Parâng. Ghid Turistic, Edit. Pentru Turism, București

Posea, Gr., Popescu N, Ielenicz, M. (1974) – Relieful României, Edit. Științifică, București, (483 pag.).

Atlas geografic România, Octavian Mândruț, Editura Corint, 2011

http://alpinclubbrasov.ro/linkuri/harti/Parangului.jpg

Harta Turistica a Muntilor Parang (Carpatii Meridionali)

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_id_3686.html

http://www.geografie.uvt.ro/old/educatie/cursuri/an2004-2005/geolgenrom/_img/meridvest.gif

http://www.geotutorials.ro/Atlas%20Geografic%20al%20Romaniei/Harta%20geologica%20a%20Carpatilor%20Meridionali%20si%20podisul%20Getic.png

http://www.rowater.ro/dajiu/Continut%20Site/Acasa/Despre%20Noi.aspx

http://romania.ici.ro/ro/alfabet/pagina.php?id=277

Polovragi

http://www.pesteriparang.ro/wpcontent/uploads/2013/03/zona_gauri__pestera_mare_2.jpg

http://laryphotos.blogspot.ro/2010/08/polovragi-cheile-oltetului-part-i.html

http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2013/06/pestera-polovragi-si-enigmele-sale-fost.html

http://www.speofv.go.ro/arhiva/arhiva2011.html

Pestera Polovragi – Masivul Parang « TurismLand.ro – Fii turist in Romania

Pestera Polovragi

http://amfostacolo.ro/FOTO/GENUINE/d004/4440/7613_16030_43.jpg

http://instant-trips.blogspot.ro/2012/11/pestera-polovragi.html

http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8

http://amfostacolo.ro/poze-fotoimpresii.php?hotel=pestera-polovragi-gj-baia-de-fier-polovragi&id=4440&p=8

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=5989&din=descopera-oltenia-la-pas-prin-oltenia&hid=4898

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://www.fotoromania.net/wp-content/uploads/2007/11/pestera-muierilor.jpg

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/baia-de-fier-polovragi,95,3668/pestera-muierilor-baia-de-fier,9382/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__42211.htm

http://amfostacolo.ro/user-foto.php?uid=16017&din=pestera-muierilor-baia-de-fier-baia-de-fier-polovragi&hid=9382

http://instant-trips.blogspot.ro/2012_10_01_archive.html

Pestera Muierilor

Pestera Muierilor

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188626417952342.1073741831.188503397964644/224012394413744/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.190886537726330.1073741833.188503397964644/190886607726323/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.193701354111515.1073741834.188503397964644/193701640778153/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188603101288007.1073741828.188503397964644/223967001084950/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.188511294630521.1073741827.188503397964644/189723071176010/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.197885760359741.1073741835.188503397964644/224020507746266/?type=1&theater

https://www.facebook.com/pesteriparang/photos/a.203098726505111.1073741836.188503397964644/203098986505085/?type=1&theater

Anexe

Declarație

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul „Relieful carstic în munții Parâng” este scrisă de mine și nu a mai fost niciodată prezentată sau publicată, integral sau parțial.

De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

1) toate fragmentele de text reproduse exact sunt scrise între ghilimele, cu excepțiile prevăzute în ghidul de licență și dețin referința precisă a sursei;

2) parafrazarea textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

3) rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Craiova, Absolvent

2014 Guta Andrei Florin